Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
C7 4-Antropologie PDF
C7 4-Antropologie PDF
CUPRINS
I. Cate ceva despre antropologie
- antropologia ca stiinta
- de ce antropologie in arhitectura
Viata omului consta in mai mult decat o serie de nevoi strict functionale: dimensiunile psihologice si
metafizice ale existentei umane sunt parte integranta a capacitatii fiecaruia de a se simti bine.
Antropologia se ocupa de aceste dimensiuni culturale, ca si de cei mai banali constituenti ai existentei.
De aceea este importanta pentru teoria si practica de azi.
(din MELHUISH, Claire, Why Anthropology?, in AD-vol. 66, 11-12/dec-nov 1996)
A. ANTROPOLOGIA CA STIINTA
ANTROPOLOGIA (etimologic: stiinta sau descriere a omului) este un cimp disciplinar
relativ nou – cu metode proprii de cercetare - care, la inceput, a studiat caracterele
anatomice, fizionomice si biologice ale omului considerat in seria animala.
Termenul a fost mai intai folosit in teologie, incepand cu secolul al XVII-lea,, pentru a desemna actiunea de a
vorbi in mod uman despre lucrurile divine.
La sfarsitul secolului al XVIII-lea, Kant ii consacra folosirea in filozofie si imparte antropologia in teoretica
(cunoasterea omului in general si a facultatilor lui), pragmatica si morala (1798). Din ultimul sfert al secolului al
XIX-lea, cuvantul desemneaza studiul omului ca reprezentant al lumii naturii, zoologie a speciei umane.
Aceasta acceptiune este astazi specificata prin adjectivul “fizic”, antropologia in general regrupand, impreuna cu
antropologia fizica, un ansamblu de discipline (arheologie, preistorie, dar si lingvistica, folclor, etnologie…) care
studiaza omul in calitate de subiect apartinand lumii culturii.
(Din Anthropologie in MERLIN, Pierre, CHOAY, Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF,
2000)
Inca de la inceputurile lor, sociologia si etnologia au incercat sa repereze corelatiile dintre structura
sociala si amenajarea spatiului, corelatii utilizate de diferitele comunitati umane. Diversele asezari
umane, sate permanente sau asezari temporare, inscriu pe sol separari intre familii, intre clanuri, intre
sefi si simpli locuitori, intre preoti si credinciosi. Astfel de indicii sunt folosite, de altfel, si de arheologi
atunci cand sapaturile ii pun in fata urmelor unei asezari si ipotezele privind caracterul diferentiat sau
nu, ierarhizat sau nu, al grupului care locuia asezarea, capata o importanta decisiva pentru
interpretarea urmelor gasite. In plus, un mare numar de civilizatii – dintre care cea chineza este cea
mai cunoscuta – isi amenajeaza spatiul umanizat in conformitate cu principalele credinte religioase si
cosmogonice, trasind strazi, construind palate si temple, marcand punctele cardinale etc., astfel incat
peisajul construit in acest fel exprima un simbolism rafinat si actiunile oamenilor capata valoarea unor
gesturi rituale.
Antropologul care studiaza atent spatiul unui grup uman poate deci sa citeasca in el nu numai
organizarea sociala, dar si multe dintre reprezentarile ei. Mai mult, depasind cadrul asezarii, se face
distinctia intre diferitele tipuri de spatii umanizate.
In fine, spatiul se poate defini in maniera sociologica ca fiind aria pe care o acopera toate relatiile sociale
ale unei comunitati determinate (etnie, grup lingvistic, etc.)
(Din Anthropologie de l’espace in MERLIN, Pierre, CHOAY, Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000)
De fapt, frontierele dintre cele doua sint destul de vagi, pentru ca acestea rezulta mai degraba din ordinea in care e
condusa analiza cimpului investigat.
In ceea ce priveste habitatul si urbanismul, antropologia sociala se ocupa mai ales sa gaseasca legile care
administreaza modurile de a locui si evolutia lor in toate societatile. Antropologia culturala se concentreaza asupra
trasaturilor specifice ale habitatului unei societati, considerat ca un fapt social comprehensibil numai in relatie cu celelalte
caracteristici religioase, simbolice, ecologice, economice etc., ale acestei societati.
(din Anthropologie sociale et culturelle in MERLIN,Pierre, CHOAY, Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de
l’aménagement, PUF, 2000)
B. DE CE ANTROPOLOGIE IN ARHITECTURA
Limba este mai mult decit un simplu mijloc de comunicare a gindului: ea constituie un element major in
formarea gindirii. In plus, [...] chiar modul in care omul isi percepe mediul inconjurator este “programat” de
limba pe care o vorbeste [...]
Autorul demonstreaza apoi ca aceasta este valabil si pentru restul conduitelor/comportamentelor umane
si pentru cultura in general.
S-a crezut multa vreme ca experienta este un bun comun al oamenilor si ca este oricind posibil sa se
comunice cu o alta fiinta umana facindu-se referinta directa la experienta practica, evitind astfel limba si
cultura. Aceasta ar presupune ca daca doi oameni sint supusi aceleiasi “experiente”, informatii virtual similare
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
ar fi furnizate de fiecare creier si ca fiecare creier le-ar inregistra in acelasi fel - ceea ce s-a crezut multa vreme.
Ori, cercetarile proxemice (parte a semioticii care studiaza felul in care fiintele – si mai ales omul – utilizeaza
spatiul, n.n.) arunca un mare semn de indoiala asupra acestei ipoteze, in mod special in cazul culturilor
diferite.
