Resocializarea psihiatrică în România

„Resocializarea în forma ei pasivă are loc în instituţii totale”1

„Resocializare, proces de reorientare şi integrare în viaţa indivizilor care au promovat

comportamentele marginale sau deviante. Resocializarea urmăreşte reorientarea şi remodelarea
personalităţii individului deviant, reeducarea lui în consens cu normele de conduită acceptate de
societate. Finalitatea procesului de resocializare constă în recuperarea şi reintegrarea în societate
a delincvenţilor, asimilarea de către aceştia a unor norme, valori şi atitudini acceptate.”2

“Instituţie totală, orice instituţie socială în care membri sînt obligaţi să trăiască o perioadă mare
de timp în izolare faţa de restul societăţii, într-un mod diferit de viaţa lor obişnuită. Orice
instituţie totală dezvoltă un sistem nornativ propriu care se impune indivizilor relativ uşor
datorită impsibilităţii de a o părăsi. Din acest motiv ele tind să uniformizeze indivizii, anulându-
le statusurile pe care le au la intrare şi recunoscându-le doar pe cele nou atribuite „3

Resocializarea psihiatrică reprezintă un proces de însuşire a unor valori, norme şi

atitudini în cadrul unor instituţii totale, iar în cazul acesta putem vorbi despre resocializarea
persoanelor care suferă de boli mintale şi de pregătirea pentru a se reintegra în societate. Un
factor important în resocializare constă în implicarea familiei pacientului în reintegrarea treptată
a acestuia în societate, familia reprezentând un factor esenţial în resocializarea pacienţilor ce
beneficiază de servicii psihiatrice.

1
Erving Goffman, Aziluri Eseuri despre situaţia sociaăl a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de personae
instituţionalizate ,Trad de Anacacona Mîndrilă, Ed Polirom, Bucureşti, 2004

2
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed Babel, Bucureşti, 1993, p.512
3
Idem p.303-304
 “Resocializarea este o concepţie nouă, originală, o sinteză neeclictică care asimilează
critic tot ce poate fi păstrat din celelalte concepţii şi dă în mod unitar o orientare în psihiatria
contemporană românească. A început prin anii `70 ca o dezvoltare, ca un progres îm diagnosticul
şi tratamentul bolilor mintale. Astăzi, există în lume o anume răspândire, dar nu se poate vorbi de
o recunoaştere universală.”4

Datorită condiţiei bolnavului psihic, acesta nu poate discerne ce este bine şi ce este rău.
In acest context intră ajutorul psihiatric şi totodată conceptul de resocializare. Bolnavi psihici
necesită consiliere şi un mediu adecvat care să nu le zdruncine echilibrul, aceştia fiind predispuşi
vulnerabilităţii.

Mircea Piticariu şi Sorin M. Rădulescu susţin faptul că psihiatria contemporană se

îndreaptă către social având în vedere faptul că în acest mod se pot depăşi „ canoanele înguste
ale unei ştiinţe reducţioniste biologizate şi organiciste”. Tot aceştia sunt de părere că pînă la
Freud nu s-au luat în considerare “criteriile obiective ale faptului social, centrîndu-se exclusiv
asupra definirii funcţionării personalităţii anormale”5.

Pentru E. Durkheim “ formele morbide ale unui fenomen nu sunt de altă natură decît
formele normale, atît boala, cît şi sănătatea nefiind decît două varietăţi ale aceluiaşi gen, care se
clarifică reciproc.”.6 El este de părere că atât societatea cît şi indivizii consideră că boala este un
lucru rău iar sanatatea este un lucru bun. Aşa cum susţinea şi Durkheim bolnavii psihic sunt
oarecum marginalizaţi de societate, aceştia fiind consideraţi un rebut al societăţii. Totodată
societatea este de părere că persoanele bolnave psihic sunt agresive şi nu ar trebui expuse
mediului extern.

