INTERNAŢIONALIZAREA SISTEMULUI BANCAR

Cristina Ivan
FB III, seria I, gr II.

1
1.1.Caracteristici generale ale internaţionalizării bancare

2
 Internaţionalizarea bancară reprezintă un proces al extinderii activităţilor
bancare,dincolo de frontierele geografice.Globalizarea bancară poate fi definită prin
stadiul în care serviciile bancare au o arie de răspândire mondială, în termeni geografici,
devenind astfel universale. Semnificaţia termenului “global” nu presupune o singură
direcţionare a activităţilor în străinătate, ci o multitudine de asemenea direcţionări.
Internaţionalizarea reprezintă, din acest punct de vedere, primul stadiul, premergător
globalizării.
Activitatea bancară a cunoscut întotdeauna o dimensiune internaţională care s-a
conturat o data cu Renaşterea, moment în care apar primii bancheri, şi primele bănci cu
activitate internaţională, aşa cum a fost banca Medici , din Florenţa. Procesul a continuat
în timp, astfel încât lumea industrializată trăieşte astăzi al treilea val al
internaţionalizării bancare.
În primul val se încadrează mişcarea internaţională a capitalurilor, care a avut loc
din 1870 până la începutul primului război mondial. În această perioadă băncile de
afaceri britanice şi băncile coloniale engleze au deţinut supremaţia.
Al doilea val are loc intre cele două războaie mondiale , fiind marcată de
caracterul distinct al rivalităţii financiare anglo-americane , de supremaţia New York-ului
asupra Londrei, dar este stopată din nou de criza economică din 1929. În cadrul
sistemului monetar de la Bretton –Woods ( SUA), băncile private interveneau putin în
afara câmpului tradiţional de finanţare a schimburilor comerciale internaţionale. Sistemul
de la Bretton-Woods s-a dezintegrat, proces finalizat în 1971-1973, pe măsură ce
încrederea în dolar a scăzut datorită inflaţiei din economia americană şi sub influenţa
faptului că în 1958 demarează convertibilitatea principalelor monede europene.
Astfel că, la începutul anilor ’60, marile bănci comerciale americane au iniţiat al
treilea val de internaţionalizare bancară. Acestea s-au stabilit in City-ul londonez, care
se bucura de o legislaţie bancară liberală. Această situaţie a avut ca efect crearea unei
adevărate pieţe offshore, a eurodolarilor, localizată în City, băncile americane asigurând
capitalurile necesare finanţării investiţiilor în Europa. Exemplul a fost repede imitat de
omologii lor din coloniile britanice, de japonezi, francezi care nu au reuşit totuşi să
influenţeze negativ reputaţia băncilor americane.

3
 Se observă că această ultimă fază a procesului de internaţionalizare este legată de
expansiunea pieţei eurodevizelor. Timp de 20 de ani, reţelele externe ale marilor bănci,
creditele internaţionale şi pieţele de eurodevize urmează un proces de evoluţie
ascendentă, foarte strâns corelată. Ele constituie trei moduri de manifestare ale aceluiaşi
fenomen : apariţia şi afirmarea unui veritabil sistem financiar internaţional care, după
primul şoc petrolier ( 1973), va înlocui instituţiile financiare publice, consacrate prin
acordul de la Bretton-Woods. Ţările producătoare de petrol preferă să-şi plaseze
capitalurile în bănci internaţionale, iar acestea din urmă le vor acorda ca împrumuturi
ţărilor în curs de dezvoltare.
Politica de control asupra schimbului monetar, menţinută, în majoritatea ţărilor
dezvoltate, până la sfârşitul deceniului 1970, a determinat o separare a activităţilor
bancare interne de cele internaţionale desfăşurate, în cea mai mare parte, în cadrul
pieţelor de eurodevize. Liberalizarea mişcărilor de capitaluri , pe parcursul deceniului
1980, a condus la interpenetrarea accentuată a acestor doua tipuri de activităţi.1
La începutul anilor ’80, procesul de internaţionalizare bancară se modifică datorită
mai multor factori: crizei de îndatorare a ţărilor în curs de dezvoltare ; a defalţiei care
provoacă scăderea ratei dobânzii nominale şi care permite reluarea activităţii pieţelor de
obligaţiuni în dezavantajul intermedierii bancare internaţionale; schimbării identităţii
celor care acordă sau iau împrumuturi în cadrul sistemului internaţional, care va contribui
la dezvoltarea pieţelor de capitaluri. În urma acestui proces, băncile comerciale îşi vor
modifica strategia internaţionala, realizând activităţi specifice băncilor de afaceri, iar
băncile de investiţii americane ( investment bank), băncile de afaceri engleze ( merchant
bank) şi casele de titluri japoneze sunt aduse în prim-planul scenei internaţionale.
Această ultimă fază a internaţionalizării a determinat intărirea băncilor
americane, europene şi japoneze. Japonia devine în anul ’80 primul creditor al lumii şi
Tokyo a doua piaţă financiară mondială, capitalizarea sa bursieră depăşind-o chiar pe cea
a New York-ului între 1989-1990.