[Se demonstreaza apoi ca] Indivizii apartinind unor culturi diferite, nu numai ca vorbesc limbi diferite, dar, mai
ales, locuiesc lumi senzoriale diferite.
Selectia datelor senzoriale insemnind admiterea unor elemente si eliminarea altora, experienta umana va fi
perceputa in mod foarte diferit de la o cultura la alta, conform diferentelor de structura ale sitei perceptive
specifice diverselor culturi.
Ambientele arhitecturale si urbane create de om sint expresia acestui proces de filtraj cultural.
(Din E.T. Hall, The Hidden Dimension, 1966)
Antropologia si-a facut intrarea in arhitectura ca o alternativa ceruta de esecul social si
ambiental al arhitecturii moderne, de incapacitatea ei de a raspunde necesitatilor reale ale
oamenilor (ambele traduse si intr-o criza de credibilitate a arhitecturii). De aici, obligativitatea
gasirii altor modalitati de intelegere a sensului relatiei omului cu lumea si o reorientare a
proiectarii de arhitectura, pentru care antropologia poate da indicatii (cel putin partiale) prin
intelegerea altor culturi si sisteme de valori si a felului in care ele functioneaza, si prin
recunoasterea etnocentricitatii proprii si a limitelor propriei culturi.
De atunci, influenta “stiintei despre om” asupra cercetarilor teoretice privind arhitectura si
urbanismul s-a dezvoltat in trei directii principale:
• Punerea la punct a problemelor tinind de orientare, de definire a teritoriului necesar
individului si comunitatii si - mai general - a raportului omului cu ambientul. In aceste
demersuri confruntarea cu comportamentul animalelor (antropologia comparata, ecologia,
arhitectura zoologica) a jucat un rol important.
• Evidentierea anumitor constante ale asezarii umane, prin confruntarea spatiului cu
variabilele proprii fiecarei culturi (antropologia culturala, etnologia, in conexiune cu
psihologia, Gestalttheorie, etc.)
• Verificarea statistica si ordonarea istorica si teoretica ale necesitatilor sociale si simbolice
ale individului, familiei si comunitatii.
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
Toate aceste diverse abordari teoretice, cu aplicatii atit in intelegerea arhitecturii cit si in
abordarea proiectului de arhitectura, converg spre recuperarea “valorilor” umane legate de
productia si utilizarea spatiilor.
In continuare, vom urmari mai in detaliu numai citeva aspecte teoretice care isi au
originea in antropologie – una dintre perspectivele care au fertilizat gindirea
arhitecturala in ultimii cincizeci de ani si au ajutat-o sa depaseasca aspectele pur
formale si functionale.
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
Forma raspunde evident unor nevoi (altfel nu ar exista), dar intre utilizatori si forma construita
se interpune sistemul de valori al subculturii de specialitate, care nu coincide neaparat cu cel al
utilizatorilor.
Astfel, poate aparea o discrepanta intre forma creata/proiectata de specialisti si valorile si
modul de viata al utilizatorilor; de aici se poate produce o criza a mediului construit (ex.: orasul
functionalist s-a vazut in timp ca nu corespunde in totala masura modului de viata pe care
oamenii si-l doreau).
Soft architecture (in franceza architecture douce, la noi nu s-a tradus) este un termen care
desemneaza o forma actuala de vernacular (in general urban) in care, in locul materialelor naturale
caracteristice arhitecturii vernaculare, se folosesc materiale industrializate aruncate (hublouri de
vapoare, ferestre de plastic, diverse piese recuperate din demolari…), puse in opera dupa criteriile
necesitatii si intuitiei constructorului anonim, si din alaturarea carora apar asocieri spontane cu
anume expresivitate de o factura pop-art, arte povera etc. Fenomenul a intrat in aria de interes a
arhitecturii erudite prin anii 1970, tocmai pentru prospetimea inocenta si pentru hazul spontan pe
care le-au adus.
Kistch-ul este un fenomen greu de definit (nu exista un consesns, ci diferite interpretari), care se
refera in general la forme de expresie pseudo-artistica, la produse cu pretentie artistica dar lipsite
de profunzimea unei trairi artistice si considerate de prost gust de cultura stabilita, adesea produse
in numar mare tocmai pentru ca sint “populare” prin faptul ca nu au pretentii si sint receptate cu
usurinta si cumparate ca substitut de arta… Kitsch-ul a putut fi considerat ca o degenerescenta
amenintatoare pentru orice forma de arta sau, din contra, ca o noua forma de arta a fericirii
(Abraham Moles, Psihologia Kitschului). Indiferent de dificultatile definirii si aprecierilor de valoare,
fenomenul are o spontaneitate, o anumita prospetime si o formula de adresare foarte directa,
chestiuni care l-au adus in atentia arhitectilor in momentul in care , tot prin anii 1970, au inceput sa
se caute improspatarea si largirea limbajului arhitectural si o comunicare mai inteligibila cu
asteptarile utilizatorilor
• “Cultura de masa”, o alta forma de vernacular?
Se afirma (Dwight Mac Donald) ca astazi nu mai exista distinctia traditionala dintre cultura
“inalta”/erudita si cea “populara”, si ca cladirile/constructiile moderne neproiectate de arhitecti
apartin unei alte forme de cultura, aparuta dupa sec al XVIII-lea, “cultura de masa”.
Cultura “populara” este creata de oameni atunci cind exista o comunitate; “cultura de masa”
reprezinta ceea ce coboara dinspre cultura “inalta”, si este asimilat si prelucrat in moduri
specifice (adesea improprii), atunci cind exista numai o masa atomizata de indivizi. In acest
caz, publicitatea joaca un rol cheie in transmisia diverselor “modele”.
