1

PRINCIPII, METODE ŞI
1. APARATE PENTRU
MĂSURAREA TEMPERATURII
Temperatura este una dintre mărimile fundamentale, împreună cu lungimea, timpul şi
masa. Conceptul de temperatură diferă însă net de cel caracteristic celorlalte mărimi
fundamentale, fiind mult mai subtil. Temperatura nu poate fi derivată din nici o altă mărime
măsurabilă, astfel că definirea acestei noţiuni întâmpină unele dificultăţi. Pe de altă parte,
aparatele folosite pentru măsurarea temperaturii nu măsoară de fapt această mărime, ci o alta,
a cărei valoare depinde de temperatură.

1. PRINCIPIUL MĂSURĂRII TEMPERATURII.

Temperatura este o mărime termodinamică de stare ce caracterizează gradul de
încălzire sau de răcire a corpurilor, deci măsoară intensitatea agitaţiei termice a particulelor
componente (molecule, atomi, ioni). Luînd ca exemplu gazul perfect, teoria cinetico-
moleculară stabilește următoarea relație:

care arată că temperatura este proporțională cu energia cinetică care corespunde mișcării
mpleculare. În consecință, temperatura nu poate fi zero decît atunci când nivelul energetic al
mișcării particulelor care compun un corp este zero, adică atunci când încetează orice formă
de mișcare a acestor particule. Această stare a fost numită de către William Thompson (lordul
Kelvin) stare de zero absolut. Rezultă că temperatura face parte din categoria acelor mărimi
fizice care nu pot fi măsurate în mod direct. Pentru determinarea obiectivă a temperaturii unui
corp, trebuie ales un parametru măsurabil care să depindă de starea de încălzire, astfel încât
fiecărei valori măsurate să-i corespundă o singură stare de încălzire (nivel energetic) şi
reciproc. Corpul al cărui parametru măsurabil (proprietate fizică), este utilizată pentru
măsurarea temperaturii, se numeşte corp termometric sau, mai riguros spus, element sensibil
al termometrului. Corpul termometric are aceiaşi temperatură cu un sistem termodinamic
oarecare atunci când se află în echilibru termic cu acesta, adică atunci când aparent nu se mai
constată un schimb reciproc de căldură între sistem și termometru, temperatura rămânând
constantă. Termometrul trebuie să aibă o masă proprie mică în raport cu sistemul a cărui
temperatură se măsoară pentru a nu modifica temperatura sistemului la atingerea echilibrului
termic. Deoarece atingerea indicaţiei finale se produce
după o funcţie exponenţială în raport cu timpul, se
consideră că sistemul termodinamic respectiv şi
termometrul se află în echilibru termic atunci când
indicaţiile nu mai variază sensibil, sau când aceste
variaţii rămân în limita toleranţelor admise pentru
măsurarea respectivă sau pentru precizia aparatelor
utilizate. În figura 1 este ilustrată legea de variaţie în
timp a indicaţiei unui termometru, până la atingerea
stării de echilibru cu mediul a cărui temperatură se
măsoară ( tsistem reprezintă temperatura de măsurat,
considerată constantă în timp; ttermometru este indicaţia
iniţială a termometrului; τmăs este timpul după care se
Fig. 1 Variaţia în timp a face măsurarea – timpul de răspuns; a – toleranţa
indicaţiilor unui termometru

© S. Dimitriu 2016
 2

admisă; b – insensibilitatea aparatului).

2. SCĂRI DE TEMPERATURĂ.
Scara de temperatură reprezintă modul de ordonare al valorilor temperaturii pe baza
unor ipoteze sau principii, în scopul gradării aparatelor de măsurare a temperaturii. Scara de
temperatură defineşte un şir continuu de numere, liniar legate de valorile numerice ale unei
proprietăţi fizice măsurabile cât mai exact şi care să fie o funcţie univocă şi monotonă de
temperatură în intervalul considerat, de exemplu: variaţia cu temperatura a volumului
lichidelor, a presiunii de vaporizare a lichidelor, a rezistenţei electrice a metalelor etc

2.1. Scara empirică de temperatură.

Scara empirică de temperatură este o scară în care stabilirea originii scării (punctul de
zero) şi numărului n de părţi egale în care se împarte intervalul de bază, se face în mod
arbitrar, pe baza unor ipoteze particulare. O astfel de scară este utilizată pentru gradarea
instrumentelor utilizate pentru măsurarea temperaturii.
Primele scări empirice de temperatură au fost introduse în secolul XVIII şi s-au bazat
pe ipoteza dilataţiei liniare a lichidelor cu temperatura, deci presupunând coeficientul de
dilatare volumică invariabil cu temperatura. Dintre toate scările de temperatură, două sunt
utilizate și astăzi: scara Fahrenheit și scara Celsius.
Fizicianul german Daniel Fahrenheit, în anul 1726, a fixat punctul de zero al scării
sale la cea mai joasă temperatură realizabilă artificial, în laborator la acea dată şi a atribuit
valoarea 96 pentru temperatura normală a corpului uman. Ca urmare, în această scară
punctului de topire a gheţii i-a revenit valoarea de 32 de grade, iar temperatura de fierbere a
apei a rezultat la 212 grade, gradul Fahrenheit fiind definit ca fracţiunea 1/180 din diferenţa
de temperatură dintre aceste două puncte fixe care constituie intervalul de bază.
În anul 1742, astronomul suedez Anders Celsius a introdus scara centigrad, în care
punctul de topire a gheţii a fost notat cu zero iar cel de fierbere a apei cu 100. A rezultat astfel
unitatea de măsură a temperaturii empirice, numită „gradul Celsius”, definit ca fracţiunea
1/100 din diferenţa de temperatură dintre cele două puncte fixe, care de asemenea constituie
intervalul de bază.

2.2. Scara termodinamică de temperatură.

Scările empirice de temperatură servesc doar pentru gradarea instrumentelor, valorile
numerice ale temperaturii stabilite pe baza acestor scări neputându-se utiliza în relațiile de
calcul în care temperatura apare ca parametru termodinamic. Aceasta deoarece punctul de
zero al acestor scări nu corespunde stării fizice în care temperatura este zero. Fiind un
parametru care exprimă la nivel macroscopic nivelul energetic al mișcării particulelor din care
este compusă materia, temperatura nu poate fi zero decât în starea de zero absolut, atunci când
încetează orice formă de mișcare. Scara de temperatură care are punctul de zero în această
stare se numește scară termodinamică sau absolută de temperatură. Dacă pe baza unei
convenții se stabilește mărimea gradului de temperatură, utilizând legile termodinamicii se pot
atribui valori numerice temperaturii pentru orice stare fizică.
Scara termodinamică de temperatură stabilită de către Thompson, numită scara
Kelvin, are gadul de temperatură, numit Kelvin, egal cu gradul stabilit de Celsius: 1/100 din
intervalul de temperatură cuprins între temperatura de fierbere a apei și temperatura de topire
a gheții la presiunea atmosferică standard de 760 mm Hg ( ). Utilizând această
convenție și plecând de la zero absolut, temperaturii de topire a gheții îi este atribuită valoarea
de 273,15 K, iar temperaturii de fierbere a apei temperatura de 373,15 K.

© S. Dimitriu 2016
 3

Ca urmare, ântre temperatura empirică exprimată în scara Celsius și temperatura

absolută exprimată în scara Kelvin există relația simplă:

In mod similar se stabilește scara absolută de temperatură Rankine în care gradul de

temperatură este ales egal cu gradul Fahrenheit ( ). În această scară, temperaturii de
o
topire a gheții i se atribuie valoarea de 491,67 R, temperaturii de fierbere a apei valoarea de
671,67 oR, iar punctului de zero al scării Fahrenheit valoarea 459,67 oR. Rezultă relația de
legătură dintre scara absolută Rankine și scara empirică Fahrenheit:

Datorită faptului că în scările absolute de temperatură Kelvin și respectiv Rankine,

gradul de temperatură a fost ales egal cu gradul Celsius, respectiv Fahrenheit, variațiile de
temperatură au aceiași valoare atât în scara absolută cât și în scara empirică corespondentă:

Relațiile de corespondență dintre scările de temperatură Celsius și Fahrenheit sunt:

Fig.2. Corespondenţa între scările de temperatură

empirice uzuale

2.3. Scara internaţională practică de temperatură.

Scara internaţională practică de temperatură reprezintă scara convenţională utilizată
pentru etalonarea şi controlul periodic al termometrelor uzuale. Ea a fost stabilită în 1889 de
către Comitetul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi şi îmbunătăţită de mai multe ori, până la

© S. Dimitriu 2016
 4

forma folosită în prezent, scara internaţională practică de temperatura din 1968 (SIPT-68).
Aceasta este o scară convenţională, bazată pe o serie de puncte fixe de definire –
reproductibile pe mijloace de măsurare etalonate în raport cu aceste puncte fixe – şi pe relaţii
matematice, care servesc la stabilirea interdependenţei dintre indicaţiile mijloacelor de
măsurare şi valorile internaţionale practice. Punctele fixe de definire sunt reprezentate de stări
de echilibru - puncte de fierbere, de solidificare - şi puncte triple ale unor substanţe de înaltă
puritate. Aceste puncte fixe sunt prezentate în tabelul 1.
Tabelul 1
Punctele fixe principale de definire a scării internaţionale practice de temperatură
Temperatura
Starea de echilibru
T [K] t [oC]
Punctul triplu al hidrogenului 13,81 - 259,34
Punctul de fierbere al hidrogenului la p = 33330,6 Pa 17,042 - 256,108
Punctul de fierbere al hidrogenului la p = 101325 Pa 20,28 - 252,87
Punctul de fierbere al neonului la p = 101325 Pa 27,102 - 246,048
Punctul triplu al oxigenului 54,361 - 218,789
Punctul de fierbere al oxigenului la p = 101325 Pa 90,188 - 182,962
Punctul triplu al apei 273,16 0,01
Punctul de fierbere al apei la p = 101325 Pa 373,15 100,00
Punctul de solidificare al zincului la p = 101325 Pa 692,73 419,58
Punctul de solidificare al argintului la p = 101325 Pa 1235,08 961,93
Punctul de solidificare al aurului la p = 101325 Pa 1337,58 1064,43