1
Simona, Gaftoniuc, Finanţe Internaţionale, Ed. Economică, 2000, pag.333

4
 Începutul anilor ’90 marchează încetinirea fenomenului de internaţionalizare, ca
urmare a crizelor care au zdruncinat sistemul financiar internaţional, a noilor strategii
adoptate de băncile internaţionale ca răspuns la eforturile de cooperare internaţională.
Băncile renunţă treptat la bătălia pentru a câştiga cote de piaţă cu orice preţ, se orientează
spre activităţi domestice, fiind constrânse de necesitatea asanării bilanţurilor şi a creşterii
fondurilor proprii.
Internaţionalizarea activităţilor şi structurilor unităţilor bancare a creat ceea ce s-a
numit o tehnostructură financiară transnaţională. În prezent , marile bănci comerciale
deţin monopolul asupra gestiunii mecanismelor de schimb, executării plăţilor şi
reglementărilor internaţionale, prin transferul de devize în reţeaua lor de corespondenţe.
Piaţa de schimb este, ea însăşi, o creaţie a băncilor comerciale.2
În ţările care au promovat o economie modernă, s-a manifestat o tendinţă de
concentrare a capitalului bancar, de creştere a rolului marilor bănci în sistemele bancare
nationale cât şi internaţionale.
În Anglia, cele cinci mari bănci londoneze ( Lloyd’s Bank, Midland Bamk,
Barkley’s Bank, National Bank Provincial Bank şi Westminster Bank) şi-au stabilit
poziţia preluând prin fuziune şi faliment multe bănci mici şi mijlocii.
Sistemul bancar al Statelor Unite ale Americii cuprinde o reţea bancară vastă şi
puternică formată din 13000-15000 de bănci, dintre care aproximativ 5000 sunt bănci
naţionale, membre ale Sistemului Federal de Rezerve(FED). Acesta este constituit din 12
bănci federale de rezerve cu sediul in 12 oraşe principale americane. Banca Federală de
Rezerve din New York este cea mai mare (30% din active) , celelalte fiind bănci ale
statelor. Creşterea numărului de bănci comerciale care fac operaţiuni în afara SUA, este
evidenţiată de internaţionalizarea sistemului bancar american. În procente, proprietăţile
băncilor străine în SUA au crescut de la 6% în 1976 la 19%în 2001. În acelaşi an, băncile
străine deţineau în jur de 17% din totalul depozitelor bancare din SUA, 13% din
împrumuturile bancare şi mai bine de 25% din totalul împrumuturilor de afaceri.
Evident , băncile străine reprezintă o forţă pe piaţa financiară americană.