Conform acestei interpretari posibile, casele facute de diversi promotori si in care
proiectul este schimbat total pentru a raspunde “miturilor” publicitare in care clientul
crede – deci se poate spune ca nu exista proiect - ar apartine mai degraba culturii de
masa. Intrebarea este daca nu este si aceasta o forma de vernacular.
Alti cercetatori afirma ca productia vernaculara este totusi vie in societatile moderne, atita
vreme cit urbanismul si constructiile spontane reprezinta anumite valori care lipsesc celor
proiectate de arhitecti; ele exprima ceva despre modul de viata al oamenilor (care totusi
formeaza diverse tipuri de comunitati, unite prin diverse formule de coeziune), ceea ce explica
deopotriva reusita si succesul lor.
• E de vazut daca omul modern are inca propriile mituri, propriile forme de case care
exprima valorile si optiunile lui, si daca aceste valori sint mai mult decit simple “capricii
individuale”, asadar daca mai exista VALORI COLECTIVE.
In acest sens se vorbeste despre rolul modului electronic de comunicare in coagularea unui tip
nou de comunitate: “satul global” si “megalopolisul international” (Marshal McLuhan).
Relieful si situl
Adaptarea la relief pare un determinant logic al formei casei vernaculare, iar chestiunea
sitului ca “fundament” al formei arhitecturale este foarte la pret in ultimii ani (in legatura
cu abordarea contextuala, despre care se va mai vorbi). In plus, cercetarile antropologice
demonstreaza existenta unui atasament aproape mistic fata de pamint in societatile
traditionale, ceea ce duce si la persistenta/conservarea siturilor.
Cu toate acestea, nenumarate exemple ne arata ca forme de relief similare dau nastere la
forme construite diferite, iar situri diferite pot da nastere unor forme asemanatoare.
Cercetarea ratiunilor care duc la alegerea unui anume sit pentru asezare, duc la concluzia
ca intelegerea sitului in sens spiritual este, in multe cazuri, mai tare decit ratiunile materiale
si ca efectele produse de sit par sa fie mai ales de ordin cultural. Ceea ce inseamna ca nu se
poate vorbi de o simpla determinare.
(Subiectul sitului se va relua la perspectiva contextualista, anul viitor - ACP).
Considerentele economice
Au fost larg utilizate pentru a explica forma de asezare si cea a casei.
Desi economia joaca un rol incontestabil, diferite exemple aduse de cercetarea
antropologica arata ca in societatile de penurie factorii economici nu sint dominanti (uneori
saracia este chiar pretuita) si ca aceluiasi tip de dezvoltare economica ii pot corespunde
forme foarte diverse. Deci, desi reprezinta constringeri importante, chestiunile economice nu
pot fi considerate un determinant direct si unic al formei.
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
Religia
Reactia fata de acest determinism obiectiv (natural si material) si foarte raspindit a adus in
discutie un determinism spiritual, care neglijeaza o serie de factori fizici importanti si
atribuie forma casei/asezarii exclusiv religiei. In pozitia extrema, se face din casa un templu.
Aceasta s-a intimplat si se intimpla in anumite culturi traditionale, dar numai intr-unele.
Multe exemple coroboreaza afirmatia ca omul a fost un animal creator de simboluri inainte
sa fie un animal creator de unelte, ca a devenit un “specialist al mitului, religiei, riturilor,
inainte de a deveni un specialist al aspectelor materiale ale culturii” (MUMFORD, Lewis:
Arts & Techniques).
Cu toate acestea incercarea de a atribui forma numai cauzalitatii religioase este mai
degraba simplista: una este sa aratam ca locuinta are aspecte simbolice si cosmologice, ca
ea este mai mult decit un simplu adapost sau mijloc de mentinere al echilibrului metabolic
(ceea ce repune in discutie “functiunile” locuintei; a se vedea C. Noica Locuinte pentru om
si izotopii lui), si alta sa spunem ca locuinta este construita numai pentru chestiuni rituale.
Cercetarile antropologice arata ca alegerea formei este incontestabil acompaniata de o alegere de
simboluri, dar aceasta nu inseamna o determinare absoluta, nu inseamna mai mult decit faptul ca
religia are o importanta foarte mare in alegerea formei, ca ofera o gama larga de posibilitati de
alegere (prin largimea acestei game, considerentele religioase sint chiar mai putin “deterministe” decit
explicatiile materialiste date formei). Nici religia singura nu poate explica forma casei/asezarii.
CONCLUZII POSIBILE:
• Exemplele pe care ni le ofera antropologii arata ca explicatia determinista a formei printr-o
relatie de cauzalitate directa cu un singur factor (material sau spiritual), este insuficienta si
simplista.
• Atita vreme cit foarte multi factori par sa concure la forma pe care o ia casa/asezarea,
inseamna ca este necesara o explicatie mai nuantata, care sa ii puna in relatie si sa ia in
considerare omul real, cu tot bagajul lui biologic, spiritual, social, istoric.
• Aceasta explicatie a fost sugerata mai intii de geografi si preluata de antropologi sub forma
“TEORIEI POSIBILISTE”.
- unele din cele anterioare dispar sau sint compensate de dezvoltarea tehnologica (discutie
despre masura compensarii si cu ce pret);
- se adauga: densitatea si numarul mare, institutionalizarea controlului prin coduri,
regulamente, legi, organismele de planificare, zoning-ul, exigentele financiare ale bancilor,
societatilor de imprumut, companiilor de asigurare, etc.
