1 Noţiunea de banking internaţional. Scurt istoric.

În sfera economică şi financiară, globalizarea se caracterizează printr-o puternică expansiune a

comerţului cu bunuri şi servicii şi, mai recent, a fluxurilor de capital. Factorii care au favorizat
globalizarea au fost progresul tehnologic, creşterea capacităţii de procesare a informaţiilor si măsurile
de reducere a restricţiilor comerciale si de liberalizare a mişcărilor de capital.
Globalizarea financiară este tendinţa care a remodelat economia globală prin prisma elementelor
urmărite de cei care au creat sistemul monetar de la Bretton Woods.
Mobilitatea impresionantă a capitalului din ultimele decenii trebuie privită cu mai multă
reticenţă, în comparaţie cu gradul de integrare al economiei globale, întrucât o experienţă similară a
cunoscut economia mondială si cu un secol înainte: creşterea accentuată a mobilităţii capitalului în
perioada 1860 -1914, urmată de o reducere drastică până în anul 1945.
La începutul anilor `70, fluxurile de capital au atins noi dimensiuni ca urmare a crizei sistemului
monetar internaţional de la Bretton Woods, apariţiei inovaţiilor financiare şi mişcării generalizate de
liberalizare si globalizare economică.
Liberalizarea financiară se bazează pe regula celor „3D”: dereglementare, dezintermediere,
deschidere.
Fenomenul de dereglementare a apărut la sfârşitul anilor `70 în SUA, având ca obiect creşterea
libertăţii de inovare într-un sistem cu o concurenţă pură, prin atenuarea sau suprimarea reglementărilor
autoritare care tindeau să normeze strict funcţionarea şi accesul pe piaţa de capital, rolul şi libertatea de
acţiune ale intermediarilor financiari şi să impună limite operaţiunilor de împrumut după natura, durata,
regimul fiscal sau obiectul acestora. Decizia care a dat tonul dereglementării în domeniul financiar-
bancar a fost abolirea „reglementării Q” care din anul 1933 fixa un plafon al ratei dobânzii active
pentru băncile americane.
Dezintermedierea este dată de posibilitatea operatorilor internaţionali de a acţiona direct pe
pieţele financiare, fără a recurge la intermediari bancari şi financiari pentru efectuarea operaţiunilor de
plasament şi de împrumut.
Deschiderea presupune eliminarea frontierelor dintre pieţele financiare naţionale, deschiderea
lor spre exterior şi suprimarea graniţelor între diferitele compartimente existente în interiorul acestora:
piaţa monetară, piaţa de capital, piaţa valutară etc.
Înţelegerea implicaţiilor macroeconomice ale globalizării este crucială în formularea unei păreri
privind direcţia potrivită pentru sistemul monetar-financiar internaţional actual.
Totodată fenomenul de globalizare financiară a fost favorizat atât de inovaţiile din domeniul
tehnologic, cât şi de inovaţiile financiare.
Inovaţiile tehnologice au contopit pieţele financiare ale lumii într-un sistem mondial unic, în
care un individ poate fi tot timpul la curent cu fluctuaţiile de preţuri înregistrate pe principalele pieţe si
poate executa operaţiuni în timp real pe oricare dintre ele.
Apariţia de noi pieţe şi produse financiare în perioada 1970-1980 a fost rezultatul nevoilor
financiare ale economiei mondiale şi dorinţei de a găsi o soluţie pentru eliminarea riscurilor legate de
instabilitatea ratelor de schimb, a ratelor dobânzii şi inflaţiei.
Inovaţiile financiare cele mai importante sunt: produsele derivate (contracte futures, opţiuni
etc.), care au apărut la începutul anilor `80, dezvoltându-se mai întâi în SUA, în special la Chicago;
valorile mobiliare utilizate pe piaţa internaţională de capital (euroobligaţiuni, euroacţiuni şi
eurocertificate de depozit).
Dezvoltarea bankingului internaţional a fost determinat de fenomenul globalizării intenaţionale,
prin faptul că au crescut nevoile de finanţare a dezvoltării noilor pieţe de desfacere, atât la nivel
naţional cât şi internaţional. Ca o consecinţă, o proporţie semnificativă a tranzacţiilor băncilor
comerciale se realizează în cele mai importante valute convertibile.
Totuşi, aceasta nu înseamnă că toate băncile comerciale acordă fonduri clienţilor străini. De
exemplu, importatorii de bunuri şi servicii pot avea nevoie de finanţare în valută şi pot obţine astfel de
fonduri atât din ţara lor cât şi din terţe ţări.

1
 În timp se poate identifica necesitatea de a finanţa comerţul mondial în special în ultimul secol
ca fiind principalul factor al apariţiei activităţii bancare internaţionale, dezvoltarea propriu-zisă a
acestui sector a fost marcată de acte legislative mai întâi în SUA şi apoi în Europa.
În SUA, Legea Mc Fadden din 1927 a avut ca scop protejarea investitorilor americani de
efectele concentrării activităţii bancare în câteva bănci naţionale (pentru a evita poziţia de oligopol sau
chiar de monopol). Scopul urmărit a fost realizat prin interzicerea înfiinţării de sucursale în alte state
din sistemul federal decât cel de reşedinţă. În plus, în timp ce băncile puteau acorda credite la nivel
national, ele nu puteau accepta depozite de la client rezidenţi în alte state. Efectul a constat în
sructurarea băncilor “en-detail” la nivelul fiecărui stat din cadrul federaţiei, în timp ce activitatea
băncilor “en-gros” a continuat să se desfăşoare la nivel federal.
Datorită faptului că băncilor americane li s-a permis să opereze, pe plan international, din anul
1913 (”Edge Act” a permis băncilor cu licenţă să îşi desfăşoare activitatea internaţional în afara
restricţiilor statale), singurul mod în care băncile americane de succes îşi puteau dezvolta activităţile în
cazul în care piaţa internă era saturată, era prin înfiinţarea de sucursale în străinătate. Acest proces a
condus la sporirea fluxului de finanţare din SUA către ţări din America Latină, Canada şi ţări din
Europa (în mod particular, Germania în perioada interbelică).
Procesul a fost ajutat, în mod considerabil, de consolidarea rolului dolarului SUA ca valută de
rezervă mondială. Toate acestea au contribuit la crearea unei tradiţii puternice în activitatea bancară
multinaţională a marilor bănci americane.
În anul 1981, Sistemul Federal de Rezerve al SUA a creat Facilităţile Bancare Internaţionale,
entitate care acceptă depozite la termen ale străinilor, fără a se afla sub incidenţa reglementărilor privind
rezervele minime obligatorii sau restricţiilor referitoare la plata dobânzilor. Aceste entităţi au posibilitatea
de a acorda credite străinilor, dar nu au dreptul să acorde credite rezidenţilor interni. Statul a încurajat
crearea Facilităţilor Bancare Internaţionale prin scutirea lor de la plata impozitelor. În esenţă, acestea sunt
tratate ca filiale străine ale băncilor americane şi nu se supun reglementărilor interne. Astfel, băncile
americane şi cele străine au fost stimulate să realizeze mai multe operaţiuni bancare în interiorul SUA.
Al doilea stimulent pentru băncile multinaţionale l-a constituit “Actul Unic European” (Single
European Act), care a fost promulgat de statele member ale Comunităţii Europene (CE) spre sfârşitul
anilor ’80. În ceea ce priveşte domeniul bancar, principalele prevederi ale Actului Unic European, sunt:
 o bancă rezidentă a oricărui stat membru are dreptul să înfiinţeze o sucursală în orice alt stat
membru, în virtutea Licenţei Unice;
 domeniul activităţilor bancare premise conform licenţei este foarte larg, incluzând creditarea,
leasingul, tranzacţiile cu valori mobiliare, dar excluzând tranzacţiile cu lingouri de aur şi
mărfuri;
 circulaţia capitalului în cadrul CE este nerestricţionată, urmând a fi asigurat circuitul liber al
fluxurilor de capital;
 legislaţia în materie de concurenţă şi fuziuni este uniform în cadrul CE;
 reglementarea activităţii sucursalelor revine ţării de origine (unde a fost acordată licenţa unică
pentru activitatea băncii).
Această ultimă prevedere a contribuit substantial la liberalizarea activităţii bancare, favorizând
concurenţa. În consecinţă, activitatea bancară în cadrul CE (care după anul 1993 a devenit Uniunea
Europeană) a devenit parte a “Pieţei Unice Europene”, având o putenică dimensiune multinaţională.
La nivel mondial, factorii care au contribuit la dezvoltarea activităţii bancare transnaţionale pot
fi consideraţi:
a) Reglementarea activităţii pe baza avantajului competitiv
Actul Unic European constituie un exemplu edificator pentru modul în care poate beneficia o
bancă de cadrul normativ dintr-o ţară străină. În acest caz, intenţia legislaţiei este de a elimina practicile
bancare restrictive pe termen lung, stimulând concurenţa. Efectul imediat este avantajul competitiv pe
care îl au băncile din ţări cu reglementări mai puţin restrictive.
b) Reglementarea restrictivă a activităţii în ţara de reşedinţă
În cazul acesta, banca angajează pe pieţele străine activităţi care îi sunt interzise pe piaţa
naţională.

2
 Un exemplu îl constituie modul în care atât băncile japoneze, cât şi cele americane s-au implicat
pe pieţele europene de capital, activităţi în care nu se puteau angaja pe pieţele lor naţionale, datorită
unei legislaţii mai restrictive. Acest factor tinde să atragă înfiinţarea de sucursale străine în centrele
financiare unde cadrul legislative este permisiv.
c) Diversificarea riscului
Un factor strategic îl constituie diversificarea activităţii bancare prin operaţiuni transnaţionale.
Băncile, ca şi alte instituţii financiare, îşi pot reduce riscurile prin diversificarea plasamentelor,
orientarea acestora spre sectoare necorelate între ele. Această strategie de diversificare a portofoliului
nu elimină riscul asociat cu piaţa naţională însăşi. În cazul unei recesiuni economice toate sectoarele
pieţei sunt afectate.
Prin aplicarea principiului de diversificare a activităţii la nivel internaţional, băncile încearcă să
reducă impactul unei recesiuni resimţite pe piaţa unei ţări prin extinderea activităţii pe alte pieţe, în
ideea că acestea nu se vor confrunta cu perioade de recesiune în acelaşi timp cu piaţa naţională.
În ciuda fundamentării teoretice solide, experienţa anilor ’90 şi apoi a anilor 2007-2008 arată că
diversificarea realizată de băncile din ţările dezvoltate, prin pătrunderea pe pieţele în curs de dezvoltare
sau pe pieţele în formare (emerging markets) au dus uneori la creşterea riscului de expunere (mai ales
prin ponderea sporită a creditelor neperformante înregistrată în anii ‘90), pe de o parte, şi pe de altă
parte prin extinderea riscului din ţările dezvoltate spre ţările în curs de dezvoltare prin contagiunea
financiară (de exemplu criza economică din anii 2007-2008).
d) Expansiunea comerţului internaţional
În multe cazuri, băncile încearcă să furnizeze servicii globale către clienţii care desfăşoară
operaţiuni internaţionale, deschizând sucursale în ţările în care mari companii şi-au extins activitatea.
Motivul principal al acestei atitudini este că valoarea tranzacţiilor derulate cu astfel de clienţi
este foarte semnificativă. Banca va dori să-şi menţină această poziţie şi nu va dori ca o operaţiune
desfăşurată în străinătate de clienţii săi să fie preluată de o altă bancă, mai ales dacă este vorba de o
sucursală a unei bănci concurente.
e) Exportul de capital
Extinderea activităţii în străinătate este determinată de valorificarea ofertei de capital de pe piaţa
internă. Băncile din ţările dezvoltate, precum SUA şi Japonia, şi-au extins activitatea în străinătate ca o
modalitate de identificare a unor noi oportunităţi de investiţii.
Acest obiectiv se realizează cel mai bine printr-o prezenţă continuă la nivel internaţional, astfel
încât oportunităţile să poată fi identificate în mod activ şi nu doar acceptate, în mod pasiv, în momentul
în care apar.
f) Aria jurisdicţională
Riscurile aferente creditelor externe se reduc considerabil prin înfiinţarea de sucursale în ţările
de reşedinţă a beneficiarilor de credite. De exemplu, în ceea ce priveşte garanţiile creditelor,
documentele aferente şi procedura de constituire vor putea fi realizate în conformitate cu legislaţia
locală, fapt ce nu va mai ridica problem în procesul de executare a acestora (în cazul în care debitorul
nu-şi respectă obligaţiile de plată).
Astfel, costurile unei sucursale în străinătate pot fi justificate de un nivel ridicat al ratei de
recuperare. De asemenea, se poate aprecia că prezenţa pe o piaţă străină contribuie la îmbunătăţirea
calităţii portofoliului de credite deoarece cererile de credit se pot evalua mai bine activând pe piaţa
respectivă şi cunoscând specifiul economiei ţării respective, pe de o parte, iar pe de altă parte,
monitorizarea creditelor şi recuperarea acestora se pot realiza mai rapid.
g) Participarea la piaţă
Multe bănci îşi extind activităţile la nivel internaţional pentru a participa pe diferite pieţe, care
pot constitui:
- surse de fonduri suplimentare (o bancă dintr-o ţară în curs de dezvoltare poate înfiinţa o
sucursală înr-o ţară dezvoltată pentru a atrage fonduri pentru investiţii în ţara de reşedinţă);
- modalităţi pentru valorificarea fondurilor disponibile (o bancă care dispune de resurse poate intra
pe o piaţă străină prosperă pentru a profita de oportunităţile existente – pentru a beneficia de stabilitate
şi grad ridicat de lichiditate, de exemplu cele existente pe piaţa londoneză a eurovalutelor).

3
 2 Caracteristici ale activităţii bancare internaţionale.

În literatura de specialitate şi în practica bancară internaţională se întâlnesc, în principal,

următoarele tipuri de bănci:
Banca centrală – instituţie bancară aflată în fruntea aparatului bancar, cu rol de supraveghere şi
organizare a relaţiilor monetar-financiare ale unui stat, atât pe plan intern cât şi în relaţiile cu alte
sisteme monetare;
O bancă centrală nu este produsul unei evoluţii normale generate de dezvoltarea pieţelor
financiare. În general această bancă apare ca un bancher al statului şi al celorlalte bănci din sistem.
Sarcina principală a unei bănci centrale o reprezintă influenţarea comportamentului sistemului
într-un sens consistent cu scopurile politicii economice prin folosirea unor instrumente specifice, atât
de piaţă (cum ar fi vânzările /cumpărările de titluri sau devize) cât şi administrative (cum ar fi măsurile
de control selectiv al creditelor) cu un impact imediat asupra pieţelor financiare dar îndeosebi asupra
celei monetare.
Băncile comerciale – denumire generică dată celorlalte bănci (altele decât banca centrală).
Băncile comerciale îşi desfăşoară activitatea atât pe plan intern cât şi internaţional, axându-se în
principal pe: acordarea de credite populaţiei, agenţilor economici şi altor bănci; acceptarea de depuneri
de la alte bănci, populaţie şi agenţi economici; operaţiuni valutare; administrarea averilor; plasamentul
împrumuturilor; finanţarea schimburilor comerciale ale ţării unde sunt amplasate; acordarea de credite
pe termen mijlociu şi lung pentru export, mobilizând în acest scop fonduri prin emiterea de obligaţiuni.
De asemenea, aceste bănci acordă credite filialelor bancare sau comerciale ale ţării în străinătate,
derulează operaţiuni de schimb valutar, mobilizează împrumuturi pentru diferiţi solicitatori străini.
În mod tradiţional, băncile comerciale îndeplinesc trei funcţii: atragerea de depozite, acordarea
de credite şi transferul fondurilor. În timp, băncile au început să se implice şi să dezvolte şi operaţiuni
specifice instituţiilor financiare specializate non-bancare, operaţiuni asociate investiţiilor financiare
cum sunt: emiterea, subscrierea şi lansarea unor împrumuturi pe bază de obligaţiuni, activităţi de
brokeraj şi de dealer, managementul portofoliilor investiţionale ale clienţilor, managementul plăţilor
curente ale clientelei bancare, cuprinse în denumirea de activitate bancară de investiţii financiare
(investment banking).
Băncile comerciale, de regulă, poartă denumiri diferite sau sunt clasificate în funcţie de anumite
criterii cum ar fi: volumul activităţii, specificul operaţiunilor, domeniul, sectorul de care îşi au, în
principal, legată activitatea. Aceste clasificări, ca şi denumirea băncilor comerciale, diferă de la o ţară
la alta şi poartă amprenta evoluţiei istorice a sistemului bancar naţional, dar şi a prefacerilor ce au avut
loc în domeniul bancar la nivel internaţional.
Cel mai larg criteriu de clasificare este din punct de vedere al dimensiunii operaţiunilor:
- bănci detailiste - dezvoltă operaţiuni de valori relativ mici, se adresează publicului larg, deservind
deopotrivă persoane particulare şi firme mici şi mijlocii, au o largă reţea de sucursale şi filiale la nivel
naţional, dezvoltă în principal operaţiuni bancare tradiţionale;
- bănci angrosiste - au structuri teritoriale restrânse, de exemplu câte o sucursală în diferite centre
financiare naţionale sau internaţionale, dezvoltă operaţiuni de valori mari, clientela este formată din
mari companii sau alte instituţii financiare importante, gama operaţiunilor este foarte diversificată atât
în domeniul operaţiunilor bancare tradiţionale şi al activităţii bancare de investiţii financiare, cât şi pe
zone geografice de cuprindere – naţional şi internaţional. În dezvoltarea operaţiunilor pe teritoriul
naţional folosesc de multe ori reţele de sucursale ale băncilor detailiste. Informatizarea activităţii
bancare a diminuat aceste practici, conducând la structuri de organizare a băncilor denumite „bănci fără
pereţi”.
Un alt criteriu este cel privind spaţiul geografic în care o bancă este autorizată să îşi
desfăşoare activitatea:
 bănci locale - sunt autorizate să opereze în cadrul unei ţări, într-un teritoriu, zonă administrativă,
deservind, de regulă, publicul şi întreprinderile mici şi mijlocii, nu dezvoltă operaţiuni cu bcantonale din
Elveţia, băncile locale şi regionale din Japonia, unele din băncile statelor din SUA, băncile landurilor
din Germania;
 bănci cu arie de cuprindere naţională - sunt autorizate să efectueze operaţiuni pe tot teritoriul unei
4
 ţări, au reţea de sucursale şi de cele mai multe ori sunt autorizate să dezvolte şi operaţiuni cu
străinătatea;
 bănci internaţionale - desemnează băncile care au centrala amplasată într-o ţară, centru financiar sau
teritoriu off-shore, dar a căror activitate se desfăşoară în totalitate sau preponderent în străinătate prin
sucursalele sau subsidiarele lor (instituţii financiare sau bancare internaţionale independente, dar pe care
le controlează, de regulă, în proporţie de 30-40% din totalul activelor). Acest termen este utilizat şi
pentru instituţii financiar-bancare interguvernamentale al căror capital provine din două sau mai multe
ţări şi a căror activitate specifică, desfăşurându-se la nivel internaţional, depăşeşte graniţele unei ţări
(Banca Reglementelor Internaţionale; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Banca
Mondială etc.).
Băncile comerciale sunt foarte diversificate, ele putând fi diferenţiate şi după tipul
operaţiunilor sau sfera teritorială de cuprindere. De aceea, denumirea de bancă comercială este
asociată unui termen care îi defineşte specificul, astfel:
 bănci universale - sunt denumite acele bănci care efectuează toate operaţiunile bancare şi care nu îşi
limitează activitatea la anumite sectoare (în România, societăţile bancare sunt, prin lege, bănci
universale);
 bănci specializate - este denumirea generică pentru a desemna băncile comerciale sau instituţiile de
credit care, de regulă, alături de operaţiuni bancare de bază, dezvoltă preponderent operaţiuni bancare
de un anumit tip sau într-un anumit domeniu.
Din punct de vedere al specificului operaţiunilor pe care le efectuează şi/sau al domeniului sau
sectorului de activitate pe care îl deservesc, denumirile şi grupările diferă de la o ţară la alta, fiind
foarte diverse:
 bănci de afaceri - realizează cea mai mare parte a activităţii pe plan intern, atrăgând depozite şi
acordând credite pe diferite termene agenţilor economici autohtoni, susţinându-i financiar în activitate;
 bănci de depozit - sunt, în esenţă, asemănătoare băncilor de afaceri, dar terminologia este utilizată în
unele ţări în care se face distincţie prin autorizările date de banca centrală între bănci care au dreptul să
atragă fonduri sub formă de depozite şi instituţii financiar-bancare care nu au acest drept. În Franţa,
băncile comerciale se numesc bănci de depozit. În SUA şi Germania aceste bănci se ocupă şi de
emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare, acordarea de credite pe gaj de hârtii de valoare societăţilor
financiare etc. După anii `60, băncile de depozit au început să acorde o atenţie deosebită creditării
activităţii de comerţ exterior şi operaţiunilor valutare, înfiinţând în acest scop, sucursale şi agenţii în
străinătate;
 case de emisiune - sunt instituţii bancare care asigură plasarea pe piaţă a unor emisiuni de hârtii de
valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.); în Anglia aceste instituţii sunt considerate “merchant banks”, în timp
ce în SUA sunt calificate drept „investment banks”;
 case de scont - sunt specializate în acordarea de credite pe termen scurt, prin scontarea instrumentelor
de plată şi credit;
 bănci specializate pe domenii sau sectoare de activitate - sunt bănci agricole, bănci pentru comerţ
sau pentru industrie, care oferă întreaga gamă de servicii bancare predominant în domeniul denumirii
care le definesc;
 bănci de investiţii (de dezvoltare) - acordă credite pe termen mediu şi lung întreprinderilor industriale
şi din alte ramuri economice pentru investiţii, procurându-şi fondurile pe baza unor forme de
economisire pe durate mai îndelungate decât cele obişnuite;
 bănci ipotecare - acordă împrumuturi pe termen lung garantate cu o ipotecă asupra imobilelor deţinute
de debitori;
 bănci de comerţ exterior sau de import-export - creditează, pe diferite termene,
producătorii/exportatorii autohtoni, pentru a-i sprijini în activitatea de promovare a produselor ţării
respective pe pieţele externe, garantează creditele externe şi efectuează operaţiuni de casă în favoarea
importatorilor şi exportatorilor. În unele ţări (Elveţia, Belgia), finanţarea activităţii de comerţ exterior
este realizată de băncile comerciale şi într-o proporţie redusă de băncile de depozite, fără a exista o
bancă specializată în acest scop. În alte state au fost create instituţii bancare guvernamentale cu o
activitate strict profilată în acest sens, care singure sau în colaborare cu băncile comerciale, sprijină
promovarea exporturilor ţării respective (Eximbank în SUA, Banca de import-export a Japoniei, Banca
pentru Comerţ Exterior a Franţei).
5
 După anii ’80, la nivelul sistemului bancar s-au manifestat două tendinţe.
Una prin care băncile specializate au început să desfăşoare, alături de operaţiunile specifice care
iniţial le defineau, activităţi bancare de orice tip, pentru orice client care se prezenta la ghişeu, din
dorinţa de a deveni mai competitive ca urmare a relaxării reglementărilor bancare naţionale. Aceste
bănci au fost denumite bănci globale (universale), în sensul că dezvoltă întreaga gamă de operaţiuni
financiar-bancare indiferent de domeniul sau sectorul de provenienţă al clientului sau calitatea juridică
a acestuia. Modelul băncii universale este predominant în Europa continentală, impunându-se în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă când bancherii au angajat băncile în activităţi diverse şi în
special în operaţiuni internaţionale.
A doua tendinţă a fost dezvoltarea operaţiunilor bancare de investiţii financiare, operaţiuni
care în cazul unor bănci au devenit predominante: vânzarea şi distribuţia de noi titluri financiare emise,
eliminând intermediarii financiari tradiţionali, consultanţă financiară.
Având în vedere sistemul de organizare şi rolul diferitelor instituţii bancare din ţările dezvoltate
şi în dezvoltare, pot fi scoase în evidenţă atât diferenţele ce există între dimensiunile şi structurile
bancare din diferite ţări, cât şi locul predominant pe care îl deţin băncile ţărilor dezvoltate în
desfăşurarea relaţiilor financiare internaţionale.
În cadrul sistemelor bancare ale ţărilor lumii, mutaţiile survenite în evoluţia economiei
mondiale şi a sistemului monetar-financiar s-au manifestat pe mai multe planuri.
În primul rând, a avut loc un puternic proces de concentrare a activităţii bancare. Amploarea
operaţiunilor derulate, fondurile tot mai mari solicitate de clienţi, riscurile de insolvabilitate ale
debitorilor, dar şi dorinţa de a-şi spori câştigurile şi puterea de penetrare pe alte pieţe, au determinat
accentuarea procesului de unificare a băncilor în consorţii sau sindicate bancare. În fiecare ţară se
regăsesc câteva grupuri bancare care domină şi controlează întreaga activitate în domeniu.
A doua tendinţă o constituie procesul de internaţionalizare a sistemelor bancare din ţările
dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste bănci
consideră extinderea lor pe alte pieţe ca parte integrantă a politicii de dezvoltare. Această atitudine este
determinată de o serie de factori, cum ar fi: restricţiile impuse pe plan naţional privind beneficiile sau
dezvoltarea activităţii lor; posibilitatea, prin amplasarea în alte ţări, de a-şi diversifica sursele active şi
de împrumut; atitudinea defensivă sau, după caz, ca răspuns la interesele clienţilor sau la concurenţa
băncilor străine. Pentru o bancă, internaţionalizarea activităţii presupune creşterea numărului valutelor
în care operează, extinderea spaţiului geografic din care provine clientela, implantarea de sedii în
străinătate.
Ca rezultat al acestei tendinţe, anumite ţări au început să fie considerate, cu precădere, pieţe
favorabile pentru dezvoltarea operaţiunilor valutar-financiare (SUA, Singapore, Luxemburg, Elveţia),
nu numai pentru ţările dezvoltate, dar şi pentru unele ţări în dezvoltare care au dobândit venituri (de
exemplu, ţările OPEC) sau care doresc să-şi dezvolte propria reţea bancară. În acest context,
internaţionalizarea structurilor bancare din ţările dezvoltate are ca efect “strivirea” structurilor bancare
din alte ţări, în special din cele în dezvoltare.
Concentrarea forţei economice şi financiare la nivelul unui grup de state a constituit premisa creării
în aceste ţări a unor sisteme monetare şi financiare care să răspundă suplu cerinţelor determinate de
schimburile internaţionale iar monedele lor să ocupe un loc important în plăţile internaţionale. În mod
asemănător, alte compartimente ale economiilor naţionale ale acestor ţări - sistemul bancar, de asigurări,
financiar - şi-au diversificat gama operaţiunilor şi sfera relaţiilor, transformându-se treptat în verigi
importante în desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare internaţionale. Procesul s-a concretizat în formarea
centrelor financiar-bancare internaţionale, care s-au dezvoltat în oraşe aparţinând acestor ţări (Londra, Paris,
New York, Tokyo, Zurich, Frankfurt). Aceste centre s-au transformat în poli de convertire, atragere şi
plasare a fondurilor la nivel internaţional, ele deservind firmele naţionale şi pe cele din alte ţări.
Dorinţa de a-şi asigura venituri certe şi sporite a determinat o a treia tendinţă, respectiv
dispariţia treptată a deosebirilor dintre operaţiunile diferitelor instituţii bancare de tip clasic şi ale
celor nebancare, toate fiind preocupate de diversificarea serviciilor oferite clienţilor şi evoluând astfel
spre bănci globale, multifuncţionale. Marile grupuri bancare create oferă clienţilor, indiferent de
provenienţa acestora, rezidenţi sau nerezidenţi, întreaga gamă de servicii bancare, de la simple