2
Simona, Gaftoniuc, Finanţe Internaţionale, Ed. Economică, 2000, pag.103

5
 În Franţa, numărul băncilor a înregistrat o creştere de la 400 în 1990 la 490 în
2000. De asemenea internaţionalizarea sistemului bancar francez s-a intensificat , în
2000, printre primele zece bănci din lume regăsindu-se : Crẻdit Agricole Mutuel, Banque
Nationale de Paris şi Crẻdit Lyonnais. Pe plan extern , băncile franceze au reuşit sa
depaşească Marea Britanie şi Germania , deţinând cea de-a doua reţea mondială după
SUA.
Băncile japoneze, secondate de cele franceze, s-au angajat într-o puternică acţiune
de implant în exterior. În 1964 , în primele 20 de bănci mondiale , exista doar o singură
bancă japoneză şi era ultima , băncile americane regăsindu-se în număr de noua. După
patru decenii , Japonia se afla pe primul loc, cu 12 bănci mondiale, 6 ocupând primele
poziţii, în timp ce SUA nu au nici o reprezentantă în topul celor 20 de bănci mondiale. În
prezent , cele mai puternice bănci din lume sunt cele japoneze.
Cele mai puternice sisteme de bănci străine deţin în ordine : Japonia (27,6%),
Franţa (9,5%), Anglia (7,9%) şi Germania cu 7,1%, din totalul activelor internaţionale.
Participaţiile bancare în străinătate a principalilor creditori au, de regulă, un caracter
reciproc.
Dezvoltarea reţelelor de bănci străine, pe ţări şi zone geografice, în ultimele trei
decenii se prezintă, astfel :
Tabelul nr. 1.1. Dezvoltarea reţelelor de bănci străine

6
Specificaţie Anii
1980 1990 2000

7
Ţări oaspete, din :
America de Nord 79 153 291
Europa 410 927 1187
Japonia 44 90 127
Ţări de origine, din :
America de Nord 532 787 916
Europa 122 453 666
Japonia 67 213 346

8
 Sursa : Cocriş Vasile, Management bancar- suport de curs, 2005, pag.144

Datele de mai sus ne indică că atât Europa, cât şi Japonia au reuşit într-o perioadă
relativ scurtă să se afirme considerabil în lumea bancară internaţională. În aceste ţări,
băncile străine se remarcă prin ponderea şi aportul lor la dezvoltarea relaţiilor economice
internaţionale, la amplificarea cooperării şi colaborării mondiale.
Băncile mari din toată lumea au folosit multe modalităţi pentru a-şi extinde
operaţiunile pe plan internaţional.
Practic, o bancă nu se poate implanta în străinătate decât în condiţiile existenţei
unor acorduri semnate între ţara de origine şi ţara gazdă. Pentru o bancă există trei
modalităţi clasice de a se implanta în afara ţării de origine : sucursale, filiale, agenţii şi
birouri de reprezentare.
Operaţiunile bancare internaţionale pot fi efectuate fie în ţara împrumutătorului, fie
în cea a împrumutatului sau prin acord , într-o ţară terţă (zonă bancară liberă). Astfel,
Londra şi Luxemburg pot fi considerate zone bancare libere, alături de : Singapore, Hong
Kong, Panama, Cayman şi Bahrain.
Principalele servicii internaţionale oferite de băncile străine clienţilor sunt :
cumpărarea şi vânzarea de valută străină(FOREX) ; acceptarea depozitelor în eurovalută
şi împrumuturile în eurovalută ; vânzarea şi subscrierea obligaţiunilor, notelor şi
acţiunilor în valute naţionale şi euro ; împrumuturile asigurate ; servicii de consultanţă
asigurate de băncile internaţionale ; servicii universale de banking şi one-stop shopping.
Putem spune că, băncile străine reprezintă un segment important , în majoritatea
ţărilor dezvoltate, avănd un rol deosebit în sprijinirea societăţilor transnaţionale, cărora le
promovează interesele în întreaga lume.

1.2. Principalele fuziuni şi achiziţii în sistemul bancar internaţional şi implicaţiile lor

Urmare a tendinţei concentrării capitalului bancar, în prezent apar foarte frecvent

operaţii de achiziţii şi fuzionări bancare.