Dar, oricite constringeri ar exista, exista totdeauna si o posibilitate de alegere.
CERCETARILE ANTROPOLOGICE NE ARATA CA LOCUINTA SI ASEZAREA SINT
MIJLOACE CONCRETE PENTRU PERPETUAREA MODULUI DE VIATA SPECIFIC SI CARE
TRADUC ASPIRATIA UNUI GRUP UNIFICAT LA UN AMBIENT IDEAL (DE NATURA
SIMBOLICA).
PRIN ACESTEA, ELE SINT EXPRESIA MANIFESTA A IMPORTANTEI ACORDATE DIFERITELOR
ASPECTE ALE VIETII SI A DIFERITELOR MODURI DE A PERCEPE REALITATEA.
In acest caz, tranzitia public-privat este deosebit de importanta: ideea de praguri succesive si a
spatiilor divers investite, care se deschid unele spre altele (ex. Satul romanesc, a se citi in acest
sens Ernest BERNEA, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman).
• (2) locuinta este totalitatea cadrului de viata, iar aglomerarea este vazuta numai ca un tesut
conectiv, strict functional, de acces la casa, cimp, fintina, cladire de cult etc.
Este specifica mai ales culturilor de factura ne-europeana.
Desigur, exista variatiuni mari in interiorul acestei scheme.
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
Daca efectiv exista anumite ritmuri innascute, anumite nevoi si anumite reactii care nu se
schimba, atunci nu e posibila o relativitate totala, si exista elemente de valabilitate “universala”
in anumite forme construite.
Perceptia si comportamentul au o natura duala (pe de o parte, innascuta, pe de alta parte, culturala) =
factori atit de persistenta cit si de schimbare.
Atit perceptia cit si comportamentul prezinta aspecte de perenitate, prin baza lor fiziologica si
psihologica innascuta (si de mare generalitate), dar si de schimbare, prin modul in care cultura
le confera structura si semnificatie.
Un exemplu de persistenta: In anumite cazuri, mecanismele de aparare sociala ale omului par
mai stabile decit ale animalelor: “prelungirile culturale” pe care omul si le-a dezvoltat pot sa
blocheze functionarea propriilor instincte, astfel incit sa se protejeze de diverse forme de
“agresiune” (cum ar fi aglomeratia, chestiune la care E.T. Hall insista foarte mult in The Hidden
Dimension).
• In general, sistemele culturale pot duce la o mare varietate a structurilor comportamentale,
dar acestea prezinta o anume stabilitate fiindca sint inradacinate in esenta biologica si
psihologica a omului, care ramine perena. (Un exemplu ar fi chiar religia: in spatele
diversitatii religiilor s-ar gasi unitatea naturii umane, iar “esenta” religiei ar fi pretutindeni
aceeasi, de-a curmezisul diversitatii riturilor Dict. Filoz/292)
• In acelasi timp, pe linga ereditatea genetica, exista si o transmisie prin alte tipuri de
mecanisme (pe care savantii le studiaza), care duc la transmiterea/mostenirea a numeroase
trasaturi culturale (limba, gusturi culinare, usaje sociale, diverse comportamente etc.), ceea
ce le asigura o anume perenitate.
De aici, se poate afirma ca (asa cum resiese din studiul modului in care diversele culturi isi iau in
posesie si isi edifica spatiul):
• Exista o serie de NEVOI UMANE CU GRAD MARE DE GENERALITATE CARE SINT
PERMANENTE SI ESENTIALE, cum ar fi:
- nevoile biologice fundamentale,
- nevoia de stimulare si satisfactie senzoriala,
- nevoia psihologica de securitate,
- nevoia de comunicare,
- impulsurile religioase si rituale,
- tendinta de creare a simbolurilor,
- nevoia de identitate,
- instinctul teritorial si nevoia de intimitate.
Ele sint valabile in toate societatile si in toate timpurile; doar ca sint mai greu de urmarit in societatea
moderna.
Uneori formele de manifestare a acestor nevoi sint total atipice; de exemplu, diversele forme “laice” pe care
le pot lua in societatea moderna impulsurile religioase si rituale, dar aceasta nu inseamna ca ele au disparut.
• Pe de alta parte, FORMELE PE CARE ACESTE NEVOI ESENTIALE SI GENERALE LE
IAU SINT CONDITIONATE CULTURAL, DECI SINT VARIABILE de la cultura la
cultura si schimbatoare in timp si prezinta o mare specificitate. Locuinta si asezarea sint
mijloace mai mult sau mai putin fericite de a le raspunde.
• Ereditatea diverselor componente ale naturii umane (cele generale, dar si anumite trasaturi
culturale cum sint limba, gusturile culinare, diverse usaje sociale, comportamente etc.) este
asigurata atit genetic, cit si pe baza altor tipuri de mecanisme (pe care lumea stiintifica le-a
identificat chiar si la diverse specii animale). Ceea ce inseamna ca purtam in noi si un bagaj
cultural care ne caracterizeaza si care prezinta o anumita continuitate. Aceasta ne spune
multe despre importanta intelegerii acestor aspecte pentru o proiectare de arhitectura care sa
se adreseze omului concret si nu unei abstractiuni.
