1 Carte. Economie. Cornescu V

Viorel Cornescu
Liviu Radu
Carmen Radu
Economie
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2015
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea şi
transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii
„Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau difuzarea
conţinutului sub orice formă.
Acest manual a fost analizat si aprobat in sedinta Departamentului de Stiinte Politice si Administrative din
data de 1 octombrie 2015.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Viorel Cornescu, Liviu Radu, Carmen Radu

Economie
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-190-1
CUPRINS
Introducere ....................................................................................................................................... 10
Obiectivele cursului ......................................................................................................................... 11
Competenţe conferite ....................................................................................................................... 11
Structura cursului ............................................................................................................................ 12
Evaluarea studenților.................................................................................................................... 13
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ ..................... 14
1.1. Obiective ................................................................................................................................ 14
1.2. Competenţele unităţii de învăţare .......................................................................................... 14
1.1. Obiective ................................................................................................................................ 14
1.3. Originea şi etapele formării ştiinţei economice ..................................................................... 15
1.4. Principalele contribuţii şi concepte ....................................................................................... 16
1.5. Repere ale gândirii economice în România ........................................................................... 17
1.6. Definirea şi trăsăturile ştiinţei economice.............................................................................. 19
1.7. Concepte şi legi specifice ştiinţei economice ........................................................................ 19
1.8. Principii de analiză în economie ............................................................................................ 20
1.9. Importanţa studierii economiei .............................................................................................. 21
1.10. Teme de referate .................................................................................................................. 22
1.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor .................................................................................... 22
1.12. Rezumat ............................................................................................................................... 26
1.13. Bibliografie .......................................................................................................................... 27
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.BAZELE GENERALE ALE ECONOMIEI. .......................... 28
2.1. Obiective ................................................................................................................................ 28
2.3. Activitatea economică ............................................................................................................ 28
2.4. Nevoile umane, resursele şi factorii de producţie .................................................................. 31
2.4.1. Munca ............................................................................................................................................ 34
2.4.2. Pământul (natura) ......................................................................................................................... 35
2.4.3. Factorul capital .............................................................................................................................. 36
2.5. Premisa economică fundamentală.......................................................................................... 38
2.6. Curba posibilităţilor de producţie .......................................................................................... 39
2.7. Incertitudine şi risc în economie ............................................................................................ 42
2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate) .............................................................. 43
2.9. Test de autoevaluare a cunoștințelor ..................................................................................... 43
2.10. Rezumat ............................................................................................................................... 46
5
2.11. Bibliografie .......................................................................................................................... 47
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. SISTEMUL ACTIVITĂŢII ECONOMICE........................... 48

ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI AGENŢII ECONOMICI ........................................................... 48
3.1. Obiective ................................................................................................................................ 48
3.3. Economia naţională şi componentele ei ................................................................................. 48
3.4. Structura economiei naţionale................................................................................................ 52
3.5. Agenţii economici .................................................................................................................. 54
3.6. Întreprinderea. Tipuri de întreprinderi ................................................................................... 55
3.7. Întreprinderea – trăsături, dimensiuni, concentrare ............................................................... 58
3.8. Întreprinderea şi întreprinzătorul ........................................................................................... 62
3.9. Indicatorii activităţii întreprinderii ......................................................................................... 63
3.10. Circuitul şi fluxurile activităţii economice .......................................................................... 64
3.11. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ............................................................. 65
3.12. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................... 66
3.13. Rezumat ............................................................................................................................... 68
3.14. Bibliografie .......................................................................................................................... 69
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE ŞI
EFICIENŢA ECONOMICĂ........................................................................................................... 71
4.1. Obiective ................................................................................................................................ 71
4.3. Combinarea optimă a factorilor de producţie ........................................................................ 71
4.4. Limitele combinării. Legea randamentelor neproporţionale ................................................. 74
4.5. Factori determinanţi ai combinării factorilor de producţie .................................................... 74
4.6. Eficienţa economică ............................................................................................................... 75
4.7. Productivitatea ....................................................................................................................... 76
4.8. Costul de producţie ................................................................................................................ 78
4.9. Obiectivele activităţii întreprinderii. Comportamentul producătorului ................................. 82
4.12. Teme de control ................................................................................................................... 87
4.13. Rezumat ............................................................................................................................... 87
4.14. Bibliografie .......................................................................................................................... 88
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. ECONOMIA DE PIAŢĂ. MECANISMUL ECONOMIC AL
SCHIMBULUI ................................................................................................................................. 90
5.1. Obiective ................................................................................................................................ 90
5.3. Economia naturală. Condiţiile apariţiei şi afirmării economiei de schimb ............................ 91
6
5.4. Economia de piaţă .................................................................................................................. 92
5.5. Trăsăturile economiei de piaţă ............................................................................................... 95
5.6. Piaţa şi funcţiile ei .................................................................................................................. 96
5.6.1. Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor..................................................................................... 96
5.6.2. Rolul şi limitele pieţei .................................................................................................................... 98
5.7. Mecanismul economic al schimbului de mărfuri ................................................................... 99
5.8. Avantajele şi funcţiile schimbului ....................................................................................... 100
5.9. Costurile de tranzacţie.......................................................................................................... 101
5.10. Utilitatea şi comportamentul consumatorului .................................................................... 104
5.11. Valoarea economică a bunurilor ........................................................................................ 112
5.12. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) ........................................................... 113
5.13. Test de autoevaluare a cunoștințelor ................................................................................. 114
5.14. Rezumat ............................................................................................................................. 118
5.15. Bibliografie ........................................................................................................................ 120
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. CERERE, OFERTĂ, PREŢ .................................................. 121
6.1. Obiective .............................................................................................................................. 121
6.2. Competenţele unităţii de învăţare ........................................................................................ 121
6.3. Cererea. Legea cererii .......................................................................................................... 121
6.4. Oferta. Legea ofertei ............................................................................................................ 128
6.5. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea ................................................................ 132
6.6. Preţul şi funcţiile sale .......................................................................................................... 134
6.7. Tipuri de preţ........................................................................................................................ 138
6.8. Formarea preţurilor pe diferite pieţe .................................................................................... 140
6.11. Teme de control ................................................................................................................. 148
6.12. Rezumat ............................................................................................................................ 148
6.13. Bibliografie ........................................................................................................................ 150
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. EFICIENŢA ECONOMICĂ.................................................. 152
7.1. Obiective .............................................................................................................................. 152
7.3. Conceptul de concurenţă. Modalităţi şi direcţii de desfăşurare ........................................... 152
7.4. Tipuri de concurenţă ............................................................................................................ 154
7.5. Strategii concurenţiale ......................................................................................................... 159
7.8 Rezumat ................................................................................................................................ 163
7.9. Bibliografie .......................................................................................................................... 164
7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. MONEDA ŞI PIAŢA MONETARĂ. FINANŢAREA ŞI
GESTIUNEA BANILOR .............................................................................................................. 165
8.1. Obiective .............................................................................................................................. 165
8.3. Natura şi funcţiile monedei .................................................................................................. 166
8.4. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă ...................................................................... 168
8.5. Valoarea şi puterea de cumpărare a monedei ...................................................................... 173
8.6. Convertibilitatea monedei .................................................................................................... 175
8.7. Piaţa monetară ...................................................................................................................... 178
8.8. Politica monetară ................................................................................................................. 179
8.9. Finanţarea. Conţinutul, funcţiile şi formele creditului ......................................................... 183
8.10. Scontul şi rescontul ............................................................................................................ 187
8.11. Băncile şi sistemul bancar în economia contemporană ..................................................... 188
8.12. Sistemul de plăţi şi decontări ............................................................................................. 193
8.15. Rezumat ............................................................................................................................. 200
8.16. Bibliografie ........................................................................................................................ 203
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. PIAȚA FINANCIARĂ ........................................................... 204
9.1. Obiective .............................................................................................................................. 204
9.3. Definirea şi conţinutul pieţei financiare ............................................................................... 204
9.4. Piaţa financiară şi dezvoltarea economică ........................................................................... 209
9.5. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare ......................................................... 211
9.6. Bursele de valori .................................................................................................................. 215
9.7. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat) .............................................................. 221
9.9. Rezumat ............................................................................................................................... 224
9.10. Bibliografie ........................................................................................................................ 226
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. VENITURILE ŞI FORMAREA ACESTORA................... 227
10.1. Obiective ............................................................................................................................ 227
10.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................................................... 227
10.3. Salariul ............................................................................................................................... 227
10.4. Profitul ............................................................................................................................... 235
10.5. Dobânda ............................................................................................................................. 243
10.6. Renta .................................................................................................................................. 245
8
10.9. Rezumat ............................................................................................................................. 255
10.10. Bibliografie ...................................................................................................................... 257
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11. ECHILIBRELE ŞI DEZECHILIBRELE ECONOMICE 258
11.1. Obiective ............................................................................................................................ 258
11.2. Competenţele unităţii de învăţare ...................................................................................... 258
11.3. Echilibrul economic ........................................................................................................... 258
11.4. Dezechilibrele economice .................................................................................................. 261
11.5. Inflaţia – concept, cauze, consecinţe.................................................................................. 264
11.6. Politicile antiinflaţioniste ................................................................................................... 267
11.7. Piaţa muncii ...................................................................................................................... 268
11.8. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă ........................................................................ 272
11.10. Test de autoevaluare a cunoștințelor ............................................................................... 279
11.11. Teme de control ............................................................................................................... 282
11.12. Rezumat ........................................................................................................................... 282
11.13. Bibliografie ...................................................................................................................... 284
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .................................................................................................... 285
9
Introducere
Modulul „Economie” se adresează studenţilor Facultăţii de Drept, specializarea Drept forma
de învăţământ la distanţă, anul I.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz larg în
învăţământul universitar naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale, pe baze
interactive. Parcurgerea suportului de curs, pe baza prezentelor instrucţiuni, asigură reţinerea
informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la
rezolvarea unor probleme specializate.
Suportul de curs este structurat pe unităţi de învăţare. Fiecare dintre unităţile de învăţare
reprezintă o categorie de probleme distincte din materia disciplinei, care formează un tot unitar din
punct de vedere al specificului cunoştinţelor, al însuşirii unui anumit aspect al fenomenologiei
disciplinei precum şi din perspectiva timpului necesar parcurgerii şi însuşirii fondului informaţional
respectiv. Unitatea de învăţare reprezintă o componentă omogenă din punct de vedere al
conţinutului, caracterizată de un volum strict limitat de cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite
printr-un efort continuu de concentrare intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de
învăţare. Fiecare unitate de învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor
autoinstruirii, astfel că folosirea suportului de curs se face pe baza unui program de autoinstruire.
Recomandăm astfel, câteva regului de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza acestui suport de curs:
1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în cazul în care studentul
apreciază că ar putea “sări” direct la o altă unitate de învăţare (de exemplu în cazul în care studentul
se află la a doua facultate sau în alte situaţii echivalente). Criteriile şi modalitatea de “înlănţuire” a
unităţilor de învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de învăţare şi ele trebuie respectate întocmai,
sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire;
2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi corectitudinii însuşirii
cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii fenomenelor şi proceselor descrise sau
prezentate în unitatea de învăţare;
3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea:
a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare;
b) se citesc termenii de referinţă;
c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare;
d) se parcurge bibliografia recomandată;
e) se răspunde la întrebările de autocontrol, revăzând, dacă este necesar, conţinutul de idei al
unităţii de învăţare;
f) se efectuează testele de evaluare după procedura descrisă;
g) se rezolvă exerciţiile, problemele sau studiile de caz propuse pentru laboratorul sau lucrările practice
propuse în unitatea de învăţare.
Pentru creşterea eficienţei utilizării suportului de curs şi fixarea temeinică a cunoştinţelor
dobândite, fiecare unitate de invatare se încheie cu: teste de autoevaluare si teste de evaluare, teme de
control, teme sau referate pentru studii de caz.
10
Obiectivele cursului
Acest modul are ca obiectiv însuşirea de cătrestudenţii de la învăţământul la distanţă a
noţiunilor generale şi a limbajului economic. Scopul formativ al cursului este ca
studentul să dobândească o viziune de ansamblu asupra teoriei şi practicii economice,
să capete abilităţi în rezolvarea problemelor economice şi să utilizeze noţiunile şi
cunoştinţele economice la disciplinele de specialitate.
Obiectivele principale ale suportului de curs sunt:
 Cunoaşterea unor concepte, teorii, modele specifice economiei;
 Înţelegerea contextelor economiei la nivel microeconomic;
 Aplicarea teoriei în practică prin simulări (studii de caz, grile, probleme);
 Explicare unor situaţii concrete la nivel microeconomic;
 Interpretarea atitudinilor angajaţilor şi managerilor în diverse situaţii;
 Explicarea utilităţii interdisciplinarităţii;
 Evaluarea performanţei la nivel microeconomic – metode;
 Evaluarea calităţii la nivel microeconomic ; standardele de calitate;
 Instrumente de investigare a eficienţei microeconomice.
Competenţe conferite
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei):
 Cunoaşterea unor concepte, teorii, modele specifice economiei
 Înţelegerea contextelor economiei la nivel macroeconomic
 Aplicarea teoriei în practică prin simulări (studii de caz, grile, probleme)
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):
 Explicare unor situaţii concrete la nivel macroeconomic
 Interpretarea atitudinilor angajaţilor şi managerilor în diverse situaţii apărute în economia
naţională
 Explicarea utilităţii interdisciplinarităţii
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor
practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de
aplicare):
 Evaluarea performanţei la nivel macroeconomic - metode
 Evaluarea calităţii la nivel macroeconomic ; standardele de calitate
 Instrumente de investigare a eficienţei macroeconomice
4. Atitudinale(manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific/ cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice/
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice/ valorificarea optimă şi
creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice/ implicarea în dezvoltarea
instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat
cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare/ participarea la propria
dezvoltare profesională):
 Cultivarea unor atitudini constructive în contexte organizaţionale variate
 Încurajarea unor comportamente morale la nivel de parteneriate
 Promovarea unui sistem de valori coerent (responsabilitate, implicare, moralitate
etc.).
11
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de suport de curs scris, supus studiului individual al studenţilor,

precum şi de material publicat pe platform E-lis sub formă de sinteze, teste de
autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi
teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt
folosite toate mijloacele şimetodele interactive şi participative de antrenare a
studenţilor pentru conceptualizarea şi abordarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Acest modul este structurat în 11 unităţi de învăţare pentru care recomandăm a fi
studiate în ordinea în care sunt numerotate deoarece este o legătură logică între
informaţiile furnizate în această ordine:
- Unitatea de învăţare 1 Introducere în ştiinţa economică, după parcurgerea căreia

veţi fi familiarizaţi cu originea şi etapele formării ştiinţei economice, cu principalele
contribuţii şi concepte, cât şi cu trăsăturile şi caracteristicile economice, veţi înţelege
rolul economiei în viaţa socială.
- Unitatea de învăţare 2 Bazele generale ale economiei, după parcurgerea căreia veţi
fi familiarizaţi cu: activitatea economică, nevoile umane, resursele economice şi
factorii de producţie, premisa economică fundamentală, veţi înţelege curba
posibilităţilor de producţie, incertitudinea şi riscul în economie.
- Unitatea de învăţare 3 Sistemul activităţii economice. Economia naţională şi
agenţii economici, studiază economia naţională şi componentele ei, structura
economiei naţionale şi tipologia agenţilor economici. În continuare se analizează
activitatea întreprinderii şi tipurile de întreprinderi, întreprinderea şi întreprinzătorul.
În final se analizează principalii indicatori ai activităţii întreprinderii, circuitul şi
fluxurile activităţii economice.
- Unitatea de învăţare 4 Combinarea factorilor de producţie şi eficienţa
economică, în care veţi studia întreprinderea, legătura indisolubilă dintre combinarea
factorilor de producţie şi eficienţa economică, productivitatea şi obiectivele activităţii
întreprinderii.
- Unitatea de învăţare 5 Economia de piaţă. Mecanismul economic al schimbului,
pe parcursul căreia vă veţi familiariza cu aspectele privind economia de piaţă şi
condiţiile apariţiei economiei de schimb, cu trăsăturile economiei de piaţă, funcţiile,
rolul şi limitele pieţei, cu schimbul şi mecanismul acestuia. În continuare sunt
analizate detaliat utilitatea şi comportamentul consumatorului cât şi valoarea
economică a bunurilor.
- Unitatea de învăţare 6 Cerere, ofertă, preţ, în care veţi studia ce reprezintă
cererea, oferta şi legile acestora, cum se realizează echilibrul pieţei, interacţiunea
dintre cerere şi ofertă, şi de asemenea veţi înţelege ce reprezintă conceptul de preţ şi
tipologia acestuia, funcţiile preţului. În continuare sunt analizate detaliat modalităţile
de formare a preţului pe diferite pieţe.
- Unitatea de învăţare 7 Concurenţa şi formele ei, în care vă veţi familiariza cu
conceptul şi formele concurenţei, analizarea tipurilor de concurenţă şi strategiilor
concurenţiale.
- Unitatea de învăţare 8 Moneda şi piaţa monetară. Finanţarea şi gestiunea
banilor, după parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu natura, funcţiile monedei,
cererea şi oferta de monedă, cât şi cu puterea de cumpărare şi convertibilitatea banilor.
De asemenea, unitatea de învăţare oferă noţiuni legate de piaţa monetară şi politica
monetară naţională, formele de finanţare, creditarea, scontarea şi rescontarea, sistemul
12
bancar în economia contemporană, cât şi despre sistemul de plăţi şi decontări.
- Unitatea de învăţare 9 Piaţa financiară, studiază conţinutul pieţei financiare, rolul
ei în procesul dezvoltării economice, instrumentele specifice de operare ale acestei
pieţe – valorile mobiliare, dar şi tranzacţionarea respectivelor instrumente pe pieţele
secundare.
- Unitatea de învăţare 10 Veniturile şi formarea acestora, în care veţi studia modul
de recompensare a utilizării factorilor de producţie, cât şi veniturile generate de
închirierea lor, respectiv salariul, profitul, dobânda şi renta.
- Unitatea de învăţare 11 Echilibrele şi dezechilibrele economice, în care veţi
studia cum se formează echilibrul economic dar şi cauzele apariţiei dezechilibrelor,
respectiv inflaţia şi şomajul.
Cerinţe preliminare
Pentru parcurgerea acestui curs va fi nevoie de cunoștiințe minime anterioare de

matematică şi economie dobândite în învăţământul preuniversitar.
Discipline deservite
Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi capabili

să urmeze cursurile de drept comercial şi management.
Durata medie de studiu individual
Timpul mediu necesar parcurgerii unei Unități de învățare este 2-3 ore.
Evaluarea studenților
Componenţa notei finale:
 ponderea evaluării finale (examen) 70 %;
 ponderea evaluărilor pe parcurs (teme de control, verificări pe parcurs) 30 %.
13
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA
ECONOMICĂ
Cuprins
1.1. Obiective
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Originea şi etapele formării ştiinţei economice
1.4. Principalele contribuţii şi concepte
1.5. Repere ale gândirii economice în România
1.6. Definirea şi trăsăturile ştiinţei economice
1.7. Concepte şi legi specifice ştiinţei economice
1.8. Principii de analiză în economie
1.9. Importanţa studierii economiei
1.10. Test de evaluare a cunoştinţelor (Teme de referate)
1.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1.12. Rezumat
1.13. Bibliografie
1.1. Obiective
În această primă unitate de învăţare veţi fi familiarizaţi cu originea şi etapele formării
ştiinţei economice, cu principalele contribuţii şi concepte, cât şi cu trăsăturile şi
caracteristicile economice, veţi înţelege rolul economiei în viaţa socială..

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
 Precizaţi originea şi etapele formării ştiinţei economice;
 Precizaţi principalele contribuţii şi concepte economice:
 mercantilismul şi fiziocraţia;
 gândirea clasică şi neoclasică, liberalismul economic;
 keynesismul şi neokeynesismul;
 sinteza neoclasică, neoliberalismul.
 Enumeraţi câteva repere ale gândirii economice din România;
 Definiţi ştiinţa economică şi trăsăturile sale;
 Definiţi principalele concepte şi legi specifice economiei;
 Distingeţi principiile analizei economice;
 Evidenţiaţi principalele motive ale importanţei studierii economiei.
Durata de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
14
1.3. Originea şi etapele formării ştiinţei economice
În prezent, noţiunea de economie comportă două accepţiuni:

a. activitatea şi sistemul real – prin care oamenii, colectivităţile şi societatea îşi
asigură cele necesare traiului;
00:00 b. ştiinţa economică – ce studiază şi explică fundamentele şi legile acestei activităţi.
Ştiinţa economică îşi are originea în Grecia Antică, menţionată în lucrarea
filosofului şi istoricului Xenophon1 intitulată Oikonomia. Lucrarea analiza în principal
probleme legate de administrarea gospodăriei (oikos – casă, gospodărie, nomos – normă,
lege). Teoria economică a fost îmbogăţită şi prin contribuţia filosofilor Platon2 şi
Aristotel3, care pe lângă economia casnică au studiat schimburile de mărfuri şi
modalităţile de obţinere a bogăţiei (Aristotel în lucrarea „Politica”). Aceleaşi probleme
legate de obţinere a bogăţiei, au intrat în sfera preocupărilor mercantiliştilor şi
fiziocraţilor.(sec. XVI – XVIII). Adam Smith4 deschide o nouă etapă în studierea ştiinţei
economice. Considerat a fi părintele economiei, Adam Smith elaborează lucrarea
„Avuţia naţiunilor”, publicată în 1776, deşi primul tratat de economie politică aparţine
francezului Antoine de Montchrestien şi este publicat în 1615.
O nouă etapă în conturarea ştiinţei economice (marxismul) începe în 1870 şi în
paralel se consolidează cele trei şcoli de gândire neoclasică (Viena, Lausanne şi
Cambridge). Criza mondială din perioada 1929 – 1933 impune o regândire a
dimensiunilor financiar-economice asupra vieţii sociale. După 1930 keynesismul
fundamentează o nouă orientare în gândirea economică, axată pe cercetări asupra
echilibrelor financiare. Problemele financiare au fost aprofundate de monetarişti
(contribuţia lui Milton Friedman) şi externalizate de corporatişti prin instituţionalismul
actualei etape economice.
Care sunt principalele etape de evoluţie a ştiinţei economice?
Ce a adus în plus fiecare etapă comparativ cu cea anterioară?
1
Xenofon (427 î.Hr - 355 î.Hr.), a fost soldat, mercenar, elev şi admirator al lui Socrate. Lucrările lui Xenofon sunt o
sursă importantă pentru studiul istoriei şi al filozofiei grece. Oeconomicus este un dialog despre agricultură şi
gospodărire şi pe lângă acest subiect mai sunt tratate teme ca relaţiile dintre bărbat şi femeie, viaţa rurală. Oeconomicus
a fost tradus în latină de Cicero.
2
Platon (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice. Platon a pus bazele filozofice ale
culturii occidentale. Platon a fost de asemenea matematician, scriitor al dialogurilor filozofice şi fondatorul Academiei
din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală.
3
Aristotel (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice, clasic al
filosofiei universale. Deşi Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filosofia
acestuia şi a dezvoltat-o. Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi
sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.
4
Adam Smith (1723 -1790) a fost un economist, om politic şi filozofscoţian. Lucrarea sa Avuţia naţiunilor, cercetare
asupra naturii şi cauzelor ei a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în
Europa. Lucrarea a contribuit la crearea economiei ca disciplină academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai
bune argumentări intelectuale pentru comerţul liber şi capitalism. A introdus în economie conceptul de mâna invizibilă.
15
1.4. Principalele contribuţii şi concepte
1. Mercantilismul (între 1500 şi 1750) avea în centrul atenţiei ideea că aurul şi

argintul reprezintă principala bogăţie atât pentru individ cât şi pentru stat.
Mercantilismul spaniol interzicea ieşirea din ţară a metalelor preţioase, mercantilismul
00:20
francez încuraja protecţionismul industriei şi comerţului, iar mercantilismul german
aşează în centrul preocupărilor tezaurul public.
2. Fiziocraţii (mijlocul sec. XVIII), reprezentaţi de Franrcois Quesnay5, al cărui
Tablou economic prezintă, pentru prima dată, un model cantitativ al circuitului
economic şi al fluxurilor existente între ramurile economiei naţionale. Oponenţi ai
mercantiliştilor, fiziocraţii consideră agricultura singura ramură productivă, în care se
creează produs net. Ei acordă o atenţie sporită ordinii naturale din societate, încurajează
proprietatea privată, liberul schimb şi impozitul unic pe produsul net creat în
agricultură.
3. Gândirea clasică şi cea neoclasică. Liberalismul economic. Început spre
final de sec. XVII şi având ca reprezentanţi pe William Petty6, Adam Smith, David
Ricardo7 sau Jean Baptiste Say, liberalismul întemeiat pe principiul „laissez faire,
laissez passer”, consideră libertatea de acţiune a agenţilor economici ca fiind cea mai
importantă coordonată economică. În optica liberală schimbul de mărfuri nu este dictat
decât de raportul cerere – ofertă, valoarea fiind dată în principal de munca depusă la
realizarea produselor, idei care se păstrează în prezent sub denumirea de principiul
avantajului absolut (enunţat de Adam Smith) şi principiul avantajului comparativ
(enunţat de David Ricardo). Neoclasicii consideră valoarea bazată pe utilitatea
marginală, pun accentul pe studiul microeconomiei şi analizează procesele economice
în termenii echilibrului economic.
4. Keynesismul şi neokeynesismul . Keynesismul, doctrină economică a sec. XX
îşi datorează numele fondatorului său, economistul englez John Maynard Keynes 8.
Acesta critică gândirea clasică, îndreptând analiza către macroeconomic şi mărimile
globale – venit, economisire, investiţii, consum, cerere şi ofertă globală, utilizând în
acest scop un model matematic bazat pe ecuaţii de echilibru: venitul naţional reprezintă
suma dintre cheltuielile destinate consumului şi investiţii, iar investiţiile sunt egale cu
economiile. Conform acestor formule cererea şi oferta se echilibrează reciproc dacă se
investesc toate economiile şi se poate asigura în acest fel ocuparea forţei de muncă. Cu
alte cuvinte ocuparea forţei de muncă depinde de mijloacele fiscale, monetare şi
bugetare prin care statul reuşeşte să pună în concordanţă înclinaţia spre consum cu
imboldul de a investi. Aşadar este preferabil ca toate investiţiile agenţilor economici să
se regăsească într-o cerere efectivă.
Neokeynesismul spre deosebire de Keynes, care punea pe primul plan
reglementarea de către stat a creditului şi a dobânzii, acordă o atenţie deosebită
investiţiilor de stat, utilizării politicii impozitelor şi controlului asupra salariilor şi
5
François Quesnay (1694 - 1774) a fost un economist francez, reprezentant al Şcolii fiziocrate.
6
William Petty (1737 - 1805) politician britanic. A fost prim ministru al Marii Britanii între 1782 şi 1783.
7
David Ricardo (1772 - 1823) economist englez, reprezentant al Şcolii Clasice de Economie. Publică prima sa lucrare,
în 1810, cu titlul Despre marele preţ al monedei ca probă a deprecierii biletului de bancă. Îi urmează, în 1817,
Principiile de economie politică, lucrarea ce îl va face celebru. În 1821 fondează clubul de Economie Politică, primul de
acest fel din Marea Britanie.
8
John Maynard Keynes (1883 - 1946) a fost economist britanic ale cărui idei au avut un impact însemnat atât asupra
teoriei politice şi economice moderne, cât şi asupra politicilor fiscale. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa
în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale şi monetare în scopul
temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice şi boom-urilor economice. Este considerat
de mulţi economişti unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne.
16
preţurilor.
5. Sinteza neoclasică. Neoliberalismul.Curentul se remarcă prin îmbinarea
armonioasă a analizei microeconomice neoclasice cu teoria macroeconomică
keynesistă, rezultând economia mixtă. Astfel se împletesc funcţionarea pieţei cu
intervenţia statului, cheltuielile publice cu influenţa progresului tehnic la nivelul
întreprinderilor. Neoliberalismul proclamă credinţa în mecanismul preţurilor, în
concurenţă şi proprietate privată, pregătind trecerea spre noua doctrină a
instituţionalismului prin lucrarea „Societatea perfectă” a lui John Galbraith9
6 Instituţionalismul se bazează pe următoarele idei: economia trebuie studiată
ca un întreg, nu ca entităţi separate, se pune accent pe rolul instituţiilor în economie, se
neagă echilibrul economic normal şi se abordează o teorie evoluţionistă explicată prin
faptul că societatea ca şi instituţiile din cadrul ei sunt într-o continuă schimbare.
1. Explicaţi diferenţa între doctrina mercantilistă şi cea fiziocrată.

2. Ce reprezintă liberalismul economic?
1.5. Repere ale gândirii economice în România

Primele idei economice oarecum mercantiliste apar în lucrarea „Descrierea
Moldovei” aparţinând marelui cărturar Dimitrie Cantemir10. Din respectiva lucrare se
desprind rolul şi importanţa schimburilor economice, necesitatea creşterii potenţialului
financiar al ţării, asigurarea unei balanţe comerciale active, proprietatea feudală şi
geneza ei.
Nicolae Bălcescu11 avea o concepţie unitară asupra dezvoltării economice din
Ţările Române, anume că natura proprietăţii determină caracterul societăţii. În lucrările
sale s-a referit la împroprietărirea ţăranilor, valoare, rentă, muncă productivă şi consum
parazitar.
Dionisie Pop Marţian12 este iniţiatorul şcolii economice protecţioniste şi al
00:30 impulsionării dezvoltării industriei. El urmăreşte în lucrările scrise să insufle un spirit
de emancipare economică poporului român prin dezvoltarea industriei, a agriculturi dar
şi a protecţionismului în faţa concurenţei străine.
9
John Kenneth Galbraith (1908 - 2006) economist american, reprezentant al Şcolii keynesiene.
10
Dimitrie Cantemir (1673 - 1723), domn al Moldovei, autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric,
lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român. A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În
opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai
importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea.
11
Nicolae Bălcescu (1819 - 1852) istoric, scriitor şi revoluţionar român.
12
Dionisie Pop Marţian (1829 - 1865) statistician şi economist român, iniţiator al şcolii economice protecţioniste. A fost
primul director al Oficiului Central al Statisticii din România, organizând primul recensământ modern din România
(1860).
17
Liberalismul economic românesc, reprezentat de Ion Ghica13, George Bariţiu,
Nicolae Şuţu, continuă să creadă în dezvoltarea industriei şi agriculturii, în realizarea
unei reforme agrare dar şi în protejarea industriei româneşti în faţa concurenţei care, să
nu uităm, se afla în plin impact al revoluţiei industriale. Deşi un critic al liberalismului
P.S. Aurelian14 încuraja dezvoltarea puternică a industriei ca fiind singura cale prin
care putem fi egali cu marii producători străini. Mai târziu la sfârşit de secol XIX se
conturează în ţara noastră alte două curente de gândire. Pe de-o parte neoliberalismul
care se dezice oarecum de economia imperialistă promovând o politică „prin noi
înşine” şi ţărănismul reprezentat de profesorul Virgil Madgearu 15, care considera
agricultura ca fiind un atu al ţărilor care nu reuşeau să ţină pasul cu statele capitaliste
industriale. Ambele curente caută soluţii prin care ţara noastră să poată progresa
economic fiind în acelaşi timp un partener egal de afaceri în schimburile internaţionale.
Altă contribuţie majoră la dezvoltarea ştiinţei economice au reprezentat-o
00:50 lucrările lui Mihail Manoilescu16, care aveau în centrul atenţiei natura schimburilor
economice dintre ţările industrializate şi cele agrare, continuând şi la început de secol
XX ideile protecţionismului.
Profesorul american de origine română Nicholas Georgescu – Roegen17
matematician şi economist a criticat neoclasicismul considerându-l inaplicabil în
societăţile agrare suprapopulate, cum de altfel critică şi Keynesismul datorită
transformării cheltuielilor guvernamentale în factor inflaţionist. Aceste consideraţii au
determinat formarea unui nou concept denumit bioeconomie bazat pe următoarele
coordonate: a) universalitatea legii entropiei care consideră orice evoluţie în sistemele
economice închise sortită eşecului prin „degradarea energiei şi materiei”; b) procesul
de producţie este un proces natural, deci entropic, iar evoluţia economică se aseamănă
cu evoluţia biologică; c) tehnologiile se disting, înainte de toate, prin modul de
procurare a energiei; d) pentru prevenirea crizelor este nevoie de un nou tip de
tehnologii variabile, bazate pe resurse regenerabile; e) noua ştiinţă a termodinamicii a
debutat şi este, în esenţă, ca o fizică a valorii economice.
Comentaţi următorul citat:

„Românul adevărat nu este niciodată meschin şi îşi râde de aceea dintre
compatrioţii lui – cum sunt unii ardeleni – care arată deprinderi raţionale şi cuminţi în
administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere şi venit este epicuriană;
scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui.”
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, Editura
Cugetarea-Georgescu Delafras, 1942, pp. 306-307
13
Ion Ghica (1816 - 1897) academician, autor, diplomat, matematician, om politic şi pedagog român de origine
aromână, prim-ministru al României de două ori, între 1866 şi 1867, respectiv între 1870 şi 1871, preşedintele
Academiei Române de patru ori.
14
Petre S. Aurelian (1833 - 1909) academician, economist, agronom, om politic român, membru titular din 1871 al
Academiei Române, preşedinte al acesteia între anii 1901 - 1904 şi prim-ministru al României în perioada 2 decembrie
1896 - 12 aprilie 1897.
15
Virgil Traian N. Madgearu (1887 - 1940) economistromân, sociolog, şi politician de stânga, membru şi principal
teoretician al Partidului Ţărănesc şi al succesorului său, Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). A avut o importantă
activitate ca eseist şi jurnalist şi a fost teoreticianul care a fundamentat doctrina politică a curentului ţărănist. A fost ales
membru post-mortem al Academiei Române. A fost asasinat de un comando legionar în 1940 în pădurea Snagov.
16
Mihail Manoilescu (1891 - 1950) publicist, economist, ministru de externe şi politician român. Printre alte funcţii
publice pe care le-a deţinut, Mihail Manoilescu a fost ministrul de externe al României în vara anului 1940. Ideile sale
economice au fost intens popularizate şi aplicate în America de Sud.
17
Nicholas Georgescu-Roegen(1906 - 1994) matematician, statistician, pedagog şi economist american de origine
român, părintele teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un mod revoluţionar de a vedea economia.
18
1.6. Definirea şi trăsăturile ştiinţei economice
Economia a fost definită în maniere diferite de-a lungul timpului. Astfel, adepţii
clasicismului considerau ştiinţa economică o ştiinţă a avuţiei sau bogăţiei, impresionaţi
fiind de ideile mercantile şi fiziocrate. Mai târziu economia devine o ştiinţă a
schimburilor de mărfuri, conform concepţiei neoclasice. În sfârşit, după marea criză
economică din perioada 1929-1933, economia a început să fie definită ca fiind o ştiinţă
a gestionării resurselor rare şi a alegerilor eficiente. Oricum ar fi fost privită economia
în trecut, astăzi este considerată de majoritatea cercetătorilor ei ca fiind o ştiinţă
socială, care situează omul în centrul atenţiei dar şi relaţiile pe care acesta le stabileşte
în procesul muncii. Din acest context se desprinde definiţia economiei ca fiind o ştiinţă
socială, care studiază procesele şi fenomenele economice în strânsă legătură cu factorii
şi împrejurările care le determină, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri
01:10 şi servicii, în vederea desprinderii legilor şi raporturilor de condiţionare,
interdependenţă şi funcţionalitate şi a punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de
utilizare eficientă a resurselor şi a mobilurilor care îi animă pe agenţii economici în
activitatea economică. Se poate spune că ştiinţa economică este o ştiinţă istorică ce
încearcă să observe obiectiv şi să explice o repetabilitate a fenomenelor, formând legi,
concepte şi teorii care vin să îmbogăţească continuu această ştiinţă. De aceea,
considerăm în prezent, că economia utilizează un aparat format dintr-un complex de
ştiinţe ca istoria, statistica, econometria, matematica, sociologia ş.a.
Sistemul ştiinţelor economice integrează: ştiinţe economice general teoretice şi
istorice (economie politică, istoria gândirii economice, istoria economiei naţionale);
ştiinţe economice teoretico-aplicative (finanţe, monedă, bănci, economia muncii,
industriei sau agriculturii); ştiinţe de măsurare şi funcţionale (statistică, management,
marketing, sociologie sau cibernetică economică).
Să ne reamintim... Economiareprezintă o ştiinţă socială, care studiază procesele şi

fenomenele economice în strânsă legătură cu factorii şi împrejurările care le determină,
producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi servicii, în vederea desprinderii
legilor şi raporturilor de condiţionare, interdependenţă şi funcţionalitate şi a punerii în
evidenţă a metodelor şi soluţiilor de utilizare eficientă a resurselor şi a mobilurilor care
îi animă pe agenţii economici în activitatea economică.
În funcţie de ce factori a fost definită ştiinţa economică de-a lungul istoriei?

Ce elemente cuprinde sistemul ştiinţelor economice?
1.7. Concepte şi legi specifice ştiinţei economice
Aşa cum s-a văzut pe parcursul anterioarelor subcapitole istoria dezvoltării

ştiinţei economice arată că cercetătorii s-au împărţit în cel puţin două categorii. Pe de-o
parte se afla tabăra celor care considerau că există o ordine naturală în ansamblul
societăţii ceea ce făcea ca legile economice să pară o noţiune abstractă sau o ipoteză de
lucru, iar pe de altă parte gruparea celor care cred în repetabilitate şi legi statistice,
consideră că un fenomen care se repetă poate crea o lege dar şi o predicţie pentru viitor.
Putem considera ca exemplu observarea cererii care acţionează în următorul sens: o
dată cu majorarea preţului produselor, cantitatea cumpărată şi consumată se va
diminua, fenomen repetabil care formează legea cererii şi prevede comportamentul
consumatorului.
Legile economice exprimă raporturi esenţiale, durabile, cu un grad ridicat de
repetabilitate între procese şi fenomene economice. Cele mai multe dintre aceste
19
raporturi sunt de cauzalitate, altele exprimă funcţionalitatea sistemelor economice, iar
unele sunt raporturi de interdependenţă şi variaţie reciprocă a fenomenelor. Cu toate
acestea se poate naşte firesc dilema, cum poate fi prevăzut comportamentul
consumatorilor atâta timp cât aceştia sunt oameni cu dorinţe şi gusturi diferite, ba chiar
mai mult orice consumator poate fi în situaţia de a conduce propria afacere deci de a fi
şi producător. La această dilemă răspunde poate cel mai bine Robert L. Heilbroner care
afirmă: „Piaţa care reprezintă culmea libertăţii economice individuale este totodată cel
mai riguros dispecer şi supraveghetor. Pe piaţă fiecare poate să facă ce vrea. Dacă face
ceva ce piaţa dezaprobă, preţul libertăţii economice va fi ruinarea economică.” 18 Cum
de altfel se remarcă şi în literatura română că „ extinderea şi amplificarea libertăţii
economice nu afectează cu nimic nici statutul ontologic al necesităţii economice şi nici
manifestarea ei ca imperativ.”19
Ce reprezintă legile economice?
1.8. Principii de analiză în economie
Economia, ca de altfel orice ştiinţă îmbogăţită continuu de-a lungul istoriei, s-a
format pe anumite principii de analiză teoretică şi practică.
 Relaţia logic-istoric. Abordarea proceselor şi fenomenelor se face
pornind de la istoria lor reală şi de la factorii care le-au favorizat apariţia. Economia
fiind o ştiinţă logică ce utilizează un set de idei, teorii şi concepte abstracte, are în
vedere formularea unor teorii nu în ordinea producerii lor ci în ordinea producerii
cauzelor lor. Cu alte cuvinte fenomenele economice o dată produse pot cauza efecte,
dar repetarea lor creează consecinţe incluse în teoriile economice;
 Deducţia şi inducţia sunt metode utilizate în analiza economică. Dacă
inducţia reprezintă observarea manifestării unor fenomene, acceptarea şi înţelegerea
lor, atunci deducţia presupune selectarea noţiunilor, adică definirea lor şi stabilirea unor
axiome, extragerea din postulate a deducţiilor logice şi verificarea teoriilor în realitate;
 Enunţul ipotezelor este destul de dificil deoarece acestea pot fi ipoteze
în care se prezintă condiţiile de aplicare a teoriei de referinţă şi ipoteze care se referă la
reacţiile mediului analizat. De asemenea dificultatea enunţului rezidă din variabilele
care acţionează asupra mediului economic;
 Analiză statică şi dinamică. Am văzut preocuparea economiştilor de a
descoperi un echilibru în relaţiile economice. Clasicii abordau fenomenele şi procesele
economice în mod static, aşa cu se prezintă ele pe intervale scurte de timp. Mai târziu
din punct de vedere istoric, procesele economice au fost urmărite pe termen mediu şi
lung ceea ce a determinat o abordare dinamică a acestora;
 Microeconomia şi macroeconomia. Microeconomia studiază
comportamentul individual al unităţilor economice, clasificate în categorii de agenţi
economici (întreprinderi, societăţi financiar bancare, companii de asigurări,
01:20 administraţia publică şi restul lumii). Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de
economie din cadrul unei ţări, privite în unitatea şi interdependenţa lor cu procesele
microeconomice. Mondoeconomia studiază economiile naţionale în context global;
 Analiza şi sinteza fac necesară utilizarea unui aparat matematic în
studierea conexiunilor şi interdependenţelor dintre fenomenele şi procesele economice.
În acelaşi context al principiilor ce stau la baza studierii economiei, menţionăm
18
Robert L. Heilbroner, „Filosofii lucrurilor pământeşti”, Ed. Humanitas, 1991, p. 61-62.
19
Aurel Negucioiu, Gh. Diţu, Anton Drăgoescu, Sabin Pop „Economie Politică”, vol. I, Ed. George Bariţiu, 1998, p.
98.
20
şi finalitatea şi valoarea acesteia, raportul economic-juridic în economie şi cele două
abordări, de economie pozitivă şi economie normativă. Abordarea pozitivă a economiei
o face explicativă, reprezentând o descriere a realităţilor evidente din universul în care
trăim. Abordarea normativă prezintă economia ca o ştiinţă prescriptivă care încearcă să
analizeze ce ar trebui să fie şi se produce sau nu în fapt.
Care este diferenţa dintre metoda deductivă şi cea inductivă în studiul economic?
În ce constă diferenţa dintre macroeconomie şi mondoeconomie?
1.9. Importanţa studierii economiei
Importanţa studierii ştiinţei economice provine din faptul că fiinţa umană tinde
să-şi minimizeze efortul pe unitatea de efect util, sau cu alte cuvinte, să-şi maximizeze
rezultatele pe unitatea de efort. Drept urmare, teoria economico-socială tinde să
raţioneze asupra practicii, să-i selecteze elementele esenţiale şi să le combine logic spre
a scoate concluzii care să fie de folos.20 În condiţiile economiei contemporane, care se
dezvoltă continuu, orice activitate umană se realizează cu eforturi deosebite care atrag
cheltuieli corespunzătoare de resurse materiale, umane şi financiare. Aşa cum s-a putut
remarca pe parcursul prezentului capitol, în permanenţă omul a căutat să se adapteze
cât mai bine le schimbările economice, depunând eforturi considerabile în înţelegerea
şi transformarea acestor schimbări în teorii utile societăţii. Cunoaşterea proceselor şi
fenomenelor care se petrec în viaţă dau posibilitatea alegerii celor mai bune variante de
optimizare a raportului avantaje – dezavantaje. „Economia este, cu siguranţă, un studiu
liber. Fiecare are nevoie să ştie puţină economie, deoarece ea explică cadrul
prosperităţii, iar o viaţă liberă este posibilă numai atunci când există prosperitate. Chiar
şi astăzi, numai acolo unde economia este puternică se pot întâlni oameni cruţaţi de
producţie, care să creeze obiecte frumoase, să picteze tablouri nemuritoare sau să
compună melodii nepieritoare. Cel mai umil muncitor din astfel de societăţi este
înnobilat de munca sa, deoarece numai ea face posibilă cultura timpurilor lui”.21
Cunoaşterea economiei ne oferă posibilitatea de a înţelege şi de a anticipa
evenimentele care se succed cu repeziciune în jurul nostru. Numai prin calcule şi
raţionamente alternative, ceea ce denotă o bună cunoaştere a ştiinţei economice, putem
lua hotărâri care influenţează activităţile noastre prezente şi viitoare. Pregătirea
economică a celor ce lucrează în întreprinderi, organisme financiar bancare,
administraţie publică sau chiar în propriile gospodări este baza organizării întregii vieţi
economico sociale. O societate cu economie viabilă, funcţională şi puternică este o
societate sănătoasă şi prosperă, care deşi nu o fereşte de crize le poate face faţă mai
uşor. Altfel, o societate care nu încurajează creaţia de avuţie, având o economie slabă
va rămâne vulnerabilă în faţa crizelor de orice natură.
Comentaţi următoarea opinie: „Profesiunea de economist de azi îşi pierde
credibilitatea, dat fiind faptul că activează într-o Casă a Ştiinţei divizată sau dezbinată:
Economia modernă a dezechilibrului, Economia clasică a echilibrului stabil. Nici un
progres de durată nu este posibil – în teorie sau în practică – până ce această
interpretare eronată, sau dilemă metodologică, moştenită din trecut, nu va fi soluţionată
adecvat. A venit, deci, momentul unei a treia revoluţii în gândirea economică. Aşa cum
scria Victor Hugo: “Există ceva mai puternic decât toate armele din lume, şi aceasta
este o idee căreia i-a venit timpul.”
Anghel Rugină: “Principia Aeconomica”, Editura Academiei Române,
Bucureşti 1993
20
Acad. Prof. N.N. Constantinescu, „Nevoia actuală de teorie economică, în Restructurarea teoriei economice,
Învăţământul în faţa unor noi provocări”, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p. 17.
21
Geoffrey Whitehead, „Economia”, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, p. 401
21
1.10. Teme de referate
1. Începuturile economiei;
2. Mercantilismul şi fiziocraţia;
3. Clasicismul şi neoclasicismul;
4. Keynesismul;
5. Repere ale gândirii economice în România.