9
 Achiziţiile şi fuziunile , în cea mai mare parte, sunt efect al consimţămintelor
reciproce ale părţilor. În alte situaţii, iniţiativa în achiziţii aparţine cumpărătorului, acesta
achiziţionând o parte din acţiuni, de regulă, treptat, pentru a nu produce artificial o
creştere a cursurilor. Dacă intenţiile de fuziune sunt deconspirate, atunci se produc ample
creşteri ale cursurilor, câştiguri mari, neaşteptate pentru deţinătorii de acţiuni supuse
vânzării, şi mai ales pentru intermediarii ,, bine informaţi”. Achiziţiile în vederea fuziunii
vizează toate acţiunile, pentru că iniţiatorii au în vedere preluarea în posesie a întregului
capital, astfel încât să se poată implica în reorganizarea activităţii şi nu în a realiza doar o
simplă participare la capital.
Tot mai multe ţări dezvoltate consideră că este necesar să existe anumite
reglementări prin care să se precizeze momentul de declanşare a ofertei pentru achiziţii,
astfel încât să se asigure, pe de o parte, o protecţie a vechilor proprietari, iar pe de altă
parte, noii deţinători de acţiuni care au procurat o bună parte din acestea să-şi poată
exercita dreptul de a ocupa o poziţie dominantă, să poată pune în aplicare strategii noi,
aducătoare de progres.
A doua jumătate a ultimului deceniu a constituit un moment de cotitură pentru
sectorul bancar. Alături de alte activităţi din sectorul financiar, protejate în trecut, pieţele
bancare s-au deschis concurenţei. Ca urmare a acestui fapt, băncile au fost subiectul unui
proces de consolidare şi restructurare, încadrându-se într-un trend internaţional, complex.
Acest proces a condus la apariţia unui val fără precedent de achiziţii şi fuziuni în
domeniu.3 Apariţia acestui lucru a fost determinat de : modificările legislative care s-au
produs, apariţia monedei unice europene, apariţia serviciilor combinate şi nevoia de
atinge aşa numita « dimensiune critică ».
Lansarea monedei euro a favorizat multiplicarea fuziunilor bancare în Europa. Ca
urmare a transparenţei preţurilor pe care o facilita introducerea euro, băncile se simţeau
ameninţate cu pierderea libertăţii în privinţa fixării tarifelor şi căutau să recupereze o
parte din puterea anterioară .
Fuziunile şi achiziţiile bancare din ultimii ani din zona euro au dus la importante
modificări în structura sectorului bancar european, prin:

3
Gheorghe,Hurduzeu, Achiziţii şi fuziuni de firme. Cazuri celebre, Edit. Economică, Bucureşti, 2003,
pag.91

10
 Reducerea numărului de instituţii bancare ;
Creşterea mărimii lor ;
Modificarea structurii activelor bancare ;
Posibilitatea de reducere a costurilor de promovare, cu impact asupra eficienţei
bancare4.
Marile bănci comerciale prezente pe aceeaşi piaţă erau interesate să-şi unească
eforturile pentru a-şi reduce masiv costurile; astfel spre exemplu, băncile Paribas şi BNP
au fuzionat în Franţa iar HypoVereinsbank şi Bank Austia anunţau în septembrie 2000 că
vor forma cel de al treilea mare grup bancar european ca valoare a activelor şi al 12-lea
ca mărime în termeni de capitalizare birsieră Datorită fuziunilor din sistemul bancar
european , s-au redus numărul de concurenţi, dar gradul de concurenţă a crescut , datorită
apariţiei altor canale de distribuţie ca on-line banking. Băncile europene au început să fie
mult mai prezente pe piaţa de capital, pentru a-şi menţine profitabilitatea. Moneda unică a
dus şi la creşterea transparenţei pieţei bancare, performanţele băncilor europene fiind
acum mai uşor de remarcat.5
Gertrude Tumpel Gugerell, membră in Consiliul de Administraţie al Băncii Centrale
Europene, a declarat că Uniunea Europeana are nevoie în acest moment de mai multe
fuziuni in sectorul bancar si de un grad mai ridicat de integrare financiară, pentru a
asigura eficienţa si creşterea economică. In opinia sa, "sectorul bancar european a atins
deja un grad semnificativ de integrare, dar sunt necesare progrese suplimentare". O etapă
nouă în acest proces a fost preluarea de către banca italiană UniCredito a instituţiei
germane de credit HVB, în cadrul celei mai mari tranzacţii transfrontaliere din Europa.
Noua instituţie va avea active de 770 milioane de euro, peste 7.000 de filiale, va
deveni principala bancă din Europa Centrala si de Est, dar şi lider de piata in Italia,
Germania si Austria. Pentru România, efectele fuziunii s-au cunoscut de la
începutul anului , noua entitate încorporând si Banca Ţiriac, preluată de HVB.
Potrivit oficialului BCE, "barierele impuse de autorităţile de reglementare si standardele
diferite pentru produsele si infrastructura bancară sunt principalele piedici in calea
fuziunilor si preluărilor transfrontaliere".6
4
Integrare financiar-monetară europeană – Curs „ Jean Monnet”, anul universitar 2005-2006, cap.6,
pag.12
5
idem
6
www.business.ro

