NOŢIUNI INTRODUCTIVE

DEFINIŢIA POMICULTURII

Pomicultura

este ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei şi tehnologiilor speciilor pomicole, în

vederea realizării unor producţii mari de fructe, relativ constante de la un an la
altul, de calitate superioară şi profitabile în acelaşi timp.

Etimologic, această denumire derivă de la

pomus-i = arbore fructifer
cultura-ae = îngrijire, cultivare

Pomicultura generală se ocupă cu:

- studiul particularităţilor biologice şi ecologice ale pomilor şi arbuştilor
fructiferi, în interacţiunea lor cu factorii de mediu
- stabilirea tehnologiei de obţinere a materialului săditor pomicol, de
înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, în vederea realizării de producţii mari, relativ
constante, de calitate superioară şi eficiente în acelaşi timp.

Pomicultura specială este ştiinţa care:

- studiază pomii şi arbuştii fructiferi din punct de vedere morfologic şi
agrobiologic,
- stabileşte sortimentele cele mai adecvate pentru fiecare specie în parte
- elaborează tehnologii diferenţiate pe soiuri sau grupe de soiuri, în scopul
valorificării la maxim a potenţialului productiv al acestora

Pomologia se ocupă cu descrierea soiurilor pomilor şi arbuştilor fructiferi pe

baza caracterelor morfologice biologice şi de producţie ale acestora.
Studiul acestei discipline ajută la recunoaşterea soiurilor diferitelor specii
pomicole.
Pentru recunoaşterea soiurilor se recurge de cele mai multe ori şi la
aprecierea organoleptică (prin degustare)
CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE

• CLASIFICAREA TAXONOMICĂ

• CLASIFICAREA DUPĂ HABITUS

• CLASIFICAREA DUPĂ FRUCT

CLASIFICAREA TAXONOMICĂ

Speciile fructifere din climatul temperat sunt cuprinse în 10 ordine Rosales,

Rubiales, Juglandales, Fagales, Ericales, Eliagnales, Rhamnales, Cornales,
Urticales şi Actinidiales.

Din ordinul Rosales fac parte familiile Rosaceae şi Saxifragaceae iar din ordinul
Fagales, familiile Fagaceae şi Betulaceae. În celelalte ordine există o singură
familie. Ponderea familiilor în producţia de fructe a speciilor de climat temperat
este foarte variată. Astfel, Rosaceae este familia de angiosperme care se plasează
pe o treaptă superioară a scării filogenetice, unde are un rol predominant, ca
urmare a numărului mare de specii, cât şi a diversităţii lor.

Rosaceae cuprinde patru subfamilii din care pentru pomicultură prezintă interes
subfamiliile: Pomoidae cu genurile Malus, Pirus, Cidonia, Sorbus şi Mespilus;
Prunoidae cu genurile Prunus, Armeniaca, Piersica, Amigdalus şi Cerasus şi
subfamiliile Rosoideae cu genurile Fragaria şi Rubus. Familia Saxifragaceae
include subfamilia Ribesoideae cu genurile Ribes şi Grossularia.

Ordinul Juglandales cuprinde familia Juglandaceae cu genul Juglans.

Ordinul Fagales, include familiile: Fagaceae, Betulaceae şi Moraceae. Familia

Fagaceae cuprinde genul Castanea, familia Betulaceae include genul Corylus, iar
familia Moraceae genul Ficus.

Speciile pomicole cultivate sunt denumite "specii sintetice". Specii sintetice

înglobează cu prioritate:

• mărul (Malus domestica Borkh.), care cuprinde peste 10.000 de soiuri

cultivate;

• părul (Pirus sativa Lamet D.C.) cu circa 6.000 de soiuri,

 • gutuiul (Cydonia oblonga Mill.) au numai câteva zeci de soiuri;

• prunul (Prunus domestica L.) cu peste 2.000 de soiuri;

• caisul (Armeniaca vulgaris Lam.) cu câteva sute de soiuri;

• piersicul (Piersica vulgaris L.), care cuprinde peste 3.000 de soiuri;

• cireşul (Cerasus avium L.) cu peste 100 de soiuri;

• vişinul (Cerasus vulgaris Mill.) cu aproape 100 de soiuri.

CLASIFICARE DUPĂ HABITUS A SPECIILOR POMICOLE

După habitus şi vigoarea de creştere, speciile pomicole se grupează în

pomi propriu-zişi arbustoizi, arbuşti, subarbuşti şi plante semierboase şi
ierboase.

Pomii propriu-zişi sunt plantele lemnoase de vigoare diferită, cu un singur

trunchi şi o coroană în general de dimensiuni mai mari (înălţimea de 10-20 m,
diametrul coroanei 5-15 m). Durata de viaţă este mare, de la 15 ani la 50 şi chiar
peste 100 de ani (nuc, castan).

Din grupa pomilor propriu-zişi fac parte: mărul, părul, prunul, caisul, piersicul,
cireşul, vişinul, nucul şi castanul.

• Arbustoizii sunt plante lemnoase de vigoare mai mică şi se prezintă sub

formă de tufă, alcătuită din 2-4 tulpini inegale ca mărime, înserate în zona
coletului şi au grosime variabilă. Formează coroane unice sau separate, în
timp numărul tulpinilor ajung până la 6-8. Înălţimea arbustoizilor este
cuprinsă între 3-7 m iar durata lor de viaţă este mai scurtă (20-30 ani). Se
înmulţesc uşor prin drajoni, marcote, butaşi. Din această grupă fac parte:
gutuiul, vişinul arbustoid, alunul, mărul paradis, cornul, socul, scoruşul etc.

• Arbuştii sunt plante lemnoase de vigoare mică, cu înălţime de 1-1,5 până la

2,0 m. Se prezintă sub formă de tufă cu numeroase tulpini subţiri (1-3 cm în
diametru), slab ramificate şi sunt înserate începând din zona coletului.
Durata de viaţă este de 10-15 ani. Formează cu uşurinţă rădăcini adventive şi
se înmulţesc prin marcote, drajoni, butaşi sau despărţirea tufei. înmulţirea
 prin seminţe se practică pe scară redusă (doar în procesul de ameliorare).
Din această categorie fac parte: coacăzul, agrişul, afinul etc.

• Semiarbuştii sunt plante semilemnoase, ale căror tulpini au durată de viaţă

scurtă (doi ani).

În primul an cresc lăstarii (tulpini simple), cu înălţimea de 1-2 m (la zmeur) şi

4-8 m la mur şi au grosimea, de circa 1 cm. în lungul tulpinilor simple se
diferenţiază muguri micşti care în anul al doilea dau ramificaţii ce poartă
inflorescenţe şi fructe.

Tulpinile de doi ani, fructifică după care se usucă, iar plantele se regenerează în
continuare prin drajoni.

Formarea, an de an, de noi drajoni asigură o durată de viaţă a plantei de 12-15

până la 20 de ani.

Din această grupă face parte zmeurul şi murul

• Plantele fructifere semierboase.

Plantele din acestă grupă (fragul şi căpşunul), fac trecerea de la plantele

arborescente la cele ierboase. Sunt plante de talie mică ce se prezintă sub formă de
tufă, cu înălţimea de 15-30 cm. Tulpina este scurtă (0,5-3,0 cm), sub formă de
rizom şi îngroşare circulară (sub formă de inele). În partea inferioară se formează
sistemul radicular iar în cea superioară o rozetă de frunze. După 3-4 ani de la
plantare o parte din sistemul radicular se usucă apărând un dezechilibru faţă de
partea aeriană şi, în consecinţă, fructele sunt mici. Frunzele sunt lung-peţiolate,
inflorescenţele sunt ramificate şi poartă un număr variabil de flori, în funcţie de
soi. Tulpinile târâtoare (stolonii) se formează în condiţii de zi lungă (16 ore) iar
frunzele se usucă anual. Planta trăieşte 6-8 ani şi dă producţii economice 3-4 ani.

• Plante fructifere erabecee - bananierul - este o plantă erbacee, numită

impropriu arbore, datorită înălţimii de 9-10 m. În sol bananierul are un rizom
cu rădăcini fibroase, iar în partea aeriană un mugur din care se formează
frunze şi inflorescenţa. Trunchiul este format din tecile frunzelor îngroşate şi
sudate una peste alta.
 CLASIFICAREA POMICOLĂ A SPECIILOR FRUCTIFERE

Speciile pomicole de climat temperat, în funcţie de particularităţile biologice şi

tehnologice, au fost grupate astfel: pomacee, drupacee, nucifere şi bacifere. La
aceste grupe se adaugă şi cea a speciilor subtropicale.

Pomaceele. Din această grupă fac parte specii care aparţin familiei Rosaceae,
subfamilia Pomoideae (măr, păr, gutui, moşmon, sorb).

Speciile din această grupă sunt bine adaptate condiţiilor din climatul temperat,
unde s-au format. Ele au o rezistenţă bună la ger, suportând foarte bine iernile grele
din climatul nostru.

Repausul de iarnă (anual) fiind lung, mugurii şi florile nu sunt afectate de

gerurile şi brumele târzii de primăvară.

Se comportă bine în zona colinară, de deal şi chiar în regiuni submontane şi

montane (unele soiuri de măr şi sorb), fiind pretenţioase faţă de umiditate şi de
fertilitatea solului. Soiurile de vară, cu cerinţe mai reduse faţă de apă, pot fi
cultivate şi în regiunile mai secetoase (pe versanţi nordici) şi la altitudini de peste
800 m, pe expoziţie sudică.

Durata de viaţă şi intrarea pe rod este relativ târzie (depinde de combinaţia soi
x portaltoi). În plantaţiile extensive, durata de viaţă a pomilor este de 50-70 de ani
iar fructificarea profitabilă, se realizează după 5-8 ani de la plantare. Durata de
viaţă a pomilor din plantaţiile intensive şi superintensive este de 15-30 de ani şi
aceştia dau producţii economice începând cu anul doi sau trei de la plantare.

Fructele sunt false (la formarea lor participă, pe lângă ovar, şi receptaculul
florii) şi poartă denumirea de poamă.

Pentru această grupă sunt caracteristice şi ramurile de garnisire care, terminal

sau pe treimea superioară din lungimea ramurii de rod, prezintă muguri micşti, iar
mugurii vegetativi sunt plasaţi pe treimea bazală şi mijlocie a ramurii. Această
dispunere a mugurilor face ca procesul de degarnisire la seminţoase să fie foarte
lent.

La măr şi la păr, la locul de prindere a fructului pe ramura suport, are loc o

acumulare de substanţe organice de rezervă, ceea ce face ca ţesuturile să se
îngroaşe şi să dea naştere unor formaţiuni numite burse. Pe burse se formează noi
ramuri de garnisire (de regulă prefructifere şi chiar fructifere în proporţie de 8-
10%). Diferenţierea, la locul de formare a fructului, de noi formaţiuni de rod
împiedică degarnisirea ramurilor.

Tăierile de fructificare şi chiar şi cele de formare a coroanei pot fi efectuate pe

tot parcursul perioadei de repaus (la măr), deoarece aceste specii îşi vindecă relativ
uşor rănile. Majoritatea soiurilor de pomacee sunt autosterile şi au în general
afinitate bună atât cu portaltoii generativi cât şi cu cei vegetativi.

Drupaceele.

Principalele specii din această grupă sunt: prunul, caisul, piersicul, cireşul,
vişinul şi migdalul. Aceste specii aparţin subspeciei Prunoideae. Rezistenţa lor la
ger este mai redusă faţă de pomacee, iar repausul vegetativ al mugurilor este mai
scurt. Înfloritul are loc mai timpuriu, de aceea, în mod frecvent, florile şi fructele
proaspăt legate sunt afectate de gerurile şi brumele târzii de primăvară. Înfloritul se
produce înainte sau concomitent cu înfrunzitul. La prun, cais, piersic şi vişin
fructul este o drupă. După fruct, migdalul poate fi încadrat în grupa nuciferelor.
Fructul este adevărat (se formează din ovar).

Toate speciile din această grupă sunt pretenţioase faţă de căldură (cu excepţia
unor soiuri de prun, cireş şi vişin, care se comportă bine şi în regiunile de deal).
Caisul şi migdalul merg bine şi în regiunile mai sărace în precipitaţii deoarece sunt
mai rezistente la secetă.

Durata de viaţă a pomilor este mai scurtă. în plantaţiile intensive şi

superintensive durata de viaţă este de 8-12 ani (cais, piersic). În plantaţiile
extensive, durata de viaţă este de 40-50 de ani la prun şi cireş şi de 15-20 de ani la
celelalte specii.

Vigoarea de creştere este mare şi rapidă, în special imediat după plantarea în

livadă. Posedă o mare capacitate de formare a lăstarilor anticipaţi (în special
piersicul), se degarnisesc repede datorită dispunerii mugurilor floriferi pe treimea
bazală şi mijlocie a ramurilor de garnisire (în special la piersic şi soiurie de vişin
provenite din Crişana). După recoltarea fructelor, la locul de prindere a fructului se
formează o cicatrice iar ramura rămâne degarnisită. Creşterile vegetative se
realizează în treimea superioară sau terminal (ramura pleată), ceea ce face ca rodul
să se deplaseze an de an spre periferia coroanei. Numărul de soiuri şi de portaltoi,
la prunoidee, este mai mic faţă de pomacee.

Nuciferele

Grupa nuciferelor cuprinde nucul, alunul şi castanul, specii ce aparţin unor

familii diferite (Juglandaceae, Betulaceae şi Fagaceae). Aceste specii au cerinţe
mari faţă de căldură, suportă mai greu temperaturile scăzute din timpul iernii şi
chiar brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. De aceea ele sunt plasate în
bazinele pomicole cu ierni blânde, veri mai răcoroase şi bogate în precipitaţii.
Corylus avellana L. (alunul european, comun sau de pădure) este mai rezistent la
ger comparativ cu celelalte specii de alun (Corylus maxima Mill. şi C.colurna L.).

Speciile de nucifere au fructele uscate, iar intrarea pe rod este tardivă mai ales
la castan şi nuc. Au o durată de viaţă lungă (una sau mai multe sute de ani), cu
excepţia alunului care este mai precoce şi are o durată de viaţă mai scurtă (20-25
de ani).

Polenizarea, la aceste specii, este anemofilă, indivizii obţinuţi din seminţe

având o mare diversitate genetică şi fenotipică. Pentru a răspândi în cultură soiurile
şi biotipurile valoroase s-a introdus înmulţirea prin altoire la nuc şi castan iar la
alun se obţin rezultate bune prin marcotaj şi drajoni.

Baciferele.

Din această grupă fac parte coacăzul, agrişul, afinul, zmeurul, murul şi
căpşunul, specii ce aparţin unor familii diferite, cu particularităţi agrobiologice
specifice fiind grupate, în principal, după fruct.

Toate speciile incluse în această grupă au fructe foarte perisabile. Fructele sunt
bace la coacăz, agriş , polidrupe la zmeur şi mur. Coacăzul şi agrişul sunt specii
lemnoase în timp ce căpşunul face legătura între speciile lemnoase şi cele ierboase.
Zmeurul şi murul sunt subarbuşti. Toate formează tufe. Durata lor de viaţă este 4-
12-15 ani şi încep să fructifice din al doilea an de la plantare.

Se înmulţesc uşor prin marcote, butaşi, drajoni, stoloni iar la agriş se practică şi
altoirea pe Ribes aureum Pursc
Speciile subtropicale

În grupa speciilor subtropicale sunt incluse smochinul, citricele, kiwi şi alte

specii cu biologie mai mult sau mai puţin diferită faţă de speciile din climatul
temperat. Smochinul, şi kiwi pot fi cultivate în condiţiile de la noi în câmp, iar
lămâiul, mandarinul, grapefruitul şi portocalul se pot cultiva numai în spaţii
protejate (seră, apartament).

ORGANELE POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

(ORGANOGRAFIE)

Pomii fructiferi, pot să fie cu rădăcini proprii atunci când au fost obţinuţi din
sămânţă, butaşi, drajoni şi pomi obţinuţi prin altoire. La rândul lor pomii pe
rădăcini proprii sunt de două feluri (după modul de obţinere), din sămânţă şi prin
orice metodă de înmulţire vegetativă cu excepţia altoirii.

Pomii altoiţi sunt categoria cea mai răspândită în plantaţiile pomicole. Ei sunt
rezultatul îmbinării a doi sau trei partenerei (portaltoiul şi altoiul sau portaltoi x
intermediar x altoi). Intermediarul se foloseşte în cazul în care între cei doi
parteneri (portaltoi şi altoi) nu există afinitate.

Organele pomilor şi arbuştilor fructiferi se împart în două grupe şi anume:

a) organe vegetative: - rădăcină

- colet

- tulpină

- muguri

b) organe de reproducere: - floarea

- fructul cu seminţele

La rândul lor, organele vegetative se împart în două grupe:

• organe subterane (sistemul radicular sau rădăcina)

• organe aeriene (tulpina). între cele două părţi ale pomului există o
permanentă influenţă reciprocă.
 SISTEMUL RADICULAR

Sistemul radicular (rădăcina) este alcătuit din totalitatea rădăcinilor şi pot să fie
clasificate după criterii diferite, şi anume:

a) după origine;

b) după direcţia de creştere;

c) după funcţiile pe care le îndeplinesc.