DE AICI REZULTA CIT DE IMPORTANTA ESTE INTELEGEREA NATURII SIMBOLICE A
RELATIEI OMULUI CU MEDIUL SAU DE VIATA, A “DIMENSIUNILOR ASCUNSE”,
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
1. AVERTISMENTELE ANTROPOLOGIEI
• In tarile in curs de dezvoltare:
- pericolul aculturatiei si al importului de modele
- pierderea specificitatilor locale
• In tarile dezvoltate:
- criza habitatului: orasul “omogen” si neglijarea microdimensiunilor
- criza arhitectului: alienarea proiectantului de locuitor - pierderea sistemului de valori comun
arhitectilor si publicului
- pericolul noilor simboluri ale “culturii media”
2. O SCHIMBARE DE ATITUDINE:
Schimbarea de atitudine s-a produs in aceeasi perioada a anilor 1960, cind au inceput sa iasa la iveala
problemele majore (esecurile) abordarii functionaliste si au inceput sa se caute alte solutii.
Nu intimplator cartea lui E.T. Hall The Hidden Dimension a fost publicata in 1966, an in care Robert VENTURI scrie
Complexity and Contradiction in Architecture atragind atentia asupra saracirii limbajului arhitecturii contemporane. In
aceeasi perioada se remarca numeroase aparitii editoriale care ataca problema arhitecturii moderne din perspective foarte
diferite:
- reconsiderarea critica a originilor modernitatii - Changing Ideals in Modern Architecture, Peter COLLINS, (1965);
- reevaluarea rolului traditiei clasice si a istoriei arhitecturii - John SUMMERSON, The Classical Language of
Architecture, (1966);
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
- studiul chestiunilor urbane ca probleme cheie ale vietii umane si transmutarea accentului dinspre chestiunea
stilistica catre rezolvarea unui oras in care mostenirea istorica sa poata convietui cu noile cerinte ale societatii –
Collage City, Collin ROWE; Il territorio e architettura, Vittorio GREGOTTI; L’architettura della citta, Aldo ROSSI
etc;
- introducerea unor considerente provenite din alte discipline care situeaza practica de arhitectura in afara
chestiunilor strict estetice - Ekistics: An introduction to the science of human settlements, Konstantinos Apostolou
DOXIADES, (1968).
Unul dintre primii arhitectii care a atras atentia asupra perspectivei antropologice si a si introdus-o in
proiectul de arhitectura a fost olandezul Aldo E. van Eyck, un creator de scoala (Structuralismul
olandez).
Aldo E.van Eyck (1918-1999) a fost educat in spirit modernist si familiar cercului de avangarda din
jurul lui Siegfried Giedion in Zurich, dar s-a adresat inca de la inceput unor chestiuni pe care
majoritatea arhitectilor modernisti sau educati la scoala modernismului le-au evitat sau le-au lasat
neformulate. Interaga sa cariera a fost devotata dezvoltarii unei “forme de LOC” potrivita cu viata
ultimei jumatati a secolului al XX-lea.
Pentru el, principiul relativitatii era cea mai importanta realizare a artei moderne, pe care l-ar fi vrut
exprimat in arhitectura. Protesteaza impotriva mentalitatii reductive a CIAM-urilor de dupa razboi, care
ameninta mostenirea miscarii modene si dezvolta o atitudine critica fata de abstractiunea alienanta a
MM, pe care o ataca la radacinile ei, gratie experientei antropologice proprii (care incepe din anii 1940).
Inspirat de contactul direct cu cultura dogonilor din Mali si interesului pentru aspectele eterne ale formei
construite, propune un mod de gindire pe care il considera mai adevarat si mai apropiat de nevoile
complexe ale individului si societatii:
Omul este mereu si peste tot esentialmente acelasi. El are aceleasi posibilitati mentale, chiar daca
le utilizeaza diferit, in acord cu originile sale culturale si sociale, in acord cu modul de viata specific din
care – pentru o ratiune sau alta – face parte. Arhitectii moderni revin mereu la ceea ce este diferit in
epoca noastra, in asemenea masura incit au pierdut notiunea a ceea ce nu este diferit si a ceea ce
ramine mereu esentialmente acelasi.
Raspunsul lui la problema numarului mare a fost o noua “disciplina configurativa” a proiectului (o
metoda originala de compozitie), care punea in opera polaritati ca mare/mic, multi/putini, pe care
incerca sa le reconcilieze ca “fenomene gemene”, trasee labirintice (“claritatea labirintica”) opuse rigorii
rationaliste, amplificarea notiunii de prag (ca mediator simbolic intre fenomene gemene: inauntru-
inafara; casa-oras…) etc. Acestea au fost aplicate in Orfelinatul din Amsterdam (unde o serie
conjugata de celule “familiale” cu domuri sint unite sub un acoperis continuu).
In 1959, impreuna cu Bakema, formeaza noua redactie a revistei Forum. Din paginile revistei cheama
la “o alta idee”, o fuziune dintre arhitectura si proiectarea urbana, ca forma (“contraforma”) a unei
societati complexe. Pun problema inlocuirii unei viziuni pozitiviste asupra omului cu o viziune care sa
cuprinda si dimensiunea transcendentala si sa recupereze relatia dintre om si mediul sau construit, o
relatie care se dezechilibrase datorita fortelor birocratice si tehnocratice.
Dupa 1966, in urma experientelor de operatii urbane, entuziasmul sau initial se transforma in disperare,
convins ca profesiunea (daca nu chiar omul occidental insusi) nu s-a dovedit capabila sa dezvolte nici
o estetica, nici o strategie care sa poata face fata realitatilor urbane ale societatii de masa: Nu stim
nimic despre multitudine – nu-I putem face fata – nici ca arhitecti, nici ca urbanisti, nici ca persoane.
Pune accentul asupra rolului jucat de arhitectura moderna in distrugerea stilului si al locurilor.