11
 Prin fuziuni şi achiziţii băncile mari doresc să devină şi mai mari şi să aibă
acoperire globală, pentru aceasta necesită un acces larg la pieţe, forţă financiară şi
recunoaştere internaţională.
Apariţia serviciilor combinate de tip bankassurance- vânzarea de produse de
asigurare şi de pensii de către sau prin intermediul băncilor – a reprezentat un motiv-
cheie al câtorva dintre tranzacţiile recent încheiate între bănci. Si industria asigurărilor se
confrunta cu necesitatea de a ajunge la o anumită mărime pentru a rezista competiţiei pe
piaţă. Prin angajarea în fuziuni şi achiziţii, companiile de asigurări acţionau în vederea :
reducerii costurilor operaţionale, îmbunătăţirii produselor şi lărgirii canalelor de
distribuţie.
Între achiziţiile în domeniul bancar, se remarcă achiziţia băncii First Interstate de
către banca Wells Fargo prin caracterul ostil, ceea ce este un caz relativ rar în sectorul
bancar. Este una din marile achiziţii în domeniu, valoarea tranzacţiei fiind de 11,6
miliarde de dolari, alături de fuziunea băncilor J.P. Morgan şi Chase Manhattan, fuziunea
băncilor de investiţii Morgan Stanley şi Dean Witter.
În general marile bănci internaţionale se unesc pentru a câştiga cote de piaţă şi a
reduce costurile.
Moda sfârşitului anilor ‘90 revine. Atunci au avut loc cele mai multe fuziuni de
bănci, creând instituţii de dimensiuni nemaiîntâlnite anterior. Pentru afacerile
bancare mondiale se pare însă că “prea mare” nu există, uriaşii pieţei pregătindu-se,
din nou, să devină chiar mai mari decât sunt. Despre afacerile proprii, cei mai mari
bancheri din lume nu vorbesc nici în milioane de dolari, nici în zeci sau sute de
miliarde, ci in trilioanededolari. .
Japonezii nu sunt singurii care vor să crească prin fuziuni si achiziţii. Gigantul
Citigroup, care a mai preluat de-a lungul anilor numeroase alte instituţii financiare,
intenţionează acum să se extindă pe piaţa celei mai mari economii.

12
 Motivele pentru care marile bănci internaţionale au reintrat in furia fuziunilor
si achiziţiilor sunt numeroase. Se caută extinderea geografică a portofoliului de
servicii şi a produselor mai rapid decât s-ar reuşi prin creştere organică. În plus,
prin creşterea capitalului, băncile işi pot majora capacitatea de îndatorare si
volumul creditelor acordate. Pentru competiţie, fuziunea rivalilor este o veste cu
atât mai proastă cu cât aceştia sunt mai mari. Nici pentru clienţi scăderea
competiţiei în piaţă nu sună mereu bine. Chiar dacă vor avea acces la mai multe
produse, poziţia dominantă a unui număr mic de bănci le permite acestora să
“dicteze” condiţiile si preţul fără teama de concurenţa. Cea mai presantă motivaţie
pentru marile fuziuni bancare este, însă, necesitatea reducerii costurilor. Banca
absorbită are, de regulă, probleme.
În cazul UFJ Holdings, care va fi preluată în Japonia de MTFG, problema este
rata mare de neperformanţă a creditelor. Pentru HVB, necazul sunt pierderile din
Germania, profituri având doar Banca Austria, foarte activă în Europa Centrală şi
de Est. Nimeni nu se teme însă mai mult de o fuziune decât angajaţii. Cea mai mare
bancă din lume va concedia 6.000 de salariaţi, tot ataţia urmând să plece şi de la
Unicredit-HVB.