În funcţie de origine, rădăcinile pot să fie:

embrionare, atunci când provin din radicula embrionului şi se întâlnesc la

pomii sau portaltoii proveniţi din seminţe;

adventive, în cazul pomilor obţinuţi prin înmulţire vegetativă (marcotaj,

butăşire, drajonare, stoloni, micropropagare).

În funcţie de direcţia de creştere rădăcinile pot fi: orizontale (trasante), oblice şi

verticale.

Rădăcinile orizontale sunt plasate la adâncimea de 5-100 cm, în solurile

profunde şi fertile, şi 0-70 cm când solul este mai puţin profund şi fertil.

Rădăcinile verticale pătrund în profunzime până la adâncimea de 2-4 m, rareori

mai mult, însă sunt mai puţin numeroase decât cele orizontale. Materialul săditor
provenit din seminţe manifestă, în primii ani după plantare, o pronunţată tendinţă
de formare a rădăcinilor verticale. Datorită lucrărilor de fasonare a rădăcinilor la
plantare în prima etapă se dezvoltă, cu prioritate, rădăcinile trasante (orizontale).

Dispunerea sistemului radicular pe profilul de sol este mult influenţată de:

lucrările solului, structura şi textura lui, conţinutul în elemente nutritive, adâncimea
pânzei de apă freatică, modul de ramificare a rădăcinilor (bazală, mediană,
terminală etc.)

După funcţia lor, sistemul radicular cuprinde rădăcini groase sau de schelet şi
rădăcini fibroase sau de garnisire.
 Rădăcinile de schelet sunt reprezentate de pivot şi de cele de ordinul I, II şi III
şi chiar de ordinul IV la pomii de vigoare foarte mare. Au lungime variabilă (de la
câţiva metri la zeci de metri - nuc, castan), grosimi de la 3 mm la 20-30 cm; au o
durată de viaţă lungă, unele trăind cât pomul. Datorită duratei mari de viaţă a
rădăcinilor de schelet ele sunt considerate elemente permanente ale organelor
hipogee.

Rădăcinile axiale sunt plasate pe rădăcinile de schelet şi sunt de ordin superior

celor de schelet (IV-V-VI). Au culoarea albă şi sunt subţiri, de la fracţiuni de mm
la 3 mm; lungimea lor nu depăşeşte 2,5 cm; prezintă ramificaţii laterale; cresc
foarte repede şi au rolul de a împânzi cât mai bine solul. Această grupă de rădăcini
îndeplineşte şi rolul de absorbţie a apei cu săruri minerale.

În funcţie de stadiul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc rădăcinile

axiale (de garnisire), pot fi clasificate în: active, intermediare şi conducătoare.

Rădăcinile absorbante, au ponderea cea mai mare (pot reprezenta până la 90%
din numărul total de rădăcini). Sunt de culoare albă-străvezie, cu lungimea de 0,1-
4,0 mm şi au menirea de a absorbi apa şi sărurile minerale din sol. Această
categorie de rădăcini mai are şi rolul de sinteză primară a compuşilor organici
(transformă azotul anorganic în azot organic), cu ajutorul energiei provenite din
descompunerea substanţelor hidrocarbonate. Durata de viaţă a rădăcinilor
absorbante este de 14-21 zile, rareori mai mult; sunt suculente, nu formează
îngroşări secundare şi sunt îmbrăcate în perii absorbanţi sau micorize.

Perii absorbanţi sunt în general unicelulari şi cu densitate variabilă de la o

specie la alta (170-300/mm2 la măr; 200/mm2 la păr; 380/mm2 la prun şi peste
600/mm2 la arbuştii fructiferi).

Prin intermediul perilor absorbanţi se asigură contactul sistemului radicular cu

solul, ceea ce duce, în final, la realizarea unei suprafeţe mari de absorbţie.

Pe măsură ce o parte din perişorii absorbanţi mor se formează, în zona de

creştere, alţii noi, iar locul în care perii absorbanţi s-au degradat (au murit) se
numeşte zona aspră. Odată cu perişorii absorbanţi mor şi o parte din rădăcinile
active iar locul lor este luat de cele formate pe segmentele noi ale ramificaţiilor
rădăcinii. Majoritatea rădăcinilor active se găsesc la nivelul de proiecţie a coroanei
pe sol. Cea mai mare densitate a rădăcinilor active se găseşte în zona care
reprezintă proiecţia coroanei

Cunoaşterea modului de dispunere a rădăcinilor active are mare importanţă în

procesul de fertilizare deoarece îngrăşămintele trebuie aplicate în zona rădăcinilor
active.

Rădăcinile intermediare se formează din rădăcini actrive (absorbante). Au

culoarea gri deschisă şi sunt în stadiu de tranziţie de scurtă durată, între rădăcinile
absorbante şi cele conducătoare.

Rădăcinile conducătoare sunt colorate în brun deschis până la brun închis; se

formează din cele intermediare. La nivelul acestor rădăcini apar îngroşări
secundare şi astfel ele devin rădăcini de schelet.

Rădăcinile absorbante sunt formate din piloriză (scufie), cu rol de a proteja zona
netedă de creştere a cărei lungime este de 2-5 mm şi asigură creşterea rădăcinii în
lungime; zona absorbantă sau piliferă este acoperită cu perişori absorbanţi; zona
aspră este acoperită cu perişori absorbanţi atrofiaţi, iar în continuare spre pivot, se
află zona intermediară şi cea conducătoare.

Perişorii absorbanţi. sunt foarte mici, unicelulari, fiecare prezentând

citoplasmă, nucleu şi o membrană foarte subţire, permeabilă şi lipsită de cuticulă.
Ei secretă anumite substanţe mucilaginoase care le asigură aderenţa la sol. Datorită
numărului mare de perişori absorbanţi de 200-700/mm2, se asigură explorarea unui
volum mare de sol.

Pentru ca perii absorbanţi să poată absorbi apa cu săruri minerale, acestea

trebuie să aibă o putere de sugere mai mare decât presiunea osmotică a soluţiei
solului. Rădăcinile speciilor: măr, păr, gutui şi cireş au o forţă de sugere de 8-14
atmosfere iar cele de prun şi piersic de circa 18 atmosfere (POPESCU şi colab.,
1982, 1993).

Micoriza-este o asociaţie simbiotică între o ciupercă şi rădăcinile absorbante ale

pomului. Hifele ciupercii formează o pâslă deasă în jurul rădăcinilor active cu care
trăiesc în simbioză, asigurând absorbţia apei şi a sărurilor minerale (HOLEVAS,
1966). Micorizele sunt prezente în mai mare măsură la măr, păr, gutui, prun, vişin,
migdal, nuc, castan, alun, coacăz etc.; iar la lămâi, micozele înlocuiesc chiar
perişorii absorbanţi.

La speciile care nu au perişori absorbanţi, pentru a nu deranja activitatea

micozelor transplantarea se va face cu balot de pământ care să acopere întreg
sistemul radicular.

Funcţiile sistemului radicular

Principalele funcţii ale sistemului radicular sunt: fixarea pomului în sol,

absorbţia şi transportul apei şi a sărurilor minerale, respiraţia, sinteza primară a
unor substanţe, depozitarea şi sinteza giberelinelor şi a citochininelor, secretarea
unor compuşi chimici care sunt eliminaţi în sol. Aceşti compuşi chimici au rolul de
a solubiliza substanţele greu solubile din complexul solului, care după solubilizare
devin utile pentru plantă.

• Fixarea pomului în sol este condiţionată de particularităţile fizice ale

solului, dispunerea sistemului radicular pe diferite profile de sol. Cu cât
portaltoiul este mai viguros cu atât ancorarea în sol este mai puternică şi
invers.

• Absorbţia apei şi a substanţelor nutritive este o funcţie caracteristrică şi are

menirea de a asigura satisfacerea nevoilor de hrană ale plantei şi de a înlocui
apa pierdută prin transpiraţie. La nivelul sistemului radicular, apa pătrunde
în rădăcină prin scoarţa, care este mult mai permeabilă comparativ cu cea a
tulpinii. Acest ultim aspect trebuie avut în vedere la plantare, deoarece
sistemul radicular se deshidratează uşor şi într-un interval de timp relativ
scurt.

• Circulaţia sevei brute în plantă se face prin xilem, ţesut prezent în structura
rădăcinilor absorbante şi în continuare până la frunze, iar prin floem circulă
seva elaborată de frunză până la rădăcinile absorbante.

• Respiraţia rădăcinilor plantelor pomicole este foarte activă, cu menţiunea că

speciile din familia Rosaceae sunt mult mai pretenţioase faţă de oxigenul din
sol. Ele îşi desfăşoară activitatea în condiţii normale dacă ponderea
oxigenului în aerul din sol este mai mare de 10%. Diminuarea conţinutului
aerului din sol în oxigen are repercusiuni negative asupra creşterii sistemului
 radicular în ansamblu iar lipsa lui provoacă asfixierea şi moartea rădăcinilor.
Cerinţele cele mai mari faţă de oxigen le au rădăcinile tinere.

• Depozitarea. La nivelul sistemului radicular se realizează şi depozitarea

substanţelor de rezervă dintre care, cu prioritate, la nivelul cortexului se
depozitează amidonul. Depozitarea amidonului se face şi la nivelul celulelor
parenchimatice şi în sclerenchim. Procesul de depozitare a substanţelor de
rezervă se realizează în perioadele în care creşterile scad în intensitate iar
frunzişul atinge dimensiunea maximă. Vigoarea şi capacitatea de creştere a
pomilor este legată nemijlocit de cantitatea de substanţe organice depozitate
în sistemul radicular.

• Sinteza primară a unor compşi organici. La nivelul rădăcinilor absorbante

are loc sinteza primară a azotului (amide, aminoacizi), folosind în acest sens
energia rezultată din descompunerea hidraţilor de carbon.

• Sinteza substanţelor bioactive. La nivelul sistemului radicular se

sintetizează fitohormonii (gibereline şi citochinine), care circulă acropetal şi
au un rol foarte important în procesul de creştere.

• Înmulţirea vegetativă. Pentru unele specii pomicole cum ar fi: prunul,

vişinul, zmeurul, murul, cătina etc., rădăcina poate fi folosită şi la înmulţirea
vegetativă, prin mugurii adventivi existenţi pe acestea, care pot să de a
naştere la drajoni.

TULPINA

Organele pomului, situate deasupra solului, formează tulpina.

Trecerea de la rădăcină la tulpină se realizează prin intermediul coletului.

La plantele înmulţite prin seminţe coletul este natural iar la cele înmulţite pe cale
vegetativă (butaşi, marcote, drajoni), coletul este numai convenţional.

Tulpina pomilor este alcătuită din trunchi şi coroană.

Trunchiul
• este porţiunea de tulpină cuprinsă între colet şi prima ramură din coroana
pomului.
 În funcţie de înălţimea pe care o are trunchiul, el poate fi:

• pitic (30-60 cm), mijlociu (80-120 cm),

• înalt (150-180 cm)

• foarte înalt (peste 200 cm).

Înălţimea trunchiului se stabileşte în funcţie de forma de coroană şi sistemul de

cultură preconizat, care la rândul lor sunt condiţionate şi de vigoarea de creştere a
combinaţiei soi şi portaltoi.

Pentru plantaţiile intensive şi superintensive se utilizează trunchiul pitic iar

pentru plantaţiile extensive trunchiul mijlociu, înalt sau foarte înalt.

Trunchi foarte înalt se utilizează mai mult în plantaţiile de aliniament şi pentru

pomii din grădina de lângă casă, unde se intenţionează să se circule pe sub coroana
lor.

Coroana pomilor

-este formată din axul central, care se termină cu o creştere anuală numită
săgeată, apoi ramurile de schelet (şarpantele, ramurile de ordinul I), care se
prelungesc cu o creştere anuală numită ramură de prelungire, iar lateral pe şarpante
sunt inserate ramuri de semischelet.

Ramurile de schelet şi semischelet sunt îmbrăcate cu ramuri de garnisire, care la

rândul lor pot fi prefructifere şi fructifere.

Coroana este formată din totalitatea ramurilor plasate în partea superioară a

trunchiului.

• Ramurile de schelet pleacă direct din axul pomului. Ele sunt elemente
stabile ale coroanei, au o durată de viaţă egală cu a pomului şi se formează
în perioada de tinereţe a acestuia.

Grosimea şi lungimea ramurilor de schelet este dependentă de vigoarea pomului

(la pomi viguroşi, ramurile de schelet sunt bine dezvoltate iar la cei pitici sunt slab
dezvoltate). La pomii conduşi pe spalier nu este necesar ca ramurile de schelet să
fie groase deoarece greutatea fructelor este parţial suportată de sistemul de
susţinere (stâlpi şi sârmă de susţinere).

Între axul pomului şi ramurile de schelet se formează unghiul de inserţie (de

creştere sau ramificare). Valoarea optimă a acestui unghi este de 45-55-60º. La un
unghi de inserţie mai mic se favorizează creşterea în detrimentul ramificării şi
fructificării. Dacă unghiul este mai mare se stimulează fructificarea în detrimentul
creşterii.

Ramurile de schelet pot fi dispuse în lungul axului pomului solitar sau sub
formă de etaje.

Unghiul format între două ramuri de schelet din acelaşi etaj se numeşte unghi
de divergenţă sau de deschidere. Valoarea lui poate fi variabilă în funcţie de
numărul de şarpante dintr-un etaj (două, 180º; trei, 120º; patru, 90º).

Importanţa elementelor de schelet se reduce pe măsură ce se intensifică cultura

sau apare sistemul de susţinere.

• Ramurile de semischelet au o durată de viaţă mai mică (3-5 ani) iar vigoarea
lor este intermediară între a celor de schelet şi de garnisire. Acestea se
formează, de regulă, din ramurile de garnisire în evoluţie sau din ramurile
anuale vegetative viguroase care sunt inserate direct pe şarpantă sau
subşarpantă.

 Ramurile de garnisire.-Această categorie are menirea de a garnisi ramurile

de schelet şi semischelet. Ele provin din creşterile anuale de vigoare slabă
sau submijlocie care îşi încheie perioada de vegetaţie mai repede decât
ramurile viguroase de schelet şi semischelet.

Ramurile de garnisire, în funcţie de organele la care dau naştere, sunt:

prefructifere (pintenul şi smiceaua) şi fructifere (ţepuşe, buchete, nuieluşe, ramuri
mijlocii, mlădiţe etc.).

• Ramurile prefructifere sunt de vigoare slabă, nu poartă muguri floriferi,

internodurile sunt în general scurte, ţesuturile mecanice sunt reduse, în anul
sau anii următori ele vor evolua spre ramuri de fructificare.
 • Ramurile de rod (fructifere) se formează din cele prefructifere sau direct din
creşterile anuale. Ele diferenţiază muguri de rod, fructifică şi apoi
îmbătrânesc într-o anumită ordine (tipică fiecărei specii sau grup de specii).

Ramurile fructifere mai bătrâne sunt plasate în interiorul coroanei (baza

şarpantelor şi pe ax) iar cele mai tinere la periferia coroanei. Cu cât ramurile
fructifere sunt mai tinere (1-3 ani), cu atât potenţialul lor biologic este mai mare.
Fructe mari şi de calitate se obţin pe ramurile de rod tinere, de aceea se preferă ca
semischeletul pomului să nu fie mai bătrân de 4-5 ani.

Lăstarii

• sunt organe tinere, provenite din muguri vegetativi în cursul perioadei de

vegetaţie. în lungul lăstarului, la nivelul nodurilor se formează frunze şi
muguri.

Procesul de formare a lăstarilor are loc an de an.

Se impune menţiunea că lăstarii se formează şi din muguri micşti.

Din mugurul mixt se formează atât lăstar cât şi floare (gutui) sau inflorescenţă
(măr, păr).

În anumite situaţii lăstari se pot forma din muguri dorminzi sau adventivi.

Mugurii

• sunt organe care se formează pe lăstari în fiecare an. Ei pot fi clasificaţi după
poziţia şi după funcţia pe care o îndeplinesc.

După poziţia lor mugurii pot fi apicali (terminali), axilari (laterali) şi stipelari.
Cei stipelari în funcţie de modul de dispunere la nivelul nodului, faţă de mugurele
vegetativ pot fi colaterali (dispuşi în acelaşi plan orizontal cu cel vegetativ) şi
stipelari seriali (mugurele stipelar este plasat sub cel vegetativ, în acelaşi plan
vertical).