6
convertiri valutare, până la montarea unor împrumuturi uriaşe. Procesul globalizării se manifestă nu
numai în cazul băncilor comerciale care operează la nivel internaţional, ci şi la celelalte bănci.
Restructurarea bancară constituie a patra caracteristică a sistemelor bancare actuale, cele mai
multe dintre fuziunile bancare internţionale au implicat ţările dezvoltate, se remarcă cele din SUA,
Japonia, Elveţia şi Uniunea Europeană.
Investiţiile străine în sectoarele bancare ale ţărilor emergente au crescut puternic în ultimii zece ani,
devenind un element important al globalizării activităţii bancare începând cu a doua jumătate a anilor `90.
În aceste zone, se disting trei grupuri de investitori:
- băncile globale, care au o prezenţă globală pe numeroase pieţe din întreaga lume; în perioada 1991-
2015, ele au deţinut 1/3 din totalul investiţiilor străine în sistemul bancar al economiilor emergente, în
special din America Latină şi mai recent, din Asia;
- băncile comerciale, cu o strategie regională, orientată spre ţările emergente; în America Latină,
60% din fluxurile de investiţii străine în sectorul bancar provin de la băncile din regiune; în Europa Centrală
şi de Est, 70% din investiţiile străine au ca origine băncile europene; în Asia, 25% din fluxurile
investiţionale provin de la băncile din regiune şi o altă parte, de la entităţi stabilite în Singapore şi Hong
Kong;
- alţi investitori, incluzând fonduri private de investiţii şi corporaţii financiare; de exemplu, fondurile
de investiţii reprezintă cei mai mari investitori străini în sectorul bancar din Coreea, în timp ce corporaţiile
financiare americane şi-au făcut simţită prezenţa în afara graniţelor ţării, în economii din centrul şi estul
Europei.
După anul 1990, băncile şi-au concentrat atenţia spre raţionalizarea structurii costurilor interne şi
îmbunătăţirea eficienţei operaţiunilor desfăşurate, concomitent cu stabilitatea mai mare a profiturilor prin
diversificarea veniturilor. Un efect vizibil al acestor orientări îl reprezintă valul achiziţiilor şi fuziunilor din
sfera financiar-bancară, care a marcat a doua jumătate a deceniului trecut.
În prezent, consolidarea rămâne o opţiune strategică pentru bancheri, în ciuda încetinirii
considerabile a ritmului fuziunilor şi achiziţiilor, comparativ cu anii `90. Consolidarea sectorului
bancar intern în Europa a continuat, chiar dacă la un nivel redus, preluările transfrontaliere scăzând
semnificativ. Dezamăgirea legată de dificultăţile întâmpinate în formarea unei pieţe bancare
paneuropene a determinat un grup de bănci europene să reducă dimensiunile jocurilor strategice
transfrontaliere, pentru a-şi adânci poziţia pe piaţa bancară internă.
O ultimă trăsătură a sistemelor bancare contemporane rezultă din utilizarea monedei
electronice prin intermediul aplicaţiilor Internet banking şi Mobile banking. Dezvoltarea tehnologiei
informaţiei şi convergenţa pieţelor financiar-bancare şi de comunicaţii au creat cadrul favorabil
dezvoltării pieţei serviciilor de tip bancă la distanţă.
Serviciile bancare electronice permit realizarea unor operaţiuni în timp real, asigură accesul
clientelei, fără restricţii de timp şi distanţă, la produsele şi serviciile oferite şi contribuie la reducerea
costurilor tranzacţionale ale clienţilor.
Băncile pot participa la circuitul financiar-bancar internaţional prin următoarele forme de
organizare:
■ Reprezentanţele  nu pot desfăşura activităţi de tranzacţionare, fiind, aşa cum rezultă şi din
denumire, doar un centru de reprezentare a sediului central într-o altă ţară.
■ Fililele (branch)  oferă direct pe piaţa străină majoritatea categoriilor de servicii de care
dispune o bancă; totuşi, ele, nu sunt entităţi legale disticte de societatea mamă.
■ Sucursalele (subsidiary)  sunt asemănătoare cu filialele, dar au un statut legal separate,
aceasta poate fi o cerinţă legală sau o consecinţă a strategiei fiscal. Totodată, este posibil să fie
rezultatul cumpărării unei bănci existente, ca o modalitate de implantare pe o anumită piaţă.
■ Societăţi mixte (joint venture)  de regulă, nu sunt folosite pentru operaţiuni bancare obişnuite,
ele fiind create în legătură cu anumite proiecte mixte cu grad semnificativ de risc (cum ar fi, de
exemplu, un proiect de anvergură în domeniul infrastructurii). În general, în astfel de asocieri băncile
sunt parteneri minoritari.
■ Birouri înregistrate în centre offshore (“shell bank”)  de obicei, acest tip de reprezentare
constă într-un birou care efectuează înregistrări contabile privind anumite operaţiuni bancare. Uneori
activitatea acestor shell banks este pur formală, ceea ce poate crea dificultăţi procesului de
supraveghere prudenţială şi fiscal a acestor bănci.
7
 3 Operaţiuni specifice băncilor cu caracter internaţional

Băncile internaţionale pot desfăşura toate operaţiunile desfăşurate pe teritorul naţional de către
instituţiile de credit, în limita autorizaţiei acordate de autoritatea de reglementare din ţara respectivă, şi
anume:
a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau
fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) servicii de plată;
e) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
f) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
1. instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;
2. valută;
3. contracte futures şi options financiare;
4. instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
5. titluri de valoare şi alte instrumente financiare transferabile;
g) participare la emisiunea de titluri de valoare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi
plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
h) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate
de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă;
i) administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
j) custodie şi administrare de instrumente financiare;
k) intermediere pe piaţa interbancară;
l) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
m) închiriere de casete de siguranţă;
n) emitere de monedă electronică;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu
respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.

Modelul bankingului internaţional este o extensie a modelului activităţii bancare clasice,

realizată la nivel naţional, dar presupune oportunităţi mai mari în corelaţie cu riscuri sporite. Acest
aspect poate părea paradoxal în condiţiile în care unul din motivele dezvoltării bankingului
internaţional îl reprezintă reducerea riscurilor prin diversificare. Totuşi, riscurile specifice activităţii
bancare internaţionale pot fi reduse prin sindicalizare.
Beneficiile creşterii numărului şi volumului tranzacţiilor devin evidente în cazul în care
activitatea unei bănci este considerate globală, cu o activitate tranzacţională continuă, în cadrul
centrelor financiare internaţionale (“24 de ore din 24”), şi anume:
 banca nu trebuie să ia poziţii “overnight”, deoarece tranzacţionarea este continuă;
 managementul operaţiunilor valutare se poate realiza între sucursale, apelându-se într-o
proporţie mai redusă la piaţa interbancară (determinând reducerea costurilor);
 devine accesibilă piaţa interbancară din diferite ţări;
 managementul băncii are mai multe posibilităţi de adaptare la cerinţele autorităţilor cu atribuţii
de reglementare şi supraveghere prudenţială.
Acest ultim aspect este foarte important întrucât prin combinarea operaţiunilor derulate prin
diferite sucursale şi filiale, situate inclusive în centre financiare offshore, băncile cu activitate globală
pot opera într-un mod prin care să evite controlul autorităţilor de reglementare.
În timp ce acest rezultat ar putea fi considerat un avantaj din punctul de vedere al băncii,
implicaţiile lui asupra siguranţei sistemului financiar internaţional sunt semnificative, putând genera, în
anumite situaţii tensionate, fenomene de “criză în lanţ” (de contagiune).

8
 Gama serviciilor oferite de o bancă internaţională poate include, în plus faţă de activităţile ce se
pot desfăşura pe teritoriul naţional al unui stat, şi tipurile prezentate mai jos:
 credite în valoare mare (în moneda naţională sau în valută) de exemplu eurocredite;
 tranzacţii valutare pe scară largă şi tranzacţii cu instrumente financiare derivate;
 finanţare sindicalizată;
 factoringul internaţional şi forfetarea în afacerile de comerţ international de valori mari;
 subscrierea de emisiuni de titluri;
 consultanţă financiară, în special în domeniul restructurării capitalului şi pentru achiziţii şi
fuziuni;
 managementul fondurilor pentru instituţii financiare non-bancare;
 tranzacţii cu lingouri de aur şi argint pe pieţele internaţionale.

Eurocreditele sunt creditele obţinute de pe piaţa financiară internaţională denominate în altă

monedă decât cea a ţării de emisiune (de exemplu denominate în dolari şi acordate de un consorţiu de
bănci europene).
Mecanismul acestei tehnici de finanţare este complex, eurocreditarea fiind iniţiată de beneficiar
care se va adresa şi va încheia un contract de credit cu o bancă de prestigiu care va coordona şi va purta
responsabilitatea întregii operaţiuni - banca "lead - manager". Un rol important în stabilirea condiţiilor
de acordare a creditului îl au grupul de coordonare şi consorţiu de bănci comerciale.
Mecanism
Beneficiar ←← 4 Banca lead-
1 →→ manager

↓ ↓ Banca A

↓ ↓ ↓
↓ 2 Banca B
→ →→
↓ →→ →→ 6
↓ ↑ Banca C ↓

Grupul de ← 3 ← ↑ ↓
coordonare → → 5 →→ →→
Piaţa monetară
locală;
Depozite;
Bănci comerciale
locale
Mecanismul derulării eurocreditelor
1 - Încheierea unui contract de credit cu o banca de prestigiu - lead manager;
2 - Constituirea consorţiului bancar;
3 - Constituirea grupului de coordonare;
4 - Stabilirea condiţiilor creditului;
5 - Stabilirea sumelor subscrise de băncile din consorţiu bancar;
6 - Atragerea de fonduri de pe piaţa monetara, depozite, investitori privaţi sau bănci comerciale.

După constituirea consorţiului bancar şi a grupului de coordonare şi după stabilirea condiţiilor

de creditare (termene, dobânzi, modalităţi de rambursare), băncile comerciale implicate vor trece la
mobilizarea de fonduri de pe pieţele financiare locale pe care le vor remite prin intermediul băncii lider
beneficiarului.
Consorţiul bancar este o grupare temporară de bănci fără personalitate juridică cu rol în
mobilizarea de fonduri pe termen scurt ce sunt transformate prin intermediul acestui mecanism într-un

9
credit pe termen mediu sau lung (creditele revolving). O formă particulară a eurocreditelor este creditul
"roll - over" ce presupune creditarea cu o rată variabilă de dobândă calculată pe baza unei dobânzi de
referinţă (LIBOR, EURIBOR) la care se adaugă un procent calculat pe baza riscului (rating) pe care-l
prezintă compania beneficiară.

Creditul sindicalizat este o altă tehnică de finanţare internaţională pe termen mediu şi lung,
frecvent utilizată în tranzacţiile comerciale internaţionale. Şi această tehnică presupune contactarea
unei bănci puternice care va constitui un grup de management format dintr-un număr de bănci de
renume, Spre deosebire de eurocreditare, în cazul creditului sindicalizat responsabilitatea pentru
întreaga operaţiune şi-o asumă grupul de management. În plus banca lider şi grupul de management vor
subscrie pentru mai mult de jumătate din masa totală a creditului (maxim 60 %).

Mecanism:
→→→ 5 →→→ ↓
↑ ↓
←4 5
Beneficiar Banca lead – manager →→
1→
↓ ↓ ↓
2 ↓ ↓
↓3 ↓
Grupul de management

←← ↓
Grupul de bănci participante

←←← 5 ←←← ↓
↓

Memorandum de plasament
↓
6
↓ ↓
Banca A Banca B
Mecanismul derulării creditului sindicalizat
1 - Contract de credit cu o banca lead manager sau un consorţiu bancar de co-manageri;
2 - Stabilirea grupului de management (din bănci);
3 - Stabilirea listei de bănci participante;
4 - Stabilirea condiţiilor creditului;
5 - Publicarea memorandumului de plasament;
6 - Obţinerea de fonduri de la alte bănci.
Pentru restul fondurilor solicitate, grupul de management va constitui un grup de bănci
participate care va întocmi un memorandum de plasament (un fel de cerere de ofertă) adresat băncilor
comerciale ce acţionează pe piaţa financiară internaţională. Dacă vor fi de acord cu condiţiile stipulate
în memorandumul de acord, aceste bănci vor intra în creditul sindicalizat obligându-se să procure şi să
remită fondurile pentru care au subscris. În final, sumele solicitate vor fi acoperite integral.
Deoarece riscurile şi responsabilităţile sunt distribuite între mai multe bănci şi pentru că o mare
parte din masa creditului este acordată direct de băncile din consorţiu bancar, creditul sindicalizat este
uneori mai puţin riscant şi mai ieftin decât eurocreditele.

10
 Forfetarea este o formă din ce în ce mai întâlnită de finanţare pe termen mediu. Aceasta
presupune achiziţionarea de către o bancă, forfetarul, a unei serii de creanţe provenite de pe urma
operaţiunilor de comerţ exterior. Aceste creanţe sunt deseori avalizate sau garantate de banca
importatorului. Creanţele sunt vândute cu discount de către exportator băncii forfetare. Banca plăteşte
imediat exportatorului, permiţându-i acestuia să-şi finanţeze producţia de bunuri pentru export, şi
permiţându-i importatorului să plătească mai târziu.
Creanţele sunt deţinute de forfetar până la expirarea lor, fără a se apela la exportatorul în
favoarea căruia ele au fost destinate iniţial.
Astfel, forfetarea poate fi definită ca o tehnică de finanţare pe termen mediu prin care forfetarul
nu poate acţiona în regres pentru a face exportatorul răspunzător, în caz de neplată din partea
importatorului.
Văzută iniţial ca împrumut la care se apelează în ultimă instanţă, forfetarea a cunoscut o
popularitate din ce în ce mai mare, răspândindu-se din Elveţia şi Germania, unde a apărut, până la Londra,
iar mai târziu în Scandinavia şi restul Europei, iar în cele din urmă în SUA. Cea mai mare piaţă de forfetare
este în prezent piaţa londoneză.
Mecanism
1
Exportator Importator

2 3 4

Instituţie de Banca
forfetare 5 Importatorului

1. Încheierea contractului de export. Livrarea

2. Forfetarea documentelor financiare;
3. Plata mai puţin comisionul şi dobânda;
4/5. Plata la scadenţă a importului.

Forfetarea continuă să aibă o importanţă redusă dacă este comparată cu alte tehnici de finanţare,
dar în ultima vreme ponderea ei este în creştere, mai ales în cadrul tehnicilor de finanţare pe termen
mediu.
Două sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite de către o creanţă pentru a putea face obiectul
forfetării: ea trebuie sa fie necondiţionată (disociată şi complet independentă de tranzacţia comercială
de bază) şi liber tranferabilă (să poată fi plasat integral sau parţial în altă parte şi oricând până la
scadenţă).
Titlurile de credit cel mai des forfetate în practică sunt, în principal, cambiile trase de către
exportator şi acceptate de importator şi biletele la ordin emise de importator la ordinul exportatorului,
dar şi acreditivele cu plata diferată sau garanţiile bancare.
Diferenţa dintre forfetare şi scontare constă în:
- în cazul forfetării banca preia şi riscul de neplată (la scontare beneficiarul rămâne solidar faţă
de banca de scont pentru neplata efectelor scontate),
- forfetarea se realizează de către instituţii specializate (scontarea se face de către băncile
comerciale),
- costul forfetării este mai mare (riscurile preluate de instituţia forfetară sunt mai mari),
- scadenţa în cazul forfetării este mai mare,
- refinanţarea instituţiilor forfetare se face direct de pe piaţa financiară internaţională (şi nu de la
banca Centrală sau de pe piaţa monetară locală cum fac băncile de scont).