13
 TOPUL « GREILOR MONDIALI »
Topul capitalului de rangul I m iliarde dolari
Citigroup USA 74,41
JP Morgan USA 69,62
HSBC UK 67,25
Bank of America USA 64,29
Crédit Agricole Franta 63,422
Rozal Bank of Scotland UK 43,62
MTFG Japonia 39,93
Mizuho Financial Japonia 38,86
HBOS UK 36,58
BNP Paribas Franta 35,68
Şi clasamentul mondial în funcţie de capitalizarea de piaţă a grupurilor financiare
are acelaşi lider, Citigroup, cu 246,2 miliarde de dolari in 2004. Poziţia secundă în
acelaşi top revine Bank of America, aceasta având 187 miliarde de dolari. Britanicii
de la HSBC sunt singurii care au ameninţat până acum supremaţia americană pe
podium, cu o capitalizare de piaţă de aproape 180 miliarde de dolari. Din urmă vin
puternic însă tot două instituţii americane, JP Morgan şi Wells Fargo, ambele cu
peste 100 miliarde de dolari.
La modul general fuziunile şi absorbţiile se caracterizează prin :
 Caracterul internaţional şi transfrontalier ca urmare a globarizării ;
 Dispariţia liniilor de demarcaţie dintre sectorul bancar, cel al investiţiilor
financiare şi al asigurărilor ;
 Consolidări puternice în interiorul sectorului bancar, elementul dimensiune a
băncii dobândind importaţă maximă.
Specialiştii sunt de părere că fuziunile bancare s-au realizat din următoarele patru
argumente :
 Pentru înregistrarea unei eficienţe organizatorice, diminuarea costurilor,
diversificarea riscurilor, economisirea capitalului şi eliminarea activităţilor care se
suprapun;

14
  Pentru realizarea unor investiţii de amploare, sporirea competitivităţii şi creşterea
rentabilităţii;
 Pentru consolidarea activităţii, după crizele bancare, sau în timpul unor oscilaţii
crescătoare ale ciclului economic;
 Pentru alte motive, precum protejarea împotriva preluărilor de către alte bănci

1.3.Riscurile internaţionalizării bancare. Necesitatea supravegherii bancare la nivel

internaţional

Viitorul activităţilor bancare internaţionale este neclar în acest moment din cauza
mulţimii de curente economice şi politice pe care le traversează lumea. Creşterea
economică greoaie şi rata înaltă a şomajului în unele părţi ale lumii ( mai ales în Japonia),
barierele comerciale, luptele politice şi terorismul ameninţă fluxul comerţului
internaţional şi fac ca împrumutul internaţional să fie riscant.7
În decursul istoriei, sistemele financiare naţionale, expuse riscurilor, s-au doatat cu o
serie de prevederi legislative şi organisme de control adecvate. Pe plan internaţional,
absenţa reglementărilor şi concurenţa crescândă au determinat scăderea profiturilor
bancare şi creşterea riscurilor. Pieţele euromonetare, prin absenţa reglementărilor şi a
creditorului în ultimă instanţă, prin concurenţa intensă şi înclinaţia spre inovare,
reprezintă elementul caracteristic, unele bănci ajungând în situaţia de a fi expuse unor
riscuri aproape incomensurabile. Din acest motiv, autorităţile monetare din ţările
industrializateau fost preocupate, timp de 20 de ani, de elaborarea unui cadru juridic care
să impună reguli minime de comportament. Aceste preocupări s-au concretizat prin
definirea a ceea ce s-a numit ratio cook.8
Lumea financiară a zilelor noastre , puternică şi foarte integrată determină băncile să
facă faţă unui număr de riscuri complexe şi strâns legate unele de altele : riscul
operaţional, riscul juridic, riscul de reglementare, riscul politic, riscul valutar, riscul de
credit ( riscul de slăbiciune al debitorului, default risk) sau risc de neplată a unei creanţe ,
riscul de piaţă ( market risk), riscul de sistem ( systemic risk) .