3. METODE ȘI MIJLOACE PENTRU MĂSURAREA TEMPERATURII:

Pentru realizarea mijloacelor de măsurare a temperaturii se poate folosi legea de
variaţie cu temperatura a oricărui parametru fizic. Aşa se explică existenţa unui număr mare
de tipuri de termometre bazate pe cele mai variate proprietăţi ale corpurilor.
Termometrul este dispozitivul ce cuprinde un corp termometric, care este adus în
contact termic cu un corp oarecare sau cu un mediu fizic a cărui temperatură se determină. El
trebuie să fie comod de folosit şi precis, să dea indicaţii reproductibile şi să nu modifice starea
termică a sistemului a cărui temperatură se măsoară. Măsurarea temperaturii se face, de
obicei, cu termometre care permit urmărirea evoluţiei unor proprietăţi care se modifică
reproductibil în raport cu temperatura. Tipul instrumentului depinde atât de proprietatea sau
caracteristica dependentă de temperatura măsurată, cât şi de starea de agregare a corpului
termometric.
O clasificare bazată pe starea de agregare (gazoasă, lichidă sau solidă) a corpului
termometric nu poate include toate tipurile de instrumente termometrice existente. Mai
potrivită ar fi o clasificare cu caracter general a metodelor de măsurare a temperaturii, în
funcţie de contactul mijlocului de măsurare cu mediul sau corpul căruia i se măsoară
temperatura, luând în considerare şi parametrul fizic, a cărui variaţie cu temperatura este
folosită. Din acest punct de vedere se pot deosebi două mari categorii de metode: cu contact
direct şi fără contact direct (tabelul 2). La metodele cu contact direct, corpul termometric
(elementul sensibil al aparatului) se plasează în mediul căruia i se măsoară temperatura şi
trebuie să ajungă la echilibrul termic cu mediul respectiv. În cazul metodelor fără contact
direct (de la distanţă), elementul sensibil primeşte doar energia radiată de corpul a cărui
temperatură se măsoară.
Pe baza clasificării generale a metodelor de măsurare a temperaturii, prezentată în
tabelul 2 şi ţinând cont de variantele constructive, de mijloace de măsurare cât şi de frecvenţa

© S. Dimitriu 2016
 5

utilizării lor, aparatele utilizate pentru măsurarea temperaturii se pot grupa în următoarele
categorii:
- termometre bazate pe dilatarea lichidelor;
- termometre bazate pe dilatarea solidelor;
- termometre bazate pe dilatarea gazelor;
- termometre electrice;
- termometre termoelectrice (termocupluri);
- termometre bazate pe radiaţia termică a corpurilor (pirometre);
- procedee speciale de măsurare a temperaturii.

Tabelul 2
Clasificarea metodelor utilizate pentru măsurarea temperaturii
Grupa Subgrupa Metoda

1 Metode bazate pe dilatarea termică a corpurilor solide sau lichide

Metode bazate pe variaţia în raport cu temperatura a presiunii

2
gazelor sau vaporilor, în condiţii de volum constant.
1. Metode cu Metode bazate pe variaţia cu temperatura a rezistenţei electrice a
3
contact direct conductorilor metalici şi semiconductoarelor

4 Metode bazate pe efectul termoelectric ( efectul Seebeck)

Metode bazate pe schimbarea stării de agregare a corpului

5
termometric
Metode bazate pe modificarea intensităţii radiaţiei termice a
1
corpurilor în raport cu temperatura.
2. Metode
Metode bazate pe schimbarea culorii corpurilor în raport cu
fără contact 2
temperatura.
direct
Metode bazate pe modificarea emisiunii electronice a corpurilor
3
solide si gazoase în raport cu temperatura.

Un alt criteriu de clasificare al mijloacelor de măsurare ale temperaturii, în afară de

acela al principiului de funcţionare, este şi criteriul metrologic.
Din acest punct de vedere ele se clasifică în:
- mijloace de măsurare etalon;
- mijloace de măsurare de lucru.
Alegerea unei metode sau mijloc de măsurare depinde de mai mulţi factori, care sunt
impuşi de o serie de cerinţe ale procesului care implică măsurarea temperaturii:
- factori metrologici (domeniul de măsurare, precizia, inerţia termică);
- factori vizând tehnica măsurării (distribuţia măsurărilor în timp, amplasarea punctului
de măsurare în diverse medii şi situaţii, accesibilitatea punctului de măsurare,
agresivitatea mediului);
- factori derivaţi din modul în care trebuie utilizat rezultatul măsurării;
- factori tehnico-economici.

3.1. Caracteristicile principale ale aparatelor pentru măsurarea temperaturii

Indiferent care este principiul constructiv sau de funcţionare, există o serie de

© S. Dimitriu 2016
 6

caracteristici comune pentru toate aparatele utilizate pentru măsurarea temperaturii.

Domeniul de măsurare. Fiecărei metode sau mijloc de măsurare îi corespunde un
domeniu de măsurare, ale cărui limite nu sunt stricte, existând de obicei trei tipuri de limite:
frecvente, mai puţin frecvente şi speciale. Limitarea domeniului de măsurare este impusă fie
de schimbarea de stare a corpului termometric, fie de scăderea sensibilităţii mijlocului de
măsurare către limita respectivă. Deoarece domeniul de măsurare are limite diferite de la un
mijloc la altul, el reprezintă primul criteriu de alegere a mijlocului de măsurare adecvat.
Precizia de măsurare. În funcţie de procesul tehnologic sau fenomenul fizic care
necesită măsurarea temperaturii se impune o anumită precizie de măsurare şi se alege metoda
de măsurare corespunzătoare. O măsurare este considerată completă dacă în afară de valoarea
mărimii măsurate, prin metoda aleasă se cunoaşte şi eroarea cu care a fost determinată. Astfel
valoarea măsurată (x) şi eroarea de măsurare (e) determină un interval  x  e  x  e  în
care se află valoarea adevărată (X) a mărimii măsurate. Gradul de precizie al unei măsurări se
stabileşte de obicei printr-o valoare limitată a erorii, numită eroare tolerată. Erorile tolerate se
stabilesc prin standarde, instrucţiuni sau norme interne. Valoarea adevărată, în cazul măsurării
temperaturii unui corp sau mediu, este considerată ca fiind aceea a temperaturii
termodinamice, care practic se confundă cu cea măsurată cu instrumentele scării
internaţionale practice de temperatură (S.I.P.T.).
Inerţia termică. Elementul sensibil al unui termometru are iniţial o temperatură t0
diferită de temperatura t1 a mediului cu care vine în contact. Citirea indicaţiei termometrului
se face numai după stabilizarea ei în timp. Acest timp de aşteptare reprezintă o măsură a
inerţiei termice a termometrelor. În practică, se stabilesc parametrii cantitativi ai inerţiei
termice, pe care constructorul de aparate îi indică în prospecte, astfel încât se poate şti
dinainte în cât timp termometrul va prelua (cu o eroare admisibilă) temperatura mediului
respectiv. Mărimea acestei constante de timp depinde nu numai de factori legaţi de mediul în
care se efectuează măsurarea, ci şi de factori legaţi de elementul sensibil al termometrului şi
anume: dimensiunile elementului sensibil şi rezistenţa termică dintre elementul sensibil şi
mediul în care se efectuează măsurarea.
Distribuţia măsurătorilor în timp. În funcţie de necesităţile controlului şi conducerii
unui proces tehnologic sau a unui proces termic oarecare, măsurătorile de temperatură pot fi:
- măsurări permanente;
- măsurări periodice;
- măsurări unice.
Această caracteristică a măsurării temperaturii impune alegerea metodei sau a
mijlocului de măsurare în funcţie de posibilităţile fiecărui aparat.
Accesibilitatea punctului de măsurare. Acest factor, care depinde de mediul a cărui
temperatură se măsoară impune restricţii asupra alegerii metodei de măsurare. Punctul de
măsurare poate fi fix sau mobil, apropiat sau depărtat de operator, situat pe suprafaţa
exterioară sau în interiorul corpului, etc. În cazul când punctul de măsurare este fix pot apare
mai multe situaţii, legate de distanţa la care trebuie amplasat elementul sensibil faţă de
dispozitivul de indicare, de domeniul de măsurare şi de alte condiţii impuse de tehnica
măsurării. Dacă punctul de măsurare este mobil, măsurarea este mai complexă, existând
soluţii concrete pentru diferite cazuri.
Agresivitatea mediului în care se efectuează măsurarea. Agresivitatea mediului
faţă de elementul sensibil al termometrului poate fi diferită, în unele cazuri împiedicând
desfăşurarea normală a măsurării. În cazul unui mediu agresiv, elementul sensibil se introduce

© S. Dimitriu 2016
 7

într-o teacă de protecţie, ceea ce conduce la mărirea inerţiei termice. Medii agresive pot exista
şi la locurile de instalare a dispozitivelor indicatoare, regulatoare sau înregistratoare, în care
caz, constructorii de aparate termometrice indică condiţiile (temperatură, umiditate, vibraţii,
câmp magnetic, etc.) impuse locului de amplasare a aparatelor.
Consideraţii tehnico-economice. Un criteriu practic ce apare frecvent în alegerea
unei metode sau mijloc de măsurare este costul aparatului şi al măsurării. Problema costului
se pune de obicei când trebuie efectuate măsurări numeroase ale aceluiaşi parametru şi când
pot fi utilizate mai multe mijloace de măsurare. În costul măsurării intervine atât cota parte
din amortizarea mijlocului de măsurare cât şi cheltuielile de exploatare.