(timp necesar: 20 min.)
Completaţi spaţiile libere
1) Mercantilismul avea în centrul atenţiei ideea că

…………………………………………………………….
2) Şcoala clasică a pus bazele curentului de gândire economică numit
……………………………………….
01:40 3) ………………………a scris lucrarea „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii
şi cauzelor ei”.
4) Una dintre coordonatele liberalismului economic presupune libertatea de acţiune a
………………………….
5) Legile economice exprimă raporturi durabile, cu un grad ridicat de repetabilitate,
între fenomene şi ……………economice.
Alegeţi răspunsul corect

1) Mercantilismul a fost o doctrină ce avea în centrul ei:
a) liberalismul economic;
b) legea debuşeelor conform căreia orice ofertă îşi creează propria cerere;
c) aurul şi argintul reprezintă principala bogăţie, atât pentru indivizi cât şi pentru state;
d) teoria conform căreia concurenţa liberă nu este spontană, ci trebuie să se sprijine
pe o ordine legală realizată prin intervenţia limitată a statului.
2) Diferenţa între doctrina liberală şi neoliberală constă în:

a) libertatea de acţiune a oamenilor şi întreprinderilor;
b) modul în care se efectuează schimbul de mărfuri;
c) intervenţia statului în economie;
d) zonele geografice diferite în care s-au manifestat.
3) Principiul „laissez faire, laissez passer” este specific:

a) liberalismului;
b) mercantilismului;
c) keynesismului;
d) fiziocraţiei.
4) Bulionism-ul sau interzicerea ieşirii din ţară a lingourilor de metale preţioase
a fost specific:
a) mercantilismului francez;
b) mercantilismului spaniol;
c) mercantilismului englez şi olandez;
d) mercantilismului german.
5) “Tabloul economic” primul model cantitativ al circuitului economic şi a
22
fluxurilor dintre ramurile economiei naţionale a fost conceput de:
a) Aristotel;
b) Francois Quesnay;
c) Adam Smith;
d) John Maynard Keynes.
6) Care din aprecierile următoare consideraţi că sintetizează cel mai bine

definirea obiectului ştiinţei economice ?
a) studiază comportamentul oamenilor în întreaga lor existenţă;
b) fundamentează administrarea resurselor limitate în vederea satisfacerii nevoilor cât
mai diversificate ale oamenilor;
c) fundamentează setul de soluţii economice pentru introducerea eficientă a
progresului tehnic;
d) dă soluţii şi răspunsuri problemelor concrete cu care se confruntă fiecare agent
economic.
7) Legile economice exprimă:

a) norme de comportament economic care se stabilesc între consumatori în procesul
cumpărării şi consumului;
b) norme stabilite şi acceptate de producători în procesul schimbului;
c) raporturi durabile, cu grad ridicat de repetabilitate între procese şi fenomene
economice (raporturi de interdependenţă);
d) raporturi întâmplătoare între agenţii economici producători şi consumatori.
8) Macroeconomia studiază:
a) comportamentul individual la nivelul unităţilor economice;
b) comportamentul individual al şefilor de întreprinderi, comercianţilor, deponenţilor
la bănci şi al băncilor;
c) fenomenele apărute la nivelul ramurilor, sectoarelor şi zonelor (regiunilor)
economice;
d) ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări, privite în unitatea lor.
9) Metoda deductivă utilizată în analiza economică nu presupune:

a) selectarea noţiunilor;
b) extragerea din postulate a deducţiilor logice;
c) utilizarea teoriilor false;
d) verificarea teoriei în realitate.
10) Analiza microeconomică se face la nivelul:

a) economiei naţionale în ansamblul ei;
b) strict financiar bancar;
c) economiei mondiale;
d) unităţilor economice.
11) Economia nu a fost definită ca:

a) ştiinţă a avuţiei sau bogăţiei;
b) ştiinţă a schimbului de mărfuri;
c) ştiinţă a conducerii centralizate;
d) ştiinţă a alegerilor eficiente;.
23
Alegeţi combinaţia de răspunsuri corectă
1) Coordonatele fundamentale ale liberalismului economic sunt:

a) libertatea de acţiune a oamenilor şi întreprinderilor;
b) indivizii au comportamente raţionale fondate pe preocuparea pentru maximizarea
raportului avantaje/dezavantaje;
c) pe piaţă se schimbă mărfuri contra mărfuri şi ca urmare moneda nu este decât un văl
dincolo de care se află procesele reale, economia reală;
d) piaţa este motorul reglării economiei, alcătuind acea “mână invizibilă
“ care ghidează pasiunile, sentimentele şi alegerile individuale, către binele tuturor;
A = a + b; B = b + c + e; C = a + d + e; D = a + b + c + d.
2) Economia a fost definită de-a lungul timpului ca:
a) ştiinţă a avuţiei sau bogăţiei;
b) ştiinţă a schimbului de mărfuri;
c) ştiinţă a conducerii centralizate;
d) ştiinţă a alegerilor eficiente;.
A = a + b + c; B = b + c + d; C = a + b + d; D = a + c + d;
3) Gândirea neoclasică s-a format în cadrul a trei şcoli:
a) şcoala de la Viena;
b) şcoala de la Moscova;
c) şcoala de la Lausanne;
d) şcoala de la Cambridge.
4) Cei mai de seamă reprezentanţi ai liberalismului economic au fost:
a) Jean Baptiste Colbert;
b) Adam Smith;
c) David Ricardo;
d) John Stuart Mill.
5) În concepţia lui J. M. Keynes nivelul ocupării forţei de muncă depinde de:
a) cheltuielile consumatorului;
b) nivelul investiţiilor făcute de întreprinzători;
c) rata dobânzii;
d) neintervenţia statului în economia muncii.
6) Instituţionaliştii consideră că:

a) economia trebuie studiată ca un întreg;
b) există un echilibru economic natural ce determină o armonie socială;
c) instituţiile au un rol important în viaţa economică;
d) societatea şi instituţiile ei sunt într-o continuă schimbare.
7) Sistemul ştiinţelor economice cuprinde:
a) ştiinţe economice general teoretice şi istorice;
b) ştiinţe economice teoretico-aplicative;
c) ştiinţe de măsurare şi funcţionale;
d) ştiinţe inutilizabile în domeniul economic.
24
8) Legile economice exprimă anumite raporturi, între fenomene şi procese
economice, ce pot fi:
a) esenţiale;
b) unice;
c) durabile;
d) cu grad mare de repetabilitate
9) Principiile analizei în economia politică sunt:
a) relaţia logic-istoric;
b) analiza statică;
c) deducţia şi inducţia;
d) enunţul ipotezelor
Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii
1) a) Colbertismul sau mercantilismul industrial pune în centrul cercetării problemele

tezaurului public.
b) Colbertismul sau mercantilismul industrial constă în interzicerea ieşirii din ţară a
metalelor preţioase şi creşterea exportului.
2) a) Fiziocraţii preiau şi continuă să cerceteze problemele considerate de mercantilişti.
b) Fiziocraţii critică argumentele mercantiliştilor.
3) a) Deviza “laissez faire, laissez passer” a fost formulată de adepţii marxismului.
b) Deviza “laissez faire, laissez passer” a fost formulată de liberali.
4) a) Şcoala de la Cambridge (şcoala echilibrului parţial) a fost reprezentată de Leon
Walras şi Vilfredo Pareto.
b) Şcoala de la Lausanne (şcoala echilibrului general) l-a avut drept conducător pe
Alfred Marshall.
5) a) În concepţia lui Keynes nivelul ocupării forţei de muncă depinde de cheltuielile
consumatorului.
b) În concepţia lui Keynes nivelul ocupării forţei de muncă depinde de nivelul
investiţiilor.
6) a) Afirmaţiile pozitive se referă la ceea ce ar trebui să fie, depind de judecăţile
noastre de valoare despre ceea ce este bun sau rău.
b) Afirmaţiile normative se referă la ceea ce este în fapt sau va fi, ele susţin şi descriu
realităţi evidente.
7)a) Microeconomia reprezintă ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări,
privite în unitatea şi interdependenţa lor.
b) Macroeconomia pune accentul pe comportamentul individual al unităţilor
economice.
8) a) Economia este o ştiinţă socială.
b) Economia este o ştiinţă a raporturilor între fenomene şi procese economice
9) a) Fiziocraţii au introdus în teoria economică noţiunea de legi „naturale”.
b) Reprezentanţii şcolii clasice au introdus în teoria economică noţiunea de legi
„naturale”.
25
10) a) Abordarea economiei poate fi pozitivă.
b) Abordarea economiei poate fi explicativă.
Raspunsuri:
1) aurul şi argintul reprezintă principala
bogăţie.
2) liberalism economic.
3) Adam Smith.
4) agenţilor economici.
5) procese.
Alegeţi răspunsul corect 1. c 2. c 3. a 4. b 5. b 6. b 7. c 8.d 9. c 10. d 11.c
Alegeţi combinaţia de 1. D 2. C 3. D 4. B 5. A 6. D 7. A 8. D 9. D
răspunsuri corectă
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aF bA 2. aF bA 3. aF bA 4. aF bF 5. aA bA
următoarelor propoziţii 6. aF bF 7. aF bF 8. aA bA 9. aA bF 10. aA bA
1.12. Rezumat
Ştiinţa economică îşi are originea în Grecia Antică, menţionată în lucrarea

filosofului şi istoricului Xenophon intitulată Oikonomia;
Mercantilismul avea în centrul atenţiei ideea că aurul şi argintul reprezintă
principala bogăţie atât pentru individ cât şi pentru stat;
Fiziocraţii consideră agricultura singura ramură productivă, în care se creează
produs net. Ei acordă o atenţie sporită ordinii naturale din societate, încurajează
proprietatea privată, liberul schimb şi impozitul unic pe produsul net creat în
agricultură;
Liberalismul întemeiat pe principiul „laissez faire, laissez passer”, consideră
libertatea de acţiune a agenţilor economici ca fiind cea mai importantă
01:50 coordonată economică;
Keynesismul, doctrină economică a sec. XX îşi datorează numele fondatorului
său, economistul englez John Maynard Keynes. Acesta critică gândirea clasică,
îndreptând analiza către macroeconomic şi mărimile globale – venit,
economisire, investiţii, consum, cerere şi ofertă globală, utilizând în acest scop un
model matematic bazat pe ecuaţii de echilibru: venitul naţional reprezintă suma
dintre cheltuielile destinate consumului şi investiţii, iar investiţiile sunt egale cu
economiile;
Neokeynesiştii acordă o atenţie deosebită investiţiilor de stat, utilizării politicii
impozitelor şi controlului asupra salariilor şi preţurilor;
Neoliberalismul se remarcă prin îmbinarea armonioasă a analizei
microeconomice neoclasice cu teoria macroeconomică keynesistă, rezultând
economia mixtă;
Adepţii clasicismului consideră ştiinţa economică o ştiinţă a avuţiei sau bogăţiei,
impresionaţi fiind de ideile mercantile şi fiziocrate;
Economia devine o ştiinţă a schimburilor de mărfuri, conform concepţiei
neoclasice;
Economiareprezintă o ştiinţă socială, care studiază procesele şi fenomenele
economice în strânsă legătură cu factorii şi împrejurările care le determină,
26
producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi servicii, în vederea
desprinderii legilor şi raporturilor de condiţionare, interdependenţă şi
funcţionalitate şi a punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de utilizare
eficientă a resurselor şi a mobilurilor care îi animă pe agenţii economici în
activitatea economică;
Legile economice exprimă raporturi esenţiale, durabile, cu un grad ridicat de
repetabilitate între procese şi fenomene economice;
Microeconomia studiază comportamentul individual al unităţilor economice,
clasificate în categorii de agenţi economici (întreprinderi, societăţi financiar
bancare, companii de asigurări, administraţia publică şi restul lumii);
Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări,
privite în unitatea şi interdependenţa lor cu procesele microeconomice;
Cunoaşterea economiei ne oferă posibilitatea de a înţelege şi de a anticipa
evenimentele care se succed cu repeziciune în jurul nostru.
1.13. Bibliografie
I. Bibliografie obligatorie
 Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
 Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed. C.H.
Beck, Bucureşti 2008;
II. Bibliografie facultativă

 Lipsey R., Christal K. Alec, „Economie pozitivă” Editura Economică, Bucureşti
1999;
 Samuelson Paul, Nordhaus D. Wiliam: „Economics”, 12th Edition, McGraw –
Hill Co. 1985;

27
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.BAZELE GENERALE ALE ECONOMIEI.
Cuprins
2.1. Obiective
2.3. Activitatea economică
2.4. Nevoile umane, resursele şi factorii de producţie
2.4.1. Munca
2.4.2. Pământul (natura)
2.4.3. Factorul capital
2.5. Premisa economică fundamentală
2.6. Curba posibilităţilor de producţie
2.7. Incertitudine şi risc în economie
2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor
2.10. Rezumat
2.11. Bibliografie
2.1. Obiective
Unitatea de învăţare 2 Bazele generale ale economiei, după parcurgerea căreia
veţi fi familiarizaţi cu: activitatea economică, nevoile umane, resursele economice
şi factorii de producţie, premisa economică fundamentală, veţi înţelege curba
posibilităţilor de producţie, incertitudinea şi riscul în economie.
 Definiţi activitatea economică;
 Stabiliţi legătura existentă între nevoi umane, resurse şi factori de
producţie;
 Analizaţi principalii factori de producţie:
 factorul muncă;
 factorul natură;
 factorul capital;
 Realizaţi legătura dintre raţionalitate, ca premisă economică fundamentală
şi alegerile economice;
 Înţelegeţi utilitatea curbei posibilităţilor de producţie;
 Analizaţi incertitudinea şi riscurile din viaţa economică.
Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ora.
2.3. Activitatea economică
Activitatea umană presupune muncă, ce se prezintă ca un proces complex

între om şi natură, prin care oamenii, pornind de la scopurile şi interesele lor, îşi
00:00 făuresc mijloacele necesare atingerii şi realizării acestora22.
Munca îl delimitează pe om ca specie, reprezentând esenţa activităţii depuse
de acesta. Ea pune în evidenţă latura practică a activităţii umane, respectiv trecerea
de la forme instinctuale de viaţă la forme calitativ superioare prin care omul, ca
22
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 30
28
subiect al mediului natural, acţionează asupra naturii, privită ca obiect al societăţii.
Oamenii acţionează, se implică în activităţile practice din societate numai
din dorinţa satisfacerii unor nevoi. Acestea sunt nevoi de consum, respectiv cerinţe
ale oamenilor de a avea şi folosi bunuri şi servicii. Ele reprezintă mobiluri ale
acţiunii umane şi apar la suprafaţa societăţii sub forma intereselor economice.
Nevoile reflectă raporturile oamenilor cu mediul natural şi cel social,
determinându-i pe aceştia să acţioneze asupra naturii pentru a crea bunuri în
vederea satisfacerii lor. Interesele economice, ca reflectare a nevoilor, pun în
evidenţă motivaţia activităţii umane; ele apar ca nevoi umane înţelese de oameni şi
care se manifestă în procesul cooperării şi confruntării dintre acestea în vederea
satisfacerii trebuinţelor. Acest fapt necesită atragerea de resurse şi transformarea
lor în bunuri şi servicii.
Activitatea economică constă din efortul conştient al oamenilor de a atrage
şi utiliza resursele economice rare în vederea producerii, repartiţiei, circulaţiei şi
consumului de bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi intereselor oamenilor.
Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană, ceea implică
clasificarea ei din punct de vedere al:
1) raporturilor dintre om şi natură:
 activităţi practice;
 activităţi teoretice.
2) consumului de muncă:
 activităţi fizice;
 activităţi intelectuale.
3) sistemului de valori existente în societate. Activităţile pot avea caracter:
 pozitiv sau negativ;
 moral sau imoral;
 progresist sau reacţionar;
 legal.
4) conţinutului şi finalităţii activităţii economice desfăşurate:
 activităţi creative;
 activităţi de repetare şi reproducere;
 activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare;
 activităţi de distrugere;
 activităţi de organizare sau dezorganizare.
În concluzie, putem defini activitatea economică ca fiind o formă specifică
a activităţii practice, urmărind realizarea unor scopuri precise, şi anume
satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor. Ea reflectă efortul conştient al
oamenilor de a atrage şi utiliza resursele economice, acele elemente şi premise ale
acţiunii practice, în vederea producerii, repartiţiei, schimbului şi consumului de
bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi intereselor oamenilor.
Diviziunea socială a muncii este un proces obiectiv şi permanent de
desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor categorii de muncă din ansamblul
muncii sociale şi fixarea acestora ca activităţi specializate de sine stătătoare23.
Aşadar, ca rezultat al dezvoltării tehnicii şi tehnologiei şi pe baza diviziunii
sociale a muncii, activităţile economice se ordonează pe categorii şi genuri de
activităţi, care devin preocupări esenţiale pentru anumite sectoare ale economiei,
ramuri şi subramuri.
Producţia este activitatea depusă de oameni cu scopul de a transforma
resursele disponibile din societate corespunzător nevoilor lor, urmărind crearea de
bunuri şi servicii menite a intra în consum, în vederea satisfacerii diferitelor
23
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 165
29
categorii de trebuinţe.
Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în combinarea
factorilor de producţie în vederea obţinerii bunurilor economice şi serviciilor
necesare existenţei umane. În cadrul producţiei, oamenii transformă şi adaptează la
nevoile lor obiectele din natură, respectiv natura însăşi.
Ea cuprinde atât activitatea de creare a diferitelor categorii de bunuri
materiale cât şi activităţile de producere (prestare) a serviciilor, indiferent de
natura acestora.
Producţia se împarte în :
1. Producţia de bunuri;
 producţia primară;
 producţia secundară;
2. Producţia de servicii (producţia terţiară).
Cele trei tipuri de producţie se regăsesc la nivelul economiei naţionale
în cele trei sectoare de activitate (sectorul primar, secundar şi terţiar), aflate
într-o continuă interdependenţă.
Repartiţia include în sfera ei acele activităţi economice prin care bunurile
materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi
redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii
societăţii.
Circulaţia bunurilor şi serviciilor (schimbul) cuprinde activităţi care asigură
trecerea bunurilor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera consumului, respectiv
trecerea bunurilor şi serviciilor de la o persoană la alta (fizică sau juridică). Aceste
activităţi cuprind depozitarea, transportul, conservarea şi schimbul de produse şi
servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la dispoziţia deţinătorilor
de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi.
Figura 1: Circuitul economic simplu
Activităţile economice cuprinse în sfera schimbului sunt numeroase, de la

actele de vânzare-cumpărare, la deplasarea în spaţiu a bunurilor, depozitare,
distribuţie etc.
Concomitent, schimbul reprezintă şi un circuit economic care realizează
legătura între gospodării şi firme, prin care acestea din urmă achiziţionează factori
de producţie oferind în schimb bunuri şi servicii cât şi recompensarea factorilor de
producţie utilizaţi.
Consumul este activitatea economică de utilizare efectivă a bunurilor şi
serviciilor. Prin intermediul lui se satisfac necesităţile şi dorinţele oamenilor şi se
30
verifică utilitatea bunurilor şi serviciilor, concordanţa dintre ele şi necesităţile
existente în societate. Consumul, în funcţie de destinaţia bunurilor, este un consum
final, care se referă la utilizarea bunurilor de consum personal şi colectiv şi un
consum intermediar (productiv) prin care bunurile economice sunt utilizate în
procesul de producţie, deci sunt consumate pentru obţinerea altor bunuri şi servicii.
Analizată prin multitudinea faţetelor ei, activitatea economică se
caracterizează prin următoarele trăsături:
 este o activitate practică a omului;
 este o activitate de creaţie, contribuind la punerea în valoare a potenţialului creativ
al omului;
 se desfăşară pe baza criteriilor de raţionalitate, respectiv se urmăreşte, de fiecare
dată, obţinerea de rezultate maxime cu eforturi minime;
 asigură progresul societăţi, stând la baza desfăşurării şi dezvoltării celorlalte
activităţi din societate;
 are un scop precis: satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor (indivizi,
colectivităţi, societate);
Care sunt principalele elemente ale activităţii economice?

Care este importanţa activităţii economice în societate?
Să ne reamintim...
Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în combinarea factorilor
de producţie în vederea obţinerii bunurilor economice şi serviciilor necesare
existenţei umane. În cadrul producţiei, oamenii transformă şi adaptează la nevoile
lor obiectele din natură, respectiv natura însăşi.
2.4. Nevoile umane, resursele şi factorii de producţie
Nevoile (trebuinţele) umane constituie punctul de pornire, impulsul oricărei

00:30
activităţi umane24. Ele pun în evidenţă ceea ce resimt oamenii ca fiindu-le necesar
pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea lor şi a societăţii în care trăiesc.
„Nevoile omului constituie motorul întregii activităţi economice şi punctul de
plecare al oricărei ştiinţe economice”25.
Nevoile umane reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii
umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor – oamenii, grupurile sociale,
colectivităţile naţional-statale şi societatea în ansamblul ei.
Nevoile umane au o latură obiectivă, care se referă la conştientizarea
acestora de către oameni şi la corelarea lor cu posibilităţile materiale ale societăţii
şi ale fiecărui individ. Ele apar astfel ca nevoi efective, reale, însă în acelaşi timp,
se manifestă şi o latură subiectivă a nevoilor, ce pune în evidenţă dorinţele
oamenilor, de multe ori necorelate cu posibilităţile efective de acoperire a lor.
Multe dintre ele, datorită acestui fapt, rămân simple doleanţe, nevoi nesatisfăcute.
Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe,
ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale. Astfel,
nevoile umane pot fi clasificate după următoarele criterii:
 După natura lor: a) naturale (biologice sau fiziologice); b) sociale; c)
24
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie” – op.cit. p.33
25
Ch. Gide, Curs de economie politică, vol. I, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1921, p. 58.
31
spirituale-psihologice;
 Din punctul de vedere al masei subiecţilor: a) individuale; b) de grup; c) ale
societăţii;
 Corespunzător ciclului activităţii umane: a) nevoi zilnice; b) nevoi
săptămânale; c) nevoi lunare etc;
 După natura bunurilor cu care pot fi satisfăcute, există: a) nevoi care se
satisfac cu bunuri materiale; b) nevoi care se satisfac cu servicii;
 După durata şi momentul manifestării lor: a) nevoi curente (permanente); b)
nevoi periodice; c) nevoi rare; d) nevoi singulare;
 După natura sursei de formare: a) nevoi fiziologice; b) nevoi familiale; c)
nevoi culturale; d) nevoi specific sociale.
Într-o altă viziune26, nevoile pot fi clasificate în funcţie de cele trei cerinţe
fundamentale ale vieţii umane: nevoi fiziologice, nevoi de grup şi nevoi spirituale
sau psihologice. Funcţie de gradul dezvoltării economice a societăţii şi de nivelul
de cultura şi civilizaţie, nevoile pot fi clasificate în nevoi de bază (inferioare) şi
nevoi complexe (superioare).
Abraham Maslow27 este cunoscut pentru desenarea piramidei cu nevoile
oamenilor. Piramida lui Maslow a reprezentat şi reprezintă în continuare o
contribuţie importantă în domeniul psihologiei moderne. Maslow îşi explica
conceptul pe baza explicării piramidei sale prin a afirma că fiinţele umane sunt
motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, şi că nevoile situate pe treptele inferioare
ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare.
Aceste nevoi principale sunt aşezate la baza piramidei, iar cu cât se urcă spre vârful
piramidei, cu atât importanţa, primordialitatea lor scade. Cu alte cuvinte, este bine
să le cunoaştem ordinea şi importanţa acestor nevoi, şi pe cât posibil, să încercăm
să ni le satisfacem în ordinea menţionată.
Conform conceptului observat de Abraham Maslow, dacă sunt nevoi nesatisfăcute
la nivelurile de la baza piramidei, vom încerca în zadar să ne satisfacem nevoi
situate la nivelurile superioare. Chiar dacă reuşim într-o oarecare măsură să le
atingem, ele vor fi ori false, ori de scurtă durată.
Figura 2: Piramida nevoilor (Abraham Maslow)
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre

acestea reflectând o lege economică.
26
Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, „Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.40
27
Abraham Maslow (1908- 1970) psihologumanistamerican. Este cunoscut astăzi pentru propunerea sa privind bazele
teoriei ierarhiei nevoilor umane
32
Principalele trăsături ale nevoilor umane sunt:
 nelimitate ca număr. Progresul societăţii duce în mod direct la lărgirea ariei
nevoilor, atât la nivel de individ , cât şi de grup sau societate;
 limitate în capacitate, respectiv în volum. Fiecare nevoie, în procesul satisfacerii ei,
atinge, la un moment dat, un prag de saturaţie;
 concurente, respectiv unele nevoi se extind în detrimentul altora, altele pot fi
substituite între ele;
 complementare, respectiv cele mai multe se condiţionează reciproc;
 condiţionate, reflectând continuitatea, dinamismul lor, potenţialul economiei de a
le satisface.
Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le
poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi servicii necesare satisfacerii
nevoilor sale28.
Resursele, corespunzător sursei de provenienţă, sunt de două feluri:
 resurse primare sau originare, constituite din potenţialul natural şi potenţialul
demografic de care dispune societatea în fiecare etapă a evoluţiei sale. Mediul
natural-geografic oferă principalele resurse necesare existenţei omului şi
progresului societăţii. La acestea se adaugă resursele umane, care au capacitatea de
a pune în valoare resursele naturale;
 resurse derivate, rezultante ale activităţii umane, formate pe baza celor dintâi, cum
sunt echipamente, utilaje, instalaţii, stocuri de materii prime, combustibil etc.
Resursele derivate au calitatea de a ridica eficienţa utilizării tuturor resurselor
atrase şi folosite de oameni.
Analizând resursele naturale, economiştii29 fac distincţie între resursele
utilizabile şi neutilizabile pe de o parte, iar pe de altă parte, între cele regenerabile
şi neregenerabile.
După natura lor, resursele se grupează în resurse materiale, resurse umane,
resurse financiare şi resurse informaţionale. Dintre resursele materiale, cele mai
importante sunt cele naturale. Analizând resursele naturale, economiştii fac
distincţie între resursele utilizabile şi neutilizabile pe de o parte, iar pe de altă parte,
între cele regenerabile şi neregenerabile. Resursele sunt clasificate în utilizabile sau
neutilizabile în funcţie de externalităţile implicate în producerea sau consumul lor.
Un produs poate fi numit utilizabil atunci când firmele sau consumatorii pot
beneficia de întreaga lui valoare economică. Pentru resursele epuizabile (petrol,
gaze naturale etc.) problema economică constă în alocarea lor în timp şi spaţiu, iar
pentru cele neregenerabile problema majoră o reprezintă utilizarea lor cu maximă
eficienţă.
Tabel 1: Clasificarea resurselor
Resurse Regenerabile Neregenerabile
Utilizabile păduri; petrol;
terenuri agricole; gaze naturale;
energie solară. cupru.
Neutilizabile rezerve piscicole; apa freatică;
calitatea aerului; clima;
peisaje montane. deşeurile radioactive.
Sursa: P.A. Samuelson, W. D. Nordhaus, Economie politică
Între nevoi şi resurse trebuie să existe o asemenea corelaţie care să permită
desfăşurarea normală a vieţii în fiecare etapă istorică dată. În cele mai multe cazuri,
28
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie” – op.cit., p.34
29
P.A. Samuelson, W. D. Nordhaus, „Economie politică”, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 417
33
raportul dintre nevoi şi resurse este de forma:
Nevoile > Resursele
Inegalitatea dintre nevoi şi resurse pune în evidenţă faptul că, în raport
cu creşterea şi diversificarea nevoilor umane, resursele au fost, sunt şi vor fi
limitate. Evoluţia societăţii omeneşti pune în evidenţă tendinţa de creştere mai
rapidă, ca volum şi varietate, a nevoilor faţă de resurse.
Legea rarităţii resurselor economice – legea conform căreia cantitatea,
calitatea şi structura resurselor economice se modifică mai lent decât intensitatea,
amploarea şi structura nevoilor umane, resursele fiind limitate în raport cu
trebuinţele indivizilor. Creşterea eficienţei economice constituie factorul
determinant între estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei. Ea
este determinată de o serie de cauze, cum ar fi:
 imposibilitatea atragerii în întregime, din motive tehnice şi economice, în
activitatea umană, a tuturor resurselor necesare la un moment dat;
 existenţa unor limite, în fiecare etapă istorică, privind cunoaşterea resurselor
existente;
 caracterul epuizabil, nereproductibil al unor resurse.
Între consum şi producţie se dezvoltă multiple raporturi, care se vor reflecta
în planul concret al organizării activităţii economice specifice economiilor de
schimb, în cadrul corelaţiei dintre cerere şi ofertă.
Rezumând, principalele corelaţii care determină viaţa economică sunt
următoarele:
N (nevoi) _____ R (resurse)
Cs(consum) _____ P (producţie)
C (cerere) _____ O (ofertă)
În vederea producerii de bunuri şi servicii, resursele sunt atrase şi utilizate

în producţie, ca de altfel în orice altă activitate economică, transformându-se în
factori de producţie.
Factorii de producţie sunt, aşadar, formaţi din totalitatea resurselor care
participă, într-un fel sau altul, la producerea de bunuri şi servicii. Ei sunt numeroşi
şi variaţi. Dacă ne raportăm la specificitatea şi originea lor, aceştia se pot grupa în
factori originari sau primari – munca şi pământul – şi factori derivaţi – capitalul,
respectiv toate elementele acestuia.
2.4.1. Munca
Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit
scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte mijloacele
adecvate atingerii scopului propus.
Munca privită ca factor de producţie este reprezentată de totalitatea
resurselor umane (fizice şi intelectuale) care pot fi antrenate şi sunt efectiv
antrenate în activităţi economice. Factorul muncă este factor determinant şi activ al
producţiei, deoarece numai prin muncă sunt treziţi la viaţă şi ceilalţi factori de
producţie, respectiv sunt folosiţi şi combinaţi după anumite reguli, corespunzător
34
scopului final al producţiei. Aşa cum precizam, munca se prezintă ca factor de
producţie originar30.
Asigurarea cu factorul muncă ridică două probleme, una de ordin cantitativ
şi alta de ordin calitativ.
Resursele de muncă ale unei ţări sunt determinate de populaţia acesteia,
care este formată din următoarele grupe:
 populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă), care se determină scăzând din
populaţia totală a unei ţări, populaţia tânără şi populaţia în vârstă;
 populaţia activă, care este formată din ceea ce rămâne după ce din populaţia
adultă se scad adulţii inapţi de muncă;
 populaţia activă disponibilă, care reuneşte toate persoanele care rămân după
ce din populaţia activă se elimină persoanele casnice, elevii şi studenţii de la
cursurile de zi cu vârsta legală de muncă şi cei care satisfac serviciul militar
obligatoriu;
 populaţia ocupată, care se determină scăzând din populaţia activă disponibilă
numărul şomerilor;
 populaţia ocupată salariată este cea care rezultă eliminând din populaţia
ocupată pe toţi cei ce lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii.
Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la ţară la ţară prin legislaţie.
Dimensiunea şi dinamica resurselor de muncă depind de o serie de factori
demografici şi economici, cum ar fi: natalitatea, mortalitatea, durata medie a vieţii,
condiţiile de trai etc.
Transformarea resurselor de muncă în factorul muncă este dependentă de
atragerea efectivă a acestora la una sau alta din activităţile economice din societate.
În ceea ce priveşte durata muncii, exprimată prin numărul săptămânal de
ore de muncă, aceasta constituie un element important care poate mări sau micşora
cantitativ munca, respectiv volumul de muncă de care dispune o ţară sau alta.
În România se lucrează 5 zile pe săptămână în medie 8 ore, ceea ce
reprezintă 40 ore pe săptămână, cu unele corecţii în cadrul unor ramuri de
activitate.
Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire
profesională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice etc. Calitatea
factorului muncă este reflectată, aşadar, în pregătirea şi calificarea purtătorilor
acestui factor. Calificarea se prezintă ca o premisă şi o condiţie esenţială a
producţiei moderne, unul din factorii de importanţă majoră ai sporirii eficienţei.
Acest lucru este firesc deoarece aplicarea în practică a ultimelor realizări ale ştiinţei
şi tehnicii presupun salariaţi cu o foarte bună pregătire profesională, cu larg orizont
cultural, în stare să utilizeze eficient instrumentele moderne de producţie. În aceste
condiţii calificarea se prezintă ca o condiţie şi premisă esenţială a producţiei
contemporane.
2.4.2. Pământul (natura)
Pământul (natura) reprezintă, de asemenea, un factor originar, primar al

producţiei. El este format din toate elementele naturale brute din natură care sunt
atrase şi folosite în producerea de bunuri şi servicii. Iniţial, pământul reprezintă
principala componentă a acestui factor, de unde şi denumirea acestuia. Ulterior, au
fost atrase în procesul de producţie şi alte elemente din natură.
30
35
Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a individului, este
factor de producţie originar şi se prezintă sub mai multe forme:
 pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi
cuprinde:
 în sens restrâns: solul, subsolul, aerul, apa, fauna, flora etc.,
 în sens larg: solul – fondul funciar.
 relieful şi apele;
 clima.
Rolul economic al pământului decurge din:
 constituie cadrul general, spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor
umane;
 este sursă de elemente nutritive;
 reprezintă principalul factor de producţie în agricultură,
 este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de
origine agrosilvică.
Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil.
Acest lucru impune cu necesitate folosirea cât mai raţională şi eficientă a
pământului, creşterea preocupării omului nu numai pentru cunoaşterea şi utilizarea
raţională a tuturor elementelor lui, dar şi pentru protejarea şi buna gospodărire a
acestuia. Această cerinţă este determinată şi de acţiunea legii randamentelor
neproporţionale, conform căreia rezultatul marginal (producţia obţinută la fiecare
cantitate de factori adăugaţi), de la un anumit punct descreşte, se diminuează.
Folosirea raţională a factorului pământ (natură) capătă astăzi o nouă
dimensiune legată de echilibrul ecologic.
2.4.3. Factorul capital
Capitalul, ca factor de producţie, este definit ca fiind totalitatea bunurilor

economice acumulate – eterogene şi reproductibile - utilizate în producţie şi/sau
distribuţia şi comercializarea de bunuri şi servicii31.
Capitalul mai poate fi definit şi ca ansamblul bunurilor produse prin muncă şi
folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate vânzării.
Cu alte cuvinte, capitalul este constituit din stocul de active fizice (clădiri,
utilaje, maşini etc.) care sunt la dispoziţia întreprinzătorilor în vederea organizării
de activităţi de producere de bunuri economice şi de vânzare a lor cu profit32.
La rândul lor, bunurile-capital sunt considerate ca fiind acele produse care
sunt făcute nu pentru a satisface nevoile directe de consum ale oamenilor, ci pentru
a fi folosite în producţie; din acest motiv, elementele care formează capitalul sunt
denumite capital tehnic.
În cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse următoarele elemente principale33:
a) construcţii de natură diferită: fabrici, mine, staţii de putere, căi ferate,
drumuri, poduri, docuri etc;
b) maşini, utilaje, instrumente şi echipamente de orice fel;
c) stocuri de materii prime şi produse semifinite
d) tehnică electronică şi de calcul;
e) licenţe etc.
31
Lloyd Atkinson, Economics, Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982, p. 6.
32
Vezi Geoffrey Whitehead, Economics, W. H. Allen Co. Ltd., London, 1974, p. 28.
33
36
Figura 3: Clasificarea capitalului
Desigur, toate aceste elemente ale capitalului tehnic sunt cumpărate cu bani.
Posesorii banilor devin posesorii bunurilor-capital, respectiv ai capitalului tehnic.
Este firesc ca banii, atunci când au o asemenea destinaţie, să fie şi ei asimilaţi
capitalului, deoarece, în mod practic oricând se pot transforma în bunuri-capital.
Capitalul poate fi definit deci ca muncă economisită şi investită. Capitalul
nu înseamnă bani, ci totalitatea drepturilor de proprietate asupra tuturor activelor
investite sau existente la un moment dat într-o întreprindere (bani, maşini,
echipamente, clădiri, materiale, hârtii de valoare etc.). Capitalul se prezintă, pe de o
parte, sub formă de active fizice, iar pe de altă parte, sub forma de active
financiare.
Activele fizice (materiale, maşini, echipamente etc.) se numesc şi active
reale sau capital real. Proprietarii lor posedă hârtii de valoare (obligaţiuni, acţiuni,
cambii etc.) ce exprimă dreptul lor de proprietate asupra activelor reale utilizate la
un moment dat în economie. Aceste hârtii de valoare constituie aşa-numitele active
financiare sau capital financiar (fictiv).
Activele financiare sunt imaginea din oglinda pieţei sau fotografia bănească
a proprietăţii asupra activelor reale. Cel care posedă activul financiar are şi dreptul
de proprietate asupra celui real. Această dedublare a activelor utilizate în economia
de piaţă (real-financiar) a apărut ca urmare a necesităţii de a asigura circulaţia cât
mai liberă şi alocarea şi utilizarea cât mai eficientă a activelor reale între firme,
sectoarele şi ramurile economiei naţionale, concomitent cu păstrarea
preponderenţei proprietăţii particulare asupra activelor reale în cauză.
Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după
modul în care se consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri de
lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport etc.), care
participă la mai multe cicluri (acte) de producţie, consumându-se treptat şi
înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare (respectiv după un număr de cicluri
de producţie). Participarea capitalului fix la mai multe cicluri de producţie are ca
efect pierderea treptată a capacităţii lui de funcţionare ca urmare a uzurii şi
transmiterii asupra produselor fabricate cu ajutorul lui, a unei părţi din preţul sau
suma care s-a plătit la procurarea lui. Deci, capitalul fix se depreciază datorită
uzurii, proces care duce în final la scoaterea lui din funcţiune.
Uzura capitalului fix este un proces normal. Ea este de două feluri, şi
anume: uzura fizică şi uzura morală.
Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a
37
mijloacelor de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilor
naturali fizici, chimici, biologici.
Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se
numeşte amortizare (A), a cărei mărime se determină ca raport între valoarea
capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani.
A = Kf / t,
detaliată formula va deveni:
A = (V – r + d) / t,
unde:
A = suma anuală a amortizării;
V = valoarea iniţială a capitalului fix;
r = valoarea reziduală a capitalului fix, adică valoarea recuperată după scoaterea sa din
funcţiune;
d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix;
t = timpul de funcţionare a capitalului (în ani).
Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata

amortizării, care se calculează astfel:
Ra = (A / Kf) x 100
Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix
înainte de a se produce uzura fizică completă. Apare datorită progresului tehnic şi
condiţiilor pieţei care asigură bunuri similare noi, cu:
 preţuri mai scăzute;
 performanţe tehnice superioare;
 preţuri mai mici şi performanţe superioare.
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime, materiale,
combustibili, semifabricate etc., de care dispun agenţii economici. Aceste elemente
ale capitalului real au un comportament diferit de capitalul fix. Elementele
capitalului circulant sunt consumate sau sunt profund transformate în cursul unui
singur ciclu (act) de producţie, fapt ce face ca preţul sau suma care s-a plătit pentru
cumpărarea lor să se transmită integral asupra produselor la a căror fabricaţie
participă. Consumându-se într-un singur ciclu de producţie, capitalul circulant se
regăseşte integral în costul producţiei respective. Reluarea producţiei, începerea
unui nou ciclu, impune pentru fiecare întreprindere procurarea unei noi cantităţi de
elemente ale capitalului circulant.
3. Stabiliţi legătura între nevoi umane şi resurse economice.

