Sunteți pe pagina 1din 5

Alecse Loredana

Iosif Mara
MTLR, anul I

Analiza unei lecturi publice

Gerard Genette a definit conceptul de paratext ca fiind toate acele materiale dint-o
operă publicată care însoțesc textul principal, precum numele autorului, titlul, prefața,
cuvântul introductiv, coperta și ilustrațiile1. Paratextul este un element important al textului,
deoarece poate schimba felul în care acesta este receptat sau interpretat de către public. Putem
afirma că în paratext rezidă tot cumulul de elemente de prezentare și promovare al unei opere
literare sau nonliterare, însă fără ca acesta să oglindească valoarea calitativă veritabilă a
lucrării.
Alături de elementele paratextuale evocate mai sus, amintim că și evenimentele
publice dedicate unei cărți sunt o formă de paratext, și anume: interviurile de autor, lansare de
carte și, nu în ultimul rând, lectura publică, care poate fi realizată de însuși autorul sau de o
persoană de cultură, avizată în domeniul lecturii și recitării.
Lectura publică însoțeste textul principal. Spre deosebire de analiza unei opere scrise,
aici nu ne putem lega de coperta, titlul, subtitlul, ilustrații. Materialul prim paratextual pe care
îl putem identifica este mediul în care se desfășoară o lectură publică, alături de poziția celui
ce lecturează, de rolul lui în societate și, în special în societatea literară, gesturile și mimica
din timpul lecturii, introducerea, încheierea, referințele culturale și digresiunile.
Astfel, propunem pentru această analiză lectura publică2 a fragmentului “Despre
gândirea pe cont propriu” din cartea Nebunia de a gândi cu mintea ta de Gabriel Liiceanu,
publicată în 2016. Lectura a avut loc în librăria Humanitas, dar nu avem o imagine de
ansamblu a sălii în care are loc activitatea, astfel încât autorul se află în prim-plan pe durata
înregistrării. Evenimentul a fost organizat precedent publicării textului, așadar în momentul
lecturii putem vorbi de un paratext fără text (cel puțin nu fost prezentat publicului sub formă
scrisă, ci numai orală și numai a unui fragment). Cert este că la acel moment, textul se