Socoteste ca urbanismul olandez de dupa razboi nu a reusit sa produca nimic inafara de acel niciunde
nelocuibil organizat de “orasul functionalist”.
Dupa el, aceasta situatie problematica se traduce intr-un vid cultural lasat de pierderea vernacularului.
Exprima mari dubii fata de capacitatea profesiunii de a raspunde cerintelor pluraliste ale societatii fara
medierea unui vernacular.
“Mi se pare ca prezentul, trecutul si viitorul trebuie sa fie active in interiorul spiritului ca un continuum. Daca
nu, artefactele pe care le producem vor fi lipsite de profunzime temporala si de perspectiva de asociere…
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
Azi, arhitectii au o nevoie patologica de schimbare, considerind [trecutul] ca fiind ceva caruia fie I se
opun, fie alearga dupa el, sau, eventual,il considera ca un ceva pe care il pastram cu noi. In toate
aceste cazuri avem tendinta sa separam trecutul de viitor, rezultatul fiind acela ca prezentul devine
inaccesibil emotional, fara dimensiune temporala. Nu-mi place atitudinea sentimentala de anticar fata
de trecut, asa cum nu-mi place nici atitudinea tehnocratica sentimentala fata de viitor. Ambele sint
fondate pe o notiune de timp static, de ceasornicar (acesta este un aspect pe care il au in comun si
paseistii si tehnocratii); atunci - pentru a schimba atitudinea - sa incepem cu trecutul si sa descoperim
ca CONDITIA UMANA NU S-A SCHIMBAT”.
***
Multi dintre studentii lui Van Eyck, printre care Hermann Herzberger si Piet Blom sint cei mai
cunoscuti, au fost inflamati de noul concept configurativ, incercind sa puna in proiect un echilibru dintre
o organizare spatiala ierarhic structurata si o imagine arhitecturala non-ierarhica.
Ideile configurative ale lui van Eyck au fost adesea traduse in tipare spatiale care prefigureaza teoria
fractala a lui Mandelbrot. Acest curent a fost numit STRUCTURALISM OLANDEZ.
***
Ideea compozitionala a “claritatii labirintice” a fost reluata/refolosita si de echipa Candillis, Josic & Woods
in proiectele lor de “oras-in-oras” de universitati si de cartiere de locuinte low-rise-high-density.
(Citatele sint extrase din FAMPTON, Kenneth, Modern Architecture – A Critical history, 1980)
ORASUL “OMOGEN” AL URBANISMULUI FUNCTIONALIST (format din oameni tip,
asemanatori) este inlocuit treptat cu o alta viziune: ORASUL CA PATCHWORK, ca amestec
colorat al diverselor “culturi” ale comunitatilor care il compun.
(A se citi in acest sens articolul: Drogeanu, Paul Cartierul – vedeta a etnologiei urbane,
in forma electronica si in dosarul bibliografic din biblioteca UAUIM)
• Cautarea criteriilor comune dintre arhitecti si public, dintre politic si public
Constientizarea din ce in ce mai clara si mai acuta a faptului ca in practica generala exista o
lipsa fundamentala de corespondenta dintre valorile arhitectilor si nevoile si obisnuintele
utilizatorului a condus la o serie de schimbari reformiste cautind metode ANTI-UTOPICE de
depasire a acestui “divort” dintre designer si societate si viata ei cotidiana.
Aceste incercari nu numai ca pun in cauza inaccesibilitatea sintaxei abstacte a arhitecturii
moderne, dar incearca in aceeasi masura sa puna la punct metode prin care arhitectii sa poata
servi sectoarele foarte sarace ale societatii, carora profesiunea nu li se prea adreseaza in mod
uzual.
Fenomene de instalare ilegala a populatiilor sarace - a “squatterilor” (cei care iau in posesie
ilegal o locuinta sau un loc) -, fenomene care reprezinta forme contemporane de vernacular,
incep sa faca obiectul atentiei arhitectilor, dar si a politicului.
(A se vedea in acest sens conferinta din 1995 a profesorului Bill Chambers – Anglia
despre BARRIADAS din Lima-Peru, in anexa)
• Cautarea criteriilor comune dintre arhitecti si public: Tipomorfologia urbana
Pentru ca forma propusa de arhitecti iasa din abstractiunea dogmei moderniste si sa raspunda
nevoilor specifice de locuire a diverselor comunitati, s-a declansat o directie de cercetari asupra
mecanismului generarii formei orasului (traditional) prin prisma modului de viata cotidiana, a
traditiei de locuire.
TIPOMORFOLOGIA URBANA ca fundament al cercetarii urbane si al elaborarii proiectului este o
directie de analiza deschisa de S.Muratori in 1959 (Studi per un´operante storia urbana di
Venezia) care studiaza legatura dintre forma urbana si tipurile cladirilor (in particular, legatura
casa-asezare, asa cum s-a stabilit ea de-a lungul timpului prin modul specific de locuire).
In acceptiunea scolii lui Muratori, TIPUL reprezinta o sinteza a tuturor coordonatelor unei culturi, care se exprima
deopotriva la scara unei cladiri si la cea a teritoriului, si care permite o analiza mai profunda a unui loc vazut ca
produs al istoriei sale.
Dintre continuatorii teoriei lui Muratori, Aldo Rossi intelege tipul ca model spatial abstract pre-existent, in timp ce
Gianfranco di Pietro il defineste drept categorie ideografica, fara legatura cu regulile abstracte ale unui model.
Pentru el, tipul deriva din traditia de locuire, ca sinteza a spatiilor, materialelor si a tehnicilor de constructie
cunoscute unei culturi capabila sa genereze raspunsuri fundamental diferite, insa inrudite, unor probleme similare.