3.2. Termometre de sticlă cu lichid

Aceste termometre sunt folosite la măsurarea temperaturii prin contact direct, citirea
indicaţiilor făcându-se numai la locul de măsurare. Se caracterizează prin: precizie ridicată,
cost redus, montare simplă, întreţinere uşoară. Sunt însă foarte fragile, motiv pentru care este
necesară o deosebită grijă la manipularea lor şi luarea unor măsuri de protecţie. Se utilizează
în intervalul de temperatură: - 200 0C … 1050 0C.
Principiul de funcţionare al termometrelor de sticlă cu lichid se bazează pe dilatarea
volumică a lichidului termometric sub acţiunea căldurii, conform legii:

în care V1 şi V2 sunt volumele lichidului la temperaturile t1 şi t2 iar este coeficientul de

dilatare aparentă a lichidului având coeficientul de dilatare volumică în raport cu tubul
capilar de sticlă care are coeficientul de dilatare volumică :

Pentru a asigura o citire cât mai precisă a unor diferenţe mici de temperatură, lichidele
folosite la construcţia termometrelor trebuie să aibă coeficientul de dilatare cât mai mare în
raport cu cel al sticlei (  l >>  s ).
Cel mai răspândit lichid termometric este mercurul, care se menţine în stare lichidă, la
presiunea atmosferică normală, de la temperatura de – 38,86 0C până la + 356,7 0C. Mercurul
nu udă sticla, se obţine uşor sub formă chimic pură, iar coeficientul său de dilatare  variază
foarte puţin cu temperatura şi ca urmare, scara termometrului rămâne aproape liniară până la
+ 200 0C. Pentru extinderea limitei superioare de măsurare a termometrelor cu mercur peste
+ 356,7 0C, spaţiul de deasupra mercurului se umple cu un gaz inert sub presiune, astfel încât
se măreşte temperatura de fierbere (de exemplu, pentru extinderea limitei superioare de
măsurare până la 5000C, presiunea gazului trebuie să fie de 20 bari). Principalele lichide
termometrice şi caracteristicile lor sunt indicate în tabelul 3.
În principiu, un termometru de sticlă cu lichid se compune dintr-un tub capilar, cu
secţiunea transversală uniformă, închis la capătul superior şi terminat la capătul inferior, cu un
rezervor, în care se află lichidul termometric. Materialele cele mai utilizate pentru construcţia
corpului termometrului sunt: sticla de Jena, având coeficientul de dilatare  = 18 .10-6 K-1 şi
limita superioară a temperaturii de utilizare de circa 5000C, şi sticla de cuarţ, care are
coeficientul de dilatare  = 17.10-6 K-1 şi se poate utiliza până la circa 10500C.
Din punct de vedere constructiv, termometrele de sticlă cu lichid (fig. 3. … 6) se
împart în:
- termometre cu capilar masiv sau tip baghetă;
- termometre tubulare cu scară interioară (drepte sau cu cot);
- termometre cu tub capilar montat pe plăci cu scară gradată.

© S. Dimitriu 2016
 8

Tabelul 2.3.
Caracteristicile lichidelor termometrice
Temperatura [0C] Coeficientul mediu de
Lichidul Limitele de utilizare [0C]
(la presiune normală) dilatare volumică
termometri
Val. 106 Interval
c inferioară superioară solidificare fierbere
[K-1] [0C]
Mercur - 35 300 - 38,86 356,7 182,5 0 … 100
Toluen - 80 100 - 95 110,8 107 0 … 30
Alcool
- 110 70 - 117 78 103 0 … 30
etilic
Pentan - 120 25 - 130 36 152 0 … 25
Aliaj de
0 1050 - 23 1700 55 30 … 100
galiu

Fig. 3. Termometru cu Fig. 4. Termometru Fig. 5. Termometru Fig. 6. Termometru cu

capilar masiv tubular cu scară tubular cu scară capilar montat pe placă
interioară, drept interioară, cu cot cu scară gradată

Termometrul tip baghetă (cu capilar masiv) se compune (fig.3) dintr-un tub capilar
cu pereţi groşi 1, având diametrul exterior de 6 … 8 mm închis la unul din capete, iar la
celălalt având rezervorul de sticlă 2, pentru acumularea lichidului termometric. La capătul
închis, tubul capilar este prevăzut uneori cu un mic rezervor de siguranţă 3, în scopul
protejării termometrului la spargere în caz că lichidul depăşeşte limita superioară de măsurare.
Scara gradată este trasată direct pe corpul termometrului.

© S. Dimitriu 2016
 9

Termometrul tubular cu scară interioară (fig.4) se

compune dintr-un corp tubular de sticlă 1, care are sudat la partea
inferioară un rezervor de sticlă 2, de diametru mai mare. Tubul
capilar 3, este sudat cu un capăt în prelungirea rezervorului 2, iar la
celălalt capăt este prevăzut cu un rezervor de siguranţă. Scara
gradată 4 este imprimată pe o placă de sticlă opacă aşezată în
interiorul corpului tubular, fiind fixată rigid în spatele tubului
capilar. Partea inferioară a termometrului, care conţine rezervorul 2
şi o porţiune mică din tubul capilar 3, are un diametru mai mic decât
corpul aparatului şi se numeşte tija termometrului. Ea poate fi
dreaptă (fig. 4) sau cu cot (fig. 5).
Termometrul cu tub capilar montat pe placă cu scară
gradată (fig. 6) este format din tubul capilar 1, sudat la partea
inferioară cu rezervorul cu lichid termometric 2 şi închis la partea
superioară printr-o porţiune foarte scurtă îndoită pentru fixare. Scara
gradată 3 este trasată pe placă dreptunghiulară 4 din sticlă colorată,
metal sau alt material, de ea fiind rigid legat tubul capilar.
Termometrele cu contacte electrice sunt o variantă a
termometrelor tehnice de sticlă cu lichid şi se folosesc la schemele
de reglare automată a temperaturii sau la semnalizarea depăşirii unei
anumite temperaturi a unui corp. Termometrele cu contacte electrice
se execută în două tipuri constructive:
- cu contacte fixe;
- cu contacte mobile.
Termometrul de sticlă cu mercur cu contacte electrice fixe
are introduse la partea inferioară a capilarului şi la nivelul
corespunzător temperaturii dorite (sau la mai multe nivele) în mod
etanş, câte un fir de platină care stabileşte contactul electric cu
mercur la nivelul respectiv. În acest fel dacă meniscul mercurului
din tubul capilar atinge unul dintre contacte, coloana de mercur
aflată între acest contact şi cel de la baza capilarului poate închide
un circuit de comandă.
Fig. 7 Termometrul
Termometrul de sticlă cu mercur cu contact mobil,
Wertex
cunoscut şi sub denumirea de termometru Wertex (fig. 7) are
contactul de la baza tubului capilar, fix iar al doilea contact, mobil.
Contactul mobil este realizat sub forma unui fir de platină 4, care se poate deplasa în lungul
capilarului termometrului, vârful lui putând fi fixat, cu ajutorul unui dispozitiv auxiliar, la
temperatura dorită. Ambele contacte ies în exteriorul aparatului prin conectorul 1.
Dispozitivul de comandă se compune dintr-o piuliţă 2, o tijă filetată 3 şi un magnet
permanent. De piuliţă este fixat firul de platină care constituie contactul mobil. Tija filetată
are fixat la capătul superior un mic cilindru care poate fi rotit din exterior cu ajutorul unui
magnet permanent 5. Prin rotirea tijei, piuliţa se deplasează în lungul termometrului, în
funcţie de sensul de rotaţie, şi o dată cu ea se deplasează şi contactul mobil. Totul se află
în tubul de sticlă exterior, care este închis la capătul superior, iar la celălalt capăt este
sudat la partea superioară a tubului capilar cu care comunică. Scările de lucru ale
termometrelor Wertex sunt gradate pentru temperaturi între 0 – 300 0C, iar lungimea cozii
termometrului este de 30 – 230 mm. Dezavantajul acestui tip de termometru constă în
complicaţia sa constructivă.

© S. Dimitriu 2016
 10

Termometrele cu lichid indică exact numai atunci când repartiţia temperaturii în

coloana de lichid corespunde stării în care a fost etalonat termometrul respectiv. Din acest
punct de vedere termometrele de sticlă cu lichid sunt de două tipuri:
- cu imersie totală, necesitând introducerea completă în mediul a cărui temperatură se
măsoară;
- cu imersie parţială care trebuie introduse numai pe o anumită lungime în mediul a
cărui temperatură se măsoară.
Erorile de măsurare la termometrele de sticlă cu lichid sunt diferite după tipul
constructiv şi felul lichidului termometric. Valorile admisibile ale erorilor sunt indicate în
standardele şi instrucţiunile metrologice. Termometrele de laborator care necesită o precizie
ridicată sunt însoţite de un buletin de verificare în care sunt indicate mărimile corecţiilor la
diferite valori ale gradaţiilor scării. Termometrele tehnice nu sunt însoţite de buletin de
verificare, deci indicaţiile lor nu se corectează.