7
Vasile,Turliuc , Vasile,Cocriş, Angela,Boariu, Ovidiu,Stoica, Dornescu Valeriu, Chirleşan Dan, Monedă
şi Credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2005,pag292
8
Simona,Gaftoniuc, op.cit.,pag343

15
 Prin Acordul de la Basel, băncile centrale definesc următoarele reglementări , în ceea
ce priveşte cooperarea internaţională : responsabilitatea conjugală a ţării de origine şi a
celei de primire ; controlul lichidităţii bancare era realizat în ţara de primire ; controlul
solvabilităţii era asigurat de ţara de origine pentru sucursalele aflate în străinătate, iar
pentru filialele aflate în străinătate controlul era asigurat de ţara de primire.
Începând cu 1993, băncile cu activitate internaţională trebuie să respecte o proporţie de
solvabilitate, denumită « ratio cook », de 8%. Această proporţie se determină în felul
următor :
Rata de solvabilitate = fonduri proprii / activ bilanţier + elemente extrabilanţiere
Rata de solvabilitate > 8
Prin « ratio Cooke » se urmăreşte , de fapt, supravegherea activităţii bancare pe baza
unor criterii obiective, ce nu pot fi asimilate restricţiilor sau interdicţiilor. 9 Astfel unele
bănci şi-au restrâns activităţile interbancare, mari consumatoare de fonduri proprii şi
putin rentabile. Încă din 1992, primele trei bănci universale germane, primele patru bănci
franceze şi britanice îndeplineau aceste cerinţe. Pentru a se încadra în aceste norme,
băncile japoneze au fost nevoite să-şi restructureze activităţile.
În iunie 1992, Comitetul de la Basel face cunoscute noile recomandări în materie de
supraveghere bancară internaţională :
 Toate băncile şi grupurile bancare internaţionale trebuie să fie plasate sub
autoritatea competentă a ţării de origine care trebuie să-şi exercite rolul de
supraveghere, cu competenţă, pe o bază consolidată ;
 Crearea unei instituţii bancare transnaţionale trebuie să primească acceptul
autorităţii ţării de primire şi al ţării de origine a grupului bancar ;
 Autoritatea de supraveghere a ţării de origine trebuie să aibă dreptul de a obţine
informaţii despre activităţile transnaţionale ale grupului ;
 Autoritatea ţării de primire, dacă consideră că una dintre normele prudenţiale nu
este respectată, poate impune măsurile necesare, printre care interdicţia de creare
a unei instituţii bancare.10

9
idem, pag344
10
Aurel, Burciu Sandu Petru, Sandu, Gheorghe, Activitatea bancară internaţională, Ed. Economică, 1999,
pag.59

16
 Din aceste recomandări putem înţelege faptul că, autoritatea ţării de primire are un rol
mai mare în procesul supravegherii bancare, având posibilitatea de a refuza crearea de
instituţii pe teritoriul său când normele sunt încălcate.
În ceea ce priveşte reglementările din SUA în legătură cu activităţile băncilor străine,
până în 1970, nu exista nici o lege federală în acest sens. Momentul când Intrabank, o
instituţie libaneză, a dat faliment şi mai multe bănci americane au suferit pierderi severe a
determinat o monitorizare mai amplificată a operaţiunilor bancare străine din SUA. Pasul
iniţial spre reglementarea federală a băncilor străine a fost în anul 1970 prin semnarea
Bank Holding Company Act Amendments. Astfel, orice corporaţie care controlează una
sau mai multe bănci interne devine subiect al supravegherii Consiliului Federal de
Rezerve. De asemenea , în SUA se observă o creştere mai rapidă a băncilor străine decât
a celor interne. Adepţii unei legislaţii restrictive au susţinut că băncile străine reduc
eficienţa politicilor monetare locale şi că lipsa unor reglementări specifice pentru băncile
străine nedreptăţeşte băncile interne, care trebuie să se conformeze unui sistem elaborat
de reglementări. Mai important băncile străine puteau înfiinţa filiale peste graniţe-
privilegiu refuzat băncilor americane până la semnarea actului Riegle- Neal Interstate
Banking and Branching Efficiency în 1994.11Astfel, băncile străine au profitat de situaţie,
luând mari clienţi de la băncile americane.
Pentru a răspunde acestor presiuni, Congresul a semnat Actul bancar internaţional
(IBA), care a devenit lege pe 17 septembrie 1978. Acest act avea ca scop, promovarea
egalităţii competitive între instituţiile bancare interne şi străine ce operează în SUA. De
fapt, actul a stabilit « principul mutual al nediscriminării », folosit ca reglementare
standard.
Reglementarea federală a băncilor străine s-a extins cu încă un pas în 1980, prin
semnarea actului ,,Depository Institutions Deregulation and Monetary Control “. Acesta a
avut ca scop, să egalizeze reglementările privind depozitele şi serviciile pe care băncile
străine le pot oferi în comparaţie cu băncile locale din SUA.
Pentru a reduce riscurile băncilor internaţionale şi depozitelor lor împotriva
împrumuturilor internaţionale, în anul 1983, s-a semnat actul ,, International Lending and