“Revenirea la forma de asistenţă psihiatrică prin spitalizare s-a făcut în paralel cu o nouă
modalitate de îngrijire a bolnavului psihic şi anume asistenţa comunitară. Aceasta se structurează

4
Aurel Romila, Psihiatrie, Editat de asociaţia psihiatrilor din Romînia, Bucureşti, 2004, p.2
5
Mircea Piticariu, Sorin M. Rădulescu, Devianţă comprtamentală şi boală psihică, Sociologie şi Psihiatrie, Ed
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p.15
6
Idem p.33
într-un concept care slubiniează importanţa pe care o are pentru evoluţia bolnavului psihic
atitudinea societăţii faţă de acesta.”7

Paul-Otto Schmidt-Michel împreună cu Maria Roth8 au constatat faptul că în România asistenţa

psihiatrică este constituită într-o foarte mare măsură din sectorul spitalicesc care este împărţit în
două sectoare cel de psihiatrie acută, care sunt situate în oraşe şi cel de psihiatrie cronică ce se
află în afara oraşelor. De asemenea, ei sunt de părere că nici în ultimii ani, dar nici în perioada
comunistă, psihiatria comunitară nu s-a implementat în aceeaşi măsură ca şi în Europa.

“Pentru ca cei cu boli psihice să sufere mai puţin de pe urma discriminării la care sunt supuşi se
impun măsuri concrete şi complexe de luptă împotriva atitudinilor stigmatizante, măsuri care
trebuie să începă cu cele guvernamentale, legislative şi să continue cu aspecte educaţionale în
rândul populaţiei, sprijinite de informaţiile mass-media şi concepute de specialiştii psihiatrici.”9
Liana Fodoreanu are în vedere o problemă cu care bolnavii psihic se confruntă destul de des şi
anume discriminarea, ea considerând că lupta împotriva atitudinilor stigmatizante ar trebui să o
ducem noi toţi. Numai aşa vom reuşi să reabilităm atât persoanele bolnave psihic cât şi societatea
în care trăim.

În revista “Psiho-Pelerinaje” există un interviu luat unuia dintre bolnavii pisihc din
România, cu privire la modul în care este văzut în comunitate, în care acesta spune că „În afară
de spital, Fundaţie, cantină nu prea discut cu nimeni deoarece am un sentiment de neputinţă, de
nesiguranţă, care mă face să fiu un singuratic. În comunitate nu am resuşit să mă adaptez.
Inclusiv în relaţia pe care o am cu I. pe care am cunoscut-o tot în spital”10

Aurel Romila în lucrarea sa „ Psihiatrie” vorbeşte despre postulatele resocializării, astfel el are în
vedere faptul că “ Resocializarea se opune stigmei printr-un antrenament de resocializare zilnică

7
Roxana Chiriţă, Vasile Chiriţă, Aurel Papari, Manual de psihiatrie clinică şi psihologie medicală, Ed Fundaţiei
“Andrei Şaguna”, Constanţa, 2002, p.15
8
Maria Roth, Societatea şi bolnavii psihic: Perspective privind asistarea comunitară în psihiatrie, Ed Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, p.9
9
Idem p.27
10
Carmen Hârtie, Psiho-Pelerinaj, Ascultaţi-mă, ca să mă înţelegeţi!, [Online] Disponibil la :
http://www.spitalpsihiatriebotosani.ro/Pages/Revista/Nr.1/Pages/Dialog-cu-sinceritatea.html [Accesat pe 15
ianuarie 2012]
şi a la long ( pe o perioadă mai lungă de timp) “11.Astfel bolnavii psihic beneficiază de servicii ce
îi ajută să se integreze în societate şi să interacţioneze cu alte persoane din exterior .

“ Resocializarea nu exclude ci presupune celelalte concepţii, se bazează pe clinică dar îi

adaugă activitatea de atelier, acceptă concluziile organidinamismului căruia îi adaugă un
program practic de supravieţuire. Aplică freudismul, disidenţa şi neofreudismul, acceptând rolul
inconştientului în viaţa psihică şi rolul egoului în controlul inconştientului, menţinând o topică
raţională”12. Cu alte cuvinte resocializarea în psihiatre se bazează atât pe concepte medicale cât
şi pe lucruri practice care sa-l ajute pe pacient în procesul de reintegrare.

Un alt postulat al resocializării este acela că aceasta a “realizat prima contribuţie teoretică
şi practică de la înfiinţarea Spitalului 9 de către Obregia. Nici o concepţie nu s-a impus uşor sau
de la sine, ci cere un timp pentru maturare şi o confruntare cu monopolurile oportuniste şi
comerciale ale psihiatriei internaţionale “13