După funcţia pe care o îndeplinesc, mugurii pot fi activi şi latenţi. Cei activi, la
rândul lor, sunt vegetativi şi de rod. Mugurii de rod pot fi floriferi (la sâmburoase)
şi micşti (la seminţoase).
 Din mugurii floriferi se formează una până la patru flori şi, eventual tot atâtea
fructe (sâmburoase).

Mugurii micşti, întâlniţi la seminţoase dau naştere la lăstari şi flori sau

inflorescenţe (cu 5 flori la măr şi până la 8-9 flori la păr).

La măr, păr, nuc şi alun mugurele terminal este vegetativ sau mixt în timp ce la
cireş, vişin, prun şi cais, mugurele terminal este vegetativ.

Inflorescenţele şi florile

La speciile măr, păr, vişin, cireş, prun, nuc, castan, alun florile sunt grupate în
inflorescenţe: corimb, umbelă, cimă, racem, ament.Florile solitare se întâlnesc la
porumbar, corcoduş, cais, piersic, migdal, gutui şi moşmon).

La majoritatea speciilor pomicole florile sunt hermafrodite, iar nucul, castanul

şi alunul sunt specii unisexuat monoice. Dudul, smochinul şi cătina albă sunt specii
unisexuat dioice.

Fructele se formează în urma fecundării sau prin partenocarpie. Fructificarea

partenocarpică este frecventă la unele soiuri de măr, păr şi smochin.

CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

-CICLUL ONTOGENETIC-

Totalitatea transformărilor morfologice şi fiziologice pe care le parcurge fiecare

pom sau arbust fructifer de la formarea embrionului până la moartea plantei,
reprezintă ciclul întreg de viaţă (ontogenetic sau individual).

Durata ciclului de viaţă la plantele pomicole variază de la câţiva ani (la arbuşti
fructiferi) până la 100 de ani şi chiar mai mult (la castan şi nuc).

Pe parcursul ciclului individual de viaţă au loc numeroase transformări care

reprezintă evoluţia plantei de la perioada de tinereţe la cea de maturitate şi în final
la cea de bătrâneţe.
 PERIOADELE DE VARSTĂ DIN CICLUL ÎNTREG DE VIAŢĂ
ŞI PARTICULARITĂŢILE LOR
Ciclul individual de viaţă la pomii şi arbuştii fructiferi cuprinde şase perioade
de viaţă bine individualizate prin modificările morfologice şi fiziologice ce au loc
de la o perioadă la alta

Cele şase perioade ale ciclului de viaţă sunt:

 embrionară,

 juvenilă sau de tinereţe,

 de început al rodirii,

 de mare producţie,

 de diminuare a rodirii

 de bătrâneţe.

Perioada embrionara
Perioada embrionară începe odată cu fecundarea ovulului şi se încheie în
momentul în care are loc germinarea seminţelor.

La speciile alogame individul nou format este un hibrid între soiurile ce au

participat la polenizare şi fecundare. Din această cauză puieţii hibrizi, manifestă o
variabilitate fenotipică mai mult sau mai puţin evidentă şi o mare plasticitate
ecologică. În majoritatea cazurilor hibrizii obţinuţi au caractere şi însuşiri
inferioare ambilor părinţi.

În momentul recoltării fructelor, la cele mai multe specii şi soiuri seminţele sunt
mature morfologic (au mărimea, culoarea, luciul, desenul etc. caracteristice
soiului), însă nu sunt mature fiziologic (nu au capacitatea de a germina).
Maturitatea fiziologică se atinge numai după parcurgerea perioadei de
postmaturare.

Ajungerea la maturitatea fiziologică nu presupune modificări morfologice în

plus. Transformările biochimice şi fiziologice legate de postmaturare, se produc
numai în condiţii de temperatură cuprinsă între 0-7ºC şi o umiditate la nivelul
seminţei de circa 60% (în mediul de stratificare de circa 28-30%).

Durata perioadei de maturare fiziologică (postmaturarea) este determinată de

filogenia caracteristică fiecărei specii. La speciile ale căror fructe se coc devreme
(cireşe, vişine) perioada de postmaturare este mai îndelungată comparativ cu a
celor ce se maturează mai târziu (gutui, măr, păr). Dacă temperatura în mediul de
stratificare se poate menţine între 0 şi 4ºC, durata perioadei de postmaturare se
înjumătăţeşte. Creşterea umidităţii în mediul de stratificare poate provoca
mucegăirea seminţelor.

Dacă în cursul perioadei de postmaturare temperatura coboară sub 0ºC procesul

se opreşte şi se va relua când temperatura depăşeşte 0ºC. Blocarea postmaturării
are loc şi în cazul în care temperatura în mediul de stratificare depăşeşte 10ºC.

Perioada embrionară se încheie în momentul în care seminţele încep să

germineze.

Perioada de tinereţe (juvenilă)

Începutul acestei perioade este marcat de declanşarea procesului de germinare a
seminţelor sau la pomii altoiţi, de pornirea în vegetaţie a mugurelui altoi. Ea se
încheie în momentul în care apar primele flori şi fructe.

Durata perioadei de tinereţe este variabilă în funcţie de precocitatea speciei ce

se înmulţeşte prin seminţe sau de combinaţia altoi x portaltoi la pomii altoiţi. De
exemplu, la piersic perioada de tinereţe este scurtă de numai circa 2-3 ani, însă ea
poate ajunge până la 10-12 ani la speciile viguroase (măr, nuc, castan). În perioada
de tinereţe pomii nu au capacitatea de a forma flori şi fructe indiferent dacă au fost
obţinuţi pe cale generativă sau vegetativă.

Plasticitatea caracterelor este accentuată la începutul perioadei şi scade spre

sfârşitul ei, când are loc stabilizarea relativă a însuşirilor organelor vegetative
(rezistenţa la secetă, ger, boli, dăunători etc.).

Ritmul de creştere al organelor epigee şi hipogee este intens. Sistemul radicular

şi tulpina îşi măresc an de an volumul, numărul şi greutatea lor. În fiecare an are
loc înnoirea progresivă. Lăstarii de prelungire ai şarpantelor ajung, la specii ca
piersic, cais şi prun, la 1,0-2,0 m lungime, într-un singur ciclu de vegetaţie. în
această perioadă se realizează cea mai mare parte din volumul coroanei, ca urmare
a dominanţei proceselor de creştere.

Fenomenul de polaritate se manifestă cu intensitate mare în perioada de

tinereţe, favorizând etajarea naturală a coroanei pomului. O bună parte din lăstarii
apăruţi an de an manifestă tendinţa de creştere verticală, ceea ce duce la formarea
unor coroane convergente (adunate, dese). Sistemul radicular are un ritm mai
intens de creştere comparativ cu cel al părţii aeriene.

În perioada de tinereţe ciclul anual de vegetaţie se încheie toamna târziu cu

efecte negative asupra rezistenţei pomilor la temperaturile scăzute din timpul iernii.

Lipsa procesului de fructificare favorizează creşterea, motiv pentru care

lucrările de tăiere se limitează la strictul necesar impus de forma de coroană aleasă.
În această perioadă sunt deosebit de impotante operaţiunile de dirijare (dresare,
înclinare, arcuire) şi cele secundare (incizia, crestarea, strangularea, torsionarea,
frângerea) în detrimentul lucrărilor de tăiere.

Fertilizarea trebuie să fie echilibrată deoarece excesul de azot prelungeşte

perioada de vegetaţie şi măreşte sensibilitatea plantei la ger.

Pentru ca în perioada de tinereţe ciclul de vegetaţie să se încheie la timp se

recomandă ca în a doua jumătate a anului, să se reducă apa şi azotul din sol.

Durata perioadei de tinereţe poate fi scurtată prin executarea unor tăieri sumare,
limitate la strictul necesar având ca obiectiv principal formarea scheletului. Alături
de scurtări se folosesc înclinări, arcuiri şi prin menţinerea unui număr mai mare de
ramuri în coroană, care se elimină pe măsură ce pomii încep să fructifice, şi
coroana se îndeseşte.

Începutul rodirii
Începutul acestei perioade este marcat de apariţia primelor fructe şi ea se înceie
odată cu formarea producţiilor relativ constante de la un an la altul.

Durata perioadei de început a rodirii pomilor este de 6-10 ani în plantaţiile

extensive şi mai scurtă în cele intensive şi superintensive. Plasticitatea ecologică se
manifestă din ce în ce mai slab, pe măsură ce pomii înaintează în vârstă.
Caracterele şi însuşirile plantelor se consolidează. Totuşi, la începutul acestei
perioade, mai este posibil ca noul organism să fie încă puternic influenţat de
condiţiile ecologice în ceea ce priveşte: mărimea, culoarea şi epoca de maturare a
fructelor.

Creşterile vegetative sunt încă viguroase, lăstarii indicatori au lungime de 60-80

cm, producţia de fructe sporeşte an de an, fructele sunt mai mari comparativ cu
cele caracteristice soiului, în plină producţie.

Coroana pomilor se definitivează şi are tendinţa de a se produce îndesirea ei.

Sistemul radicular îşi măreşte dimensiunile an de an.

În această perioadă apare o nouă funcţie a plantei - fructificarea.

Raportul între creştere şi fructificare este favorabil creşterii, în prima parte a

perioadei, pentru ca în cea de a doua să domine fructificarea.

Prin lucrările care se fac în această perioadă se urmăreşte definitivarea formei

de coroană şi realizarea unui număr cât mai mare de formaţiuni de rod. Pe măsură
ce se produce îndesirea coroanei se elimină ramurile de prisos.

Se fac lucrări de fertilizare şi irigare, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de

protejare a recoltei împotriva calamităţilor naturale, de prevenire a căderii
premature a fructelor. Ciclul de vegetaţie anual se încheie mai devreme comparativ
cu perioada de tinereţe.

Perioada de mare producţie

Este cea mai importantă etapă din viaţa plantei. Ea începe odată cu apariţia
producţiilor mari şi relativ constante pe o perioadă mai îndelungată de timp. Durata
acestei perioade este de 20-25 de ani la pomacee şi 10-15 ani la drupacee, în cazul
plantaţiilor extensive, pe când în cele intensive şi superintensive este de numai 8-
10 ani. Încheierea acestei perioade este marcată de tendinţa de scădere a producţiei
de la un an la altul.

În prima parte a perioadei de mare producţie lungimea lăstarilor terminali (de

prelungire) este de 30-40 cm, iar în a doua perte ei ajung numai până la 10-15 cm
(în special în anii cu supraproducţie).
 Procesul care domină este cel de fructificare. Frecvent, ramurile de schelet se
arcuiesc, sub greutatea rodului, formând arcare de rodire, coroanele fiind răsfrânte
sau chiar atârnânde (pandante).

În perioada respectivă se produce o umbrire în interiorul coroanei, ceea ce

declanşează procesul de uscare centrifugă, între ramurile de garnisire (care încep a
se usca) şi cele nou formate, existând o stare de echilibru relativ de la un an la
altul.

Fructele au dimensiuni specifice soiului, iar fructificarea se deplasează spre

periferia coroanei.

Vegetaţia se declanşează primăvara mai de timpuriu şi se încheie mai devreme

toamna.

În anii de supraproducţie apare alternanţa de rodire (măr, păr, prun), respectiv

după un an cu producţie mare urmează unu-doi ani cu producţie mică sau fără
producţie.

Pentru a asigura o fructificare echilibrată an de an se recomandă normarea

încărcăturii de rod, prin tăierile în uscat sau pe cale chimică, fertilizarea raţională a
pomilor şi complectarea deficitului de apă. În partea a doua a perioadei de mare
producţie, se fac tăieri mai severe pentru a stimula creşterea.

Se face reîntinerirea ramurilor de rod prin îndepărtarea unei părţi din

ramificaţiile lor (vetrele se simplifică la una-două burse viguroase), iar
semischeletul se scurtează în funcţie de vigoare.

Protejarea pomilor împotriva calamităţilor naturale are o importanţă deosebită.

Tratamentele fitosanitare şi împiedicarea căderii premature a fructelor devin

prioritare în complexul de lucrări executate în această perioadă a vieţii pomilor.

Diminuarea rodirii
Se manifestă prin scăderea recoltei, an de an, şi se încheie prin lipsa totală a
rodirii. La începutul acestei perioade predomină rodirea, procesul de reînnoire
progresivă nu mai are loc, iar uscarea începe cu creşterile anuale de la periferia
coroanei cu tendinţă centripetă. Alternanţa de fructificare se intensifică de la un an
la altul.

Ca urmare a scăderii recoltei an de an, se declanşează creşteri noi prin lăstari

lacomi, prin care se reface creşterea vegetativă, însă regresivă.

Producţia este tot mai mică de la un an la altul şi se deplasează cu preferinţă

spre periferia coroanei. Fructele au dimensiuni mai mici decât cele caracteristice
soiului în perioada de mare producţie.

Pentru a se realiza o producţie totuşi profitabilă şi în această perioadă, este

necesară o îmbunătăţire a nivelului agrotehnic în favoarea creşterii vegetative.
Lăstarii lacomi sunt folosiţi pentru completarea şi refacerea coroanei, iar cei care
pot determina o îndesire a coroanei se elimină de la inel. Deoarece calusarea
rănilor se face mai anevoios, este necesară vopsirea sau ungerea lor cu mastic.

Perioada de bătrâneţe
Se caracterizează prin diminuarea producţiei de fructe şi uscarea progresivă a
coroanei de la un an la altul.

Uscarea cuprinde, în final, întreaga coroană a pomilor.

Ramurile se usucă în partea terminală iar la baza lor apar lăstari lacomi în
apropierea axului pomului.

Dacă se identifică începutul declinului se poate prelungi exploatarea

economică, prin tăieri de regenerare şi îmbunătăţirea condiţiilor de hrană.

CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE

Procesele biologice caracteristice speciilor pomicole din climatul temperat se

desfăşoară cu intensităţi diferite pe parcursul unui an calendaristic.

Declanşarea şi ritmul de desfăşurare a proceselor biologice este determinat de

periodicitatea condiţiilor climatice. Primăvara pomii pornesc în vegetaţie
(dezmuguresc şi înfloresc); vara cresc lăstari, fructe şi are loc diferenţierea
mugurilor; toamna se maturizează fructele, ţesuturile lăstarilor anuali şi cad
frunzele, iar pomii intră în perioada de repaus până în primăvara următoare când
ciclul anual se reia din nou.
 Căderea frunzelor la multe specii pomicole nu este condiţionată de apariţia
brumelor. Astfel, unele specii, chiar dacă sunt cultivate şi la tropice, îşi pierd
frunzele toamna, deşi acolo nu sunt prezente temepraturi scăzute. Acest aspect
evidenţiază faptul că ritmul biologic al speciilor pomicole, de intensitate diferită în
cadrul ciclului anual, este ereditar.

Modificările morfologice şi fiziologice se succed în fiecare an în concordanţă

cu condiţiile climatice din anul respectiv şi în aceeaşi succesiune, formând ciclul
anual.

Totalitatea schimbărilor morfologice din cursul unui an poartă denumirea de

faze fenologice sau fenofaze. Cunoaşterea modului de desfăşurare a fenofazelor
are o mare importanţă pentru tehnologia de cultură, care se execută în concordanţă
cu fazele ciclului anual de viaţă al pomilor.

Studiul fenofazelor, de la formarea mugurilor la lăstari şi fructe mature, arată că

ele se desfăşoară pe două perioade de viaţă activă, separate între ele de o perioadă
de repaus.

În primul ciclu de vegetaţie se formează muguri vegetativi şi de rod, care rămân

în repaus pe parcursul iernii, iar în ciclul următor aceştia pornesc în vegetaţie,
înfloresc şi leagă fructe care ajung la maturitate. De aici se desprinde concluzia că
fenofazele iniţiale ale recoltei următoare se desfăşoară în paralel cu fenofazele
finale ale recoltei din anul respectiv. Diferenţierea mugurilor de rod pentru anul
următor este în strânsă relaţie cu încărcătura de rod din anul în curs.

Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative

Singura fenofază iniţială a organelor vegetative este formarea mugurilor

vegetativi. Aceştia sunt, de fapt, nişte lăstari în miniatură protejaţi de catafile.

Fiecare mugur vegetativ este format din conul de creştere, care este constituit
din celule iniţiale şi meristemul apical, primordii de frunze, la subsioara cărora se
găsesc primordii de muguri. Această alcătuire este rezultatul diviziunii celulare.

Mugurii astfel formaţi nu trec în etapa de alungire a celulelor, ca urmare a

formării mugurelui terminal, care produce inhibarea corelativă, ca urmare a
formării de auxine la nivelul frunzelor şi a circulaţiei lor bazipetală.
 Blocarea pornirii în vegetaţie a mugurilor axilari după formarea mugurelui
terminal, poartă denumirea de dominanţă apicală. Dacă se suprimă vârful
lăstarului înainte de formarea mugurului terminal se stimulează pornirea în
vegetaţie a mugurilor laterali.

Pe această cale se stimulează declanşarea etapei de alungire a celulelor, iar la

nivelul conului de creştere se produce diviziunea celulelor formându-se lateral noi
primordii de frunze şi muguri.