11
 Factoringul este o tehnică de finanţare pusă iniţial în practică în ţările anglo-saxone, utilizată
pentru a asigura finanţarea creanţelor interne. Mecanismul factoringului este relativ simplu.
Exportatorul cedează, contra plăţii, totalitatea creanţelor sale de pe urma exportului, unui factor (o
bancă sau, mai general, o instituţie financiară specializată). Factorul achiziţionează aceste creanţe, preia
asupra sa riscul de neplată şi plăteşte echivalentul creanţelor. Creanţele privesc vânzări ale căror termen
de plată nu depăşeşte 180 de zile.
Factoringul există în prezent în două variante: factoring cu plată în avans şi factoring cu plată la
scadenţă. În primul caz, factorul creditează pe aderent urmând să încaseze ulterior creanţele acestuia în
timp ce în a doua variantă factorul va plăti creanţele aderentului în momentul exigibilităţii acestora.
Pe lângă cele două forme deja consacrate mai există şi “undisclosed factoring” sau “money
without borrowing”, constând în încheierea concomitentă a două contracte, unul de vânzare-cumpărare
şi unul de comision, ambele încheiate între factor şi furnizor, în temeiul cărora factorul cumpără marfa
furnizorului pe care îl numeşte în acelaşi timp reprezentant al sau şi îl însărcinează s-o vândă
cumpărătorului efectiv şi să încaseze preţul aferent exportului realizat.
Această modalitate de finanţare se concretizează printr-un contract de factoring încheiat între
exportator şi factor, cu o durată care de obicei este de un an, putând fi reînnoit prin acceptare tacită.
Factoringul este foarte bine adaptat întreprinderilor care exportă bunuri de larg consum sau
echipamente uşoare şi care au numeroşi clienţi.
În funcţie de momentul plăţii, se face distincţie între:
 factoringul clasic (old line factoring), în cadrul căruia factorul plăteşte facturile în momentul preluării
acestora, factorul acordând astfel un credit aderentului până în momentul scadenţei creditului furnizor
acordat de exportator importatorului;
 factoringul la scadenţă (maturity factoring), în cadrul căruia factorul plăteşte creanţele aderentului la
scadenţa acestora.

Mecanism factoring clasic

1
Aderent Importator
2
Exportator

3 5 8 6

4
Factor de Factor de
export 7 import

1. Se încheie contractul internaţional de vânzare-cumpărare.

2. Exportatorul livrează bunurile şi/sau serviciile importatorului conform contractului.
3. Exportatorul încheie cu factorul de export un contract de factoring în baza căruia, după livrarea
bunurilor, prezintă acestuia facturile şi documentele de transport, cedând astfel factorului creanţele
sale faţă de debitor.
4. Încheierea unui acord de factoring între factorul de export şi factorul de import privind operaţia de
factoring.
5. Factorul de export plăteşte exportatorului procentul din valoarea facturii, stabilit anterior.
6. Importatorul plăteşte contravaloarea mărfii factorului de import, la scadenţa stabilită în contractul
comercial încheiat cu exportatorul.
7. Factorul de import remite banii încasaţi către factorul de export.
8. Factorul de export plăteşte exportatorului restul rămas de plată din valoarea facturii cumpărate şi
reţinut drept garanţie.

12
 Mecanism factoring plata la scadenţă
1
Aderent Importator
(exportator) 2

3 5 8 6

4
Factor de Factor de
export 7 import

1. Se încheie contractul internaţional de vânzare-cumpărare.

2. Exportatorul livrează bunurile şi/sau serviciile importatorului conform contractului.
3. Exportatorul încheie cu factorul de export un contract de factoring în baza căruia, după livrarea
bunurilor, prezintă acestuia facturile şi documentele de transport, cedând astfel factorului creanţele
sale faţă de debitor.
4. Încheierea unui acord de factoring între factorul de export şi factorul de import privind operaţia de
factoring.
5. Factorul de export gestionează portofoliul de creanţe al aderentului până când acestea devin exigibile.
6. Importatorul plăteşte contravaloarea mărfii factorului de import, la scadenţa stabilită în contractul
comercial încheiat cu exportatorul.
7. Factorul de import remite banii încasaţi către factorul de export.
8. Factorul de export plăteşte exportatorului contravaloarea facturilor la scadenţă.
Felul operaţiunii de factoring este influenţat de data la care se realizează efectiv cesiunea de
creanţă; în cazul factoring-ului clasic, data cesiunii este însăşi data naşterii creanţei respective sau la
câteva zile după aceasta, in timp ce in cazul factoring-ului la scadenta, data cesiunii este data
exigibilităţii creanţelor respective.
Prin recurgerea la această tehnică de finanţare, exportatorul beneficiază de patru avantaje: se
simplifică gestiunea trezoreriei a aderentului (beneficiar), aderentul nu mai este expus riscului de
neplată, factoringul suprimă problemele create de gestiunea administrativă şi contabilă a creanţelor şi
factoringul îi ameliorează bilanţul contabil prin reducerea creanţelor.
Aceste avantaje sunt însă însoţite şi de unele dezavantaje. Costul factoringului este relativ
ridicat şi conţine două elemente: un comision de factoring, ad valorem, calculat pe totalul creanţelor
transferate, reprezentând între 0,5 şi 2,5%, şi un comision de finanţare calculat prorata temporis, în
funcţie de ratele dobânzii.
În cazul factoringului cu plată la scadenţă se percepe doar comision de factoring, în cazul
factoringului cu plată în avans se percep ambele tipuri de comisioane. Comisionul de factoring variază
în funcţie de cifra de afaceri, de numărul şi de calitatea clienţilor, de volumul facturilor şi de riscul
politic al ţării importatorului. Acesta reprezintă remunerarea serviciilor de gestiune contabilă, de
garanţie şi de recuperare a creanţelor. Comisionul de finanţare aferent creditului acordat de factor
aderentului până la scadenţa creanţelor sale corespunde dobânzilor debitorilor pe plăţile anticipate.
Acestor costuri monetare li se adaugă un risc indirect, de natură comercială. Pe parcursul procesului de
recuperare a creanţelor, şi în cazul întârizierii de plată din partea importatorului, factorul este uneori
mai brutal sau mai puţin diplomat decât aderentul însuşi. Aceasta poate avea drept consecinţă pierderea
unor clienţi.
Diferenţa dintre factoring şi forfetare (ambele credite bazate pe cesiune de creanţă) constă în
faptul că în cazul factoringului sunt cesionate documente comerciale (facturi, contracte) în timp ce în
cazul forfetării sunt cedate mai mult documente financiare (cambii, acreditive, incasouri documentare).
În plus, factoringul presupune o relaţie pe o periodă mai îndalungată între factor şi beneficiar decât

13
forfetarea şi instituţia de factoring oferă mai multe servicii financiare decât oferă instituţia de forfetare
(consultanţă, gestionarea contului clienţi, a trezoreriei, expertiză financiar - contabilă).
Contractul de factoring se caracterizează şi prin faptul că, alături de operaţia de credit, factorul
furnizează aderenţilor săi o gamă largă de servicii ca, de pildă, o selecţionare a clienţilor (cumpărători
sau beneficiari ai serviciilor furnizate), punerea la dispoziţia aderenţilor a unor metode moderne de
gestiune şi contabilitate, efectuarea unor studii de piaţă, procurarea de informaţii comerciale, servicii
juridice, etc. În acelaşi timp, specialiştii societăţii de factoring pot participa efectiv în procesul de
negociere a contractelor de export astfel încât aderentul poate prezenta partenerilor externi o ofertă de
export mai competitivă, ceea ce se traduce prin asigurarea finanţării imediate a tranzacţiei de export.

14
 4. Sisteme bancare internaţionale

Rolul primordial al unui sistem bancar modern este de a asigura încrederea şi de a menţine
stabilitatea financiară a economiei unui stat sau a unei uniuni de ţări.

Uniunea Monetară Europeană

Unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergenţa în trei faze, astfel:
Faza I (1992-1993), ca primă etapă, aflată deja în derulare în momentul semnării Tratatului (a
început în iulie 1990), a rămas rezervată înfăptuirii depline a Pieţei Unice, a liberei circulaţii a
capitalurilor (art. 73B, 73H) şi intensificării coordonării politicilor monetare şi economice ale statelor
membre (art. 109C).
Alegerea datei de 1 iulie 1990 s-a datorat faptului că aceasta coincidea cu data intrării în vigoare
a Directivei privind libera circulaţie a capitalurilor în Uniunea Europeană (Directiva Consiliului nr. 361
din 24 iunie 1988).
Faza a II-a (1994-1999), prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1994 conform art. 109E, s-a
caracterizat printr-o coordonare mai strânsă a politicilor economice şi o accentuare a disciplinei
bugetare, realizată îndeosebi prin interzicerea acoperirii deficitelor entităţilor publice prin credite
acordate de băncile centrale.
De asemenea, a fost prevăzută crearea Institutului Monetar European (art. 109F si Protocolul
asupra Statutului Institutului), înfiinţat la 1 ianuarie 1994, cu rolul de a contribui la o mai bună
coordonare a politicilor monetare în Europa şi de a asigura tranziţia spre Banca Centrală Europeană,
Sistemul European al Băncilor Centrale şi moneda unică.
Acest sistem se baza pe modelul german, în care Bundesbank decidea politica monetară pusă
apoi în practică de băncile centrale ale landurilor.
Această etapă a fost mai puţin ambiţioasă în plan instituţional decât Raportul Delors, însă
Tratatul prevedea că ea trebuia parcursă astfel încât, până la sfârsit, Banca Centrală Europeană să
dispună de toate mijloacele tehnice si procedurale necesare pentru intrarea sa în funcŢiune.
Faza a III-a (începând cu 1 ianuarie 1999) a fost definită ca momentul în care se înfăptuieste
faza finală a Uniunii Economice si Monetare, în care intră numai ţările care îndeplinesc criteriile de
convergenţă.
Caracteristicile acestei perioade au fost:
- fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (31 decembrie 1998);
- implementarea unei politici monetare unice, bazată pe stabilitatea preţurilor;
- introducerea monedei unice, prin înlocuirea rapidă a monedelor naţionale ale statelor participante cu
euro (1 ianuarie 1999).
Acele ţări care nu au îndeplinit condiţiile necesare la data demarării etapei a treia au făcut
obiectul unor derogări, pe baza unei decizii a Consiliului, neaplicându-li-se dispoziţiile referitoare la
politica monetară si la sistemul de sancţiuni al deficitelor excesive în baza art. 109K.
Marea Britanie si Danemarca si-au rezervat, în cadrul unor protocoale speciale, dreptul de a nu
participa la Uniunea Economică si Monetară la începutul celei de-a treia faze.
Protocolul asupra trecerii la faza a treia a Uniunii Economice si Monetare, anexat la Tratat,
subliniază "caracterul ireversibil" al drumului Comunităţii spre unificarea monetară.
Un alt principiu al Uniunii Monetare Europene, cel al "monedei unice" presupune, spre
deosebire de principiul "monedei comune", emisiunea unei monede europene ca o nouă monedă cu
putere circulatorie legală. Aceasta este emisă de Banca Centrală Europeană, iniţial prin preschimbarea
depozitelor în diverse monede naţionale existente în conturile deschise pe numele băncilor centrale
naţionale, iar apoi prin operaţiuni proprii.
Principiul ireversibilităţii procesului de unificare monetară rezultă din:
- fixarea unei scadenţe (1 ianuarie 1999) pentru începerea celei de-a treia etape;
- respingerea clauzei de a opta pentru neparticiparea la zona euro ("opting out") care ar fi permis unei
ţări să nu participe la faza finală, dar să rămână în continuare membră a Uniunii Europene (excepţie au
făcut Danemarca si Marea Britanie);
15
- modalitatea de trecere la faza a treia, care era condiţionată de îndeplinirea unor criterii de
convergenţă foarte precise (art.109 I):
1. rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% performanţa celor mai bune trei economii ale
Comunităţii;
2. deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3% din PIB;
3. datoria publică să se situeze la cel mult 60% din PIB;
4. să se respecte marjele de fluctuaţie restrânse ale cursurilor valutare din cadrul Sistemului Monetar
European, fără să se fi procedat la devalorizări în ultimii doi ani;
5. rata anuală a dobânzii pe termen lung să fie cu cel mult 2% mai mare decât media ratelor de dobândă
din statele care au realizat cele mai bune performanţe în materie de stabilitate a preţurilor.

Banca Centrală Europeană (BCE) este responsabilă pentru politica monetară a zonei euro
începând cu luna ianuarie 1999, odată cu transferul acestei responsabilităţi de la băncile centrale
naţionale a 11 state membre UE. Doi ani mai târziu (2001), Grecia a adoptat moneda unică, Slovenia în
2007, Malta şi Cipru în 2008, Slovacia în 2009, Estonia în 2011, Letonia în 2014, iar începând cu data
de 1 ianuarie 2015 Lituania este al nouăsprezecelea stat membru al zonei euro. Cele 19 state membre
au trebuit să îndeplinească criteriile de convergenţă, aşa cum vor trebui sa le îndeplinească toate
celelalte state membre UE înainte de adoptarea euro.
Baza legală pentru politica monetară unică o constituie Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene şi Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii Centrale Europene.
BCE este centrul Eurosistemului şi al SEBC, îndeplinind împreună cu acestea sarcinile ce le-au fost
atribuite.
Sistemul European al Băncilor Centrale include BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor
membre UE, indiferent dacă acestea au adoptat sau nu moneda unică.
Eurosistemul include BCE si băncile centrale naţionale ale acelor state membre care au adoptat
euro.
Zona euro este constituită din acele state membre care au adoptat moneda euro.
Obiectivele BCE:
 obiectivul fundamental al BCE este menţinerea stabilităţii preţurilor
 fără a duce atingere obiectivului fundamental, SEBC va susţine politicile economice generale
ale Uniunii Europene în vederea obţinerii unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al unei
creşteri sustenabile neinflaţioniste.
Sarcinile de bază ale BCE:
 definirea şi implementarea politicii monetare pentru zona euro;
 efectuarea operaţiunilor valutare;
 deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor din zona euro;
 promovarea funcţionării în bune condiţii a sistemelor de plăţi.
Alte sarcini ale BCE:
 BCE are dreptul exclusiv de autorizare a emiterii de bancnote in zona euro;
 În cooperare cu băncile centrale naţionale, BCE colectează informaţiile statistice necesare
îndeplinirii sarcinilor sale, fie de la autorităţile naţionale fie direct de la agenţii economici;
 SEBC contribuie la aplicarea adecvată a politicilor elaborate de autorităţile competente în
domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi al stabilităţii sistemului financiar;
 BCE cooperează cu instituţiile sau organismele comunitare şi cu autorităţile competente din
statele membre sau din terţe ţări şi cu organizaţiile internaţionale, având în vedere sarcinile
atribuite Eurosistemului.
Structurile de conducere ale BCE sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Executiv şi
Consiliul General.
Consiliul Guvernatorilor elaborează politica monetară a zonei euro inclusiv, dacă este cazul,
deciziile privind obiectivele monetare intermediare, principalele rate ale dobânzii şi asigurarea
rezervelor în cadrul Eurosistemului, stabilind totodată orientările necesare pentru implementarea
acestora. Consiliul Guvernatorilor este alcătuit din cei şase membri ai Comitetului Executiv şi din
guvernatorii băncilor centrale naţionale din zona euro.
16
 Comitetul Executiv este alcătuit din preşedinte, vice-preşedinte şi alţi patru membri.
Comitetul Executiv implementează politica monetară în conformitate cu orientările şi deciziile
elaborate de Consiliul Guvernatorilor. În acest scop, Comitetul Executiv dă instrucţiunile necesare
băncilor centrale naţionale. În plus, Consiliul Guvernatorilor poate decide delegarea anumitor atribuţii
ale sale către Comitetul Executiv.
Consiliul General este compus din preşedintele şi vice-preşedintele BCE şi din guvernatorii
băncilor centrale naţionale din cele 28 de state membre UE.
Consiliul General contribuie la:
 funcţiile consultative ale BCE;
 colectarea datelor statistice;
 pregătirea rapoartelor anuale ale BCE;
 elaborarea reglementărilor necesare pentru standardizarea înregistrării în contabilitate şi a
raportării operaţiunilor de către băncile centrale naţionale;
 adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru stabilirea algoritmului pentru subscrierea capitalului
BCE, în afara celor deja prevăzute în Tratat;
 stabilirea condiţiilor de angajare a personalului BCE;
 pregătirile necesare pentru fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb ale valutelor statelor
membre cu derogare faţă de euro.

Zona euro si, pe scară mai largă, Uniunea Europeană dispun în prezent de o arhitectură
financiară coerentă. Punerea în aplicare a Planului de Acţiune pentru Serviciile Financiare, definit în
cadrul Reuniunii Consiliului European de la Lisabona în martie 2000, este în curs de finalizare.
„Procesul Lamfalussy” ar trebui să favorizeze punerea în practică a unei noi arhitecturi instituţionale în
domeniul supravegherii şi reglementării sectorului financiar.
Introducerea euro a accelerat integrarea pieţelor financiare în Europa, deoarece prin eliminarea
riscului valutar au dispărut si o serie de obstacole din calea miscării libere a activelor şi serviciilor
financiare. Rămân încă diferenţe notabile, structurale si legislative, care blochează integrarea deplină a
pieţelor financiare din UE, în special a pieţei acţiunilor şi obligaţiunilor private, dar şi a sectorului
bancar. Aceste obstacole constau în absenţa unei infrastructuri comune şi existenţa unor bariere de
intrare, reprezentate de diferenţele culturale şi juridice, tratamentele preferenţiale şi procedurile greoaie
de coordonare a diverselor politici.
Integrarea este aproape încheiată la nivelul pieţei monetare, deşi există încă anumite probleme
privind operaţiunile transfrontaliere. Integrarea pieţei monetare s-a realizat rapid după introducerea
euro, având la bază necesitatea gestionării lichidităţilor în cadrul politicii monetare unice.
Pe piaţa interbancară există o convergenţă deplină a ratelor dobânzilor datorită uniunii
monetare care a regrupat pieţele monetare naţionale într-o piaţă monetară a zonei euro, lichidă şi
omogenă. Indicatorii de referinţă ai pieţei monetare scot în evidenţă un nivel ridicat de integrare,
analizat prin prisma dispersiei ratelor de dobândă oferite de diferite bănci pe fiecare segment al pieŢei:
interbancară si repo.
Peste 90% din tranzacţii se efectuează având la bază EONIA (Euro Overnight Index Average),
EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate) şi EUREPO (Euro Repo Rate).
Piaţa instrumentelor financiare pe termen scurt nu s-a integrat la fel de bine, existând diferite
stadii de dezvoltare, din cauza nearmonizării modalităţilor de negociere, condiţiilor de emisiune,
regimului juridic şi fiscal.
O mişcare de integrare comparabilă cu cea a pieţei monetare s-a realizat şi pe pieţele de
obligaţiuni, unde se poate constata o îngustare a randamentelor la titlurile de stat, pe pieţele
produselor derivate si, într-o mai mică măsură, pe pieţele de acţiuni.
Piaţa obligaţiunilor guvernamentale s-a integrat cel mai usor într-o piaţă unică. Lucrurile nu
sunt la fel de simple pe celelalte segmente ale pieţei europene de obligaţiuni. Deşi introducerea euro a
reprezentat o forţă de integrare, piaţa obligaţiunilor corporative se confruntă cu probleme legate de
sistemele legislative diferite privind înregistrările contabile, impozitarea corporaţiilor şi drepturile
acţionarilor.
Dimensiunea pieţei obligaţiunilor private poate creşte doar prin securizarea acestor instrumente.
17
 Obstacole similare există si în cazul integrării depline a pieţei acţiunilor. Diferenţele
semnificative în sistemele de impozitare creează dificultăţi în compararea valorii firmelor. La nivelul
acestei pieţe, integrarea regională în zona euro s-a produs mai rapid decât pe plan mondial. Gradul încă
redus de integrare scoate în evidenţă faptul că acţiunile locale sunt mai importante, indicând că este
posibilă o integrare viitoare.
Principalii actori ai pieţei europene de capital sunt London Stock Exchange, Euronext şi
Deutsche Borse, fiecare având strategii diferite de dezvoltare. După introducerea euro, Londra a rămas
cea mai atractivă piaţă financiară din UE.
Succesul integrării pieţelor de acţiuni şi obligaţiuni la nivelul zonei euro depinde de
armonizarea legislaţiilor naţionale.
Dezvoltarea acestor pieţe este legată de evoluţia operaţiunilor transfrontaliere, de fuziunile şi
alianţele orizontale şi verticale, de noii participanţi pe piaţă. Integrarea pieţelor de capital poate
conduce la diminuarea unor riscuri şi şocuri economice, precum şi la convergenţa anumitor structuri.
În general, integrarea pieţelor de capital se utilizează ca indicator de integrare globală.
Pieţele bancare din zona euro sunt încă puternic segmentate, asa cum rezultă din dispersia
ridicată pentru aceleaşi tipuri de rate ale dobânzii şi din activitatea bancară transfrontalieră destul de
puţin dezvoltată.
Industria bancară europeană rămâne, în principal, una naţională. A Doua Directivă de
Coordonare Bancară (1993) a introdus principiul recunoaşterii reciproce a instituţiilor de credit din
ţările Uniunii Europene, prin mecanismul licenţei unice bancare. Cu toate acestea, există încă limite,
legate în principal de lipsa unei viziuni comune în domeniul reglementării şi supravegherii bancare.
Plecând de la faptul că economiile ţărilor membre ale Uniunii Europene sunt dinamice iar
integrarea monetară a accelerat dezvoltarea pieţelor financiare, prin înlăturarea tuturor obstacolelor se
poate asigura o integrare completă – condiţie pentru ca zona euro să dezvolte pieţe financiare de
mărime egală cu cele americane.

Sistemul Bancar al Marii Britanii

Marea Britanie este, până la momentul declanşării Brexitul-ui, membră a Uniunii Europene însă
aceasta nu este membră a zonei Euro iar sistemul bancar al Marii Britanii este unul dintre cele mai
devzoltate din lume.
Sistelul bancar al Marii Britanii este format din:
- banca centrală, Bank of England, înfiinţată în anul 1694, care este responsabilă de politica monetară
şi de asigurarea existenţei lichidităţii în piaţă, acţionând în acest caz ca un împrumutător de ultimă
instanţă. Totodată Banca Angliei este membră a Sistemului European al Băncilor Centrale şi a
Consiliului General al Băncii Centrale Europene. În Anglia activitatea de reglementare şi
supraveghere a sistemului bancar este realizată de Autoritatea Serviciilor Financiare (Financial
Services Authority), care a preluat în perioada 1999 – 2000 aceste atribuţii de la Banca Angliei;
- bănci universale (High Street banks) acestea realizează toate operaţiunile premise de legislaţia
bancară din Marea Britanie;
- bănci de afaceri (Business Banks), specializate în oferirea de servicii specializate în domeniul
afacerilor (economic);
- băncii de investiţii (Investment Banking), acestea sunt specializate în investirea banilor în numele
societăţilor de investiţii, a fondurilor de pensii şi a băncilor universal. Aceste bănci de investiţii
operează pe pieţele de capital, pe pieţele financiar-valutare internaţionale şi pe marile burse ale
internaţionale.
În Marea Britanie funcţionează una din cele mai dezvoltate şi eficiente pieţe de capital din lume.