4. Arătaţi importanţa laturii calitative a factorului de producţie muncă.
5. Evidenţiaţi diferenţele existente între capitalul fix şi cel circulant.
2.5. Premisa economică fundamentală

Alegerea îi costă pe oameni. Costul alegerii unui bun sau serviciu în
defavoarea altora reprezintă valoarea alternativelor lăsate la o parte. Acest cost este
costul de oportunitate, care reflectă sacrificarea celorlalte alternative în favoarea
producerii sau consumului unui anume bun sau serviciu.
Cost de oportunitate sau cost de opţiune, reprezintă un concept iniţiat de
01:00 şcoala neoclasică, care exprimă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor,
sacrificată în favoarea alternativei alese.
Costul de oportunitate reprezintă ceea ce pierde individul, agentul
economic sau societatea în urma alegerii făcute. El este costul alegerii, un concept
relativ exprimat în termeni reali34.
34
38
Raţionalitatea, privită din perspectiva alegerii, înseamnă capacitatea
oamenilor de a-şi stabili obiectivele şi de a acţiona într-o astfel de manieră, încât să
se îndeplinească aceste obiective în condiţii de eficienţă maximă. Ea reflectă
procesul de maximizare a efectelor acţiunii umane în contextul cheltuirii unui
anumit efort, deci obţinerea unui rezultat maxim din alegerea pe care omul sau
oamenii au făcut-o. Deciziile economice ale oamenilor au ca scop final obţinerea
unor rezultate maxime. Forma pe care o îmbracă rezultatul este discutabilă; ea
diferă în funcţie de natura obiectivelor stabilite.
Comentaţi legătura existentă între raritatea resurselor şi costul de oportunitate.
2.6. Curba posibilităţilor de producţie
Curba posibilităţilor de producţie pune în evidenţă – sub formă grafică –

01:15 toate combinaţiile posibile de a produce două bunuri de către un individ, o firmă sau
o ţară, într-o anumită perioadă, prin folosirea integrală şi eficientă a tuturor
resurselor disponibile.
Dacă resursele existente nu sunt utilizate în totalitate, respectiv dacă
societatea nu produce cele două categorii de bunuri la limita frontierei posibilităţilor
de producţie, atunci sunt posibilităţi de creştere a producţiei ambelor categorii de
bunuri. Presupunem că într-o ţară, la nivel naţional se pune problema utilizării
resurselor disponibile pentru două mari destinaţii şi anume: producerea de bunuri
militare şi producerea de bunuri civile35.
Figura 4: Curba posibilităţilor de producţie
Curba AG este curba posibilităţilor de producţie în situaţia noastră. Ea pune

în evidenţă toate combinaţiile posibile pentru cele două destinaţii, dacă resursele
existente sunt complet epuizate, în condiţiile tehnologiei existente. Aceste
combinaţii se află pe curba AG sau dedesubtul acestei curbe. Cu stocul de rezerve
existent şi în condiţiile tehnologice date combinaţiile de bunuri militare şi civile nu
se vor putea plasa deasupra curbei. Din acest motiv curba respectivă se numeşte şi
35
A. E. Dellingham, N. T. Skags, J.L. Carlson, „Economics, Individual Choice and its Consequences”, Allyn and
Bacon, 1992, p.8-14
39
frontiera posibilităţilor de producţie.
Să încercăm să interpretăm ceea ce evidenţiază această curbă. Dreapta AO
pune în evidenţă posibilităţile maxime de producere a bunurilor militare. Deci, nici
o resursă nu va fi utilizată în vederea producerii bunurilor civile. De asemenea,
dreapta OG va reflecta posibilităţile maxime de producere a bunurilor civile, în
aceleaşi condiţii, respectiv nici o resursă nu va fi destinată producerii bunurilor
militare.
Combinaţiile posibile între producţia de bunuri militare şi civile, prin
folosirea la maxim a resurselor existente, le vom găsi pe curba AG, respectiv
punctele B, C, D, etc. Aşa cum se observă, curba are o formă concavă. Există o
explicaţie economică pentru această formă. În cazul unei resurse limitate care poate
fi utilizată pentru două destinaţii, sistemul de schimb între destinaţii nu se va
schimba niciodată. Curba care reflectă acest lucru apare sub formă liniară . În
exemplu, curba posibilităţilor de producţie are forma concavă deoarece nu toate
resursele sunt egal utilizate în producerea celor două categorii de bunuri. Unele
resurse sunt utilizate mai eficient în producţia de bunuri militare, după cum altele
în producţia de bunuri civile. Transferul lor de la o utilizare la alta duce la
reducerea productivităţii obţinute.
La punctul A toate resursele sunt utilizate pentru producerea bunurilor
militare. Transferând resursele spre cealaltă destinaţie, să vedem ce se întâmplă.
Dacă transferăm resurse care au o contribuţie relativ mică la producerea de bunuri
militare (ex. forţă de muncă specializată în producerea mobilei, a îmbrăcămintei,
etc.) spre producţia de bunuri civile, producţia militară va înregistra o reducere
relativ mică. Aceste resurse, în schimb, vor avea o contribuţie mare la producerea
bunurilor civile. În deplasarea de la punctul A la punctul B, foarte puţine bunuri
militare se vor pierde pentru a obţine cantităţi suplimentare de bunuri civile
(mobilă şi îmbrăcăminte). Acelaşi raţionament se poate continua şi pentru punctul
C, punctul D, ş.a.
Forma curbei posibilităţilor de producţie este implicit determinată de
premisa economică fundamentală. În realizarea combinării între cele două
destinaţii, prin utilizarea completă a resurselor, se urmăreşte obţinerea câştigului
maxim. Dacă se doreşte o cantitate de bunuri civile egală în mărime cu OB1, atunci
se va renunţa la o cantitate de bunuri militare corespunzătoare în mărime cu AG1 şi
aşa mai departe. Bunurile civile vor creşte de la B1la B2 , B3 , etc. şi în mod
corespunzător, bunurile militare vor scădea de la G1la G2 şi apoi la G3, etc. Costul
de oportunitate pentru producerea a mai multor bunuri de consum este de fiecare
dată reprezentat de bunurile militare la care se renunţă. Cu cât ne deplasăm mai
mult pe axa OG în direcţia G, cu atât se renunţă la mai multe bunuri militare, iar
resursele care erau mai bine utilizate în producţia militară se transferă spre
producţia civilă, unde productivitatea utilizării lor este mai scăzută. Datorită acestui
fapt, pe măsură ce creşte producţia de bunuri civile, va creşte şi costul de
oportunitate pentru fiecare cantitate suplimentară obţinută. Atunci când se va
atinge punctul G, foarte puţine bunuri civile adiţionale se vor produce cu ultimele
resurse transferate de la producţia bunurilor militare.
Această tendinţă a creşterii costului de oportunitate pe măsură ce se produc
cantităţi suplimentare dintr-un bun, utilizându-se un stoc de resurse dat, în
detrimentul altui bun, are un caracter legic şi este cunoscută ca legea creşterii
costului de oportunitate.
Dacă privim cu atenţie graficul din fig. 4, sesizăm că orice combinaţii între
cele două destinaţii în afara curbei este imposibilă. Dacă ne aflăm la punctul C,
decizia de creştere a producţiei de bunuri civile, fără a se reduce în mod
corespunzător producţia de bunuri militare, presupune luarea în consideraţie a
40
punctului H. Deplasarea de la punctul C la punctul H este imposibilă, deoarece
stocul de resurse a rămas acelaşi. Resursele limitate nu permit luarea în
consideraţie a punctului H, singura soluţie este reducerea producţiei de bunuri
militare, deplasându-ne pe linia de frontieră (pe curba posibilităţilor de producţie)
de la punctul C la punctul D.
În acest caz producţia de bunuri civile va creşte de la punctul B2la B3 şi în
mod corespunzător va scădea producţia de bunuri militare de la G2la G3. O
combinaţie care să atingă punctul H este posibilă numai dacă ar exista resurse
suplimentare.
Dacă resursele existente nu sunt utilizate în totalitate, respectiv, dacă
societatea nu produce cele două categorii de bunuri la limita frontierei posibilităţilor
de producţie, atunci sunt posibilităţi de creştere a producţiei ambelor categorii de
bunuri. Dacă de pildă, naţiunea respectivă, în urma combinaţiilor făcute, se găseşte
la un moment dat în situaţia care corespunde punctului U din grafic, atunci înseamnă
că o parte din stocul de resurse existent nu este utilizat. Există deci posibilităţi de
creştere a producţiei pentru ambele categorii de bunuri, sau numai pentru categoria
de bunuri care se doreşte, până la limita în care combinaţiile alese se vor plasa pe
curba frontierei.
Desigur, curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele
sunt limitate şi orizontul de timp este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu
creşterea resurselor şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor de producţie se
deplasează spre dreaptă. (fig. 5).
Figura 5. Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie
Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub

influenţa următorilor factori36:
a) creşterea stocului de resurse;
b) introducerea unor tehnologii moderne care au ca efect reducerea consumului de
resurse pe unitatea de produs;
c) adâncirea specializării producţiei şi dezvoltarea relaţiilor comerciale.
Curba posibilităţilor de producţie este, de fapt, un model de analiză, care
poate da informaţii utile factorilor de decizie atât la nivelul firmelor, cât şi la nivel
naţional.
Evidenţiaţi importanţa curbei posibilităţilor de producţie, arătând totodată care

sunt factorii care determină deplasarea acesteia.
36
41
2.7. Incertitudine şi risc în economie
Într-o economie dinamică, cu o piaţa liberă, pot apare trei situaţii, şi anume:
1. de certitudine, în care posibilitatea evenimentelor este calculată cu
02:10 certitudine, respectiv toate evenimentele ce alcătuiesc reţeaua procesuală
până la evenimentul final – obiectul deciziei economice – au probabilitate
maximă de realizare. Situaţiile de certitudine se caracterizează, la fel ca
toate situaţiile decizionale, prin existenţa de mai multe soluţii, dar alegerea
soluţiei optime şi transpunerea în viaţă a acesteia sunt sub incidenţa unor
condiţii de certitudine, în care evoluţia poate fi anticipată cu precizie;
2. de incertitudine, în care deşi există posibilitatea realizării obiectivului final,
volumul şi structura informaţiilor aflate la dispoziţia oamenilor
(decidenţilor) face dificilă anticiparea cu precizie a efectelor acţiunilor
economice. Există îndoieli în ceea ce priveşte soluţiile şi, mai ales, în ceea
ce priveşte alegerea soluţiei optime;
3. de risc, în care o parte mare, sau toate evenimentele ce alcătuiesc reţeaua
procesuală până la evenimentul final, au o probabilitate de realizare mică,
existând evenimente care scapă controlului şi a căror evoluţie este imposibil
de anticipat. Riscul porneşte de la situaţiile de incertitudine în economie şi
reflectă forma concretă pe care o îmbracă pierderile în afaceri.
În condiţii normale, riscul în afaceri apare sub trei ipostaze37.

 Risc generat de incertitudini privind condiţiile pieţei. Un întreprinzător
niciodată nu este sigur că tot ceea ce produce se vinde. Preferinţele
consumatorilor, orientările acestora sunt imprevizibile, de asemenea,
cererea este deosebit de elastică, în funcţie de veniturile consumatorilor, de
nivelul preţului produselor etc. Este firesc ca întreprinzătorul să nu poată
deţine toate informaţiile necesare, sau chiar dacă le deţine, acestea nu
reflectă corect realitatea. Cercetările de marketing pot informa
întreprinzătorul cu privire la multe aspecte ale pieţei, dar nici aceasta nu
elimină riscul. Desigur, pentru a contracara riscul pieţei, întreprinzătorul
trebuie să cheltuiască mult cu acţiuni de reclamă pentru produsele lui, cu un
sistem deosebit de eficace de distribuire a produselor, cu un sistem de
comercializare operativ etc. Dar şi aceste cheltuieli nu elimină riscul pieţei,
cel mult îl pot atenua.
 Riscul datorat schimbărilor de tehnologie şi implicit concurenţei celor care
au un avans în domeniu. În epoca contemporană, impactul progresului
tehnic este uriaş. O simplă reţinere în acest domeniu poate aduce prejudicii
uriaşe unei firme, după cum o politică deschisă de încurajare şi promovare a
noului poate aduce avantaje deosebite, câştiguri suplimentare, nu mari, ci
foarte mari. De asemenea, investiţiile în cercetare făcute de firme pot aduce
succesul sau pot înregistra pierderi, dacă alte firme au avut avans în
domeniu şi au reuşit numai cu o fracţiune de timp mai devreme să
finalizeze;
 Risc financiar, juridic şi politic. Nu trebuie să uităm că firmele fiinţează în
anumite cadre social-politice determinate, că ele trebuie să respecte
legislaţia ţării în care funcţionează şi că se supun oricăror acţiuni politice ce
vin să orienteze economia în ansamblul ei. Dacă situaţia politică şi militară
dintr-o ţară se deteriorează, sau dacă apar fenomene politice restrictive la
nivel mondial, atunci şi activitatea firmelor este stingherită sau chiar
37
Geoffrey Whitehead, op. cit., p. 214
42
stopată. De pildă, în caz de război, contractele, sau numai unele din
contractele firmelor se anulează, apar interdicţii de export de capital etc.
După cum, dezordinile sociale – de pildă mişcările sindicale – anulează
orice efort de prosperitate al firmei. În cadrul acestui risc nu putem să nu
subliniem faptul că interesul naţional este prioritar interesului local al
firmei, deci riscul la aceşti factori are o justificare indiscutabilă.
Care sunt categoriile de riscuri ce pot perturba activitatea economică a unei

societăţi.
Să ne reamintim...
În economie există situaţii de certitudine, incertitudine şi risc, mai mult, în
economia de piaţă riscurile sunt generate de foarte mulţi factori endogeni şi
exogeni.
1. Factorii de producţie şi relaţiile existente între resurse şi factorii de

producţie.
2. Laturile cantitative şi calitative ale factorului muncă.
3. Clasificarea factorului de producţie capital şi importanţa sa.
4. Riscuri în activitatea societăţilor comerciale în perioadele de criză
economică.
2.9. Test de autoevaluare a cunoștințelor

(timp necesar : 20 minute)
1) Activitatea economică este o formă specifică a activităţii practice urmărind

realizarea unor scopuri precise şi anume:…………………………..
02:30 2) Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe
care………………………le poate
folosiîn…………………………………..pentru a
obţine………….necesare…………….........sale.
3) Capitalul ca factor de producţie este definit ca fiind

……………………………………acumulate–eterogene şi reproductibile–
utilizate în …………………………..şi/sau …………………. de
…………………… şi servicii.
4) Amortizarea este procesul de …………………… a ……………………….
iniţial al …………………………..
5) Costul de oportunitate reprezintă ……………………., agentul economic sau
societatea în urma ………………………….. El este …………………….., un
concept relativ exprimat în termeni reali.

1) Nevoile umane reprezintă mobiluri ale acţiunii umane care se manifestă la
suprafaţa societăţii sub formă de:
a) acte de vânzare;
b) resurse economice;
c) factori de producţie;
43
d) interese economice.
2) Care din următoarele afirmaţii consideraţi că este corectă:

a) creşterea resurselor economice atrage după sine şi creşterea nevoilor umane;
b) ritmul de creştere al resurselor este devansat de ritmul de creştere şi
diversificare a nevoilor;
c) creşterea nevoilor se află într-un raport de directă proporţionalitate cu creşterea
resurselor;
d) raritatea relativă a resurselor determină în timp reducerea şi chiar dispariţia
nevoilor de consum.
3) Nevoile umane reprezintă:

a) cerinţe pentru bunuri de lux;
b) cerinţe pentru factor de producţie;
c) cerinţe de liberă asociere în diferite organizaţii;
d) cerinţe obiective necesare vieţii umane.
4) Diferenţa dintre resursele primare şi cele derivate constă în:

a) resursele primare se găsesc mai greu decât cele derivate;
b) costul mult mai ridicat al resurselor primare;
c) resursele derivate sunt rezultate ale activităţii umane, create pe baza resurselor
primare;
d) resursele derivate se numesc şi originare şi sunt desprinse din mediul natural.
5) Ce sunt resursele:
a) ansamblul elementelor oferite de natură şi imposibil de valorificat;
b) ansamblul mijloacelor financiare ale unei ţări într-un an;
c) populaţia totală a ţării;
d) ansamblul elementelor susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri
şi servicii.
6) Latura calitativă a muncii este pusă în evidenţă de:

a) resursele de muncă existente în societate;
b) populaţia activă disponibilă;
c) pregătirea şi calificarea purtătorilor acestui factor;
d) volumul de muncă efectuat într-un timp determinat.
7) Costul de oportunitate este sinonim cu:

a) costul alegerii;
b) costul fix;
c) costul total;
d) costul tranzacţiei.
44
1) Activitatea economică este alcătuită din categorii de activităţi specializate:
a) diviziunea socială a muncii;
b) producţia şi repartiţia;
c) schimbul;
d) consumul.
A = a + b + c; B = a + c + d; C = b + c + d; D = a + b + d.
2) Nevoile umane se caracterizează printr-o serie de trăsături:

a) sunt limitate ca număr;
b) sunt concurente;
c) sunt complementare;
d) sunt condiţionate.
A = a + b+d; B = a + c + d; C = a + b + c; D = b + c + d.
3) Riscul în afaceri apare în trei ipostaze:

a) risc generat de incertitudini privind condiţiile pieţei;
b) risc datorat schimbărilor în tehnologie;
c) risc datorat aprecierii monetare;
d) risc financiar, juridic şi politic.
A = a + b + d; B = b + c + d; C = a + c + d; D = a + b + c.

1) a) Activitatea umană este o formă a activităţii economice.
b) Activitatea economică este o formă a activităţii umane.
2) a) Nevoile se dezvoltă în funcţie de volumul resurselor existente.
b) Resursele sunt utilizate pentru satisfacerea nevoilor.
Răspunsuri
1) satisfacerea nevoilor de consum ale
Completaţi spaţiile
oamenilor.
libere
2) omul; activitatea sa; bunuri si servicii;
satisfacerii nevoilor.
3) totalitatea bunurilor economice;
producţie; distribuţia şi comercializarea;
bunuri.
4) recuperare; preţului de cumpărare;
capitalului fix.
5) ceea ce pierde individul; alegerii făcute;
costul alegerii.
Alegeţi răspunsul corect 1. d 2. b 3. d 4. c 5. d 6. c
Alegeţi combinaţia de 1. C 2. D 3. A
Stabiliţi valoarea de 1. aF bA 2. aF bA
adevăr a următoarelor
propoziţii
45
2.10. Rezumat
Activitatea umană presupune muncă, ce se prezintă ca un proces complex

între om şi natură, prin care oamenii, pornind de la scopurile şi interesele lor,
02:50 îşi făuresc mijloacele necesare atingerii şi realizării acestora;
Activitatea economică constă din efortul conştient al oamenilor de a atrage şi
utiliza resursele economice rare în vederea producerii, repartiţiei, circulaţiei
şi consumului de bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi intereselor
oamenilor;
Diviziunea socială a muncii este un proces obiectiv şi permanent de
desprindere, diferenţiere şi separare a diferitelor categorii de muncă din
ansamblul muncii sociale şi fixarea acestora ca activităţi specializate de sine
stătătoare;
Producţia este activitatea depusă de oameni cu scopul de a transforma
resursele disponibile din societate corespunzător nevoilor lor, urmărind
crearea de bunuri şi servicii menite a intra în consum, în vederea satisfacerii
diferitelor categorii de trebuinţe;
Repartiţia include în sfera ei acele activităţi economice prin care bunurile
materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi
redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii
societăţii;
Schimbul reprezintă şi un circuit economic care realizează legătura între
gospodării şi firme, prin care acestea din urmă achiziţionează factori de
producţie oferind în schimb bunuri şi servicii cât şi recompensarea factorilor
de producţie utilizaţi;
Consumul este activitatea economică de utilizare efectivă a bunurilor şi
serviciilor. Prin intermediul lui se satisfac necesităţile şi dorinţele oamenilor
şi se verifică utilitatea bunurilor şi serviciilor, concordanţa dintre ele şi
necesităţile existente în societate;
Nevoile umane reprezintă un şir nesfârşit de cerinţe obiectiv necesare vieţii
umane, ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor – oamenii, grupurile
sociale, colectivităţile naţional-statale şi societatea în ansamblul ei;
Resursele economice sunt reprezentate de toate elementele pe care omul le
poate folosi în activitatea sa pentru a obţine bunuri şi servicii necesare
satisfacerii nevoilor sale;
Factorii de producţie sunt formaţi din totalitatea resurselor care participă,
într-un fel sau altul, la producerea de bunuri şi servicii;
Munca privită ca factor de producţie este reprezentată de totalitatea resurselor
umane (fizice şi intelectuale) care pot fi antrenate şi sunt efectiv antrenate în
activităţi economice;
Pământul (natura) reprezintă, de asemenea, un factor originar, primar al
producţiei. El este format din toate elementele naturale brute din natură care
sunt atrase şi folosite în producerea de bunuri şi servicii. Iniţial, pământul
reprezintă principala componentă a acestui factor, de unde şi denumirea
acestuia. Ulterior, au fost atrase în procesul de producţie şi alte elemente din
natură;
Capitalul, ca factor de producţie, este definit ca fiind totalitatea bunurilor
economice acumulate – eterogene şi reproductibile - utilizate în producţie
şi/sau distribuţia şi comercializarea de bunuri şi servicii;
Cost de oportunitate sau cost de opţiune, reprezintă un concept iniţiat de
şcoala neoclasică, care exprimă cea mai bună alternativă de alocare a
resurselor, sacrificată în favoarea alternativei alese;
46
Curba posibilităţilor de producţie pune în evidenţă – sub formă grafică –
toate combinaţiile posibile de a produce două bunuri de către un individ, o
firmă sau o ţară, într-o anumită perioadă, prin folosirea integrală şi eficientă a
tuturor resurselor disponibile.
2.11. Bibliografie
 Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, „Economie politică”,
Editura Economică, Bucureşti, 1999;
 Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu
Liviu, „Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,
2001;
 Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2011;
 Lipsey R., Christal K. Alec, „Economie pozitivă” Editura Economică,
Bucureşti 1999;
 Samuelson P.A., Nordhaus W. D., „Economie politică”, Editura Teora,
Bucureşti, 2000;
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti,
2001.
47
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. SISTEMUL ACTIVITĂŢII ECONOMICE.
ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI AGENŢII ECONOMICI
Cuprins
3.1. Obiective
3.3. Economia naţională şi componentele ei
3.4. Structura economiei naţionale
3.5. Agenţii economici
3.6. Întreprinderea. Tipuri de întreprinderi
3.7. Întreprinderea – trăsături, dimensiuni, concentrare
3.8. Întreprinderea şi întreprinzătorul
3.9. Indicatorii activităţii întreprinderii
3.10. Circuitul şi fluxurile activităţii economice
3.13. Rezumat
3.14. Bibliografie
3.1. Obiective
Unitatea de învăţare 3 Sistemul activităţii economice. Economia naţională şi
agenţii economici, studiază economia naţională şi componentele ei, structura
economiei naţionale şi tipologia agenţilor economici. În continuare se analizează
activitatea întreprinderii şi tipurile de întreprinderi, întreprinderea şi întreprinzătorul.
În final se analizează principalii indicatori ai activităţii întreprinderii, circuitul şi
fluxurile activităţii economice.
 Definiţi economia naţională şi să stabiliţi componentele ei;
 Stabiliţi complexitatea structurii economiei naţionale;
 Analizaţi principalele categorii de agenţi economici;
 Definiţi întreprinderea şi principalele tipuri de întreprinderi;
 Clasificaţi întreprinderile şi să realizaţi legătura dintre concentrarea
producţiei şi realizarea economiilor de scară;
 Realizaţi legătura dintre întreprindere şi întreprinzător;
 Înţelegeţi utilitatea activităţii întreprinderii şi principalii săi indicatori;
 Analizaţi circuitul fluxurilor activităţii economice.
Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.
3.3. Economia naţională şi componentele ei
00:00 Economia naţională, ca sistem de sine stătător, reprezintă un ansamblu de

resurse naturale, imateriale, umane etc., de activităţi de producţie, de schimb, de
servicii etc., care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri, ş.a., la
nivelul unei ţări, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se
48
înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi spirituale, se asigură funcţionarea şi
dezvoltarea economică a societăţii38 (fig. 6).
Figura 6: Sistemul economiei naţionale
La baza apariţiei şi închegării economiei au stat o serie de premise

economico-istorice, dintre care cele mai importante sunt:
1) naţiunea ca unitate structurală esenţială a existenţei societăţii;
2) un teritoriu naţional,
3) un anumit nivel al adâncirii diviziunii muncii şi de dezvoltare a cooperării
economice;
4) formarea şi dezvoltarea pieţei naţionale.
Economiile naţionale, la diverse popoare, s-au format în epoci diferite.
Stabilirea perioadelor de evoluţie a istoriei economice naţionale şi universale
este disputată de istorici şi de economişti, neexistând încă o părere unanimă
acceptată sau un punct de vedere comun. Pe de altă parte, condiţiile social-istorice,
în care a avut loc dezvoltarea economică a unor state şi popoare face să nu existe o
corespondenţă între periodizarea universală a istoriei economice şi cea naţională.
Atât în plan universal cât şi naţional etapele de evoluţie a dezvoltării
economice sunt stabilite în funcţie de succesiunile formaţiunilor sociale, a
transformărilor ce au avut loc în evoluţia forţelor şi relaţiilor economico-sociale.
În evoluţia economiei universale vom distinge următoarele epocii:
 epoca străveche şi veche. Acestea corespund orânduirii comunei primitive şi
modului de producţie sclavagist;
 epoca evului mediu corespunde orânduirii feudale. Istoriceşte această epocă
începe din sec. V adică din momentul împărţirii Imperiului Roman până la
mijlocul secolului al 17-lea, când a avut loc în Anglia revoluţia burgheză, atât
trecerea la feudalism cât şi durata feudalismului, a economiei caracteristice
38
49
acestui mod de producţie are momente şi durate diferite. În periodizarea
feudalismului distingem trei momente:
a) feudalismul timpuriu, (secolele V-XI) caracterizat prin:
o persistenţa relaţiilor sclavagiste şi împletirea lor cu cele feudale;
o schimbul de mărfuri este slab, el fiind de regulă determinat de necesitate;
o sub aspect social dominantă este ţărănimea liberă.
b) feudalismul dezvoltat secolele XII-XV caracterizat prin:
o dominaţia relaţiilor sociale feudale;
o structurarea societăţii în ţărănimea iobagă lipsită de mijloace de producţie în
special pământ şi nobilime deţinătoare a pământului;
o deşi economia păstrează încă un caracter natural, locul ei începe treptat să fie
luat de economia de schimb.
c) descompunerea feudalismului secolele XVI-XVII caracterizat prin:
o împletirea vechilor relaţii de producţie feudale cu cele noi capitaliste;
o sub aspect social începe cristalizarea viitoarelor clase, burghezia şi
proletariatul;
o economia naturală deţine o pondere tot mai mică – locul ei fiind luat de
economia de schimb. În urma descoperirilor geografice, a intensificării şi
extinderii schimbului de mărfuri se formează piaţa mondială.
De asemeni, nici perioada de descompunere a feudalismului sau
apariţia capitalismului nu a avut loc în acelaşi timp în toate ţările lumii.
 Epoca modernă cuprinde istoria economică a capitalismului. Ea începe cu
revoluţia burgheză din Anglia (1642 ) şi durează până în 1918.
Caracteristicile acestei perioade sunt:
o economia are un caracter de marfă, ea este destinată schimbului;
o are loc un avânt puternic al forţelor de producţie materializat în dezvoltarea
industriei, transporturilor, comerţului, a culturii etc;
o apar statele naţionale şi piaţa naţională. Naţiunea devine formă de comunitate
umană dominantă;
o către sfârşitul acestei perioade are loc procesul de trecere de la faza
premonopolistă la cea monopolistă. Îndeosebi în preajma primului război
mondial şi mai ales după acesta, forma dominantă de organizare a vieţii
economice va fi monopolul.
 Epoca contemporană începe după sfârşitul primului război mondial şi a
revoluţiei socialiste din Rusia. Această perioadă care continuă şi astăzi se
caracterizează în mare prin:
o generalizarea şi dominaţia relaţiilor de producţie capitaliste;
o apariţia unui nou sistem social-economic - socialismul, diametral opus
capitalismului. După cel de al II-lea război mondial sub influenţa politică şi
militară a Uniunii Sovietice, la acest nou sistem economic sunt incluse şi
unele ţări din Europa, Asia şi America Latină. Acest sistem social-economic
şi politic s-a dezintegrat începând cu anul 1989;
o restructurarea, reformarea şi democratizarea vieţii sociale în fostele ţări ale
sistemului socialist. Reformele economice întreprinse îndeosebi în ţările
Europei de Est, urmăresc trecerea de la economia centralizată la economia de
piaţă, precum şi privatizarea în diferite proporţii şi prin diferite mijloace a
unor sectoare ale economiei naţionale.
o globalizarea economiei impune astăzi din ce în ce mai mult trecerea la
societatea bazată pe cunoaştere.
Evoluţia istoriei economice a României, în special perioada veche şi
străveche corespunde în mare măsură etapelor de evoluţie ale istoriei economice
universale. Condiţiile specifice în care s-a desfăşurat istoria României fac însă ca
50
perioadele de evoluţie să fie diferite faţă de cele din istoria economică europeană. De
exemplu, epoca modernă în istoria economică mondială începe cu revoluţia
burgheză din Anglia (1642) – în timp ce la noi începutul aceleiaşi epoci e marcat de
revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821).
1. Epoca străveche şi veche a istoriei economice naţionale corespunde ca
formaţiuni sociale: comunei primitive, sclavagismului şi prefeudalismului. Ca dată o
putem încadra între 600.000 î.e.n. deci odată cu apariţia omului pe teritoriul naţional
până la sfârşitul sec. VII d.Hr.
2. Epoca medievală cuprinde o perioadă de peste un mileniu – adică sec.
VII- până la revoluţia de la 1821. Ca formaţiune socială această perioadă corespunde
feudalismului care se structurează în:
o feudalism timpuriu sec.(VIII-XIV-lea)
o feudalism dezvoltat (sec.XIV-XVII)
o descompunerea feudalismului (începutul sec.XVIII până la revoluţia lui T.
Vladimirescu 1821)
3. Epoca modernă care începe cu revoluţia din 1821 şi se încheie cu făurirea
statului naţional unitar român în 1918. Pentru Transilvania începutul epocii moderne
poate fi plasat, odată cu mişcarea revoluţionară a lui Horia, Cloşca şi Crişan (1784).
Acestei epoci îi corespunde capitalismul ca formaţiune socială. În cadrul acestei
epoci distingem două momente:
o prima de la 1821 până la războiul de independenţă (1877-1878) - perioada
formării României moderne;
o a doua după 1878 – până la făurirea României Mari 1918.
4. Epoca contemporană începe după făurirea statului naţional unitar român
(1918) - desfăşurându-se şi în perioada contemporană. Sub aspectul formaţiunilor
social-politice ei îi corespund:
o Perioada capitalistă 1918-1944 – când capitalismul ajunge la maximă
dezvoltare în România;
o 1945-1947 – perioada de trecere la dictatura comunistă;
o 1948-1989 - perioada socialistă cu economie centralizată socialistă;
o după revoluţia din 22 dec.1989 când începe refacerea economiei de piaţă, a
proprietăţii individuale, a restructurării şi democratizării României;
Apariţia economiilor naţionale marchează intrarea popoarelor într-o etapă
superioară a vieţii economice şi, totodată, trecerea la forme superioare de dezvoltare
şi organizare a activităţii economico-sociale.
În aceste condiţii, următoarele elemente:
 teritoriul naţional cu resursele sale naturale,
 forţa de muncă a locuitorilor,
 capitalul şi tehnicile de producţie folosite,
 stocurile de informaţie, devin factori de producţie naţională şi avuţie
naţională şi asigură împreună acel mediu ambiant de manifestare a
omului în/şi prin activităţi economice.
devin factori de producţie naţionali şi avuţie naţională, asigurând împreună acel
mediu ambiant de manifestare a omului în şi prin activităţi economice:
Drept urmare, la factorii de producţie amintiţi, pentru a avea o imagine
cuprinzătoare a economiei naţionale, trebuie să adăugăm şi următoarele elemente:
 trebuinţele;
 mecanismele de funcţionare;
 rezultatele.
Cert este că economia naţională se prezintă în epoca contemporană drept
cadru al dezvoltării societăţii. Acest cadru trebuie privit în complexitatea lui, în care
activităţile economico-sociale, tot mai diversificate sunt înalt integrate, îmbrăcând
51
forma complexelor economice naţional-statale. Aceasta îmbină, în genere, industria,
agricultura, transporturile, serviciile, cercetarea ştiinţifică, sistemul de pregătire şi
perfecţionare al cadrelor, toate activităţile sociale.
Ele se caracterizează prin:
 niveluri înalte ale indicatorilor relativi ai rezultatelor activităţii economice;
 structuri sectoriale, de ramuri şi teritoriale, relativ avansate;
 înaltă eficienţă economică;
 mobilitate ridicată a economiei naţionale;
 mare capacitate de asimilare şi propagare a cuceririlor tehnico-ştiinţifice;
 puternică încadrare în circuitul economic mondial.
Definiţi economia naţională şi etapele evoluţiei sale.

Care sunt premisele economico-istorice de formare a economiei naţionale?
3.4. Structura economiei naţionale
Structura economiei naţionale reflectă elementele ei componente, natura şi

00:30
însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl joacă fiecare
element, precum şi legăturile şi interacţiunile lor reciproce39.
Din punct de vedere al sistemului de factori de producţie dar şi a evoluţiei
istorice, sistemul economiei naţionale cuprinde următoarele tipuri de structuri:
 structura materială - reflectă compartimentarea activităţilor economico-
sociale în funcţie de diviziunea muncii, corespunzător specializării producţiei
din cadrul societăţii. Ea se regăseşte în structura de ramură a economiei
naţionale şi, ca o lărgire a acesteia, în structura pe produse. Structura de
ramură pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale pe ramuri şi
subramuri. Ramura economiei naţionale reprezintă, de fapt, o totalitate de
activităţi omogene şi înrudite, grupate ca urmare a diviziunii muncii, care se
desfăşoară în unităţi specializate sau cu caracter mixt şi care se concretizează
în anumite produse sau servicii. La rândul lor, ramurile economiei naţionale
se pot grupa în sectoare de activitate. Economia naţională este structurată pe
trei sectoare: sectorul primar, ce cuprinde agricultura, silvicultura, pescuitul
şi industria extractivă; sectorul secundar, ce cuprinde ramurile prelucrătoare
ale industriei şi construcţiile şi sectorul terţiar, care cuprinde transporturile,
telecomunicaţiile, comerţul, finanţele şi alte servicii;
 structura tehnică pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale, privită
prin prisma instrumentelor tehnice şi a tehnologiilor existente. Structura
tehnică completează structura materială a economiei naţionale, caracterizând
nivelul existent al tehnicii şi modul de distribuţie a acesteia pe ramuri;
 structura demoeconomică pune în evidenţă gruparea populaţiei active, sau a
populaţiei ocupate, pe sectoare, ramuri şi subramuri şi în cadrul acestora, pe
sex, vârstă, nivel de pregătire etc;
 structura organizaţională pune în evidenţă, pe de o parte, gruparea
activităţilor economice pe domenii mari ce se constituie în subsisteme ale
economiei naţionale (subsistemul productiv, subsistemul comercial,
subsistemul financiar-bancar ş.a.), iar pe de altă parte, compartimentarea
activităţilor pe niveluri şi verigi organizatorice, constituite în raport cu
39
52
diviziunea socială a muncii, cu nivelul tehnicii şi tehnologiilor existente, cu
concepţia de conducere şi dirijare a economiei, a factorului politic etc;
 structura teritorială reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone
şi regiuni economice, părţi ale teritoriului naţional;
 structura de proprietate pune în evidenţă componenţa, alcătuirea internă a
economiei din punct de vedere al proprietăţii. Ea se referă în mod concret la
relaţia dintre individ şi rezultatele muncii lui, la relaţia dintre membrii
societăţii şi bogăţia acesteia. Ea poate să apară sub forma proprietăţii private
a fiecărui individ din societate (proprietate privată individuală), sub forma
proprietăţii asociate, a mai multor indivizi care s-au asociat, fiecare
păstrându-şi controlul asupra cotei părţi adusă la asociere sau renunţând la
acest control (sunt diferite combinaţii de asociere, principalul este să nu se
piardă din vedere esenţialul, şi anume că asocierea nu neagă caracterul privat
al proprietăţii), sub forma proprietăţii mixte, ca proprietate colectivă a unor
indivizi asociaţi, pe de o parte şi a statului, pe de altă parte, care reprezintă
interesele publice şi participă cu o cotă la realizarea şi exploatarea unor
obiective economice, sub forma proprietăţii publice gestionate de stat, în
calitate de agent economic şi purtător al intereselor naţionale. Pot exista şi
alte forme – mintea omului a fost şi este foarte inventivă, atunci când
intervine interesul personal. În conformitate cu reglementările actuale, în
România, proprietatea este structurată în felul următor: proprietate
individuală (privată); proprietate de stat; proprietate mixtă (capital de stat şi
privat); proprietate cooperatistă; proprietate obştească. Pluralismul formelor
de proprietate constituie premiza manifestării libertăţii agenţilor economici.
Structura de proprietate pune, aşadar, în evidenţă formele de proprietate
existente în economie, ponderea fiecărei forme în ansamblul proprietăţii,
precum şi modul de organizare a proprietăţii în cadrul fiecărei forme.
Din punct de vedere al indicatorilor macroeconomici, ce reflectă dezvoltarea
economiei naţionale, se pot distinge şi alte niveluri de analiză a activităţii economiei
naţionale.
Figura 7: Niveluri de analiză ale structurii economiei naţionale
53
6. Definiţi structura economiei naţionale şi enumeraţi tipurile de structuri cunoscute.
7. Comentaţi structura materială a economiei naţionale.
8. Comentaţi structura de proprietate a economiei naţionale.
Să ne reamintim...
Structura de proprietate pune în evidenţă componenţa, alcătuirea internă a economiei
din punct de vedere al proprietăţii. Ea se referă în mod concret la relaţia dintre
individ şi rezultatele muncii lui, la relaţia dintre membrii societăţii şi bogăţia
acesteia. Ea poate să apară sub forma proprietăţii private a fiecărui individ din
societate (proprietate privată individuală), sub forma proprietăţii asociate, a mai
multor indivizi care s-au asociat, fiecare păstrându-şi controlul asupra cotei părţi
adusă la asociere sau renunţând la acest control (sunt diferite combinaţii de asociere,
principalul este să nu se piardă din vedere esenţialul, şi anume că asocierea nu neagă
caracterul privat al proprietăţii), sub forma proprietăţii mixte, ca proprietate
colectivă a unor indivizi asociaţi, pe de o parte şi a statului, pe de altă parte, care
reprezintă interesele publice şi participă cu o cotă la realizarea şi exploatarea unor
obiective economice, sub forma proprietăţii publice gestionate de stat, în calitate de
agent economic şi purtător al intereselor naţionale.
3.5. Agenţii economici
Agenţii economici sunt persoane sau grupe organizate de persoane care

participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind anumite roluri şi având
01:00
comportamente economice similare. Ei pot fi persoane fizice sau juridice care
posedă, într-un fel sau altul, factori de producţie pe care îi utilizează şi/sau dispun şi
consumă bunuri produse în societate. În cadrul fiecărei ţări există un număr însemnat
de agenţi economici care se diferenţiază între ei în funcţie de forma de proprietate,
sfera şi domeniile de activitate în care acţionează, formele de organizare a activităţii
lor etc.
Agenţii economici sunt „actorii” vieţii economice, realizând, în esenţă,
următoarele tipuri de operaţiuni economice:
a) operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor, respectiv producerea de
bunuri şi servicii, consumuri intermediare şi finale, formare brută a capitalului
fix, importuri şi exporturi de bunuri etc.
b) operaţiuni de repartiţie, ce cuprind plata salariilor şi a impozitelor
şi taxelor legale, transferul de capital, asigurări de bunuri etc.;
c) operaţiuni financiare care vizează obţinerea de credite, cumpărarea
şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, efectuarea de plăţi internaţionale etc.
Cel mai utilizat criteriu ce stăla baza clasificării agenţilor economici şi
delimitarea acestora este criteriul instituţional, important pentru evidenţierea
fluxurilor reale şi monetare. În prezent, pe plan mondial, cea mai răspândităeste
tipologia ce stăla baza sistemului de evidenţăstatisticăa conturilor naţionale, în
cadrul ei distingându-se:
 Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul în care
sunt organizate şi de forma de proprietate, au ca funcţie principală producerea de
bunuri economice şi prestarea de servicii (nonfinanciare), în vederea vânzării
acestora, cu scopul de a obţine profit;
 Gospodăriile(menajele), reprezintă acel tip de agent economic care
îndeplineşte în principal funcţia de consumator de bunuri şi servicii. Aici se includ
familiile, celibatarii, diferite unităţi consumatoare, întreprinderi individuale
(nonfinanciare), care nu se delimitează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie.
54
Veniturile menajelor sunt în cea mai mare parte salariile, sau se constituie pe seama
titlurilor de proprietate, precum şi prin transferurile efectuate de celelalte sectoare;
 Administraţiile includ acele instituţii care în principiu exercită funcţii de
redistribuire a veniturilor (a avuţiei), pe baza prestării unor servicii nonmarfare.
Administraţiile pot fi publice sau private, în cadrul celor publice se includ toate
instituţiile publice care desfăşoară activităţi de genul celor prezentate mai sus. Din
această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile locale şi centrale de
stat, învăţământul public, sistemul protecţiei sociale, al justiţiei, asistenţa sanitară
publică, ş.a. Administraţiile private sunt organizaţii particulare fără scop lucrativ,
care, de asemenea, prestează servicii nonmarfare. Aici se includ diverse asociaţii,
fundaţii etc., care desfăşoară activităţi de genul amintit. Venitul acestor agenţi
economici se constituie din prelevări de venituri ale altor agenţi economici;
 Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări sunt unităţi
instituţionale, care pot fi publice, private şi mixte, şi care îndeplinesc funcţia de
intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Deci, ele adună, transformă şi
redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă riscurile individuale în riscuri
colective (companiile de asigurare), în cadrul lor se cuprind băncile, societăţi de
asigurări, alte instituţii financiare. Venitul acestor agenţi economici se constituie din
economiile temporare existente în societate şi care se concentrează în cadrul lor, în
scopul redistribuirii acestora spre agenţii economici care necesită resurse financiare;
 Străinătatea (restul lumii), desemnează partenerii de afaceri din
celelalte economii naţionale şi unităţile lor autohtone (nerezidente), cu care agenţii
economici naţionali (autohtoni) intră în relaţii de afaceri. În cadrul acestei categorii
de agenţi economici se includ şi administraţiile străine şi internaţionale aflate pe
teritoriul ţării de referinţă.
În concluzie, punem aprecia că agenţii economici dispun de autonomie de
decizie în executarea principalelor lor funcţii, acţionând într-un cadru propriu şi
utilizând propriile resurse materiale, financiare şi umane40.
3.6. Întreprinderea. Tipuri de întreprinderi
Întreprinderea, ca unitate economică de bază a economiei naţionale, este

rezultatul procesului diviziunii muncii şi al autonomizării proprietăţii. De aceea, ea
01:20 poate fi privită ca spaţiul în care se reunesc şi se combinăfactorii de producţie, se
desfăşoarăprocesul de producţie, se produc bunurieconomice şi se creeazăvaloare
nouă, pe baza diviziunii sociale a muncii şi acooperării directe şi indirecte, între toţi
cei care o compun şi o reprezintă.
În societate, întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii economice şi
funcţii sociale putând fi privităca entitate, cu mai multe dimensiuni:
 o dimensiune economică– deoarece în întreprindere se creeazăavuţia;
 o dimensiune socială– pentru cădesemneazăo comunitate de indivizi care
muncesc împreună şi a căror interacţiune o fac funcţională;
 o dimensiune juridică– pentru căse bucură de autonomie, indiferent de
mărimea sau natura activităţii desfăşurate.
După forma de constituire şi organizare a afacerilor, în marea majoritate a
ţărilor dezvoltate, întâlnim următoarele tipuri de întreprinderi:
o întreprinderi personale - sunt acelea în care un singur proprietar înfiinţează,
organizează şi conduce activitatea unităţii. Avantajul acestor întreprinderi
este că se organizează rapid, necesită investiţii relativ mici, intră rapid în
activitate, se pot adapta repede la cerinţele pieţei. Au dezavantaje
40
Dobrotă Niţă (coord.), „Economie politică – Economics”, Editura Eficient, Bucureşti, 1992, p. 56
55
determinate de dimensiunea relativ redusă a capacităţii, care generează
greutăţi în obţinerea creditelor şi implicit în dezvoltarea întreprinderii şi în
tipul de răspundere. Răspunderea este nelimitată, ceea ce înseamnă că
proprietarul răspunde cu întreaga sa proprietate, nu numai cu capitalul
investit,
o întreprinderi asociate (asociaţii de forme diferite) sunt constituite atunci
când se asociază două sau mai multe persoane, convenind să-şi aducă
contribuţia (în bani sau natură), pentru a constitui un capital social menit să
servească la înfăptuirea unor activităţi aducătoare de câştig, în scopul de a
împărţi între ele beneficiile realizate. Se întâlnesc variate forme de asociere,
cunoscute cu denumiri diferite şi care au caracteristici diferite. Marea
majoritate a lor sunt forme simple de asociere, în care răspunderea este
nelimitată şi solidară. Formele superioare de asociere se creează, de regulă,
atunci când volumul activităţilor propuse a se organiza este mare şi foarte
mare, fapt ce necesită un volum sporit de capital. La aceste forme întâlnim
atât răspunderea nelimitată şi solidară, cât şi răspunderea limitată la aportul
social subscris;
o corporaţiile (societăţile pe acţiuni) constituie, de fapt, forme superioare de
asociere a capitalurilor. Cotele de participare ale asociaţiilor sunt
reprezentate prin titluri numite acţiuni. Obligaţiile corporaţiei (societăţii pe
acţiuni) sunt garantate numai prin patrimoniul ei social, membrii asociaţi
având fiecare îndatorirea de a depune cota parte subscrisă şi de a răspunde
faţă de toţi numai în limitele aportului lor (adică, fiecare cu suma) ce s-a
obligat să o aducă în societate, sau cu valoarea acţiunilor sale. Principalul
avantaj al corporaţiei ca formă de organizare a afacerilor este limitarea
răspunderii proprietarilor. Tot ceea ce se poate pierde este investiţia iniţială.
În economia românească, întreprinderile îmbracă forma regiilor autonome şi
societăţilor comerciale. Primele se află în proprietatea statului, funcţionând în ramuri
strategice ale economiei naţionale. Un număr semnificativ dintre ele au fost
transformate în societăţi comerciale, care parcurg, sau au parcurs, procese de
privatizare. Societăţile comerciale care reprezintă marea majoritate a întreprinderilor
din economia românească, au fost şi sunt organizate sub următoarele forme: societăţi
în nume colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni,
societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată. Regiile autonome, organizate
ca societăţi comerciale pe acţiuni, având ca obiect activităţi de interes public
naţional, au devenit companii naţionale sau societăţi naţionale.
56
Tabel 2: Caracteristicile întreprinderilor private versus întreprinderile
publice41
Translatarea
Caracteristici ale Caracteristici ale caracteristicilor
întreprinderilor private întreprinderilor publice sectorului privat în
sectorul public
Competiţia Monopolul garantat
- ajustarea la cerere, - ofertă disctreţionară, Posibilă, exceptând bunurile
- reacţii la preţ, - discriminări de preţ, publice pure şi funcţiile
tradiţionale ale statului.
- alegeri multiple ale - “captivitatea
consumatorilor. consumatorilor”.
Stimulente individuale Securitatea colectivă
- recompense pentru - durabilitatea locului de În forme intermediare în
performanţe, muncă, funcţia publică, totală în
- inovare, - încadrarea în sistem, întreprinderile publice.
- motivaţii. - satisfacerea rutinei.