De regulă, din mugurii plasaţi imediat sub locul de tăiere se formează lăstari
anticipaţi care îndesesc coroana sau regarnisesc o porţiune degarnisită.

Lucrarea de ciupire a vârfului lăstarului în creştere are ca scop provocarea de

ramificaţii necesare pentru formarea coroanei la pomii tineri şi formarea mai
multor lăstari de vigoare mai mică necesari unor portaltoi şi anumitor soiuri de mur
cu lăstărire mai puţin numeroasă, însă cu lăstari foarte viguroşi.

Prin ciupirea lăstarilor din interiorul coroanei se stimulează umbrirea ca urmare

a ramificării lăstarilor ciupiţi. Dacă îndepărtarea vârfului lăstarului se face în a
doua jumătate a verii, respectiv după formarea mugurului terminal, pornirea în
vegetaţie a mugurilor laterali nu mai are loc.

Acestea demonstrează că mugurii laterali se află deja în stare de repaus

(dormindă), cu toate că frunzele nu au căzut. În această etapă se pot efectua lucrări
în verde, care pot contribui la sporirea productivităţii muncii la tăierea din perioada
de repaus.

Fenofazele iniţiale ale organelor de rod

Formarea mugurilor de rod are loc în perioada de vegetaţie premergătoare

repausului de iarnă. Ei sunt, la început, muguri vegetativi, iar în urma
transformărilor biologice devin muguri de rod. Evoluţia de la mugur vegetativ la
mugur de rod are loc în două etape, şi anume: inducţia antogenă şi diferenţierea
mugurilor de rod.

Inducţia antogenă. Această fenofază marchează începutul formării mugurilor

de rod. Practic, este o etapă de pregătire fiziologică în continuarea căreia este
posibilă transformarea mugurului vegetativ în mugur de rod. Inducţia antogenă este
insuficient cunoscută şi greu de identificat, ca urmare a lipsei unor modificări
micro- sau macroscopice, pe parcursul desfăşurării ei. Doar în perioada finală a
inducţiei antogene se poate remarca o aplatizare a conului de creştere, determinată
de o activitate periferică mai intensă la nivelul mugurului. Sfârşitul inducţiei
antogene poate fi pus în evidenţă la microscop, deoarece primordiile florii se
găsesc sub formă de protuberanţe.

Este cunoscut faptul că inducţia antogenă are două etape distincte: o primă
etapă reversibilă şi o a doua, ireversibilă.

 GAUTIER (1993) consideră că inducţia antogenă se desfăşoară în perioada

iunie-septembrie, la pomacee (măr, păr) şi în august la piersic.

 HUET (citat de POPESCU şi colab., 1993) arată că la măr inducţia

antogenă are loc în iunie-august.

Este deosebit de importantă afirmaţia lui BALDINI (1976) conform căreia,

mugurele este indus ireversibil cu circa o lună înainte de apariţia primordiilor
florale, localizat pentru măr prin luna iunie.

Acest aspect pune în evidenţă faptul că intervenţiile tehnologice făcute cu mai

bine de o lună înainte de apariţia primordiilor florale (în aprilie-mai), pot influenţa
favorabil evoluţia mugurilor, în timp ce intevenţiile de mai târziu nu mai au astfel
de efecte.

Diferenţierea mugurilor de rod

Procesul de iniţiere şi de diferenţiere a mugurilor de rod are loc după inducţia

antogenă. Diferenţierea mugurilor de rod este evidenţiată de apariţia primordiilor
florale care se formează într-o anumită ordine, şi anume, mai întâi pe conul de
creştere se formează protuberanţe.

Ca perioadă de timp, această fază corespunde lunii iulie, la măr. Deci,

diferenţierea începe în a doua jumătate a verii, se desfăşoară din plin până în
octombrie (2,5-3,5 luni) şi se continuă în cursul perioadei de repaus. Numărul de
protuberanţe apărute pe conul de creştere este egal cu numărul de flori ce se
formează dintr-un mugur.
 În cursul verii şi în toamnă, protuberanţele se alungesc sub formă de cilindrii.
Pe partea superioară a cilindrului se formează un val circular care în final arată ca o
cupă. Pe marginile cupei apar cinci lobi, ce alcătuiesc sepalele iar în mijlocul
sepalelor şi între ele se formează alţi cinci lobi care alcătuiesc petalele. În interiorul
corolei apar apoi 20-40 de protuberanţe, dispuse sub formă de şah pe cercuri
concentrice (câte 5-10 pe un cerc) din care se vor dezvolta staminele. Partea
centrală a florii este ocupată de un mamelon (la drupacee) sau cinci mameloane (la
pomacee) cele care vor da naştere pistilelor.

Diferenţierea organelor de reproducere are loc pe parcursul iernii şi a primăverii

până imediat înainte de începutul înfloritului.

STAREA DE REPAUS

Trecerea pomilor de la starea de vegetaţie la cea de repaus se materializează

prin încetarea creşterii celulelor ca urmare a acţiunii factorilor de mediu
(fotoperioada, apa disponibilă, temperatura etc.)

După formarea mugurilor vegetativi şi de rod, aceştia intră în repaus ca urmare

a adaptării speciilor pomicole la condiţiile specifice ale iernilor din climatul
temperat. Intrarea în perioada STAREA DE REPAUSde repaus este evidenţiată de
absenţa procesului de fotosinteză şi de lipsa creşterii organelor epigee.

Celelalte funcţii cum ar fi: respiraţia, transpiraţia, creşterea rădăcinilor cât şi

unele schimbări biochimice se continuă şi în perioada de repaus dar cu un ritm
mult mai lent.

În cursul perioadei de repaus se produc o serie de schimbări calitative care

necesită temperaturi scăzute ce duc, în final, la definitivarea diferenţierii organelor
sexuale, la formarea polenului şi a ovulelor. Deci, iarna pomii nu se găsesc într-un
repaus absolut ci într-un repaus relativ.

Obişnuit, starea de repaus se instalează în momentul căderii frunzelor. Aceasta

are loc în luna octombrie, când zilele au o durată mai mică de 12 ore, iar noaptea
temperatura coboară sub 5ºC. Sfârşitul perioadei de repaus este marcată de
umflarea mugurilor care, la majoritatea speciilor are loc în luna martie.
 Pe parcursul perioadei de repaus au loc, în plantele pomicole, o serie de procese
biochimice. La căderea frunzelor creşte conţinutul în azot total şi proteic, în
detrimentul azotului neproteic. Conţinutul plantelor în amidon ajunge la maximum
toamna. Acesta se hidrolizează şi se transformă în zaharuri simple (glucoză,
maltoză, zaharoză) a căror cantitate devine maximă în decembrie - ianuarie.

Substanţele grase şi tanante din scoarţa pomilor ajung la valori maxime tot în
lunile decembrie-ianuarie. în prima jumătate a perioadei de repaus, conţinutul în
substanţe organice solubile din plante ajunge şi el la valori maxime ceea ce atrage
după sine creşterea rezistenţei la ger.

În paralel cu procesele biochimice descrise mai sus au loc şi manifestări de

natură fiziologică. Respiraţia se desfăşoară lent, cu consum din substanţele de
rezervă. Creşterea sistemului radicular este lentă, ea menţinându-se doar atâta timp
cât temepratura este mai mare de 2ºC. Rădăcinile fasonate sau tăiate cu ocazia
arăturii de toamnă, peste iarnă se calusează şi se formează noi rădăcini. Atâta timp
cât sistemul radicular este activ, continuă să absoarbă azotul anorganic şi să-l
transforme în forme organice simple.

La nivelul coroanei se continuă procesul de diferenţiere a mugurilor de rod pe

tot parcursul iernii şi în primăvară, când se finalizează prin formarea gameţilor
masculi şi femeli.

Pe parcursul perioadei de repaus, plantele pomicole din climatul temperat au

nevoie de un anumit număr de ore cu temperaturi mai scăzute, dar pozitive.
Perioada geroasă din lunile decembrie şi ianuarie influenţează desfăşurarea
înfloritului. Lipsa temperaturii scăzute din perioada de repaus atrage după sine
întârzierea şi eşalonarea în timp a înfloririi sau chiar căderea în masă a mugurilor
de rod. Cele mai mari pretenţii faţă de frig le au mărul şi părul urmate de cireş şi
prun cu pretenţii medii, iar piersicul şi caisul au pretenţii mai reduse. Chiar şi la
aceeaşi specie există diferenţe între soiuri. De exemplu, soiul de măr Banană de
iarnă are cerinţe reduse de frig, Golden Delicious are cerinţe mijlocii iar soiul
Parmen auriu are cerinţe foarte mari.

Pretenţiile faţă de temperaturile scăzute dar pozitive, sunt variabile de la o

specie la alta. Pentru piersic sunt favorabile temepraturile mai mici de 7,2ºC,
aspect constatat de WEINBERGER în California (citat de POPESCU şi colab.,
1982). Lipsa temperaturilor cuprinse între 4-10ºC provoacă la mai multe specii
pomicole, cu prioritate la cais, căderea masivă a mugurilor de rod.

Pentru soiurile de măr de vară pragul de acţiune a temperaturilor scăzute, dar

pozitive este de 3-6ºC iar pentru cele târzii acest prag se situează în jurul a 0-3ºC.

Cunoaşterea necesarului de ore de frig pe specii şi soiuri are o deosebită importanţă

în amplasarea plantaţiilor pomicole.

Din studiul perioadei de repaus s-a mai desprins un aspect deosebit de

important şi anume că speciile pomicole puse în condiţii favorabile de mediu
(temperatură şi umiditate) nu pornesc oricând în vegetaţie. Această etapă a vieţii
pomilor este denumită repaus profund. Ea este specifică, bazei ereditare şi legată
de modul de formare a speciilor. La măr, păr şi gutui repausul profund este mai
lung comparativ cu speciile cais şi piersic, la care repausul profund este scurt şi se
încheie, în condiţiile din ţara noastră, la început de decembrie.

După ieşirea din repausul profund, speciile pomicole pornesc în vegetaţie

dacă temperatura şi umiditatea sunt favorabile. Dacă după parcurgerea perioadei de
repaus profund condiţiile de mediu sunt încă nefavorabile, pomii nu pornesc în
vegetaţie, rămân în starea de repaus până la realizarea unor temperaturi la nivelul
pragului biologic minim.

Perioada de timp parcursă de la încheierea repausului profund până la

pornirea în vegetaţie poartă denumirea de repaus facultativ. Perioada de repaus
facultativ este generată de condiţiile de mediu şi nu de pregătirea biologică
necesară reluării unui nou ciclu de viată activă.

Spre sfârşitul periodei de repaus are loc transformarea substanţelor organice

uşor solubile în substanţe organice insolubile. Scade conţinutul în hidraţi de
carbon, care se transformă din nou în amidon.

La pornirea în vegetaţie se înregistrează un nou maxim de amidon (de

primăvară) care este mai mic faţă de toamnă cu circa 30% ca urmare a consumului
din timpul iernii.
 Fenofazele finale ale organelor vegetative

Fenofazele organelor vegetative cuprind etapele caracteristice prin care trec, an

de an, lăstarii nou formaţi. Aceştia iau naştere din muguri vegetativi formaţi în anul
precedent.

Unii lăstari ajung abia la lungimea de 2-3 cm pe când alţii ating lungimea de
1,5-2 m, pe parcursul unui singur ciclu de vegetaţie. Durata de viaţă a lăstarilor
este delimitată de la dezmugurit până la căderea frunzelor (6-7 luni), creşterea
realizându-se numai într-o perioadă de 1,5-3 luni (mai-august).

Principalele fenofaze prin care trec lăstarii sunt: dezmuguritul şi începutul

creşterii; creşterea intensă; încetinirea şi încetarea creşterii; maturarea ţesuturilor şi
pregătirea pomilor pentru iernare.

Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor

Fenofaza se desfăşoară la toate tipurile de lăstari (micro-, mezo- şi

macroblaste). Această fenofază începe cu procesul de umflare a mugurilor şi se
încheie cu apariţia şi formarea primei frunze adevărate (ce corespunde cu formarea
frunzei a 5-a sau a 6-a inserate de-a lungul lăstarului).

Creşterea lăstarilor are loc prin alungirea şi creşterea de până la circa 10 ori a
celulelor iniţiale, formate în anul anterior.

Internodurile, frunzele şi mugurii se alungesc, apoi capătă profilul definitiv al

lăstarului. întregul proces de dezmugurire şi de început a creşterii se realizaeză pe
baza substanţelor de rezervă, la care se adaugă şi cele de natură hormonală
(gibereline, citochinine etc.).

Se pare că întregul proces de creştere este coordonat de prezenţa giberelinei şi

citochininei care circulă în plantă acropetal. Declanşarea procesului de fotosinteză
favorizează formarea auxinelor care stimulează activitatea de diviziune celulară
(mitoza) la nivelul apexului. Astfel, se declanşează o nouă etapă în diviziunea
celulară şi se iniţiază cea de a doua fenofază de creştere intensă a lăstarilor.

Încheierea acestei prime fenofaze este considerată convenţional de la apariţia

celei de a 5-a sau a 6-a frunze (POPESCU şi colab., 1982, 1993) până la încheierea
creşterii brahiblastelor. Creşterea brahiblastelor încetează după 3-5 săptămâni de la
dezmugurire.

Etapele fenofazei de dezmugurire şi începutul creşterii lăstarilor se manifestă

prin începerea umflării mugurilor, marcată de îndepărtarea solzilor, dezmuguritul
sau momentul în care mugurii crapă şi apar vârfurile frunzuliţelor, sfârşitul
dezmuguritului, definit prin apariţia primei frunze adevărate şi începutul creşterii
care durează până la apariţia celei de a 5-a sau a 6-a frunze.

Din punct de vedere fiziologic, în această fenofază se realizează întinderea

celulelor cu acumulare de apă în vacuole, rezistenţa pereţilor celulari scade
permiţând alungirea lor şi o creştere moderată a protoplasmei, sub forma unui strat
subţire situat sub membrana celulară. În etapa de diferenţiere se formează
epiderma, scoarţa, cilindrul central cu vasele conduătoare lemnoase şi liberiene.

Ritmul de creştere a lăstarului este variabil, ziua mai intens iar noaptea
stagnează din cauza temperaturii mai scăzute şi cu o tendinţă de accelerare pe
măsura trecerii timpului.

Frunzele apărute în această fenofază sunt mai mici decât cele normale şi cu o
capacitate fotosintetică foarte slabă. Consumul domină sinteza şi se realizează, în
principal, pe baza substanţelor de rezervă. În consecinţă, mugurii nou formaţi sunt
mici şi rămân dorminzi.

Sub aspect biochimic, fenofaza este dominată de hidroliza amidonului şi a altor

substanţe de rezervă rezultate din sinteza azotului neproteic.

Desfăşurarea fenofazei se realizează cu consum de N şi K, a căror lipsă face ca

mulţi muguri să nu pornească în vegetaţie sau să vegeteze slab.

Se consideră că în lunile martie-aprilie pomii absorb circa 10% din necesarul

anual de macroelemente: N, P, K, Ca şi Mg (POPESCU şi colab., 1993).

Desfăşurarea acestei fenofaze se bazează pe cantitatea de substanţe de rezervă

acumulate în anul precedent de către pomi. La multe specii creşterea se desfăşoară
în paralel cu înflorirea şi legatul fructelor (cireş, vişin, prun) ceea ce determină o
evidentă concurenţă pentru hrană şi apă a celor două procese.
 Creşterea intensă a lăstarilor

Începutul acestei faze este materializat de formarea celei de a 5-a sau a 6-a
frunze şi ea se încheie în momentul în care creştrerea în 24 de ore se reduce
evident. Creşterea intensă se produce numai la mezo- şi macroblastele care au
trecut prin faza anterioară şi are loc după încetarea creşterii microblastelor, care nu
au creştere intensă.

Creşterea este determinată de alungirea şi întinderea internodurilor nou formate

exteriorizată prin alungirea puternică a lăstarilor.

Paralel cu creşterea în lungime a lăstarilor se realizează şi o creştere rapidă a

numărului şi suprafeţei frunzelor. Noile frunze ating dimensiunile normale,
internodurile cresc în lungime, nodurile sunt mai proeminente, mugurii formaţi la
subsioara frunzelor ajung la dimensiuni normale.

La majoritatea soiurilor de măr şi păr creşterea intensă a lăstarilor se realizează

prin mugurele terminal, deoarece mugurii axilari de la subsioara frunzelor rămân
inactivi, ca urmare a dominanţei apicale. Excepţie de la această regulă fac unele
soiuri de măr (Golden Delicious) şi de păr (Abatele Fetel), la care dominanţa
apicală este mai redusă şi, în consecinţă, creşterea se manifestă atât terminal cât şi
la o parte din mugurii laterali (axilari) care dau naştere la lăstari anticipaţi.