1
Genette, Gerard, Paratexts: Thresholds of Interpretation, p. 1.
2
Sursa online: https://www.privesc.eu/arhiva/65455 (ultima accesare: 21 ianuarie
2018).
prefigura mai viu, întrucât textul capătă un glas, un chip, așadar materialitate, prin intermediul
acestei lecturi publice.
Din primele minute ale înregistrării, surprindem un Liiceanu relaxat, îmbrăcat în negru
în semn de neutralitate emoțională. La o primă ascultare a monologului său, pare că Are
succes, pentru că din sală se aud râsetele publicului la un moment dat.
Liiceanul este stăpan pe sine, detașat, interacționează cu publicul, ridicând privirea
uneori spontan pentru a ține treaz interesul publicului. Nu este concentrat numai pe foile din
fața lui, își creeză confortul de care are nevoie, aranjându-și mânecile de la sacou și dându-și
ceasul jos. Gestul de a-și pune ceasul pe masă denotă o atenție sporită pentru punctualitate,
dar și pentru testarea propriilor abilități de lectură orală. Din când în când își mișcă mâinile,
își ridică ochii din foaie și priveste spre public pentru cateva secunde, pentru a clarifica unele
aspecte, dar și pentru a înțelege în ce măsură textul să este receptat. Tonul este constant,
vorbeste clar și fără întreruperi, fără urmă de ezitare, iar în puținele secunde de tăcere, se
redresează și își reia discursul. Face dezvăluiri despre propria persoana și mărturisește
întâmplări care l-au marcat și care l-au însoțit pe durata vieții, își descrie locurile dragi și
însemnatatea lor, vorbește despre persoanele care l-au influențat, dezvăluind o parte din
subtraturile personalității sale.
La un moment dat, îi scapă o foaie și se apleacă să o ridice, nu așteaptă să se ofere
cineva. Momentul este repede depășit, el reluându-și textul.
Dincolo, însă, de zona gestuală, nonverbală, considerăm superior aportul verbal, adică
acela prin care autorul se comunică în calitate de persoană și de inscriptor.
În introducere, Liiceanu face apel la un proces de atingere a circumstanțelor, și anume
leagă lectura pe care urmează să o facă de prezența în sala a lui Mircea Cărtărescu. Prezența
acestuia era vitală pentru discursul său de deschidere pentru că Liiceanu își calculase evocarea
superiorității talentului scriitoricesc a lui Cărtărescu, sub forma unei comparații, inspirată
dintr-o întâmplare personală: un dineu la care Liiceanu a participat. Scopul acestei justificări
este să amintească măiestria literară al lui Mircea Cartarescu și, prin comparație, amatorismul
lui Liiceanu: “Mă simt exact ca în situația în care el (Cărtărescu) mi-a oferit de caille
recomposée (din franceză, prepeliță umplută). Ăsta e felul pe care l-am mâncat odată la Palais
Royal, la un dineu al Ministrului Culturii, Jack Lang, și am văzut pentru prima oară în viață ce
înseamnă prepeliță umplută. Sigur, erau formidabile. Și mă gândeam că Mircea Cărtărescu
mi-a oferit mie prepeliță umplută și eu răspund azi cu un borș de pește. Asta e: nu știu să
gătesc altceva. Ăsta e dezavantajul de a fi contemporan cu zeii, cum spunea Kirkegaard.”
Toată această introducere ne pune față în față cu un autor aflat în ipostaza unui om
celebru și de elită, întrucât invitația unui ministru străin nu este ceva neglijabil. Liiceanu a
gândit în prealabil maniera în care vrea să se comunice în fața publicului. Avem așadar un
autor-star, pentru care expunerea unor parabole personale, a unor situații excepțioanale sau de
elită este esențială pentru ca publicul să-l perceapă și să înțeleagă ce rol joacă în societate.
Prestigiul și capitalul său simbolic sunt fundamentul scrierilor sale. Liiceanu se prezintă ca un
scriitor-inscriptor. Nu dorește să pară normal. Această direcție spre care pornește Liiceanu
este confirmată și de apelul în introducerea sa la un procedeu retoric de utilizare a termenilor
în limba de origine, pour les connaisseurs. Liiceanu se referă la prepelița umplută în limba
franceză, reproducând sintagma de caille recomposée, din dorința de expresivitate sau pentru
a activa conotațiile culturale și distinctive ale limbii francee. Aceeași marcă distinctivă este
urmărită și la prounțarea sintagmei Palais Royal.
Intenționat sau nu, Liiceanu reușește să stârnească râsul publicului din sală la
desăvârșirea comparației dintre prepelița umplută și borșul de pește, contrast care într-adevăr
poate fi considerat comic în contextul prezent.
Scopul global al acestei introduceri este aparenta autoevaluare modestă din punct de
vedere literar, mitificarea scriitorului Cărtărescu și justificarea proprie a eventualelor erori
scriitoricești deoarece „acesta este dezavatajul de a fi contemporan cu zeii”. Am putea spune
că apelează la procedeul escuto propriae infirmitate, dar care în contrast cu ipostaza de star pe
care o adoptă, acest procedeu nu face decât să sporească nu modestia, ci din contră, statutul
aparte de care el însuși este conștient și de la care nu se dezice, în special în fața publicului și
a camerelor de filmat. Erudiția sau phronesis (prima dimensiune a ethosului autorului) este
resimțită în momentul citării lui Kierkegaard. Ea va continua pe parcursul lecturii, va fi
pregnantă și va domina celelalte două dimensiuni.
Liiceanu se înfățișează ca un autor erudit și un autor de literatură de elită. Deși nu
trebuie să facem referire la textul citit pentru a evidenția paratextul, ne legăm totuși de
evocarea lui Noica în fragment. Această legătură dintre Liiceanu și Noica va scoate la iveală
condiția intelectuală a lui Liiceanu, făcând trimitere atât la phronesis, cât și la arete.