2.3.3. Termometre metalice şi bimetalice

Dilatarea liniară a unei bare, tije, spirale, etc. de obicei metalice, are loc conform
relaţiei:

în care l1 şi l2 sunt lungimile elementului respectiv la temperaturile t1 şi t2 iar  este

coeficientul de dilatare liniară în intervalul de temperatură t1 şi t2.
Există două tipuri de termometre care folosesc acest principiu: termometre cu tijă şi
termometre bimetalice.

Fig.8. Termometrul cu tijă

Termometrul cu tijă. În figura 8 este reprezentată schema de principiu a unui

termometru cu tijă. În interiorul tubului 1, confecţionat dintr-un material având coeficientul de
dilatare  mare (aluminiu sau alamă nă la circa 200 oC, oţel cu crom şi nichel până la circa
900 oC ) se află tija 2, confecţionată dintr-un material având coeficientul de dilatare  mic
(invar, porţelan sau cuarţ).
Tija se sprijină cu un capăt pe partea închisă a tubului 1, iar cu cealaltă pe pârghia 3,
care se poate roti în jurul punctului 4. Un arc spiral 5, prins de capătul liber al pârghiei 3 o
ţine pe aceasta apăsată pe tija 2. Pârghia 3, printr-un sistem de transmitere pune în mişcare
acul indicator al termometrului. Tubul 1 trebuie introdus în întregime în mediul căruia i se
măsoară temperatura. La variaţia temperaturii, lungimea tubului 1 variază mai mult decât

© S. Dimitriu 2016
 11

lungimea tijei 2, din care cauză pârghia 3 se deplasează, sub acţiunea arcului 5, punând în
mişcare şi acul indicator 6. Termometrele cu tijă se execută pentru temperaturi maxime de
5000C, fiind utilizate pentru măsurarea temperaturii lichidelor. În general, sunt întâlnite în
unele scheme de reglare a temperaturii. Pentru aceasta, pârghia 3 acţionează un contact
electric, reglabil ca poziţie pentru temperaturi cuprinse într-un anumit interval.
Eroarea tolerată de instrucţiunile în vigoare pentru termometrele cu tijă este de  2%
din intervalul de măsurare.
Termometrul bimetalic. Schema
constructivă de principiu a termometrului bimetalic
este reprezentată în fig.9. Lama 1, confecţionată
dintr-un metal cu coeficient de dilatare mare este
lipită de lama 2, cu coeficient de dilatare mic. Prin
încălzire sau răcire, dilatarea inegală a celor lame
produce încovoierea bimetalului în poziţia 4 sau în
poziţia 3. Mărimea deplasării poate fi măsurată pe o
scară gradată. Lama bimetalică cu coeficient de
Fig. 9. Schema de principiu a termo- dilatare ridicat se execută din oţel cu 20…24%
metrului bimetalic nichel şi 2…4% crom, iar pentru lama cu coeficient
mic de dilatare se foloseşte invar, care este un aliaj
cu un conţinut de 36…50% nichel. Aceste aliaje
permit folosirea termometrelor bimetalice până la temperaturi de 4500C. Formele uzuale
pentru bimetalele utilizate în
construcţia termometrelor sunt
prezentate în figura 10. Pentru ca
deformările unui bimetal să fie
reproductibile, după ce i s-a dat
formă definitivă el este supus unor
tratamente termice în scopul
înlăturării tensiunilor. Se recomandă
încălzirea lui cu cel puţin 60 grd.
peste temperatura maximă la care
urmează să fie utilizat. Domeniul de
măsurare este cuprins între – 500 C
şi 4500 C. Eroarea tolerată este de Fig. 10. Elemente sensibile bimetalice: a – spirală plană;
 1% din intervalul de măsurare. b - spirală elicoidală simplă; c–spirală elicoidală multiplă.

Fig.11 Termometre cu bimetal

© S. Dimitriu 2016
 12

3.4. Termometre manometrice

Aceste termometre au o largă utilizare în tehnică atât datorită construcţiei lor simple,
ceea ce conduce la un cost scăzut şi la întreţinerea fără dificultăţi, cât şi datorită faptului că nu
este necesară o sursă energetică suplimentară (energie electrică, aer comprimat). Principiul de
funcţionare se bazează pe variaţia presiunii corpului termometric în funcţie de temperatură în
condiţii de volum constant.

Fig. 12 Schema de principiu și aspectul unui termometru manometric

În general, un termometru manometric (fig.12) este compus dintr-un rezervor 1, care

se introduce în mediul a cărui temperatură se măsoară, un tub capilar 2, care permite
racordarea la distanţă şi tubul elastic Bourdon 3 al manometrului care determină rotirea acului
indicator 4, indicând valoarea temperaturii pe o scară gradată. Rezervorul 1, tubul capilar 2 şi
tubul elastic 3 formează un sistem închis ermetic, umplut cu fluid termometric. Termometrele
manometrice servesc la măsurarea temperaturii de la - 50 0C până la + 550 0C, în funcţie de
corpul termometric utilizat.
Termometrul manometric cu gaz. Acest tip de termometru are cea mai mică
răspândire deoarece, pentru a se reduce influenţa variaţiilor de temperatură asupra tubului
capilar, rezervorul aparatului trebuie să aibă un volum mare. Variaţia de presiune a gazului
din aparat, determinată de variaţia de temperatură, este transmisă prin tubul capilar la tubul
elastic (Bourdon). Volumul sistemului fiind considerat constant, legea utilizată la construcţia
termometrului manometric cu gaz este legea tansformării izocore (legea lui Charles):

în care: p1 şi p2 sunt valorile presiunilor, iniţială şi finală; T1 şi T2 - temperaturile absolute,

iniţială şi finală.
Scara aparatelor de măsurare este practic uniformă deoarece gazele reale se apropie, în
anumite condiţii, foarte mult de proprietăţile gazelor perfecte. Se poate utiliza, în calitate de
corp termometric, orice gaz inert din punct de vedre chimic, având un coeficient de dilatare la
volum constant ridicat, căldură specifică şi viscozitate redusă. Se preferă: azotul, bioxidul de
carbon şi aerul. Domeniul de utilizare a termometrelor manometrice cu gaz este de la – 60 0C
până la + 550 0C.
Termometrul manometric cu vapori. Legea fizică folosită în construcţia acestui tip
de termometru este exprimată de ecuația Clausius-Clapeyron, care precizează variaţia
presiunii vaporilor saturaţi ai unui lichid în funcţie de temperatură:

© S. Dimitriu 2016
 13

Fig. 13 Curba

Fig.14 Termometru cu vapori

Această lege este ilustrată în figura 13, în care K reprezintă punctul critic al substanţei
respective iar T este punctul triplu. Datorită ecuaţiei curbei de saturaţie p  f t s  , scara ter-
mometrului este neuniformă.
Constructiv, termometrele manometrice cu vapori saturaţi sunt asemănătoare cu cele cu
gaze (figura 14), diferenţe existând la rezervor (tubul capilar pătrunde în lichid) şi la modul de
umplere a acestuia. Există două variante de umplere, după cum temperatura măsurată este
superioară sau inferioară celei a mediului ambiant, ţinându-se seama anticipat de condensarea
vaporilor în partea rece a sistemului. În cazul în care temperaturile sunt mai mari decât cea a
mediului ambiant, partea inferioară a rezervorului, tubul capilar şi tubul manometric sunt
umplute cu lichid, vaporii se află numai deasupra lichidului din rezervor. Pentru măsurarea
temperaturilor mai mici decât cea a mediului ambiant, tubul capilar şi tubul manometric
conţin vapori şi nu lichid. În scopul eliminării pendulării lichidului în sistem, după cum
temperatura măsurată depăşeşte sau este mai mică decât cea a mediului ambiant, se recurge la
soluţia constructivă cu două lichide, unul având rolul de lichid termometric, iar celălalt (cu
punct de fierbere mult mai ridicat) având rolul de transmitere a presiunii. Lichidul
termometric ocupă împreună cu vaporii săi aproape tot rezervorul, în timp ce partea
inferioară a acestuia, tubul capilar şi tubul manometric sunt pline cu lichidul nevolatil,
care transmite presiunea. Ca exemple de lichide de lucru, se utilizează clorura de etil sau un
freon ca lichid volatil şi un amestec de glicerină, apă şi alcool ca lichid nevolatil.

3.5. Termometre electrice

Acest tip de termometre permite determinarea temperaturii pe baza măsurării valorii
rezistenţei electrice a unui rezistor sau a unui termistor, rezistenţă care se modifică în raport
cu temperatura după o anumită lege. Domeniul de utilizare pentru acest tip de termometre este
cuprins între – 200 oC şi 850 oC. În funcţie de natura rezistenţei electrice folosite în
construcţia elementului sensibil al termometrului se disting: termometre cu rezistenţă metalică
şi termometre cu termistoare.

© S. Dimitriu 2016
 14

Termometrele cu rezistenţă metalică.