Creşterea intensă a lăstarilor are loc la sfârşitul primăverii şi începutul verii

(mai-iunie), iar durata procesului în sine este de 3-4 săptămâni la pomii pe rod, şi
de 5-7 săptămâni la pomii tineri.

Procesul de creştere în această fenofază se realizează pe baza substanţelor

sintetizate de frunzele formate în lungul lăstarului. Fotosinteza se intensifică ceea
ce face ca, la nivelul plantei, să se sintetizeze toate categoriile de substanţe, în
primul rând proteinele şi acizii nucleici. Substanţele sintetizate în această fenofază
sunt consumate aproape în totalitate în procesul de creştere a lăstarilor şi fructelor.
Depunerile de substanţe de rezervă sunt reduse.

 În acestă perioadă se înregistrează frecvent o insuficienţă a glucidelor

solubile, iar conţinutul în amidon atinge un minim de vară (în luna iunie).
 De asemenea, consumul de apă şi azot este foarte mare datorită formării de
noi ţesuturi; are loc creşterea în volum a coroanei. Astfel, în pomicultură, lunile
mai şi iunie sunt considerate ca momentele critice pentru azot şi apă. Pe lângă
nevoile de azot şi apă cresc şi cele de fosfor şi potasiu. Pentru a stimula
creşterea în fenofaza respectivă, sunt necesare fertilizări suplimentare şi la
nevoie chiar irigarea.

Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor

Fenofaza începe cu tendinţa de micşorare a vitezei de creştere a lăstarului în timp

de 24 de ore şi se încheie odată cu formarea mugurelui terminal.

Paralel cu diminuarea procesului de creştere se formează noi frunze care ajung

la dimensiuni normale. În consecinţă, suprafaţa de asimilare creşte iar procesul de
fotosinteză ajunge la cote maxime. Mugurii formaţi în această fenofază ating
dimensiuni normale şi sunt bine dezvoltaţi în comparaţie cu cei din fenofaza
precedentă. Spre sfârşitul acestei fenofaze consumul de substanţe organice scade
iar disponibilul de substanţe sintetizate pentru alte procese fiziologice devine tot
mai mare. Se creează condiţii pentru depozitarea substanţelor de rezervă.
Cantitatea de substanţe organice acumulată este direct proproţională cu nivelul de
aprovizionare al pomilor şi arbuştilor fructiferi cu apă şi elemente nutritive.
Principalele substanţe sintetizate sunt cele proteice şi hidraţii de carbon.

Se formează în cantităţi mari amidon, hemiceluloză şi alte substanţe care nu

sunt necesare procesului de creştere imediată. Aceste substanţe sunt depozitate ca
substanţe de rezervă în rândul cărora ocupă un loc important amidonul.

Încetinirea creşterii lăstarilor are loc în cursul lunii iulie şi august, în funcţie de
condiţiile climatice ale zonei, şi de încărcătura de rod.

Formarea mugurilor terminali este determinată de formarea şi acumularea acidului

abscisic (ABA), care produce inhibarea creşterii.

La cais, după formarea mugurului terminal poate avea loc reluarea creşterii,
iniţiindu-se al doilea şi chiar al treilea val de creştere. Creşterea în valuri a
lăstarilor este importantă deoarece mugurii formaţi în valul doi sau trei au o
rezistenţă mai mare la ger.
 La pomii tineri, apare frecvent prelungirea fenofazei de creştere a lăstarilor ca
urmare a fertilizării masive cu azot şi se poate manifesta cu repercusiuni negative
asupra rezistenţei la ger a pomilor în cursul iernii. Pentru înlăturarea acestui
neajuns se recomandă ciupirea lăstarilor spre sfârşitul lunii august, eliminarea
excesului de apă din sol şi asigurarea unei fertilizări raţionale.

Pe parcursul lunilor iunie şi iulie, când pomii se găsesc în fenofazele de creştere

intensă sau de încetinire şi încetarea creşterii lăstarilor, aceştia absorb aproape 60%
din totalul anual de azot, fosfor, potasiu şi calciu, la care se adaugă şi circa 40%
din magneziu (POPESCU şi colab., 1982), deci, se poate afirma că aproape 70%
din necesarul anual de elemente nutritive se consumă în prima jumătate a perioadei
de vegetaţie.

Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare

Această fenofază se localizează la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Începutul

acestei fenofaze este marcat de formarea mugurelui terminal (apical) iar încheierea
ei prin căderea frunzelor.

În faza de început a fenofazei respective seva elaborată este folosită cu

prioritate pentru definitivarea proceselor calitative ce au loc în muguri, îngroşarea
lăstarilor, îngroşarea membranelor celulare şi formarea de suber pe lăstari. Sinteza
substanţelor proteice se desfăşoară într-un ritm lent datorită îmbătrânirii frunzelor.

Prezenţa potasiului contribuie la încetinierea creşterilor, favorizează maturarea

lemnului mărind în felul acesta rezistenţa la ger; iar fosforul favorizează
continuarea procesului de diferenţiere a mugurilor de rod.

Calendaristic, această fenofază se desfăşoară în lunile august-septembrie,

perioadă în care pomii absorb circa 20% din necesarul anul de N, P, K şi Ca şi
aproximativ 40% din consumul anual de Mg.

În această fenofază se acumulează în cantităţi mari acidul abscisic, care

contribuie la îmbătrânirea ţesuturilor, degradarea clorofilei, formarea carotinei,
pierderea turgescenţei frunzelor şi, în final, prin acumularea acidului abscisic în
stratul izolator de suber de la baza peţiolului, favorizează căderea frunzelor .
 Cu circa două săptămâni înainte de căderea frunzelor are loc fenomenul de
migrare spre ramurile anuale, a unor substanţe din frunze (substanţele
hidrocarbonate şi sărurile minerale pe bază de N, P, K). Acumularea în lăstarii
anuali a unor asemenea substanţe stimulează sporirea rezistenţei la ger şi prin
creşterea concentraţiei sucului celular.

Frunzele pot avea o cădere prematură, care este dăunătoare pentru pomi, proces
ce poate fi stimulat de atacul de boli, dăunători sau de secetă. Lipsa frunzişului
produce dereglări în acumularea substanţelor de rezervă cu repercusiuni negative
asupra maturării lemnului şi diferenţierii mugurilor de rod.

Înfloritul şi legarea fructelor

Această fenofază are loc primăvara, după ieşirea din repaus şi cuprinde
umflarea mugurilor de rod, dezmugurirea şi apariţia butonilor florali, urmată de
apariţia petalelor, deschiderea florilor, polenizarea şi fecundarea, căderea petalelor
şi a florilor nefecundate şi legarea fructelor.

Declanşarea şi desfăşurarea fenofazei de înflorit şi legat este influenţată de

condiţiile naturale de mediu şi baza ereditară specifică pentru fiecare specie şi soi
în parte. Umflarea mugurilor de rod are loc atunci când temperatura depăşeşte
pragul biologic specific pentru fiecare specie sau grupă de specii, apreciat pentru
majoritatea speciilor la 8ºC. Deschiderea florilor are loc după ce s-a acumulat o
anumită sumă a temperaturilor medii zilnice, (388-693ºC pentru măr, 435ºC pentru
nuc, 327ºC pentru prun, etc.).

Înfloritul şi legarea fructelor se desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă

acumulate în anul precedent. La majoritatea speciilor pomicole numărul de flori
este relativ mare, uneori de 10-20 de ori mai mare decât cel necesar pentru o
recoltă normală de fructe. Această supraîncărcare cu flori a pomilor este
determinată de adaptarea lor la condiţiile din perioada de înflorire.

În această fenofază are loc hidroliza amidonului şi a altor substanţe complexe

care sunt folosite în microsporogeneză, macrosporogeneză, polenizare şi
fecundare.

Apariţia în masă a tetradelor corespunde cu începutul umflării mugurilor, iar

umflarea propriu-zisă a mugurilor corespunde cu formarea grăunciorilor de polen.
La deschiderea florilor are loc diferenţierea sacului embrionar iar polenizarea şi
fecundarea au loc imediat după deschiderea florilor.

Polenizarea este acţiunea prin care polenul ajunge din antere pe stigmat. În
cazul speciilor hermafrodite autocompatibile sau autogame (piersic, cais),
polenizarea cu polen propriu (autopolenizarea) este posibilă fără a necesita
interveţia agenţilor polenizatori. La speciile alogame autoincompatibile există
mecanisme care împiedică autopolenizarea. De exemplu, la coacăz, pe lângă florile
normale (cu stil mai scurt decât anterele) există şi flori al căror stil iese deasupra
anterelor şi, în consecinţă, polenul propriu poate ajunge pe stigmat. La astfel de
specii se pune problema transportului de polen de la o floare la alta şi de la un pom
la altul.

După agentul polenizator utilizat, speciile pomicole se împart în două grupe,

respectiv, cu polenizare entomofilă şi cu polenizare anemofilă.

La speciile entomofile polenul este transportat de către insecte (albine, bondari).

Raza de activitate a unei albine este de până la circa 400 m.

Polenul ajuns pe stigmat germinează şi produce fecundarea. În urma fecundării

se reia creşterea părţilor din floare care vor participa la formarea fructului (ovar sau
ovar şi receptacul).

Fecundarea este dependentă de influenţa mai multor fenomene, printre care

amintim: nutriţia, condiţiile de mediu, efectuarea unor tratamente fitosanitare în
timpul înfloritului, autosterilitatea etc.

Autosterilitatea este destul de frecventă la unele specii pomicole (măr, păr,

cireş, vişin şi prun), majoritatea soiurilor fiind autosterile. La piersic, cais, aproape
toate soiurile sunt autocompatibile.

Soiurile autosterile, chiar dacă au polen viabil, nu se pot poleniza cu propriul

polen. Aceste soiuri trebuie polenizate cu polen provenit de la alte soiuri (cu care
sunt compatibile). Polenizarea străină este favorabilă chiar şi la soiurile autofertile
(stimulând pe această cale fructificarea).

Florile rămase nefecundate la sfârşitul înfloririi, se desprind de pe ramuri şi cad.

La unele soiuri de măr şi păr fructele se formează şi fără fecundarea ovulelor. În
acest caz fructele nu au seminţe adevărate iar fenomenul se numeşte partenocarpie.

Creşterea fructelor

Începutul acestei fenofaze este marcat de legarea fructelor iar sfârşitul ei de

intrarea fructelor în pârgă. RADU (1985) apreciază că fructele au intrat în pârgă
când 95% din acestea ating dimensiunile caracteristice soiului, au acumulat 85%
din cantitatea totală de substanţă uscată, şi 75-80% din pigmentaţia normală.

Intervalul de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor diferă de la o specie

la alta şi chiar de la soi la soi, în cadrul aceleiaşi specii.

Pentru planificarea culesului fructelor, interesează perioada de timp de la faza

de înflorire până la maturitatea fructelor. De exemplu, la soiul de cireş Napoleon
durata de timp de la înflorirea deplină până la maturitatea de consum este de 66 de
zile iar la Ramon Oliva de 45 zile. La soiurile de măr Jonathan şi Golden Delicious
această perioadă a înregistrat valori de 145-155 zile şi respectiv 165-170 zile.

Cel mai important factor de mediu care condiţionează durata perioadei de la

înflorirea deplină la maturitatea de recoltare este temperatura.

Principalele subfaze care au loc în perioada de creştere a fructelor includ creşterea

propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură.

Creşterea propriu-zisă

Ritmul creşterii fructelor poate fi reprezentat grafic prin forma unei sigmoide
pentru pomacee şi citrice, şi a unei sigmoide duble pentru drupacee
(BALDINI,1976).

La sâmburoase, ritmul de creştere al fructelor este încetinit de întărirea

endocarpului, etapă după care ritmul de creştere devine din nou intens până la faza
de maturare a fructului.

 GAUTIER (1993) arată că la pomacee, după legarea fructelor are loc

o creştere intensă a fructelor mai mult sau mai puţin uniformă. Dacă
condiţiile de mediu sunt favorabile, creşterea fructului este uniformă.
 Ritmul de creştere al fructelor este relativ uniform până la apropierea culesului
când manifestă tendinţa de scădere.

Creşterea fructelor are loc în toate direcţiile dar cu intensitate diferită. Stările de
stres duc la încetinirea ritmului de creştere, însă cu modificări în alura curbei de
creştere a fructelor. GAUTIER (1993) arată că la specia măr creşterea în diametru
este mai mare faţă de cea în lungime (înălţime).

Căderea fiziologică a fructelor

Această cădere mai poartă şi denumirea de cădere din iunie, ea rezumându-se la

desprinderea din coroana pomilor a fructelor insuficient dezvoltate. Căderea poate
începe curând după fecundare şi cu intensificare la începutul lunii iunie. Cad cu
prioritate fructele formate din florile întârziate, cele cu puţine seminţe şi rămân în
continuare pe pom cele rezultate din primele flori fecundate şi cu un număr mai
mare de seminţe.

Căderea fiziologică este specifică tuturor speciilor şi soiurilor, însă cu

manifestare şi intensitate diferită de la un an la altul.

Prezenţa căderii fiziologice la majoritatea speciilor pomicole este o

particularitate biologică prin care se realizează autoreglarea echilibrului
încărcăturii de rod şi capacitatea de nutriţie a pomului.

Căderea fiziologică în limitele normale, nu este dăunătoare pentru producţia de

fructe. Sunt şi cazuri în care căderea fiziologică ajunge la proporţii mari şi cu
efecte negative asupra producţiei. În această situaţie trebuie cunoscuţi factorii care
favorizează căderea (hrana şi apa) şi posibilităţile de influenţare a lor.

Căderea prematură a fructelor

Ea începe să se manifeste mai întâi în luna iunie şi cu revenire însă mai puţin
intensă în luna iulie şi chiar până în mometul maturării fructelor.

Căderea prematură a fructelor este păgubitoare din punct de vedere economic.

Ea se manifestă mai intens la măr şi păr şi în măsură mai mică la prun, piersic şi la
cais. în cadrul fiecărei specii fenomenul se manifestă cu intensitate variabilă de la
un an la altul.
 Pe lângă particularitatea de soi, căderea prematură a fructelor poate fi
influenţată şi de atacul de boli, dăunători, secetă, o udare abundentă după o secetă
prelungită şi lipsa de hrană.

Pentru diminuarea căderii premature a fructelor se recomandă intervenţii prin

fertilizare corspunzătoare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, completarea
deficitului de apă prin irigare şi chiar stimularea legării fructelor de ramuri.

Maturarea fructelor

Această fenofază este ultima din ciclul anual al organelor de rod, având o
importanţă deosebită datorită multitudinii de aspecte fiziologice, biochimice,
tehnologice şi economice pe care le ridică.

Începutul acestei fenofaze este marcat de intrarea fructelor în faza de pârgă iar
sfârşitul ei de momentul în care fructele ating maximul de calităţi gustative (la
maturitatea de consum).

Pe parcursul maturării fructelor, au loc o serie întreagă de modificări, dintre

care mai importante sunt cele care afectează elasticitatea pulpei, fructele primesc
culoarea caracteristică soiului, aroma atinge nivelul specific, gustul devine plăcut
etc.

Dintre procesele fiziologice mai importante din această fenofază amintim

respiraţia şi transpiraţia.

Respiraţia scade la cireş şi vişin pe măsură ce fructele avansează spre maturitate

şi chiar după aceea. Fructele la care procesul de respiraţie se reduce pe măsură ce
ele avansează spre maturitate se numesc fără fază climaterică.

La mere, pere, piersici şi banane curba respiraţiei se desfăşoară astfel: pe

măsură ce fructele cresc în volum şi greutate, intensitatea respitaţiei scade, până la
sfârşitul etapei de întindere a celulelor.

După această etapă se declanşează o intensificare a respiraţiei până la un maxim

(momentul maturităţii de consum), după care respiraţia descreşte în mod continu,
până la moartea celulelor. Fructele din această grupă sunt denumite cu fază
climaterică.
 Minimum de respiraţie atins în momentul intrării fructelor în pârgă poartă
denumirea de minim climateric, iar maxima înregistrată în urma intensificării
repsiraţiei se numeşte maxim climateric.

Maximum climateric corespunde cu maturitatea de consum a fructelor atunci

când întrunesc maximum de calităţi gustative, ceea ce evidenţiază ajungerea
fructelor la maturitatea deplină.

După ce s-a atins maximum climateric respiraţia scade din nou ca urmare a
supracoacerii fructelor. În perioada de supracoacere are loc o diminuare continuă a
calităţilor fructelor iar, în final, survine deprecierea celulei.

Excepţie de la această regulă fac fructele sorbului şi moşmonului, care devin

consumabile numai într-un stadiu avansat de supramaturare (când pulpa este deja
moale).

Durata în timp între minimum climateric şi maximum climateric dă posibilitata

păstrării în stare proaspătă a fructelor o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
Cu cât respiraţia se desfăşoară mai lent cu atât se întârzie ajungerea fructelor la
maturitatea de consum.