18
 Sistemul bancar al SUA

În anul 1913 a fost creat Sistemul Federal de Rezerve (Federal Reserve System). Acest sistem
este condus de Consiliul Guvernatorilor (Board of Governors) şi este format din 12 bănci regionale
(Federal Reserve Bank).
De asemenea, din sistem face parte Comitetul Federal pentru Operaţiunile pe Piaţa Liberă
(Federal Open Market Committee) şi Consiliul Consultativ Federal (Federal Advisory Council).
Sistemul Federal de Rezerve îndeplineşte funcţiiile specific ale unei bănci centrale, într-un mod
care reflectă dimensiunile continentale ale SUA. Băncile comerciale importante devin membre ale
Sistemului Federal de Rezerve, fiind “arondate” pe lângă o bancă federală (regională). Băncile
comerciale care sunt member ale Sistemul Federal de Rezerve trebuie să îndeplinească o serie de
cerinţe, dar beneficiază şi de anumite avntaje. Aceste bănci sunt automat asigurate de Corporaţia
Federală pentru Asigurarea Depozitelor (Federal Deposit Insurance Corporation – creată în anul 1935).
Băncile Sistemului federal de rezervă constituie simultan și băncile responsabile de emiterea și
controlul monedei americane (dolarul american) într-o anumită zonă de jurisdicție a națiunii numită
Federal Reserve District. Numărul de districte federale de rezervă monetară coincide cu numărul de
bănci regionale, 12.

Sistemul bancar al Chinei

Centrul sistemului bancar al Chinei este reprezentat de banca centrală, “People’s bank of China”
(PBOC), cu atribuţii în ceea ce priveşte politica monetară şi de “China Banking Regulatory
Commision” (CBRC).
PBOC a fost fondată în anul 1948 şi este banca centrală a Chinei şi autoritatea privind
stabilitatea financiară.
Timp de aproape 30 de ani de la fondarea PBOC economia Chinei s-a bazat doar pe finanţarea
acestei bănci, PBOC.
Începând cu anii 1980 sistemul bancar chinez, a început să se dezvolte, prin înfiinţarea unor
bănci, tot cu capital chinez (numite “Big Four”), care au preluat din funcţiile comerciale ale băncii
PBOC, cu scopul de a ajuta companiile chineze în dezvoltarea activităţii lor internaţionale prin
realizarea de finanţări în domenii strategice din punct de vedere economic.
Cele patru bănci sunt următoarele:
- Bank of China (BOC) – specializată în finanţarea comerţului international;
- China Construction Bank (CCb) – orientată în domeniul finanţării infrastructurii;
- Industrial and Commercial Bank of China (ICBC) – destinată finanţării sectorului industrial;
- Agricultural Bank of China (ABC) – cu rol în creditarea sectorului agricol.
Cu toate că aceste 4 bănci au fost create ca bănci specializate în susţinerea anumitor domenii
economice începând cu anul 2000 specializare lor s-a diluat devenind treptat bănci universale.
CBRC a fost înfiinţată în anul 2003 şi are ca principal obiectiv reforma băncilor deţinute de stat
(State Owned Bank - SOB) şi monitorizarea sistemului bancar chinez.
În prezent sisitemul bancar din China este compus din două nivele: PBOC şi alte bănci
comerciale. Cu toate acestea este caracterizat de existenţa într-o proporţie covârşitoare a băncilor cu
capital chinez.
Băncile comerciale sunt clasificate în următoarele tipuri de bănci:
 Băncile deţinute de statul chinez (SOB) sunt împărţite în patru tipuri de bănci comerciale de stat
(“Big Four”);
 Bănci comerciale de tipul “join-stock companies”, care sunt bănci specializate pentru anumite
tipuri de proiecte de dezvoltare economică;
 Bănci de interes naţional;
 Bănci locale şi
 Bănci străine (internaţionale).

19
 Sistemul bancar al Japoniei

Sistemul bancar japonez cuprinde aproape 8000 de instituţii financiare. Acest sistem este
alcătuit din: Banca Japoniei, băncile private universale sau specializate, băncile pentru agricultură şi
pentru întreprinderile mici si instituţiile financiare guvernamentale.
Banca Japoniei, constituită în 1942 şi reorganizată în 1949, este condusă de Policy Board şi
administrată de un consilier cu atribuţii de execuţie.
Cel mai specific instrument de politică monetară este „dirijarea prin ghişeu”, constând în aceea
că, Banca Japoniei informează celelalte bănci la intervale regulate asupra plafonului de creditare
adecvat fiecăreia.
Băncile private se divid în 4 categorii:
- Băncile comerciale sunt de două feluri:
1. băncile urbane, în număr de 13.
Toate aceste bănci sunt cotate la bursă şi deţin 40% din totalul resurselor bancare. Cea mai
importantă este Banca Tokyo.
2. băncile regionale, în număr de 63, operează în principal în anumite zone, dar cale mai
importante au sucursale şi la Tokyo şi la Osaka.
- Băncile de Credit pe termen lung, în număr de trei, dintre care cea mai importantă este Banca
Industrială a Japoniei.
- Băncile de Gestiune (trust banks), în număr de 7, funcţionează ca bănci specializate pe baza
unei legi din 1948.
- Băncile străine
În sectorul agriculturii şi pescuitului funcţionează pe plan local cooperative de credit, care
primesc depozite şi acordă credite.
Instituţiile financiare guvernamentale regrupează 3 categorii:
- Conturile financiare speciale (cel mai important fiind Trust Fund Bureau)
- Băncile Guvernamentale, care sunt: Banca pentru Dezvoltare şi Banca de Export - Import
- Corporaţiile publice de finanţare operează în sectoare speciale, cum ar fi construcţiile de locuinţe
sociale

20
 5. Instituţii financiar-bancare internaţionale

Principala funcţie a sistemului financiar internaţional şi a instituţiilor financiare internaţionale

(Fondul Monetar Internaţional, Grupul Băncii Mondiale, Banca Europeană pentru Reconstrucție și
Dezvoltare, Banca Reglementelor Internaționale) este în prezent aceea de a crea cel mai bun cadru
pentru guvernarea globalizării, astfel încât acest proces să devină unul benefic, în care toate economiile
să câstige prin efecte de productivitate şi crestere. O lume a pieţelor de capital globale oferă
recompense rapide pentru succesul ţărilor implicate şi al sistemului monetar internaţional.
Globalizarea poate aduce noi oportunităţi economiilor lumii. Fluxurile comerciale şi de
investiţii substanţiale determină reducerea preţurilor activelor, creşterea şanselor, economii de scară şi
adoptarea rapidă a noilor tehnologii.
Există însă şi riscuri asociate globalizării şi liberalizării, care necesită o gestionare
corespunzătoare. Globalizarea presupune nu numai noi oportunităţi, dar şi noi inegalităţi, care trebuie
anticipate atât de ţările dezvoltate cât şi de cele în curs de dezvoltare.

Fondul Monetar Internaţional (FMI)

Fondul Monetar Internațional (FMI) se plasează în centrul Sistemului Monetar Internaţional

fiind interesat nu numai de problemele fiecărei ţări, ci şi de functionarea sistemului.
Fondul Monetar Internațional (FMI) este o organizație internațională cu 189 de state
membre. A fost constituită prin Tratatul de la Bretton Woods din iulie 1944, având ca scop principal
promovarea unei economii mondiale sănătoase.
Pe 22 iulie 1944 a avut loc Conferința de la Bretton Woods pentru restructurarea relațiilor
internaționale monetare și financiare. Peste 40 de țări au participat la semnarea Acordului de la Bretton
Woods care prevedea proceduri și reguli care să guverneze economia mondială.
Acest acord a condus la înființarea Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare
(BIRD, cunoscută și sub numele de Banca Mondială) și Fondului Monetar Internațional. Aceste
instituții sunt cunoscute drept gemenii Bretton Woods. Sistemul Bretton Woods prevedea o rată de
schimb valutar stabilă, având ca referință standard aurul, dolarul fiind singura monedă convertibilă în
aur.
FMI are ca scop principal promovarea cooperării monetare internaționale, garantarea stabilității
financiare, facilitarea comerțului internațional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forței de
muncă, la stabilitate economică și combaterea sărăciei.
Principalele funcţii ale FMI sunt:
a) Supravegherea politicilor financiar-valutare internaţionale
FMI îşi exercită funcţia de supraveghere a politicilor promovate de către membrii săi, în
concordanţă cu obligaţiile acestora prevăzute în statut. Supravegherea politicilor financiar – valutare
internaţionale a constituit scopul iniţial al Fondului Monetar Internaţional.
Fondul exercită o supraveghere a politicilor cursurilor valutare practicate de ţările membre şi
adoptă principii specifice pentru orientare tuturor membrilor cu privire la aceste politici.
b) Asistenţa tehnică a FMI
Asistenţa tehnică acordată de FMI statelor membre reprezintă o parte importantă a activităţilor
acestuia. Asistenţa este oferită în domenii variate, cum sunt: politicile fiscale, monetare, balanţa de
plăti, sistemul bancar etc. Diversificarea asistenţei financiare în ultima perioada este tot mai accentuată
şi se concretizează în:
- trimiterea gratuită de şpecialişti în domeniile de expertiză ale FMI;
- consultanţa privind politicile economice şi financiare;
- elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi fiscale;
- crearea de instituţii (de exemplu, dezvoltarea băncilor centrale şi a trezoreriilor statelor membre);
- revizuirea sau chiar elaborarea legislaţiei în domenii specifice;
- colectarea şi prelucrarea datelor statistice;
- training pentru perfecţionarea funcţionarilor publici.

21
 c) Asistenţa financiară a FMI
Asistenţa financiară acordată de către FMI are drept beneficiare statele membre care se
confruntă cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi. Această asistenţă constă în acordarea dreptului
de a cumpăra cu moneda naţionala o monedă străină, cu obligaţia de răscumpărare a monedei naţionale
într-un anumit interval de timp, la un preţ mai mare, diferenţa de preţ constituind costul operaţiunii.
Creditul acordat de FMI solicită anumite garanţii speciale. Acestea se referă la obligaţia
guvernului ţării beneficiare a creditului, de a respecta anumiţi indicatori de stabilitate macroeconomică,
definiţi în cadrul strategiei de relansare a economiei, sau în cooperare cu reprezentanţii FMI.
Aceşti indicatori reflectă: politica monetară, fiscală, bugetară, politici structurale
microeconomice (în măsura în care dezechilibrele la nivel microeconomic afectează echilibrul balanţei
de plăţi).
În practica FMI, se disting mai multe tipuri de împrumut, denumite şi facilităţi FMI, cu reguli
distincte de acordare şi rambursare.
FMI are ca principală funcţie creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi pe termen
scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor
economici, cheltuielile statului), cunoscută sub denumirea de politică de austeritate.

Banca Mondială

Banca Mondială este o bancă susținută cu finanțări internaționale (Statele Unite sunt principalul
acționar și finanțator al Băncii Mondiale) care oferă asistență financiară și tehnică țărilor sărace.
Grupul Băncii Mondiale este o instituție formată din alte cinci instituții financiare
internaționale, și anume:
 Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare - BIRD (International Bank for
Reconstruction and Development)
 Corporația Financiară Internațională - IFC (International Finance Corporation)
 Asociația Internațională de Dezvoltare - IDA (International Development Association)
 Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor - MIGA (Multilateral Investment Guarantee
Agency)
 Centrul Internațional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investițiilor - ICSID
(International Center for Settlement of Investments Disputes).
Fiecare instituție are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei și îmbunătățirea condițiilor de
viață pentru populația din statele în curs de dezvoltare.
Termenul generic de Banca Mondială se referă în principal la BIRD și IDA, iar proiectele
principale de finanțare se derulează prin BIRD.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

Înființată în 1991, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) folosește

investițiile pentru a susține dezvoltarea economiei de piață și a democrației în 27 de țări, din Europa
Centrală pâna în Asia Centrală.
BERD este deținută de 61 de țări și de două instituții interguvernamentale. Consiliul
Guvernatorilor BERD este alcătuit din reprezentanţi ai tuturor statelor membre. Cu toate că acționarii
săi aparțin sectorului de stat, BERD investește mai ales în sectorul privat, de regulă împreună cu alți
parteneri comerciali.
BERD oferă finanțări de proiecte pentru bănci, întreprinderi industriale și comerciale,
adresându-se atât noilor inițiative cât și companiilor deja existente. De asemenea, colaborează și cu
societăți din sectorul public pentru a sprijini privatizarea acestora, restructurarea întreprinderilor de stat
și îmbunătățirea serviciilor municipale sau comunale.
Mandatul BERD stipulează că aceasta trebuie să colaboreze numai cu țări care respectă
principiile democratice. Acordul de inființare a BERD impune promovarea dezvoltării durabile și
ecologice ca parte integrantă a tuturor activitaților sale.

22
 Finanțările BERD pentru proiecte aparținând sectorului privat fluctuează între €5 milioane și
€250 milioane, sub formă de împrumuturi sau de participații la capitalul social. Cifra medie a
investițiilor BERD este de €25 milioane.
Proiectele de proporții mai mici pot fi finanțate prin intermediari financiari sau prin programe
speciale care se adreseaza investițiilor de dimensiuni reduse în țările mai puțin dezvoltate.
Pentru a fi acceptat pentru o finanțare, proiectul trebuie să satisfacă urmatoarele condiții:
- să fie situat într-una din țările în care BERD operează;
- să aibă bune perspective comerciale;
- să aibă un aport de capital în numerar sau în natura din partea sponsorului proiectului;
- să fie util pentru economia locală și pentru dezvoltarea sectorului privat;
- să satisfacă criteriile financiare și ecologice existente.
BERD adaptează fiecare proiect în funcție de nevoile clienților și de situația specifică a țării,
regiunii și sectorului în cauză. De regulă BERD finanțează maxim 35 la sută din costul total al unui
proiect care pleacă de la zero sau 35 la sută din capitalizarea pe termen lung a societații responsabile de
realizarea proiectului. Sponsorii trebuie sa contribuie cu un aport de capital semnificativ, cel puțin egal
cu investiția BERD.
Este de asemenea necesară asigurarea unor surse suplimentare de finanțare, din partea
sponsorilor, a altor co-finanțatori sau obținute prin intermediul programului de împrumut sindicalizat
oferit de BERD.
Finanțările BERD acoperă marea majoritate a sectoarelor economice. De exemplu:
- întreprinderile agricole;
- eficientizarea energetică;
- instituțiile financiare;
- sectorul de producție;
- infrastructurile municipale sau comunale și infrastructurile de mediu;
- resursele naturale;
- energia;
- turismul;
- telecomunicațiile, tehnologia informației și mass-media;
- transportul.

Banca Reglementelor Internaţionale (BRI)

Banca Reglementelor Internaționale, denumită și Banca de Decontări Internaționale, este o

instituție bancară centrală care oferă servicii specializate băncilor centrale din întreaga lume. Ea are
sediul la Basel, în Elveția, având reprezentanțe în Hong Kong și Ciudad de Mexico.
Banca a fost fondată printr-un acord interguvernamental în 1930 de către familia Rothschild,
statele fondatoare fiind Germania, Belgia, Franța, Marea Britanie Italia, Japonia și Elveția.
Banca a fost inițial destinată să faciliteze despăgubirile impuse Germaniei prin Tratatul de la
Versailles, după Primul Război Mondial.
În prezent, BRI numără 60 de membri, bănci centrale (inclusiv BCE) şi autorităţi monetare din
toate zonele geografice.
BRI este o organizație internațională de bănci centrale care "promovează cooperarea monetară
și financiară internațională și servește ca o bancă pentru băncile centrale".
Fiind o instituție internațională, acesta nu răspunde în fața niciunui guvern național unic.
Banca Reglementelor Internaționale își desfășoară activitatea prin intermediul subcomitetelor și
prin adunarea generală anuală a tuturor băncilor membre. Acesta oferă, de asemenea, servicii bancare,
dar numai băncilor centrale și altor organizații internaționale.

23
Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre (BCDMN)

Banca pentru Comerț și Dezvoltare a Mării Negre (BCDMN) este o bancă internațională care a
devenit operațională pe 1 iunie 1999, cu sediul la Salonic, în Grecia.
Managementul instituţiei este asigurat de Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Director şi un
Preşedinte.
A fost înființată de cele 11 state membre ale Cooperării Economice a Mării Negre (CEMN),
respectiv Albania, Armenia, Azerbaijan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Federația
Rusă, Turcia și Ucraina, ca instrument financiar pentru susținerea proiectelor de dezvoltare a regiunii
Mării Negre și de transformare a acesteia într-o zonă a securității, stabilității și prosperității.

Banca Asiatică de Dezvoltare

Banca Asiatică de Dezvoltare (Asian Development Bank, ADB) a fost înfiinţată la începutul
anilor 1960 ca instituţie financiară menită să stimuleze creşterea economică şi cooperarea în regiunea
Asia-Pacific, una dintre cele mai sărace regiuni din lume.
O rezoluţie adoptată la prima Conferinţă Ministerială privind Cooperarea Economică din Asia,
organizată în 1963 de Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Asia şi Orientul Îndepărtat, a
stabilit viziunea în ceea ce priveşte această instituţie. Banca Asiatică de Dezvoltare a fost inaugurată la
19 decembrie 1966, având 31 de membri, iar sediul a fost stabilit în capitala Filipinelor, Manila.
ADB, în parteneriat cu guvernele membre, specialişti independenţi şi alte instituţii financiare,
îşi concentrează activitatea pe furnizarea în ţările în curs de dezvoltare de proiecte care să creeze un
impact economic şi de dezvoltare. Ca instituţie de finanţare pentru dezvoltare multilaterală, ADB
furnizează credite, asistenţă tehnică, subvenţii, conform site-ului www.adb.org.
Banca Asiatică de Dezvoltare este alcătuită din 67 de membri, dintre care 48 aparţin regiunii
Asia - Pacific. ADB îi ajută pe membrii săi şi pe parteneri, prin acordarea de credite, asistenţă tehnică,
subvenţii şi investiţii de capital pentru a promova dezvoltarea socială şi economică.
Pe parcursul anilor '60, ADB şi-a concentrat o mare parte din asistenţa oferită pentru producţia
de alimente şi dezvoltarea rurală. În anii '70, când lumea a suferit primul şoc al preţului petrolului,
ADB şi-a sporit sprijinul pentru proiectele energetice, mai ales pentru acelea care promovau
dezvoltarea surselor de energie interne în ţările membre. Un reper important a fost înfiinţarea, în 1974,
a Fondului de Dezvoltare din Asia menit să ofere împrumuturi cu dobândă mică pentru cei mai săraci
membri ai ADB. La finele anilor '70 unele economii asiatice se îmbunătăţiseră în mod considerabil şi
nu mai aveau nevoie de asistenţa ADB.
Consiliul guvernatorilor este cel mai înalt organism de elaborare a politicilor ADB. Acesta este
alcătuit din câte un reprezentant al fiecărei naţiuni membre - 48 din regiunea Asia-Pacific şi 19 din
afara acesteia. Consiliul guvernatorilor se întruneşte în mod oficial o dată pe an, pe parcursul reuniunii
anuale a Băncii Asiatice de Dezvoltare.
Guvernatorii aleg 12 membri care formează Consiliul de administraţie. Acordul privind
înfiinţarea Băncii de Dezvoltare din Asia, cunoscut sub numele de Carta ADB, învesteşte cu toate
competenţele Consiliul guvernatorilor, iar acesta, la rândul său, deleagă o parte dintre aceste
competenţe Consiliului de administraţie. Acesta din urmă este responsabil pentru conducerea
operaţiunilor generale ale băncii, ia decizii în ceea ce priveşte politicile băncii, precum şi împrumuturi,
garanţii, investiţii şi asistenţa tehnică din partea băncii, aprobă împrumuturi făcute de bancă, precum şi
bugetul acesteia.
Operaţiunile ADB sunt concepute pentru a sprijini cele trei agende complementare, de creştere
economică favorabilă incluziunii, creştere durabilă a mediului şi integrare regională.
Domeniile de bază în care se implică ADB sunt: infrastructura (apă, energie, transport, dezvoltare
urbană, comunicaţii şi tehnologia informaţiei), mediu, cooperare regională şi integrare, dezvoltarea
sectorului financiar, educaţie. De asemenea, se implică, la scară mai redusă, şi în alte domenii precum
sănătatea, agricultura şi resursele naturale, managementul sectorului public.

24
Banca Asiatică pentru Investiţii în Infrastructură (Asian Infrastructure Investment Bank - AIIB)

Banca Asiatică pentru Investiţii în Infrastructură (Asian Infrastructure Investment Bank - AIIB),
instituţie creeată în anul 2016 la iniţiativa Beijingului ca răspuns la dominaţia occidentală în regiune
prin organizaţii financiare ca Banca Mondială, se măreşte şi odată cu ea creşte rolul Chinei de jucător
financiar şi economic global.
Marea Britanie, Germania, Franţa, Coreea de Sud, Rusia şi alte 53 de state din toată lumea,
unele aliate istorice ale Statelor Unite, care prin tradiţie controlează Banca Mondială (BM), sunt deja
acţionari fondatori ai AIIB.
În 12 luni, AIIB a investit deja în nouă proiecte majore din Europa, Asia şi Orientul Mijlociu, la
unele colaborând chiar cu Banca Mondială, potrivit Forbes.
Instituţia Beijingului este încă mică dacă este comparată cu BM, care are 189 de state membre,
însă, spre deosebire de aceasta, are obiective simple: să ajute la dezvoltarea noului Drum al Mătăsii, un
megaproiect prin care se intenţionează reînvierea vechilor rute comerciale din Europa şi Asia, şi
infrastructura din regiune.
De asemenea, AIIB reflectă dorinţa Beijingului de a-şi instituţionaliza creditarea oficială
internaţională, până acum generoasă.
Analiştii se aşteaptă la o deschidere semnificativ mai mare spre China din partea ţărilor africane,
economii în dezvoltare care au nevoie de infrastructură, atât de transport cât şi energetică. Şi Germania
promovează acolo un plan de dezvoltare economică. Iar China iese în întâmpinarea nevoilor statelor
africane.