Stimulente organizaţionale Blocaje organizaţionale
- riscul falimentului, - securitate financiară, Nerelevantă în funcţia publică
şi producţia infrastructurii
- decizii în favoarea - perpetuarea status quo-ului, publice, fezabilă în restul
schimbărilor, activităţilor.
- alocare ineficientă a
- alocare eficientă a resurselor. resurselor publice.
Indiferent de tipul său întreprinderea se caracterizeazăprin următoarele

trăsături:
1. Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea de
servicii;
2. Pentru a răspunde acestui scop, întreprinderea trebuie sădispunăde un patrimoniu,
doar pe aceastăbazăfiind posibilăasumarea riscului uneiactivităţi economice;
3. Întreprinderea combinăfactorii de producţie pentru realizarea unui bun sau
serviciu;
4. Întreprinderea produce în exclusivitate pentru piaţă, de aceea evoluţia pieţei se
reflectăîn activitatea ei. Deciziile întreprinderilor se bazeazăpe informaţii privind:
 cererea şi oferta concurenţei;
 preţurile;
 indicii producţiei, salariilor, costului vieţii, ocupării forţei de muncă;
 investiţiile actuale şi de perspectivă.
5. Finalitatea activităţii întreprinderilor este maximizarea profitului, care
reprezintăcondiţia supravieţuirii şi dezvoltării ei şi, indirect,
condiţiaprosperităţii sociale.
Definiţi întreprinderea şi apreciaţi principalele dimensiuni ale acesteia.

Clasificaţi întreprinderile după forma de proprietate.
41
Isan Vasile, Cocris Vasile, Sectorul public-iluzia bunăstării generale, Editura Ankarom, 1997, p. 121
57
3.7. Întreprinderea – trăsături, dimensiuni, concentrare
Întreprinderea, ca celulă de bază a activităţii de producţie şi de

comercializare, este definită, cel mai adesea, ca „unitate economică autonomă,
organizată pentru a pune în funcţiune un ansamblu de factori de producţie, în
01:40 vederea producerii de bunuri sau servicii pentru piaţă”.
Teoria economică pune în evidenţă următoarele trăsături ale întreprinderii
sau firmei:
a) dispune de patrimoniu propriu care poate fi proprietate individuală, proprietate
asociativă (pe acţiuni etc.) sau proprietate cooperatistă;
b) ea dispune de personalitate şi autonomie juridică;
c) ia decizii consistente, ca şi cum ar fi condusă de un singur individ, indiferent
de forma de proprietate şi de organizare: „Aceasta permite firmei să fie tratată,
cel puţin în teoria elementară, ca o unitate individuală de comportament pe
partea producţiei sau a ofertei pe pieţele de produse, întocmai cum
consumatorul este tratat drept unitatea individuală de comportament pe partea
consumatorului sau a cererii”42;
d) în calitatea lor de producători, întreprinderile sau firmele sunt principalii
utilizatori de factori de producţie, producând bunuri materiale şi servicii.
Pentru a fixa locul şi rolul întreprinderii în economia naţională, se pun în
evidenţă următoarele aspecte esenţiale: 1) întreprinderea este locul unde se creează
bunuri economice, valoare (valoare adăugată) şi avuţie; 2) este locul în care cea mai
mare parte a persoanelor active se realizează profesional şi trăiesc o parte din viaţă;
3) este locul de bază în care se realizează repartiţia valorii şi se formează veniturile
(celor activi); 4) datorită acestor aspecte, întreprinderea este un nucleu al vieţii
sociale.
În România, Legea privind societăţile comerciale, adoptată în 1990 (Legea
31 modificată ulterior în mai multe rânduri)43 a stabilit următoarele tipuri juridice:
1. societăţi în nume colectiv, ale căror obligaţii sunt garantate cu patrimoniul
social constituit, cu răspundere nelimitată a tuturor asociaţilor;
2. societăţi în comandită simplă, ale căror obligaţii sunt garantate cu patrimoniul
social, cu răspundere nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi (tehnocraţii
care coordonează întreaga activitate); comanditarii (posesorii capitalului sub
formă de acţiuni şi obligaţiuni) răspund până la nivelul aportului lor la
patrimoniul societăţii;
3. societăţi în comandită pe acţiuni, în care capitalul este divizat pe acţiuni, iar
obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi răspundere nelimitată, solidară
a asociaţilor comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
4. societăţi pe acţiuni, ale căror obligaţii se garantează cu patrimoniul social,
acţionarii fiind obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
5. societăţi cu răspundere limitată, la care obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul
social, asociaţii fiind obligaţi la plata părţilor sociale.
Întreprinderile reprezintă agenţi economici a căror activitate nu poate fi
studiată decât în contextul social existent. Întreprinderea manifestă un rol specific
atât faţă de resursele umane proprii, cât şi faţă de clienţi. Managerii întreprinderii
trebuie să favorizeze promovarea profesională şi participarea salariaţilor la
modernizarea tehnicii şi tehnologiei. Întreprinderea trebuie să caute cea mai bună
42
Richard G. Lipsey, Alec K. Chrystal, op. cit. p. 102.
43
Legea 31/1990 - Legea societăţilor comerciale, modificată prin Legea nr. 302/2005, Legea nr. 85/2006, Legea nr.
164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, OUG nr. 82/2007, OUG nr. 52/2008 (publicata in MOF nr. 333 din
30/04/2008), Legea nr. 284/2008 (publicata in MOF nr. 778 din 20/11/2008)
58
adaptare a bunurilor şi serviciilor produse la solicitările consumatorilor.
Configuraţia structurală şi dimensiunea organizatorică a unei întreprinderi pot
fi influenţate de următoarele factori:
 specializarea - diviziunea muncii în cadrul întreprinderii;
 standardizarea - procedurile de formalizare ale întreprinderii;
 formalizarea - gradul de extindere a procedurilor;
 configuraţia - organizarea generală a întreprinderii;
 tradiţionalismul - ponderea procedurilor standardizate, dar nescrise.
Combinarea diferitelor dimensiuni primare ale structurii conduce la
dimensiunile fundamentale ale întreprinderii, care pot fi:
 structura activităţilor şi concentrarea autorităţii;
 controlul fluxului muncii;
 dimensionarea relativă a activităţilor auxiliare şi funcţionale din cadrul
întreprinderii.
Dimensiunea optimă a întreprinderii presupune cunoaşterea şi aprecierea cât
mai exactă a capacităţii pieţei, ţinând seama, în primul rând, de mărimea cererii, de
mărimea şi volumul vânzărilor.
Dimensiunile diferite ale întreprinderilor conduc la obţinerea de bunuri la costuri
diferite, ceea ce prezintă interes pentru analiza comparativă a factorilor de
competitivitate şi rentabilitate.
Într-o economie modernă poate şi trebuie să coexiste întreprinderi mari, mijlocii
şi mici, fiecare cu avantajele şi dezavantajele lor.
Potrivit noilor reglementari, întreprinderile mici şi mijlocii se clasifică nu
doar în funcţie de numărulmediude salariaţi, ci şi în funcţie de cifra de afaceri anuală
netă sau activele totale pe care le deţin, în următoarele categorii44:
Tabel 3: Criterii de încadrare a întreprinderilor
Tipul de Criterii de încadrare
întreprindere
microîntreprinderi dacă acestea au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane euro
(echivalent în lei)
întreprinderi mici dacă au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane euro
(echivalent în lei)
întreprinderi dacă au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o cifra de afaceri
mijlocii anuală netă de până la 50 milioane euro (echivalent în lei), sau
deţin active totale care nu depăşesc echivalentul în lei a 43
milioane euro
întreprinderi mari între 250 şi 999 şi cifra anuala de afaceri peste 50 milioane euro
şi/sau total bilanţ anual peste 43 milioane euro45;
întreprinderi foarte peste 1000 de salariaţi
mari
44
Ordonanţa nr. 27 publicată în M.O. nr.88 din 31.01.2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 346 din 2004
privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM).
45
Definiţia întreprinderii mari se modifică,conform definiţiei din Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr.
479/20.02.2008, modificat prin Ordinul nr.1943/19.06.2008, şi va avea următorul cuprins: „Întreprindere mare este
orice întreprindere care nu se încadrează în definiţia IMM-urilor conform Regulamentului CE nr. 70/2001 pentru
aplicarea articolelor nr. 87 si 88 ale Tratatului CE ajutorului de stat pentru întreprinderi mici si mijlocii, publicat în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 10/2001 sau/şi în definiţia IMM-urilor conform Legii 346/2004 privind
stimularea înfiinţării şi dezvoltării IMM-urilor, cu modificările şi completările ulterioare˝.
59
Nu pot fi întreprinderi mici şi mijlocii: societăţile bancare; societăţile de asigurare şi
reasigurare; societăţile de administrare a fondurilor financiare de investiţii;
societăţile de valori mobiliare; societăţile cu activitate exclusivă de comerţ exterior;
persoanele fizice şi juridice care au ca activitate principală cumpărarea şi revânzarea
de produse sau închirierea de bunuri mobile sau imobile.
La nivel mondial re remarcă creşterea spectaculoasă a ponderii
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) în majoritatea ţărilor depăşind 90% din
totalul întreprinderilor existente, astfel:
Tabel 4: Ponderea IMM în diverse ţări:

Ţara Pondere %
Japonia 99,3
Franţa 96
Canada 98
Germania 94
Italia 97
Austria 97,5
Tabel 5: Caracteristicile, avantajele şi dezavantajele întreprinderilor mici şi

mijlocii
ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII
Caracteristici Avantaje Dezavantaje
 managementul de  gradul mare de  dispun de un
independent, managerul adaptabilitate la cererile capital redus;
fiind de regulă proprietarul pieţei;  insuficienţa
întreprinderii;  capacitatea mare de mijloacelor
 capitalul este asigurat de o inovare determinată de comerciale;
persoană sau de câţiva competiţie şi concurenţă;  dificultăţi
asociaţi care sunt  structura organizatorică tehnico-
proprietarii întreprinderii; simplificată, care conduce tehnologice
 aria geografică de activitate la un cost scăzut,; pentru a face
este în primul rând aria  climat de creativitate, faţă
locală; circulaţia corectă a concurenţei;
 întreprinderea este mică în informaţiilor şi deciziilor;  imposibilitatea
comparaţie cu cei mai  existenţa unui sistem de realizării unor
importanţi concurenţi din informare direct; investiţii
ramura respectivă.  mai bună gestiune a sistematice;
resurselor umane;  protecţia
 crearea de noi locuri de socială a
muncă; salariaţilor
 amenajarea teritorială relativ redusă.
echilibrată.
60
Prin definirea întreprinderilor ca autonome, legate şi independente, sunt
clarificate raporturile dintre investitorii direcţi şi este stabilita poziţia acestora în
întreprindere46. În funcţie de relaţia lor cu alte întreprinderi, raportată la capitalul sau
la drepturile de vot deţinute ori la dreptul de a exercita o influenţă dominantă, pot
exista trei tipuri de întreprinderi: autonome, partenere şi legate:
 întreprindere autonoma - dacă deţine mai puţin de 25% din capitalul social sau
din drepturile de vot într-una ori în mai multe întreprinderi sau dacă una ori
mai multe întreprinderi nu deţin mai mult de 25% din capitalul social sau din
drepturile de vot ale întreprinderii în cauză;
 întreprinderile partenere – în situaţia în care se realizează parteneriate
financiare majore cu alte întreprinderi, fără ca una dintre întreprinderi să aibă
control direct sau indirect asupra celeilalte. Întreprinderile partenere sunt toate
întreprinderile care nu sunt clasificate ca întreprinderi legate şi între care există
următoarea relaţie: întreprinderea (din amonte) deţine, individual sau în comun
cu una ori mai multe întreprinderi legate, 25% sau mai mult din capitalul social
ori din drepturile de vot ale unei alte întreprinderi (din aval);
 întreprinderi legate - corespunde situaţiei economice a întreprinderilor care
formează un grup prin controlul direct sau indirect al majorităţii drepturilor de
vot al unei întreprinderi sau prin abilitatea de a exersa o influenţă dominantă
asupra întreprinderii. Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există
oricare dintre următoarele raporturi: a) o întreprindere deţine majoritatea
drepturilor de vot ale acţionarilor sau ale asociaţilor celeilalte întreprinderi; b)
o întreprindere are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor
consiliului de administraţie, de conducere ori de supraveghere a celeilalte
întreprinderi.
Criteriile de apreciere a dimensiunilor întreprinderii pot fi privite în funcţie
de mai multe criterii:
 criteriul economic - criteriul determinant;
 criteriul tehnic-tehnologic - criteriul de condiţionare;
 criteriul teritorial - criteriul favorizant;
 criteriul utilităţilor - criteriul de funcţionalitate;
 criteriul social - criteriu de impact.
Concentrarea economico-financiară desemnează procesul prin care se
reunesc două sau mai multe întreprinderi independente într-una singură, prin fuziune
sau prin absorbţie, entităţile astfel reunite pierzându-şi autonomia şi constituind
împreună o nouă entitate juridică.
Se disting trei tipuri de concentrare47:
a) concentrare orizontală prin care se reunesc întreprinderi care fabrică acelaşi
gen de produse sau sunt situate pe acelaşi stadiu al unui proces de producţie
(industria orizontală a mobilei etc.). Ea permite realizarea de economii pe baza
reducerii unor costuri comune sau generale (economii de scară);
b) concentrarea verticală, care regrupează întreprinderi situate pe stadii
complementare ale unui proces de producţie (prelucrarea lemnului, extracţia şi
prelucrarea minereurilor ş.a.). Avantajele care decurg din acest proces:
siguranţă în aprovizionarea cu materii prime sau semifabricate şi reducerea
costurilor produselor intermediare;
c) concentrarea prin conglomerare, care cuprinde reunirea într-o întreprindere a
unor producţii sau activităţi diferite şi nelegate între ele. Ea urmăreşte
diversificarea activităţii şi a plasamentelor financiare, profiturile mai mari
46
Ordonanţa nr. 27 publicată în M.O. nr.88 din 31.01.2006
47
Jean-Yves Capul, Olivier Garnier, Dictionnaire d’ẻconomie et de sciences sociales, Hatier, Paris, 1993, p. 157
61
obţinute la unele dintre acestea compensând sau diminuând pierderile rezultate
din altele.
Legea nr. 21 din 10 aprilie 199648 – Legea concurenţei – defineşte procesul
de concentrare şi stabileşte criteriile, condiţiile şi normele care stau la baza acţiunilor
de concentrare. Potrivit acestor prevederi, concentrările economice pot fi admise,
dacă părţile interesate în aceste operaţiuni dovedesc îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
a) dacă operaţiunea respectivă urmează a contribui la creşterea eficienţei
economice, la ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic, ori la
creşterea competitivităţii la export;
b) dacă efectele favorabile ale concentrării compensează efectele
nefavorabile ale restrângerii concurenţei;
c) dacă de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi
consumatorii, în special prin preţuri mai reduse.
Definiţi întreprinderile funcţie de criteriul dimensional.
Caracterizaţi întreprinderile din spaţiul economic românesc.
3.8. Întreprinderea şi întreprinzătorul
Întreprinderile, aşa cum menţionam în paragraful anterior, diferăîntre ele din

multe puncte de vedere, dar, existăînsăpatru diferenţe majore:
01:55 1. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de organizare întreprinderile pot fi:
 patronală (familială) – deţinutăde un individ care îşi investeşte capitalul, ia
decizii şi încaseazăîntregul profit;
 partenerială – afacerea este deţinutăde doi sau mai mulţi coproprietari, care
împart între ei profitul, iau decizii împreună şi răspund faţăde datoriile
asocierii;
 corporativă(societatea comercialăpe acţiuni) – reprezintăo entitate care poate
săfacăîn numele ei afaceri ca şi o firmăcu un singur patron sau ca un
parteneriat.
2. Din punct de vedere al modului de integrare a întreprinderilor. Dintre formele mai
importante de integrare fac parte:
 integrarea pe verticală – fuzionarea unor întreprinderi ce opereazăîn diferite
stadii ale producţiei, fie în calitate de ofertant fie de client, inclusiv prin
cumpărarea acţiunilor unor întreprinderi, rezultatul fiind un holding;
 integrarea pe orizontală– asocierea unor întreprinderi în aceleaşi domenii de
activitate, în scopul limitării concurenţei, reducerii costurilor medii, creşterea
eficienţei economice, rezultatul fiind apariţia unui cartel.
3. Din punct de vedere al organizării interne a întreprinderilor, toate afacerile au
componente structurale şi operaţionale, modul în care arată şi sunt asamblate, fiind
diferit de la o întreprinderela alta.
4. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor presupune:
 înţelegerea responsabilităţilor şi autorităţii;
 delegare şi raportare;
 centralizare şi descentralizare.
Desigur, situaţia întreprinzătorului depinde şi de dimensiunea întreprinderii
înfiinţate ca şi de tipul acesteia. În condiţiile societăţilor pe acţiuni, proprietatea este
distribuită între posesorii de acţiuni, care pot fi mari acţionari sau mici acţionari. În
48
Legea nr. 21/1996 – Legea concurenţei (publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996), modificată prin:
O.U.G. nr. 121/2003; Legea nr. 184/2004; Legea nr. 538/2004
62
această situaţie, întreprinzătorul este de un tip special, în loc de o singură persoană
avem de-a face cu consiliul de administraţie. Acesta este constituit din acţionari,
manageri, reprezentanţi ai unor instituţii financiare etc., şi are ca atribuţii conceperea
şi promovarea politicii economice a întreprinderii, astfel ca aceasta să fie o
întreprindere de succes respectiv să obţină venit – dacă se poate, cât mai mare.
În condiţiile economiei de piaţă, activitatea întreprinderii este legatăde
întreprinzător sau manager – cel ce iniţiazăo activitate economică,
conduceîntreprinderea în scopul realizării profitului.
Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:
1. întreprinzătorul combinătoate elementele producţiei, fiind responsabil de
rezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor;
2. pregătirea de a-şi asuma riscul;
3. exercităfuncţia de autoritate;
4. întreprinzătorul este un inovator;
5. capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.
Deci, întreprinzătorul poate fi o persoană, un individ, sau un colectiv de
persoane (consiliul de administraţie). Indiferent de aceste forme pe care le ia,
întreprinzătorul are iniţiativa şi, în acelaşi timp, responsabilitatea de a organiza,
administra, conduce întreprinderea.
Să ne reamintim...
Situaţia întreprinzătorului depinde şi de dimensiunea întreprinderii înfiinţate ca şi de
tipul acesteia. În condiţiile societăţilor pe acţiuni, proprietatea este distribuită între
posesorii de acţiuni, care pot fi mari acţionari sau mici acţionari. În această situaţie,
întreprinzătorul este de un tip special, în loc de o singură persoană avem de-a face cu
consiliul de administraţie.
Caracterizaţi întreprinderea după criteriul organizării şi luării deciziilor.
Rolul întreprinzătorului în cadrul societăţii.
3.9. Indicatorii activităţii întreprinderii
Procesul combinării şi utilizării factorilor de producţie se concretizează în

rezultate economice sub formă de bunuri şi servicii. Utilitatea rezultatelor obţinute
de agenţii economici este verificată în actul vânzării-cumpărării şi sunt denumite
02:15 rezultate microeconomice.
Rezultatele activităţii întreprinderii au, pe de o parte, o exprimare fizică, iar
pe de altă parte, o exprimare bănească.
Exprimarea fizică se face prin intermediul unităţilor natural-fizice care
servesc la măsurarea cantităţii de bunuri produse de întreprindere. Aceste unităţi
diferă în funcţie de specificul fizic al bunurilor produse (metri, litri, perechi etc.). Se
utilizează şi măsurarea în unităţi natural-convenţionale, în cazurile când se produc
bunuri de acelaşi tip, dar cu caracteristici diferite.
Exprimarea bănească (monetară) a rezultatelor întreprinderii este mai
cuprinzătoare, ea dă posibilitatea surprinderii nuanţate a rezultatelor. Astfel, se pot
exprima rezultatele globale prin intermediul cifrei de afaceri, rezultatele finale cu
ajutorul indicatorului valoare adăugată, rezultatele nete prin intermediul profitului
net.
Principalii indicatori în expresie monetară ai activităţii întreprinderii sunt49:
49
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 63-64
63
 Cifra de afaceri, indicator ce pune în evidenţă totalitatea încasărilor realizate
de o firmă, exprimate prin preţurile pieţei, pe baza operaţiilor comerciale
efectuate într-o perioadă de timp dată, de obicei un an. Deci, cifra de afaceri
însumează toate încasările rezultate din acte de comerţ: vânzări de bunuri
materiale, prestări de servicii, depuneri la bancă şi instituţii financiare,
acordarea de credite, joc de burse, inclusiv la cele valutare. Prin intermediul
acestui indicator, cunoscut şi sub numele de „vânzări” sau „venituri brute”,
se apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea ei economico-financiară.
 Profitul brut, sau profitul total, este un indicator ce exprimă mărimea
profitului brut obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de
timp. El se determină prin scăderea din cifra de afaceri a întreprinderii a
costului aferent producţiei. Acest indicator mai este cunoscut şi sub
denumirea de venit global, reprezentând diferenţa dintre încasările obţinute
într-o anumită perioadă de timp din vânzarea bunurilor economice, prestarea
serviciilor etc., de către o întreprindere şi costul de producţie aferent acestora.
 Valoarea adăugată este indicatorul care reflectă contribuţia factorului
muncă şi a factorului capital (capitalul fix), în procesul utilizării lor, de către
întreprindere. Valoarea adăugată reflectă ceea ce se adaugă într-o
întreprindere la suma ce reprezintă cheltuielile cu materii prime, materiale,
energie. Deci, ea constă din suma de bani încasată din vânzarea bunurilor
economice create de către o întreprindere, peste mărimea cheltuielilor cu
materii prime, materiale, energie, utilizate pentru producerea bunurilor
respective. Cu alte cuvinte, acest indicator cuprinde consumul factorului
muncă şi al factorului capital fix şi nu cuprinde consumul intermediar.
 Profitul net este indicatorul care reflectă partea din venitul global al unei
întreprinderi (din profitul brut), care rămâne după scăderea din acesta a
impozitelor şi a altor prelevări prevăzute de lege.
Să ne reamintim...
Cifra de afaceri este un indicator ce pune în evidenţă totalitatea încasărilor realizate
de o firmă, exprimate prin preţurile pieţei, pe baza operaţiilor comerciale efectuate
într-o perioadă de timp dată, de obicei un an.
Realizaţi legătura existentă între cifra de afaceri şi profitul întreprinderii.
3.10. Circuitul şi fluxurile activităţii economice
Circuitul economic este un model simplificat al relaţiilor de schimb existente

într-o economie de piaţă. Ideea în urma căreia a fost creat acest model i-a aparţinut
02:25 lui Richard Cantillon, iar mai târziu François Quesnay a întocmit al său „Tableau
économique”. Circuitul simplu economic se restrânge la relaţiile dintre sectoarele
consumatori şi producători. Circuitul economic reprezintă circuitul bunurilor şi al
banilor între cele două sectoare. Influenţele din partea statului, a instituţiilor de
credit, a circuitelor de bunuri, dar şi a relaţiilor economice internaţionale (import-
export), nu sunt luate în considerare.
Agenţii economici efectuează operaţii şi tranzacţii care generează fluxuri
economice, ce formează, în ansamblul lor, ceea ce denumim circuit economic.
Subiect al tranzacţiilor sunt agenţii economici iar obiectul tranzacţiilor îl reprezintă
bunurile economice, serviciile şi activele financiare. Tranzacţiile care intervin în
derularea ciclului economic sunt în general bilaterale şi presupun pe de o parte,
64
fluxuri reale iar pe de altă parte, fluxuri monetare de venituri şi cheltuieli50.
Având în vedere principalele categorii de agenţi economici, fluxurile
economice generate de activitatea acestora pot fi reprezentate sintetic (fig. 8).
Figura 8:Fluxurile activităţii economice
O bună funcţionare a activităţii economice presupune o continuitate a

circuitului economic fără ca pe parcursul acestuia să apară disfuncţionalităţi sau
întreruperi de fluxuri reale ori financiare.
Explicaţi elementele componente ale circuitului activităţii economice.
3.11. Test de evaluare a cunoștințelor (Teme de referat)
1. Structura de ramură şi teritorială a economiei naţionale;

2. Agenţii economici:tipologie şi caracterizare;
3. Indicatorii de apreciere ai activităţii economice la nivelul
întreprinderii…….
4. Întreprindere, întreprinzător, manager.
50
65

02:40 1) Structura de proprietate pune în evidenţă ……………………………………. în
economie, ponderea fiecărei ………………………………………., modul de
………………………………… în cadrul fiecărei forme.
2) Agenţii economici sunt ……………………………., care participă la
……………………………………………….., îndeplinind anumite roluri şi
având ………………………………………….. Ei pot fi persoane
………………………….. pe care ……………………………. şi / sau dispun şi
consumă …………………………...
3) În economia românească, întreprinderile îmbracă forma ………………………..
şi a …………………………….
4) Rezultatele activităţii întreprinderii se concretizează în …………………… şi
……………………………..
5) Circuitul economic pune în evidenţă …………………. care se desfăşoară în
cadrul ………………………….

1) Structura economiei naţionale reflectă:
a) elementele ei, componentele şi interacţiunea dintre acestea;
b) numai structura materială şi organizatorică;
c) numai structura demoeconomică;
d) numai structura teritorială.
2) Ramurile economiei naţionale se pot grupa în sectoare de activitate. Sectorul

secundar cuprinde:
a) agricultura, silvicultura şi pescuitul;
b) ramurile prelucrătoare ale industriei şi construcţiile;
c) industria extractivă;
d) comerţul, finanţele şi alte activităţi.
3) Unul din următoarele elemente nu este subiect al proprietăţii:

a) familiile;
b) bunurile economice;
c) indivizii – persoane fizice;
d) organizaţiile.
4) Întreprinderile sunt unităţi economice care au drept funcţie principală:

a) producerea de bunuri şi servicii;
b) redistribuirea veniturilor;
c) de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici;
d) transformarea riscului individual în risc colectiv.
5) Managerul societăţii pe acţiuni este ales:

a) numai din cadrul acţionarilor;
b) doar dacă numărul de acţiuni deţinute depăşeşte 50% din numărul total de acţiuni
emise;
66
c) exclusiv pe baza calităţii lor manageriale şi a competenţei profesionale;
d) numai dacă este membru în consiliul de administraţie al societăţii.
6) Cifra de afaceri pune în evidenţă totalitatea încasărilor realizate de o firmă

exprimate în:
a) preţul pieţei;
b) unităţi natural convenţionale;
c) preţul factorilor de producţie;
d) preţuri fixe.

1) La baza apariţiei economiei naţionale au stat o serie de premise, dintre care
cele mai importante sunt:
a) naţiunea ca unitate esenţială a existenţei societăţii şi un teritoriu naţional;
b) un anumit nivel al adâncirii diviziunii muncii;
c) formarea şi dezvoltarea pieţei naţionale;
d) adâncirea discrepanţelor economice dintre ţările bogate şi cele sărace.
A = a + b + d; B = b + c + d; C = a + c+ d; D = a + b + c.
2) Sectorul terţiar al economiei naţionale cuprinde următoarele activităţi:

a) industria extractivă;
b) transporturile şi telecomunicaţiile;
c) comerţul şi finanţele;
d) construcţiile;
A = a + c; B = b + c; C = a + d; D = c + d.
3) Agenţii economici realizează următoarele tipuri de operaţiuni economice:

a) operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor;
b) operaţiuni speculative ilicite;
c) operaţiuni de repartiţie;
d) operaţiuni financiare.
A = a + b; B = a + c + d; C = b + c + d; D = b + d.
4) Tipurile de întreprinderi stabilite prin Legea 31/1990 sunt următoarele:

a) societăţi în nume colectiv şi societăţi pe acţiuni;
b) asociaţii familiale şi societăţi cu răspundere limitată;
c) societăţi monopoliste;
d) societăţi în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni.
A = a + b + d; B = b + c + d; C = a + b + c; D = a + c + d.

1) a) Structura materială pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale pe ramuri
şi subramuri.
b) Structura organizaţională reflectă compartimentarea economiei naţionale pe
zone şi regiuni economice.
2) a) Ramurile economiei conţin sectoare de activitate.
b) Sectoarele de activitate conţin ramurile economiei naţionale.
3) a) Obiectul proprietăţii sunt indivizii, familiile, sociogrupurile.
67
b) Subiectul proprietăţii sunt indivizii, familiile, sociogrupurile.
4) a) Libertatea economică determină apariţia proprietăţii private.
b) Proprietatea privată determină apariţia libertăţii economice.
5) a) Familiile sunt o categorie de agenţi economici.
b) Statul este o categorie a agenţilor economici.
6) a) O societate poate funcţiona fără a realiza profit.
b) O societate poate funcţiona fără a realiza cifră de afaceri
Răspunsuri:
1) formele de proprietate existente;
forme în ansamblul proprietăţii;
organizare a proprietăţii.
2) persoane sau grupe organizate de
persoane; viaţa economică a
societăţii; comportamente
economice similare; fizice sau
juridice care dispun de factori de
producţie; îi utilizează; bunuri
produse în societate.
3) regiilor autonome; societăţilor
comerciale.
4) bunuri create; servicii prestate.
5) interdependenţa activităţilor
economice; economiei naţionale.
Alegeţi răspunsul corect 1. a 2. b 3. b 4.a 5. c 6. a
Alegeţi combinaţia de răspunsuri 1. D 2. B 3. B 4. A

corectă
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aF bF 2. aA bF 3. aF bA 4. aF bA
următoarelor propoziţii 5. aA bA 6. aA bF
3.13. Rezumat
Economia naţională, ca sistem de sine stătător, reprezintă un ansamblu de

resurse naturale, imateriale, umane etc., de activităţi de producţie, de schimb, de
servicii etc., care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri, ş.a.,
la nivelul unei ţări, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se
înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi spirituale, se asigură funcţionarea şi
dezvoltarea economică a societăţii;
Structura economiei naţionale reflectă elementele ei componente, natura şi
însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl joacă fiecare
02:50 element, precum şi legăturile şi interacţiunile lor reciproce;
Agenţii economici sunt persoane sau grupe organizate de persoane care
participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind anumite roluri şi având
comportamente economice similare. Ei pot fi persoane fizice sau juridice care
posedă, într-un fel sau altul, factori de producţie pe care îi utilizează şi/sau
dispun şi consumă bunuri produse în societate. În cadrul fiecărei ţări există un
număr însemnat de agenţi economici care se diferenţiază între ei în funcţie de
forma de proprietate, sfera şi domeniile de activitate în care acţionează, formele
de organizare a activităţii lor etc;
68
Întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul în care sunt
organizate şi de forma de proprietate, au ca funcţie principală producerea de
bunuri economice şi prestarea de servicii (nonfinanciare), în vederea vânzării
acestora, cu scopul de a obţine profit;
Agenţii economici dispun de autonomie de decizie în executarea principalelor
lor funcţii, acţionând într-un cadru propriu şi utilizând propriile resurse
materiale, financiare şi umane;
Întreprinderea, ca unitate economică de bază a economiei naţionale, este
rezultatul procesului diviziunii muncii şi al autonomizării proprietăţii;
În economia românească, întreprinderile îmbracă forma regiilor autonome şi
societăţilor comerciale. Primele se află în proprietatea statului, funcţionând în
ramuri strategice ale economiei naţionale;
Întreprinderea, ca celulă de bază a activităţii de producţie şi de comercializare,
este definită, cel mai adesea, ca „unitate economică autonomă, organizată pentru
a pune în funcţiune un ansamblu de factori de producţie, în vederea producerii
de bunuri sau servicii pentru piaţă”;
Legea privind societăţile comerciale, adoptată în 1990 a stabilit următoarele
tipuri juridice:societăţi în nume colectiv; societăţi în comandită simplă; societăţi
în comandită pe acţiuni; societăţi pe acţiuni; societăţi cu răspundere limitată;
Dimensiunile diferite ale întreprinderilor conduc la obţinerea de bunuri la
costuri diferite, ceea ce prezintă interes pentru analiza comparativă a factorilor
de competitivitate şi rentabilitate;
Concentrarea economico-financiară desemnează procesul prin care se reunesc
două sau mai multe întreprinderi independente într-una singură, prin fuziune sau
prin absorbţie, entităţile astfel reunite pierzându-şi autonomia şi constituind
împreună o nouă entitate juridică;
Întreprinzătorul poate fi o persoană, un individ, sau un colectiv de persoane
(consiliul de administraţie). Indiferent de aceste forme pe care le ia,
întreprinzătorul are iniţiativa şi, în acelaşi timp, responsabilitatea de a organiza,
administra, conduce întreprinderea;
Procesul combinării şi utilizării factorilor de producţie se concretizează în
rezultate economice sub formă de bunuri şi servicii. Utilitatea rezultatelor
obţinute de agenţii economici este verificată în actul vânzării-cumpărării şi sunt
denumite rezultate microeconomice;
Agenţii economici efectuează operaţii şi tranzacţii care generează fluxuri
economice, ce formează, în ansamblul lor, ceea ce denumim circuit economic.
3.14. Bibliografie
 Dobrotă Niţă (coord.), „Economie politică – Economics”, Editura Eficient,

Bucureşti, 1992;
 Isan Vasile, Cocris Vasile, Sectorul public-iluzia bunăstării generale, Editura
Ankarom, 1997;
Bucureşti 1999;
69
 ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
 ***Legea 31/1990 - Legea societăţilor comerciale
 ***Legea nr. 21/1996 – Legea concurenţei (publicată în Monitorul Oficial
nr. 88 din 30 aprilie 1996), modificată prin: O.U.G. nr. 121/2003; Legea nr.
184/2004; Legea nr. 538/2004;
70
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. COMBINAREA FACTORILOR DE
PRODUCŢIE ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ
Cuprins
4.1. Obiective
4.3. Combinarea optimă a factorilor de producţie
4.4. Limitele combinării. Legea randamentelor neproporţionale
4.5. Factori determinanţi ai combinării factorilor de producţie
4.6. Eficienţa economică
4.7. Productivitatea
4.8. Costul de producţie
4.9. Obiectivele activităţii întreprinderii. Comportamentul producătorului
4.12. Teme de control
4.13. Rezumat
4.14. Bibliografie
4.1. Obiective
Unitatea de învăţare 4 Combinarea factorilor de producţie şi eficienţa
economică, în care veţi studia întreprinderea, legătura indisolubilă dintre
combinarea factorilor de producţie şi eficienţa economică, productivitatea, costul de
producţie şi obiectivele activităţii întreprinderii.
 Înţelegeţi modul de combinare a factorilor de producţie;
 Identificaţi limitele combinării factorilor de producţie şi să definiţi legea
randamentelor neproporţionale;
 Determinaţi factorii ce influenţează combinarea optimă;
 Definiţi eficienţa economică şi să identificaţi indicatorii de apreciere a
eficienţei activităţii economice;
 Definiţi productivitatea factorilor de producţie;
 Înţelegeţi importanţa costurilor de fabricaţie;
 Identificaţi obiectivele întreprinderii şi să înţelegeţi comportamentul
producătorilor.
4.3. Combinarea optimă a factorilor de producţie
Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie reprezintă obiectivul

şi rezultatul competenţei şi abilităţii întreprinzătorului preocupat în permanenţă să
00:00 găsească acele combinaţii de factori din a căror folosire să obţină avantajos cât mai
mari şi mai sigure.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă acea metodă de unire a
factorilor de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.
Combinarea se poate realiza pe două laturi:
a) tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea unui
71
bun economic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o anumită structură şi
calificare cu maşini, instalaţii, materii prime şi materiale specifice domeniului,
respectiv bunului;
b) economică – unirea tehnică a factorilor are substrat economic, concretizat
într-un cost de producţie minim şi într-un profit maxim.
Pentru analiza combinării factorilor şi a eficienţei se folosesc, înainte de
toate, funcţiile de producţie.
În acest fel, funcţia de producţie stabileşte legătura cantitativă şi cauzală între
factorii utilizaţi şi producţie. În forma simplă, ea poate fi scrisă astfel:
Q = f (Fp)
Dacă avem în vedere factorii care pot fi utilizaţi – munca (L); capitalul fix
(K); resursele de materii prime, materiale, combustibili etc. (M) şi respectiv factorii
calitativi (neofactorii) cunoştinţele, calificarea, informaţia etc. (A) – atunci se poate
scrie:
Q = f (L, K, M, A)
Până în prezent, în analiza economică cea mai utilizată funcţie de producţie
este reprezentată de combinarea între doi factori de producţie (capital şi muncă).
Această funcţie este de tipul Cobb-Douglas51, funcţie în care se utilizează
elasticitatea celor doi factori de producţie:
α β
Q = aK L
unde: a reprezintă un parametru care arată proporţia creşterii producţiei peste
creşterea determinată de sporirea mărimii factorilor L şi K; α + β = 1.
Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de a
înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-un alt
factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei.
Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită:
 divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi
simple, omogene, fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului
respectiv;
 adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor de
producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt factor
de producţie.
Atunci când factorii de producţie se caracterizează simultan prin divizibilitate
şi adaptabilitate, este posibilă realizarea a două procese concomitente, caracteristice
procesului de combinare a factorilor de producţie: complementaritatea şi
substituibilitatea.
Complementaritatea poate fi definită ca procesul prin care se determină
raporturile cantitative, structurale şi calitative, ale factorilor de producţie utilizaţi
într-un proces de producţie.
Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor factorilor de producţie (K şi L)
rezultate prin substituire şi care permit să se obţină acelaşi nivel (volum) de
producţie (figura 9). Izocuantele nu se intersectează; există o parte formată din
segmentul AmB, singura considerată valabilă (toate celelalte combinaţii aflate pe
curba AMB sunt iraţionale deoarece utilizează prea mult unul din cei doi factori).
Izocuantele au o formă convexă deoarece reflectă modul în care se substituie cei doi
factori. Astfel, o combinaţie care utilizează cea mai mică cantitate de muncă
(varianta 0) este cea care porneşte din A. Alte două variante ale producţiei Q1 şi Q2
se pot obţine fie prin varianta 1 (mai puţină muncă şi mai mult capital tehnic), fie
51
Funcţia Cobb-Douglas este folosită în microeconomie, în macroeconomie, dar este înrudită şi cu funcţia de producţie
din managementul producţiei care reprezintă o funcţie specială a funcţiei de producţie CES. Această funcţie a fost
dezvoltată de economiştii americani Paul Douglas şi Charles Cobb în 1928.
72
prin combinarea factorilor din varianta 2 (mai multă muncă şi mai puţină tehnică sau
capital); întrucât curbele sunt continue; ca urmare a divizibilităţii factorilor se pot
obţine însă numeroase variante. Cu cât o izocuantă este mai îndepărtată de origine cu
atât ea reprezintă combinaţii ale celor doi factori care determină niveluri mai mari
ale producţiei (Q0<Q1<Q2). Pentru a schimba combinaţia de imputuri, în condiţiile
menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei trebuie substituit capitalul cu munca, se
foloseşte mai puţin capital KD<KC şi mai multă muncă MC<MD. Soluţiile alese
vizează totdeauna obţinerea raţionalităţii economice.
Figura 9: Izocuante
Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe

anumite criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt:
1) productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintă
sporul de producţie (ΔQ) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a factorului dat
(ΔX), ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi;
Wmg = ΔQ / ΔX
2) rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea factorului ce
urmează a fi introdus în activitatea economică (ΔX) necesară pentru a compensa
reducerea cu o unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-ΔY), astfel încât producţia
să rămână neschimbată sau să crească;
Rms = - (ΔX) / (ΔY)
3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii arată cu cât
influenţează creşterea unui factor asupra sporului de producţie sau apare ca raport
între productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului care se modifică.
Analizaţi combinarea factorilor de producţie muncă şi capital pentru o activitate

economică, pentru a avea o eficienţă maximă, utilizând productivitatea marginală şi
rata marginală de substituţie.
73
4.4. Limitele combinării. Legea randamentelor neproporţionale
În adoptarea deciziilor privind combinarea factorilor, orientarea producţiei şi

alocarea resurselor, întreprinderile se confruntă cu două genuri de limite sau
00:20
constrângeri:
a) constrângeri sau limite interne, de ordin tehnologic;
b) limite externe, ce ţin de piaţă şi de mediul economico-social în care
acţionează.
Limitele interne, de ordin tehnologic, se exprimă în cadrul funcţiei de
producţie. Analiza acestei funcţii permite să se determine în ce măsură randamentele
întreprinderii vor fi influenţate de substituirea factorilor de producţie, ca şi de
variaţia acestora.
Legea randamentelor neproporţionale exprimă relaţia care există între
volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia
suplimentară (adiţională) şi factorii suplimentari (adiţionali) utilizaţi. Are
următoarele faze:
1. randamentul crescător – produsul marginal este mai mare ca produsul
mediu, în această fază a activităţii economice, trendul produsului mediu fiind
crescător;
2. randament descrescător – produsul marginal are trend descrescător, iar
produsul mediu, după ce a cunoscut o creştere, începe, la rândul lui, să descrească;
3. faza de ineficienţă – produsul marginal are valoare negativă cu influenţe
majore asupra produsului mediu, în acest punct activitatea economică nu mai are
randament, continuarea ei neavând sens.
În concluzie, evoluţia volumului producţiei urmează însă următoarele reguli:
la creşterea progresivă a cantităţii dintr-un factor folosit – celălalt factor rămânând
dat (constant) – producţia totală sporeşte mai întâi într-o proporţie mai mare decât
factorul variabil, iar apoi mai încet decât acesta. Ca urmare, factorul are mai întâi
randamente crescânde, iar apoi descrescânde.
Legea randamentelor neproporţionale se aplică (verifică) în anumite condiţii:
nivel dat (staţionar) al tehnicii şi tehnologiei; scara dată a producţiei etc.
Progresul tehnic deplasează momentul în care randamentele încep să
descrească, după cum creşterea dimensiunilor producţiei (întreprinderii) dă naştere la
randamente de scară.
Comentaţi importanţa legii randamentelor neproporţionale.
4.5. Factori determinanţi ai combinării factorilor de producţie
Limitele combinării factorilor de producţie sunt impuse de factorii care

determină posibilităţile de combinare a factorilor de producţie. Aceşti factori sunt
01:00
interni şi externi52.
1)Factorii interni ai combinării factorilor de producţie sunt:
 Natura activităţii desfăşurate. Exprimă domeniile în care agenţii
economici utilizează factorii de producţie pentru a produce bunuri şi
servicii de un anumit fel. Ea are la bază diviziunea muncii, care separă
52
74
agenţii economici pe activităţi independente: agricultură, industrie,
construcţii, comerţ etc. Factorii de producţie folosiţi depind de specificul
fiecărei activităţi. Astfel, factorii de producţie folosiţi în industria
alimentară se deosebesc de cei folosiţi în industria textilă sau în
agricultură;
 Condiţiile tehnice şi tehnologice. Gradul de dezvoltare a ştiinţei şi
tehnologiei condiţionează posibilităţile şi eficienţa;
 Abilitatea întreprinzătorului este un factor hotărâtor pentru eficientizarea
combinării factorilor de producţie. Ea se concretizează într-o serie de
calităţi ale personalităţii sale: inteligenţă, pricepere, bun strateg, decident,
administrator, comerciant, negociator, învingător în lupta de concurenţă
etc;
 Aplicarea principiilor managementului şi marketingului. Aceasta
presupune perfecţionarea continuă a metodelor de organizare şi conducere
a activităţii economice, precum şi a metodelor de studiere a cererii pieţei,
în vederea satisfacerii complexe a nevoilor consumatorilor.
2)Factorul extern determinant al combinării factorilor de producţie este
cererea finală de bunuri şi servicii a consumatorilor. Dacă cererea de
bunuri şi servicii este mare, agenţii economici vor mări cantitatea de
bunuri şi servicii produse, dar şi cantitatea de factori de producţie
combinaţi şi utilizaţi; în condiţiile scăderii cererii de bunuri şi servicii,
combinarea trebuie să se adapteze corespunzător.
În condiţiile caracterului restrictiv al resurselor, agenţii economici trebuie să
realizeze maximizarea producţiei, cu minimizarea costurilor.
Să ne reamintim...
Abilitatea întreprinzătorului este un factor hotărâtor pentru eficientizarea combinării
factorilor de producţie. Ea se concretizează într-o serie de calităţi ale personalităţii
sale: inteligenţă, pricepere, bun strateg, decident, administrator, comerciant,
negociator, învingător în lupta de concurenţă etc;
Comentaţi importanţa factorilor interni ce determină combinarea factorilor de

producţie.
4.6. Eficienţa economică
Concentrarea economică-financiară a întreprinderilor are ca scop

eficientizarea activităţii acestora.
01:20 Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare
nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie
utilizaţi şi consumaţi.
Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările obţinute
din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-au făcut
(încasări > cheltuieli).
Eficienţa economică este un concept general-teoretic prin care se exprimă
calitatea activităţii economice de a utiliza în mod raţional factorii de producţie în
procesul realizării obiectului de activitate al întreprinderii.
b) În funcţie de aceasta eficienţa se exprimă, în primul rând, prin
indicatorul denumit randamentul factorilor de producţie utilizaţi (R.F.). În acest caz,
eficienţa economică se exprimă prin următorul raport.
75
Valoarea productiei
F.R 
consumul de factori
c) Eficienţa economică se exprimă şi sub forma consumului specific
de factori de producţie:
Consumul de factori
C.s.f. 
Valoarea productiei (venitul)
Coeficientul capitalului se determină în mai multe variante.