Relaţiile dintre creştere şi fructificare în ciclul anual

Procesul de creştere şi de fructificare se desfăşoară concmitent în cadrul ciclului

anual.

Cele două procese se găsesc într-o permanentă concurenţă pentru hrană.

Este cunoscut faptul că creşterile viguroase inhibă inducţia florală cu efecte

negative asupra recoltei următoare.

Supraîncărcarea pomilor cu rod are efecte negative asupra creşterii lăstarilor şi a

diferenţierii mugurilor de rod.

Concurenţa se manifestă atât între fenofazele ciclului anual curent cât şi între
cele ce aparţin recoltei următoare.
 FORME DE COROANĂ RECOMANDATE

ÎN PRACTICA POMICOLĂ

Coroanele naturale sau dirijate utilizate în practica pomicolă, se clasifică după

următoarele criterii: volumul coroanei, forma conturului proiecţiei coroanei pe sol şi
prezenţa sau absenţa axului.

Coroane cu volum mare

În această grupă sunt incluse coroanele globuloase cu ax respectiv piramida
etajată rărită, primaida neetajată (leader), piramida mixtă şi tufa; coroane globuloase
fără ax respectiv vasul ameliorat, vasul întârziat, vasul californian şi coroane
aplatizate cu ax care includ palmeta simetrică cu braţe oblice, palmeta neetajată,
palmeta arcuită, palmeta ruzină, palmeta liberă etc

Coroane cu volum mic

În această categorie sunt incluse: coroanele globuloase, cilindrice şi conice cu

ax respectiv piramida joasă, Pillar, fusul subţire, axul vertical, fusul nord olandez şi
fusul tufă ameliorat; coroanele globuloase fără ax respectiv vasul tufă, coroanele
aplatizate cu ax incluzând palmeta simplă, drapelul Marchand, sistemul Haag, Haag
modificat, coroanele aplatizate fără ax cum ar fi Ypsilon transversal, evantai, triplă
încrucişare Delbard, gard fructifer cu schelet arcuit şi cordonul tufă.

Coroane artistice
Această categorie cuprinde: palisade cu ax (cordonul vertical, cordonul oblic,
piramida aripată), palisade fără ax (gardul belgian, "U" simplu, "U" dublu, palmeta
Verrier, cordonul orizontal simplu, dublu şi etajat, vasul candelabru şi palmeta
candelabru)

În cazul coroanelor globuloase proiecţia lor pe sol apare sub formă de cerc, iar
la cele aplatizate proecţia este o elipsă cu diametrul mare pe direcţia rândului.

Coroanele globuloase de volum mare (cu ax şi fără ax) sunt caracteristice

pentru plantaţiile de tip clasic, agropomicole, folosite la specii de măr, păr, cireş, cais,
piersic şi prun. Ele au dezavantajul că păstrează în coroană mult lemn neproductiv iar
randamentul fotosintetic este mai mic.

Coroanele aplatizate sunt mai bine luminate şi mai aerisite faţă de cele
globuloase cu volum mare. în plantaţiile cu coroane aplatizate se realizează rânduri
compacte separate între ele prin alei tehnologice pe care se deplasează agregatele.

Coroanele artistic palisate sunt folosite mai mult în plantaţiile din gospodăriile
familiale. Ele se obţin prin orientarea braţelor şi a axului pomului pe sistemul de
susţinere prin tăieri mai mult sau mai puţin severe executate în diferite perioade ale
anului

11.1.1. Coroanele cu volum mare

Din această grupă fac parte următoarele forme:

Piramida etajată rărită

Această formă de coroană se caracterizează printr-un trunchi de 60-80 cm şi

un ax central pe care sunt inserate şarpantele în două sau trei etaje. Fiecare etaj este
alcătuit din trei şarpante dispuse sub un unghi de inserţie de 45-55º şi un unghi de
divergenţă de 120º. Ramificarea în lungul şarpantelor este bialternă externă şi
cuprinde 3-5 ramuri de ordinul doi (în funcţie de vigoarea pomului). Distanţa de
ramificare are valori tot mai mici pe măsură ce ne depărtăm de axul pomului (70-90
cm; 50-70 cm; 45-50 cm şi 40 cm). Şarpantele din acelaşi etaj nu pleacă din muguri
succesivi, între două şarpante succesive distanţa fiind de 7-15 cm. Distanţa între etaje
este de 80-130 cm între etajul I şi II şi de 80 cm între etajul II şi III. În anul al doilea,
după consolidarea ultimei şarpante, se suprimă axul. În cazul în care suprimarea
axului se face înainte ca ultima şarpantă să-şi consolideze unghiul de inserţie, în caz
contrar aceasta preia rolul de ax.

Piramida neetajată modificată sau leader modificat

Este formată dintr-un trunchi de 60 cm şi un ax de 120-210 cm pe care se
inserează 5-7 şarpante distanţate între ele la 30 cm şi sunt dispuse în verticil. Trei
şarpante succesive formează în plan orizontal un etaj. Ramificarea este bilaterală
externă. Pe primele trei şarpante se găsesc trei ramuri de ordinul doi (subşarpante), pe
a patra şi a cincea câte două ramuri de ordinul II iar pe ultimele două şarpante câte o
singură subşarpantă.
 Piramida mixtă
Această formă de coroană prezintă un trunchi de 60-80 cm, cu un etaj format
din trei şarpante, iar în lungul axului sunt dispuse în verticil trei-patru şarpante
solitare, distanţate între ele la 30-40 cm (în funcţie de vigoarea pomului).

Distanţa între primele trei şarpante care formează etajul întâi este de 7-15 cm
iar între ultima şarpantă din etaj şi prima şarpantă solitară distanţa este de 80 cm.
Ramurile de ordinul II (subşarpantele) sunt dispuse bialtern extern. Pe fiecare
şarpantă din etaj sunt câte trei subşarpante bialterne externe. Pe primele două
şarpante solitare sunt câte două subşarpante iar pe ultimele două, câte o subşarpantă.

Tufa
Este o coroană seminaturală alcătuită din 5-6 şarpante şi un trunchi mic (20-30
cm). Cea de a şasea şarpantă este mai viguroasă, cu tendinţa de a înlocui axul
pomului. Datorită trunchiului mic pomii au înălţimea maximă de 3-4 m

Vasul clasic
Este prezent în plantaţiile clasice înfiinţate înainte de 1965. Prezintă un trunchi
de 60-80 cm şi trei şarpante plecate din muguri succesivi. Ramificarea este bicotomă
(prin bifurcare) şi s-a practicat mai mult la cais şi măr. La cais rezultatele au fost
nesatisfăcătoare deoarece lemnul este slab şi se dezbină uşor. Această formă de
coroană asigură o foarte bună iluminare în interiorul coroanei pomului.

Vasul ameliorat
Are o dispunere mai bună a şarpantelor deoarece ele sunt distanţate una de alta
la 10-15 cm pe un ax de 20-30 cm dispus în continuarea unui trunchi de 60-80 cm.
Ramificarea este bialternă externă, pe fiecare şarpantă fiind dispuse câte trei
subşarpante.

Vasul întârziat (piramida întreruptă)

Prezintă un trunchi de 60 cm înălţime şi trei şarpante distanţate între ele la 20-

30 cm, rezultând astfel un ax de 40-60 cm. Pe fiecare şarpantă se plasează trei sau
patru subşarpante dispuse bialtern extern. Vasul întârziat a dat rezultate bune şi foarte
bune la speciile: măr, păr, prun şi cais altoite pe protaltoi viguroşi.
 Vasul Californian
Prezintă şase şarpante inserate pe ax sub un unghi de 25-35º faţă de verticală
care dă o rezistenţă mai mare pomilor la recoltarea fructelor prin scuturare. Pentru
recoltarea fructelor cu scuturătorul mecanic trunchiul pomilor are înălţimea de 0,80
m iar distanţa între rânduri este de 7 m.

Palmeta etajată cu braţe oblice

Este principala formă de coroană pentru plantaţiile intensive de măr, păr,

piersic, prun, cais şi vişin.

Înălţimea trunchiului este de 30-40 cm la piersic şi de 50-60 cm la celelalte

specii. În lungul axului sunt dispuse trei etaje, distanţate la 60-120 cm. în fiecare etaj
se găsesc două şarpante cu puncte de inserţie distanţate la 8-12 cm. Şarpantele din
primul etaj au unghiul de inserţie de 45-55º, cele din etajul doi la 55-65º iar în cel de
al treilea, la 70-75º. Unghiul de inserţie se măreşte pentru a diminua fenomenul de
polaritate.
Numărul subşarpantelor pe fiecare şarpantă este de două la piersic şi patru la
celelalte specii. Subşarpantele sunt plasate orizontal faţă de axul pomului (paralel cu
sârmele spalierului) şi la 45º faţă de şarpante. Grosimea gardului fructifer este de 1,5-
2,0 m la bază şi 1,0-1,2 m la vârf.

Palmeta neetajată cu braţe oblice

Această formă de coroană se utilizează cu prioritate la pomii de vigoare mică

şi mijlocie.

Trunchiul pomilor este de 40-50 cm, acesta se continuă cu un ax pe care sunt

inserate 8-10-12 şarpante, distanţate între ele la 30 cm şi dispuse alternativ. Distanţa
între două şarpante de pe aceeaşi parte a pomului este de 60 cm. Gardul fructifer
format are înălţimea de 2,5-3,0 m şi grosimea de 1,20-1,50 m.

Palmeta anticipată
Se foloseşte la păr, în special pentru soiul Passe Crassane. Trunchiul pomului
are înălţimea de 40-50 cm. Primul etaj este inserat la înălţimea de 40-50 cm, al doilea
la 120 cm faţă de primul, respectiv 160-170 cm faţă de sol. Aceste etaje se formează
din lăstari anticipaţi iar etajul III şi IV se realizează din ramuri laterale normale.

Pentru stimularea producţiei de fructe şi intrarea cât mai rapidă pe rod se reţin
în lungul axului toate ramurile de vigoare redusă iar cele viguroase se suprimă pentru
a nu inhiba creşterea fructelor (SANSAVINI, 1984).

Palmeta liberă
Realizarea acestei forme de coroană are loc prin tăieri specifice. Cele 9-11
şarpante înserate în lungul axului sunt solitare sau în etaje, la distanţe şi unghiuri de
inserţie variabile şi orientate în lungul rândului. Distanţele între şarpante se
definitivează după intrarea pomilor pe rod, când se elimină ramurile cu plasament
defectuos, degarnisite şi slabe.

Unghiul de ramificare al şarpantelor se deschide spre vârful ramurilor de

schelet, prin tăieri de transfer pe o ramificaţie plasată pe direcţia rândului.

11.1.2. Coroane cu volum mic

Piramida joasă

Se foloseşte la pomii de vigoare mică (măr altoit pe M9, păr altoit pe gutui sau
prun altoit pe Saint Joulien A şi Pixy). Pomii se proiectează cu un trunchi de 40 cm
înălţime şi o coroană cu înălţimea de 1,6-2,3 m. La măr şi păr înălţimea pomilor este
de 2,1 m iar la prun de 2,7 m. Diametrul coroanei la bază este de 0,9-1,0 m. Axul
pomilor creşte în zig-zag şi poartă în lungul lui 6-7 şarpante de vigoare mică şi
plasate în spirală, la distanţă de 20-25 cm una de alta. Acestea sunt garnisite cu
ramuri de semischelet scurte, viguroase şi foarte productive.

Coroana Pillar
Este folosită cu prioritate în plantaţiile de măr şi se prezintă sub formă de
cordon vertical modificat, cu înălţimea de 2,5-3,0 m. În lungul axului sunt 30-35 de
verigi de rod. Fiecare verigă de rod cuprinde trei ramuri respectiv una de un an, una
de doi ani, garnisită cu formaţiuni de rod, şi una de trei ani, care fructifică. Tăierile
sunt simple şi constau în scurtarea în cepi scurţi a ramurilor de trei ani, indiferent
dacă au rodit sau nu, scurtarea ramificaţiilor laterale de pe ramurile de doi ani care s-
au alungit mult fără a diferenţia rod, alegerea anuală a 30-35 de lăstari de înlocuire şi
suprimarea celor de prisos.

Fusul subţire (Slender Spindle)

Testarea acestei forme de coroană s-a făcut pe soiul Golden Delicious în
Olanda de unde s-a extins la aproape toate soiurile de măr, păr, piersic, prun, vişin
din ţările cultivatoare a speciilor respective.

Trunchiul pomilor are înălţimea de 40 cm şi un ax de 2,5 m care merge în zig-

zag şi este limitat deasupra unei ramuri cu creştere aproape de orizontală la înălţimea
de circa 3,0 m.

În lungul axului sunt 4-5 şarpante inserate aproape de bază şi 15-20 ramrui de
semischelet care după 3-4 ani de rodire se înlocuiesc. Diametrul coroanei este de 0,9-
1,4 m la bază şi 0,4-0,6 m la vârf.

Axul vertical
Este forma de coroană folosită în plantaţiile superintensive. În lungul axului
pomilor se găsesc ramuri de semischelet şi de rod. Pomii ajung la înălţimea de 4,0-
4,5 m începând din anul 5-6 de la plantare. Diametrul coroanei la bază este de 1,8-2,0
m

Fusul tufă ameliorat (Spindelbusch ameliorat)

Are un trunchi de 50-60 cm şi 14-18 şarpante dispuse în lungul axului.

şarpantele au vigoare mică, sunt distanţate la 10-30 cm şi înclinate la 65-75º.
Formaţiunile de rod se prind direct pe şarpante şi ax.

Tufa vas
Este o coroană globuloasă folosită la soiurile de vişin cu fructificare
predominantă pe ramuri plete. Trunchiul este scurt (10-20 cm) pe ax fiind inserate 5-
6 şarpante iar pe fiecare şarpantă sunt 7-8 ramrui de semischelet dispuse altern, la 20-
25 cm distanţă una de alta şi care se scurtează la 40-50 cm, pentru activarea
mugurilor dorminzi. Pentru stimularea ramificării lăstarii se ciupesc când au
lungimea de 10-15 cm. Înălţimea coroanei se limitează la 1,6-1,8 m.

Palmeta simplă
Se foloseşte în plantaţiile superintensive de piersic, prun, măr, păr, cu sau fără
sistem de susţinere. Coroana este formată din două şarpante înclinate la 45-55º.
Ramurile de rod se inserează direct pe şarpante iar la măr, păr, prun, se realizează un
semischelet obţinut prin scurtarea ramurilor vegetative la 5-6 muguri. Gardul fructifer
astfel format se limitează la înălţimea de 2,0 m şi la o lăţime de 0,9-1,0 m.
 Drapel Marchand
Se foloseşte cu succes la piersic, măr, păr şi cireş altoiţi pe portaltoi de vigoare
mică şi mijlocie. Pomii plantaţi înclinaţi la 45º au şase şarpante conduse la 45º faţă de
verticală şi la 90º faţă de ax. Pe partea superioară a axului se lasă patru şarpante iar pe
cea inferioară două.

Sistemul Haag

A fost realizat în Belgia. Are un ax central şi 4-5 etaje, fiecare având câte două
şarpante, conduse orizontal în lungul sârmelor spalierului. Distanţa între etaje este de
50 cm iar înălţimea trunchiului de 60 cm.

Ypsilon transversal
Are un trunchi de 30-40 cm şi două şarpante dispuse sub formă de "V"
orientate spre intervale sub un unghi de 25-30º. Pomii se plantează la distanţa de 4,5-
6,0/1,0-1,5 m, înălţimea lor fiind limitată la 2,6-3,2 m iar grosimea gardului fructifer
astfel format, este de 2,4-2,6 m. La piersic este necesar sistemul de susţinere pentru a
evita dezbinarea şarpantelor.

Coroana evantai
Această formă de coroană se caracterizează printr-un trunchi de 30-40 cm şi
două şarpante de 30 cm la cireş şi 50 cm la piersic şi prun, orientate în lungul
rândului şi inserate sub un unghi de 45-90º. Pe fiecare şarpantă sunt dispuse bialtern
extern patru subşarpante distanţate la 8-12 cm, pe care se formează alte 3-4
ramificaţii. Prin lucrările în verde se formează pe elementele de schelet un
semischelet scurt şi viguros, cu numeroase ramuri de rod. În cazul piersicului, atunci
când se practică tăierea modernă, semischeletul lipseşte. Înălţimea gardului fructifer
se limitează la 2,0-2,25 m iar grosimea lui la 0,8-1,0 m.