Banca Islamică de Dezvoltare (IDB Group)

Cea mai importantă încercare contemporană care să ducă la aplicarea economiei islamice la
scară largă a fost înfiinţarea Băncii Islamice de Dezvoltare (la începutul anilor ’80). Arabia Saudită,
iniţiatorul acestui proiect, alături de alte guverne din ţări musulmane au contribuit cu capital la
constituirea acestei bănci.
IBD Group îşi are sediul în Jeddah, Arabia Saudită. De asemenea, are patru birouri regionale în
Malaezia, Maroc, Kazakhstan şi Senegal. În plus, Grupul sustine o serie de domenii reprezentative în
ţările membre selectate.
Numărul membrilor Băncii este compus din 56 de ţări în curs de dezvoltare, întinzându-se
asupra a patru continente: Africa, Asia, Europa şi America Latină.
Pentru ca o ţară să devină unul dintre membri, trebuie să îndeplinească anumite criterii. În
primul rând, aspirantul trebuie să aparţină Organizaţiei Conferinţei Islamice (OIC); în al doilea rând, ar
trebui să platească prima tranşă a minimei sale subscrieri la capitalul social al IBD; în al treilea rând,
acesta este obligat să accepte termenii şi condiţiile care pot fi decise de Consiliul de Administratie al
IBD.
Banca Islamică de Dezvoltare (IDB Group) este o instituţie ce urmăreşte dezvoltara
multilaterală a finanţelor, cuprinzând cinci sucursale.
Acestea sunt:
(i) Banca Islamică de Dezvoltare;
(ii) Institutul de Cercetare şi Formare Profesională Islamică;
(iii) Corporaţia Islamică pentru Asigurarea de Investiţii şi Export Credit;
(iv) Corporaţia Islamică pentru Dezvoltarea Sectorului Privat şi
(v) International Islamic Trade Finance Corporation.
IDB Group este angajat într-o serie de activităţi specializate şi integrate, cum ar fi:
- Asistenţa pentru dezvoltare;
- Mobilizarea resurselor;
- Sectorul Public şi Privat de Finanţare;
- Investiţii;
- Tranzacţii financiare;
- Servicii de Asigurări;
25
 - Servicii de Informare;
- Cercetare şi formare în economie islamică şi bancară;
- Asistenţa tehnică de consolidare a capacităţilor;
- Cooperare tehnică între ţările membre;
- Burse de Studiu pentru studenţii din ţările membre şi Comunităţile Musulmane din ţările
terţe;
- Reducerea datoriilor;
- Asistenta de urgenţă.
Obiectivul IDB este acela de a stimula dezvoltarea economică şi progresul social al ţărilor sale
membre şi Comunităţile Musulmane din ţările terţe în conformitate cu principiile Şaria (Legea
Islamică).

26
 6. Tendinţe actuale ale bankingului internaţional

Globalizarea bancară reprezintă stadiul în care serviciile bancare au o arie de răspândire

mondială, devenind universale. Serviciile bancare universale presupun armonizarea reglementărilor
bancare, secondată de ridicarea barierelor din calea unei competiţii deschise pe toate pieţele, creşterea
numărului valutelor în care operează şi implantarea de sedii în străinătate.
În a doua jumătate a secolului XX s-au produs schimbări profunde în structura şi activitatea
sistemului bancar la scară mondială.
Crizele financiare din ultimul deceniu au fost determinate, într-o anumită măsură, de
optimismul sau pesimismul investitorilor de pe pieţele de capital emergente nou liberalizate.
Liberalizarea prematură a unor pieţe de capital stă la originea numeroaselor probleme prezente, legate
de creşterea volatilităţii şi a incertitudinilor, ceea ce îngreunează formularea unor politici economice
naţionale coerente. Presiunea pieţelor financiare a condus la o involuntară generalizare a politicilor de
austeritate în spaţiul mondial, guvernele concurând între ele în încercarea de a convinge pieţele
financiare externe de soliditatea economiilor locale.
Tendinţa generală privind globalizarea sistemului bancar internaţional a fost aceeaşi
pretutindeni şi anume de formare a unor centre de putere cu mare potenţial financiar care caută să
atragă cât mai multă clientelă şi să deţină o pondere cât mai ridicată din piaţă.
Politica de control asupra schimbului monetar menţinută în majoritatea ţărilor dezvoltate până la
sfârşitul deceniului 1970 a determinat o separare a activităţilor bancare interne de cele internaţionale
desfăşurate în cea mai mare parte în cadrul pieţelor de eurodevize.
Totodată, trebuie să se facă distincţie între bănci multinaţionale şi bănci internaţionale.
Băncile multinaţionale sunt băncile care şi-au implantat sucursale şi filiale în mai multe ţări,
activitatea transnaţională depăşind o pătrime din totalul activităţii desfăşurate.
Acestea se deosebesc de băncile internaţionale care efectuează operaţiuni pentru clienţii din
diferite ţări sau în diferite valute, de la sediul din ţara de reşedinţă.
La începutul mileniului III, sistemul bancar se află însă în toate ţările în faţa unui paradox: pe de
o parte, băncile trebuie să fie tot mai mari, tot mai diversificate şi să ofere o gamă crescândă de servicii
pentru o concurenţă globală, iar, pe de altă parte, ele trebuie să fie tot mai flexibile pentru a supravieţui
pe o piaţă aflată în continua schimbare.
În acest sens, sistemele bancare din ţările dezvoltate au trecut printr-un proces de
dezintermediere - adică o mai mare parte a intermedierilor financiare are loc prin titluri negociabile în
loc de credite bancare.
Atât entităţile financiare cât şi cele nefinanciare, ca şi depunătorii şi investitorii, au avut roluri
cheie şi au beneficiat de pe urma acestei transformări.
Băncile au eliminat din ce în ce mai mult riscurile financiare (mai ales riscul de credit) din
bilanţ şi le-au transferat pe piaţa titlurilor de valoare, de exemplu prin convertirea activelor în titluri de
valoare negociabile şi folosind swap-uri pe rata dobânzii şi alte tranzacţii cu instrumente derivate ca
răspuns la stimulentele legale cum ar fi cerinţele de capital şi la impulsurile interne de a îmbunătăţi
randamentul capitalului investit pentru acţionari.
Corporaţiile şi guvernele au început, de asemenea, să se bazeze în mai mare măsură pe pieţele
naţionale şi internaţionale de capital pentru a-şi finanţa activităţile.
În consecinţă, investitorii, inclusiv persoane juridice care gestionează o parte din ce în ce mai
mare din finanţele mondiale, încearcă să-şi atenueze riscurile prin diversificarea portofoliilor lor în plan
internaţional şi caută cele mai bune oportunităţi de investiţii dintr-o gamă mai largă de industrii, ţări şi
valute.
Pieţele financiare naţionale au devenit din ce în mai mult o parte integrantă a sistemului
financiar global. Centrele financiare oferă acum plasamente şi servicii pentru investitorii din toate
ţările, iar solicitanţii de împrumuturi au acces la capitalul de pe pieţele internaţionale.
Companiile multinaţionale pot accesa o multitudine de pieţe interne şi internaţionale de capital
pentru a-şi finanţa diverse activităţi sau fuziuni şi achiziţii, în timp ce intermediarii financiari pot
strânge fonduri şi gestiona riscurile cu mai mare uşurinţă prin accesarea acumulărilor de capital din
marile centre financiare internaţionale.
27
 Ca urmare. se constată tendinţa băncilor de a-şi extinde activitatea dincolo de aria lor
tradiţională de activitate care consta în depozite şi acordarea de împrumuturi pe măsură ce multe ţări şi-
au modificat legislaţia pentru a permite băncilor comerciale să se implice în activitatea de investiţii,
gestionarea activelor şi chiar asigurări, permiţându-le astfel să-şi diversifice sursele de venit şi să-şi
reducă riscurile.
Unul dintre marile beneficii ale diversificării surselor de credit este reducerea „penuriei de
credite”. Când băncile unei ţări se află sub presiunea cererii de credite, pot să procure resurse prin
emisiuni de acţiuni sau obligaţiuni pe piaţa internă sau prin căutarea altor surse de finanţare pe plan
extern.
Dezavantajul este că pieţele au devenit mai volatile şi această volatilitate poate duce la
instabilitate financiară.
Un alt câştig de pe urma globalizării financiare este că cei care au nevoie de credite şi
investitorii pot obţine condiţii de finanţare mai bune. Totuşi, preţurile activelor pot să depăşească
valorile de bază în timpul perioadelor de boom sau de criză, provocând volatilitate excesivă şi
distorsionând alocarea capitalurilor. De exemplu, preţurile în domeniul imobiliar din Asia au crescut
spectaculos şi au scăzut brusc înaintea crizelor din 1997- 1998, lăsând multe bănci cu credite
neperformante, având garanţii reale care îşi pierduseră mult din valoare. Totodată şi criza din anii 2007-
2008 a pornit tot de la un boom imobiliar realizat în SUA.
Globalizarea a făcut ca în ierarhia marilor bănci cu activitate internaţională să se producă
schimbări de mare amploare. Astfel:
- marile bănci americane, care au dominat piaţa mondială o lungă perioadă de timp după al
doilea război mondial şi s-au văzut detronate de băncile japoneze în cursul anilor ’80. au revenit în
forţă şi până în anul 2015 au depăşit net băncile concurente japoneze, precum şi băncile din Uniunea
Europeană (Anglia, Franţa şi Germania) care ocupau, de asemenea, locuri importante în ierarhie;
- la nivel global, se constată o ascensiune constantă a băncilor chineze, începând cu anul 2010,
astfel încât acestea domină topul băncilor internaţionale, în aceeaşi măsură ca şi comerţul international.
Economia mondială a fost dominată până în anul 2010 de trei poli - SUA, Uniunea Europeană şi
Japonia – iar începând cu anul 2010 a devenit o importantă putere economică la nivel mondial şi China.
Între aceste mari centre de putere economică trebuie să existe o cooperare reală care să asigure
stabilitatea la nivel internaţional.
De asemenea şi piaţa de capital a fost influenţată în ultimii ani de evoluţiile economice, dar şi de
menţinerea la un nivel ridicat a tensiunilor geopolitice, ceea ce a condus la amânarea unor decizii ale
investitorilor privind repoziţionarea portofoliilor acestora conform noilor coordonate economice.
De exemplu, în SUA indicele bursier Dow Jones a crescut cu 3,15%, aducând un randament mai
slab decât obligaţiunile de stat (3,5%). În zona euro, diferenţa între randamentul adus de obligaţiunile
guvernamentale şi acţiuni a fost chiar mai mare, de 7,7% şi, respectiv, 4,3%.
Deşi economia reală a zonei euro este la fel de mare ca cea a SUA, nu se poate spune acelaşi
lucru despre dimensiunea financiară, pieţele de acţiuni şi obligaţiuni americane ca întreg fiind de două
ori mai mari decât cele din zona euro.
Analiza pieţelor financiare internaţionale subliniază o importanţă crescută a împrumuturilor
bancare în zona euro (98% din PIB, de două ori mai mult decât în SUA - 47,5%). Economia americană
poate fi descrisă însă ca o economie puternic capitalizată bursier (106,4% din PIB, de două ori mai mult
decât în zona euro - 52,4%), finanţarea având loc prin intermediul pieţei de capital (obligaţiuni şi
acţiuni) şi mai puţin prin intermediul băncilor.
Cererea de denominări în euro este influenţată în cea mai mare parte de investitorii din zona
euro. Pe de altă parte, titlurile financiare emise în dolari atrag investitori nu numai din SUA, dar şi din
lumea întreagă, incluzând Asia, America Latină, Europa.
Nu numai mărimea pieţei financiare contează, ci şi gradul de liberalizare a acesteia. De
exemplu, pieţele produselor financiare derivate pot prospera doar într-un mediu financiar competitiv si
liber. Suprareglementarea nu oferă terenul propice investiţiilor financiare şi dezvoltării unor noi
produse şi pieţe financiare. Nu există îndoială că SUA au dat startul în acest domeniu. Mişcarea de
liberalizare a pieţelor financiare a fost iniţiată de SUA cu cel puţin 10 ani înaintea Uniunii Europene, cu
excepţia Marii Britanii.
28
 Ca rezultat, pieţele financiare americane prezintă atât mai multă adâncime si lichiditate, cât şi
un spectru mai larg de instrumente financiare sofisticate.
Dezvoltarea pieţelor financiare şi diversificarea instrumentelor financiare au mărit posibilităţile
de acces la fonduri pentru bănci. Astfel, băncile au intrat şi pe pieţele de capital la concurenţă cu
societăţile de valori mobiliare, de asigurări, fonduri mutuale, fonduri de pensii.
Totodată, băncile au trebuit să dezvolte noi produse şi servicii, să folosească instrumente şi
tehnici specific noilor pieţe, pentru a putea face faţă concurenţei.
Ca urmare, practicile bancare tradiţionale - bazate pe atragerea de depozite şi acordarea de
credite - au trecut pe un plan secundar şi au devenit precumpănitoare noile activităţi, cum ar fi
tranzacţiile de pe pieţele financiare şi generarea de venituri prin comisioane, care reprezintă surse
importante pentru profitabilitatea băncilor.
Sub influenţa dublului efect al noului mediu concurenţial (asupra activităţilor prestate şi
rentabilităţii obţinute), băncile şi-au reactualizat strategiile aplicate.
Astfel, în ultimele două decenii, sistemele bancare ale ţărilor capitaliste dezvoltate au fost
supuse unui puternic proces de schimbare:
- în primul rând, a avut loc un puternic proces de internaţionalizare a sistemelor bancare din
ţările dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste
bănci consideră extinderea pe alte pieţe ca parte integrantă a politicii lor de dezvoltare.
- a doua tendinţă este puternicul proces de concentrare a activităţii bancare. Amploarea
operaţiunilor derulate, fondurile tot mai mari care sunt solicitate de clienţi, riscurile de insolvabilitate
ale debitorilor, cât şi dorinţa de a-şi mări câştigurile şi puterea de penetrare pe alte pieţe şi, în
consecinţă, ocuparea unui loc dominant în viaţa valutar-financiară internaţională au determinat
accentuarea procesului de unificare a băncilor în monopoluri, consorţii, sindicate sau alianţe bancare.
Marile bănci gigantice şi grupuri financiare se unesc, fuzionează, dominând şi controlând întreaga
activitate în domeniu.
Aceasta este o problemă actuală cu implicaţii adânci asupra pieţei mondiale şi a concurenţei
internaţionale; au avut loc - şi nu sunt excluse nici în viitor - schimbări importante în ceea ce priveşte
centrele de putere ale lumii contemporane.
De exemplu, în Uniunea Europeană, prima mare fuziune din UE, în ultimul deceniu, este cea
dintre UniCredito şi HVB, din iunie 2005. Astfel, mărimea activelor a transformat grupul bancar italian
în lider de piaţă în Europa Centrală şi de Est.
Globalizarea bancară se realizează nu numai geografic, la scară planetară, dar şi structural;
marile grupuri financiare internaţionale fiind adevărate conglomerate care includ, pe lângă bănci,
societăţi de asigurare-reasigurare, fonduri de investiţii ori de pensii, activităţi pe piaţa de capital,
leasing, capabile să ofere aşa-numite servicii financiare integrate.
La sfârşitul lunii martie 2018, primele 10 bănci internaţionale deţineau active totale de peste
10.000 miliarde dolari SUA; clasamentul lor, se prezintă astfel:
Topul băncilor internaţionale în luna martie 2018
Poziţie Numele băncii Ţara Oraş $Mn Assets
martie
2018
1 ICBC China Beijing 3.472.987,77
2 China Construction Bank China Beijing 3.016.360,43
3 Agricultural Bank of China China Beijing 2.815.836,12
4 Mitsubishi UFJ Financial Group Japan Tokio 2.706.804,40
5 Bank of China China Beijing 2.611.350,94
6 JP Morgan Chase & Co US New York 2.490.972,00
7 HSBC Holdings UK London 2.374.986,00
8 Bank of America US Charlotte 2.189.266,00
9 BNP Paribas France Paris 2.186.272,63
10 Wells Fargo & Co US San Francisco 1.930.115,00
Sursa: The Banker/martie 2018.

29
 Succinta prezentare de mai sus arată că procesul globalizării bancare a devenit o realitate
esenţială a zilelor noastre, care exercită o influenţă extrem de puternică nu numai asupra economiei, ci
asupra lumii contemporane. Din analiza informaţiilor prezentate în tabelul de mai sus rezultă că din
primele 10 bănci internaţionale 4 sunt din China, 3 sunt din SUA, 2 sunt din Uniunea Europeană (una
din Franţa şi una din Marea Britanie) şi una este din Japonia.

Băncile internaţionale din cei 4 poli de dezvoltare economică – China, SUA, UE şi Japonia –
sunt prezente şi în prezent top 20 bănci, în funcţie de indicatorul Tier 1 Capital ratio, la nivel mondial
după cum urmează:
Topul băncilor internaţionale în luna martie 2018
Poziţie Poziţie Numele băncii Ţara Oraş $Mn Tier 1 Capital
martie decembrie
2018 2017
1 1 ICBC China Beijing 281.261,87
2 2 China Construction Bank China Beijing 225.838,13
3 3 JP Morgan Chase & Co US New York 208.112,00
4 4 Bank of China China Beijing 199.189,06
5 6 Bank of America US Charlote 190.315,00
6 5 Agricultural Bank of China China Beijing 188.623,60
7 7 Citigroup US New York 178.387,00
8 8 Wells Fargo & Co US San Francisco 171.364,00
9 9 HSBC Holdings UK London 138.022,00
10 10 Mitsubishi UFJ Financial Group Japan Tokio 135.943,69
11 13 Bank of Communications China Shanghai 90.367,05
12 15 Sumitomo Mitsui Financial Group Japan Tokio 88.765,54
13 11 Credit Agricole France Montrouge 88.344,21
14 12 BNP Paribas France Paris 86.475,79
15 14 Goldman Sachs US New York 82.440,00
16 16 Banco Santander Spain Madrid 77.588,27
17 18 Mizuho Financial Group Japan Tokio 73.284,44
18 17 Barclays UK London 70.330,86
19 20 Morgan Stanley US New York 68.097,00
20 22 Groupe BPCE France Paris 59.586,32
Sursa: The Banker/martie 2018.

30
 7. De la real la virtual - criptomoneda

Criptomoneda sau criptovaluta (Crypto Currency) este un tip de monedă digitală, virtuală, o
monedă surogat, nebancară, folosită ca mijloc de plată (ex: Bitcoin, Ethereum, Bitcoin Cash, Ripple,
Litecoin, Dogecoin).
Denumirea de criptomonedă indică faptul că acest mijloc de plată utilizează criptografia și este
descentralizat pentru a controla tranzacțiile și preveni dubla cheltuială, o problemă curentă pentru
valutele digitale.
Deseori se face greșeala ca moneda virtuală (criptomoneda) să fie considerată o monedă
electronică.
Conform standardelor internaţionale aceasta nu este o monedă electronică. Astfel, în legislaţie
se definește moneda electronică ca fiind „o valoare monetară stocată electronic, inclusiv magnetic,
reprezentând o creanță asupra emitentului, emisă la primirea fondurilor în scopul efectuării de
operațiuni de plată și care este acceptată de o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică”.
Pe scurt, moneda electronică este varianta electronică a bancnotelor și monedelor, care se poate
stoca pe un dispozitiv de plată electronic (e-money). Acesta este folosit, de regulă, pentru a face plăți
electronice de mică valoare.
Criptomonedele folosesc protocoale proof-of-work pe bază de algoritmi de hashing. Cele mai
utilizate se bazează pe algoritmul SHA-256, introdus de Bitcoin, și scrypt, cel mai utilizat, având cel
puțin 480 de implementări confirmate. Alți algoritmi care sunt folosiți pentru proof-of-work includ
CryptoNight, Blake, X11 și combinații.
Un portofel digital este, în general, echivalentul unui cont bancar: permite primirea de
criptomonede, stocare și trimitere către alte conturi. Portofelele stochează parola privată necesară
pentru a accesa adresa bitcoin.
Fiecare utilizator instalează o aplicație software, care este un fișier portofel digital, pe calculator
sau pe telefonul mobil, sau de pe o pagină web. Folosindu-se de acest portofel digital, utilizatorul poate
să trimită sau să primească criptomonede de la alți utilizatori.
Portofelele digitale pot fi dedicate, pentru o singură criptomonedă (exemple: Bitcoin, Etherium,
Ripple, Litecoin), sau pot fi multimonede (Coinomi, CoinSpot, CoinVault, Cryptonator multi-
cryptocurrency wallet, Exodus, UberPay Wallet etc).
Tranzacțiile în criptomonede sunt securizate cu ajutorul criptografiei între portofele virtuale.
Fiecare portofel virtual va primi o „cheie privată” care rezultă în urma criptografiei. Această cheie
privată împiedică alterarea, modificarea tranzacției de către o altă persoană, acest lucru făcând ca
tranzacțiile să fie extrem de sigure.
Criptomoneda poate fi cumpărată. dar și creată. Procesul de creare a monedei se numește
„minerit”. Participanții în rețea sunt cunoscuți sub numele de mineri (engleză: miners). Aceștia verifică.
datează tranzacțiile și le partajează într-o bază de date publică, numită blockchain (lanț de blocuri).
Există noduri specializate care validează tranzacțiile și blocurile și le conectează între punctele
tranzacției.
Operațiunea de minerit este deosebit de complexă și este foarte dificil de realizat pe cont
propriu, de un singur utilizator. Astfel, s-au dezvoltat grupuri de mineri, numite mining pools. Un grup
de mineri combină puterea lor de procesare pentru rezolvarea algoritmilor producători de
criptomonede.
Pe plan mondial există mai mult de 700 de criptomonede disponibile pentru comerțul pe piețele
online, dar numai aproximativ 20 dintre acestea au avut capitalizări de piață de peste 10 milioane USD.