 Coeficientul mediu al capitalului, ca raport între capitalul total utilizat şi
volumul (valoarea) producţiei totale:
capital
k
valoarea productiei
 Coeficientul marginal al capitalului, ca raport între creşterea capitalului şi
creşterea producţiei:
k mg. = ΔK/ΔQ
Coeficientul marginal este adesea preferat, întrucât, investiţia anuală este mai
uşor de identificat decât stocul total de capital. El are o relevanţă mai mare la nivelul
ramurilor economice, punând în evidenţă evoluţia eficienţei economice a capitalului.
d) Un alt factor important al eficienţei economice îl reprezintă
rentabilitatea producţiei sau întreprinderii.
Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit şi se
exprimă prin intermediul ratei rentabilităţii sau ratei profitului, după formulele:
profit profit
r'   100 ; r'   100
capital cifra de afaceri (CA)
Rata rentabilităţii are relevanţă îndeosebi la nivelul întreprinderilor. Ea diferă

mult de la o întreprindere la alta.
e) Un indicator de bază al eficienţei îl reprezintă productivitatea muncii.
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca umană.
La nivelul întreprinderilor se mai pot utiliza ca indicator de calcul a
eficienţei:
 rentabilitatea financiară (ca raport procentual între profitul întreprinderii şi
capitalul propriu);
 rentabilitatea economică (exprimă raportul procentual dintre profit şi
totalitatea activelor economice ale întreprinderii).
Definiţi eficienţa economică.
Arătaţi importanţa calculării indicatorilor de eficienţă la nivelul întreprinderilor?
4.7. Productivitatea
Productivitatea este un concept care exprimă eficienţa sau randamentul cu

care sunt utilizaţi factorii de producţie în procesul de producere a bunurilor şi
01:40
76
serviciilor. Ea exprimă legătura cantitativă între producţia obţinută şi factorii
utilizaţi.
Productivitatea se poate exprima ca fiind determinată de o mare varietate de
indicatori care se pot clasifica în funcţie de anumite criterii:
Tabelul 6: Indicatorii de productivitate
CRITERII DE APRECIERE AI INDICATORILOR DE PRODUCTIVITATE
Nivelului Forma de Aria de Modul de calcul Modul în care se

activităţii exprimare cuprindere a al indicatorilor reflectă
indicatorilor rezultatele
activităţii
economice
1.productivitatea 1.productivitatea 1.productivitatea 1.productivitatea 1.productivitatea
la nivelul fizică, numită şi parţială a unui medie; brută, calculată
întreprinderii şi reală, în care factor de 2.productivitatea prin raportarea
al subunităţilor mărimea şi producţie – marginală valorii totale a
acesteia, până la evoluţia ei nu muncă, capital; producţiei;
locul de muncă; sunt influenţate 2.productivitatea 2.productivitatea
2.productivitatea de factorul globală a netă, determinată
la nivel de monetar, de factorilor pe baza valorii
ramură; evoluţia nou create sau a
3.productivitatea preţurilor; valorii adăugate.
la nivelul 2.productivitatea
economiei valorică sau
naţionale. monetară,
determinată ca
raport între
valoarea
producţiei şi
factorii
(factorul) de
producţie.
1) Productivitatea medie a muncii:

productia (fizica, valorica)
w
munca vizibila (vie)
2) Productivitatea netă a muncii
produsul net (valoarea adaugata)
Wne 
munca vizibila
3) La nivelul economiei naţionale, cel mai util şi expresiv indicator al
productivităţii muncii se determină ca raport între produsul naţional sau venitul
naţional (VN) şi numărul celor ocupaţi (L):
VN (Y)
Wn 
L
Acest indicator exprimă produsul sau venitul naţional ce revine în medie pe
un lucrător ocupat şi se foloseşte pentru comparaţii internaţionale şi pentru
caracterizarea nivelului de dezvoltare economico-socială.
4) Productivitatea marginală exprimă eficienţa consumului suplimentar de
factori şi se determină astfel:
Q (Y)
Wmg 
Fp(LK)
Productivitatea marginală a (sau produsul marginal al) muncii reprezintă
77
producţia suplimentară care rezultă din utilizarea unei unităţi suplimentare de muncă
în producţie, ceilalţi factori de producţie rămânând neschimbaţi.
Privind lucrurile la scara economiei naţionale, experienţa dezvoltării
economico-sociale arată că ridicarea nivelului productivităţii muncii a reprezentat
baza progresului economic, întrucât:
a) are contribuţie principală, hotărâtoare la creşterea producţiei de bunuri şi
servicii, în condiţiile în care durata medie a muncii în ultimele două secole s-a redus
substanţial.
b) a creat posibilitatea unor redistribuiri importante de populaţie ocupată din
ramurile primare şi secundare spre sectorul terţiar;
c) a permis reducerea puternică a consumului de muncă pe unitatea de
produs.
Comentaţi următoarea afirmaţie aparţinând lui Michel Didier: „Noi suntem astăzi în
medie de trei ori mai productivi decât părinţii noştri, ceea ce ne permite să
consumăm de trei ori mai mult decât ei53”.
Aplicaţie rezolvată
O fermă agricolă dispune de 50 ha teren arabil şi dotările aferente de capital tehnic (maşini
şi utilaje, îngrăşăminte, carburanţi, etc). În anul 2007 foloseşte 5 salariaţi, fiecare lucrând în
medie 2.000 ore anual şi obţine o producţie de 300 tone de cereale. În anul 2008, pe aceeaşi
suprafaţă şi folosind acelaşi volum de capital tehnic, dar utilizând 6 salariaţi (menţinând
timpul de lucru constant) societatea obţine 380 tone de cereale.
Se cere:
a) nivelul productivităţii medii şi marginale a muncii (pe salariat şi pe oră),
b) nivelul procentual al productivităţii medii a muncii (pe lucrător şi pe oră de
muncă) în anul 2008 faţă de anul 2007.
Rezolvare: a)
 Wlucrător 2007 = Q0 / L0 = 300 / 5 = 60 tone,
 Wh2007 = Wlucrător / timp = 60 / 2000 = 0,03 tone,
 Wlucrător 2008 = Q1 / L1 = 380 / 6 = 63,33 tone,
 Wh2008 = Wlucrător / timp = 63,33 / 2000 = 0,0316 tone,
 WmgL = Q / L = 80 / 1 = 80 tone,
 Wmgh = WmgL / t = 80 / 2000 = 0,04 ha,
b)
 IWL = 105,5 %,
 IWh = 105,5 %.
Să ne reamintim...
Productivitatea marginală a (sau produsul marginal al) muncii reprezintă
producţia suplimentară care rezultă din utilizarea unei unităţi suplimentare de muncă
în producţie, ceilalţi factori de producţie rămânând neschimbaţi.
4.8. Costul de producţie
Pentru obţinerea bunurilor economice şi a serviciilor, agenţii economici fac

02:00
cheltuieli cu factorii de producţie care se regăsesc în preţurile bunurilor sau
serviciilor realizate. Costul de producţie numit şi preţ de cost, reprezintă o
problematică importantă la nivel microeconomic şi care în condiţiile economiei
53
Didier Michel, „Economie – regulile jocului”, Editura Economică, Bucureşti, 1989, p. 177
78
de piaţă, stă la baza deciziei producătorului pentru producţia şi oferta anumitor
bunuri sau servicii. Costul de producţie reprezintă, aşadar, totalitatea cheltuielilor
pe care le face întreprinderea sau întreprinzătorul pentru producerea unui bun dat
sau a tuturor bunurilor şi serviciilor realizate şi oferite pe piaţă. Dacă la acestea se
adaugă costurile de distribuţie sau de comercializare (ambalare, sortare,
depozitare, transport, cercetarea pieţei) se obţine costul total (complet) al
întreprinderii, căruia i se mai spune şi costul sau preţul de revenire54.
Clasificarea costurilor are în vedere următoarele criterii:
1. Din punct de vedere al structurii costurilor se evidenţiază elementele
componente ale acestora, ponderea pe care o ocupă fiecare element în totalul
cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei categorii de
cheltuieli. În funcţie de natura economică a cheltuielilor structura costului
cuprinde următoarele elemente:
 cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite costuri
materiale care reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix şi
circulant;
 cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri salariale;
 cheltuieli de regie – cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.
2. Din punct de vedere al nivelului costului ce exprimă însumarea mărimii
absolute a cheltuielilor din care este alcătuit, se determină:
 costul pe unitatea de produs sau costul mediu (CTM);
 costul pe întreaga producţie realizată sau cost total (CT).
3. Din punct de vedere al formei de exprimare, costul de producţie cunoaşte
două forme:
 costul real, suma cantităţilor fizice de bunuri (materii prime, materiale
auxiliare, combustibili etc.) şi de muncă necesare pentru producerea bunurilor;
 costul monetar: suma evaluărilor în monedă (bani) a consumurilor mai sus
menţionate (preţurile de achiziţie ale factorilor materiali şi salariile lucrătorilor).
4. Din punct de vedere al conţinutului sau modului şi locului de calcul
distingem:
 costul contabil, totalitatea cheltuielilor de producţie înregistrate în
contabilitatea întreprinderii privind consumurile materiale, amortizarea, salariile
ş.a;
 costul de oportunitate, reprezintă evaluarea cantităţilor de bunuri care nu
vor putea fi produse atunci când întreprinzătorul optează pentru producerea unui
bun, renunţând la alte soluţii sau produse (alternative sacrificate)
Modalităţile după care se analizează costurile la nivelul agenţilor economici
au în vedere următoarele principii:
a) principiul integralităţii, după care în calcularea costului nu trebuie omisă
nici o cheltuială care a fost făcută pe parcursul realizării produsului respectiv;
b) principiul cauzalităţii, conform căruia nici o cheltuială nu trebuie să fie
cuprinsă în cost dacă nu a contribuit la obţinerea produsului,
c) principiul omogenizării, după care toate cheltuielile care formează costul
trebuie aduse la acelaşi grad de intensitate, de complexitate etc., pe baza reducerii
lor la un numitor comun;
d) principiul actualizării, care impune ca toate cheltuielile care se includ în
cost trebuie aduse la acelaşi moment de referinţă. Actualizarea este necesară,
deoarece o sumă de bani determinată nu are aceeaşi valoare economică în
momente diferite de timp.
În afară de principiile costului, la nivelul agenţilor economici se are în vedere
54
Jean-Yves Capul, Olivier Garnier, „Dictionnaire d’ẻconomie et de sciences sociales”, Ed. Hatier, Paris, 1993, p. 90.
79
şi analiza realizată între producţia obţinută şi costurile aferente acesteia.
Se numeşte funcţia costului relaţia existentă între costul total al unei producţii
date şi cantitatea de bunuri produse.
Dacă C este costul total şi Q cantitatea de bunuri, funcţia se reprezintă astfel:
C = f (Q)
Modificările survenite în structura cheltuielilor de fabricaţie sunt condiţionate
de modificarea factorilor de producţie, manifestată într-un anumit interval de
timp. Acest fapt determină ca evoluţia costurilor să se realizeze pe perioade scurte
şi lungi de timp.
Perioada scurtă este definită ca intervalul de timp pe parcursul căruia un
producător poate să crească producţia numai în măsura în care capacitatea de
producţie existentă îi permite. Ea este perioada în care întreprinderea nu poate să
schimbe proporţia sau tipul de instalaţii tehnice şi echipamente, acestea fiind
consecinţa deciziilor de investiţii anterioare.
Perioada lungă se defineşte ca aceea care permite modificări în scara
producţiei şi în volumul utilajului, al echipamentului folosit.
În analiza economică se operează cu trei indicatori de costuri: costul global,
costul mediu şi costul marginal.
A. Costul global al producţiei cuprinde ansamblul cheltuielilor
corespunzătoare unui volum de producţie dat. El poate fi: fix, variabil şi total.
a) Costurile fixe (CF) sunt formate din cheltuielile făcute de unitatea
economică independent de volumul producţiei. În această categorie se includ:
cheltuielile cu chiria, amortizarea, dobânda, salariile personalului administrativ
etc.
b) Costurile variabile (CV) cuprind cheltuielile care se modifică proporţional
cu volumul producţiei. În această categorie se includ: consumurile de materii
prime, combustibilul, energia şi apa, salariile personalului care lucrează în secţiile
de fabricaţie, de producţie.
c) Costul total (CT) este constituit din suma costurilor fixe şi a celor
variabile. El se calculează prin însumarea costurilor fixe cu cele variabile, pe total
producţie, pe o anumită perioadă de timp.
CT = CF + CV
B. Costul mediu (unitar) se obţine prin raportarea costului total la producţia
obţinută. Costul mediu este un cost pe unitatea de produs şi este alcătuit din costul
fix mediu şi costul variabil mediu.
a) Costul fix mediu (CFM) se calculează ca raport între costurile fixe globale
şi producţia obţinută:
CF
CFM 
Q
b) Costul variabil mediu (CVM) se calculează ca raport între costurile
variabile globale şi producţia obţinută:
CV
CVM 
Q
c) Costul total mediu (CTM) se calculează ca raport între costurile totale şi
producţia obţinută:
CF CV CT
CTM   
Q Q Q
C. Costul marginal (Cmg ) reprezintă sporul de cheltuieli totale antrenat
pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs sau de serviciu:
80
CF  CV CT
Cmg  
Q Q
în care:
CT = costul total;
Q = volumul producţiei;
Δ = creşterile corespunzătoare; dacă variaţia producţiei Δ Q = 1, atunci Cmg
= CT.
Considerăm următorul tabel:

Unităţi Cost total – Cost mediu – Cost marginal –
produse CT CMT Cmg
0 1000 ---- ----
1 1800 1800 800
2 2400 1200 600
3 2700 900 300
4 3400 850 700
5 4400 880 1000
Adăugaţi încă două coloane cu rezultatele obţinute pentru costuri fixe (CF) şi costuri
variabile (CV).
Aplicatie rezolvata:
Firma „Arcadia” a produs în anul 2011 un număr de 400 bucăţi produse finite, având
următoarele cheltuieli de producţie:
 materii prime 200 000. u. m.
 materiale auxiliare 10 000 u. m.
 combustibil, energie, apă 30 000 u. m.
 salarii 50 000 u. m.
 din care 10% salarii pentru personalul administrativ,
 amortizarea capitalului fix 15 000 u. m.
 cheltuieli cu chirii, iluminat, încălzire 20 000 u. m.
În anul 2012 firma dublează producţia în condiţiile în care costurile sale variabile
cresc direct proporţional cu producţia.
Să se calculeze costul producţiei în anii 2011 şi 2012 precum şi costul unitar în
fiecare din cei doi ani de activitate.
Rezolvare:
 Anul 2011
 Costuri fixe
 cheltuieli cu amortizarea 15 000 u. m.
 cheltuieli cu chirii, iluminat, încălzit 20 000 u. m.
 salarii fixe 10% din 50 mil. u. m. 5 000 u. m.
 costuri fixe totale (CFT) 40 000 u. m.
 Costuri variabile
 materii prime 200 000 u. m.
 materiale auxiliare 10 000 u. m.
 combustibili, energie 30 000 u. m.
 salarii 45 000 u. m.
81
 costuri variabile totale (CVT) 285 000 u. m.
 Costul producţiei în 2011:
 CT = CFT + CVT = 40 000 u. m. + 285 000 u. m. = 325 000 u. m.
 Costul unitar în 2011:
 CTM = CT / Q = 325 000 u. m. / 400 buc. = 812,5 u. m. / buc.
 Anul 2012
 Costurile fixe rămân constante 40 000 u. m.
 Costurile variabile se dublează 285000 x 2 = 570 000 u. m.
 Costul total în 2012: 40 000 u. m. + 570000 u. m. = 610 000 u. m.
 Costul unitar 2012:
 CTM = CT / Q = 610 000 u. m. / 800 buc. = 762.5 u. m. / buc.
Se constată o reducere a costului unitar din 2012 comparativ cu anul 2011 datorată
reducerii la jumătate a costului fix mediu (unitar) în condiţiile în care costul variabil unitar
(CVM = CV / Q) rămâne constant (deoarece costul variabil creşte direct proporţional cu
creşterea producţiei).
4.9. Obiectivele activităţii întreprinderii. Comportamentul producătorului
Fiecare producător este interesat, în activitatea desfăşurată, să obţină

producţia sa cu costuri cât mai mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare. Acest
02:20 deziderat poate fi atins ţinând cont de următoarele aspecte:
 resursele au un caracter limitat şi trebuie folosite în mod raţional;
 costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare şi deci un profit mai ridicat;
 costurile mici înseamnă preţuri de vânzare mai mici, ceea ce sporeşte numărul
cumpărătorilor;
 firmă cu costuri mici, accesibile, reprezintă un concurent important pe piaţă
crescând competitivitatea produselor.
Tabel 7: Căi de reducere a costurilor de producţie
REDUCERE A COSTURILOR DE PRODUCŢIE
Modalităţi de realizare
 cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;

 reducerea stocurilor;
 economisirea consumului de materii prime şi materiale;
 reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin
creşterea mai rapidă a productivităţii faţă de salarii;
 micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;
 scăderea cheltuielilor administrative;
 reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;
 economii la cheltuielile de dezvoltare.
Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte

negative asupra calităţii produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.
Pragurile de rentabilitate, exprimă acel nivel al producţiei în care încasările
totale sunt egale cu costurile totale, iar profitul este nul, ceea ce înseamnă că
activitatea întreprinderii se află în punctul mort. Pragul de rentabilitate exprimă
situaţia producătorului pe termen scurt. În cazul menţinerii pragului de rentabilitate
pe termen lung, producătorul este constrâns să iasă din afaceri55.
55
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, 342
82
În condiţiile concurenţei perfecte se consideră preţul constant. Astfel graficul
pragului de rentabilitate din punct de vedere al venitului mediu şi al costului mediu
se interpretează astfel: trasând dreapta preţului (venit mediu) ca o dreaptă paralelă cu
axa ox şi curba costului mediu sub forma unei parabole se observă două puncte de
intersecţie A şi B. Înainte de A costul mediu < venitul mediu  firma lucrează în
pierdere. În A costul mediu = venitul mediu  punct de prag în care profitul este
zero. De la nivelul de producţie QA (proiecţia punctului A pe ox) firma obţine
profit la fiecare bucată produsă şi vândută până la nivelul producţiei Q B (proiecţia
punctului B pe ox).
Figura 10: Graficul pragului de rentabilitate
Pe porţiunea respectivă profitul există şi este maxim în punctul cel mai

scăzut al costului mediu(punctul M). Prin acest punct va trece curba costului
marginal. Se deduce ipoteza conform căreia profitul este maxim când costul
marginal = venitul marginal (preţul).
Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul de
vânzare al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi mai mic decât costul de
producţie atunci când firma va înregistra pierderi.
Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi
mobilizarea eforturilor, o componentă esenţială a calculului economic reprezentând-
o optimul producătorului, ceea ce înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost
de producţie total dat să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai
mult posibil.
Comportamentul producătorului – analizează acţiunile agenţilor economici
producători prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri minime,
modificarea nivelului producţiei prin combinarea factorilor de producţie sau
substituirea acestora etc. Comportamentul producătorului este influenţat direct de
progresul tehnic şi de comportamentul consumatorului.
Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre
productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung.
Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament ale întreprinzătorului;
 alegerea optimală pentru un volum de comportament ale întreprinzătorului
obţinută cu minimum de cheltuieli totale de producţie;
83
 schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire de factori,
producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii ale factorilor de
producţie – muncă şi capital – în aceeaşi proporţie;
 schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori, modificând
raportul capital / muncă.
Activitatea întreprinderii poate fi influenţată şi de alte reguli sau principii:
a. Maximizarea cifrei de afaceri, adică a volumului veniturilor din încasări –
obiectiv care poate fi urmărit îndeosebi dacă firma doreşte să împiedice intrarea de
concurenţi pe piaţa respectivă.
b. Echilibrul activităţii (astfel ca profitul global să fie nul), poate fi promovat
în condiţiile în care firma urmăreşte să se apere de apariţia unor eventuali
concurenţi, dar să evite şi pierderea. Este un obiectiv posibil la firme publice,
gestionate de stat sau administraţii, care pot urmări atât suprimarea supraprofitului,
cât şi evitarea pierderilor, dar care ar încărca nota de plată faţă de contribuabili.
c. Fixarea preţului la nivelul costului marginal este o modalitate frecvent
utilizată atunci când firma-monopol este gestionată de puterea publică. Se vede din
graficul de mai sus că, la cantitatea Q2, preţul P2 acoperă costul mediu, dar el este
mult inferior costului marginal. Or, este absurd – se subliniază în literatura de
specialitate – ca preţurile să nu semnaleze raritatea bunurilor respective, dificultatea
dobândirii acestora.
d. Firmele pot să-şi propună şi alte obiective, între care un loc important îl
pot ocupa: durabilitatea întreprinderii în lupta de concurenţă pe piaţă; menţinerea
independenţei financiare; obţinerea şi consolidarea unei imagini favorabile şi a
prestigiului firmei.
Comentaţi următoarea opinie a economistului David Ricardo „Este imposibil pentru
fermier ca şi pentru manufacturier (întreprinzătorul industrial) să trăiască fără profit,
tot aşa cum muncitorul nu poate trăi fără salariu. Motivul care îi face să acumuleze
se va reduce cu fiecare micşorare a profitului şi el va înceta complet atunci când
acesta va fi aşa de mic încât nu va mai oferi o recompensă suficientă pentru truda lor
şi pentru riscul pe care ei şi-l asumă întrebuinţându-şi capitalul într-un mod foarte
productiv”56.
1. Firma – celula de bază a economiei.

2. Eficienţa economică – cerinţă esenţială a economiei.
3. Costul şi principiile lui.


1) Legea randamentelor neproporţionale exprimă relaţia care există între
……………………….. şi …………………………., între ………………………
şi ……………………………..
01:30 2) Se numeşte funcţia costului relaţia existentă între …………….. şi
………………..
3) Profitul este maxim atunci când la nivelul producţiei încasate ………… este egal
cu …………………….
56
David Ricardo, „Principiile economiei politice şi ale impunerii”, Editura ANTET, Bucureşti, 2001, p. 76
84
1) Concentrarea economico-financiară desemnează procesul prin care:
a) se reunesc două sau mai multe întreprinderi independente într-una singură, prin
fuziune sau prin absorbţie, entităţile astfel reunite pierzându-şi vechea
autonomie şi formează o nouă formă juridică;
b) se reunesc întreprinderile care fabrică acelaşi gen de produs sau sunt situate pe
acelaşi stadiu al unui proces de producţie;
c) se grupează numai întreprinderile situate pe stadii complementare ale unui
proces de producţie;
d) se reunesc două sau mai multe întreprinderi aflate în situaţie de faliment care
altfel din pricina imposibilităţilor de plată s-ar fi desfiinţat.
2) Funcţiile de producţie au în vedere combinarea:

a) costurilor fixe şi variabile;
b) factorilor de producţie;
c) capitalului productiv şi a capitalului financiar;
d) cheltuielilor materiale şi a celor salariale.
3) Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor factorilor de producţie

rezultate prin:
a) divizibilitatea factorilor;
b) adaptabilitatea factorilor;
c) substituirea factorilor;
d) complementaritatea factorilor care permit obţinerea aceluiaşi nivel al producţiei.
4) Randamentul factorilor de producţie exprimă raportul între:

a) veniturile realizate şi costurile de producţie;
b) veniturile realizate şi consumul de factori;
c) consumul de factori şi valoarea producţiei;
d) veniturile întreprinderii şi profitul obţinut.
5) Raportul între capital şi producţie exprimă:

a) eficienţa capitalului;
b) productivitatea capitalului;
c) randamentul capitalului;
d) coeficientul capitalului.
6) Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a produce:

a) venituri;
b) cheltuieli;
c) profit;
d) adaptarea progresului tehnic.
7) Productivitatea marginală a muncii reprezintă:

a) sporul de producţie obţinut prin majorarea factorului pământ cu un hectar,
ceilalţi factori fiind constanţi;
b) producţia suplimentară care rezultă din utilizarea unei unităţi suplimentare de
muncă, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi;
c) sporul de producţie obţinut prin majorarea oricărui factor cu o unitate
suplimentară;
85
d) producţia suplimentară determinată de majorarea cheltuielilor de fabricaţie.
8) Din punct de vedere grafic, curba costului marginal intersectează:

a) punctul de maxim al costului mediu;
b) punctul de minim al costului mediu;
c) dreapta costului fix de producţie;
d) dreapta costului variabil de producţie.

1) Funcţia de producţie Cobb Douglas presupune o combinare de factori de
producţie – aceşti factori sunt:
a) munca;
b) pământul;
c) capitalul;
d) tehnologiile,
A = a + b; B = a + c; C = b+ c; D = a + d.
2) În determinarea mărimii costului trebuie să se ţină seamă de o serie de

principii numite principii ale costului:
a) principiul integralităţii;
b) principiul complementarităţii;
c) principiul cauzalităţii;
d) principiul inegalităţii,
e) principiul omogenizării,
f) principiul actualizării.
A = b +c + d + e; B = b + d + f; C = a + c + e + f; D = a + b + d.
3) Costul total mediu se poate calcula astfel:

CT
a) CTM  ;
Q
CT
b) CTM  ;
Q
CF  CV
c) CTM  ;
Q
CF CV
d) CTM   ;
Q Q
CV
e) CTM  .
Q
A = a + b + c; B = a + b + d; C = b + d + e; D = a + c + d.

1) a) Combinarea factorilor de producţie este posibilă datorită divizibilităţii şi
adaptabilităţii lor.
b) Complementaritatea şi substituibilitatea fac posibilă combinarea factorilor de
producţie.
86
2) a) În condiţiile caracterului restrictiv al resurselor agenţii economici trebuie să
realizeze maximizarea producţiei cu minimizarea costurilor.
b) Caracterul restrictiv al resurselor determină agenţii economici să limiteze
producţia în vederea obţinerii unor venituri cât mai mari.
3) a) Productivitatea muncii se măsoară prin cantitatea de bunuri creată de un

lucrător pe unitatea de timp.
b) Productivitatea muncii se măsoară prin consumul de muncă necesar sau realizat
pentru crearea unei unităţi de produs.
4) a) Productivitatea muncii trebuie să crească mai repede decât salariul mediu.

b) Salariul mediu trebuie să crească mai rapid decât productivitatea muncii.
5) „Nici o cheltuială să nu fie inclusă în cost dacă nu a contribuit la obţinerea

produsului” desemnează:
a)principiul integralităţii;
b)principiul cauzalităţii.
6) a) Costul total = costuri fixe + costuri variabile.

b).Costul total = costuri materiale + costuri salariale.
7) a) „Prag de rentabilitate” desemnează acel nivel al producţiei la care profitul este

maxim.
b) „Prag de rentabilitate” desemnează acel nivel al producţiei în care veniturile
totale sunt egale cu cheltuielile totale.
Răspunsuri:
1) volumul producţiei obţinute;
schimbările factorilor de
producţie;producţia
suplimentară(adiţională); factorii
suplimentari utilizaţi(adiţionali).
2) costul total al unei producţii date;
cantitatea de bunuri produse.
3) venitul marginal; costul
marginal.
Alegeţi răspunsul corect 1. a 2. b 3. c 4. b 5. d 6. c 7. b 8. b
Alegeţi combinaţia de răspunsuri 1. B 2. C 3. D

corectă
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aA bA 2. aA bF 3. aA bA 4. aA bF
următoarelor propoziţii 5. aF bA 6. aA bA 7. aF bA

Redactati un referat la alegere din temele enuntate la sfarsitul fiecarei unitati de
invatare.
Referatele se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online”) pana la data
ultimului tutorial.
4.13. Rezumat
Combinarea factorilor de producţie reprezintă acea metodă de unire a factorilor
87
de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii;
Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de a
înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-un
alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei;
Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită:
divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi simple,
omogene, fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului respectiv;
adaptabilităţii – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor de
producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt factor de
02:50 producţie;
Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor factorilor de producţie (K şi L)
rezultate prin substituire şi care permit să se obţină acelaşi nivel (volum) de
producţie;
În adoptarea deciziilor privind combinarea factorilor, orientarea producţiei şi
alocarea resurselor, întreprinderile se confruntă cu două genuri de limite sau
constrângeri:constrângeri sau limite interne, de ordin tehnologic; limite externe,
ce ţin de piaţă şi de mediul economico-social în care acţionează;
Legea randamentelor neproporţionale exprimă relaţia care există între volumul
producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între producţia
suplimentară (adiţională) şi factorii suplimentari (adiţionali) utilizaţi.;
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă
ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi
şi consumaţi. Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când
încasările obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât
cheltuielile care s-au făcut (încasări > cheltuieli);
Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit şi se exprimă
prin intermediul ratei rentabilităţii sau ratei profitului;
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca umană;
Productivitatea este un concept care exprimă eficienţa sau randamentul cu care
sunt utilizaţi factorii de producţie în procesul de producere a bunurilor şi
serviciilor. Ea exprimă legătura cantitativă între producţia obţinută şi factorii
utilizaţi;
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care le face
întreprinderea sau întreprinzătorul pentru producerea unui bun dat sau a tuturor
bunurilor şi serviciilor realizate şi oferite pe piaţă;
Fiecare producător este interesat, în activitatea desfăşurată, să obţină producţia
sa cu costuri cât mai mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare;
Pragurile de rentabilitate, exprimă acel nivel al producţiei în care încasările
totale sunt egale cu costurile totale, iar profitul este nul, ceea ce înseamnă că
activitatea întreprinderii se află în punctul mort. Pragul de rentabilitate exprimă
situaţia producătorului pe termen scurt. În cazul menţinerii pragului de
rentabilitate pe termen lung, producătorul este constrâns să iasă din afaceri;
Comportamentul producătorului – analizează acţiunile agenţilor economici
producători prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri
minime, modificarea nivelului producţiei prin combinarea factorilor de
producţie sau substituirea acestora etc. Comportamentul producătorului este
influenţat direct de progresul tehnic şi de comportamentul consumatorului.
4.14. Bibliografie
88
 Didier Michel, „Economie – regulile jocului”, Editura Economică, Bucureşti,

1989
Bucureşti, 1992;
 Drucker F. Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti,
1999;
 Ricardo David, „Principiile economiei politice şi ale impunerii”, Editura
ANTET, Bucureşti, 2001;
89
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. ECONOMIA DE PIAŢĂ. MECANISMUL
ECONOMIC AL SCHIMBULUI
Cuprins
5.1. Obiective
5.3. Economia naturală. Condiţiile apariţiei şi afirmării economiei de schimb
5.4. Economia de piaţă
5.5. Trăsăturile economiei de piaţă
5.6. Piaţa şi funcţiile ei
5.6.1. Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor
5.6.2. Rolul şi limitele pieţei
5.7. Mecanismul economic al schimbului de mărfuri
5.8. Avantajele şi funcţiile schimbului
5.9. Costurile de tranzacție
5.10. Utilitatea şi comportamentul consumatorului
5.11. Valoarea economică a bunurilor
5.14. Rezumat
5.15. Bibliografie
5.1. Obiective
Unitatea de învăţare 5 Economia de piaţă. Mecanismul economic al schimbului,
pe parcursul căreia vă veţi familiariza cu aspectele privind economia de piaţă şi
condiţiile apariţiei economiei de schimb, cu trăsăturile economiei de piaţă, funcţiile,
rolul şi limitele pieţei, cu schimbul şi mecanismul acestuia. În continuare sunt
analizate detaliat utilitatea şi comportamentul consumatorului cât şi valoarea
economică a bunurilor.
 Stabiliţi condiţiile apariţiei economiei de schimb;
 Definiţi economia de piaţă;
 Analizaţi principalele trăsături ale economiei de piaţă;
 Definiţi termenul de piaţă şi evidenţiaţi funcţiile pe care le are în economie;
 Realizaţi legătura între funcţiile pieţei şi limitele acesteia.
 Definiţi schimbul de mărfuri;
 Clasificaţi avantajele schimbului;
 Identificaţi funcţiile schimbului;
 Înţelegeţi utilitatea economică;
 Analizaţi comportamentul consumatorului;
 Identificaţi teoriile valorii economice a bunurilor.
Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ora.
90
5.3. Economia naturală. Condiţiile apariţiei şi afirmării economiei de schimb
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi funcţionare a

economiei în care bunurile produse au ca destinaţie consumul propriu al
00:00 producătorilor, în care nevoile oamenilor sunt satisfăcute în mod direct, prin
autoconsum, fără a fi nevoie de schimb. Economia naturală a fost predominantă până
la prima revoluţie industrială57 şi s-a caracterizat printr-un nivel scăzut de dezvoltare
economică şi gamă redusă de trebuinţe, predominante fiind cele elementare58.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare de către producător a propriilor
rezultate (bunurilor produse) pentru satisfacerea nevoilor proprii. Autoconsumul se
diferenţiază ca autoconsum final (pentru nevoile de trai) şi ca autoconsum
intermediar (pentru nevoile producerii altor produse).
Economia de schimb este forma de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice, în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în
schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor lor59.
Scopul final al producţiei în economia de schimb rămâne acelaşi, schimbându-se
însă cadrul social de desfăşurare a producţiei, şi de aici şi modalitatea de ajungere a
produselor de la producător la consumator, respectiv intervin actele de vânzare-
cumpărare.
Specializarea producătorilor într-un anumit domeniu de activitate s-a concretizat
în diferenţierea bunurilor obţinute şi deci în necesitatea schimbării lor, unele cu
altele, în vederea satisfacerii nevoilor de consum din cadrul societăţii. Ea reprezintă
o condiţie de bază a apariţiei şi dezvoltării schimbului de produse şi, bineînţeles, a
transformării economiei naturale în economie de schimb.
Astfel, într-un anumit context social-istoric, când a apărut şi s-a dezvoltat
proprietatea privată şi specializarea producătorilor pe baza diviziunii sociale a
muncii, apare schimbul de produse. Producţia pură, destinată autoconsumului, se
transformă treptat în producţie destinată schimbului, iar economia naturală, în
economie de schimb.
Proprietatea privată asigură independenţa, autonomia economică a
producătorilor, iar diviziunea muncii determină specializarea acestora, respectiv
diferenţierea lor din punct de vedere al genurilor de activitate depusă şi evident al
genurilor de bunuri şi servicii produse. Satisfacerea nevoilor de consum din societate
în aceste condiţii se putea şi se poate realiza numai prin intermediul schimbului de
bunuri, prin aşa-numitele acte de vânzare-cumpărare.
Economia de schimb are trăsături proprii, prin care se diferenţiază de economia
naturală astfel:
 specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate;
 schimbul, ca rezultantă a specializării, necesar ca producătorii să-şi schimbe între ei
surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor economice;
 autonomia producătorilor;
 concentrarea activităţii economice în jurul pieţei;
 existenţa monedei creează o nouă treaptă de organizare şi funcţionare a activităţii
57
Revoluţia industrială este procesul tehnic complex prin care munca manuală este înlocuită cu maşinismul. Revoluţia
industrială s-a declanşat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea mai întâi în
Anglia. În Franţa, revoluţia industrială a evoluat lent, începuturile ei datând din jurul anilor 1830. Industrializarea
Germaniei a fost marcată de fărâmiţarea sa politică, condiţiile favorabile declanşării revoluţiei în acest domeniu fiind
create prin anii 1840-1850. Dezvoltarea industrială a SUA a debutat la mijlocul secolului al XIX-lea prin aplicarea unei
multitudini de invenţii si inovaţii. Sosirea masivă de emigranţi după 1865 a antrenat o puternică dezvoltare a economiei
americane.
58
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, 179
59
91
economice, şi anume producţia de mărfuri;
 desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii bilaterale de piaţă.
Realitatea economică nu poate fi delimitată strict, în economie naturală şi economie
de schimb. Aceste două forme de economie coexistă în prezent. Din această cauză,
aprecierea unei realităţi economice ca fiind organizată în economie naturală sau
economie de schimb nu se poate face decât după criteriul preponderenţe.
Definiţi economia naturală şi autoconsumul.
Care sunt premisele apariţiei economiei de schimb?
5.4. Economia de piaţă