11
Vasile, Turliuc, Vasile,Cocriş, Angela,Boariu, Ovidiu,Stoica, Valeriu,Dornescu,
Dan,Chirleşan ,op.cit.,pag.289

17
Supervision “. Acest act prevedea un minimum de capital pentru băncile americane,
impus pentru a proteja depunătorii în băncile internaţionale.
Scandalul cauzat de Banca de Credit şi Comerţ Internaţional din Luxemburg, care a
încercat în mod ilegal să dobândească controlul asupra mai multor bănci americane, a
determinat apariţia unor noi reglementări a activităţilor agenţiilor, aficiilor băncilor
străine în SUA. Astfel, în anul 1991, s-a semnat actul ,, Foreign Bank Supervision “, care
avea ca scop acordarea autorităţii americane unui control mai mare asupra activităţilor
băncilor străine în SUA şi pentru a limita riscul asigurărilor FDIC pentru băncile străine.
O bancă americană care doreşte să-şi extindă activităţile în străinătate prin crearea
unor filiale străine sau prin investiţii în firme străine trebuie să obţină aprobarea Federal
Reserve Board. Un interes al Federal Reserve îl reprezintă protecţia depozitelor interne şi
stabilitatea sistemului bancar intern, însă este greu de separat operaţiunile străine ale unei
bănci de cele interne. Daca o filială străină are probleme , există pericolul ca încrederea
publică în soliditatea băncii să scadă.
O problemă prezentă a operaţiunilor bancare internaţionale o reprezintă păstrarea
încrederii publice în sistemul bancar. Aceasta înseamnă a proteja marile bănci
multinaţionale împotriva falimetului.
Riscurile înalte asociate operaţiunilor bancare internaţionale au presat băncile
multinaţionale să găsească căi de a reduce expunerea la risc. Dezvoltarea înţelegerilor
comerciale, cum ar fi formarea Comunităţii Europene şi NAFTA, a adus băncile anterior
izolate în relaţii mai apropiate şi a determinat creşterea competiţiei, crescând şi riscul
falimentului bancar.
Tendinţa internaţionalizării în domeniul bancar se manifestă în ţările care promovează
o economie modernă şi sugerează un viitor diferit pentru operaţiunile bancare
internaţionale decât părea acum câţiva ani. Dezvoltarea limitată de capital şi experienţa
managerială ar trebui să fie mai graduală, iar calitatea împrumuturilor ar trebui să
reprezinte un factor mai important pentru extinderea creditărilor pentru afaceri şi guverne
din străinătate.

18
Bibliografie:
1. Simona Gaftoniuc, Finanţe Internaţionale, Ed. Economică, 2000
2. Cocriş Vasile, Management bancar- suport de curs, 2005
3. Gheorghe,Hurduzeu, Achiziţii şi fuziuni de firme. Cazuri celebre, Edit.
Economică, Bucureşti, 2003
4. www.business.ro

19
5. Vasile,Turliuc , Vasile,Cocriş, Angela,Boariu, Ovidiu,Stoica, Dornescu Valeriu,
Chirleşan Dan, Monedă şi Credit, Ed. Economică, Bucureşti, 2005
6. Aurel, Burciu Sandu Petru, Sandu, Gheorghe, Activitatea bancară internaţională,
Ed. Economică, 1999

20