Termometrele cu rezistenţă metalică se
bazează pe variaţia rezistenţei electrice a unui fir
metalic în raport cu temperatura sa, conform relaţiei:

în care:
Rt este rezistenţa electrică a firului la
temperatura t
R0 este rezistenţa electrică a firului la
temperatura t0 (de regulă 0 oC);
 este coeficientul de variaţie cu temperatura al
Fig. 15 Variaţia rezistenţei cu rezistenţei electrice.
temperatura la câteva metale uzuale
Ansamblul de măsurare a temperaturii se
compune din următoarele elemente:
- termorezistenţa, alcătuită din elementul sensibil (firul metalic), teaca de protecţie,
cutia de conexiune şi firele de ieşire care fac legătura între elementul sensibil şi
borne;
- dispozitivul electric de măsurare (indicator, înregistrator sau regulator), care poate
fi de mai multe feluri (logometru, punte echilibrată sau);
- conductoare de legătură dintre termorezistenţă şi dispozitivul de măsurare.
Termometrele cu rezistenţă permit indicarea sau înregistrarea de la distanţă, au
precizie mare şi permit reglarea automată şi controlul centralizat ale temperaturii. Materialele
folosite frecvent pentru construcţia termorezistenţelor sunt cele care au o valoare mare a
coeficientului de temperatură , se pot obţine în stare chimic pură, se pot prelucra sub formă
de sârmă de diametru mic şi au o rezistenţă mecanică mare la temperaturi înalte. Acestor
criterii corespund în bună măsură platina, cuprul, nichelul şi fierul. Curbele de variaţie a
rezistenţelor electrice ale acestor metale cu temperatura sunt reprezentate în figura 15.
Platina este utilizată în construcţia termometrelor cu rezistenţă electrică pentru
intervalul cuprins între –183 0C şi 630 0C și se foloseşte sub forma unei sârme subţiri cu
diametrul de 0,05-0,07 mm, fără izolaţie.
Cuprul are o rezistivitate electrică mai mică (Cu=0,017  mm2/m) în raport cu
platina (0,0981  mm2/m), deci lungimea sârmei de cupru (pentru realizarea unei
aceeaşi rezistenţe electrice R) trebuie să fie mai mare decât a unei sârme de platină. Deoarece
rezistenţa mecanică a cuprului este mai redusă, diametrul sârmei trebuie să fie mai mare ca în
cazul platinei ( 0,1 mm). Un avantaj al cuprului este variaţia foarte mică a coeficientului său
de dilatare liniară cu temperatura. Sârma de cupru se acoperă cu email.
Nichelul şi fierul au un cost redus, coeficientul  mare şi rezistivitate electrică  mare,
dar prezintă dezavantajul de a fi obţinute cu dificultate în stare pură.
Deoarece, cu excepţia platinei, metalele utilizate pentru construcţia termorezistenţelor
se oxidează uşor sau suferă modificări de structură la temperaturi ridicate, domeniul lor de
utilizare se limitează la circa 150 oC.
Construcţia termometrelor cu rezistenţă electrică este determinată în primul rând de
necesitatea unui grad de precizie cât mai ridicat în măsurarea temperaturii. Rezultă că variaţia
rezistenţei electrice trebuie să fie mare la creşterea temperaturii, ceea ce impune o valoare
mare a rezistenţei iniţiale R0. Acest lucru se realizează printr-un diametru mic al sârmei,
pentru a nu mări prea mult lungimea acesteia.
Piesa principală a termometrului cu rezistenţa electrică metalică este suportul pe care

© S. Dimitriu 2016
 15

se înfăşoară sârma (figura 16). Pentru o sârmă de cupru izolată, carcasa este executată sub
forma unei tije cilindrice sau a unui tub de masă plastică. Deoarece lungimea sârmei de cupru
este mare, înfăşurarea se efectuează în mai multe straturi, fiind acoperită cu lac. Carcasele
pentru termometrele cu platină au o altă formă deoarece sârma de platină nu se izolează,
înfăşurarea fiind executată într-un singur strat. Carcasa trebuie să fie astfel construită încât
spirele înfăşurării să nu facă contact. Elementele termosensibile ale termometrelor cu
rezistenţă sunt prevăzute cu învelişuri de protecţie împotriva acţiunilor mecanic şi chimice ale

Fig. 16 Schema de înfăşurare a firului la Fig. 17. Traductor cu film metalic.

termometrul cu rezistenţă
mediului. În afara construcției realizată prin bobinarea unui fir subțire metalic pe un suport
ceramic, termorezistențele pot fi realizate și prin depunerea unui film subțire metalic pe un
suport izolant (figura 17). Termorezistențele metalice se construiesc de regulă cu valoarea de
100 Ω la temperatura de 0 oC
Pentru măsurarea rezistenţei electrice a firului metalic se folosesc logometre
(indicatoare, înregistratoare şi regulatoare) şi punţi manuale sau automate. Pentru măsurări de
precizie se folosesc şi compensatoare montate în scheme speciale.

Fig. 18 Diferite tipuri de termorezistențe

© S. Dimitriu 2016
 16

Logometrul este, în principiu, un galvanometru la care cuplul reactiv nu este de

natură mecanică, ci electromagnetică. Schema de principiu a logometrului electromagnetic și
aspectul său ca instrument de panou, sunt prezentate în figura 19.
Logometrul are un sistem mobil, care constă din două cadre încrucişate 2, executate

Fig. 19. Logometrul de panou și schema electrică de principiu

dintr-un număr mare de spire din sârmă de cupru, cu rezistenţele egale ca valoare. Cele două
cadre se pot roti liber în spaţiul dintre piesele polare ale unui magnet permanent 1, care este
variabil, crescând de la centrul pieselor polare spre margine, ceea ce determină micşorarea
inducţiei magnetice. Curentul produs de o sursă, parcurge cele două cadre şi două rezistenţe R
și RT legate în serie cu câte unul din ele Dacă la o anumită temperatură t0 a termometrului se
verifică egalitatea R = RT atunci I1 = I2 şi sistemul mobil va ocupa o poziţie simetrică în
raport cu axa N–S. La modificarea temperaturii, rezistenţa RT îşi modifică valoarea, ceea ce
determină modificarea curentului I2 şi sistemul mobil se va roti într-un sens sau altul, după
cum rezistenţa RT creşte sau scade și la un anumit unghi de rotire α, sistemul 3 se stabileşte
într-o poziţie de echilibru. Se poate demonstra că unghiul de rotire depinde de valoarea
rezistenţei de măsurare RT, adică: și ca urmare, scara aparatului se poate grada în
grade de temperatură.
Puntea Wheatstone. Puntea Wheatstone este un montaj electric format din patru
rezistoare, dintre care unul este rezistența electrică Rt a termometrului având în serie rezistența
de calibrare RC, legate astfel încât formează un patrat. Pe o diagonală a-b este conectată o
sursă de tensiune, iar pe cealaltă un galvanometru. Dacă între valorile rezistențelor celor patru
rezistoare există relația:

atunci prin diagonala în care se găsește galvanometrul curentul I este zero. În această situație
puntea se află în echilibru. Puntea Wheatstone se utilizează pentru realizarea unui termometru
cu rezistență în două variante: puntea echilibrată și puntea neechilibrată (mai puțin utilizată).
Puntea Wheatstone echilibrată, a cărei schemă electrică este prezentată în figura 20
are rezistența R2, din latura opusă rezistenței termometrului reglabilă, find de fapt un
potențiometru. La modificarea valorii rezistenței RT a termometrului, prin deplasarea
cursorului potențiometrului se modifică rezistența acestuia și se restabilește relația de
echilibru a punții. În această situație galvanometrul va indica un curent zero. Rezultă că între

© S. Dimitriu 2016
 17

temperatura t la care se găsește rezistența termometrului și deplasarea potențiometrului există

o relație de dependență, lângă cursorul acestuia putând fi atașată o scară gradată în grade de
temperatură.

Fig. 20 Puntea Wheatstone echilibrată

Erorile de măsurare sunt determinate de impurităţile materialului termorezistenţei, de

variaţia tensiunii de alimentare, care nu trebuie să depăşească  10% şi de încălzirea
suplimentară a termorezistenţei sub acţiunea curentului de măsurare.
Puntea Wheatstone neechilibrată are aceiași schemă electrică ca și puntea echilibrată,
cu deosebirea că rezistența R2 este fixă. Puntea respectă condiția de echilibru pentru o
temperatură de referință t0 și ca urmare, modificarea temperaturii de termină variația
curentului care circulă prin galvanometru, scara acestuia putând fi gradată în grade de
temperatură. In locul galvanometrului poate fi intercalat un circuit electronic care afișează
valoarea temperaturii pe un ecran (figura 21).

Fig. 21 Puntea Wheatstone neechilibrată

© S. Dimitriu 2016
 18

Termometre cu termistoare. Termistorul este un material semiconductor, a cărui

rezistenţă variază mult cu temperatura, în special în domeniul temperaturilor joase, după o
lege exponenţială de forma:

în care:
a – este o constantă dependentă de forma şi
dimensiunile termistorului;
b – constantă caracteristică materialului
din care este construit termistorul;
T – temperatura absolută.

Relația pune în evidență faptul că, spre

deosebire de rezistențele metalice, rezistența
electrică a termistorului scade odată cu creșterea
temperaturii. În figura 22 este reprezentată grafic
Fig.22 Variaţia cu temperatura a
variaţia cu temperatura a rezistivităţii unui
termistor (curba 1) comparativ cu rezistivitatea rezistivităţii unui termistor.
platinei (curba 2). Din diagramă se observă sensibilitatea superioară a termistorului faţă de
cea a platinei. Termistoarele se fabrică în general din amestecuri de oxizi cu proprietăţi
semiconductoare, cum sunt oxizii de Mn, Co, Fe, Zn, Al. Oxizii sunt măcinaţi, presaţi şi apoi
sinterizaţi la o temperatură înaltă în formă de disc sau baghetă. Pe formele obţinute se aplică
prin metalizare electrozi, la care se lipsesc fire de conexiune, după care ansamblul se
protejează prin acoperire cu lac, închidere în sticlă sau în capsulă metalică (fig. 23).