Tot Aurel Romila spune că resocializarea a preluat din sociologie teme cum ar fi:
finalitatea colaborării, munca şi banul. Acesta consider că “ resocializarea a impus terapia,
comunitatea terapeutică, psihoterapia familială, autonomia psihiatriei şi a demascat greşelile
comise de puterea politică pe seama bolnavilor mintali “. Un lucru este cert: resocializarea a
inovat procesul psihiatric şi a stabilit metodele de întrajutorare ale bolnavilor psihic. În acelaşi
timp Aurel Romila spune că resocializarea are trei calităţi care o impun şi anume „reprezintă o
codificare verificabilă a faptelor; este coerentă, inteligibilă, transmisibilă; are un interes practic
de cea mai mare însemnatate în varietatea ideilor „14

„ Ceea ce păsrează individul din experienţa sa instituţională ne spune lucruri importante

cu privire la instituţiile totale. Foarte des, intrarea într-o asemenea instituţie înseamnă, pentru
individ, adoptarea a ceea ce se poate numi statutul proactiv : poziţia lui socială între zidurile
instituţiei diferă radical faţa de cea din afară şi, mai mult decît atât, dacă este eliberat, nu va mai
avea niciodată aceeaşi poziţie socială ca înainte de instituţionalizare, lucru de care individul

11
Aurel Romila, Psihiatrie, Editat de asociaţia psihiatrilor din Romînia, Bucureşti, 2004, p.3
12
Idem
13
Idem
14
Idem P.4
ajunge să-şi dea seama.”15 Cu toate că bolnavul pshic are parte de consiliere şi de reabilitare în
cadrul centrelor de tratament, atunci când acesta încearcă să se reintegreze în societate, nu o
poate face pe deplin datorită faptului că a rămas cu anumite traume de pe timpul spitalizării.
Pacientul ramâne cu o etichetă chiar şi după ieşirea din centrele specializate iar acesta se va simţi
întotdeauna discriminat de către societate.

“ A învăţa să trăieşti în condiţii de expunere iminentă şi de fluctuaţii mari ale

respectivului, având prea puţin control asupra acordării sau retragerii acestui repect, constituie un
pas important în societalizarea pacientului, pas care spune ceva important despre viaţa ca
instituţionalizat într-un spital de psihiatrie. Faptul că greşelile din trecut şi progresele din prezent
ale individului sunt supuse permanent revizuirii morale pare să impună o adptare specială,
constatând dintr-o atitudine mai puţin morală faţă de idealurile eului. Neajunsurile şi succesele
individului devin o chestiune prea importantă şi prea oscilantă în viaţa acestuia pentru a mai
permite grija obişnuită faţă de părerea altora cu privire la ele.”16

În concluzie, resocializarea presupune un proces de lungă durată ce are loc în centre specializate.
Acest proces presupune atât implicarea cadrelor medicale cât şi a familiei care are rolul de a
susţine moral pacientul aflat în procesul de vindecare. Pacientul necesită toată atenţia celor din
jur pentru a se reabilita, iar după părerea mea procesul de resocializare este unul dintre cei mai
importanţi paşi pentru ca pacientul să se poată reintegra cu success în societate.

Motto: „Oricine poate trăi experienţa unei tulburări psihice. Nimeni nu poate trăi stigmatizat”( V.
Hugo)

15
Erving Goffman, Aziluri, Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane
instituţionalizate, Ed Polirom, Bucureşti, 2004, p.71
16
Erving Goffman, Aziluri, Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor catregorii de persoane
instituţionalizate, Ed Polirom, Bucureşti, 2004, p.147
 Bibliografie

1.*** Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Ed Babel, Bucureşti, 1993

2. Aurel Roman, Psihiatrie, Editat de Asociaţia psihiatrilor din România, Bucureşti, 2004

3. Erving Goffman,Aziluri,Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor

categorii de persoane instituţionalizate, Ed Polirom, 2004

4. Maria Roth, Societatea şi bolnavii psihic: Perspective privind asistarea comunitară în

psihiatrie, Ed Presa Universitară Clujeană, 2008

5. Mircea Piticariu, Sorin M. Rădulescu, Devianţa comportamentală şi boala psihică, Sociologie

şi Psihiatrire, Ed Academia Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989

6. Roxana Chiriţă, Vasile Chiriţă, Aurel Papari, Manual de psihiatrie clinică şi psihologie
medicală, Ed Fundaţiei „ Andrei Şaguna “, Constanţa, 2003

7. Carmen Hârtie, Psiho-Pelerinaj, Ajutaţi-mă, ca să mă înţelegeţi! [Online] Disponibil la:

http://www.spitalpsihiatriebotosani.ro/Pages/Revista/Nr.1/Pages/Dialog-cu-sinceritatea.html [ Accesat
pe: 15 ianuarie 2012]