31
 Principalele criptomonede care circulă pe plan internaţional sunt:

Data
Monedă Cod Fondator Funcție hash Pagină web
înființării
Bitcoin BTC 2009 Satoshi Nakamoto SHA256 bitcoin.org
Dagger
Ethereum ETH 2013 Vitalik Buterin ethereum.org
Hashimoto
Bytecoin BCN 2012 Bytecoin Core Team CryptoNight bytecoin.org
Ripple XRP 2012 Chris Larsen / Jed McCaleb ECDSA ripple.com
Litecoin LTC 2011 Charles Lee Scrypt litecoin.org
Monero XMR 2014 Monero Core Team CryptoNight getmonero.org
Ethereum Dagger-
ETC 2015 Vitalik Buterin ethereum.org
Classic Hashimoto
Dash DASH 2014 Evan Duffield / Kyle Hagan X11 dash.org
MaidSafeCoin MAID 2014 David Irvine maidsafe.net
Augur REP 2014 Augurproject Smart contract augur.net
Steemit STEEM 2016 Steemit SHA-256 steemit.com
NEM XEM 2015 NemProject blockchain nem.io
Iconomi ICN 2015 Smart contract iconomi.net
Factom FCT 2014 Paul Snow factom.org
Waves WAVES 2016 blockchain wavesplatform.com
Golem GNT https://golem.network/
Jackson Palmer / Billy
Dogecoin DOGE 2013 Scrypt dogecoin.com
Markus
Zcash ZEC 2016 Zooko Wilcox Equihash https://z.cash
DigixDAO DGD 2015 Smart contract https://digix.io
Ardor ARDR ardorplatform.org
Stellar Lumens XLM 2014 Jed McCaleb stellar.org
Lisk LSK 2016 Max Kordek DPOS lisk.io
Tether USDT 2014 blockchain tether.to
ShadowCash SDC 2014 Sdcoin Scrypt shadowproject.io
GameCredits GAME 2014 Sergey Sholom Scrypt gamecredits.com
Sursa: wikipedia

Pe plan internaţional s-au identificat următoarele avantaje și dezavantaje ale utilizării

criptomonedelor:
Avantaje
 este un sistem descentralizat, nu există o autoritate centrală care să reglementeze funcţionarea
acestui sistem, cum ar fi o bancă centrală;
 datele personale despre utilizatori sunt ascunse;
 se poate crea o copie de rezervă criptată a monedei virtuale;
 plata se poate face fără ca datele personale să fie asociate cu tranzacția;
 utilizatorii au în permanență controlul tranzacțiilor;
 transfer foarte rapid oriunde în lume;
32
  nu există limită de sumă pentru transferuri;
 comisioane variabile
Dezavantaje
 utilizare redusă;
 volatilitate ridicată datorită faptului că moneda este în cantitate limitată, iar valoarea ei este dată
de cerere și ofertă;
 ireversibilitatea tranzacțiilor, anularea fiind imposibilă;
 interdicția utilizării anumitor criptomonede în unele țări;
 distribuția neuniformă a criptomonedei între primii utilizatori și cei actuali;
 necesită un înalt nivel de securitate;
 nu toți comercianții acceptă cripomoneda ca metodă de plată.
Activitățile criminale legate de criptomonedă se centrează în general în jurul furtului de capital,
a utilizării agenților software pentru minerit și a sponsorizării de activități ilicite sau teroriste cu
ajutorul criptomonedelor.
Anumite țări consideră că utilizarea acestora în activități de pariere este ilegală, iar unele
guverne încearcă să le controleze pentru a diminua activitatea infracțională, pentru a proteja
consumatorii și pentru a avea un control asupra capitalului.
Datorită riscurilor şi dezavantajelor utilizării criptomonedelor şi având în vedere faptul că au
intrat relativ recent în circulaţie pe piaţa internaţională (începând cu anul 2009), instituţiile financiare
internaţionale încearcă să monitorizeze operaţiunile realizate pe plan internaţional cu acestea, în scopul
de a identifica riscurile şi de a adopta reglementări pentru a proteja utilizatorii acestora de pierderea
fondurilor investite, şi de a asigura, astfel, stabilitatea sistemului financiar la nivel globl.

33
 8. Banking în paradisurile fiscale

Paradisurile fiscale au reprezentat de-a lungul secolului al XX-lea un simbol al avuţiei,

imaginea oamenilor bogaţi, a luxului şi a afacerilor sofisticate. De asemenea, ele reprezentau apanajul
banking-ului elitist şi rafinat la care avea acces numai o anumita categorie de clienţi.
Criza financiară din 2007, creşterea ameninţărilor teroriste la nivel internaţional, precum şi
escaladarea afacerilor ilegale şi a corupţiei din anumite state, au scos la iveală o altă latură, mai sumbră,
a acestora. Ţările lumii, în special cele dezvoltate, au început să pună presiune tot mai mare în vederea
diminuării rolului acestor paradisuri fiscale în evaziunea fiscală şi finanţarea activităţilor ilegale.
Paradisul fiscal este un termen generic care definește un stat, o țară sau un teritoriu care practică
impozite de nivel redus sau chiar zero, oferind în același timp o legislație stabilă, condiții economice
bune și o rată scăzută a corupției, inclusiv pentru sursele de venituri străine, respectiv, o țară care
încurajează prin politica sa fiscală exercitarea pe teritoriul ei a anumitor activități economice specifice.
Conceptul modern de paradis fiscal a apărut în 1926, când micul stat Liechtenstein a adoptat o
lege de autorizare pentru a atrage capital străin.
În prezent, paradisurile fiscale sunt folosite, mai ales, pentru inginerii financiare cum ar fi
neplata TVA sau efectuarea de importuri fictive. Estimări recente apreciază că, din cauza crizei, 70%
din tranzacțiile pe plan mondial se fac prin intermediul sistemului offshore.
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) a constat că în lume există
treizeci și cinci de paradisuri fiscale. Cele mai cunoscute „paradisuri fiscale” erau Andorra, Insulele
Virgine Britanice, Seychelles, Insulele Cayman, Luxemburg, Cipru sau Malta. În toate aceste state,
legislația permite înființarea așa numitelor firme „offshore”. Acestea profită de diferențele de legislație
fiscală dintre două sau mai multe țări sunt utilizate pentru spălarea banilor obținuți ilegal sau, cel puțin,
pentru evaziune fiscală.
Cel mai mare paradis fiscal al comunității europene este Marele Ducat de Luxemburg, unde
funcționează 141 de bănci din 26 de țări, aducându-i reputația de oază fiscală sigură.
În urma presiunilor internaționale, unele dintre aceste state au fost obligate să-și modifice
legislația.
Centre offshore deţin un rol important în dezvoltarea bankingului în paradisurile fiscale.
Conceptul de centru offshore a desemnat iniţial aşa numitele “paradisuri fiscale”, situate, de
obicei în zone insulare (Caraibe, Bahamas, Channel Islands, Isle of Man etc). Cu timpul, aceste centre
au atras sucursale ale băncilor străine, stimulate de impozite minimale şi o legislaţie extrem de relaxată.
În acest mod, autorităţile locale au dorit să favorizeze generarea de venituri şi ocuparea de forţă de
muncă.
Centrele offshore se caracterizează prin următoarele elemente:
 cadrul legislativ este deosebit de permisiv (reglementări simple în ceea ce priveşte transferul de
bani, sistemul contabil, acţionari etc.);
 desfăşurarea tranzacţiilor are loc între nerezidenţi, volumul afacerilor derulate de clienţii
nerezidenţi depăşind cu mult volumul afacerilor derulate de rezidenţi;
 volumul minim pentru constituirea unui depozit este relativ ridicat, ceea ce determină operaţiuni
en-gros;
 confidenţialitatea operaţiunilor şi secretul bancar;
 de regulă, facilităţile fiscale şi legislative vizează numai afacerile internaţionale (astfel este
evitată concurenţa faţă de firmele autohtone);
 băncile sunt, în general, exceptate de la taxele locale sau plătesc o rată simbolică;
 sunt utilizate adesea pentru obţinerea de împrumuturi în eurovalute la dobânzi mici.
Aceste trăsături caracteristice au o foarte mare importanţă deoarece au făcut centrele offshore
extrem de atractive în întreaga lume.
Dar, ca orice proces contradictoriu, permisivitatea prea mare - după mulţi specialişti chiar
exagerată - a dus la „scurgerea” de mari capitaluri din diverse ţări şi, ceea ce este grav, la ascunderea
surselor unor operaţiuni financiare, monetar-valutare de mari proporţii.

34
 Acesta este încă un motiv ca lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate să fie intensificată,
ceea ce ar contribui la închiderea canalelor de drenare a fondurilor internaţionale şi la combaterea unor
îmbogăţiri nejustificate.
Deseori, băncile care operează în paradisuri fiscal, reprezintă, de fapt, doar conturi deschise la
un birou de avocatură sau un spaţiu dotat cu un ghişeu şi un telefon. Totuşi, fiecare centru are sute de
reprezentanţe ale băncilor internaţionale sau multinaţionale.
Motivul îl constituie faptul că aceste sedii sunt folosite de băncile multinaţionale ca centre de
înregistrare a tranzacţiilor realizate în afara reglementărilor obişnuite.
De exemplu. băncile din New York folosesc centrele offshore din Caraibe (care sunt în aceeaşi
zonă orară) pentru a înregistra o anumită parte a tranzacţiilor lor, cu scopul de a evita reglementările
americane şi a beneficia de facilitate fiscală. Astfel. depozitele constituite la bănci din centrele offshore
nu sunt supuse reglementărilor americane referitoare la rezerva minimă obligatorie.
Operaţiunile bancare internaţionale pot fi efectuate fie în ţara împrumutătorului. fie în ţara
împrumutatului.
Astfel, mai multe centre bancare (New York. Frankfurt. Paris. Tokio) sunt, în acelaşi timp, şi
centre internaţionale.
În cazul în care împrumutătorul şi împrumutatul cad de accord, operaţiunea se poate derula într-
o ţară terţă. Este cazul City-ului londonez, care continuă să joace un rol important pe piaţa bancară
internaţională.
În acest sens. Londra şi Luxemburgul pot să fie considerate ca zone bancare libere, adică spaţii
geografice unde autorităţile locale au permis dezvoltarea activităţii băncilor, în condiţiile unor
„constrângeri” mai puţine.
O nouă zonă liberă o constituie Singapore, unde iniţiativa puterii publice locale a dorit să creeze
toate condiţiile unei pieţe financiare internaţionale.
Dezvoltarea acestei zone libere a început în 1969, prin scutirea de la impozitare a veniturilor
nerezidenţilor deţinători de depozite în devize străine.
Hong Kong şi Singapore au profitat de dificultăţile de operare datorate restricţiilor impuse de
cadrul legislativ din Japonia. Acele bănci care aveau nevoie de o bază pentru operaţiuni regionale au
fost atrase către aceste centre prin poziţia comercială şi prin promovarea lor ca centre financiare, prin
facilităţi acordate de guvernele acestor „state-oraşe”.
Constituirea de zone libere s-a remarcat şi în centrele offshore – aşa-numitele „paradisuri
fiscale”, situate, de obicei, în zone insulare (Caraibe, Bahamas, Channel Islands, Isle of Man etc.).
Apariţia centrelor financiare offshore a fost semnalată încât la începutul anilor 1970 crearea lor
datorându-se acţiunii conjugate a mai multor factori:
1) înregistrarea pe pieţele financiare internaţionale a unor dezechilibre importante ca urmare a
primului şoc petrolier. Această situaţie a impus dezvoltarea unor noi canale prin intermediul cărora
ţările exportatoare de petrol să poată investi fondurile şi să finanţeze dezechilibrele înregistrate în
balanţele de plăţi ale altor ţări;
2) tendinţa tot mai evidentă a instituţiilor financiare de a căuta o mai mare profitabilitate pe
pieţele euro, profitabilitate facilitată de lipsa obligativităţii respectării anumitor reglementări în vigoare
pe pieţele interne;
3) eforturile întreprinse de unele ţări mici şi sărace pentru înfiinţarea acestor centre în scopul
creării de noi locuri de muncă şi facilitării dezvoltării economice prin generarea de venituri.
Aceşti factori au condus la dezvoltarea rapidă a activităţii centrelor financiare offshore făcând
concurenţă directă centrelor financiare tradiţionale Londra şi New York.
Conform statisticilor internaţionale la sfârşitul anului 2016, o parte impresionantă din averile
private de pe glob, între 21 şi 32 de mii de miliarde de dolari, a fost investită în paradisuri fiscale
secrete. Sumele vehiculate nu includ insa si investitiile in arta, iahturi, imobiliare sau lingouri de aur.
Revista Newsweek prezintă un top 10 pentru anul 2016 al paradisurilor fiscale - ţări în care se
afla 61 la suta din averea ascunsă estimată la nivel global.

35
Elveţia
Numită de autorii indexului "bunicul paradisurilor fiscale ale lumii", Elveţia ar avea în băncile
sale echivalentul a 6,5 mii de miliarde de dolari de active administrate, din care 51% ar fi din afara
ţării. Elveţia este astfel lider mondial în administrarea transnaţională a activelor, având o cotă de piaţă
de 28%.
Sub presiunea internaţională, Elveţia a relaxat uşor în ultimul timp legile sale privind protejarea
secretului fiscal, dar lobby-ul pentru pastrarea acestor reglementări rămâne puternic, dovadă şi politica
agresivă a ţării împotriva celor care urmăresc dezvăluirea de informaţii din acest sector.

Hong Kong
Hong Kong este unul dintre paradisurile fiscale emergente, în care sunt gestionate active de 2,1
mii de miliarde de dolari. Are a doua cea mai mare bursă de valori din Asia, după Tokyo, şi prezintă
cea mai mare densitate a persoanelor cu averi de peste 100 de milioane de dolari, de 15,3 la 100.000 de
gospodarii. Puţin sub jumatate dintre investiţiile străine în China au mers în Hong Kong în 2012.
Controlul Chinei asupra Hong Kong-ului impiedică iniţiativele de creştere a transparenţei şi permite în
continuare deţinătorilor de titluri la purtăator - instrumente pentru unele dintre cele mai nocive activităţi
criminale - să rămână neidentificaţi.

SUA
SUA oferă o gamă larga de facilităţi de secret fiscal şi scutiri de taxe pentru non-rezidenţi, atât
la nivel federal, cât şi prin politica statelor membre. Deşi ele însele nu au acceptat jurisdicţia altor ţări
care protejau secretul fiscal, Statele Unite furnizează în schimb puţine informaţii pe această temă altor
state.

Singapore
Aceast fostă colonie britanică este la concurenţă cu Hong Kong-ul pentru titlul de centru
financiar offshore al Asiei. În 2015 Singapore controla în jur de o optime din averea deţinută offshore.
Activele administrate se ridicau în 2013 la 1,4 mii de miliarde de dolari. Ca şi la Hong Kong, şi aici
lipsesc iniţiativele şi interesul de reformare a sistemului.

Insulele Cayman
Active de 1,4 mii de miliarde de dolari sunt administrate şi de băncile acestei ţări, teritoriu
britanic, care are 200 de banci şi peste 95.000 de firme înregistrate. Este lider mondial în găzduirea
fondurilor de investiţii şi a doua ţară din lume în care sunt înregistrate companiile de asigurări captive
(create pentru a asigura bunurile unei societăţi-parinte care are alt obiect de activitate). Peste jumătate
din PIB-ul Insulelor Cayman este asigurat de sectorul serviciilor financiare.
În ceea ce priveşte asigurarea secretului fiscal, Insulele Cayman se remarcă printr-o lege potrivit
căreia pot ajunge după gratii nu numai cei care dezvaluie informaţii, ci şi cei care le cer.

Luxemburg
Şi la Luxemburg dezvăluirea secretului profesional poate fi pedepsită cu închisoarea.
Acest stat minuscul membru al UE rămâne un centru de reglementare fiscală laxă în care
multinaţionalele sunt ajutate să evite plata taxelor. Este cel mai important centru de banking din zona
euro, cu 143 de bănci care gestioneaza active de aproape 800 de miliarde de dolari.

Liban
Serviciile financiare offshore de aici au cunoscut o creştere medie de 12% în fiecare an din
2006. Depozitele bancare erau estimate la 175 de miliarde de dolari în 2014.
Mai mult de patru milioane de libanezi, cât numără populaţia ţării, trăiesc în afara graniţelor.
Mulţi dintre ei sunt cunoscuti pentru afaceri importante, printre ei fiind Carlos Slim, mogulul
telecomunicatiilor din Mexic şi cel mai bogat om din lume, Carlos Ghosn, patronul Renault şi Nissan,
şi Nicholas Hayek, patronul Swatch, cel mai mare producator de ceasuri elveţiene.

36
Germania
Germania este şi ea o oază pentru păstrarea averilor rezultate din crima organizată şi evaziune.
Germania a dat dovada de neglijenţă în implementarea reglementarilor de combatere a spălării banilor
şi oferă totodată un număr îngrijorator de instrumente pentru păstrarea secretului fiscal.
Averile non-rezidenţilor păstrate în aceasta ţară au fost estimate la 2,5 - 3 mii de miliarde de
dolari.

Bahrain
Această ţară din Golf a compensat pentru lipsa rezervelor de petrol construind un centru
financiar pentru offshore-uri. Aici nu există impozit pe venit, nici pentru firme, nici pentru cetăţeni. În
plus, Bahrain a incheiat multiple tratate în domeniul fiscal cu ţări în curs de dezvoltare.
Sectorul financiar este cel mai mare angajator din Bahrain şi contribuie cu 25% la PIB.

Dubai
Deşi se prezintă ca un "centru financiar onshore", Dubai este unul dintre cele mai cunoscute
paradisuri fiscale sau jurisdicţii care protejează secretul fiscal.
S-a dezvoltat pe baza unei reţele complexe de zone economice libere, taxări reduse, facilităţi
privind protejarea secretului fiscal şi unei implementări relaxate a reglementarilor în domeniu. Prin
urmare a atras averi uriaşe, care ajung în ţară sub formă de cash sau aur.
Ca si Elveţia, Dubai pare o insulă de stabilitate politică şi economică într-o zonă de turbulenţe.

37
 9. Riscurile aferente activităţii băncilor internaţionale

Unul dintre principiile activităţii bancare îl constituie managementul riscurilor prin agregarea şi
transformarea lor.
Băncile comerciale care îşi desfăşoară activitatea la nivel naţional se confruntă cu următoarele
riscuri: riscul de credit şi al contrapartidei, riscul rezidual, riscul de concentrare, riscul de securitizare,
riscul de piaţă, riscul de rată a dobânzii din activităţi în afara portofoliului de tranzacţionare, riscul
operaţional, riscul de lichiditate, riscul efectului de levier excesiv şi riscul de spălare a banilor sau de
finanţare a terorismului
Conform legislaţiilor naţionale din majoritatea ţărilor aceste bănci trebuie să dispună de:
- procese eficace de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor la care sunt sau la
care ar putea fi expuse,
- mecanisme adecvate de control intern, inclusiv proceduri administrative şi contabile riguroase şi
- politici şi practici de remunerare care să promoveze şi să fie în concordanţă cu o administrare
sănătoasă şi eficace a riscurilor.
Activităţile bancare desfăşurate pe baze multinaţionale prezintă anumite riscuri specifice care nu
se regăsesc sau se regăsesc într-o proporţie mai mică în cadrul activităţii bancare cu caracter naţional.
Aceste riscuri sunt următoarele:

1.Riscul aferent decontării

Acest tip de risc se referă la transferal fondurilor între bănci aparţinând diferitelor ţări. Acest
risc poate apare când o ţară impune brusc controlul operaţiunilor de schimb valutar şi de plăţi externe,
dar în mod normal, priveşte falimentul uneia dintre părţile angajate în tranzacţii de schimb valutar. De
exemplu, când o bancă cumpără valută contra monedei naţionale, tranzacţia se desfăşoară, de obicei,
între bănci din cele două ţări.
De-a lungul istoriei cel mai cunoscut caz în acest sens este cel al băncii germane Herstatt care a
dat faliment în anul 1974, datorând sume importante în valută mai multor bănci. De exemplu datoria
către băncile americane însuma 200 de milioane de dolari. Datorită faptului că valoarea zilnică a
tranzacţiilor globale de schimb valutar este echivalentă cu mai mult de 3.500 miliarde de dolari, riscul
de neplată este semnificativ.

2.Riscul de schimb valutar

Riscul de schimb valutar este un factor semnificativ în cadrul activităţii de creditare externe.
Uneori banca are posibilitatea de a corela, în linii generale, depozitele cu împrumuturile exprimate în
aceeaşi valută, dar această situaţie, în practică, este foarte rar întâlnită. În general, în bilanţul unei bănci
se vor regăsi active şi pasive exprimate în diferite valute, implicând un process complex de
management al riscului de schimb valutar.
Băncile naţionale îşi administrează riscurile de schimb valutar la care sunt expuse în numele
clienţilor, prin agregarea acestui risc şi acoperirea poziţiei nete. În cadrul bankingului internaţional
acest procedeu este mult mai dificil deoarece tipul de tranzacţii este caracterizat printr-un număr relativ
mic de operaţiuni de valori mari. Astfel poziţiile luate de bancă pentru fiecare tranzacţie angajată sunt
de valori semnificative şi sunt dificil de compensat.
Totodată trebuie luat în considerare şi efectul evoluţiilor cursului de schimb asupra valorii
investiţiilor băncii într-o sucursală sau filială străină. O depreciere pe termen lung a valutei în care a
fost efectuată investiţia initial, raportată la valuta din ţara sediului central, determină erodarea
profiturilor obţinute din activitatea sucursalei/filialei, sau chiar înregistrarea de pierderi în termini reali.
În general acest tip de risc este dificil de acoperit. În consecinţă. tendinţele înregistrate în
evoluţia cursurilor de schimb, precum şi previziunile pe termen lung constituie o componentă
importantă a evaluării fezabilităţii financiare a unor astfel de sucursale sau filiale.

38
 3.Riscul ratei dobânzii
Pentru băncile internaţionale ratele dobânzii la credite sau depozite la o anumită valută depind
de rata dobânzii de bază din ţara emitentă a valutei respective. Astfel, o bancă ale cărei depozite într-o
anumită valută au o pondere importantă (de exemplu yen) iar creditele sunt acordate preponderant într-
o altă valută (de exemplu lira sterlină) este supusă riscului de creştere a ratei dobânzii de bază (în
Japonia) sau de scădere (în Marea Britanie), chiar dacă împrumuturile sau depozitele au dobândă
variabilă.
Chiar în situaţia în care o bancă reuşeşte să coreleze activele cu pasivele exprimate în aceeaşi
valută, rămâne riscul de necorelare a tipului de dobândă (fixă sau variabilă). Prin urmare, băncile
internaţionale trebuie să adminsitreze expunerea faţă de riscul de dobândă pentru fiecare valută.