Fig. 23 Termistoare și termometrul cu termistor

Termistoarele obţinute pot fi utilizate în diferite montaje pentru măsurarea

temperaturii în domeniul –100 … +4000C, iar cele de construcţie specială, numite refractare,
pot fi utilizate până la 12000C. Schemele de măsurare cu termometrele cu termistoare sunt, în
principiu, asemănătoare cu cele utilizate în cazul termorezistoarelor metalice. Un avantaj al
termistoarelor este faptul că se poate neglija rezistenţa conductoarelor de legătură, având în
vedere rezistenţa electrică proprie, mult mai mare decât cea a firelor metalice.

3.6. Termometre termoelectrice

Termometrele termoelectrice se bazează pe efectul termoelectric şi sunt constituite din
două părţi principale: un termocuplu şi un aparat electric de măsurat. Termocuplul este un
traductor de tip generator, format din două conductoare realizate din materiale diferite sudate
între ele la cele două capete, care furnizează o tensiune electromotoare (t.e.m.), dependentă de
diferenţa dintre temperaturile celor două suduri, iar aparatul electric este un milivoltmetru,

© S. Dimitriu 2016
 19

gradat în grade Celsius. Ansamblul de măsurare a temperaturii mai conţine ca elemente

constructive: cabluri de prelungire, cutie termostatată sau montaj de compensare a
temperaturii sudurii reci, fire de legătură, etc.
Termometrele termoelectrice se folosesc pe scară largă
pentru măsurarea temperaturilor în intervalul –200 0C…1600 0C.
Principalele avantaje ale termometrelor termoelectrice sunt precizia
şi posibilitatea înregistrării variaţiei temperaturii în decursul
procesului termic respectiv, fără necesitatea unei surse exterioare de
energie.
Efectul termoelectric a fost descoperit de Thomas Seebeck
în anul 1822 şi a fost enunţat astfel: ”Într-un circuit închis format
din două sau mai multe conductoare diferite, ia naştere un curent
electric, dacă cel puţin două puncte de legătură au temperaturi
diferite”. Teoria electronică arată că toate conductoarele conţin un
număr de electroni liberi, care este diferit de la metal la metal,
dar depinde de natura metalului şi de temperatura acestuia. De
obicei, cu creşterea temperaturii creşte şi numărul de electroni
liberi. În figura 24 este reprezentată schema unui circuit
termoelectric simplu compus din doi termoelectrozi A şi B, sudaţi în
punctele 1 şi 2, care se află la temperaturile t şi t0. Se presupune că
Fig. 24. Efectul numărul de electroni liberi este mai mare în A decât în B (NA > NB).
termoelectric Ca urmare, în cele două suduri 1 şi 2 apar tensiunile electromotoare
e AB t  şi e AB t 0  , iar tensiunea electromotoare totală care acţio-
nează în circuitul termoelectric şi care este funcţie de temperaturile celor două puncte de
contact se poate exprima prin relaţia:

Dacă temperatura t0 se menţine constantă, atunci și ca urmare, tensiunea

electromotoare din circuit este funcție numai de temperatura celuilalt punct de sudură (sudura
caldă):

temperatura t0 fiind considerată temperatură de referinţă ( având de regulă valoarea de 0oC).

Termoelectrozii A și B pot fi confecţionaţi din cele mai diverse materiale, chiar
nemetalice. Pentru satisfacerea cerinţelor exploatării, este necesar ca perechea de
termoelectrozi să îndeplinească o serie de condiţii:
- să nu-şi schimbe în timp proprietăţile fizice în intervalul de temperaturi măsurate;
- să dezvolte o tensiune electromotoare (t.e.m.) cât mai mare, la o temperatură dată;
- tensiunea electromotoare produsă să fie funcţie continuă şi monotonă de
temperatură;
- materialele pentru termoelectrozi să fie cât mai ieftine, să poată fi produse fără
dificultăţi în cantitate mare, având proprietăţi identice.
Cele mai utilizate termocupluri sunt confecţionate din următoarele cupluri de materiale:
- Platină Rhodiu – Platină (Pt 10%Rh-Pt);
- Fier-Constantan (Fe-Const.);
- Nichel-Crom Nichel (Ni- NiCr)
- Cromel-Alumel
In afara termocuplurilor menționate pentru măsurarea temperaturilor foarte ridicate se
mai utilizează termocuplurile Wolfram-Aliaj de aluminiu si molibden sau Rhodiu- Aliaj de
rhodiu și iridiu. Domeniile de utilizare pentru principalele termocupluri, sunt prezentate în
tabelul 4. Pentru o reproductibilitate riguroasă a caracteristicilor termoelectrice trebuie asi-

© S. Dimitriu 2016
 20

gurate puritatea şi omogenitatea materialelor pentru termoelectrozi, în special la cel de

platină. În denumirea tipului termocuplului, primul metal sau aliaj (fier, cromel, platină
rodiată, etc.) reprezintă termoelectrodrul pozitiv, iar cel de-al doilea (constantan, alumel,
platină, etc.) este termoelectrodul negativ.
Tabelul 4
Domeniile de utilizare ale termocuplurilor
Tmax
Simbol A (+) B (-) Tmax (funcţ.interm.)
(funcţ.cont.)
J Fe Constantan 600 ºC 800 ºC
N Ni NiCr 900 ºC 1200 ºC
Cromel Alumel
K 900 ºC 1300 ºC
(Ni+Cr+Fe) (Ni+Al+Mn+Si)
S Pt PtRh(10%Rh) 1550 ºC 1850 ºC
- W MoAl 2000 ºC 2000 ºC
- Rh IrRh 2400 ºC 2400 ºC

Izolarea termoelectrozilor se face în scopul protejării lor în raport cu mediul a cărui

temperatură se măsoară, precum şi pentru evitarea contactului dintre ei, respectiv cu învelişul
de protecţie (atunci când nu este executat din material izolant). La temperaturi relativ joase
(sub 100…120 0C) se foloseşte împletitura de mătase îmbibată cu lac. La temperaturi mai
ridicate, circa 150 0C – 250 0C termoelectrozii se acoperă cu email. Până la 300 0C se
foloseşte o peliculă de oxid, iar pentru temperaturi de circa 600 0C – 700 0C se foloseşte
izolarea cu şnur de azbest îmbibat cu un lichid dielectric şi termorezistent. Pentru
termocuplurile utilizate la temperaturi înalte se folosesc tuburi cu un canal sau două,
confecţionate din porţelan refractar cu conţinut ridicat de oxid de aluminiu.
Învelişurile de protecţie ale termocuplurilor au rolul de a evita distrugerea
termoelectrozilor datorită acţiunii mediului. Ele trebuie să fie rezistente la variaţiile de
temperatură, precum şi la acţiunea îndelungată a temperaturii şi pot fi împărţite în două
categorii:
 învelişuri nemetalice (tuburi de cuarţ, folosite până la temperaturi de 1300 0C –
1500 0C; tuburi de porţelan, utilizate până la 1200 0C; tuburi de şamotă, folosite ca
tuburi de protecţie a tubului principal din porţelan; tuburi de grafit utilizate în cazul
măsurării temperaturii metalelor topite);
 învelişuri metalice (din cupru pentru temperaturi până la 350 0C; din oţel pentru
temperaturi până 700 0C; din aliaje de crom şi nichel pentru temperaturi până la
1100 0C
În figura 25 este prezentată
construcția unui termocuplu,
ansamblul celor doi electrozi
fiind introdus într-o teacă
(înveliș) de protecție.
Conectarea aparatului de
măsurare (milivoltmetru) în
circuitul termoelectric se poate
realiza în două feluri:
 în locul sudurii reci;
 prin întreruperea unui
Fig. 25 Construcția unui termocuplu termoelectrod;

© S. Dimitriu 2016
 21

Montajul folosit cel mai

des în practică este cel la care se
întrerupe sudura rece. Pentru
determinarea unei valori corecte
a temperaturii măsurate cu un
termocuplu este necesar ca
sudura rece să fie menţinută la o
temperatură constantă cât mai
joasă (0 oC sau 20 oC) . Acest
Fig. 26 Conectarea termocuplului la milivoltmetru
deziderat se realizează cu
ajutorul unor cabluri de
compensaţie (prelungire), confecţionate din materiale cu aceleaşi caracteristici electrice ca şi
termoelectrozii şi care leagă capetele libere ale acestora cu aparatul, care este situat la o
anumită distanţă de locul de măsurare (fig. 26). Punctele 2 şi 3 sunt astfel deplasate lângă
aparat și trebuie să aibă aceeaşi temperatură constantă t0.

Fig. 27 Menținerea sudurii reci la temperatură constantă

Dacă este necesară menținerea acestor puncte la temperatură riguros constantă, se
utilizează o cutie în care cele două puncte de legătură, izolate electric între ele, se introduc
într-un mediu termostatat (fig.27). Pentru realizarea temperaturii de 0 oC cele două puncte de
legătură se introduc în gheață la punctul de topire.

Fig. 28 Termometru electronic cu termocupluri

În figura 28 este prezentat un termometru modern cu patru canale de măsurare, căruia i

se pot atașa diferite tipuri de sonde cu termocupluri de tip J/K (Fe-Constantan/Cromel-
Alumel), avînd posibilitate de memorare 16000 valori și interfață de comunicare USB.