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
Tipul astfel inteles este mai degraba o medie a caracteristicilor acestei arhitecturi si nu o copiere/reinterpretare a
unui model anterior.
Astfel, analiza tipomorfologica urmareste stabilirea unei identitati morfologice a unui loc/oras/teritoriu, desprinsa
din caracteristicile fizice ale acestuia, si care, privita ca rezultat al unui lung proces istoric de cristalizare, poate
deveni un criteriu operational pentru dezvoltare ulterioara.
In acceptiunea lui Castex & Pannerai & Depaule (Forme urbaine: De l’illot a la barre),
“perspectiva domestica” asupra orasului (pe care am preluat-o pentru curs) se inscrie in acelasi
tip de cercetari, in care se pune accentul pe impletirea dintre forma construita, “construitul”, si
modul de viata, “traitul”. Prin aceasta ea se inrudeste direct cu antropologia urbana.
(Despre aceasta se va discuta si la seminariile “Explorari urbane”)
• Cautarea criteriilor comune dintre arhitecti si public: Un “vernacular dirijat” prin proiect
Denumirea imi apartine si vrea sa denumeasca diversele strategii de conlucrare dintre
arhitectura erudita si creativitatea spontana a locuitorilor, care au diverse denumiri, cum ar fi:
arhitectura cu participare (participationism), community architecture, proiectul deschis etc.
Toate se bazeaza pe implicarea locuitorilor (in diferite moduri) si au in comun si faptul ca
la origine au fost aplicate locuintelor sociale (facute din bani publici), ansamblurilor de
locuinte si cartierelor pentru utilizatori cu venituri (foarte) modeste.
Implicarea utilizatorilor poate avea loc atat in procesul de planificare cat si in realizarea
efectiva a locuintei sau in desavarsirea acesteia.
Ele sint cautari orientate catre stabilirea unei practici alternative, a unor modalitati de proiectare
in care rolul arhitectului in proiectarea formelor (conceptiile lui de breasla, modelele lui
arhitecturale, parerile lui artistice) sa lase loc si interventiei utilizatorilor, adica arhitectul sa
renunte la pozitia sa de “demiurg” si sa fie mai putin autoritar (fara ca rolul sau de
“organizator” al spatiului construit sa dispara cu totul). Aceste alternative incearca sa faca fata
atit problemelor lumii dezvoltate cit si celor ale lumii a treia.
In 1980, Kenneth Frampton scria:
“Panaceul “participarea locuitorilor” (foarte dificil de definit si cu atit mai greu de realizat) nu a servit
decit sa ne faca profund constienti de dificultatea problemei si de faptul ca nu se poate altfel decit
atacind chestiunea in mod specific pentru fiecare caz in parte, raspunzind in mod potrivit fiecarei situatii
specifice. Nu e mai putin adevarat ca “advocacy planning” ramine pentru noi mostenirea radicala a
anilor 1960, desi rezultatele aplicarii au fost foarte diferite, mergind de la manipularea politica a
defavorizatilor pina la recenta realizare a unui ansamblu de locuinte joase la Terni, la nordul Romei,
conceput de Giancarlo de Carlo dupa un program dezvoltat de in urma unui considerabil efort de
discutii cu sindicatele locale. Fara nici o indoiala, aceasta antrepriza a reusit sa produca un habitat de
calitate si de o remarcabila varietate, desi felul in care au fost pina la urma interpretate dorintele
utilizatorilor ramine inca un subiect controversat.”
Desi dubiul lui Frampton e intemeiat, iar dificultatile unor astfel de abordari ale proiectului sint
foarte mari, de atunci s-au facut experiente participative remarcabile, chiar daca ele au avut
intr-o oarecare masura caracterul unei opere de “apostolat”, cum ar fi Dar-al-Islam Foundation,
USA (arh. Hassan Fathy, 1980); Byker Redevelopment, linga Newcastle/GB (arh. Ralph
Erskine, 1969-82), cartierul Matteotti-Terni, linga Roma (arh. Giancarlo de Carlo, 1974), sau
realizarile lui Samuel Mockbee si studentii sai (Rural Studio, de care v-am vorbit in anul I-
IAC-Arhitectura vernaculara) in Hale County-Alabama/USA (anii 1990) etc.
Oricit de naiv ar suna, Mockbee (detinatorul distinctiei MacArthur “genius grant”) se bate pentru
convingerile sale. Una este ca profesiunea de arhitect are responsabilitatea etica de a ajuta
imbunatatirea conditiilor de viata pentru saraci. Alta este ca profesiunea trebuie sa reprezinte o
“provoacare a status quo-ului prin propunerea si realizarea de schimbari ambientale si sociale
responsabile”. De aici vine si credinta sa ca educatia arhitectilor trebuie sa-si extinda aria curriculara de
la “arhitectura pe hirtie” la conceperea de constructii reale, care sa insaminteze “sensul moral al servirii
comunitatii”. Studentii la arhitectura provin, in general, din clasele medii si lucreaza la proiecte
teoretice. Cei de la Rural Studio al Auburn University sint angajati direct in lucrul real de proiectare si
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
constructie si in negocierile directe cu clienti saraci. Il puteti gasi pe Mockbee acolo, luptindu-se cu
modele, cu viteza frenetica si cu star-sistem-ul, pentru a se dedica muncii rabdatoare de a face
structuri foarte ieftine, dar uimitoare, pe care le concep si construiesc studentii lui, in timp ce el ii invata
despre chestiunile profesionale fundamentale privind nu numai proiectarea si constructia, dar si
decenta si onestitatea meseriei. Ce demodat, dar ce proaspat!