Ocurențele în fragmentul citit ale unor nume celebre care l-au marcat pe autor și universul său
cognitiv (Socrate, Paleologu, Heidegger, Kierkegaard) susțin o autoprezentare specială,
intelectuală și filozofică, cu referințe internaționale polivalente. Textul citit abundă de termeni
și sintagme memorabile al căror rol este să demonstreze meșteșugul semantic al autorului, de
idei rafinate și de redări de dialoguri de geniu.
Liiceanu duce mai departe introducerea, însă de această dată citind-o. De aici,
discursul să devine mai puțin prozaic, fiind deja pregătit sub formă scrisă. Din acest moment
el justifică titlul ales pentru carte, cât și titlurile celor trei părți care o compun. În adresarea sa,
volosește un vocativ, ales pentru a susține dimensiunea de eunoia, adică autoprezentarea pe
axa empatiei, a comunicării cu publicul și privilegierea acestuia: „Dragi prieteni, recunosc că
mi-a fost greu să găsesc un titlu potrivit pentru această carte (...) O vreme am cochetat cu titlul
Ce înseamnă a gândi, care a devenit în timp titlul primeia dintre secțiuni”. Continuă explicând
că Ce înseamna a gandi este titlul unui curs și conferințe ținute de Heidegger în 1952, citită la
Radio Bavarez, așadar „ceea ce citesc eu acum nu va ridica nicio problemă”. Liiceanu susține
prin această mărturisire că dacă Heidegger și-a citit cursul la un radio național, iar milioane de
cercetători încă încearcă să descopere ce a vrut Heidegger să spună, atunci lectura sa publică
va fi inteligibilă pentru public, întrucât se deduce că el nu se află pe picior de egalitate cu
formulările și ideile heideggeriene.
Liiceanu explică despre începuturile cărtii, afirmând că la baza ei stă un pasaj dintr-o
scrisoare adresată lui Alexandru Paleologul. Identificăm aici conceptul de hipotext, adică
textul anterior care a servit drept sursă de inspirație pentru textului prezentat. „Să înveți să
gândești” este o sintagmă regăsită de Liiceanu într-o scrisoare adresată lui Alexandru
Paleologu. „Acesta e lucrul pe care am sperat să-l învăț de la Noica. Într-o lume în care se
gandește plat, impersonal, șters, deci într-o lume in care nu se gandește deloc, ceea ce-ți poti
dori mai mult decât orice este nebunia de a gândi pe cont propriu”, a afirmat Liiceanu,
prezentând opinia sa despre modul în care oamenii nu mai gândesc prin ei, ci sunt manipulați.
Tot aici este revelată relația de mentor-discipol dintre Noica și Liiceanu, ca fapt biografic.
„Acest fragment a devenit motto-ul cărții și nebunia de a gândi pe cont propriu a devenit titlul
ei, mai precis Nebunia de gândi cu minta ta. Așadar, nu de substratul neurofiziologic al
conștiinței este vorba în cartea mea, ci de gândirea care întemeiază libertatea umană, de
gandirea individuală, îndrăzneață și creatoare, adesea în răspar, care a împins omenirea înainte
ca opusă gândirii de turmă, pe care se întemeiaza prejudecățile noastre, toate ideile primite,
ideologiile și fanatismele lumii. Și de aici întrebarea vine: poți fi om cu adevarat fără să
gândești cu mintea ta?”. Iată că autorul face o digresiune paratextuală și justifică titlul ales
pentru cartea sa, etapă care pare să fi fost un proces laborios de selecție. Liiceanu clarifică și
tema lucrării sale filozofice, aceasta având și tentă socială. Mai mult decât atât, aparent
întrebarea sa se adresează publicului din sală, dar fără să aștepte un răspuns, el continuă
discursul, ceea ce înseamnă că este vorba de o întrebare retorică. Dialogul cu publicul nu este
căutat, iar comunicarea cu acesta se reduce la scurte adresări directe și privire de ansablu.
Dar pentru a reveni la titlu și importanța pe care el o dedică acestuia, Liiceanu îl
citează pe Schopenhauer, făcând apel la intertextualitate, însă într-un mod vag pentru că nu
menționează și sursa certă: „Titlul, titlul unei cărți, spune Schopenhauer undeva, trebuie să fie
pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare.”
Înainte de a începe lectura efectivă, autorul vrea să clarifice modul în care lucrarea sa
este structurată. Aceasta are trei secțiuni, cu titlurile: „Ce înseamnă a gândi”, „Despre
gândirea pe cont propriu”, iar a treia, justificată de o vorbă a lui Pascal, „Despre dereglările
minții contemporane”.
Fragmentul ales pentru lectură face parte din a doua secțiune a cărții și poartă titlul
„Un personaj inclasabil”, așa cum îl caracteriza el pe Noica, iar alegerea lui este justificată de
însăși structura lui de story, cum numește autorul. Este de asemenea un pasaj autobiografic, cu
o încărcătura intelectuală, cu descrieri bogate în exprimări alese, scoase dintr-un univers
exigent filozofic.
Lectura, care nu este întreruptă de digresiuni semnificative, se încheie dupa 37 de
minute, fiind urmată de câteva aprecieri ale autorului legate de importanța lecturilor publice
în Germania și dorința sa ca acest lucru să se întample mai des și în instituțiile universitare din
țara noastră. Fără să primească o întrebare din partea publicului, evenimentul ia sfârșit.
Din punctul nostru de vedere, am sesizat un dezechilibru de structurare a celor trei
etape ale unei lecturi publice. Suntem de părere că pentru ca un text să fiu corect receptat, nu
este necesară doar o introducere consitentă (și lectura fragmentului în sine), dar și de o
sesiune de întrebări și răspunsuri. Desigur, în cazul acestei lecturi nu au existat curiozități din
partea publicului, însa autorul ar fi putut oferi câteva clarificări sau explicații adiționale pentru
a se asigura că textul său este recceptat corespunzător.