© S. Dimitriu 2016
 22

3.7. Termometre bazate pe radiaţia termică a corpului

Pentru măsurarea temperaturilor foarte ridicate, cum ar fi temperatura flăcărilor, a
metalelor topite sau incandescente, etc., aparatele din categoria celor cu contact direct nu sunt
adecvate. În această situaţie se folosesc aparate fără contact direct, a căror funcţionare se
bazează pe recepţionarea energiei radiată de corpul a cărui temperatură se măsoară.
Conform legilor radiaţiei termice, intensitatea radiaţiei termice depinde de
temperatură, dar pe de altă parte, la aceiaşi temperatură, emisia de radiaţie depinde de natura
corpului şi de caracteristicile suprafeţei acestuia (rugozitate şi culoare). Din acest motiv este
necesar să se definească un corp etalon a cărui radiaţie să poată fi descrisă exact şi în raport cu
care să se exprime radiaţia celorlalte corpuri. Se defineşte astfel, drept corp negru, un corp
ipotetic care are proprietatea de a absorbi integral toate radiaţiile pe care le primeşte. În
acelaşi timp, în conformitate cu legea lui Kichhoff, pentru o temperatură dată, el are și puterea
emisivă maximă în raport cu orice alt corp cunoscut. Din aceste motive, corpul negru se mai
numeşte şi receptor integral sau radiator integral.
Aparatele care măsoară temperatura pe baza radiaţiei termice sunt etalonate în raport
cu corpul negru, urmând ca pentru determinarea temperaturii unui anume corp să se aplice o
corecţie prin așa numitul factor de emisie ε < 1, care să ţină seama de caracteristicile de
radiaţie proprii acestuia. Principalele tipuri de aparate din această clasă sunt:
- pirometrul optic monocromatic;
- pirometrul de radiaţie totală;
- termometrul în infraroșu;
- camere de termoviziune.
Pirometrul optic monocromatic. Pirometrul optic monocromatic se bazează pe
măsurarea temperaturii de strălucire, adică a temperaturii corpului negru care pentru o
lungime de ungă  are o strălucire energetică egală cu acea a corpului considerat. Conform
legii lui Planck intensitatea de radiaţie I0 a a corpului negru variază cu lungimea de undă , a
radiaţiei şi cu temperatura absolută T, conform legii:

în care C1 şi C2 sunt constante care au anumite valori. Din legea lui Planck rezultă că
intensitatea de radiaţie creşte foarte repede cu temperatura. În tehnica măsurării temperaturii
cu ajutorul pirometrelor optice, se compară intensităţile de radiaţie pentru lungimea de undă
corespunzătoare radiației roșii   0,65 .

Fig. 29 Pirometrul optic monocromatic

© S. Dimitriu 2016
 23

Schema pirometrului optic este reprezentată în figura 29. Funcţionarea sa se bazează

pe compararea luminozităţii a două câmpuri: unul este iluminat de corpul a cărui temperatură
se determină, iar al doilea de o sursă de lumină a cărei strălucire se poate regla, iar
temperatura ei este cunoscută. Obiectivul mobil 1 permite deplasarea imaginii obiectului
studiat în planul filamentului lămpii de incandescenţă 2. Ocularul 3 este de asemenea
deplasabil, pentru ca imaginea filamentului să fie clară. În ocularul pirometrului este montat
un filtru 4 care permite numai trecerea luminii cu lungimea de undă   0,65
corespunzătoare radiației de culoare roșie. Lampa 2 este montată în serie cu reostatul 5, care
servește la reglarea incandescenței filamentului lămpii. Reostatul este manevrat prin rotirea
tamburului 6. Lampa este alimentată cu curent de la o baterie, în circuitul căreia este montat
un miliampermetru cu scară gradată în grade Celsius. Lampa are filament de cărbune sau de
wolfram. Este necesar ca la începutul măsurătorii, rezistenţa reostatului introdus în circuit să
fie maximă. Prin manevrarea tamburului 6 al reostatului, rezistenţa introdusă în circuit se
modifică determinând modificarea strălucirii filamentului. Dacă strălucirea filamentului este
mai mică decât cea a fondului luminos produs de sursa vizată, el apare ca un fir negru (figura
30-a), iar dacă este mai strălucitor, ca un fir alb (figura 30-c). Când filamentul dispare din
câmpul vizual (figura 30-b), strălucirea sa este aceiaşi cu cea a fundalului luminos şi în acest
moment se citeşte temperatura pe scara gradată a miliampermetrului existent în circuitul de
alimentare al lămpii.

Fig. 30 Imaginile din câmpul vizual al pirometrului optic monocromatic

După efectuarea măsurătorii, tamburul 6 se aduce la poziţia iniţială. Pentru a măsura

temperaturi mai mari decât 1400 0C, se introduce filtrul de lumină 7 executat din sticlă neutră,
între obiectivul 1 şi lampa 2. Prin manevrarea pârghiei 8, filtrul de lumină 7 poate fi scos sau
introdus din câmpul vizual. Filtrul de lumină 7 micşorează luminozitatea de câteva ori, iar
temperatura se măsoară prin comparaţia luminozităţii micşorate a corpului studiat cu
luminozitatea integrală a filamentului. Ca urmare, miliampermetrul aparatului are şi o a doua
scară, pentru citirea temperaturii mediului, în cazul când este introdus şi filtrul 7 de reducere a
luminozităţii.
Erorile de măsurare ale pirometrelor optice sunt determinate de particularităţile
fiziologice ale ochiului uman şi de faptul că se măsoară temperatura unor corpuri cenuşii şi nu
absolut negre pentru care este etalonat aparatul. La aceiași temperatură, intensitatea radiației
unui corp cenușiu fiind mai mică decât cea a corpului negru ( ), aparatul este însoțit
de tabele de corecție funcție de factorul de emisie ε al fiecărei categorii de corpuri. Precizia de
măsurare este de 1 oC…5 oC. Aceste aparate nu se utilizează pentru măsurarea temperaturilor
sub 550 oC, deoarece sub această limită corpurile nu mai emit radiații în domeniul vizibil .

Pirometrul de radiaţie totală. Acest aparat este destinat măsurării temperaturii de

radiaţie a corpului, folosind în acest scop întregul spectru al radiaţiei termice emise de către
corpuri. Pirometrul de radiaţie totală se bazează pe acţiunea radiaţiei termice emise de corpul

© S. Dimitriu 2016
 24

a cărui temperatură se măsoară asupra unui receptor termic și care conform legii Stefan-
Boltzmann este proporțională cu temperatura absolută la puterea a patra:

în care ε este factorul de emisie al corpului iar C0=5,67 W/m2K4 este coeficientul de radiație
al corpului negru.

Fig. 31 Pirometrul de radiație totală

Pentru a mări sensibilitatea aparatului se foloseşte şi un sistem optic, care măreşte

fluxul energetic ce cade pe receptor. Receptorul de radiaţie conţine un termocuplu (sau mai
multe, legate în serie), o termorezistenţă, un bimetal sau un alt element sensibil care se
încălzește ca urmare a radiației primite. În figura 31 este prezentată schema pirometrului de
radiaţie totală. Lentila 1 concentrează radiaţia totală a corpului, căruia i se măsoară
temperatura asupra sudurii calde a termocuplului 2. Tensiunea electromotoare care apare este
măsurată cu un milivolmetru sensibil 3. Pentru a limita influenţa radiaţiei termice provocată
de alte surse termice, corpul pirometrului este răcit, în anumite cazuri, cu apă. Precizia de
măsurarea a temperaturii este mai mică decât cea a pirometrelor optice.

Termometrul în infraroșu. Radiația infraroșie este o radiație electromagnetică

invizibilă cu lungimea de undă cuprinsă în intervalul 0,7...1000 μm (1 mm), situat între
domeniul luminii vizibile (0,4...0,7 μm) și domeniul microundelor (1...1000 mm). Ea a fost
descoperită în anul 1800 de către
astronomul W. Hershel în timp ce studia
efectul produs asupra unui termometru de
radiațiile luminoase de diferite culori,
obținute prin descompunerea luminii solare
cu ajutorul unei prisme (figura 32). Cu
acestă ocazie, el a constatat că la marginea
spectrului, lîngă radiația de culoare roșie,
mai există o radiație invizibilă care are cel
mai mare efect asupra termometrului.
Fig. 32 Experimentul lui W. Hershel Toate corpurile cu temperatura mai mare
de 5 K (-268 oC) emit radiații in infraroșu,
intensitatea lor depinzând de temperatura la care se află corpul și de caracteristicile de radiație
ale suprafeței sale, în conformitate cu legea lui Planck. În conformitate cu standardul ISO
20473, radiațiile infraroșii se impart în trei domenii: NIR - infraroșu apropiat (0,78...3 μm),

© S. Dimitriu 2016
 25

MIR – infraroșu mediu (3...50 μm) și FIR – infraroșu îndepărtat (50...1000 μm). Aplicațiile
radiațiilor infraroșii sunt multiple, de la simplul efect caloric (încălzire), până la transmisii de
date, comenzi la distanță, vizualizarea obiectelor în întuneric și măsurarea temperaturii
corpurilor.
Termometrul în infraroșu dispune de un sistem optic care focalizează radiația
infraroșie emisă de un corp pe un receptor sensibil la infraroșu. Acesta este un dispozitiv
semiconductor de tip fototranzistor, care își
modifică curentul de colector în raport cu
intensitatea radiației infraroșii care cade pe
joncțiunea bază-colector (figura 33). Un
microprocesor prelucrează acest semnal și
afișează pe un ecran LCD valoarea
temperaturii. Deoarece la aceiași temperatură,
corpurile emit radiații diferite, în funcție de
caracteristicile emisive ale suprafeței lor,
indicația aparatului este corectată în funcție
Fig. 33 Receptorul de radiație factorul de emisie ε, care are valoarea maximă
(ε = 1) pentru corpul negru.