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi
funcţionare a economiei de schimb în care agenţii economici îşi desfăşoară
activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor
00:20 pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale în continuă creştere, cu resurse
economice limitate.
Economia de piaţă reprezintă un sistem economic, un mod specific de
fundamentare şi asigurare a coerenţei deciziilor privind problema economică
fundamentală a rarităţii60.
Economia de piaţă se manifestă în forme diferite de la o ţară la alta şi de la o
perioadă la alta. Ea are o serie de caracteristici generale, dar şi particularităţi
specifice, care sunt generate de condiţiile specifice ale fiecărei ţări şi ale fiecărei
etape istorice.
Tabel 8: Modelele economiei de piaţă
Economia de piaţă
Model teoretic - ideatic Model real
Economia funcţionează pe baza
Mecanismele naturale sunt
singurele care asigură echilibrul
conexiunii unui sistem de pieţe
Premise economice şi social-politice
între cerere şi ofertă

interdependente
Mecanismele naturale asigură
Interesul personal este decisiv în
alocarea optimă a resurselor
funcţionarea economică şi adoptarea
deciziilor
Se exclude orice intervenţie a Fiecare agent economic îşi asigură
statului şi a monopolurilor autoreproductibilitatea ca rezultat al
propriilor decizii
Cererea şi oferta determină Toţi agenţii economici se află în
producţia, organizarea şi raporturi de concurenţă, aceasta fiind
combinarea factorilor de producţie cel mai important factor de progres
dar şi de selecţie între agenţii
economici
Orice persoană are acces la bunurile Preţurile se formează pe baza cererii
produse prin intermediul nivelului şi ofertei corespunzător tipului de
şi dinamicii preţurilor piaţă existent.
Luând în considerare modul în care este organizată şi funcţionează economia
de piaţă, sesizăm existenţa de-a lungul timpului a următoarelor forme:
1. Economia de piaţă pură, care poate fi privită şi ca model teoretic, ce se
caracterizează printr-o asemenea organizare a economiei, în care raportul dintre
cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor. Specificul
60
92
pieţei este concurenţa liberă – pură şi perfectă – în care formarea preţurilor are loc în
mod liber, la toate categoriile de bunuri şi servicii. Agenţii economici, pe baza
proprietăţii private, acţionează liber şi independent, urmărindu-şi fiecare interesul
propriu. Forma de proprietate principală este proprietatea privată. Proprietatea de
stat este, în general, limitată la clădirile instituţiilor publice şi alte facilităţi necesare
guvernului pentru asigurarea funcţionării apărării naţionale, sistemului juridic,
sistemul apărării publice, învăţământului public etc. Drept urmare, statul nu intervine
în viaţa economică, decât pentru a crea cadrul juridic necesar şi în calitate de simplu
cumpărător, sau, dacă este cazul, de producător şi vânzător al anumitor bunuri.
Economia de piaţa pură şi perfectă este considerată de mulţi autori ca fiind
sinonimă cu economia capitalistă. Cu toate acestea, delimitarea economiei perfecte
de cea capitalistă este realizată cel mai bine de Peter Drucker. În lucrarea „Societatea
postcapitalistă” se consideră că în secolul XXI resursa economică principală nu mai
va fi capitalul ci cunoaşterea (societatea cunoaşterii - knowledge economy), ceea ce
face improprie folosirea termenului de capitalism pentru acest tip de societate.
Autorul numeşte noul sistem economic „postcapitalism”, înregistrând o deplasare a
centrului de greutate de pe resursa capital pe resursa informaţională61.
2. Economia de comandă sau planificată. Este tipul de economie opus
economiei de piaţă pure, manifestându-se ca o alternativă a acesteia, ca o soluţie prin
care se credea că se pot elimina disfuncţionalităţile ivite în mecanismele pieţei.
Economia de comandă are la bază proprietatea de stat, iar deciziile economice sunt
luate centralizat. Prin plan, se stabileşte pentru fiecare agent economic ce să producă,
cât să producă şi cum să producă. Interesul personal este subordonat interesului
general. De menţionat că şi economia de comandă este tot o economie de piaţă, însă
în care legile pieţei sunt încorsetate de planul centralizat, în care formarea preţurilor
se ghidează numai parţial după regulile pieţei. Mecanismul preţurilor este unul
administrativ, neţinând cont de raţionalitatea economică. Bunurile se vând şi se
cumpără pe piaţă, dar pe o piaţă dirijată de către plan, prin reguli artificiale şi nu
naturale. Economia de comanda este încă întâlnită în ţări precum Cuba, China,
Coreea de Nord. Sintetizând, putem considera că acest tip de economie prezintă
următoarele caracteristici:
 este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă,
aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele fiind
alocate prin plan;
 este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat
caracterizat printr-un stil de muncă formalist;
 este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu
cererea existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori.
Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a generat, în multe state foste
socialiste, economia de comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei de tranziţie,
care nu are nici trăsăturile economiei de comandă şi nici trăsăturile economiei de
piaţă, marcând trecerea de la sistemul falimentar al economiei centralizate la
economia modernă de piaţă. Problemele pe care trebuie să le soluţioneze fostele state
socialiste vizează o serie de aspecte: stabilizarea macroeconomică; preţul şi reforma
pieţei; crearea sectorului particular; privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de
stat; redefinirea rolului statului în economie.
3. Economia mixtă. Este tipul de economie de piaţă caracteristic pentru
economiile contemporane. Economia mixtă este o combinaţie, o mixtură între
întreprinderile private şi cele de stat, acesta din urmă fiind implicat atât în producţia,
cât şi în distribuţia bunurilor. În economia mixtă, răspunsurile la întrebările: ce să
61
Drucker F. Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti, 1999, p.18-21
93
produci, cât de mult să produci, cum să organizezi producţia şi pentru cine să
produci sunt determinate atât de acţiunile întreprinderilor private, cât şi de măsurile
de intervenţie şi de control ale statului în diferitele domenii ale economiei.
Mecanismele pieţei libere se întrepătrund cu mecanismele dirijismului statal.
Acestea din urmă sunt mai puternice în unele ramuri în care proprietatea de stat este
dominantă, respectiv în acele ramuri naţionalizate. Implicarea statului în economie
diferă de la o ţară la alta.
O altă formă de clasificare a sistemelor economiei de piaţă se poate realiza în funcţie
de criteriul mecanismului de stabilire a echilibrului economic, adică, modul în care
sistemul economic tinde spre punctul de echilibru când se produce o dezechilibrare.
După acest criteriu există două mari modele ale economiei de piaţă – modelul
neoclasic şi cel Keynesian.
Tabel 9: Modele ale sistemului economiei de piaţă

ECONOMIA DE PIAŢĂ
Modelul neoclasic Modelul Keynesian
sistemul economic se autoreglează, sistemul economic nu poate fi în
statul având o intervenţie minimă în echilibru la ocupare deplină ci poate
economie; variabila de comandă a exista un punct de echilibru la o
sistemului economic este considerată anumită rată a şomajului;
a fi oferta, acest model vizând în
special nivelul macroeconomic.
Caracteristici
forţele pieţei asigură corelaţia statul trebuie să aibă rol activ în

necesară sistemului economic, care, administrarea echilibrului astfel încât
datorită raportului cerere-ofertă va între şomaj şi inflaţie să existe un
gravita în jurul punctului de raport optim în diferite momente;
echilibru;
rolul statului constă în asigurarea variabila de comandă a sistemului
unei mase monetare în concordanţă economic este cererea agregată, acest
cu nivelul producţie şi necesităţile model considerând că este greşit să se
circulaţiei; extrapoleze funcţionarea nivelului
microeconomiei la nivel
macroeconomic, care trebuie modelat
conform propriilor legităţi.
La rândul său economistul Michel Albert, în lucrarea „Capitalism contra

capitalism”, apreciază că în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele
economice de piaţă: modelul neoamerican (S.U.A., Marea Britanie, Australia) şi
modelul renan (Germania, Elveţia, Suedia, Japonia, Austria) 62.
Să ne reamintim...
O altă formă de clasificare a sistemelor economiei de piaţă se poate realiza în funcţie
de criteriul mecanismului de stabilire a echilibrului economic, adică, modul în care
sistemul economic tinde spre punctul de echilibru când se produce o dezechilibrare.
După acest criteriu există două mari modele ale economiei de piaţă – modelul
neoclasic şi cel Keynesian.
Analizaţi locul pe care îl ocupă resursele umane în dezvoltarea economică, pornind
de la următoarea afirmaţie a Peter Drucker: „resursa economică de bază – mijlocul
de producţie, nu mai este capitalul, şi nici resursele naturale, nici munca. Ea este şi
va fi cunoaşterea”.
62
Albert Michel, „Capitalism contra capitalism”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
94
5.5. Trăsăturile economiei de piaţă
În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă

trebuie avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor trăsături63:
00:50
1. Preponderenţa proprietăţii private în economie. Aceasta stă la baza
manifestării libertăţii oamenilor în general şi a libertăţii economice în special, a
liberei iniţiative, a spiritului creativ etc. Proprietatea privată, sub diferitele ei forme,
asigură constituirea unui mediu economic caracterizat prin liberalism, cu o mare
diversitate de centre de activitate economică, fapt ce impune existenţa pieţei ca
mijloc de legătură şi cooperare între agenţii economici. Proprietatea privată nu
exclude existenţa şi a altor forme de proprietate, respectiv pluralismul formelor de
proprietate şi manifestarea fără oprelişti a tuturor agenţilor economici în cadrul vieţii
economice a societăţii. Toţi au drepturi egale de proprietari, îşi promovează propriile
lor interese economice, îşi asumă libertatea de a decide, suportând integral efectele
acţiunii lor.
2. Autonomia şi răspunderea decizională a agenţilor economici. Fiecare
agent economic în parte, în sistemul relaţiilor de piaţă, promovează interesul său
personal, care constituie, în acelaşi timp, impulsul care îl determină să acţioneze. Cu
alte cuvinte, autonomia este fundamentată pe interesul agenţilor economici şi are la
bază proprietatea privată. Aceasta, sub diferitele ei forme de manifestare, asigură
agenţilor economici o autonomie largă privind organizarea şi folosirea obiectului
proprietăţii, combinarea şi utilizarea factorilor de producţie, repartizarea rezultatelor
obţinute etc.
3. Piaţa este centrul vital al economiei, prin intermediul pieţei se realizează
legătura dintre producţie şi consum şi implicit se stabilesc legăturile între agenţii
economici. Piaţa, prin mecanismele ei, asigură reglarea activităţii economice. Ea
oferă acele informaţii necesare agenţilor economici pentru a decide ce să producă,
cum să producă, cât şi pentru cine să producă. Practic, nici un agent economic nu se
poate izola de piaţă. Piaţa este considerată ca fiind sufletul economiei.
4. Concurenţa este o condiţie de neînlocuit. Economia de piaţă este o
economie concurenţială. Concurenţa face posibilă acţiunea neîngrădită a legilor
pieţei, ea îi determină pe agenţii economici să acţioneze în direcţia introducerii
progresului tehnic şi maximizării eficienţei economice. În fond, ea stă la baza
progresului economic şi, implicit,al societăţii.
5. Economia de piaţă contemporană este o economie monetară. Cea mai
mare parte a schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, a banilor.
6. Preţul – privit ca măsurarea unui bun în expresie monetară – se stabileşte
pe piaţă, prin confruntarea dintre cerere şi ofertă. Chiar dacă intervin practici
administrative în stabilirea nivelului de preţ la un bun sau serviciu, punctul de
plecare în stabilirea preţului este dat de piaţă, prin jocul cererii şi ofertei.
Preţurile, în aceste condiţii, asigură atragerea resurselor economice în
funcţie de nevoile reale ale societăţii, are influenţe în sensul reducerii consumului de
resurse şi obţinerii de bunuri şi servicii cu costuri minime.
7. Existenţa unui cadru instituţional (sistemul de organizare a proprietăţii –
tipuri de întreprinderi, sistemul bancar, monetar, sistemul financiar etc.) structurat în
aşa fel încât să asigure maximum de libertate de decizie şi acţiune agenţilor
63
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit., p. 71-73
95
economici, în limitele impuse de sistemul social pe care sistemul economic îl
deserveşte.
8. Mobilul întregii acţiuni economice îl reprezintă profitul. Agenţii
economici desfăşoară activităţi, îşi asumă riscul, se zbat, având ca scop câştigul,
maximizarea acestuia. Nu există întreprinzător, mai mic sau mai mare, care să nu
urmărească câştigul. Deciziile economice sunt luate din această perspectivă. Acest
lucru este benefic atât pentru întreprinzător, cât şi pentru societate, deoarece profitul:
a) stimulează iniţiativa economică, contribuind la stimularea producţiei de
bunuri;
b) stă la baza creşterii economice; el este sursa principală a acumulărilor pe
baza cărora se asigură investiţiile, sursa de bază a creşterii economice;
c) asigură un control riguros asupra activităţii agenţilor economici. Eficienţa
se apreciază de aceştia, pornind de la nivelul profitului obţinut;
d) generează şi imprimă tuturor participanţilor la viaţa economică un spirit
de economisire, care se transmite de la nivelul conducerii fiecărei întreprinderi, până
la ultimul salariat al acesteia.
9. Statul democratic (organismele guvernamentale) intervine indirect şi
direct în viaţa economică a societăţii. El veghează la respectarea legilor pieţei,
intervine în calitate de consumator al unei părţi din resursele economice, consum
cerut de îndeplinirea funcţiilor sale specifice – apărare, educaţie, protecţie socială
etc. -, intervine în calitate de moderator al agenţilor economici (prin sistemul juridic,
prin pârghii monetare, financiare etc.).
10. Bunurile îmbracă forma de marfă, ele devin bunuri comerciale. Marfa
este un bun economic care satisface o anumită trebuinţă a omului (de consum
individual sau productiv) şi care ajunge în consum prin intermediul schimbului, a
actelor de vânzare-cumpărare. Nu toate bunurile economice sunt bunuri marfare.
Comentaţi următoarea opinie aparţinând economistului Paul Samuelson „…banii
reprezintă alături de capital şi de specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii
economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic
…şi etalonul de măsură a valorilor.”
5.6. Piaţa şi funcţiile ei

5.6.1. Conceptul de piaţă şi clasificarea pieţelor
Piaţa creează contextul necesar pentru ca profitul să devină principalul
01:15 stimulent pentru a realiza produse competitive şi la costuri cât mai mici. Piaţa, prin
sistemul liberei concurenţe, „permite obţinerea unei repartiţii a resurselor ale căror
grad de eficienţă este echivalent cu aceea a unui dictator care are acces la toate
datele economice şi sociale”64
Piaţa a apărut de timpuriu în istoria popoarelor şi a cunoscut un proces
îndelungat şi complex de cristalizare şi dezvoltare, jucând un rol crescând şi
îndeplinind funcţii diferite în procesul creşterii economice.
În economiile dezvoltate contemporane, s-a ajuns ca piaţa să reprezinte
mecanismul economico-social principal prin care se orientează activitatea agenţilor
economici şi alocarea resurselor în procesul de dezvoltare. Ea se prezintă ca un
sistem complex, în care interacţionează şi se condiţionează reciproc legile şi
mecanismele clasice ale pieţei – cererea, oferta, preţurile ş.a. – cu numeroase
instituţii cu funcţii de reglare, precum şi cu o conştiinţă de masă, juridică, economică
etc., formată în decursul unui proces îndelungat de instruire şi de practică.
64
H.Lapage, „Demain le liberalisme”, ed. Pluriel, 1978, p.227
96
Există două funcţii de bază pe care piaţa le îndeplineşte şi care sunt absolut
necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:
1. Piaţa realizează un contact permanent dintre producătorii şi consumatorii
de bunuri şi servicii, dintre ofertă şi cerere, dintre producţie şi consum atât la nivel
microeconomic cât şi macroeconomic, având următoarele semnificaţii:
 dinamica pieţei reflectă modificările produse în sistemul trebuinţelor
economice ale societăţii, orientând în acest scop, activităţile de producere a
bunurilor şi serviciilor;
 jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici îşi
procură şi utilizează toate resursele puse la dispoziţie prin intermediul
pieţei;
 sistemul propriu de pârghii economice creat de piaţă duce la reglarea
acesteia şi a economiei naţionale în ansamblu.
2. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor
economici, în calitatea lor de producători şi consumatori.
Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă, formată dintr-un
sistem de pieţe distincte, dar interdependente. Clasificarea formelor de piaţă se poate
realiza după următoarele criterii :
1. natura economică a bunurilor care constituie obiectul tranzacţiilor:
 piaţa satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor destinate consumului final;
 piaţa prodfactorilor – care cuprinde: piaţa muncii, piaţa pământului, piaţa
capitalului, piaţa informaţiei, piaţa resurselor naturale, piaţa de marketing, piaţa
creaţiei tehnice, piaţa serviciilor manageriale, piaţa monetară;
 piaţa financiar-valutară– care cuprinde: piaţa financiară, piaţa schimburilor
valutare.
2. existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem:
 piaţa reală – se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în
momentul tranzacţiei;
 piaţa fictivă – se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor
(bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).
3. momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor:
 piaţa la vedere – tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi moment;
 piaţa la termen – tranzacţia se finalizează ulterior, după un termen convenit
în momentul încheierii acesteia;
 piaţa disponibilă – să livreze la dorinţa consumatorului.
4. gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate:
 piaţa bunurilor omogene – uniforme;
 piaţa bunurilor eterogene – diversificate.
5. aria geografică:
 pieţe locale;
 pieţe zonale (regionale);
 pieţe naţionale;
 piaţa mondială – ca piaţă unică, indivizibilă.
6. raportul cerere-ofertă:
 piaţa vânzătorului – specifică stării de absorbţie, când cererea este mai
mare decât oferta;
 piaţa cumpărătorului – specifică stării de presiune, când oferta este mai
mare decât cererea.
7. tipul de concurenţă:
 piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
 piaţa cu concurenţă imperfectă, care cuprinde: piaţa cu concurenţă de
97
monopol, piaţa cu concurenţă de oligopol, piaţa cu concurenţă de oligopson
(monopson), piaţa cu concurenţă monopolistică.
5.6.2. Rolul şi limitele pieţei
Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte funcţii multiple în economia unei

ţări.
Înainte de toate, ea are drept funcţie adaptarea şi aducerea în stare de
compatibilitate a intereselor şi pretenţiilor cumpărătorilor şi vânzătorilor, a cererii şi
ofertei individuale şi agregate65.
În acelaşi timp, piaţa mijloceşte vânzarea mărfurilor şi deci recuperarea
cheltuielilor şi obţinerea profitului de către vânzător, permiţând finanţarea
dezvoltării şi realizarea altor obiective.
Piaţa elimină sau previne amplificarea elementelor administrative şi
subiectivismul, creează posibilitatea, pentru fiecare individ, a alegerii căilor de
satisfacere a trebuinţelor, constituindu-se într-un factor al democraţiei.
Rolul pieţei în economia contemporană, lucrările de specialitate pun în
evidenţă mai multe funcţii, între care:
 impulsionează întreprinderile să producă ceea ce solicită consumatorii;
 resorturile şi mecanismele pieţei stimulează orientarea profesională şi calificarea
oamenilor;
 prin intermediul preţurilor, orientează pe consumatori să utilizeze raţional bunurile
deficitare, precum şi resursele rare;
 grad ridicat de libertate economică;
 asigură informaţiile necesare cu privire la condiţiile locale66.
Piaţa şi mecanismele pieţei generează însă şi o serie de consecinţe negative
de ordin economico-social. Analiza pieţei a dus la evidenţierea unor limite în
funcţionarea sa optimă. Paul Wonnacott şi Ronald Wonnacott pun în evidenţă
următoarele limite ale pieţei: 1) paralel cu un mare grad de libertate pentru agenţii
economici, într-o economie de piaţă, cei săraci şi neajutoraţi au doar ceva mai mult
decât libertatea de a flămânzi. Producătorii nu răspund, în general, dorinţei
consumatorilor de a avea anumite produse, ci numai consumatorilor cu putere de
cumpărare; 2) un sistem în care întreprinderile private nu sunt deloc sau sunt puţin
dirijate de către stat poate fi foarte instabil, cu perioade inflaţioniste care conduc
apoi la recesiune; 3) într-un sistem de „laissez-faire67”, preţurile nu sunt întotdeauna
rezultatul acţiunii forţelor pieţei. Doar într-o economie cu o concurenţă perfectă,
preţul este determinat de intersecţia dintre curba cererii şi curba ofertei. În
majoritatea pieţelor, unul sau mai mulţi participanţi au puterea de a influenţa
preţurile. Monopolurile sau oligopolurile pot să restrângă producţia, pentru a
menţine preţurile ridicate; 4) activitatea consumatorilor şi producătorilor privaţi
poate avea efecte secundare nedorite; 5) piaţa nu poate funcţiona în anumite
domenii: în cazul unui conflict militar, indivizii nu-şi pot asigura propria lor apărare;
6) într-un sistem de „laissez-faire”, producătorii satisfac cerinţele, dorinţele
consumatorilor aşa cum sunt acestea exprimate pe piaţă.
65
66
Paul Wonnacott, Ronald Wonnacott, „Economics”, Ediţia a III-a, McGraw-Hill Book Co., 1986, p. 65.
67
Doctrină conform căreia problemele economice ale societăţii sunt soluţionate cel mai bine prin decizii individuale,
excluzându-se autoritatea colectivă. Ideea îşi are originea în scrierile fiziocraţilor, dar fundamentele ei analitice se
găsesc în opera lui Adam Smith şi la şcoala clasică.
98
Evidenţiaţi rolul şi limitele economiei de piaţă.
5.7. Mecanismul economic al schimbului de mărfuri
Prin repartiţie se realizează distribuirea rezultatelor economice ale activităţii

01:30 de producţie între participanţii la aceasta şi formarea veniturilor în societate.
Schimbul reprezintă ansamblul relaţiilor economice prin care se continuă
acest proces şi se asigură trecerea bunurilor; prin mijloace şi pe principii economice,
de la producător la consumatori prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare68.
Schimbul de mărfuri reprezintă cea mai importantă consecinţă a diviziunii sociale a
muncii69.
Baza generală a schimbului o constituie – aşa cum demonstra încă Adam
Smith, în „Avuţia naţiunilor” – specializarea în producţie şi diviziunea muncii. În
economiile contemporane, specializarea şi diviziunea muncii sunt foarte dezvoltate.
Viaţa a demonstrat că specializarea şi schimbul nu sunt altceva decât „feţele opuse
ale aceleiaşi monede”70
În acelaşi timp, conform teoriei economice a dreptului, mărfurile sunt „un
mănunchi de drepturi”, iar „schimbul de mărfuri este un schimb de drepturi de
proprietate”71
Trăsătura esenţială a activităţii şi relaţiilor de schimb o reprezintă
reciprocitatea şi echivalenţa transferului de la vânzător la cumpărător.
Prima etapă a economiei de schimb, care a durat o vreme îndelungată, a
reprezentat-o trocul. Acesta consta în schimbul direct marfă pe marfă, obiect pe
obiect, sau servicii pe marfă, sau marfă pe servicii. În dreptul roman sunt redate
formele esenţiale ale schimbului direct ca forme tip de contracte sinalagmatice
(bilaterale)72.
Atunci când economiile s-au dezvoltat, iar schimburile au devenit tot mai
complexe, au devenit evidente dezavantajele şi insuficienţele trocului: a) dificultăţile
de coincidenţă a necesităţilor; b) dificultatea de a stabili valori egale; c)
indivizibilitatea articolelor mari care fac obiectul schimburilor.
Cumpărătorul-consumator va urmări, totdeauna, achiziţionarea bunurilor
care-i fac trebuinţă la un preţ cât mai mic posibil.
Întreprinzătorul-vânzător studiază piaţa produselor şi creează mărfurile dorite
de oameni pentru a-şi spori veniturile, câştigul net. În virtutea competiţiei specifice
pieţei concurenţiale dintre producători, bunurile-mărfuri sunt produse cu cheltuieli
cât mai mici, pentru a putea promova pe piaţă un preţ la care marfa să se vândă, dar
şi să-i permită întreprinzătorului-vânzător obţinerea unei sume de bani din care să
poată recupera cheltuielile făcute şi să obţină un profit. Mai exact spus, preţul
obţinut trebuie să-i permită plata sau acoperirea costurilor de oportunitate aferente
diferiţilor factori de producţie.
Consumatorii îşi pot satisface mai bine cerinţele şi preferinţele la un cost mai
scăzut şi cu posibilităţi mai largi de alegere, de vreme ce masa mărfurilor oferite a
68
69
70
Geoffrey Whitehead, Economia, Editura Sedona, Timişoara, p. 182
71
Reinhard Blum, „Un al treilea drum. Principii organizatorice ale economiei naţionale”, Editura Universităţii „Al,. I.
Cuza” din Iaşi, 1994, p. 173
72
V.Nechita, Neculai Clipa, Nicolae Stoia, Gheorghe Lutac, Ion Pohoată, C.Drapu, Spiridon Pralea, Economie politică,
Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992, vol.I,p.236
99
crescut. Producătorii, deşi nevoiţi să vândă mărfurile la preţuri mai mici, în raport cu
situaţia anterioară, când erau mai puţini pe piaţa produsului respectiv, îşi vând
mărfurile la un preţ care remunerează factorii de producţie utilizaţi, munca, capitalul,
pământul, neofactorii.
Studiul schimbului poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere cum
de altfel a fost interpretat de-a lungul istoriei în diferitele şcoli de gândire
economică:
1. Privind fenomenul la scară individuală, o largă circulaţie are ideea
clasicilor, după care oamenii se angajează în procesul schimbului pentru a-şi
satisface propriile nevoi şi cu speranţa de a-şi îmbunătăţi situaţia prin schimb.
2. Obiectul schimbului îl constituie bunurile-obiecte de consum respectiv
mijloacele de producţie, sau, mai larg, factorii de producţie, pe termen scurt, mediu
şi lung.
3. Privite la o scară mai largă, schimburile se întrepătrund şi dau naştere la
piaţă, iar aceasta nu poate fi văzută numai ca locul pentru realizarea indirectă a
dorinţelor individuale, ci şi ca o instituţie socială prin intermediul căreia indivizii pot
coopera într-un anumit fel, în vederea satisfacerii dorinţelor. Pe această bază,
oamenii devin coparticipanţi, prin actele de schimb, la procesul de creştere a avuţiei,
în beneficiul tuturor.
4. Fiecare mizează şi urmăreşte un anumit avantaj în procesul schimbului. Cu
privire la această problemă, în literatura economică s-au formulat două viziuni
(teorii): teoria avantajului absolut şi cea a avantajului relativ.
Definiţi schimbul şi arătaţi rolul său în economia de piaţă.
5.8. Avantajele şi funcţiile schimbului
Există o anumită asemănare în ceea ce priveşte comportamentul

producătorilor, legată de fixarea preţurilor şi a cantităţilor produse. Din această
01:40 cauză între agenţii economici, în lupta lor concurenţială, se impun anumite strategii
sau înţelegeri. O strategie adeseori întâlnită (îndeosebi în schimburile internaţionale)
este obţinerea avantajului absolut sau a celui relativ73.
Avantajul absolut, avut în vedere de A. Smith, înseamnă sporul de producţie
pe care îl obţine un producător în raport cu altul, utilizând acelaşi volum de resurse
pentru obţinerea aceluiaşi tip de produs.
Fiecare agent economic posedă un avantaj absolut în producerea unui bun,
avantaj care este asigurat pe baza anumitor condiţii climatice favorizante, calităţii
pământului, disponibilităţii resurselor naturale, de muncă şi capital, a tehnologiei sau
spiritului antreprenorial. Fiecare producător se specializează în producerea acelor
bunuri pentru care posedă un avantaj absolut, celelalte fiind obţinute prin schimb.
Mărimea beneficiilor depinde de preţurile la care se realizează tranzacţiile, fiind
necesară analiza costurilor de oportunitate (ce şi cât trebuie să ofere dintr-un bun
pentru a obţine un alt bun). Teoria avantajului absolut poate fi extrapolată la nivelul
comerţului internaţional (avantajul absolut al unei ţări în raport cu alta)
Avantajul relativ sau comparativ (noţiune definită pentru prima dată de
David Ricardo în urma cu cca. 150 de ani) constă în surplusul producţiei (sau al
utilităţilor) pe care un agent economic îl obţine de la producerea unui bun marfă,
73
Frois-Gilbert Abraham, „Economie politică”, Editura. Humanitas, 1994, Bucureşti, 249
100
atunci când costul de oportunitate este mai mic decât cel al concurentului său.
În ceea ce priveşte rolul schimbului într-o economie de piaţă, acesta poate fi
interpretat şi prin prisma funcţiilor sale.
Tabel 10: Funcţiile schimbului în economie

SCHIMBUL DE BUNURI ŞI SERVICII
1. bunurile şi serviciile trec de la cei care le produc către cei
care au nevoie de ele;
2. partenerii de schimb se specializează în producerea anumitor
bunuri iar prin aceasta creşte productivitatea muncii şi
FUNCŢII
producţia naţională;
3. permite obţinerea de câştiguri prin însumarea efortului;
4. contribuie la formarea unor fluxuri productive şi comerciale;
5. determină cooperarea socială prin modificarea configuraţiei
bunurilor şi a proporţiilor de schimb;
6. favorizează introducerea şi promovarea progresului tehnic şi
prin aceasta creşterea calităţii produselor.
Comentaţi următoarea afirmaţie: „Un grup de indivizi, regiuni sau naţiuni vor putea
să producă mai mult atunci când fiecare se specializează în producerea bunurilor şi
serviciilor pe care le poate furniza la un cost scăzut şi îşi foloseşte venitul obţinut din
vânzări pentru a cumpăra bunurile pe care le doreşte dar pe care le poate asigura
numai la un cost ridicat.”74
5.9. Costurile de tranzacţie
Tranzacţiile concepute ca înţelegeri între două sau mai multe firme, prin care
sunt stabilite modalităţi de transmitere a unor drepturi şi obligaţii în cadrul unor
01:45
schimburi comerciale, dezvoltă în interiorul lor un flux continuu de activităţi în
contextul dinamic al vieţii economice. Din această perspectivă, tranzacţia se
constituie ca unitate de bază în arhitectura edificiului economic unde se împletesc
într-o modalitate organică interacţiunea celor trei elemente esenţiale referitoare la:
raritatea (insuficienţa) resurselor; eficienţa şi ordinea ce trebuie să caracterizeze
normalitatea într-o economie de piaţă deschisă75. Sfera noţiunii de tranzacţie
depăşeşte vechea definiţie întâlnită în economia clasică, legată de natura unor
arhetipuri specifice relaţiilor sociale. În viziunea lui J. R. Commons (1990)76,
tranzacţiile apar în calitate de trans-acţiuni diferite de comportamentele
individualizate proprii schimburilor de mărfuri. Tranzacţiile pot fi clasificate după
diverse criterii.
Competiţia între producători este dependentă şi de nivelul costurilor de
tranzacţie. Costurile de tranzacţie mici77 facilitează costurile de redefinire şi apărare
a proprietăţii; costuri scăzute de transfer a cunoaşterii; stimulează identificarea
oportunităţilor şi a inovaţiei prin costuri interacţionale reduse, partajarea riscurilor, a
datoriilor si a resurselor prin intermediul încrederii pe care o produce. Toate aceste
sunt elemente necesare ale competitivităţii firmei.
Costul de tranzacţie cuprinde toate cheltuielile, directe şi indirecte, explicite
74
Gwartney D. James, Straub I. Richard, „Economie şi prosperitate”, Editura Alutus, Bucureşti, 1995, p. 17
75
Iancu Aurel, „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 579
76
Commons R.John , Institutional Economics. Its Place in Political Economy, vol. one, Transaction Publisher New
Brunswick, 1990
77
Coase R. H. (1937) – articol republicat sub numele „La nature de la firme”, Revue Française d’Economie, 1987.
101
şi implicite pe care le face cumpărătorul în procesul de achiziţionare a unui bun, cu
excepţia preţului plătit vânzătorului pentru acest bun. Aici intră: costul aşteptării,
costul deplasării, costul informaţiei, costul determinat de riscurile asumate, precum
şi cel aferent adoptării deciziei. Toate acestea, împreună cu preţul de piaţă plătit
pentru bunul respectiv, alcătuiesc costul de oportunitate al consumului78.
În perioada actuală, teoriile economice furnizează suficiente căi de acţiune
asupra anumitor activităţi specifice descentralizării, subliniind eficienţa în termenii
costurilor de tranzacţionare şi de producţie.
Studiile recente au lărgit orizontul de analiză prin precizarea mai riguroasă a
elementelor componente ale structurii costurilor de tranzacţie, contribuind la
explicitarea adecvată a unor categorii de activităţi economice prin racordarea lor la
datele statistice şi la evidenţele contabile.
Menţionăm în acest sens, un studiu publicat de Matthews (1986)79, unde
subliniază că: „Ideea fundamentală a costurilor de tranzacţie este aceea că ele
reprezintă costul aranjamentelor încheierii unui contract ex-ante80, precum şi costul
monitorizării şi cel al impunerii ex-post81, ca opus al costurilor de producţie, care
sunt costuri de executare a contractului”. De asemenea, economistul englez
Eggertsson82 (1990) prelua elementele definitorii menţionate de Matthews,
evidenţiind următoarele activităţi legate de sfera schimbului dreptului de proprietate,
care antrenează la rândul său o serie de costuri de tranzacţie, cum ar fi:
1. Procurarea informaţiilor privind formarea preţului, calitatea mărfurilor,
inputurile de muncă, cumpărătorii şi vânzătorii potenţiali şi comportamentul lor în
diferite circumstanţe;
2. Negocierea necesară pentru a găsi adevărata poziţie a cumpărătorilor şi
vânzătorilor în legătură cu preţurile şi cu alte condiţii contractuale;
3. Încheierea contractelor;
4. Monitorizarea partenerilor contractuali pentru a urmări respectarea
prevederilor contractuale;
5. Executarea judecătorească a contractelor şi respectarea daunelor când
partenerii nu respectă obligaţiile contractuale;
6. Protecţia drepturilor de proprietate împotriva celor ce le încalcă.
Referitor la explicitarea structurii şi a măsurării elementelor componente ale
costurilor de tranzacţie, o contribuţie semnificativă revine şi economiştilor John J.
Wallis şi Douglas C. North83 (1986), care au formulat observaţia justă, că, în practică
costurile de tranzacţie nu sunt evidenţiate separat de restul costurilor. Ambii
economişti au evidenţiat şi au separat în cadrul costurilor, mai întâi, activităţile
economice (şi actorii economici) de restul activităţilor care nu sunt asociate cu
schimburile (producţia).
Raportată la sectorul tranzacţiilor, întreaga sumă a resurselor folosite în
activităţile de tranzacţie reprezintă mărimea costurilor de tranzacţie. Economiştii
78
79
Matthews R. C. O. „The Economics of Institutions and the Sources of Growth”, in Economic Journal, vol. 96,
decembrie 1986, p.106.
80
Costurile ex ante, care corespund fazelor de informare, stabilire a caietului de sarcini, căutarea partenerilor,
depunerea ofertelor, precum şi costurile legate de elaborarea contractului cu furnizorul ales. Cu cât activităţile
menţionate nu se abat prea mult de la standard din perspective comerciale şi tehnologice, cu atât costurile implicate de
tranzacţie sunt mai mici.
81
Costurile ex post cuprind cheltuielile de organizare şi funcţionare ale structurii de control şi reglementare a
conflictelor. Aceste costuri sunt influenţate de incertitudinea evoluţiei relaţiilor dintre parteneri.
82
Eggertsson Thrainn, „Economic Behavior and Institutions”, Cambridge University Press, Cambridge, 1990, p.15.
83
Wallis John J. and North C. Douglas – Measuring the Transaction Sector in the American Economy 1870-1970, citat
de Engerman S. L. and Gallman R.E. in Long –Term Factors in American Growth, The University of Chicago Press,
Chicago, 1986.
102
americani Wallis şi North de exemplu au estimat, prin calcul pentru anul 1970,
mărimea costurilor totale ale sectorului de tranzacţii din economia SUA, mărime
cuantificată la aproximativ 55% în raport cu P. N. B84.
Ponderea procentuală a costurilor tranzacţionale a devenit un sector
important al economiei moderne de piaţă, valoarea acestora depăşind adesea
valoarea costurilor sectorului de transformare (de producţie), după cum se constată
în ultimele decenii într-o economie dezvoltată ca în cazul celei americane.
Analiza clasificării costurilor de tranzacţie presupune luarea în considerare a
costurilor de tranzacţie private drept efecte ale funcţionării pieţei în condiţiile liberei
concurenţe. Clasificarea generatorilor de costuri necesită o redefinire a structurii
costurilor de tranzacţie prin prisma funcţionării atât a pieţei, cât şi a funcţionării
firmei. Preluarea de către firmă a unor noi activităţi, prin optimizarea integrării pe
orizontală şi verticală înseamnă existenţa desfăşurării relaţiilor inter-firme dominate,
pe de o parte de incertitudine, oportunism şi tendinţe monopoliste şi monopsoniste,
iar pe de altă parte, creşterea costurilor rezultate de folosirea firmei, a organizării şi
coordonării acesteia. Costurile sunt date de complexitatea proceselor de conducere,
de birocratizarea accentuată şi de nevoile unei comunicări eficiente.
Clasificarea factorilor generatori de costuri de funcţionare a pieţei şi firmei
nu trebuie să se raporteze la condiţiile concurenţei perfecte, ci acestea urmează să fie
stabilite în funcţie de condiţiile reale de funcţionare a pieţei şi firmelor.
Structura costurilor de tranzacţie, în analiza economică, variază în funcţie
atât de factorii de producţie, cât şi de stadiile proceselor de producţie. În primul rând,
categoriile costurilor de tranzacţie necesită împărţirea factorilor de producţie în patru
categorii distincte:
 capitalul fizic şi financiar constituit din maşini şi utilaje în procesul de
producţie şi din capital lichid;
 capitalul uman ce cuprinde cunoştinţe, experienţă şi calificare
profesională;
 informaţia – cunoştinţe şi date statistice;
 intensitatea muncii legată de efortul pentru obţinerea rezultatelor
planificate.
În al doilea rând, categoriile de costuri de tranzacţii legate de procesul de
producţie necesită şi divizarea acesteia în cele trei perioade de timp: 1) pre-
producţie; 2) producţie; 3) post-producţie.
Mecanismul real al pieţei implică alocarea resurselor prin intermediul
preţurilor concurenţiale la care se adaugă costurile specifice funcţionării pieţei
reflectate de: costul negocierilor; costul generat de riscul nerespectării clauzelor
contractuale; de insuficienţa şi calitatea informaţiilor; de oportunismul manifestat de
unii furnizori şi unii clienţi. În acest sens, R. Coase85 atrăgea atenţia, încă din 1937,
că funcţionarea reală a pieţei nu este gratuită, deoarece prin natura ei antrenează
costuri specifice legate de sistemul de preţuri caracteristice pieţei concurenţiale,
generatoare a costurilor de tranzacţie provocate de stabilirea partenerilor de schimb,
de procesul de negociere şi garantare a contractului.
Altfel spus, alocarea neraţională a resurselor prin forţa legii juridice va fi
întotdeauna corectată pe piaţă de schimbul liber86.
Să ne reamintim...
Competiţia între producători este dependentă şi de nivelul costurilor de
tranzacţie. Costurile de tranzacţie mici facilitează costurile de redefinire şi apărare a
84
Aurel Iancu, op.cit. p. 581.
85
Coase C. Ronald (1937) – The Nature of the Firm, in Economica no.4.
86
Gheorghe Postelnicu, Nobel pentru economie, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, p. 142-143.
103
proprietăţii; costuri scăzute de transfer a cunoaşterii; stimulează identificarea
oportunităţilor şi a inovaţiei prin costuri interacţionale reduse, partajarea riscurilor, a
datoriilor si a resurselor prin intermediul încrederii pe care o produce. Toate aceste
sunt elemente necesare ale competitivităţii firmei.
5.10. Utilitatea şi comportamentul consumatorului
Curentul neoclasic aprecia că utilitatea economică este satisfacţia pe care o