4.Riscul de control (monitorizare globală)

Acest risc se regăseşte doar în cazul băncilor multinaţionale deoarece acestea doresc să îşi
folosească resursele în cel mai efcient mod şi ca activităţile desfăşurate de sucursalele din străinătate să
fie cel puţin la fel de profitabile ca cele din ţara mamă. Acest deziderat este destul de dificil de realizat,
mai ales dacă sucursalele acţionează la distenţe geografice considerabile faţă de ţara de origine.
Un exemplu de astfel de risc materializat este colapsul Băncii Barings din anul 1995. Acesta a
fost cauzat de pierderile înregistrate de sucursala sa de la Hong Kong, datorate tranzacţiilor cu
instrumente derivate, pierderi care nu au fost raportate sediului central decât în momentul în care era
prea târziu (pierderea valora mai multe miliarde de lire sterline).
Problemele înregistrate în cazul Băncii Barings au fost determinate, parţial, de subestimarea de
către managementul de la Londra a riscului implicat de operaţiunile cu instrumente derivate şi, partial,
de faptul că distanţa şi diferenţa mare de fus orar au favorizat un control superficial asupra activităţii
managementului local. În urma acestui colaps multe bănci care se confruntau cu situaţii similar şi-au
revizuit procedurile de control al activităţilor internaţionale (cu deosebire în domeniul instrumentelor
financiare derivate).
Un alt aspect reanalizat pe plan internaţional ca urmare a cazului Barings îl constituie asigurarea
celei mai bune alocări a capitalului grupului pe sucursalele din străinătate. Când o bancă se supune unor
regimuri de reglementare diferite, o preocupare suplimentară o constituie managementul capitalului în
scopul îndeplinirii cerinţelor de adecvare a capitalului.

5.Riscul de ţară.
Pe plan internaţional un factor al dezvoltării bankingului internaţional este reprezentat de
diversificarea portofoliului unei bănci la nivel globl. Însă acest aspect pe lângă beneficiile pe care le
aduce în ceea ce priveşte creşterea profitului consolidat la nivelul grupului bancar international poate,
în anumite cazuri să determine sporirea riscurilor.
Acest fenomen este cauzat şi de faptul că împrumuturile acordate unor debitori din anumite
state prezintă un grad mai ridicat de risc decât cele acordate entităţilor din alte ţări. Chiar împrumuturile
acordate guvernelor străine nu sunt fără risc.
De-a lungul istoriei băncile occidentale au acordat împrumuturi substanţiale ţărilor mai puţin
dezvoltate, şi, în principal guvernelor acestora. Mulţi debitori s-au aflat în imposibilitatea de a rambursa
împrumuturile datorită unui complex de factori neprevăzuţi, cum ar fi:
 recesiunea resimţită în Europa şi în SUA (în anii 1980 - 1982) a condus la reducerea puterii de
absorbţie a principalelor pieţe de export ale ţărilor mai puţin dezvoltate;
 recesiunea a determinat, de asemenea, reducerea cererii pentru petrol şi, prin urmare, preţul
acestuia a scăzut, reducând şi veniturile ţărilor mai puţin dezvoltate, ţări exportatoare de petrol;
 datorită inflaţiei, ratele dobânzilor au atins nivele neobişnuite, determinând creşterea costului
împrumuturilor cu dobândă variabilă;
 administraţia SUA a aplicat o politică monetară restrictivă, dar o politică fiscală relaxată, ceea
ce a condus la creşterea puternică a ratelor dobânzilor şi la creşterea cursului dolarului.
Efectul a fost majorarea costului real al împrumuturilor, cu 30% în unele cazuri.
În august 1982 guvernul Mexican a anunţat că nu mai poate plăti serviciul datoriei externe. În
aceeaşi situaţie s-au aflat şi alte state mai puţin dezvoltate, dintre care 11 ţări din America Centrală şi
39
de Sud. Ca o consecinţă, băncile creditoare şi ţările mai puţin devzoltate au negociat, sub auspiciile
Fondului Monetar Internaţional, o reeşalonare semnificativă a plăţii datoriei.
Ca urmare a acestor riscuri băncile care derulează activităţi internaţionale au elaborate sisteme de
evaluare a riscului de ţară în funcţie de diverşi factori.
Cei mai importanţi factori utilizaţi pentru evaluarea riscului de ţară sunt:
 indicatori macroeconomici – evoluţia PIB, rata inflaţiei, soldul balanţei comerciale, nivelul
rezervelor monetare intenaţionale etc;
 gestionarea datoriei externe - raportul dintre volumul datoriei şi valoarea exporturilor, ponderea
datoriei în PIB, structura datoriei externe (pe termen scurt, mediu şi lung);
 factori politici – instabilitate social-politică, terrorism, riscul unor conflicte armate;
 factori structurali – condiţii economice şi sociale fundamentale, resurse naturale, resurse umane.
etc.
Fiecare bancă are propriul său sistem de rating şi grup de factori analizaţi, astfel încât bănci
diferite pot ajunge la evaluări diferite ale riscului de ţară. O variantă perfecţionată a acestei analize o
reprezintă combinarea factorilor într-un rating al riscului global. în acest caz se evaluează importanţa
fiecărui factor şi i se atribuie un anumit rating. Suma ponderilor este 1 şi, în acest caz, valoarea maximă
a ratingului este 100.
Rezultatul constituie o valoare numerică (considerate a fi subiectivă) care poate fi folosită
pentru a compara riscurile de ţară. Calculul poate fi realizat atât pentru evaluarea riscului pe termen
scurt. cât şi pentru cea pe termen mediu. Un exemplu de evaluare este oferit mai jos:
Indicator analizat Evaluare pe termen scurt Evaluare pe termen mediu
Pondere Rating Rating ponderat Pondere Rating Rating ponderat
Gestionarea datoriei externe 0.3 90 27 0.3 90 27
Rating economic 0.3 60 18 0.2 65 13
Rating politic 0.2 80 16 0.3 80 24
Rating structural 0.2 70 14 0.2 75 15
Evaluare 75 79
În ultimele decenii, a crescut importanţa evaluării realizate de firme internaţionale specializate
în analiza riscului de ţară.
Astfel de firme s-au înfiinţat atât în SUA (Moody’s, Standard & Poor’s, Fitch, IBCA, etc) cât şi
în Asia (Dagong Global Credit Rating din China; Japan Credit Rating Agency, Ltd. (JCR) din Japonia
etc.).
De exemplu pentru Standard & Poor’s se recomandă o investiţie într-o anumită ţară (o
obligațiune este considerată bună pentru investitori) - investment grade- dacă ratingul depășește BBB-
(dacă este AAA, AA+, AA, AA-, A+, A, A-, BBB+, BBB şi BBB-).
Obligațiunile mai jos de BB+ (dacă este BB+, BB, BB-, B+, B, B-) sunt considerate speculative
şi se recomandă prudenţă în efectuarea investiţiei în ţara respectivă – noninvestment grade.
Dacă obligaţiunile unei ţări sunt evaluate sub ratingul CCC+ (CCC+, CCC, CCC-, CC sau C),
atunci există un risc ridicat de insolvabilitate şi nu este indicată investiţia – default grade
Mai jos este prezentat ratingul privind riscul de ţară realizat de Standard & Poor’s:
Country Rating Outlook Date
Abu Dhabi, UAE AA stabil 2012-02-20
Albania B+ stabil 2012-02-20
Andorra A- negativ 2012-02-20
Angola BB- stabil 2012-02-20
Argentina CCC+ negativ 2013-09-11
Aruba A- stabil 2012-02-20
Australia AAA stabil 2012-02-20
Austria AA+ negativ 2012-02-20

40
 Country Rating Outlook Date
Azerbaidjan BBB- pozitiv 2012-02-20
Bahamas BBB stabil 2012-02-20
Bahrein BBB negativ 2012-02-20
Bangladesh BB- stabil 2012-02-20
Barbados BB+ negativ 2012-02-20
Belarus B- pozitiv 2013-04-17
Belgia AA negativ 2012-02-20
Belize B- negativ 2012-02-20
Benin B stabil 2012-02-20
Insulele Bermude AA- stabil 2012-02-20
Bolivia BB- pozitiv 2012-02-20
Bosnia și Herțegovina B negativ 2012-02-20
Botswana A- stabil 2012-02-20
Brazilia BBB negativ 2013-06-06
Bulgaria BBB stabil 2012-02-20
Burkina Faso B stabil 2012-02-20
Cambodgia B stabil 2012-02-20
Camerun B stabil 2012-02-20
Canada AAA stabil 2012-02-20
Capul Verde B+ stabil 2012-02-20
Chile AA- pozitiv 2012-12-26
China AA- stabil 2012-02-20
Columbia BBB stabil 2013-04-24
Insulele Cook B+ negativ 2012-02-20
Costa Rica BB stabil 2012-02-20
Croația BB+ stabil 2012-12-14
Curaçao A- stabil 2012-02-20
Cipru SD stabil 2013-04-12
Cehia AA- stabil 2012-02-20
Danemarca AAA stabil 2012-02-20
Republica Dominicană B+ stabil 2012-02-20
Ecuador B pozitiv 2012-02-20
Egipt CCC+ stabil 2013-05-9
El Salvador BB- stabil 2012-02-20
Estonia AA- stabil 2012-10-19
Fiji B stabil 2012-02-20
Finlanda AAA stabil 2012-02-20
Franța AA+ negativ 2012-02-20
Gabon BB- stabil 2012-02-20
Georgia BB- stabil 2012-02-20

41
 Country Rating Outlook Date
Germania AAA stabil 2013-03-27
Ghana B stabil 2011-11-29
Grecia B- stabil 2012-12-18
Grenada SD negativ 2013-03-13
Guatemala BB negativ 2011-11-29
Guernsey AA+ stabil 2011-11-29
Honduras B+ pozitiv 2012-06-08
Hong Kong AAA stabil 2011-11-29
Ungaria BB stabil 2012-11-23
Islanda BBB- stabil 2011-11-29
India BBB- negativ 2012-04-25
Indonezia BB+ pozitiv 2011-11-29
Irlanda BBB+ pozitiv 2013-02-13
Insula Man AA+ stabil 2011-11-29
Israel A+ stabil 2011-11-29
Italia BBB negativ 2013-07-09
Jamaica CCC+ negativ 2013-03-07
Japonia AA- negativ 2011-11-29
Iordania BB negativ 2011-11-29
Kazahstan BBB+ stabil 2011-11-29
Kenya B+ stabil 2011-11-29
Kuweit AA stabil 2011-11-29
Letonia BBB+ stabil 2011-11-29
Liban B stabil 2011-11-29
Liechtenstein AAA stabil 2011-11-29
Lituania BBB stabil 2011-11-29
Luxemburg AAA stabil 2013-08-12
Macedonia BB stabil 2011-11-29
Malaezia A- stabil 2011-11-29
Malta BBB+ stabil 2013-01-16
Mexic BBB pozitiv 2013-03-12
Mongolia BB- stabil 2011-11-29
Muntenegru BB- negativ 2011-11-29
Montserrat BBB- stabil 2011-11-29
Maroc BBB- stabil 2011-11-29
Mozambic B+ stabil 2011-11-29
Olanda AAA negativ 2012-07-24
Noua Zeelandă AA stabil 2011-11-29
Nigeria BB- stabil 2011-11-29
Norvegia AAA stabil 2011-11-29
Oman A negativ 2011-11-29
42
 Country Rating Outlook Date
Pakistan B- stabil 2011-11-29
Panama BBB stabil 2012-07-02
Papua Noua Guinee B+ stabil 2011-11-29
Paraguay BB- stabil 2011-11-29
Peru BBB+ stabil 2013-08-19
Filipine BBB- stabil 2013-05-02
Polonia A- stabil 2013-03-07
Portugalia BB negativ 2013-07-05
Qatar AA stabil 2011-11-29
Ras Al Khaimah, UAE A stabil 2011-11-29
România BB+ stabil 2011-11-29
Rusia BBB stabil 2011-11-29
Rwanda B stabil 2012-09-29
Arabia Saudită AA- stabil 2011-11-29
Senegal B+ negativ 2011-11-29
Serbia BB- negativ 2012-08-07
Singapore AAA stabil 2011-11-29
Slovacia A stabil 2012-01-13
Slovenia A- stabil 2013-02-13
Africa de Sud BBB stabil 2011-11-29
Coreea de Sud A+ stabil 2012-09-14
Spania BBB- negativ 2012-10-10
Sri Lanka B+ pozitiv 2011-11-29
Surinam BB- stabil 2011-11-29
Suedia AAA stabil 2012-10-24
Elveția AAA stabil 2011-11-29
Taiwan AA- stabil 2011-11-29
Thailanda BBB+ stabil 2011-11-29
Trinidad și Tobago A stabil 2011-11-29
Tunisia BB- negativ 2013-02-20
Turcia BB+ stabil 2013-03-27
Uganda B+ stabil 2011-11-29
Ucraina BB negativ 2012-07-03
Regatul Unit AAA negativ 2012-04-13
Statele Unite AA+ stabil 2013-06-10
Uruguay BBB- stabil 2012-04-03
Venezuela B negativ 2013-06-17
Vietnam BB- negativ 2011-11-29
Zambia B+ stabil 2011-11-29
Sursa: Wikipedia
43
 10. De la stabilitate financiară la criza bancară internaţională

Globalizarea financiară a determinat creşterea rapidă a activelor şi datoriilor în monede străine,

ca procent din PIB sau ca variabilă financiară naţională. De asemenea, a permis diversificarea poziţiilor
de active străine nete, cu un număr semnificativ de ţări emergente în calitate de creditor sau debitor net.
O piaţă de capital internaţională concurenţială ar fi trebuit să stimuleze creşterea eficienţei
sistemului monetar-financiar, permiţând o reducere a costului de finanţare şi o mai bună alocare a
capitalului între ţări şi sectoare de activitate, de unde să rezulte o creştere mai rapidă a economiei
mondiale.
Deşi practic a avut loc o reducere a costurilor de finanţare, de aceasta au beneficiat corporaţiile
multinaţionale şi instituţiile financiare şi mai puţin întreprinderile mici şi mijlocii. În ceea ce priveşte
alocarea capitalurilor între regiunile lumii, nu trebuie uitat faptul că după criza datoriilor din anii `80,
cea mai mare parte a finanţărilor internaţionale se concentrează în ţările dezvoltate.
Procesul de globalizare financiară s-a produs pe fondul fluctuaţiilor ratelor dobânzii, cursurilor
valutare şi preţurilor titlurilor financiare, fapt care scoate în evidenţă relaţia între globalizare şi
instabilitate financiară.
Pe de o parte, cea mai mare parte a inovaţiilor financiare au ca obiect protejarea agenţilor
economici împotriva fluctuaţiilor preţurilor activelor financiare, iar pe de altă part, noile instrumente
financiare sunt ele însele factori de instabilitate.
Dereglementarea şi internaţionalizarea pieţelor financiare au avut drept consecinţă plasarea sub
o strictă supraveghere a politicilor economice ale statelor lumii. Pieţele sunt cele care decid acum dacă
politicile economice naţionale sunt eficiente - orice decizie de politică economică necorespunzătoare
este sancţionată rapid.
În câteva momente, investitorii din lumea întreagă, alertaţi în timp real de terminalele Reuters,
îşi exprimă neîncrederea şi dezaprobarea şi îşi pot retrage capitalul investit pe o anumită piaţă.
De asemenea, autorităţile monetare nu pot face prea mult pentru a-şi apăra monedele proprii în
faţa speculaţiei: rezervele valutare ale ţărilor dezvoltate reprezintă de două ori mai puţin decât valoarea
zilnică a tranzacţiilor pe piaţa valutară.
Criza valutară care a făcut să explodeze Sistemul Monetar European în perioada 1992-1993
ilustrează perfect acest lucru.
Reforma sistemului monetar-financiar internaţional trebuie să ţină seama de aceste restricţii.
care de altfel au stat si la baza izbucnirii crizelor financiare din ultimul deceniu.
Mobilitatea crescută a capitalului a condus la creşterea vulnerabilităţii în faţa speculaţiilor.
Ţările în curs de dezvoltare au răspuns la aceste tendinţe prin renunţarea la autonomia politicilor
monetare (adoptând regimuri valutare de tip consiliu monetar – Argentina, Bulgaria, Estonia, Lituania
etc.) sau la fixitatea ratelor de schimb (optând pentru flotarea liberă sau controlată). multe dintre ele
neputând însă suporta costurile mari ale fluctuaţiilor cursurilor valutare.
Crizele financiare din anii `90 au demonstrat riscurile asociate volatilităţii pieţelor financiare
globale. Liberalizarea deplină, timpurie şi într-un ritm prea rapid, fără îndeplinirea în prealabil a unor
condiţii minime, se poate dovedi periculoasă.
De exemplu, la reuniunea de la Halifax din iunie 1995. guvernele G7 au cerut măsuri pentru
reducerea riscului unor viitoare crize si pentru susţinerea FMI – sporirea resurselor si îmbunătăţirea
procedurilor sale – care să contribuie decisiv la prevenirea apariţiei altor crize.
S-au făcut o serie de recomandări. care priveau:
- în scopul prevenirii crizelor, dezvoltarea unui „sistem de avertizare timpurie” (EWS - Early
Warning System), care să se bazeze pe creşterea supravegherii FMI şi punerea la dispoziţia
participanţilor pe piaţă a mai multor date şi informaţii economico-financiare;
- în scopul rezolvării crizelor, disponibilitatea imediată a finanţării oficiale, în sumă suficient de
mare pentru o gestionare efectivă a şocurilor.
Pentru aceasta. era necesar ca FMI să instituie un mecanism de finanţare de urgenţă, pentru a
asigura accesul rapid la finanţare atunci când apar crizele şi pentru a putea să-şi sporească
disponibilităţile în diferite situaţii.

44
 Unele dintre aceste recomandări au fost implementate rapid. Astfel, FMI a adoptat un mecanism
de finanţare de urgenţă, a continuat consultările între organismele de conducere şi guvernele ţărilor care
aveau nevoi urgente de asistenţă şi a început să instituie standarde statistice pentru a asigura publicarea
rapidă a datelor economice şi financiare.
Recomandarea privind supravegherea sistemului monetar-financiar internaţional nu a condus
rapid la rezultate vizibile, dar nu a fost neglijată. În acest sens, la Reuniunea de la Lyon din anul 1996,
G7 a cerut insistent adâncirea cooperării între autorităţile responsabile cu supravegherea instituţiilor
financiare internaţionale, precum şi clarificarea rolului şi responsabilităţilor acestora.
De asemenea, s-a încurajat adoptarea unor standarde prudenţiale în economiile emergente şi s-a
solicitat cooperarea cu autorităţile naţionale de supraveghere. La acel moment, s-a propus dezvoltarea
standardelor bancare internaţionale, acest obiectiv fiind în atenţia Comitetului de la Basel, care a
publicat la sfârsitul anului 1997 versiunea finală a „Principiilor supravegherii bancare”.
Raportul Rey al G10 din anul 1996 nu a impus asistenţa financiară la scară largă a debitorului
precizând că acest tip de sprijin este garantat doar în circumstanţe excepţionale. Utilizarea fondurilor
oficiale pentru restituirea datoriilor contravine principiului distribuţiei echitabile a sarcinii si nevoii de
conservare a resurselor financiare oficiale. De asemenea. utilizarea frecventă a finanţării la scară largă
poate duce la creşterea „hazardului moral” de partea debitorului si a creditorului - protejează debitorii
de costurile unui management defectuos al datoriei si creditorii de costurile unei asumări
necorespunzătoare a riscurilor.
Criza asiatică din perioada 1997-1998 este un exemplu de criză care s-a datorat contagiunii
financiare.
Thailanda - ţara în care a început criza - se confrunta, cu mai mult de un an înainte, cu o
deteriorare graduală a condiţiilor economice şi financiare. Liberalizarea financiară a fost în acelasi timp
factorul şi vectorul de difuzare a crizei. Fluxurile masive de capital care s-au îndreptat spre sud-estul
Asiei au format un „balon speculativ”, fără a se preocupa de slăbiciunea economiilor locale. Acest
balon a explodat brusc şi pieţele financiare interconectate au amplificat şocul.
Deficitul de cont curent al Thailandei era de 8% din PIB. Balonul imobiliar şi bursier acumulat
în anii de crestere devenea ameninţător. Capitalurile au început atunci să părăsească ţara iar speculatorii
internaţionali să mizeze pe căderea monedei naţionale.
Pe data de 2 iulie 1997, bahtul - monedă legată de dolar - s-a prăbuşit, într-o lună pierzând 25%
din valoarea sa faţă de dolar. Celelalte monede asiatice au început să se deprecieze şi ele. Colapsul
monedei tailandeze a produs şocuri neasteptate în alte ţări asiatice: Filipine, Malaezia şi Indonezia au
fost primele afectate iar când Taiwanul şi-a devalorizat moneda proprie pentru a pune capăt crizei, criza
asiatică s-a răspândit spre Hong Kong şi Coreea. În ceea ce priveste Japonia, primul furnizor de fonduri
pentru ţările emergente din sud-estul Asiei, ea a fost de asemenea atinsă de criză.
Guvernele asiatice nu înregistrau datorii mari în monedă străină, aşa că nu exista riscul unor
crize de datorie externă.
Capitalurile, adesea plasate pe termen scurt în scop speculativ, au plecat la fel de repede cum au
venit; băncile străine au cerut rambursarea creditelor pe termen scurt, pe care înainte le reînnoiau foarte
uşor. Întreprinderile şi băncile asiatice au început să cumpere dolari şi yeni pentru a-şi onora obligaţiile
scadente. Pentru a le ajuta, băncile centrale şi-au sacrificat rezervele valutare.
Rezultatul pierderii de rezervă a fost foarte rapid, pe de o parte din cauza ieşirilor masive de
capital şi pe de altă parte, ca urmare a speculaţiilor. Problemele băncilor şi altor debitori privaţi au fost
exacerbate de deprecierea continuă a monedelor naţionale.
Şi de data aceasta. comunitatea internaţională a jucat rolul de „pompier” pentru a preveni un
dezastru mondial – 100 miliarde USD au fost alocaţi pentru Asia. de două ori mai mult decât pentru
Mexic în perioada 1994-1995. Dezastrul a fost atât de mare încât nici intervenţia FMI în Thailanda,
Coreea şi Indonezia nu a fost suficientă pentru a stopa criza.
Problema scoasă la lumină de această criză - mişcările speculative de capital pe termen scurt - a
impus reglementarea prudenţială a împrumuturilor externe, în special a împrumuturilor pe termen scurt
ale băncilor comerciale.