Tripla încucişare (tricroissillon) Delbard

Pomii prezintă un trunchi de 30 cm şi două şarpante orientate în lungul

rândului, înclinate la 21-49º faţă de orizontală, diferenţiat în funcţie de vigoarea
pomilor. Pe partea superioară a fiecărei şarpante la distanţe de 60-120 cm faţă de
trunchi se lasă câte o subşarpantă care se înclină şi se conduce paralel cu axul
şarpantei vecine, întersectându-se deasupra trunchiului. Fiecare subşarpantă se
intersectează cu subşarpanta de pe şarpanta opusă şi cu şarpanta pomului vecin.
 Gardul cu schelet arcuit

Este forma de coroană elaborată la SCPP Voineşti Dâmboviţa pentru plantaţii

superintensive de măr. Se prezintă sub forma unui schelet arcuit alcătuit din 3-4
arcade. Prima arcadă se formează la 50-60 cm de la sol iar ultima la 1,7-1,8 m. Se
adaptează foarte bine la această formă de coroană soiurile de măr cu fructificare de
tip spur altoite pe M106 precum şi Golden Delicious şi Jonathan altoite pe M9.
Cordonul tufă
Coroana are un volum redus (înaltă de 2,0-2,25 m şi lată de 1,0 m). Trunchiul
are înălţimea de 30 cm şi susţine două şarpante orizontale pe care sunt amplasate 3-4
ramuri roditoare în vârstă de 3-4 ani şi încă 3-4 ramuri de 1-2 ani care au rolul de a
înlocui pe cele îmbătrânite.

Distanţele de plantare sunt 3,0/0,75-1,0 m.

Pe lângă formele de coroană prezentate mai sus, în plantaţiile pomicole se mai

folosesc, însă cu o frecvenţă mult mai scăzută, şi coroane de tipul cordonul oblic,
cordonul orizontal, pergolă orizontală bilaterală etc.

Coroane artistice palisate

S-au răspândit cu prioritate în grădinile familiale pentru a produce efecte
estetice, însă se pot practica şi în plantaţiile superintensive.

Cordonul vertical a fost transformat în ax vertical, cordonul bilateral a devenit

prin îmbunătăţiri cordon tufă, iar gardul belgian a evoluat spre Ypsilon transversal.

În grădinile familiale produc efect artistic, în special la măr şi păr, coroanele:

"U" simplu, "U" dublu (Fig.30), palmeta Verrier, vasul candelabru, piramida aripată
(Fig.31) etc.

11.2. OPERAŢIUNILE TEHNICE FOLOSITE PENTRU

DIRIJAREA CREŞTERII ŞI RODIRII

Pentru formarea şi întreţinerea coroanelor pomilor se folosesc următoarele

operaţiuni tehnice: tăierile, schimbarea poziţiei ramurilor şi operaţiuni tehnice
secundare,

11.2.1. Tăierile

Tăierile sunt operaţii de chirurgie vegetală prin care se schimbă, temporar sau
definitiv, poziţia ramurilor în coroană, a mugurilor pe ramură şi a raportului dintre
rădăcină şi tulpină, cu scopul de a dirija creşterea şi rodirea pomilor.

În general, prin tăieri se produce scurtarea sau suprimarea de la punctul de

inserţie a unor ramuri sau lăstari.

Prin tăierile executate în coroana pomilor se produc o serie de efecte asupra

creşterii, fructificării, rezistenţei scheletului şi a calităţii fructelor.

Influenţa tăierilor asupra creşterii

Tăierile efectuate asupra pomilor pot avea un efect general şi unul local,
imediat.

Efectul general al tăierilor asupra creşterilor se poate observa după un timp

mai îndelungat şi este evidenţiat de reducerea volumului coroanei ca urmare a
diminuării creşterii totale a pomului.

Prin comparaţia volumului pomilor la care s-au făcut tăieri cu acela al pomilor
la care nu s-au executat tăieri se observă că la pomii netăiaţi volumul coroanei este
mult mai mare. Această diferenţă de volum a coroanei este datorată faptului că orice
tăiere este de fapt o pierdere de substanţe sintetizate şi depuse în ţesuturile ramurilor
tăiate. Prin îndepărtarea unei părţi din creşterile anuale se produce o micşorare a
suprafeţelor asimilatoare pentru anul următor. Deci, hrănirea pomului este mai slabă
ceea ce face ca şi creşterile să se reducă în comparaţie cu cele ale pomilor la care nu
s-au făcut tăieri.

Se poate deci afirma că prin tăieri se produc efecte negative care afectează
viaţa pomului. Numai prin tăieri nu se poate asigura creşterea totală a unui pom.
Pentru a asigura creşterea pomilor, lucrările de tăiere trebuie să fie însoţite de
fertilizare, irigare şi de combatere a bolilor şi dăunătorilor.

Tăierile se execută numai în măsura în care ele devin necesare, şi trebuie

apreciate ca măsură complementară în dirijarea creşterii şi fructificării plantelor
pomicole.

Efectul local al tăierilor asupra pomilor se observă relativ uşor şi imediat, prin
scurtarea ramurilor anuale, din mugurul devenit terminal şi cei subterminali rezultând
creşteri mult mai viguroase comparativ cu creşterile formate pe ramurile netăiate.
Această diferenţă de creştere este determinată de modificarea raportului între partea
subterană şi cea aeriană. Sistemul radicular rămas întreg absoarbe apa cu sărurile
minerale dizolvate în ea, cu aceeaşi intensitate şi le trimite spre un număr mai mic de
muguri rămaşi în coroană după executarea tăierilor. În consecinţă, un număr mai mic
de puncte de creştere alimentate cu aceeaşi cantitate de hrană, duce la creşteri mai
viguroase luate individual, şi comparate cu creşterile pomilor netăiaţi. În concluzie,
se poate spune că, cu cât se fac tăieri mai severe la pomi, cu atât se obţin creşteri mai
viguroase.

Prin tăieri, în general, se stimulează creşterile şi fortificarea ramurilor rămase

în coroana pomilor. Această consolidare a ramurilor din coroană nu se realizează prin
hrana suplimentară, ci prin repartizarea aceleiaşi cantităţi (de hrană) la un număr mai
mic de puncte de creştere.

Influenţa tăierilor asupra fructificării

Diminuarea volumului coroanei, prin tăieri, atrage după sine o mai slabă
hrănire a pomului ca urmare a reducerii procesului de fotosinteză. Reducerea
cantităţii de sevă elaborată duce la înrăutăţirea procesului de diferenţiere a mugurilor
de rod. Acest aspect este evident la pomii tineri cărora li s-au făcut tăieri şi care în
consecinţă, vor intra pe rod mai târziu decât cei cărora nu li s-au aplicat tăieri. Ultimii
dau şi producţii mai mari de fructe.

În perioada de plină producţie pomii la care nu s-au făcut tăieri manifestă

fenomenul de îmbătrânire prematură, iar producţia de fructe are o tendinţă de
scădere. În această perioadă efectuarea tăierilor de rărire a coroanei are efecte
benefice asupra hrănirii fructelor rămase în coroană şi, în acelaşi timp, sunt stimulate
creşterile vegetative.

Din cele prezentate mai sus se desprinde şi concluzia că pomii tineri, la care
procesul de creştere este dominant, pentru a stimula fructificarea, tăierile se vor limita
la strictul necesar. Prin tăieri se stimulează creşterea care este totuşi mai mare în
perioada de tinereţe. Astfel, tăierile în perioada de tinereţe întârzie intrarea pomilor
pe rod.

Când pomii sunt în perioada de mare producţie tăierile au cu totul alt rol. În
această perioadă creşterile sunt mici şi trebuie să fie stimulate. Pentru obţinerea
rezultatelor dorite tăierile din această perioadă trebuie combinate cu fertilizarea.
 11.2.2. Tipurile de tăieri

În funcţie de felul cum se intervine asupra ramurilor tăierea poate fi de

scurtare, de suprimare şi de reducţie

Scurtarea este operaţia de tăiere aplicată ramurilor anuale şi constă în

îndepărtarea unei părţi din acestea.

În funcţie de lungimea proţiunii de creştere anuală îndepărtată scurtarea poate

fi:

Scurtare slabă (din creşterea anuală se taie 1/4-1/3). Ea se mai numeşte şi

tăiere lungă şi are ca efect pornirea în vegetaţie a mugurului devenit terminal şi încă
2-3 muguri plasaţi sub acesta.

Scurtare mijlocie constă în îndepărtarea a 1/2 din lungimea creşterii anuale. În

urma acestei tăieri pornesc în vegetaţie 3-4 muguri sau chiar mai mulţi cu diferenţieri
în funcţie de specie.

Scurtare severă (tăiere puternică) se înregistrează când se îndepărtează din

creşterea anuală 2/3 din lungime. În urma acestei tăieri mugurii plasaţi sub tăietură
pornesc în vegetaţie.

Tăierile de scurtare au menirea de a stimula ramificarea. Prin tăierea unei

ramuri la nivelul unui mugur se realizează în etapa următoare pornirea în vegetaţie a
mai multor ramuri. Deci, prin tăierile de scurtare se urmăreşte stimularea ramificării
iar, ca urmare a ramificării, are loc o îndesire a coroanei şi o umbrire mai accentuată
în interiorul acesteia.

Pe măsură ce scurtarea este mai severă se stimulează mai mult creşterea şi, în
final, îndesirea coroanei. În cazul în care se repetă tăierea scurtă, în aceeaşi perioadă
de vegetaţie sau în ani la rând (Pillar), se realizează creşteri slabe care se pot
transforma în semischelet sau ramrui de garnisire. Formarea unor creşteri slabe în
urma unor scurtări severe repetate poartă denumirea de oboseală în urma tăierilor şi
reprezintă principiul de bază în formarea coroanelor artificiale palisate.

Suprimarea este lucrarea prin care ramura anuală este tăiată de la inel. Prin
îndepărtarea ramurii de la inel nu are loc o nouă creştere care să înlocuiască pe cea
îndepărtată, dar se stimulează creşterea lăstarilor rămaşi în coroană. Tăierile de
suprimare duc la rărirea coroanei, la o mai bună iluminare a acesteia şi cu efecte
benefice asupra creşterii şi fructificării pomilor.

Tăierea de la inel a ramurilor se face cu prioritate în cazul ramruilor

concurente sau a ramurilor cu plasament defectuos (epitone - călăreţi sau hipotone -
pandante), care stimulează umbrirea în coroană.

Reducţia este operaţia de tăiere prin care se înlătură porţiuni de ramuri în

vârstă de mai mulţi ani şi poartă denumirea de tăiere de transfer.

După perioada din cursul anului în care se fac lucrările de tăiere, acestea se pot
executa în perioada de repaus (tăieri în uscat) şi în perioada de vegetaţie (tăieri în
verde).

Tăierile din perioada de repaus (tăieri în uscat). Tăierile din perioada de

repaus se fac de la căderea frunzelor până în primăvara anului următor când pomii
pornesc din nou în vegetaţie. Lurările de tăiere se vor începe cu speciile care suportă
mai uşor gerul (mărul, părul) şi se vor încheia cu cele sensibile la ger (cais, migdal,
piersic, cireş). În general, tăierile făcute spre primăvară se cicatrizează mai bine. În
cazul în care tăierile la cais, migdal, piersic şi cireş se fac în cursul iernii şi apar
geruri mari după tăiere, la locul secţionării apar scurgeri de clei. Se recomandă ca
tăierile, la speciile respective, să se facă după ce au trecut gerurile de iarnă până la
pornirea în vegetaţie.

În plantaţiile pe surpafeţe mari, lucrările de tăiere încep imediat după căderea

frunzelor şi se continuă pe tot parcursul iernii.

Lucrările în verde (tăierile în verde). Se fac în perioada de vegetaţie a

pomilor. Prin lucrările în verde se reduc pierderile mari de substanţe sintetizate ca
urmare a împiedicării formării de ramuri în poziţie nedorită, care trebuie apoi
înlăturate prin tăierea în uscat.

Lucrările în verde diminuează procesul de acumulare a substanţelor organice

prin reducerea suprafeţei de fotosinteză, cu efect nemijlocit asupra activităţii
sistemului radicular. Acesta va absorbi mai puţină apă şi elemente nutritive şi, în
consecinţă, creşterile anuale în ansamblu vor fi mai reduse.

Prin lucrările în verde se poate îndepărta până la 25-30% din frunzişul pomilor
ceea ce poate duce la diminuarea volumului de lucru la tăierile din perioada de
repaus. Tăierile în verde se recomandă, cu prioritate, în plantaţiile intensive şi
superintensive ca măsură de limitare a vigorii de creştere a pomilor.

Lucrările în verde se bazează pe tăieri de scurtare şi suprimare a lăstarilor.

Scurtarea lăstarilor (ciupirea) este lucrarea prin care se elimină partea

terminală, nelemnificată a lăstarului. îndepărtarea vârfului lăstarului atrage după sine
oprirea creşterii pentru o anumită perioadă de timp şi de creere a unui surplus de
hrană. Pe de altă parte, în urma îndepărtării părţii terminale a lăstarului, se înlătură
dominanţa apicală şi se favorizează pornirea în vegetaţie a mugurilor de sub locul
unde s-a tăiat. În concluzie, prin ciupire se realizează ramificarea într-un anumit
punct.

Momentul când se face lucrarea de ciupire are o deosebită importanţă.

Efectuarea unei ciupiri timpurii favorizează creşterea şi maturarea lăstarilor anticipaţi
în timp ce ciupirea făcută mai târziu poate da sau nu naştere la lăstari noi. Dacă se
formează totuşi lăstari anticipaţi, în multe cazuri, aceştia nu ajung la maturitate până
toamna. În cazul în care mugurii au intrat în repaus nu mai are loc formarea de lăstari
anticipaţi.

Lucrarea de ciupire a lăstarilor la pomii tineri efectuată prea de timpuriu, poate

duce la formarea de lăstari anticipaţi viguroşi şi cu lemnul matur. În cazul pomilor de
vigoare mică şi ajunşi în perioada de mare producţie, prin ciupire se obţin lăstari
anticipaţi de vigoare foarte redusă, care transformându-se în ramuri de rod produc
fructe mici.

Suprimarea lăstarilor (plivirea) este operaţia prin care se înlătură lăstarii de la

inel (bază). Scopul acestei lucrări este de a îndepărta din coroana pomilor lăstarii cu
plasament nedorit şi de a stimula creşterea celor rămaşi pe pom. Suprimarea se aplică
în primul rând la lăstarii concurenţi şi lacomi, pentru dirijarea acestora spre ramuri de
garnisire. În pepinieră, se plivesc lăstarii de pe cep şi cei lăsaţi pentru îngroşarea
trunchiului pomilor. În general, prin suprimarea unei părţi din lăstari se asigură o mai
bună luminare în coroana pomilor şi se stimulează creşterea celor rămaşi.

11.2.3. Schimbarea poziţiei ramurilor

Este cea de a doua operaţie tehnică prin care se influenţează creşterea şi

fructificarea pomilor. Schimbarea poziţiei ramurilor se realizează prin dresare,
înclinare şi arcuire.

Dresarea ramurilor este operaţiunea tehnică prin care o ramură se aduce spre
verticală pentru a-i stimula creşterea. Operaţiunea se practică cu prioritate la ramurile
de schelet plasate în partea inferioară a etajului. Dresarea are efect negativ asupra
fructificării (numărul de fructe este mai mic iar procesul de fructificare întârzie).

În perioada de formare a scheletului pomilor lucrările de dresare se fac numai

la şarpantele a căror vigoare vrem să o stimulăm şi este nerecomandată pentru
celelalte ramuri din coroana pomilor.
Lucrarea de dresare este destul de frecventă la unele forme de coroană cum ar
fi: piramida etajată rărită, palmeta simetrică, diferite forme artistice etc.

Înclinarea ramurilor reprezintă operaţiunea de aducere a ramurilor aproape

de direcţia orizontală sau chiar mai jos. Prin apropierea ramurilor de orizontală se
reduce vigoarea de creştere şi se stimulează procesul de fructificare. Operaţiunea de
înclinare a ramurilor atrage după sine sporirea numărului de ramificaţii, însă vigoarea
acestora pe ramurile orizontalizate, este mai mică. Deci, înclinarea ramurilor are ca
obiectiv o mai bună garnisire a acestora, şi cu prioritate în treimea bazală (Fig.33).

Ramurile aduse la orizontală şi sub orizontală au creşteri anuale mai viguroase

în treimea bazală. Vigoarea de creştere a lăstarilor scade de la baza ramurilor
orizontalizate spre vârful lor.

Înclinarea ramurilor poate să ducă la îndesirea coroanelor grăbind formarea

ramurilor de rod şi a fructelor.

În perioada de tinereţe lucrările de înclinare a ramurilor au importanţă

deosebită în grăbirea intrării pe rod a pomilor.

Pentru ramurile de schelet înclinarea trebuie să asigure un raport optim între

creştere şi fructificare.

Înclinarea se practică cu prioritate, ramurilor care nu sunt necesare pentru

formarea coroanei pomilor.

La pomii ajunşi în perioada de mare producţie lucrările de înclinare a ramurilor

nu se mai recomandă
 Arcuirea ramurilor reprezintă operaţia prin care se urmăreşte schimbarea
direcţiei de creştere a părţii superioare a ramurilor. Prima porţiune din ramură (cea
bazală) are de obicei o orientare ascendentă iar porţiunea terminală este înclinată
mult sub orizontală .