Fig. 34 Termometru în infraroșu

În figura 34 este prezentat termometrul în infraroșu. O caracteriscă importantă a acestuia o

constituie raportul D/S dintre distanța D față de corpul căruia i se măsoară temperatura și diametrul S
al suprafeței de la care se recepționează radiația. Cu cât acest raport este mai mare, cu atât măsurarea
este mai punctuală. Construcțiile uzuale de termometre în infraroșu au acest raport cuprins între 10:1 și
50:1. Pentru poziționarea suprafeței pe care se măsoară temperatura, termometrul este prevăzut cu
unul sau două spoturi cu laser de culoare roșie. Termometrul cu două spoturi permite încadrarea
precisă a suprafeței pe care se dorește măsurarea temperaturii. Erorile de măsurare sunt determinate de
aprecierea emisivității suprafețelor pe care se determină temperatura. Majoritatea suprafețelor vopsite
în culori închise, oxidate sau rugoase au factorul de emisivitate în jurul valorii 0,95 în timp ce
suprafețele albe, având culori deschise sau suprafețele metalice lustruite, galvanizate sau din aluminiu
au valori mici pentru factorul de emisie, situate în domeniul 0,1...0,3. In meniul de comenzi al
aparatului este prevăzută posibilitatea de modificare a factorului de emisivitate de către operator.

Camere de termografie (termoviziune). Termografia reprezintă o metodă de

determinare a cîmpului de temperatură pe suprafața unui corp cu ajutorul unei camere de
termoviziune, deosebit de utilă pentru pentru stabilirea caracteristicilor termice ale unor
construcții, utilaje sau aparate, sau pentru evidențierea modului în care se realizează transferul
termic între corpuri. O cameră de termografie funcționează în principiu la fel ca un
termometru în infraroșu: un sistem optic formează imaginea obiectului pe o placă
fotosensibila la radiația infraroșie, lucrând în domeniul de lungimi de undă 8...25 μm, fiecare
pixel al imaginii generînd un semnal propoțional cu intensitatea radiației primite. Aceste
semnale generează pe un ecran puncte luminoase de culori diferite, coform unui anumit cod,

© S. Dimitriu 2016
 26

formând o imagine a obiectului în care suprafețele izotermice sunt reprezentate cu diferite

nuanțe de culoare.

Fig.35 Termografia arzătorului unui cazan de abur

In figura 35 este prezentată imaginea termografică a arzătorului unui cazan de abur,

comparativ cu imaginea reală. Imaginea generată de camera de termoviziune poate fi analizată
cu ajutorul unui software special care în funcție de scara de culoare utilizată stabilește
temperatura punctului selectat. Aparatul dispune de posibilitatea alegerii unei scări de culoare
dintr-o gamă prestabilită. In figura 35 temperatura cea mai joasă corespunde culorii albastru
închis, iar cea mai ridicată culorii galben deschis, între acestea fiind mai multe culori
intermediare. Limitele de temperatură pot fi stabilite manual sau sunt fixate automat de softul
firmware al camerei. Valorile temperaturilor în punctele selectate depind de emisivitatea
suprafeței în punctul respectiv. Din acest motiv, din softul de analiză al imaginii se poate
modifica valoarea factorului de emisivitate pentru fiecare punct selectat. O astefel de imagine
termografică poate furniza informații deosebit de utile cu privire la pierderile de căldură care
apar ca urmare a existenței unor suprafețe neizolate cu temperatură ridicată. În figura 35 se
poate observa că suprafața tubului arzătorului are temperaturi deosebi de mari, între 248 oC
(Sp10) pe partea laterală și 422 oC (Sp6) pe partea frontală, in timp ce corpul cazanului este la
o temperatură de cca 120 oC (Sp1...Sp3), temperatură ce corespunde celei a aburului produs.
Aceste constatări impun necesitatea realizării unei izolații termice corespunzătoare, cazanul
avînd zone neizolate și zone cu izolație deteriorată, așa cum rezultă de fapt și din imaginea din
stânga.

Fig.36 Camere de termoviziune

Camerele de termoviziune pot fi portabile sau fixe, în figura 36 fiind prezentate câteva tipuri
de astfel de camere.

© S. Dimitriu 2016
 27

3.8. Procedee speciale de măsurare a temperaturii

Culori termoscopice. O serie de substanţe au proprietatea de a-şi schimba culoarea

iniţială odată cu variaţia temperaturii, fenomenul, numit termocromie, având ca aplicabilitate
practică posibilitatea de determinare rapidă a temperaturii suprafeţei unui corp. Termocromia
are drept cauză disociaţia termică, modificarea reţelei cristaline sau modificarea compoziţiei
chimice. În tabelul 5 sunt indicate câteva dintre culorile utilizate pentru indicarea unor
niveluri de temperatură.
Tabelul 2.5.
Principalele culori termoscopice utilizate în tehnică

Culorile termoscopice sunt realizate sub forma unor creioane sau crete cu care se trag
linii pe suprafaţa obiectului a cărui temperatură trebuie determinată (figura 37). Dacă obiectul
are temperatura marcată pe creionul respectiv, schimbarea culorii se petrece într-un interval
de timp bine precizat (de ordinul secundelor). Dacă schimbarea necesită un timp mai mare,
rezultă că temperatura iniţială a corpului a fost mai mică, iar dacă schimbarea are loc chiar în
timp ce se trasează linia pe corp, temperatura este mai mare decât cea corespunzătoare
creionului utilizat. Pe eticheta de pe creion este
indicată atât temperatura, cât şi culoarea de virare.
Creioanele sunt livrate în seturi, acoperindu-se astfel
domenii largi de temperatură. Această metodă
conduce la erori relativ mari, de  10 0C.
Se mai folosesc şi vopsele termosopice
aplicate cu ajutorul unei pensule sau piston de
vopsit. Vopselele termosopice sunt utilizate la
motoarele cu ardere internă pentru a stabili eficienţa
aripioarelor de răcire şi pentru măsurări la diverse
angrenaje, lagăre, radiatoare şi de asemenea, în
industria chimică şi în electrotehnică, ca mijloc de
Fig. 37 Culori termoscopice avertizare, prin semnalizarea unor încălziri
periculoase.
Conuri Seger (indicatoare piroscopice). Conurile Seger sunt corpuri tetraedrice
realizate din materiale ceramice (caolin, cuarţ, feldspat, etc.) în anumite proporţii, astfel încât
să se creeze o gamă largă de amestecuri ale căror puncte de înmuiere să difere cu 20…30 de
grade, unul de altul. Prin temperatură de înmuiere se înţelege temperatura la care indicatorul

© S. Dimitriu 2016
 28

aşezat vertical pe o placă suport se înmoaie şi, sub acţiunea greutăţii proprii, se îndoaie peste
muchia scurtă, astfel încât vârful atinge nivelul plăcii suport. După dimensiuni (precizate în
standard) ele se împart în: indicatoare mari, pentru temperaturi între 600 0C şi 1540 0C şi
indicatoare mici, pentru temperaturi între 1580 0C şi 2000 0C. Indicatoarele piroscopice se
notează prescurtat I.P., după care se scrie un număr care reprezintă a zecea parte din
temperatura de înmuiere respectivă. Dimensiunile laturilor bazei sunt de 5…20 mm, iar
înălţimea de 50…60 mm.
Indicatoarele piroscopice sunt
folosite în special în industria materialelor
refractare, deoarece au avantajul că, pe
lângă măsurarea temperaturii, permit să se
efectueze şi controlul atmosferei din
cuptor, suprafaţa conului având o culoare
sau o structură caracteristică, după cum
gazele de ardere conţin cantităţi mari de
vapori de apă, bioxid de sulf, etc. Pentru
măsurarea temperaturii cuptoarelor se
folosesc grupuri de câte trei conuri Seger:
unul cu numărul corespunzător
temperaturii de regim a cuptorului, al
doilea cu numărul imediat superior şi al
Fig 38 Conuri Seger treilea cu numărul imediat inferior.
Indicatoarele se fixează la rând, la distanţa de 30 mm unul de altul, în ordinea crescândă a
numărului lor, de la stânga la dreapta. Se consideră că temperatura de regim a fost realizată
atunci când indicatorul din mijloc atinge cu vârful placa de bază (indicatorul cu număr
inferior a atins-o mai înainte, iar cel cu număr superior prezintă o uşoară încovoiere).
Metoda spectroscopică. Această metodă se utilizează pentru măsurarea
temperaturilor foarte înalte, caracteristice mai ales plasmei.
Intensitatea radiaţiei plasmei, pe o secţiune de 1 cm2 şi o lungime l, în unitatea de
unghi solid, se exprimă prin relaţia.

în care: Anm este coeficientul de radiaţie al lui Einstein;

N m este concentraţia de atomi sau ioni starea m, care poate fi exprimată cu ajutorul
ecuaţiei Boltzmann în funcţie de temperatura electronică a gazului;
h este constanta lui Planck;
 este frecvenţa emisiei electronice.
Reprezentând grafic funcţia Il = f (Te) şi măsurând cu ajutorul spectroscopului,
intensitatea radiaţiei în funcţie de lungimea de undă se determină Te care este acceptată ca
fiind temperatura plasmei. Instalaţia de determinare a temperaturii prin metoda spectroscopică
cuprinde:
- un sistem optico-mecanic care permite focalizarea radiaţiei pe fanta
spectroscopului;
- spectroscopul;
- un fotomultiplicator şi partea electronică de alimentare a acestuia;
- un compensator electronic înregistrator a cărui diagramă este deplasată mecanic în
funcţie de variaţia lungimii de undă la spectroscop.

© S. Dimitriu 2016