45
 Criza asiatică a adus o serie de inovaţii la nivelul FMI. Fiind nevoit să declare că Mexicul şi
Thailanda se confruntau cu probleme excepţionale pentru a le permite să obţină finanţare în sume
neobisnuit de mari. Fondul a trebuit să reglementeze tragerile de mare valoare.
În decembrie 1997 a creat Facilitatea rezervei suplimentare (SRF - Supplemental Reserve
Facility) pentru a oferi asistenţă financiară pe scară largă ţărilor membre care se confruntau cu o
pierdere rapidă şi importantă a încrederii pieţei, reflectată în presiuni asupra contului de capital şi
rezervelor.
Alocările prin acest mecanism trebuie rambursate mult mai repede comparativ cu cele normale,
iar rata de dobândă este mai mare. Instituţionalizarea finanţării pe scară largă a fost rezultatul implicării
Fondului în Asia, constituind însă si cel mai controversat aspect al acestei implicări.
În anul 1998, Secretarul Trezoreriei SUA insista în legătură cu necesitatea modificării
arhitecturii sistemului monetar-financiar internaţional. Această nevoie a fost identificată cu trei ani în
urmă, după criza financiară din Mexic din perioada 1994-1995, când guvernele din majoritatea statelor
dezvoltate au propus o serie de reforme menite să prevină viitoarele crize şi să le rezolve mult mai
eficient pe cele care apar.
Criza din Rusia. În iulie 1998, FMI a aprobat pentru Rusia o finanţare în valoare de 11,2
miliarde USD iar 4,8 miliarde USD au fost disponibilizaţi imediat. Guvernul rus a promis să reducă
deficitul bugetar de la 5,6% la 2,8% din PIB în anul 1999 prin măsuri de creştere a colectării veniturilor
bugetare. De asemenea, s-a obligat să restructureze sistemul bancar şi să crească scadenţa datoriei
publice, oferind deţinătorilor de certificate de trezorerie (GKO – titluri de stat pe termen scurt emise în
ruble, de către statul federal) posibilitatea de a le converti în obligaţiuni denominate în valută. Având în
vedere performanţele anterioare ale Rusiei, acestea erau semne de întrebare pentru credibilitatea unor
astfel de angajamente, dar programul a fost aprobat în ciuda rezervelor guvernelor vestice.
Cei din afară explicau că Rusia este „prea nucleară” pentru a eşua. Cei din interior au făcut mai
mult un pariu: cu bani nu se poate cumpăra mai multă reformă reală dar se poate cumpăra
supravieţuirea reformatorilor înşişi. Din nefericire, nu au putut cumpăra timpul.
Convertirea voluntară a datoriei a redus nesemnificativ datoria publică pe termen scurt iar
investitorii străini au început să se întrebe dacă acea datorie se putea converti. Ei au luat în calcul
decizia FMI din iulie 1998 ca dovadă că Rusia va fi ajutată şi au continuat să cumpere certificate de
trezorerie. Mulţi au reusit să-şi acopere riscul valutar prin vânzarea rublelor către băncile rusesti. dar au
început să realizeze că se confruntă cu un alt risc - Rusia putea eşua - şi acest lucru s-a întâmplat în luna
august 1998.
Atunci când Rusia nu şi-a mai respectat promisiunea făcută în iulie, FMI a refuzat să elibereze a
doua tranşă, de 11,2 miliarde USD. Rusia a anunţat în schimb restructurări unilaterale ale datoriei în
ruble, impunând un moratoriu de 90 de zile privind plăţile datoriei private, incluzând contractele la
termen în valută. De asemenea, a devalorizat rubla, care putea să fluctueze mai puţin decât cu două
săptămâni înainte, după aceea fiind nevoită să restructureze datoria în monedă străină.
În anul 1999, după criza din Rusia şi confuzia creată de aceasta. FMI a creat Facilitatea liniilor
de credit preventive (CCL - Contingent Credit Lines) pentru a ajuta ţările membre a căror economie
este fundamental sănătoasă şi bine gestionată, dar care se confruntă totuşi cu dezechilibre excepţionale
ale balanţei de plăţi, generate de mişcări bruşte şi necontrolate ale pieţelor de capital prin propagarea
efectelor unei crize financiare internaţionale.
Criza din Brazilia din perioada 1998-1999 a reafirmat angajamentul FMI de salvare a fiecărui
debitor. Întrebarea care se punea atunci era dacă Brazilia, obţinând o finanţare oficială de valoare mare,
a intrat în criză la un moment mai puţin turbulent.
Chiar şi cei care au criticat pachetele de finanţare pe scară largă au recunoscut că suma de 41
miliarde USD mobilizată pentru Brazilia a contribuit la amânarea devalorizării monedei proprii (real
brazilian) pentru un moment mai favorabil.
Problemele au început cu mult înainte de criza din Rusia. Într-o perioadă de patru ani după
introducerea Planului Real, rata inflaţiei a scăzut de la 2700% la 3% si PIB real a crescut cu 4% pe an.
Brazilia semăna însă puţin cu Rusia - avea o datorie publică însemnată, în cea mai mare parte pe termen
scurt, ea situându-se la 6.3% din PIB în 1997 şi se astepta să ajungă la 8% în 1998.

46
 Cea mai mare parte era faţă de rezidenţi, dar aceştia şi străinii erau îngrijoraţi de rata la care a
ajuns datoria. Brazilia a reusit să oprească ieşirile de capital prin creşterea ratei dobânzii şi un pachet
fiscal ambiţios care nu a fost în totalitate implementat, devenind astfel vulnerabilă la confuzia creată de
criza din Rusia.
Dacă în luna august 1998, ieşirile de capital erau de 12 miliarde USD, ele au ajuns în
septembrie la 19 miliarde USD. Rata dobânzii de referinţă a fost majorată la 43%, au fost anunţate noi
măsuri fiscale, s-a cerut ajutorul FMI care a mobilizat 41 miliarde USD.
Brazilia s-a obligat încă o dată să-şi rezolve problemele fiscale, crescând scadenţa datoriei
publice. Dar din nou a intrat în încurcătură, în decembrie 1998, opoziţia congresului a blocat planul
guvernului de reformare a sistemului de securitate socială ca apoi în ianuarie 1999 să se treacă la
restructurarea serviciului datoriei.
Ieşirile de capital au reînceput, ratele de dobândă au crescut şi Brazilia a trecut la un regim
valutar de flotare, iniţial în limitele unei benzi şi apoi liberă. A făcut acest lucru înainte de a-şi epuiza
rezervele valutare sau de a utiliza foarte mult din cei 41 miliarde USD alocaţi, fără să reaprindă inflaţia
una din problemele cronice ale ţării.
Criza din Argentina. Cauzele principale ale acestei crize au fost: slăbiciunile sistemului fiscal,
creşterea nesusţinută a datoriei publice, instabilitatea politică şi şocurile externe.
După trecerea la convertibilitate, economia Argentinei s-a dezvoltat foarte bine, cu o excepţie
determinată de „criza Tequila”.
În anii `90, Argentina devenise atracţia comunităţii internaţionale, în special a FMI, fiind
considerată un model pe care alte economii emergente să îl urmeze. Fondul a monitorizat şi a ajutat
Argentina pe toată perioada ultimului deceniu al secolului XX, sprijinind politicile macroeconomice şi
reformele structurale implementate. La început, FMI a fost sceptic cu privire la convertibilitate, dar
abilitatea Argentinei în timpul „crizei Tequila” a convins Fondul.
În ciuda creşterii rapide a stabilităţii macroeconomice, o mică parte a populaţiei a beneficiat de
pe urma succesului economic înregistrat în anii `90, şomajul crescând şi sărăcia rămânând ridicată. În
vara anului 1998 Argentina a intrat pe o spirală recesionistă care s-a agravat continuu.
Disciplina monetară nu a garantat disciplina fiscală, cel puţin cât exista accesul pe pieţele de
capital. Piaţa muncii nu a fost suficient de flexibilă pentru a facilita deflaţia fără a se intra într-o
perioadă de recesiune. Argentina s-a confruntat cu o serie de şocuri externe, în special criza din Rusia,
care au cauzat o schimbare puternică a percepţiei riscului de către investitori în economiile emergente.
Primăvara anului 1998 a reprezentat punctul de cotitură pentru Argentina, deşi nu a necesitat
asistenţă multilaterală de mare valoare până la începutul anului 2000 (7 miliarde USD de la FMI). Cu
toate acestea, situaţia economică a ţării s-a deteriorat mai mult, în decembrie 2000 fiind aprobat un
pachet de finanţare oficială (7 miliarde USD de la FMI si 5 miliarde USD de la Banca Mondială). După
o perioadă scurtă de aparent succes, programul a început să iasă din tipar, având în vedere performanţa
economică mai slabă decât se astepta. O suplimentare de fonduri a fost aprobată în septembrie 2001,
dar situaţia economică a continuat să se deterioreze si ţinta nu a putut fi atinsă. FMI a încurajat
Argentina să-şi lege moneda naţională de dolarul american.
În general, costurile şi beneficiile dolarizării depind de caracteristicile ţării care adoptă un astfel
de regim valutar: dolarizare pentru consolidarea reformei (de exemplu. El Salvador în 2001) sau pentru
prevenirea crizelor (de exemplu. Ecuador în 2000). Dolarizarea poate contribui la reducerea riscului
deprecierii monedei naţionale şi la creşterea încrederii investitorilor, dar nu poate rezolva problemele
de competitivitate şi pe cele fiscale.
În anul 2002, autorităţile din Argentina aveau de ales între costurile economice şi politice ale
restricţiilor sistemului monetar-financiar şi instabilitatea potenţială a cursului valutar şi ratei inflaţiei.
Criza din Argentina a scos la iveală două învăţăminte importante.
În primul rând, legarea fixă a cursului monedei este necesară doar dacă există flexibilitate a
preţurilor şi politici fiscale prudente.
În al doilea rând, nu este indicată izolarea sectorului financiar privat de riscul de ţară, băncile
naţionale solvabile putându-se contamina de la una străină insolvabilă.
În Argentina, temerile în legătură cu solvabilitatea naţională au dus la falimentul unor bănci.

47
 Dacă după criza din Asia FMI a susţinut că ţările lumii ar trebui să adopte regimuri valutare cu
rate de schimb fixe sau de tipul flotării controlate, în urma dezastrului înregistrat în Argentina. o astfel
de recomandare pare să nu mai fie valabilă.
Succesiunea crizelor din anii ’90 - Mexic, Thailanda, Indonezia, Malaezia, Hong Kong, Coreea,
Rusia, Turcia, Brazilia şi Argentina - i-a determinat pe unii analişti să considere crizele financiare ca
fiind un rezultat inevitabil al globalizării. Cert este faptul că aceste crize nu s-ar fi dezvoltat până la un
nivel incontrolabil şi nici nu s-ar fi propagat dacă nu ar fi fost supuse expunerii la pieţele de capital
globale. Aceste crize au raţiuni mai complexe, care ţin de interacţiunile existente între politicile
naţionale şi sistemul monetar-financiar internaţional.
O consecinţă a globalizării financiare o reprezintă „efectul de contagiune”, deoarece pieţele
financiare sunt puternic interconectate. Pe baza mijloacelor moderne de comunicare, informaţia se
difuzează în timp real de la un capăt la altul al globului.
Reacţiile operatorilor pe o piaţă considerată directoare se repercutează imediat asupra celorlalte
pieţe financiare.
Fluctuaţiile preţului activelor şi ale cursului valutar afectează direcţia şi mărimea fluxurilor nete
de capital, generând schimbări în evaluarea poziţiilor investiţionale existente. De exemplu, valoarea
poziţiei debitoare nete a SUA este foarte sensibilă la mişcarea relativă înregistrată pe pieţele de acţiuni
din SUA şi pe cele din afara SUA si produce oscilaţii ale cursului valutar al dolarului american.
Globalizarea financiară presupune un risc de instabilitate globală rezultat din disfuncţionalităţi
ale sistemelor financiar-bancare naţionale. Un exemplu în acest sens este criza financiară asiatică din
perioada 1997-1998, al cărei focar l-a constituit Thailanda. dar care s-a extins cu repeziciune asupra
tuturor economiilor asiatice, iar apoi asupra întregii economii mondiale, sub diverse manifestări: crize
financiare puternice în Indonezia si Rusia soldate cu devalorizări puternice ale monedelor naţionale şi
un moratoriu asupra plăţilor Rusiei; atacuri speculative însemnate asupra Braziliei; căderi ale cotaţiilor
bursiere şi ale cursurilor valutare în ţările Europei Centrale şi de Est, ţările Americii Latine, Turcia şi
Africa de Sud.
Pieţele emergente au fost mai grav afectate decât pieţele mature. Extinderea oportunităţilor de
investiţii în ţările în curs de dezvoltare a fost însoţită de o creştere a riscului de ţară, în principal prin
intermediul unui potenţial sporit de propagare internaţională a crizelor.
Acesta a rezultat din vulnerabilitatea sporită a ţărilor emergente şi din persistenţa
dezechilibrelor structurale.
Cu toate că ţările Europei Centrale şi de Est - noi sau viitoare membre ale UE - se poziţionează
global pe scena economică internaţională, ele nu au fost în totalitate la adăpostul contaminării, directe
sau indirecte, a crizei ruse. Şocul provenind din Rusia s-a soldat cu deprecierea monedelor, căderea
puternică a indicilor bursieri şi reducerea rezervelor valutare.
Lecţiile desprinse din contagiunea crizelor financiare au impus estimarea vulnerabilităţii externe
a unei ţări înainte de a se hazarda spre liberalizarea mişcărilor de capital. Stabilitatea macroeconomică,
sănătatea sistemului financiar, transparenţa politicilor guvernamentale şi modul de guvernare s-au
dovedit a fi elemente esenţiale pentru participarea la piaţa globală.
Cruza financiară manifestată în anul 2007 a apărut la început ca o criza de lichiditate în
SUA (Prin falimentul Lehman Brothers). Primele simptome, manifestate la începutul lunii august 2007,
au constat în perturbaţii severe ale pieţei interbancare (datorate, în principal boomului imobiliar).
Aceste turbulenţe au constat în marje de profit anormale, reducerea scadenţelor, atrofierea şi chiar
dispariţia unor segmente de piaţă.
Boom-ul imobiliar american a permis mult timp efectuarea unor investiţii foarte profitabile,
Însă, inversarea tendinţei pieţei a provocat devalorizări importante ale produselor structurate, care au
depăşit, în cazul multor instituţii, nivelul fondurilor proprii. Rarefierea lichidităţilor şi imposibilitatea
de a se refinanţa a dus unele dintre instiţutiile respective la faliment.
Prin contagiune, tensiunile amintite au afectat apoi intreprinderile nefinanciare şi finanţarea
economiei reale.
În acelaşi timp s-a realizat şi translatarea prin contagiune a efectelor negative generate de criza
datoriilor suverane la nivelul unor state din UE precum şi al SUA şi menţinerea vulnerabilităţilor în

48
anumite sectoare bancare europene asupra capacităţii sectorului bancar de a accesa finanţări şi asupra
calităţii activelor bancare.
Criza economică mondială a început în luna decembrie 2007, moment când pierderea încrederii
investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidități ce a determinat o
injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Băncii
Angliei și a Băncii Centrale Europene.
Indicele TED spread (ce descrie riscul de creditare perceput în economia generală) a sărit în
iulie 2007, a oscilat vreme de un an și apoi a crescut din nou în septembrie 2008, atingând valoarea
record de 4,65% în 10 octombrie 2008.
Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbușit sau au intrat într-o
perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat
faliment în săptămânile ce au urmat.
Prăbușirea Administrației Federale pentru Locuințe (S.U.A.) este adesea făcută responsabilă
pentru producerea crizei. Însă vulnerabilitatea sistemului financiar a fost provocată de contractele și
operațiile financiare complicate și supuse efectului de pârghie, politica monetară a S.U.A. stabilind un
preț neglijabil pentru credit și astfel favorizând o cotă foarte ridicată a efectului de pârghie.
Țările afectate drastic de criză au avut creșteri semnificative ale salariului minim, impuse prin
legislație:
Administrația SUA a emis Fair Minimum Wage Act of 2007, care a intrat în vigoare în 25 mai
2007 și a prevăzut creșterea salariului minim în trei etape: - începând cu 24.07.2007 la 5,85$ pe oră, -
începând cu 24.07.2008 la 6,55$ pe oră, - începând cu 24.07.2009 la 7,25$ pe oră.
Același efect poate fi observat și în țările europene, cele mai afectate țări fiind exact acelea care
au avut creșteri semnificative ale salariului minim în anii premergători crizei.
Cea mai afectată țară de criza economică din U.E. este Letonia. Extrem de interesant este că
această țară a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creștere a salariilor minime din Uniunea
Europeană: 1) de la 1 ianuarie 2006, la 128 Euro pe lună; 2) de la 1 septembrie 2006, la 170 Euro pe
lună; 3) de la 1 iulie 2007, la 227 Euro pe lună. Rezultatul acestei creșteri spectaculoase a fost apariția
unei crize extrem de puternice cu șomaj ridicat.
Un alt exemplu concludent este Irlanda: 1) începând cu 1 ianuarie 2007 salariul minim a crescut
de la 7,65 Euro pe oră la 8,30 Euro pe oră; 2) începând cu 1 iulie 2007 salariul minim a crescut la 8,65
Euro pe oră. Consecința a fost creșterea galopantă a șomajului ajungând în scurt timp la 12,8%.
Spania, de asemenea una dintre țările cu o rată foarte mare a șomajului, atingînd un nivel de
20,5% în aprilie 2010, a avut o creștere a salariului minim de la 490 Euro/lună în 2004 la 700 Euro/lună
în 2008.
Pe de altă parte, singura țară din U.E. care a intrat în clasamentul țărilor cel mai puțin afectate
de criză este Suedia, una dintre cele 6 țări europene care nu au salariu minim.
Retrospectiva crizei economice
 1 februarie 2007 - A fost adoptata legea cresterii salariului minim (Fair Minimum Wage Act of
2007) care a blocat investiţiile şi implicit creditarea. De asemenea, a redus drastic eficienţa
companiilor americane aflate în competiţie cu economiile emergente, în special cu China.
 17 februarie 2007 — banca britanică Northern Rock este naționalizată;
 16 martie 2007 — banca JPMorgan Chase & Co a cumpărat banca de investiții Bear Stearns la
un preț foarte scăzut, cu ajutorul băncii centrale americane (Federal Reserve);
 7 septembrie 2008 — cele mai mari bănci de credite ipotecare din Statele Unite — Freddie Mac
și Fannie Mae — sunt puse sub supraveghere federală;
 15 septembrie 2008 — compania Merrill Lynch (a treia bancă mondială de investiții) este
preluată de Bank of America, iar Lehman Brothers (a patra bancă de investiții din lume)
falimentează;
 16 septembrie 2008 — banca centrală americană Federal Reserve și guvernul american au
naționalizat cel mai mare grup de asigurări din lume, American International Group (AIG),
amenințat de faliment, și i-au acordat un ajutor de 85 miliarde dolari;
 statele europene și cele asiatice anunță, pe rând, intrarea în recesiune;
 1 decembrie 2008 — SUA anunță că erau de un an în recesiune;
49
 Cu toate că efectele crizei economice (Marea Recesiune) din anul 2007, încă se mai resimt, la
nivel global statele afectate de criză şi instituţiile financiare internaţionale au luat măsuri economice,
monetare şi fiscale pentru gestionarea acesteia şi reducerea efectelor negative ale crizei.
În acest context, relaxarea monetară în SUA ulterior declanșării crizei din 2008, mai ales prin
practicarea unor rate ale dobânzii apropiate de zero și a unor politici neconvenționale, precum achiziții
directe de active, a generat un excedent de lichiditate la nivel global, punând presiuni de creștere asupra
prețului activelor și alimentând astfel apetitul pentru risc al investitorilor.
Drept consecință, capitalul străin a migrat către piețele emergente, în căutare de randamente
superioare și pentru a obține o mai bună diversificare a portofoliilor. Statele în cauză au beneficiat
astfel de finanțare (poate chiar și de avansul tehnologic asociat), ceea ce a susținut dezvoltarea
economică și, prin urmare, creșterea nivelului de trai. Chiar dacă politica monetară laxă a Fed a
impulsionat expansiunea fluxurilor de capital, trebuie subliniat faptul că destinația finală a acestora a
depins în mod esențial de factori specifici țărilor, care țin în principal de stabilitatea macroeconomică
(calitatea instituțiilor, politicile monetare și fiscale, nivelul deficitelor și al datoriei, al rezervelor etc.).
Potrivit evaluării FMI, episodul recent de retragere a capitalului din economiile emergente este
similar celui din anii ’90 (criza asiatică) și celui din anii ’80 (America Latină), atât ca amplitudine a
restrângerii fluxurilor nete ca pondere în PIB (cu circa 4 puncte procentuale), cât și ca procent al
statelor afectate (aproximativ 70 la sută).
Cu toate acestea, se remarcă o distincție importantă față de episoadele precedente, și anume
aceea că riscurile la adresa sustenabilității datoriilor externe au părut relativ controlabile, în bună
măsură datorită întăririi cadrului politicilor macroeconomice.
În acest sens, un rol esențial a aparținut flexibilității cursului de schimb, care a facilitat o
depreciere ordonată a monedelor acestor țări. În aceeași direcție au acționat însă mai buna adecvare a
rezervelor internaționale și, mai ales, predominanța unor niveluri relativ moderate ale datoriei externe.
În schimb, globalizarea piețelor financiare și integrarea tot mai strânsă a economiilor emergente
în lanțurile comerciale internaționale au făcut ca efectele adverse să se propage nu doar regional, ci și la
nivelul economiilor avansate, acestea din urmă confruntându-se cu fluctuații pe piețele de capital și,
mai ales, cu o frânare a tranzacțiilor comerciale pe plan mondial.

50