(din Andrea Openheimer DEAN, in Rural Sudio-Samuel Mockbee and an Architecture of Decency, Princeton
Architectural Press, NY, 2002)
Aceste directii tind astazi sa capete o importanta crescuta, distinctiile dintre ele se estompeaza,
pe masura ce arhitectul isi gaseste locuri noi in evolutia proiectului si pe masura ce consultarea
populatiei devine o obligatie legiferata pentru investitia publica. Dar aceasta s-a obtinut in timp,
prin adevarate lupte urbane, cum au fost acelea dintre cei-fara-adapost si factorii de decizie
politica (in special in America Latina: intre squatteri, pobladores, organizati in junta de
vecinos, si autoritati).
(Se va mai reveni pe parcursul cursului)
• Cautarea criteriilor comune dintre arhitecti si public: Alt tip de arhitect
O formula aplicabila la scara marilor proiecte urbane este si cea in care SOCIETATEA CIVILA
(populatia organizata sub diverse forme de asociere) este privita ca ACTOR URBAN ACTIV si chiar
FACTOR DECIZIONAL. Mizand pe interesul comun, pe un grad mare de constientizare a problemelor
urbane, civism, comunicare si transparenta aceasta abordare isi propune compatibilizarea
reglementarilor urbane ca instrument de lucru abstract si a vointei/nevoilor diferitilor actori urbani (ex.
ZAC-urile franceze – Zones d´Aménagement Concerté).
Arhitectul devine astfel:
- un mediator intre proiectare, noile tehnologii/materiale de constructie si intentiile
utilizatorului;
- un negociator in divergentele utilizatorilor;
- un gestionar al resurselor;
- un catalizator al unor directii de dezvoltare existente (in cauzul proiectelor la scara urbana);
- interfata dintre autoritate si reglentare si utilizator si comunitate.
Exemplele sint multe, de la ZAC-urile franceze la incercari “misionare” ca Rural Studio, sau la propuneri avangardite
de tipul Urban Gallery al lui Raoul Bunschotten, in care arhitectul devine un urban curator (metoda a fost probata prin
proiecte experimentale pe mai multe orase; rezultatele publicate).
• Un subiect deschis: specificitatile locale amenintate de globalizare,
Subiectul este fierbinte pina la inflamabil in multe cazuri in viata politica, sociala si culturala in
intreaga lume actuala.
In arhitectura, constiinta inadecvarii gindirii functionaliste la modul de viata specific diverselor
comunitati si a pierderii specificiatii culturilor locale dateaza cam din anii 1960, cind incep si
diverse cautari de adecvare a gindirii locuintei la nevoile reale ale omului si colectivitatilor
umane. Acestea se vor discuta pe parcursul cursului.
In general, conceptul tare al rezistentei arhitecturale fata de globalizare este regionalismul critic.
REGIONALISMUL CRITIC
Termen introdus de arhitectul Alexander TZONIS si istoricul Liane LEFAIVRE, si reluat de Kenneth Frampton,
regionalismul critic se refera la practicile marginale
care isi pastreaza pozitia critica la adresa modernizarii, refuzand in acelasi timp se renunte la aspectele progresiste si
de emancipare caracteristice ale mostenirii arhitecturii moderne... Se refera la acele scoli locale de arhitectura culta
care au ales sa dea seama in mod direct de regiunea in care sunt inradacinate.
(Kenneth FRAMPTON, Modern Architecture, A Critical History)
In relatia cu tendintele globalizatoare, regionalismul afirma o pozitie de independenta culturala, ca element creator de
identitate si mizeaza pe cultivarea acelor valori locale amenintate cu disparitia de valul de uniformizare al unei asa-zise
culturi globale.
Fara a se constitui intr-o copie a arhitecturii vernaculare locale, regionalismul isi poate gasi inspiratia in elemente ale
acesteia (maniera de utilizare a luminii, conditiile de implanatare in sit, raspunsuri traditionale la conditiile climatice, ...)
Practica fundamental tectonica, regionalismul propune experiente spatiale noi si ofera o materialitate reala, adresandu-
se tuturor simturilor, luand pozitie impotriva unei arhitecturi scenografice intr-o lume esentialmente vizuala.
In ultima instanta, regionalismul critic se refera la o arhitectura care-si gaseste armele impotriva omogenizarii estetice
si spatiale a arhitecturii moderne in sensibilitatea fata de cultura careia ii apartine.
Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii
De citit:
1. Rapoport, Amos, extras din Une anthropologie de la maison (exista si versiunea engleza)
2. Drogeanu, Paul, Cartierul, vedeta a etnologiei urbane
3. Mihailescu, Vintila & echipa, Blocul intre loc si locuire
4. Vargas Llosa, Mario, Culture of Liberty
5. Frampton, Kenneth, Regionalismul critic (facultativ; se va discuta in semestrul urmator la
cursul de Concept, Limbaj, Discurs.
6. Va puteti uita si prin: ARHITEXT, nr. 12/2001, nr. 3(145)/2005
7. Zahariade, AM, Extras din cursul de Introducere in arhitectura contemporana, anul I
Bibliografie recomandata (pentru cind aveti timp mai mult si va intereseaza subiectul):
1. Hall, Edward T., La Dimension cachee/The Hidden Dimension
2. Rykwert, Joseph, On Adam’s House in Paradise
3. http://home.worldcom.ch/~negenter/005_ResSerOnline.html