Arcuirea ramurilor duce la reducerea vigorii de creştere a pomilor, comparativ

cu cei la care nu s-au făcut arcuiri. Numărul ramurilor de rod este mult mai mare în
coroana pomilor cu ramuri arcuite comparaiv cu cei la care nu s-a aplicat operaţia
respectivă. Aceeaşi tendinţă o înregistrează şi producţia de fructe.

Ramurile arcuite diferenţiază formaţiuni de rod cu 2-3 ani mai repede decât
cele care cresc liber. Producţia de fructe pe ramurile arcuite este mare în primii ani
după arcuire şi scade pe măsură ce ele înaintează în vârstă.

De regulă, arcuirea se practică la ramurile care nu sunt necesare pentru

formarea coroanei deoarece această operaţiune scurtează perioada de tinereţe a
pomilor şi implicit, stimulează intrarea pe rod. Operaţia este contraindicată pentru
ramurile de schelet, a căror creştere ar fi blocată. Arcuirea ramurilor de schelet şi a
axului se foloseşte la un număr restrâns de forme de coroană (Lepage, palmeta
ruzină). Este de reţinut că şi la aceste forme de coroană arcuirea se face numai după
ce ramurile de schelet au ajuns la o anumită lungime. Cu toate că arcuirea ramurilor
este recomandată la pomii tineri ea nu poate reprezenta singurul procedeu de formare
a coroanei pomilor. Arcuirea ramurilor trebuie combinată cu dresarea, înclinarea şi
tăierea etc.

Arcuirea unui număr mare de ramuri în coroana pomului duce la îndesirea

coroanei. Ramurile ajung să se umbrească reciproc şi se degarnisesc. Arcuirea se va
face numai în concordanţă cu alte operaţiuni tehnice.

11.2.4. Operaţiuni tehnice secundare

Operaţiunile tehnice secundare au o pondere mai mică în comparaţie cu tăierile

şi dirijarea ramurilor, ele sunt reprezentate de incizia inelară, crestarea, incizia
transversală, incizia longitudinală, strangularea, extirparea mugurilor, torsionarea şi
frângerea ramurilor.

Incizia inelară este operaţiunea prin care se îndepărtează scoarţa, pe o lăţime

de 3-6 mm, sub formă circulară, fără a degrada vasele lemnoase. Lucrarea se poate
executa cu multă uşurinţă primăvara la dezmugurit sau în perioada de încetinire a
creşterii lăstarilor, pentru ca până toamna să se cicatrizeze rana.

Incizia inelară influenţează creşterea şi fructificarea pomilor, în sensul că sub

zona incizată lăstarii cresc mai viguros. În partea superioară inelării fructele sunt mai
mari, se coc mai repede şi au un conţinut mai mare în zaharuri iar pentru anul viitor
se realizează o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod.

Incizia are rolul de a împiedica circulaţia bazipetală a substanţelor de creştere

şi a celor trofice.

Când incizia inelară se face primăvara la pornirea în vegetaţie se stimulează o

legare abundentă a fructelor în partea superioră a inciziei. Reluarea circulaţiei sevei
prin zona incizată, nu afectează diferenţierea mugurilor de rod.

Întârzierea incizării în fenofaza de încetinire a creşterii lăstarilor stimulează

diferenţierea mugurilor de rod şi accelerează maturarea fructelor, favorizează
mărimea fructelor şi sporeşte conţinutul lor în zahăr. La incizia executată vara în faza
de încetinire şi încetare a creşterii lăstarilor, efectul este foarte redus, chiar de
neobservat.

Prin incizarea inelară se poate stimula ramificarea, grăbirea fructificării pe

ramurile viguroase care nu sunt necesare pentru formarea coroanei pomilor şi care
urmează să fie eliminate din coroană în viitor. Nu se recomandă incizia inelară la un
număr prea mare de ramuri din coroana unui pom deoarece s-ar reduce vigoarea
ramurilor inelate şi s-ar deregla activitatea sistemului radicular.

Crestarea este operaţiunea care se execută numai pe o porţiune din

circumferinţa ramurii deasupra sau sub un mugure şi constă din eliminarea scoarţei şi
a lemnului din inelele exterioare ale alburnului, pe o lăţime de câţiva mm. Crestarea
are formă de semilună sau "V" şi se execută înainte de pornirea pomilor în vegetaţie.
Efectele crestării sunt locale şi mai puţin pronunţate în sensul că nu afectează
întreaga ramură. Crestarea practicată deasupra unui mugur stimulează pornirea
acestuia în vegetaţie, iar când se efectuează deasupra unei ramuri favorizează
creşterea acesteia în ansamblu.

Crestarea sub un mugur sau ramură duce la diminuarea vigorii de creştere a

acestora.
 Incizia transversală constă în degradarea vaselor liberiene şi parţial a celor
lemnoase prin incizia executată deasupra sau sub un mugur, respectiv ramură fără a
îndepărta scoarţa. Efectul este asemănător cu cel al crestării dar mai puţin dur,
înseamnă că rana este mai mică şi se vindecă mai repede.

Strangularea constă în gâtuirea cu un inel de sârmă a unei ramuri pentru a

favoriza creşterea ei. Se practică mai mult la marcotajul simplu (în crosă) şi în
plantaţiile intensive pentru echilibrarea creşterilor.

Extirparea (orbirea) este lucrarea prin care se îndepărtează mugurii de pe

ramuri înainte de pornirea lor în vegetaţie. Se foloseşte cu prioritate în pepinieră,
pentru proiectarea coroanelor şi la ramurile de schelet şi semischelet, pentru a
împiedica formarea de lăstari concurenţi a căror prezenţă ar diminua creşterea
lăstarului principal.

Torsionarea constă din răsucirea ramurii sau a lăstarului în jurul propriului ax,
în vederea degradării parţiale a vaselor conducătoare. Torsionarea dă rezultate bune
la seminţoase şi mai puţin favorabile la sâmburoase datorită apariţiei scurgerilor
cleioase (gomoze).

Frângerea se aplică numai la ramurile care în alte condiţii se suprimă de la

inel. Frângerea de la inel duce la stimularea fructificării ramruilor frânte şi
favorizează intrarea pe rod a pomilor. Prin frângere se degradează până la 50% din
vasele conducătoare iar ramura frântă devine pandantă, cu creşteri moderate şi mai
viguroase spre vârful ei.

11.3. LUCRĂRI DE FORMARE A COROANELOR

Lucrările de formare a coroanelor se eşalonează pe parcursul mai multor ani cu

începere încă din pepinieră la speciile sâmburoase. Pe lângă obţinerea formei de
coroană propusă lucrarea urmăreşte şi o intrare pe rod cât mai timpurie a pomilor.
Realizarea acestor obiective presupune aplicarea următoarelor principii generale:

- stimularea funcţiilor care sunt slab reprezentate în perioada de tinereţe

(rodirea) şi încetinirea creşterii care se manifestă puternic. Pentru realizarea acestor
obiective, în perioada de tinereţe, se reduc la minimum tăierile (se limitează la strictul
necesar impus de forma de coroană dorită). Ponderea cea mai mare trebuie să o aibă
lucrările de dirijare şi operaţiunile secundare;

- se acordă o mare importanţă lucrărilor în verde în detrimentul celor în uscat

pentru a evita pierderile de substanţe sintetizate;

- încadrarea riguroasă a formei de coroană într-o anumită figură geometrică are

mai mică importanţă în comparaţie cu obiectivul economic al intrării cât mai repede
pe rod. Nu este indicat să se practice şablonizarea formei coroanei la toate speciile;

- scheletul pomilor să se formeze cât mai repede şi să se încadreze în

dimensiunile necesare. Un volum mare de coroană plasat pe un trunchi înalt duce la
un consum mare de elemente nutritive în detrimentul fructificării.

Una din preocupările principale în procesul de formare a coroanelor este

reducerea scheletului permanent şi înlocuirea lui cu semischelet;

- pentru fiecare formă de coroană şarpantele şi subşarpantele trebuie să fie bine

garnisite cu ramuri de rod;

- echilibrarea elementelor de schelet în favoarea dezvoltării mai slabe şi de

reducere a vigorii de creştere la cele puternice.

Formarea coroanei

Formarea coroanelor se realizează parcurgând următoarele etape: provocarea

ramificării, stabilirea destinaţiei ramificaţiilor formate şi conducerea acestora în
funcţie de destinaţia stabilită.

Provocarea ramificării se poate realiza prin tăieri, incizii inelare, crestare,

ciupirea lăstarilor etc. Se scurtează axul pentru formarea etajelor următoare şi se
scurtează şarpantele pentru formarea de subşarpante de ordinul II sau III. Prin
scurtare se realizează ramificaţii dorite, alături de care apar şi alte creşteri care se
tratează diferenţiat, în funcţie de destinaţie.

Stabilirea destinaţiei ramificaţiilor constă în alegerea, dintre ramificaţiile

formate în urma scurtării, a celor necesare pentru formarea şi completarea
scheletului. Alegerea se face practic în momentul stimulării ramificării, prin orbirea
mugurilor care ar putea forma ramificaţii nedorite. în cazul în care nu se orbesc
mugurii ramurile rezultate din aceştia se vor suprima.

Conducerea ramificaţiilor apărute se va face în concordanţă cu destinaţia pe

care o primesc în coroana pomului în formare şi anume:

a) ramurile destinate formării şarpantelor se conduc în poziţia impusă de forma

de coroană preconizată. Şarpantele trebuie să fie echilibrate între ele prin dresare sau
înclinare;
b) ramurile formate în urma scurtării sunt dirijate spre formarea scheletului, a
semischeletului sau spre rod. Pentru dirijarea ramurilor spre rod acestea se înclină sau
se arcuiesc.

11.4. LUCRĂRI DE ÎNTREŢINERE A COROANELOR

Asemenea lucrări se aplică în coroana pomilor de la începutul fructificării până

la defrişarea lor. În această perioadă procesul de creştere este prezent la toate
categoriile de ramuri, dar cu tendinţă de diminuare. Cu toate că vigoarea de creştere
se reduce, datorită numărului mare de ramuri, coroana îşi măreşte volumul şi se
îndeseşte. Numărul mare de ramuri de rod stimulează fructificarea, urmată în multe
cazuri de supraîncărcarea cu rod, iar ramurile se înclină sau se arcuiesc sub greutatea
fructelor, cu efecte negative asupra creşterii.

Lucrările de întreţinere a coroanelor au menirea de a asigura menţinerea

formei de coroană şi a spaţiului stabilit pentru fiecare pom, menţinerea echilibrului
între creştere şi fructificare şi amânarea îmbătrânirii pomilor.

Realizarea acestor obiective este posibilă prin lucrări de tăiere, de dirijare şi

operaţiuni secundare. Ponderea cea mai mare o au însă lucrările de tăiere.

În prima parte a perioadei de mare producţie creşterile sunt încă viguroase,

respectiv lăstarii de prelungire a şarpantelor au lungimea de 30-40 cm. Prin lucrările
care se fac în această etapă se urmăreşte:

- reechilibrarea elementelor scheletului prin schimbări de poziţie, scurtări,

suprimări;

- limitarea înălţimii pomilor şi suprimarea pe cât posibil, a creşterilor cu

poziţie verticală sau mai apropiată de verticală;

- suprimarea ramurilor de prisos de pe ax şi şarpante, a celor lacome,

concurente şi a celor pandante.

În cea de a doua etapă a perioadei de mare producţie creşterile anuale se reduc

mult, lăstarii de prelungire ai ramurilor de schelet nu depăşesc 10-15 cm. În această
etapă, pe lângă aspectele urmărite în etapa precedentă, se are în vedere stimularea
creşterilor prin tăieri de reducţie asupra ramurilor de schelet şi semischelet, fertilizare
organică şi chimică. Efectul lucrărilor de regenerare este de 4-5 ani după care devine
necesară o tăiere de regenerare mai severă cu intervenţii în lemn de 5-6 ani.
Diametrul ramurilor tăiate nu trebuie să depăşească 7-8 cm la seminţoase şi 5-6 cm la
sâmburoase.

Lucrările de întreţinere aplicate la ramurile de semischelet şi a celor de rod

urmăresc în principal menţinerea echilibrului între creştere şi fructificare. Tăierile au
menirea de a asigura o încărcătură optimă cu rod a pomilor.

În evoluţia lor, ramurile de semischelet trec prin următoarele etape: creştere,

formarea mugurilor şi a ramurilor de rod, fructificarea, înclinarea progresivă şi
reînnoirea (Fig.40). Această schemă generală are anumite particularităţi în funcţie de
specie.

Tăierea ramurilor de semischelet se face în funcţie de vârsta pomului,

încărcătura cu ramuri de semischelet şi de rod.

La pomii neajunşi încă în faza de rodire maximă, prin tăieri se urmăreşte o

bună garnisire a ramurilor de schelet cu formaţiuni de rod, menţinerea unui număr cât
mai mare de ramuri în coroana pomilor pentru a stimula intrarea pe rod. În
consecinţă, la astfel de pomi, tăierile se limitează la strictul necesar. Tăierile de
scurtare nu se vor folosi pentru a nu produce îndesirea coroanei. Ramurile de
semischelet vor fi bine reprezentate în lungul şarpantelor şi abundent garnisite cu
ramuri de rod

La pomii ajunşi în perioada de rodire maximă tăierile efectuate la nivelul

semischeletului şi a formaţiunilor de rod urmăresc asigurarea unei încărcături de rod
optimă, reînnoirea semischeletului şi a ramurilor de rod.
 Tăierile în această periadă constau în scurtarea semischeletului mai bătrân de
3-4 ani (în lemn de 2 ani) ţinând cont de spaţiul disponibil în coroană, vigoarea
pomilor şi de încărcătura de rod.

- ramurile de semischelet subţiri, care depăşesc 70-80 cm, se reduc la 1/3 sau
se elimină la o încărcătură exagerată cu rod, iar la încărcătură normală se scurtează la
1/2;

- ramurile de semischelet mai groase se păstrează întregi, dacă au suficient

spaţiu, cu condiţia de a rări formaţiunile de rod;

- vetrele de rod îmbătrânite se simplifică la 2-3 burse viguroase;

- prin tăieri se va urmări asigurarea unui raport optim între mugurii de rod şi
vegetativi (2-3 vegetativi/1 de rod).

Tăierile trebuie făcute cu multă rigurozitate mai ales în anii cu producţie mare.

La pomii trecuţi de perioada de mare producţie pe lângă normarea încărcăturii

de rod se are în vedere realizarea unor creşteri considerate normale la nivelul
ramurilor de semischelet şi de rod. Acest obiectiv se realizează prin măsurile
prezentate anterior la care se adaugă eliminarea ramurilor frânte, torsionate,
degarnisite şi apropierea cât mai mult a rodului de ramurile de semischelet şi schelet.

11.5. LUCRĂRI DE CORECTARE A COROANELOR

Tăierea de corectare se practică la pomii neglijaţi şi la cei cărora li s-au făcut

tăieri greşite. Prin aceste tăieri se urmăreşte:

- îmbunătăţirea regimului de lumină;

- echilibrarea elementelor de schelet;

- stimularea creşterilor anuale;

- regenerarea semischeletului şi a formaţiunilor de rod.

Tăierile de corecţie urmăresc aducerea coroanei pomului la forma pe care

trebuie să o aibă prin tăieri corect executate
 Etape caracteristice în executarea tăierilor la pomii cu coroană globuloasă
- analiza coroanei ce urmează a fi tăiată; precizarea formei de coroană în care
poate fi încadrată;

- se stabilesc numărul de etaje în lungul axului şi a ramurilor de schelet ce

formează etajele;

- se precizează ramurile de ordinul II şi, eventual, III pe fiecare şarpantă;

- echilibrarea coroanei prin aducerea şarpantelor din acelaşi etaj în plan

orizontal şi la acelaşi nivel, subordonarea etajelor în lungul axului şi subordonarea
ramificaţiilor în lungul şarpantei.

Etape caracteristice în executarea tăierilor la pomii cu coroane aplatizate

Datorită tăierilor de scurtare efectuate în partea superioară a coroanei, adesea
se formează coroane invers conice (cu baza în partea superioară a coroanei) ca
urmare a vigorii mari a şarpantelor din etajele superioare.

Pentru refacerea gardurilor fructifere sunt necesare tăieri de reducţie şi de

scurtare a ramurilor de schelet şi semischelet. Tăierile se fac pe parcursul a 2-3 ani şi
constau din:

- îndepărtarea din coroană a şarpantelor care o îndesesc;

- alegerea şarpantelor şi a ramurilor de prelungire;

- suprimarea creşterilor viguroase cu poziţie verticală;

- eliminarea cioturilor, a capetelor de salcie;

- întinerirea ramruilor de semischelet;

- regenerarea ramurilor pandante (arcuite în jos) din partea inferioară a

coroanei.

În continuare, coroanele se menţin prin tăieri efectuate în concordanţă cu

forma preconizată iniţial.