obţine un consumator dat prin folosirea unei cantităţi (doze) determinate dintr-un
bun economic în condiţii determinate de loc şi de timp.
02:00 Astfel, în prezent utilitatea este definită ca fiind capacitatea reală sau
presupusă a unui bun de a satisface o nevoie umană prin folosirea sa în producţie sau
în consumul final, personal. Utilitatea este dată de proprietăţile, de însuşirile (fizice,
chimice etc.) proprii fiecărui bun economic87.
Utilitatea este determinată de existenţa a doi factori cu influenţă majoră
asupra modului său de manifestare: bunurilor economice (care satisfac necesităţile
de consum) şi costul de oportunitate (costul alegerii).
Bunurile economice care formează obiectul schimburilor de piaţă sunt
mărfuri. Ceea ce se produce pentru consumul propriu şi nu se vinde nu este marfă; în
general, prin marfă se înţelege un obiect sau un bun care, prin proprietăţile sale,
satisface o trebuinţă şi care, totodată, este destinat schimbului pe piaţă, trecând de la
producător la consumator prin intermediul relaţiilor de vânzare-cumpărare.
Caracteristica esenţială a bunurilor-marfă o reprezintă, aşa cum rezultă şi din
definiţia mai sus menţionată, unitatea organică dintre cele două laturi sau proprietăţi:
a) de a satisface o trebuinţă sau de a fi utile omului; b) de a fi destinate vânzării pe
piaţă şi de a trece de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare. Pornind
de aici, Adam Smith, în lucrarea sa „Avuţia naţiunilor”, vorbea de două atribute ale
bunurilor-marfă: valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb.
Sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o
nevoie, proprietate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi
însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri; este studiată în
special de merceologie, fiind numită şi valoare de întrebuinţare.
Spre deosebire de utilitatea tehnică, utilitatea economică include raportarea la
o nevoie, la o trebuinţă concretă a consumatorului potenţial. Doar în măsura în care,
prin însuşirile sale, un bun răspunde unei nevoi a consumatorului, devine posibil
raportul de schimb pe piaţă. Utilitatea economică are un caracter individual şi
subiectiv.
În teoria economică (bazată pe abordările neoclasice) utilitatea unui bun
capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
 proprietăţile, însuşirile bunului vin în întâmpinarea unei nevoi a
cumpărătorului, nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu normele
morale, cu sistemul de valori dominante, cu tradiţiile şi obiceiurile în care
acesta trăieşte, iar el conştientizează şi este convins că respectivul bun
economic îi aduce o satisfacţie;
 cumpărătorul dispune de abilitatea şi de cunoştinţele necesare sau de
conexiunile tehnico-economice cerute pentru a obţine satisfacţie de pe urma
respectivului bun (are capacitatea de a utiliza sau consuma bunul respectiv).
Pentru a exprima interdependenţa dintre sensul general şi cel economic al
utilităţii, pot fi folosiţi, alături de noţiunea de utilitate, următorii termeni:
 valoarea de întrebuinţare, ca totalitate a proprietăţilor fizice, chimice, estetice
87
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.453
104
etc., care dau utilitate unui bun;
 ofelinitatea, noţiune propusă de Vilfredo Pareto pentru a desemna însuşirea
unui bun de a satisface dorinţa, legitimă sau nu, a unui consumator.
 dezirabilitatea, ceea ce merită a fi dorit, căutat; Paul A. Samuelson înţelege
prin utilitate satisfacţia obţinută de om, sau gradul de preferinţă a
consumatorului pentru o marfă sau un serviciu oarecare.
În gândirea clasică se apreciază că bunurile identice au aceeaşi utilitate
economică, indiferent de persoana care le consumă. În acest caz, utilitatea
economică totală a unei mulţimi de produse identice, ca sumă a utilităţilor
individuale ale fiecărui produs al mulţimii, poate fi calculată şi ca produsul dintre
utilitatea individuală (ui), aceeaşi pentru fiecare element şi numărul de unităţi ce
alcătuiesc mulţimea – n;
n
Ut = ui x n sau Ut   ui
i 1
unde: Ut = utilitatea totală; ui = utilitatea individuală.
În gândirea neoclasică, utilitatea intrinsecă a unui bun poate fi considerată
utilitate economică, atunci când sunt îndeplinite următoarele trei condiţii:
1. Însuşirile bunului-marfă corespund unei trebuinţe a cumpărătorului,
indiferent că aceasta este reală sau imaginară, tradiţională sau modernă etc.
2. Cumpărătorul este conştient de faptul că bunul, prin proprietăţile sale, îi
satisface o trebuinţă.
3. Cumpărătorul are cunoştinţele necesare pentru a-l folosi.
Utilitatea poate fi privită ca o valoare care reprezintă nivelul satisfacţiei
primită prin consumul unui anumit bun, iar principiul maximizării satisfacţiei devine
în economia modernă, maximizarea utilităţii. Prin urmare, între două bunuri cu
utilităţi diferite, se preferă cel cu utilitate superioară, iar faţă de mărfurile cu aceleaşi
utilităţi, consumatorul este indiferent.
Utilitatea se poate manifesta în mai multe moduri. Datorită acestui fapt ea
poate fi grupată în funcţie de următoarele criterii:
a) după modalitatea în care se determină:
 utilitate cardinală, care influenţează asupra ordinii, dar şi asupra
intensităţii preferinţelor;
 utilitate ordinală, care are efect doar asupra ordinii preferinţelor;
b) după cantitatea de bunuri consumate la care se referă:
 utilitate individuală, care exprimă satisfacţia generată consumatorului de
fiecare unitate consumată dintr-un bun;
 utilitate totală, care exprimă satisfacţia totală resimţită de consumator ca
urmare a consumului sau utilizării unei cantităţi totale dintr-un bun;
 utilitate marginală, care exprimă utilitatea adiţională, obţinută prin
consumul unei unităţi suplimentare de marfă, când cantităţile celorlalte
mărfuri sunt neschimbate.
Utilitatea economică totală reprezintă satisfacţia resimţită de un individ în
urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun sau din bunuri diferite într-
o perioadă dată. De exemplu, dacă un consumator utilizează 5 doze dintr-un bun, iar
utilitatea medie individuală resimţită de el este de 3 utili, atunci utilitatea totală este
de 15 utili. Utilitatea totală este crescătoare, odată cu cantităţile consumate şi se
exprimă prin funcţia utilităţii totale.
U = f (x1)
Din exemplul anterior se desprinde faptul că utilitatea individuală (unitară)
reprezintă satisfacţia, intensitatea dorinţei, a nevoii pe care o aduce o porţie (doză)
dintr-un bun consumat de către un individ. Este un segment al unei anumite nevoi
105
umane care poate fi satisfăcută prin consumarea unei cantităţi date dintr-un bun.
Utilitatea marginală (UM) se calculează ca diferenţă între utilitatea totală
(Ut) conferită de masa totală de bunuri după suplimentarea consumului şi utilitatea
totală dată de cantitatea de mărfuri existentă înaintea suplimentării consumului. Ea
se supune legii utilităţii marginale descrescătoare88, care a fost formulată prima dată
de către A. Gossen (1843) şi care arată că suplimentul de utilitate furnizat de
cantitatea crescătoare dintr-un bun se va diminua până la zero, corespunzător
punctului de saţietate la care utilitatea marginală este nulă.
Umg= ΔUT / ΔX
unde: ΔUT = variaţia absolută a utilităţii totale; ΔX = variaţia absolută a cantităţii
consumate din bunul x.
Prin urmare, un consumator va continua să cumpere un produs dat, atât
timp cât satisfacţia ce i-o oferă ultima unitate consumată (utilitatea marginală)
egalează sau excede utilitatea marginală rezultată din aceeaşi cheltuială a altui
produs. După W. Stanton89 , ipotezele teoriei utilităţii marginale sunt:
 consumatorul încearcă întotdeauna să-şi maximizeze satisfacţia (utilitatea) în
interiorul limitelor resurselor financiare;
 el are cunoştinţe complete asupra resurselor alternative pentru satisfacerea
nevoilor sale;
 el acţionează întotdeauna într-o manieră raţională.
Figura 11: Corelaţia dintre utilitatea totală şi marginală
Se observă în figura 11 că utilitatea totală reprezintă o funcţie crescătoare
88
Paul Samuelson, W.D. Nordhaus, „Micro-économie”, Les Éditons d’Organisation, Paris, 1995, p. 156
89
W. Stanton, Fundamentals of Marketing, Fourth Edition, McGraw Hill, 1975, cap. 4
106
până la un punct de maxim, în timp de utilitatea marginală reprezintă o funcţie
descrescătoare până într-un punct minim numit punct de saturaţie.
În gândirea neoclasică marginalistă s-au dezvoltat două metode de calcul a
utilităţii: metoda cardinală şi metoda ordinară.
A. Metoda cardinală (denumită şi numerică) se bazează pe compararea
cantitativă a utilităţii, pentru diferite structuri ale consumului, prin atribuirea unui
număr de unităţi de utilitate pentru fiecare cantitate din structura consumului.
Consumatorul atribuie aceste unităţi pe baza satisfacţiei personale. De exemplu:
1 kg de pâine = 5 unităţi
1 kg de fructe = 10 unităţi
1 kg de carne = 50 unităţi.
În acest caz, utilitatea unui kg de carne este de 5 ori mai mare în raport cu 1
kg de fructe şi de 10 ori mai mare în raport cu 1 kg de pâine.
B. Măsurarea ordinală se bazează nu pe măsurarea utilităţii, ci pe ordonarea
şi ierarhizarea raţională a bunurilor în funcţie de preferinţele consumatorului şi de
intensitatea nevoilor. Ea are la bază următoarele premise:
1) consumatorul acţionează cu un scop bine determinat: maximizarea
satisfacţiei;
2) alegerea făcută de consumator se bazează pe trei reguli (axiome):
a) el este capabil să ordoneze şi să ierarhizeze variantele de consum;
b) fiecare variantă de consum are o ordine ierarhică precisă în preferinţele
consumatorului (reflexivitate);
c) el este coerent şi consecvent în alegerile sale (tranzitivitate).
Metoda utilităţii ordinare are capacitatea de a surprinde cel mai bine
comportamentul consumatorului, care compară bunurile în funcţie de preferinţe şi de
restricţiile bugetare. În acest scop se utilizează un set de variabile de analiză care
cuprinde: curbele de indiferenţă, rata marginală de substituţie şi linia bugetară.
Curbele de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă ansamblul combinaţiilor
de bunuri care permit obţinerea aceleiaşi satisfacţii. Ordonarea preferinţelor
consumatorilor determină apariţia programelor de consum. Programul de consum
surprinde una din mulţimea combinaţiilor făcute de cumpărător cu bunurile
economice din lista de priorităţi. Limităm alegerea la două bunuri X şi Y. Fie două
programe dezirabile de consum (x1 şi y1) şi (x2 şi y2), unde x1 şi y1 reprezintă unităţi
consumate din cele două bunuri X şi Y. Cumpărătorul poate avea atitudini diferite
faţă de aceste două programe: a) preferinţă faţă de unul din cele două programe (x 1,
y1) > (x2 , y2); b) indiferenţă faţă de un program sau altul (x1, y1) ~ (x2 , y2). Două
programe sunt echivalente dacă consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de
utilitate agregată în adoptarea lor.
Ua (x1, y1) = Ua (x2 , y2)
Curba care reuneşte toate programele, referitoare la
cele două bunuri X şi Y, de la care consumatorul scontează să obţină acelaşi nivel de
utilitate agregată este curba de indiferenţă prezentată în figura 12.
Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare, nu se pot
intersecta (aceeaşi combinaţie nu poate da nivele diferite de satisfacţie) şi panta
curbei de indiferenţă este dată de rata marginală de substituţie.
107
Figura 12: Curba de indiferenţă pentru două programe de consum A şi B
Rata marginală de substituţie (Rms) măsoară cantitatea dintr-un bun la care un

consumator este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt
bun astfel încât să-şi menţină acelaşi nivel de utilitate agregată (totală).
Consumatorul va renunţa la un program acceptat anterior pentru un alt program
echivalent care să îi aducă aceeaşi satisfacţie.
Rms  
y y y
2 1
x x x2  x1
y
La variaţii foarte mici ale programelor de consum, rata marginală de
substituţie se poate considera identică cu mărimea pantei curbei de indiferenţă.
Dreapta bugetului defineşte ansamblul combinaţiilor de mărfuri pe care
consumatorul le poate obţine ţinând seama de constrângerea sumei de bani destinate
consumului.
Considerând cele două bunuri X şi Y, preţurile lor Px şi Py precum şi venitul
disponibil Vd, ecuaţia care face legătura între aceste variabile este ecuaţia bugetului:
Vd = QxPx + QyPy
Unde Qx şi Qy sunt cantităţi consumate (Kg., buc.) din bunurile X şi Y.
Figura 13: Dreapta bugetară
108
Pentru orice program de consum situat pe dreapta bugetului există venitul
disponibil necesar achiziţionării cantităţilor dorite din bunurile X şi Y.
Comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de decizie
prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care dispune
şi de la condiţiile pieţei urmăreşte să-şi maximizeze satisfacţia sub constrângerea
venitului disponibil şi a preţurilor pieţei.
Comportamentul consumatorului este o componentă a comportamentului
economic al oamenilor. În sens restrâns, comportamentul consumatorului reprezintă
conduita oamenilor în cazul cumpărării şi al consumului de bunuri materiale şi
servicii. În sens larg, el include întreaga paletă de conduite de manifestare ale
utilizatorului final de bunuri materiale şi nemateriale90. Pornind de la diverse
variante prezentate în literatura de specialitate, se dă următoarea definiţie acestui
concept: totalitatea actelor decizionale realizate la nivel individual sau de grup,
legate direct de obţinerea şi utilizarea de bunuri şi servicii, în vederea satisfacerii
nevoilor91.
Comportamentul consumatorului poate fi mai bine înţeles dacă este
interpretat ca un proces de decizie pentru că, în cele din urmă, rezultanta
comportamentului este hotărârea pe care o ia cumpărătorul privind achiziţionarea şi
consumul anumitor bunuri ce-i sunt necesare.
Factorii de influenţă asupra comportamentului sunt numeroşi şi, din punct de
vedere al sursei, ei sunt interni (variabile endogene) şi externi (variabile exogene).
Din punct de vedere al naturii lor, ei sunt economici, psihologici, sociali etc.
Variabilele endogene sunt cele de natură psihologică, ce cuprind
caracteristicile personale ale individului (vârsta şi etapa din ciclul de viaţă),
personalitatea sa, reprezentările sale despre bunurile şi serviciile menite să-i satisfacă
trebuinţele, procesele de percepţie, învăţare şi gândire ce au loc la nivel mental.
Variabilele exogene, specifice mediului în care trăieşte şi activează
consumatorul, se împart în două categorii: cele direct observabile şi cele care nu sunt
direct observabile. În rândul variabilelor exogene direct observabile se înscriu
factorii demografici şi cei economici; în rândul factorilor demografici se pot aminti,
la nivel individual: distribuţia după sex, vârstă, nivel de instruire, ocupaţie, stare
90
Mircea Teodoru, Preţul şi mecanismul său de formare, (teză de doctorat, Cond. Şt. Prof. dr. C. Enache), ASE, 2000,
p. 85.
91
I. Cătoiu, N. Teodorescu, Comportamentul consumatorului. Teorie şi practică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.
15.
109
civilă, domiciliu (urban/rural, zonă geografică); la nivelul familiei (gospodăriei):
ocupaţia capului de familie, mărimea gospodăriei domiciliu (urban/rural, zonă
geografică). La categoria factorilor economici se iau în considerare: situaţia
materială a unei persoane (veniturile, cheltuielile) şi a întregii familii (gospodării),
preţurile mărfurilor şi tarifele serviciilor, produsul intern brut/net pe locuitor, nivelul
consumului unor produse sau servicii, gradul de înzestrare cu bunuri de folosinţă
îndelungată, vânzările cu amănuntul şi prestările de servicii către populaţie, puterea
de cumpărare a populaţiei, indicii preţurilor, rata inflaţiei.
Se consideră că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când obţine de pe urma
achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă pornind de la
preferinţele exprimate sub forma programelor de consum şi ţinând seama de venitul
şi de preţurile unitare ale bunurilor economice.
Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de
repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie
(utilitate agregată), comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului
disponibil şi ale preţurilor date.
Echilibrul consumatorului = max.UT.
adică condiţia de echilibru este:
Vd  xp x  yp y

 Umgx Px
U
 mg  max  
 Umgy Py
(condiţii ce trebuie realizate simultan).
În teoria economică, alegerea de echilibru a consumatorului la variaţia
preţului unui bun cumpărat generează două efecte: efectul de substituţie; efectul de
venit.
Efectul de substituţie al variaţiei preţului unui bun cumpărat se manifestă
prin substituirea bunurilor de către consumator, astfel: la creşterea preţului unui bun,
consumatorul alege mărfurile care îl substituie pe acesta, dacă preţurile noilor
produse nu s-au modificat. La scăderea preţului unui bun, consumatorul îl alege pe
acesta şi renunţă la mărfurile care îl substituie, dacă preţurile acestora din urmă nu s-
au modificat.
Efectul de venit al variaţiei preţului unui bun cumpărat se concretizează în
dinamica venitului real al consumatorului, respectiv a puterii de cumpărare reale a
acestuia, astfel: la creşterea preţului unui bun, venitul real se micşorează, dacă
bugetul de consum nu se modifică. La scăderea preţului unui bun, venitul real creşte,
dacă bugetul de consum nu se modifică.
APLICAŢIE:
Fie funcţia de utilitate a unui consumator U(x,y) = ½ xy, venitul disponibil Vd =
200.000 lei, preţul unitar al bunului x: Px = 4.000 lei / buc, iar preţul unitar al bunului
y: Py = 10.000 lei / buc. Să se determine:
a) cantităţile optime consumate din cele două bunuri,
b) rata marginală de substituţie între x şi y în condiţiile de echilibru.
110
a) condiţia de echilibru este:
Vd  xp x  yp y

  (condiţii ce trebuie realizate simultan)
U mg  max .

 Vd  xp x  yp y înlocuind cu datele problemei rezultă:
 200000  4000 x  10000 y , prin simplificare obţinem:
100  2 x 2
 100  2 x  5 y  5 y  100  2 x  y   20  x
5 5
Funcţia de utilitate este:
1
 U ( x, y ) 
xy , înlocuind pe y funcţie de x avem:
2
1 2 x2
 U  x(20  x)  10 x  .
2 5 5
Utilitatea marginală este maximă atunci când utilitatea derivată este egală cu zero:
 x2 2
 U '  10 x  '  10  x  0 , deci x = 25 bucăţi.
Rezolvare:
 5  5
2
înlocuind în relaţia y  20  x avem y =10 bucăţi,
5
deci consumul optim este (x = 25, y = 10).
Putem descrie acest echilibru şi grafic:
Relaţia dintre cerere şi venit (Curba Engel)

b) rata marginală de substituţie (Rms) este panta dreptei venitului:
Px 4000 2
Rms     .
Py 10000 5
Completaţi tabelul următor cu datele care lipsesc:
Cantitatea
consumată din 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
bunul X
Utilitatea totală Ut 30 65 88 91 94 95
Unitatea
30 20 10 8 2 1
marginală Umg
Trasaţi separat graficul utilităţii totale şi al utilităţii marginale şi interpretaţi cele

două grafice
111
5.11. Valoarea economică a bunurilor
Utilitatea economică a stat la baza formării valorii bunurilor, conform şcolii

marginaliste, dar valoarea se poate interpreta şi din punctul de vedere clasic, ca fiind
02:20
cantitatea de muncă înmagazinată în marfă.
În introducerea la lucrarea „Avuţia Naţiunilor”, A. Smith afirma: „Munca
anuală a unei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate
bunurile necesare şi de înlesnire a traiului”92.
Munca reprezintă nu numai sursa reală, de fond, a avuţiei, ci şi etalonul
definitiv al valorii. „Prin urmare, - subliniază A. Smith – numai munca, fiind aceea
care niciodată nu variază în valoarea sa, numai ea este etalonul adevărat şi definitiv
după care valoarea tuturor mărfurilor poate fi, întotdeauna şi oriunde, apreciată şi
comparată. Ea este preţul lor real; banii sunt numai preţul lor nominal”93.
În această abordare, valoarea economică a unui bun, ca şi a unei mase de
bunuri, are două componente:
a) valoarea mijloacelor de producţie consumate în procesul de producţie a
bunului-marfă respectiv şi care sunt rezultatul unei munci trecute, prestate în
procesele de producere a acestor mijloace de producţie;
b) valoarea nou creată de munca curentă, vie (sau vizibilă), prestată de
lucrătorii ocupaţi în procesul de producţie a bunurilor-marfă respective. Aceasta, la
rândul ei, cuprinde valoarea produsului necesar şi valoarea plus produsului.
Adepţii şcolii marginaliste, considerau valoarea bunurilor determinată de
utilitatea finală sau marginală, având în vedere raritatea produselor.
După C. Menger „valoarea nu este o proprietate intrinsecă a mărfurilor.
Valoarea este importanţa pe care o capătă bunurile concrete pentru subiecţii
economici, prin faptul că sunt conştienţi că pentru satisfacerea trebuinţelor lor
(dorinţele), ei depind de posibilităţile de a dispune de bunurile respective (raritate) şi
prin urmare, valoarea nu există în afara conştiinţei omului”.
După C. Menger, mărimea valorii depinde de: a) un moment subiectiv:
dorinţa de satisfacere a unor trebuinţe concrete; b) un moment obiectiv: posibilitatea
posesiei unui bun sau altul ce reflectă care trebuinţe ale oamenilor ajung la
satisfaceri concrete.
Prima tentativă de depăşire a unilateralismului teoriei subiective a şcolii
austriece asupra valorii aparţine „şcolii matematice”, marginaliste, reprezentată prin
L. Walras, Vilfredo Pareto şi îndeosebi prin Alfred Marshall, care a adus în prim-
planul discuţiei condiţiile în care dependenţa reciprocă a manifestărilor schimbului
aduce situaţia de echilibru pe piaţă între ofertă şi cerere.
Valoarea, care reprezintă „o noţiune capitală din economia politică”, are
două aspecte: unul extern şi altul intern. Aspectul extern este în funcţie de mediul
social exterior, adică de colectivitatea care apreciază valoarea, deci de consumator.
Aspectul intern este, dimpotrivă, în funcţie de geneza valorii, de modul cum se
creează valorile, prin muncă – şi deci de producător.
În legătură cu cele două aspecte, Manoilescu studia două ipoteze:
a) ipoteza normală, în care nu există nici un fel de antinomie între aspectul
extern şi cel intern şi în care valoarea externă este aproximativ egală cu valoarea
internă;
b) ipoteza patologică, în care valoarea externă devine mai mică decât cea
internă, situaţie în care are loc o cădere a preţurilor de vânzare sub preţurile de
reproducere, dând naştere la crize. Echilibrul economic, conchide M. Manoilescu, se
92
Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Ed. Academiei RSR, 1962, vol. I, p. 3.
93
Ibidem, p. 26.
112
realizează într-un complex de factori, în special între doi factori hotărâtori:
cantităţile de bunuri şi valorile (preţurile) lor94.
Cele mai recente teorii asupra valorii au fost promovate de urmaşii şcolilor
de la Laussane şi Cambridge.. Recenta teorie încearcă o conciliere între cele două
teorii clasice şi marginaliste, considerând că la baza formării preţului stau cei doi
piloni ai pieţei, cererea şi oferta.
În prezent economiştii sunt unanimi în aprecierea faptului că atât munca cât
şi utilitatea stau la baza formării valorii mărfurilor. Ceea ce este recent în teoria
economică este faptul că aceste două teorii stau la baza formării valorii dar nu şi a
preţului, aşa cum până recent se credea. Preţul este rezultatul cererii şi ofertei, iar
valoarea rezultă din întâlnirea dintre concepţia producătorului şi concepţia
consumatorului, prin alegeri raţionale. Tot raţionalitatea a făcut obiectul cercetărilor
economistului şi matematicianului american de origine română Nicholas Georgescu
– Roegen. Acesta a atras atenţia asupra exploatării neeconomice şi chiar haotice a
energiei şi resurselor naturale care sub forma potenţial utilizabile nu sunt
inepuizabile, iar rezultatul poluant al activităţilor economice contemporane riscă să
ducă la distrugerea însăşi a civilizaţiei şi a omenirii.
Nicholas Georgescu-Roegen95 concepe noţiunea de valoare ca rezultat şi
unitate a două fluxuri: unul material, care conţine factorii de producţie folosiţi în
procesul economic, iar altul imaterial, sau psihic, reprezentat prin plăcerea de a trăi,
numind legea entropiei drept „cea mai economică dintre legi”96
Mai recent, într-un raport al Clubului de la Roma (1997) se menţionează că
valoarea unui produs sau serviciu nu mai este determinată doar de costurile de
fabricaţie, ci şi de performanţele realizate într-o perioadă de timp.
Comentaţi următorul text: „Fondatorii teoriei utilităţii marginaliste au tratat etalonul de
măsurare a utilităţii ca ceva problematic. Menger şi Walras nu au pus niciodată în mod
serios problema măsurării utilităţii. Jevons a fost primul care a negat că utilitatea era
măsurabilă […] ca şi posibilitatea de a face comparaţii de utilitate interpersonale arătând că
teoria preţului nu necesită astfel de comparaţi. Toţi cei trei fondatori ai teoriei utilităţii au
lucrat cu aşa-numita funcţie activă a utilităţii, tratând utilitatea unei mărfi ca funcţie a
cantităţii din […] marfa independentă de cantităţile altor mărfuri consumate”
Mark Blaug: „Teoria economică în retrospectivă”, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti 1992.
1. Evoluţia societăţii omeneşti de la economia naturală la economia

cunoaşterii.
2. Piaţă şi pieţe;
3. Economia de piaţă şi limitele ei.
4. Schimbul şi locul lui în economie;
5. Utilitatea şi comportamentul consumatorului;
6. Teorii cu privire la valoare.
94
Mihail Manoilescu, Curs de economie politică şi raţionalizare, Ed. Politehnicii, 1940, p. 10
95
Nicholas Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic. Ed. Politică, Bucureşti, 1979, (republicată, ca
vol. V, în 1997, în colecţia Băncii Naţionale a României), p. 450-508.
96
Idem, p. 56.
113

02:30 1) Satisfacerea nevoilor de consum în economi de schimb se realizează
preponderent prin intermediul actelor de
…………………………………………..
2) În economia de piaţă preţul se formează ……………………pe piaţă.
3) Participanţii la piaţă sunt………………………………….
…………………………………………….
4) Schimbul reprezintă …………… prin care se duce mai departe acest proces şi
se asigură ……………., prin mijloace şi pe principii economice,
…………………....
5) Avantajul relativ sau comparativ constă în ………………. pe care un agent
economic îl obţine de la producerea unui bun – marfă, atunci când
……………….
6) Echilibrul consumatorului este acea variantă de ……………………, spre
combinaţii ……………… care asigură……………….. în raport cu oricare altă
variantă.

1) În cadrul oricărei economii de schimb întâlnim:
a) numai proprietate privată;
b) numai proprietate de stat;
c) atât proprietate de stat cât şi privată;
d) planificare economică de tip centralizat.
2) Care din următoarele trăsături nu reprezintă o caracteristică a economiei

de piaţă:
a) folosirea pe scară largă a monedei în economie;
b) preţul este stabilit numai de stat;
c) mobilul activităţii este profitul;
d) bunurile economice îmbracă formă de marfă.
3) Nu reprezintă o caracteristică a economiei de comandă:

a) predominarea proprietăţii private;
b) existenţa pieţei dirijate prin plan;
c) administrarea preţurilor de către stat;
d) slabă satisfacere a cerinţelor consumatorilor.
4) Baza generală a schimbului – demonstra Adam Smith în “Avuţia

naţiunilor” – o constituie:
a) specializarea în producţie şi diviziunea muncii;
b) interesul fiecărui agent economic de a obţine profit maxim;
c) neintervenţia statului în relaţiile dintre agenţii economici;
d) libertatea agenţilor economici.
5) Avantajul economic absolut reprezintă:

a) sporul de producţie realizat de oricare agent economic în raport cu ceilalţi
concurenţi;
b) sporul de producţie obţinut de un producător atunci când costul de oportunitate
114
este mai mic decât al concurentului său;
c) sporul de producţie realizat de un agent economic în raport cu altul utilizând
acelaşi volum de resurse pentru obţinerea aceluiaşi tip de produs;
d) sporul de profit obţinut de anumiţi agenţi economici în raport cu alţii pe acelaşi
segment de piaţă.
6) În general, prin marfă se înţelege:

a) orice bun care se produce şi necesită un consum de factori de producţie;
b) un bun economic;
c) un bun destinat schimbului;
d) un bun care prin proprietăţile sale satisface o trebuinţă şi este destinat
schimbului de piaţă trecând de la producător la consumator prin vânzare-
cumpărare.
7) Valoarea unui bun – marfă este dată:

a) de proprietatea acestuia de a satisface o trebuinţă sau de a fi util omului;
b) de capacitatea bunului de a trece de la producător la consumator prin
intermediul unui proces de vânzare-cumpărare;
c) de consumul de factori de producţie necesari cât şi de timpul alocat producerii
bunului;
d) atât de utilitatea bunului cât şi de capacitatea acestuia de a fi schimbat prin
vânzare-cumpărare.
8) Utilitatea economică a unui bun este conferită de:

a) raportarea la o nevoie reală sau presupusă a celui care a produs bunul respectiv;
b) raportarea la o nevoie reală sau presupusă a proprietarului bunului;
c) satisfacţia pe care o resimte un consumator prin folosirea unei cantităţi
determinate dintr-un bun;
d) preţuirea acordată bunului în cauză de concluziile diferiţilor specialişti.
9) Când utilitatea marginală este pozitivă, atunci utilitatea totală se manifestă

astfel:
a) creşte cu o rată descrescătoare;
b) creşte cu o rată crescătoare;
c) scade cu o rată descrescătoare;
d) scade cu o rata crescătoare.
10) Utilitatea marginală reprezintă o funcţie:

a) crescătoare în raport cu cantitatea consumată;
b) descrescătoare în raport cu cantitatea consumată;
c) constantă în raport cu consumul;
d) negativă.
11) Curbele de indiferenţă reprezintă:

a) totalitatea punctelor ce reprezintă combinaţii între modificarea preţului şi
modificarea cantităţii cumpărate;
b) totalitatea punctelor reprezentând combinaţii între modificarea preţului şi
modificarea cantităţii oferite;
c) totalitatea punctelor ce reprezintă combinaţii de consum ce nu modifică
mărimea utilităţii totale;
115
d) totalitatea punctelor care reprezintă combinaţii de consum în funcţie de bugetul
disponibil al cumpărătorilor.
12) Echilibrul consumatorului este atins în situaţia:

a) cantitatea cumpărată se încadrează în limitele bugetului disponibil;
b) raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor a două produse A
şi B;
c) de cheltuire a veniturilor spre combinaţia ce asigură maximum de utilitate;
d) consumatorul nu poate atinge situaţia de echilibru.

1) Economia de schimb este forma de organizare a activităţii economice în
care:
a) se produc bunuri necesare în vederea vânzării;
b) a apărut proprietatea privată;
c) se adânceşte diviziunea muncii;
d) se dezvoltă autoconsumul.
A= a+c+d; B= a+b+c; C=a+c; D=a+b+c+d;
2) Economia de piaţă este o:

a) economie frecvent întâlnită;
b) economie de schimb;
c) economie mixtă;
d) economie naturală.
A=a+b+c; B=a+c+d; C=a+c; D=a+b+c+d;
3) În economia de planificată:
a) preţurile se determină liber;
b) proprietatea de stat este preponderentă;
c) piaţa este dirijată prin plan;
d) preţurile sunt administrate de stat.
A=a+b+c; B=a+c+d; C=a+c; D=b+c+d;
4) Piaţa reprezintă:
a) un mecanism de reglare a vieţii economice;
b) locul de întâlnire al cererii cu oferta;
c) un contract ce comportă vânzarea şi cumpărarea de bunuri;
d) un spaţiu în care tranzacţiile sunt ilicite.
A=a+b+c; B=a+c+d; C=a+b+d; D= b+c+d;
5) În gândirea neoclasică, utilitatea intrinsecă a unui bun poate fi considerată

utilitate economică, când sunt îndeplinite trei condiţii:
a) însuşirile bunului corespund unei trebuinţe a cumpărătorului indiferent că aceasta
este reală sau nu;
b) cumpărătorul ţine cont în alegerea sa de cantităţile cerute pe piaţă din produsul
dorit, dar şi de preţul la care produsul se vinde;
c) cumpărătorul este conştient de faptul că bunul, prin proprietăţile sale, îi satisface o
trebuinţă;
d) cumpărătorul are cunoştinţele necesare pentru a folosi bunul.
A = a + b + c; B = b + c + d; C = a + b+ d; D = a + c + d.
116
6) Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală are următoarele
caracteristici:
a) pe măsură ce creşte utilitatea totală, scade utilitatea marginală;
b) cu cât volumul bunurilor de acelaşi fel pe care le consumă un individ este mai
mare, cu atât mai mică este satisfacţia dată de consumul unei unităţi suplimentare
din acele bunuri.;
c) creşterea utilităţii marginale este influenţată de creşterea utilităţii primelor bunuri
consumate;
d) descreşterea utilităţii marginale este precedată, în general, de creşterea utilităţii
primelor bunuri consumate;
A = a + c + d; B = a + b + d; C = b + c + d; D = a + b + c.
7) Teoria obiectivă a valorii consideră că valoarea economică a unui bun are
două componente:
a) numărul de lucrători utilizaţi pentru realizarea fiecărui bun economic;
b) valoarea terenurilor utilizate în procesul de fabricaţie – terenuri exploatate agricol
sau destinate ca suport pentru diferitele construcţii;
c) valoarea mijloacelor de producţie consumate şi care sunt rezultatul unei munci
trecute;
d) valoarea nou creată de muncă curentă.
A = a + b; B = b + c; C = c + d; D = a + c.
1) a)Economia de piaţă este o economie puternic monetarizată.
b) Economia de piaţă este o economie în care profitul reprezintă mobilul activităţii
tuturor agenţilor economici.
2) a) Avantajul absolut constă în surplusul producţiei pe care un agent economic îl

obţine atunci când costul de oportunitate este mai mic decât al concurenţilor săi.
b) Avantajul relativ înseamnă sporul de producţie pe care îl obţine un
producător în raport cu altul, utilizând acelaşi volum de resurse pentru obţinerea
aceluiaşi tip de produs.
3) a) Alocarea raţională a resurselor prin forţa legii juridice va fi întotdeauna

contracarată pe piaţă prin schimbul liber.
b) Alocarea neraţională a resurselor prin forţa legii juridice va fi întotdeauna
corectată pe piaţă prin schimbul liber.
4) a) Toate mărfurile sunt valori de întrebuinţare pentru posesorii lor şi non -

valori de întrebuinţare pentru non – posesorii lor.
b) Toate mărfurile sunt non – valori de întrebuinţare pentru posesorii lor şi
valori de întrebuinţare pentru non – posesorii lor.
5) a) Suplimentarea consumului dintr-un bun determină creşterea utilităţii.

b) Suplimentarea consumului dintr-un bun determină diminuarea utilităţii.
6) a) Dreapta bugetului pune în evidenţă două elemente: venitul de care dispune

cumpărătorul şi preţul de vânzare al bunurilor.
b) Dreapta bugetului pune în evidenţă următoarele elemente: utilitatea resimţită
de consumator şi rata marginală de substituţie a bunurilor.
117
Răspunsuri:
1) vânzare-cumpărare.
2) liber.
3) agenţii economici producători şi
consumatori.
4) ansamblul relaţiilor economice;
trecerea bunurilor; de la
producător la consumatori.
5) ansamblul relaţiilor economice;
trecerea bunurilor; de la
producător la consumatori.
6) cheltuire a veniturilor;de
consum; maximum de satisfacţie.
Alegeţi răspunsul corect 1. c 2. b 3. a 4. a 5. c 6. d 7. d 8. c

9. a 10. b 11. c 12. b
Alegeţi combinaţia de răspunsuri 1. B 2. A 3. D 4. A 5. D 6. B 7. C
corectă
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aA bF 2. aF bF 3. aF bA
următoarelor propoziţii 4. aF bA 5. aF bA 6. aA bF
5.14. Rezumat
Economia de schimb este forma de organizare şi desfăşurare a activităţii

economice, în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării,
obţinând în schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor lor;
Proprietatea privată asigură independenţa, autonomia economică a
producătorilor, iar diviziunea muncii determină specializarea acestora, respectiv
diferenţierea lor din punct de vedere al genurilor de activitate depusă şi evident
al genurilor de bunuri şi servicii produse;
02:50 Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi
funcţionare a economiei de schimb în care agenţii economici îşi desfăşoară
activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor
pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale în continuă creştere, cu
resurse economice limitate;
În condiţiile actuale, pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă
trebuie avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor trăsături:
1. Preponderenţa proprietăţii private în economie.
2. Autonomia şi răspunderea decizională a agenţilor economici.
3. Piaţa este centrul vital al economiei.
4. Concurenţa este o condiţie de neînlocuit.
5. Economia de piaţă contemporană este o economie monetară.
6. Preţul se stabileşte liber prin confruntarea dintre cerere şi ofertă.
7. Existenţa unui cadru instituţional.
8. Mobilul întregii acţiuni economice îl reprezintă profitul.
9. Statul democratic (organismele guvernamentale) intervine indirect şi direct în
viaţa economică a societăţii.
10. Bunurile îmbracă forma de marfă, ele devin bunuri comerciale.
Piaţa creează contextul necesar pentru ca profitul să devină principalul stimulent
pentru a realiza produse competitive şi la costuri cât mai mici. Piaţa, prin
sistemul liberei concurenţe, „permite obţinerea unei repartiţii a resurselor ale
118
căror grad de eficienţă este echivalent cu aceea a unui dictator care are acces la
toate datele economice şi sociale;
Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte funcţii multiple în economia unei ţări;
Piaţa mijloceşte vânzarea mărfurilor şi deci recuperarea cheltuielilor şi obţinerea
profitului de către vânzător, permiţând finanţarea dezvoltării şi realizarea altor
obiective;
Piaţa şi mecanismele pieţei generează însă şi o serie de consecinţe negative de
ordin economico-social. Analiza pieţei a dus la evidenţierea unor limite în
funcţionarea sa optimă;
Prin repartiţie se realizează distribuirea rezultatelor economice ale activităţii de

producţie între participanţii la aceasta şi formarea veniturilor în societate;
Schimbul reprezintă ansamblul relaţiilor economice prin care se continuă acest
proces şi se asigură trecerea bunurilor; prin mijloace şi pe principii economice,
de la producător la consumatori prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare.
Schimbul de mărfuri reprezintă cea mai importantă consecinţă a diviziunii
sociale a muncii;
Avantajul absolut, avut în vedere de A. Smith, înseamnă sporul de producţie pe
care îl obţine un producător în raport cu altul, utilizând acelaşi volum de resurse
pentru obţinerea aceluiaşi tip de produs;
Avantajul relativ sau comparativ constă în surplusul producţiei (sau al
utilităţilor) pe care un agent economic îl obţine de la producerea unui bun marfă,
atunci când costul de oportunitate este mai mic decât cel al concurentului său;
Tranzacţiile sunt concepute ca înţelegeri între două sau mai multe firme, prin
care sunt stabilite modalităţi de transmitere a unor drepturi şi obligaţii în cadrul
unor schimburi comerciale, dezvoltă în interiorul lor un flux continuu de
activităţi în contextul dinamic al vieţii economice;
Curentul neoclasic aprecia că utilitatea economică este satisfacţia pe care o
obţine un consumator dat prin folosirea unei cantităţi (doze) determinate dintr-
un bun economic în condiţii determinate de loc şi de timp;
Utilitatea este definită ca fiind capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a
satisface o nevoie umană prin folosirea sa în producţie sau în consumul final,
personal. Utilitatea este dată de proprietăţile, de însuşirile (fizice, chimice etc.)
proprii fiecărui bun economic;
Utilitatea economică totală reprezintă satisfacţia resimţită de un individ în urma
consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun sau din bunuri diferite într-o
perioadă dată;
Utilitatea marginală (UM) se calculează ca diferenţă între utilitatea totală (Ut)
conferită de masa totală de bunuri după suplimentarea consumului şi utilitatea
totală dată de cantitatea de mărfuri existentă înaintea suplimentării consumului;
În gândirea neoclasică marginalistă s-au dezvoltat două metode de calcul a
utilităţii: metoda cardinală şi metoda ordinară;
Curbele de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă ansamblul combinaţiilor de
bunuri care permit obţinerea aceleiaşi satisfacţii;
Ordonarea preferinţelor consumatorilor determină apariţia programelor de
consum. Programul de consum surprinde una din mulţimea combinaţiilor făcute
de cumpărător cu bunurile economice din lista de priorităţi.;
Rata marginală de substituţie (Rms) măsoară cantitatea dintr-un bun la care un
consumator este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un
alt bun astfel încât să-şi menţină acelaşi nivel de utilitate agregată (totală);
Comportamentului consumatorului studiază procesul de alegere şi de decizie
prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care
119
dispune şi de la condiţiile pieţei urmăreşte să-şi maximizeze satisfacţia sub
constrângerea venitului disponibil şi a preţurilor pieţei;
Echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului
spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate
agregată), comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil
şi ale preţurilor date;
Utilitatea economică a stat la baza formării valorii bunurilor, conform şcolii
marginaliste, dar valoarea se poate interpreta şi din punctul de vedere clasic, ca
fiind cantitatea de muncă înmagazinată în marfă;
Adepţii şcolii marginaliste, considerau valoarea bunurilor determinată de
utilitatea finală sau marginală, având în vedere raritatea produselor;
„Şcoala matematică”, marginalistă, reprezentată prin L. Walras, Vilfredo Pareto
şi îndeosebi prin Alfred Marshall, a adus în prim-planul discuţiei condiţiile în
care dependenţa reciprocă a manifestărilor schimbului aduce situaţia de
echilibru pe piaţă între ofertă şi cerere.
5.15. Bibliografie
 Abraham Frois-Gilbert, „Economie politică”, Editura. Humanitas, Bucureşti,

1994;
 Albert Michel, „Capitalism contra capitalism”, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994 ;
 Blum Reinhard, „Un al treilea drum. Principii organizatorice ale economiei
naţionale”, Editura Universităţii „Al,. I. Cuza” din Iaşi, 1994;
 Cătoiu I., Teodorescu N., „Comportamentul consumatorului. Teorie şi
practică”, Editura Economică, Bucureşti, 1997;
Bucureşti, 1992;
 Drucker F. Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti,
1999;
 Gwartney D. James, Straub I. Richard, „Economie şi prosperitate”, Editura
Alutus, Bucureşti, 1995;
 Iancu Aurel, „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998;
Bucureşti 1999;
120
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. CERERE, OFERTĂ, PREŢ
Cuprins
6.1. Obiective
6.3. Cererea. Legea cererii
6.4. Oferta. Legea ofertei
6.5. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea
6.6. Preţul şi funcţiile sale
6.7. Tipuri de preţ
6.8. Formarea preţurilor pe diferite pieţe
6.12. Rezumat
6.13. Bibliografie
6.1. Obiective
Unitatea de învăţare 6 - Cerere, ofertă, preţ, în care veţi studia ce reprezintă
cererea, oferta şi legile acestora, cum se realizează echilibrul pieţei, interacţiunea
dintre cerere şi ofertă, şi de asemenea veţi înţelege ce reprezintă conceptul de preţ şi
tipologia acestuia, funcţiile preţului. În continuare sunt analizate detaliat modalităţile
de formare a preţului pe diferite pieţe.
 Definiţi cererea şi legea cererii;
 Clasificaţi factorii care influenţează cererea;
 Identificaţi cererea pieţei;
 Definiţi şi calculaţi elasticitatea cererii faţă de preţ;
 Identificaţi factorii care determină elasticitatea cererii;
 Definiţi elasticitatea cererii faţă de venitul total;
 Definiţi oferta şi legea ofertei;
 Identificaţi factorii care influenţează oferta;
 Definiţi şi calculaţi elasticitatea ofertei faţă de preţ;
 Identificaţi factorii care determină elasticitatea ofertei;
 Realizaţi interacţiunea ofertei cu cererea;
 Definiţi principalele teorii referitoare la preţ;
 Identificaţi tipurile de preţ;
 Definiţi funcţiile preţului;
 Identificaţi cauzele intervenţiei statului în controlul preţurilor;
 Definiţi formarea preţurilor pe diferite pieţe;
 Identificaţi rolul preţului în economia de piaţă.
6.3. Cererea. Legea cererii
Evoluţia economiei de piaţă, determină mutaţii în raţionamentul

00:00 producătorilor în conformitate cu satisfacerea cât mai deplină a nevoilor de consum.
121
Astfel, nu mai este valabilă sintagma „produc şi vând” ci este valabilă sintagma
„produc ceea ce se cere”.
Cererea este o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor
băneşti, de puterea de cumpărare de care dispun membrii societăţii. Ea reprezintă
partea solvabilă a nevoii sociale, respectiv acea parte care poate fi satisfăcută de
piaţă. Cu alte cuvinte, cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, care
poate fi cumpărată pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ
dat97.
C = f (p)
Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre schimbarea
preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute:
a) când preţul unui bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte;
b) când preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din acel bun scade.
Excepţie de la această regulă fac bunurile inferioare explicate în economie prin
paradoxul Giffen98.
Două motive importante stau la baza relaţiei de inversă proporţionalitate dintre
preţ şi cantitatea cerută:
 efectul de substituire – în cazul creşterii preţului unui bun are loc substituirea
acestuia de către alt bun, al cărui preţ nu a crescut;
 efectul de venit – o creştere a preţului, reducând puterea de cumpărare a
consumatorului determină o reducere într-o măsură mai mare a cererii pentru
bunul devenit relativ mai scump.
Grafic, reprezentarea relaţiei dintre preţul unitar şi cantitatea cerută este
prezentată în fig.14.
Deci, cererea este întotdeauna o relaţie între două variabile (preţ şi cantitate),
ea pune în evidenţă un şir de cantităţi dintr-un bun pe care oamenii doresc să le
cumpere la diverse preţuri. Pornind de aici, rezultă faptul că cererea nu se confundă
cu cantitatea cerută. Aceasta este diferită de la un preţ la altul, în timp ce cererea
rămâne neschimbată (nevoile de consum), ea este pusă în evidenţă de întreaga curbă,
deci de toate corelaţiile care se stabilesc între cantitatea dintr-un bun şi preţ într-o
perioadă dată de timp.
97
98
Paradoxul Giffen apare în cazul unei grupe de bunuri numite bunuri inferioare. Acestea sunt ieftine, inferioare altor
bunuri care există. Cel mai bun exemplu este pâinea de secară, care este un substituent ieftin şi inferior al pâinii albe din
făină de grâu. Dacă o astfel de marfă reprezintă o mare parte din cumpărăturile unui consumator scăderea preţului ei
poate să însemne că o cantitate mai mică va fi cumpărată. Ea este acum atât de ieftină încât consumatorul se bucură de
un venit mai mare în termeni reali, el putând să-şi diversifice paleta cumpărăturilor lui, astfel încât va cumpăra şi pâine
albă, superioară. Primul economist care a descris această comportare a fost Robert Giffen care a fost nedumerit de
creşterea simultană a cererii şi a preţului cartofilor, constatată în timpul foametei care a bântuit Irlanda către mijlocul
secolului al XIX-lea ca urmare a unei recolte de grâu foarte proaste.
122
Figura 14: Corelaţia dintre preţ şi cantitatea cerută
Factorii care influenţează cererea sunt:

1. Preţul altor bunuri. Bunurile, în raport cu un anumit bun (în cazul nostru
cu bunul X), se clasifică astfel: a) bunuri substituibile; b) bunuri complementare; c)
bunuri neînrudite.
a) Bunurile substituibile sunt acelea care satisfac aceleaşi nevoi sau trebuinţe
ca şi bunul în discuţie.
Figura 15: Corelaţia preţ-cerere pentru bunuri substituibile
Când preţul unui bun substituibil creşte, curba bunului în discuţie se

deplasează spre dreapta şi invers, aşa cum se observă în figura 15.
b) Bunurile complementare sunt acele bunuri care în consum se folosesc
împreună. Când preţul unui bun complementar faţă de altul scade, curba cererii
pentru bunul iniţial (bunul X) se va deplasa spre dreapta.
c) Bunuri neînrudite. Modificarea preţului la un bun neînrudit cu bunul iniţial
(bunul X) nu influenţează în nici un fel curba cererii la bunul iniţial;
123
2. Veniturile. Modificarea veniturilor individuale influenţează curba cererii
în funcţie de natura bunurilor. Din acest punct de vedere distingem două tipuri de
bunuri, şi anume: a) bunuri normale; b) bunuri inferioare.
a) Bunurile normale sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult în consum
pe măsura creşterii veniturilor lor. Curba cererii pentru un bun normal se va deplasa
spre dreapta, respectiv creşte cantitatea cerută, atunci când veniturile cresc. Invers,
când venitul individual scade, curba cererii se va deplasa spre stânga, respectiv scade
cantitatea cerută
b) Bunuri inferioare. Un bun inferior este acela pe care indivizii îl cer
preponderent atunci când nivelul veniturilor lor sunt mai reduse, decât atunci când
nivelul veniturilor lor sunt mai mari (explicate prin paradoxul Giffin);
3. Perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei. Se referă la ceea ce
individul se aşteaptă în viitor, referitor la toate bunuri,le şi faptele relevante pentru
situaţia sa economică. De exemplu, o perspectivă de creştere a preţului unui bun
oarecare, ce intră frecvent în consumul personal, generează, în prezent, o creştere a
cererii. Deci, pentru bunul respectiv, curba cererii se deplasează spre dreapta;
4. Gusturile consumatorilor. Dacă au loc modificări în gusturile indivizilor,
acestea se vor reflecta în mod direct în cererea de bunuri ori servicii şi, implicit, în
deplasarea curbei cererii;
5. Alţi factori de influenţă pot fi: mărimea populaţiei99 (numărul de
consumatori100), modalităţile de promovare a produselor, caracteristicile produselor
şi în general orice altă variabilă care afectează dorinţa sau abilitatea consumatorului
de a cumpăra un anumit bun sau serviciu.
Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau serviciu anume, pentru
o industrie (în sens de ramură) sau pentru o firmă, respectiv pentru producţia ei. De
asemenea, cererea se prezintă ca cerere individuală, ca exprimă cantitatea totală
dintr-un bun sau serviciu pe care un individ este dispus să o cumpere într-o perioadă
de timp dată, la un preţ unitar dat şi ca cerere totală de piaţă, ce exprimă suma cererii
tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun sau serviciu anume, în cadrul unei
economii naţionale, în condiţiile de preţ amintite. Cererea totală de piaţă pune în
evidenţă, aşadar, cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu care, la un
anumit preţ este dorită şi cumpărată şi preţul maxim care poate fi achitat pentru
cumpărarea unei anumite cantităţi de bun dorit.
În concluzie, cererea pieţei pentru un bun oarecare se obţine însumând
cererile individuale pentru bunul respectiv. Cererea pieţei este egală cu suma
cererilor individuale
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia dintre
factorii de influenţă. Cum cererea este, în primul rând, dependentă de preţ,
elasticitatea ei se raportează, în principal, la preţ.
99
Roger N. Waud, Microeconomics, Harper Collins Publishers, 1992, p.75-119.
100
C-tin. Gogoneaţă, A. Gogoneaţă, Economie politică, Teoria micro şi macroeconomică. Politici economice, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p.39.
124
Figura 16: Modificarea cererii la schimbarea de preţ
qe
La preţul p1 cantitatea cerută este q1. Dacă acest preţ scade la p2, pe curba
cererii de, cantitatea creşte de la q1 la qe.
Dacă curba cererii are configuraţia di, cantitatea cerută creşte de la q1 la q i.
La aceiaşi modificare în preţ, modificarea în cantitatea cerută este mai mare pentru
curba de faţă de curba di. Aceasta se explică prin aceea că, aşa cum se vede din
grafic, curba cererii de este mai întinsă decât curba cererii di, care este mai abruptă.
Prin urmare, la aceeaşi schimbare de preţ spunem că curba cererii de este mai
elastică decât curba cererii di. Graficul de mai sus ne sugerează foarte bine ceea ce
înseamnă elasticitatea cererii faţă de preţ. Nu putem însă să rămânem aici. Pentru
măsurarea elasticităţii apelăm la un indicator care se numeşte coeficientul de
elasticitate. Acesta arătă gradul, respectiv procentul de modificare a cererii în funcţie
de modificarea preţului sau a altei condiţii (factor) a cererii. Coeficientul de
elasticitate se calculează astfel :
Modificare a cantitatii cerute % % C
Ce = =
Modificarea pretului % % P
unde:
ΔC = proporţia modificării cererii, respectiv diferenţa dintre cererea din
perioada curentă (C1) şi cererea din perioada de bază (C0), deci ΔC = C1 - C0;
ΔP = proporţia modificării preţului, respectiv diferenţa dintre modificarea
preţului din perioada curentă (P1) faţă de preţul din perioada de bază (P0), deci ΔP =
P1 - P0.
Coeficientul de elasticitate, se mai poate determina şi cu ajutorul următoarei
relaţii:
C P
Ce = :
C0 P0
Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii
şi modificarea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii sau
scăderii preţului cu un procent.
Rezultatul care se obţine este negativ, deoarece sensul modificării preţului,
aşa cum se vede de-a lungul curbei cererii, este opus sensului modificării cantităţii
125
(vezi legea cererii). În mod convenţional semnul negativ este ignorat.
Elasticitatea cererii este prezentă, atunci când coeficientul de elasticitate este

mai mare decât 1. Se spune că cererea este elastică dacă la un anumit procent de
modificare a preţului, procentul de modificare a cantităţii cerute este mai mare. Se
spune că cererea este inelastică atunci când la un anumit procent de modificare a
preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute. Când la un
anumit procent de modificare a preţului corespunde acelaşi procent de modificare a
cantităţii cerute, se spune că cererea are elasticitate unitară, deoarece coeficientul de
elasticitate (Ce) este egal cu 1.
Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii
şi creşterea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii preţului cu
un procent.
Elasticitatea cererii pentru destul de multe produse se situează între două
extreme. La o extremă se află bunurile a căror cantitate cerută nu se schimbă ca
răspuns la modificarea preţului. În această situaţie, avem de-a face cu o cerere
perfect inelastică, unde cererea pentru aceste bunuri este perfect verticală (fig. 17 a).
Figura 17: Cererea perfect inelastică şi perfect elastică
La cealaltă extremă, sunt bunuri pentru care cererea este zero, atunci când
preţul este deasupra unui anumit nivel şi creşte nelimitat când preţul este la acel
nivel sau scade sub el. În acest caz cererea este perfect elastică, iar curba cererii este
perfect orizontală, atunci când preţul este la nivelul respectiv (fig. 17. b).
Coeficientul de elasticitate a cererii faţă de preţ se
mai poate determina şi în felul următor:
C P C P1 + P2
Ce = : = x
C1 + C2 P1 + P2 P C1 + C2
2 2
unde C şi P au fost explicaţi mai înainte;
C1 + C2 = suma cantităţilor;
P1 + P2 = suma preţurilor.
Această formulă de determinare a elasticităţii cererii poartă denumirea de
formula variaţiei punctului mediu de-a lungul curbei cererii. Uneori este denumită şi
arcul elasticităţii.
În mod normal, la niveluri ridicate de preţ, curba cererii este foarte elastică
şi devine, pentru acelaşi bun, din ce în ce mai puţin elastică la niveluri joase de preţ.
Variaţia elasticităţii se prezintă astfel :
 Cerere elastică, atunci când Ce > 1;
126
 Cerere cu elasticitate unitară, atunci când Ce = 1;
 Cerere inelastică, atunci când Ce < 1;
 Cerere perfect elastică, atunci când Ce  ;
 Cerere perfect inelastică, atunci când Ce  0.
Ultimele două situaţii sunt de excepţie; ele se întâlnesc numai în anumite
condiţii de piaţă. Grafic, formele de elasticitate au următoarea configuraţie (fig.18).
Figura 18: Formele elasticităţii cererii
Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi de

venit. Ea reflectă proporţia în care evoluează cererea pentru diverse produse odată cu
modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor, ceilalţi factori rămânând
constanţi. Fenomenul elasticităţii faţă de venit este o manifestare a legităţilor din
sfera consumului, care determină o anumită ierarhizare a nevoilor fiecărei categorii
de populaţie la un anumit nivel al veniturilor. Coeficientul de elasticitate în acest caz
se determină astfel:
C V % C
Cev = : sau Cev =
C V % P
unde: C = creşterea de cerere în perioada curentă faţă de perioada de bază; V =
creşterea de venit în perioada curentă faţă de perioada de bază; C = cererea în
perioada de bază; V = venitul în perioada de bază.
Coeficienţii de elasticitate pot fi:
 Cev > 1, în cazul creşterii venitului, reflectă creşterea ponderii cheltuielilor
pentru un bun oarecare în cheltuielile totale;
 Cev < 1, în cazul creşterii venitului, reflectă scăderea ponderii cheltuielilor
pentru un bun oarecare în cheltuielile totale.
Modificarea preţului unui anumit bun determină schimbări mai mari sau mai
mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv, cei mai importanţi
factori fiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ:
a) Gradul de substituire al produselor. Dacă preţul unui bun oarecare creşte,
el devine mai scump faţă de bunurile substituibile lui. Este firesc ca cererea pentru
acest bun să scadă şi, în mod corespunzător, să crească cererea pentru bunurile
substituibile. Invers, dacă preţul unui bun scade, el va deveni mai ieftin decât
bunurile substituibile lui. În acest caz cererea pentru el va creşte şi, în mod
corespunzător, va scădea cererea pentru bunurile substituibile.
b) Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul
veniturilor. În general, cererea pentru un bun este mult mai elastică, cu cât este mai
127
mare partea din venit alocată pentru cumpărarea bunului respectiv (celelalte condiţii
rămân neschimbate). Desigur, există diferenţieri între bunuri, din acest punct de
vedere.
c) Perioada de timp de la schimbarea preţului. Când preţul unui bun oarecare
se modifică, este necesar să treacă un anumit timp până ce toţi cumpărătorii vor
cunoaşte noua situaţie şi, mai ales, până ce îşi vor adapta comportamentul lor de
consumatori ai bunului respectiv. Deci, elasticitatea cererii pentru un bun va fi mai
mare într-o perioadă lungă de timp, decât într-o perioadă scurtă, deoarece
cumpărătorii au mai mult timp să se adapteze la schimbarea de preţ.
Analizaţi următoarea opinie: „Cheia principală a reuşitei în afaceri este buna

apreciere a nevoilor consumatorului. Orice eroare de apreciere costă scump…Într-o
economie de piaţă, ceea ce dă semnalul producţiei este cererea solvabilă. De aceea,
este de dorit ca piaţa să fie lăsată să funcţioneze liber…Totuşi, libera alegere a
consumatorului este limitată de stat, de producători şi de alţi consumatori. (Michel
Didier)
6.4. Oferta. Legea ofertei
Pe piaţă, alături de cerere, se manifestă şi oferta. Ea pune în evidenţă

răspunsul sau reacţia producătorilor de bunuri şi servicii faţă de condiţiile pieţei. În
00:20 mod concret - oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri şi servicii pe care un
agent economic este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp,
la un preţ anume.
Oferta pentru un anumit bun, poate fi privită ca ofertă individuală ce pune în
evidenţă cantitatea oferită spre vânzare de către toţi agenţii economici care produc
şi/sau comercializează bunul respectiv. Oferta de piaţă mai este cunoscută şi sub
denumirea de ofertă totală.
Ca şi cererea, oferta se manifestă ca ofertă a unui bun anume, ca ofertă a unei

firme anume, sau ca ofertă a unei industrii anume. De asemenea, în funcţie de natura
bunurilor putem distinge mai multe forme de ofertă.
Între evoluţia preţului unitar al unui bun şi oferta pentru bunul respectiv,
există o relaţie de cauzalitate. Această relaţie este exprimată sintetic de legea ofertei.
O = f (p)
Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe
care un ofertant o oferă spre vânzare într-o anumită perioadă de timp (variabila
dependentă) şi preţul la care bunul respectiv se vinde (variabila independentă).
Corespunzător acestei legi creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite şi
invers, reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.
Curba ofertei pune în evidenţă cantitatea de bunuri pe care un ofertant este
dispus să o ofere, într-o anumită perioadă de timp, la diferite niveluri de preţuri. Sau,
se poate spune că ea arată care este preţul la care ofertantul este dispus să ofere
diferite cantităţi dintr-un bun oarecare într-o anumită perioadă de timp.
128
Figura 19: Extinderea şi contracţia ofertei funcţie de preţ
Curba ofertei, ca şi curba cererii, se poate determina pentru un ofertant

anume, cât şi pentru toţi ofertanţii unui anumit produs (curba ofertei pieţei).
Oferta, ca şi cererea este determinată, în dimensiunea
ei, de o serie de factori. Cei mai importanţi sunt următorii: 1) preţul resurselor (a
factorilor de producţie); 2) preţul altor bunuri; 3) tehnologia; 4) numărul de ofertanţi;
5) perspectivele pieţei; 6) costul producţiei; 7) taxele şi subsidiile; 8) evenimente
naturale şi social-politice.
1) Preţul resurselor. Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii unui

anumit produs, sunt dispuşi a produce mai multe bunuri, curba ofertei pentru bunul
respectiv înregistrează o deplasare spre dreapta (fig.20).
Figura 20: Modificarea ofertei în funcţie de preţul resurselor
2) Preţul altor bunuri. Factorii de producţie sunt atraşi spre acele activităţi de
producţie unde sunt plătiţi la un preţ ridicat. Dacă preţul produsului X creşte, este
129
firesc ca să se înregistreze o atragere a factorilor de producţie spre acest produs, deci
curba ofertei la acest produs se va deplasa spre dreapta, şi invers.
3) Tehnologia. Introducerea tehnologiei noi are ca efect creşterea
productivităţii muncii şi, implicit, reducerea costului de producţie.
4) Numărul de ofertanţi. Curba ofertei pieţei (a tuturor firmelor dintr-o
anumită ramură care produc acelaşi produs) se va deplasa spre dreapta dacă în
ramură vor intra firme noi şi invers.
5) Perspectivele pieţei. Dacă în perspectivă există aşteptarea ca, într-o
anumită ramură, producţia să scadă sau chiar să se oprească (din motiv de grevă
etc.), în prezent ofertanţii vor produce mai mult, pentru a contracara efectele
acţiunilor viitoare. Deci curba ofertei se va deplasa spre dreapta.
6) Costul producţiei. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile
respective va creşte şi invers, creşterea costului va duce la scăderea ofertei.
Specialiştii consideră că evoluţia costului reprezintă unul din factorii principali care
acţionează asupra ofertei. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta dacă costul
scade şi invers.
7) Taxele şi subsidiile. Firmele plătesc taxe asupra profitului obţinut. Dacă
taxele pe profit se majorează, atunci apare tendinţa de reducere a ofertei şi deci curba
ofertei se va deplasa spre stânga.
8) Condiţiile naturale reprezintă factor important care, în multe ramuri,
influenţează mărimea ofertei.
Ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de
modificare a ofertei în condiţiile schimbării preţului, sau a oricăreia din condiţiile
ofertei.
Figura 21. Elasticitatea ofertei funcţie de preţ
Oferta este mai elastică cu cât este mai mare modificarea în cantitatea
produsă de ofertanţi, ca răspuns în modificarea de preţ (fig. 21). Curba O1 reflectă o
ofertă inelastică, în timp ce curba O2 reflectă o ofertă elastică. Dacă preţul se
modifică de la p0 la p1, creşterea în cantitatea oferită va fi de la q0 la q1 pentru oferta
inelastică (curba O1) şi de la q0 la q2 pentru oferta elastică (curba O2). Deci, cu cât
este mai mare elasticitatea ofertei, cu atât va fi mai mare răspunsul în cantitate la
modificarea preţului. Oferta este elastică atunci când coeficientul de elasticitate ( Ceo
) este mai mare decât 1. Oferta este inelastică atunci când coeficientul de elasticitate
este mai mic decât 1. Elasticitatea este unitară atunci când Ceo = 1.
Coeficientul de elasticitate a ofertei faţă de preţ se determină astfel:

O P % O
Ceo = : sau Ceo =
O P % P
unde: O = creşterea ofertei în perioada curentă faţă de perioada de bază; P
130
= creşterea de preţ în perioada curentă faţă de perioada de bază; O = oferta în
perioada de bază; P = preţul în perioada de bază.
O altă modalitate de determinare a coeficientului elasticităţii ofertei faţă de
preţ este următoarea:
O P O P0 + P1
Ceo = : = x
O0 + O1 P0 + P1 P O0 + O1
2 2
Deci, coeficientul de elasticitate al ofertei faţă de preţ reflectă proporţia
modificării ofertei în condiţiile creşterii preţurilor cu 1%.
Corespunzător dimensiunii coeficientului de elasticitate, oferta se prezintă în
următoarele forme (fig. 22):
a) ofertă elastică, când Ceo  1;
b) ofertă cu elasticitate unitară, când Ceo = 1;
c) ofertă inelastică, când Ceo  1;
d) ofertă perfect elastică, când Ceo  ;
e) ofertă perfect inelastică, când Ceo = 0.
Figura 22: Formele elasticităţii ofertei
Cunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă interes pentru agenţii economici

deoarece, pornind de la preţurile de piaţă ale bunurilor, ea reflectă posibilitatea
adaptării ofertei la cerere. Factorii cei mai importanţi care determină elasticitatea
sunt:
a) Gradul de substituire a produselor;
b) Costul producţiei.
c) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului.
d) Stocarea bunurilor.
a) Gradul de substituire. Când preţul unui produs creşte, este profitabil a se
produce o cantitate mai mare din bunul respectiv.
b) Costul producţiei. Dacă pe piaţă, pentru un bun oarecare, se înregistrează o
creştere a cererii, la acelaşi nivel de preţ, oferta va creşte numai dacă costul total
mediu nu creşte. Aceasta depinde de preţul factorilor de producţie.
c) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului. Acest factor
se află într-o relaţie strânsă cu gradul de substituire.
d) Stocarea bunurilor. În cazul bunurilor care se pot stoca o perioadă de timp,
elasticitatea ofertei acestora creşte şi invers, dacă posibilităţile de stocare sunt reduse
sau lipsesc.
131
Consideraţi corectă afirmaţia: „o recoltă agricolă abundentă determină reducerea
veniturilor producătorilor agricoli”? Argumentaţi răspunsul.
6.5. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea
Echilibrul pieţei este denumită în economie situaţia de pe o piaţă, în care

preţul unui bun economic conduce la o egalitate între cantitatea cerută şi cantitatea
00:45
oferită. Preţul este denumit preţ de echilibru, iar cantitatea este denumită cantitate de
echilibru. Cu cât există mai mulţi ofertanţi cu atât preţul este mai mare şi cu cât
există mai puţini ofertanţi, cu atât preţul este mai mic. Astfel piaţa se regularizează şi
se formează echilibrul. Crearea echilibrului este un element central al teoriei
neoclasice şi al teoriei echilibrului general.
Cererea şi oferta sunt componente de bază ale mecanismului regulator al
pieţei. Raportul dintre cerere şi ofertă reflectă foarte clar şi în acelaşi timp sintetic
situaţia pieţei, a fiecărui segment al acesteia. Oferta şi cererea interacţionează în
determinarea preţului la care vânzătorii sunt dispuşi să ofere acea cantitate de bunuri
pe care cumpărătorii o doresc şi sunt dispuşi să o cumpere. Ele se găsesc în relaţie de
cauzalitate reciprocă, una reprezentând, în raport cu cealaltă, deopotrivă, cauză şi
efect. Sensul lor poate fi pe deplin lămurit numai considerându-le părţi ale unui tot
organic.
Când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină, pentru un bun
oarecare, atât preţul cât şi cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului respectiv
se găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se echilibrează se
numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru.
La echilibru, curbele ofertei şi ale cererii sunt în balanţă, iar preţul şi
cantitatea nu are tendinţă de schimbare. Dacă preţul bunului în discuţie este mai
mare sau mai mic decât preţul la echilibru, forţele pieţei acţionează în direcţia
atingerii echilibrului. La preţul de echilibru intenţia cumpărătorilor coincide cu
intenţia vânzătorilor. Deci, în echilibru, decizia cumpărătorilor nu este influenţată de
surplusul de cerere, iar decizia vânzătorilor nu este influenţată de surplusul de ofertă.
Absenţa surplusului de ofertă ca şi surplusului de cerere asigură stabilitatea preţului
de echilibru. În aceste condiţii piaţa bunului respectiv este în echilibru.
Modificarea cererii şi a ofertei şi ieşirea din echilibru au loc atunci când
intervin factorii de influenţă în fiecare caz în parte.
Figura 23: Modificarea cererii şi ofertei
132
Modificarea în cerere. Să presupunem că previziunea pieţei sugerează o
creştere a preţului la bunul în discuţie. Cumpărătorii vor reacţiona crescând cererea
din bunul respectiv în prezent, pentru a-l stoca, în scopul de a evita un preţ mai mare
în viitor. Curba cererii se va deplasa spre dreapta luând forma C1 C1 (fig. 24).
Figura 24: Modificarea în cerere la creşterea preţului
Modificarea în ofertă. Dacă, datorită factorilor de influenţă, se produce

modificarea ofertei, de exemplu descreşte, curba ofertei se va deplasa spre stânga
(fig. 25), cantitatea de bun oferit scade, iar preţul va creşte. Presupunem că ceilalţi
factori nu se modifică. Descreşterea în ofertă se reflectă în deplasarea curbei acesteia
spre stânga, luând forma O1O1.
Figura 25: Descreşterea ofertei
Modificarea şi a ofertei şi a cererii. Când intervin modificări atât în cerere cât

şi în ofertă pentru bunul în discuţie, curbele acestora se vor deplasa simultan spre
stânga sau spre dreapta. De pildă, dacă curba ofertei se deplasează spre stânga şi cea
a cererii spre dreapta, se va modifica şi preţul şi cantitatea de echilibru. Punctul de
133
echilibru va fi acum E4 (fig.26).
Figura 26: Modificarea cererii şi ofertei – punctul de echilibru
Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se determină preţul pe piaţă, care,

pentru oricare bun, tinde permanent spre un nivel de echilibru ce reflectă egalarea
cererii cu oferta. Prin modificarea continuă a cererii şi ofertei, tendinţele care se
manifestă sunt şi de creştere a preţului (când cererea creşte sau oferta scade), şi de
scădere a preţului (când cererea scade sau oferta creşte). Evident, în ambele cazuri,
condiţiile ofertei ori cererii fiind considerate constante.
Să ne reamintim...
oarecare, atât preţul cât şi cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului respectiv
se găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se echilibrează se
numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru.
Cum se stabileşte echilibrul cererii şi ofertei pe piaţa unui bun economic ?
6.6. Preţul şi funcţiile sale
Preţul şi teoriile referitoare la preţ ocupă un loc important în ştiinţa

economică. Preţul reprezintă problema cea mai complexă şi controversată a vieţii
01:10 economice implicând toate categoriile şi componentele sistemului de interese
individuale şi de grup (producători-consumatori; vânzători-cumpărători; interese
naţionale-internaţionale etc). Neoclasicii au considerat teoria economică (cu referire
la microeconomie) ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului. Preţul a fost definit încă
din antichitate de către Aristotel şi Xenofon.
Preţul este un instrument al pieţei şi un indicator al realităţii, care în virtutea
cerinţei de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter complex ce este amplificat
în contextul actualului dinamism economico-social, atât de caracteristicile pieţei pe
care se manifestă, cât şi de cadrul legislativ care reglementează formarea preţurilor,
el însuşi perfectibil.
Preţul real recunoscut în calitate de preţ de piaţă este un preţ posibil care poate
134
oscila între limite de piaţă, aceasta din urmă acceptând întotdeauna un preţ minim
posibil şi un preţ maxim posibil. Aceasta înseamnă că situaţiile care depăşesc
marginile intervalului de mărime, ori nu sunt reale, ori preţurile sunt ascunse,
neputând fi observate în intervalul posibil acceptat de piaţă. Acesta se caracterizează
în felul următor:
 este cel acceptat de participanţii la schimb;
 nu este unic, ci exprimă un interval de mărime ale cărui limite sunt impuse de
forţa economică a producătorului care urmăreşte un preţ posibil cât mai ridicat şi de
cea a cumpărătorului ale cărui interese sunt în favoarea unui preţ posibil cât mai
scăzut;
 oscilează în jurul preţului de echilibru al pieţei;
 se mişcă în limitele pieţei.
Preţul posibil se caracterizează prin: dinamism, diversitate şi caracter
reglementat.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi
poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere
pe piaţă. El exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte, şi
cadrul legislativ, pe de altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate
reciproc de către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi
reglementat.
Cu alte cuvinte, pe piaţă preţul este dependent de două elemente şi anume: 1)
mărimea valorii mărfii (cu cât valoarea este mai mare şi preţul va fi mai mare, aşadar
există un raport direct proporţional între preţ şi valoare); 2) puterea de cumpărare a
banilor (cu cât puterea de cumpărare a banilor este mai mare, cu atât preţul este mai
mic şi invers, deci un raport invers proporţional între preţ şi puterea de cumpărare a
banilor).
Pornind de la interpretările care au fost date în decursul istoriei termenului de
valoare (teoria obiectivă şi teoria subiectivă), se întâlnesc în prezent trei teorii cu
privire la noţiunea de preţ:
 teoria clasică (obiectivă) a valorii;
 teoria neoclasică (subiectivă) a valorii;
 teoria mixtă (contemporană) a valorii.
În teoria obiectivă (clasică) preţul este dat de valoarea economică a bunurilor
şi serviciilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de
producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii factorilor de producţie.
Piaţa prin mecanismele sale face ca preţul să se fixeze la nivelul valorii economice
ori să oscileze în jurul său, dar, în condiţii normale, el nu se rupe de baza sa
obiectivă - valoarea economică percepută prin nivelul costului unitar şi marginal.
Teoria subiectivă a preţului, fundamentată de Şcoala neoclasică, considera că
preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea marginală şi raritatea
respectivului bun, respectiv cantitatea în care el se află comparativ cu cererea
solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sau serviciu sunt cu atât mai mari
cu cât utilitatea marginală este mai mare şi el este mai rar. Cele două împrejurări
care determină valoarea economică şi preţul – utilitatea marginală şi raritatea – pot
acţiona în acelaşi sens sau în sensuri diferite.
Deosebirea dintre teoria clasică şi neoclasică decurge din cauza primară care
determină preţul. După clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie
ale mărfii, modul în care ea se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de
producţie; producătorul este formatorul preţului. La neoclasici, preţul este determinat
de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute şi se manifestă raritatea şi
utilitatea marginală; rolul decisiv în formarea şi evoluţia preţului aparţine
cumpărătorilor.
135
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a preţului a fost
elaborată în prima treime a secolului al XX-lea şi aparţine, în principal, Şcolii de la
Cambridge (Alfred Marshall101). Teoria pleacă de la premisa că cele două teorii
anterioare nu sunt opuse, ci doar prezintă explicaţii incomplete şi soluţii parţiale
privind valoarea economică şi preţul.. În ultimă instanţă, preţul este determinat atât
de consumul de factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea
bunului. Privit din perspectiva consumului de factori, preţul exprimă interesele
producătorului şi stă la baza formării ofertei. Privit din perspectiva utilităţii
marginale şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului
şi fundamentează nivelul şi evoluţia cererii.
În stabilirea preţului, în condiţiile economiei contemporane, caracterizată printr-o
piaţă complexă, intervin o serie de factori, după cum urmează:
 costul de producţie, în accepţiunea de cost mediu;
 intensitatea nevoii pe care o satisfac bunurile, pusă în evidenţă prin cerere;
 forma de concurenţă imperfectă existentă (concurenţa perfectă apare doar ca
premisă teoretică);
 capacitatea producţiei, pusă în evidenţă de ofertă;
 elemente ce ţin de politica statului în domeniul preţurilor;
 mijloace de influenţare sau puterea folosită de firme (publicitate, informaţii,
creditare ş.a.);
În situaţia în care apare o egalitate între suma de bani oferită de cumpărător şi cea
cerută de vânzător, preţul oferit este egal cu cel cerut, devenind astfel un preţ
acceptat pe piaţă102. Deci, preţul pieţei este un preţ posibil şi prezintă următoarele
caracteristici:
 are o limită maximă peste care dispare cererea;
 are o limită minimă determinată de costul de producţie al bunului;
 are numeroase niveluri între aceste limite, practicate în acelaşi timp de
diferiţi producători şi acceptate de diferiţi cumpărători;
 are caracter dinamic, el putându-se încadra în alte marje atunci când
condiţiile pieţei se modifică;
 are caracter reglementat, fiind supus reglementărilor existente pe piaţa pe
care se formează.
În viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului
şi cele ale consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa
şi determină nivelul şi dinamica preţului.
Comentaţi următoarea afirmaţie a lui Alfred Marshall103: „A te întreba dacă valoarea şi

preţul unui bun sunt date de consumul de factori de producţie ori de utilitatea marginală şi
raritatea lui este sinonim cu a te întreba dacă o coală de hârtie aşezată între lamele unei
foarfece este tăiată de lama de jos ori de cea de sus”
Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile

agenţilor economici prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi o
pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.
01:25
101
Alfred Marshall (1842 -1924) - economist englez, reprezentant al neoclasicismului.
102
Cornescu Viorel (coord.), Introducere în Economie, Editura Actami, Bucureşti 1997, p. 121-123.
103
Marshall Alfred, „Principles of Economics”, 8 th Edition, New York, Macmillan Co., 1922
136
Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială:
1. Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor se referă la capacitatea

preţurilor de exprimare monetară a cheltuielilor şi veniturilor agenţilor economici.
2. Funcţia de corelare a cererii cu oferta se explică prin tendinţa preţului de a
se forma în jurul nivelului său de echilibru, la care cererea coincide cu oferta, iar
cantitatea cerută egalează cantitatea oferită. De aceea, dacă preţul este la un moment
dat superior acestui nivel, piaţa se caracterizează prin exces de ofertă, iar cantitatea
oferită se va diminua, ceea ce antrenează o scădere a preţului până la nivelul său de
echilibru şi invers.
Figura 27: Corelaţia cerere-ofertă
3. Funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică. Preţul

transmite informaţii privind situaţia pieţei, respectiv raportul cerere-ofertă şi
presiunile care există pe piaţă, activităţile cele mai profitabile şi abundenţa sau
raritatea factorilor de producţie.
4. Funcţia de motivaţie a producătorilor se reflectă în practică prin
stimularea agenţilor economici atunci când preţul este ridicat şi prin distribuirea
veniturilor acestora în funcţie de nivelul costurilor.
5. Funcţia de distribuire a veniturilor. Corespunzător activităţii depuse,
fiecare agent economic obţine venitul individual. Acesta depinde, în ultimă instanţă,
de diferenţa dintre preţurile primite pentru bunurile şi serviciile vândute şi preţurile
plătite pentru procurarea factorilor de producţie.
În prezent asistăm la o creştere a importanţei deciziilor de preţ care amplifică
manifestarea funcţiilor sale. Aceasta se explică prin impactul unor factori asupra
preţurilor practicate de agenţii economici:
 accelerarea progresului tehnologic;
 proliferarea noilor produse;
 creşterea cererii pentru servicii;
 accentuarea concurenţei externe;
 persistenţa fenomenului inflaţionist.
Influenţa acestor factori asupra preţurilor îngreunează formarea lor care devine
un proces complex şi de mare importanţă pentru succesul unei firme. Formarea unor
preţuri flexibile generatoare de profit se realizează prin adoptarea unor strategii de
preţ corespunzătoare pieţei pe care se adresează produsele.
Care sunt funcţiile preţului?
Comentaţi rolul de informare pe care îl are preţul pentru agenţii economici.
137
6.7. Tipuri de preţ
Viaţa economică demonstrează existenţa unei mari diversităţi de preţuri. Tipurile

de preţuri îmbracă forme diferite, astfel:
01:45 a) După puterea agenţilor economici de a influenţa preţurile, acestea pot fi:
 preţuri libere, care se formează în condiţiile concurenţei perfecte, în care nici
unul dintre agenţii pieţei nu poate influenţa unilateral nivelul şi dinamica acestora.
Ele se manifestă ca expresie a raportului dintre cerere şi ofertă şi corespund cu
satisfacerea intereselor tuturor participanţilor la schimb;
 preţuri administrate (reglementate), care se formează sub influenţa acţiunilor
fie ale agenţilor economici cu poziţie dominantă pe piaţă, fie ale statului 104. Astfel,
preţurile administrate se manifestă în condiţii de concurenţă imperfectă,
recunoscându-se după tipul acesteia: preţuri de monopol, preţuri de oligopol, preţuri
de monopson, etc. Dacă statul este cel care determină nivelul şi dinamica preţurilor
unor mărfuri, atunci acestea se supun unui proces de reglementare, apărând preţul
limită maximă şi preţul limită minimă.
b) După sistemul de formare a preţurilor de comercializare, se cunosc:
 preţuri fără TVA al căror nivel acoperă costurile şi profilul agentului
economic, fiind preţuri ale factorilor de producţie;
 preţuri cu TVA, preţuri de facturare, pe care le plăteşte consumatorul, atunci
când cumpără un bun sau serviciu.
c) După gradul de flexibilitate a preţului, există:
 preţuri unice, care reflectă situaţia de practicare a aceluiaşi nivel de preţ
pentru un bun la toţi clienţii care cumpără produsul în condiţii similare şi în aceeaşi
cantitate;
 preţuri diferite, care sunt practicate de unele firme pentru acelaşi bun, în
funcţie de clienţi, de mărimea cantităţii cerute, de abilitatea lor de negociere etc.
d) După gradul de noutate a produsului şi strategia adoptată, se cunosc:
 preţuri ale produselor noi care cunosc două variante. O variantă presupune
preţuri mari pentru produsele noi, asigurând un profit firmei sau firmelor care vin cu
noutatea la piaţă. O altă variantă, preţuri relativ scăzute, atunci când agentul
economic care vine cu produsul nou produce o mare cantitate din acest produs, astfel
încât prin intermediul preţului influenţează cererea şi descurajează concurenţa.
Astfel, profitul este realizat prin intermediul cantităţii mari vândute.
 preţuri ale produselor existente pe piaţă care, la rândul lor, în funcţie de piaţă,
pot fi diferite, conducând la strategii de preţ diferite din partea firmelor (preţurile
poziţionate; preţurile de linie; preţurile determinate de calitate; preţurile produselor
grupate; preţurile promoţionale).
e) După nivelul şi rolul preţului există:
 preţuri înalt-active;
 preţuri înalt-pasive;
 preţuri joase-active;
 preţuri joase-pasive.
Din experienţa ţărilor cu economie de piaţă, statul, în ce priveşte controlul
preţurilor, poate acţiona în următoarele direcţii:
 supravegherea sau taxarea (determinarea) nivelului preţului la unele produse,
de strictă necesitate (pâine, carne, lapte etc.);
 blocajul preţurilor, mai ales în perioade inflaţioniste (pentru protecţia
consumatorilor dar şi a producătorilor);
 intervenţia indirectă asupra preţurilor prin intermediul politicii fiscale, de
104
Economie politică, vol. I, Editura Porto-Franco, 1991, p. 230.
138
credit, a ratei dobânzilor etc.;
 susţinerea preţurilor la unele produse (de regulă agricole) prin preţuri de
intervenţie.
Intervenţia statului în domeniul preţurilor se transpune în politicile de preţuri
adoptate. Acestea au în vedere următoarele aspecte:
 asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime, prin crearea unui
sector de stat puternic în industria extractivă şi în domeniul transporturilor;
 achiziţionarea de către stat, la preţuri convenabile, a unor cantităţi apreciabile
de bunuri (cereale, materii prime, materiale strategice etc.)
 acordarea de subvenţii sau credite directe pentru anumite produse. De pildă,
la cereale se stabilesc preţuri plafon cu compensaţie bănească directă.
 limitarea mărimii profitului (componentă a preţului) sau dimpotrivă,
impulsionarea creşterii acesteia prin politica fiscală, a subvenţiilor bugetare, a
creditului etc.;
 îngheţarea preţurilor, la limita maximă sau minimă, după caz, urmărindu-se
ori protecţia consumatorilor, ori obţinerea de către producători a unui volum de
venit.
Reglementarea preţului se manifestă atunci când guvernul adoptă legi care impun
o limită superioară sau o limită inferioară pentru preţul unui bun sau serviciu destinat
vânzării-cumpărării. În mod frecvent, limita superioară este denumită plafon de preţ
(price ceiling) sau control de preţ (price control), iar limita inferioară impusă pe o
anumită piaţă este denumită prag de preţ (price floor) sau preţ suport (price
support)105.
Statul intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite maxime de preţ -
preţurile limită maximă - atunci când bunul tranzacţionat se află în cantitate
insuficientă. Potrivit legii cererii şi ofertei, dacă cererea este superioară ofertei,
preţul se majorează, rezultat care este influenţat legal prin fixarea unui plafon peste
care nivelul preţului nu trebuie să se ridice, deoarece puterea de cumpărare a banilor
nu ar putea suporta depăşirea acestui preţ de control.
Guvernul poate impune şi o limită minimă sub al cărei nivel preţurile nu pot
coborî, respectiv preţuri limită minimă. Motivul pentru care se formează praguri de
preţ constă în susţinerea veniturilor peste preţul care ar exista pe o piaţă liberă.
Situaţii frecvente de preţuri suport se întâlnesc în agricultură, pentru produse
agricole şi pe piaţa muncii, sub forma salariului minim.
Pentru menţinerea preţurilor limită minimă, se folosesc în practică cinci
modalităţi şi anume:
1. achiziţiile guvernamentale;
2. restricţionarea producţiei;
3. promovarea cererii;
4. sistemul de plăţi directe;
5. interdicţia legală a tranzacţiilor sub preţul minim.
Unele studii au demonstrat că salariul minim duce la creşterea ocupării
persoanelor adulte, în special a femeilor între 25 şi 55 de ani”106.
Să ne reamintim...
Preţurile administrate se manifestă în condiţii de concurenţă imperfectă,
recunoscându-se după tipul acesteia: preţuri de monopol, preţuri de oligopol, preţuri
de monopson, etc.
105
Waud N. Roger, op. cit., 1992, p. 143.
106
Brown Charles, Gilroy Curtis, Kohen Andrew, The Effect of the Minimum Wage on Employment, Journal of
Economic Literature, 2 june 1982, p. 487-528
139
Ce sunt preţurile libere?
Cum intervine statul în controlul preţurilor?
6.8. Formarea preţurilor pe diferite pieţe
Preţul, ca rezultat al interacţiunii dintre cerere şi ofertă reflectă întotdeauna

condiţiile specifice ale cererii şi cele ale ofertei, pe piaţa respectivă.
02:15 Înseamnă că procesul complex al formării preţurilor se manifestă diferit în
funcţie de natura produsului şi gradul său de omogenitate, de numărul agenţilor
economici producători şi cumpărători şi forţa lor economică, de interesele urmărite
şi strategia adoptată de aceştia, de obiectivele firmelor participante la schimb şi
informaţiile deţinute privind piaţa, de criteriile alese şi răspunsurile date la
întrebările tradiţionale ce, cât, cum să producă, respectiv să consume fiecare agent
economic. Cu alte cuvinte, asupra preţului, îşi pun amprenta condiţiile de combinare
a factorilor de producţie, respectiv posibilităţile tehnice de producţie şi mărimea
cheltuielilor de producţie, pe de o parte, şi condiţiile de alegere a bunurilor de
consum, respectiv ansamblul combinaţiilor de mărfuri de aceeaşi utilitate şi nivelul
venitului de consum, pe de altă parte. Vom urmări formarea preţurilor pe diferite
pieţe:
 preţul în condiţii de concurenţă perfectă;
 preţul în condiţii de monopol;
 preţul în condiţiile concurenţei monopolistice;
 preţul în condiţii de oligopol.
1) Într-o asemenea situaţie de piaţă, puterea economică individuală a firmelor

fiind scăzută, fiecare agent economic producător îşi comercializează bunurile la
preţul pieţei, pe care nu îl poate influenţa. Semnificative în acest sens sunt
reprezentările următoare:
Figura 28: Preţul pe piaţa cu concurenţă perfectă
unde: Cf, C = cererea la nivel de firmă, respectiv piaţă; O = oferta totală de

piaţă; Cmg şi CM = costul marginal şi cel mediu; VM = venitul mediu; Cp = costul
de producţie corespunzător producţiei Q*; P = preţul pieţei.
Astfel, la nivel de firmă, decizia de preţ este luată în favoarea practicării preţului
maximizator de profit, care corespunde nivelului Q* de producţie, deci pentru care
VM = CM. Evident, la orice nivel superior de producţie, VM  CM, ceea ce
140
înseamnă că nici un producător nu va accepta creşterea producţiei peste Q*. În
acelaşi timp, pe piaţă preţul de echilibru se obţine din interacţiunea cererii agregate
cu oferta totală, el corespunzând nivelului preţului individual maximizator de profit
deoarece, în condiţii de concurenţă perfectă, tot ceea ce se produce, se vinde, agenţii
economici dispunând de informaţie perfectă şi de posibilitatea înregistrării
profiturilor maxime.
Preţul de pe piaţa perfectă se formează în funcţie de raportul dintre cererea
agregată şi oferta agregată la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea
dintre venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul economic
înregistrează profitul maxim.
2) Datorită unicităţii producătorului, pe piaţa de monopol, preţul are tendinţa de
creştere, dar dacă majorarea depăşeşte limita acceptată de piaţă, respectiv de cerere,
vânzările încep să scadă, ceea ce îl va determina pe monopolist să renunţe la sporul
de preţ aplicat. Cu alte cuvinte, producătorul trebuie să recurgă la majorarea preţului,
numai în situaţia în care aceasta nu îi afectează volumul vânzărilor, pentru ca
veniturile să se micşoreze la rândul lor. Desigur, piaţa de monopol, fiind puternic
reglementată, preţul (P) nu poate depăşi limita impusă prin reglementările legale în
vigoare.
Pe de altă parte, dacă piaţa nu suportă preţul practicat, monopolistul care
acceptă practicarea unui nivel mai scăzut, trebuie să aibă în vedere limita minimă a
acestuia. Ea corespunde nivelului de preţ care asigură maximizarea profitului:
Preţul de monopol se formează în funcţie de raportul dintre cererea totală şi
oferta firmei monopoliste, la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea
dintre venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul economic
înregistrează profitul maxim.
3) Alegerea preţului în concurenţa monopolistă este îngreunată de existenţa
produselor substituente, ceea ce face ca fiecare producător să intensifice activitatea
promoţională şi în ultimă instanţă, să majoreze preţul.
Cu toate acestea, pentru ca bunurile proprii să fie cerute pe piaţă în condiţiile
gradului ridicat de substituibilitate a mărfurilor, agentul economic caută să practice
un preţ ceva mai scăzut.
Rezultă că preţul pe piaţa monopolistă se supune unor tendinţe contradictorii: pe
de o parte, nivelul său are tendinţa de creştere ca expresie a suportării unor cheltuieli
promoţionale sporite, iar pe de altă parte, preţul tinde să se diminueze ca efect al
preocupării firmelor pentru impulsionarea vânzărilor.
În acest context, decizia de preţ este adoptată la nivel individual în baza
obiectivului de maximizare a profitului:
Preţul în condiţii de concurenţă monopolistă se formează la nivelul fiecărui agent
economic în parte, în funcţie de raportul dintre cererea pentru produsele sale şi oferta
firmei, respectiv la nivelul producţiei pentru care venitul marginal coincide cu costul
marginal, iar profitul înregistrat este maxim.
Ca urmare, pe piaţa monopolistă, cumpărătorii se vor confrunta cu preţuri
diferenţiate datorită costurilor diferite suportate de producători, condiţiile de
producţie specifice fiecăruia generând nivele de preţ maximizatoare de profit
diferite.
4) Oligopolul poate îmbrăca forme diferite în funcţie de gradul de cooperare
dintre firme. Drept urmare şi preţul pe piaţa de oligopol se formează diferit, firmele
elaborându-şi strategii adecvate. În situaţia oligopolului coordonat, se ţine cont de
cerinţa maximizării profitului fiecărei firme, aplicându-se strategii de preţ adecvate
fiecărui caz în parte. Atunci când firmele au costuri de producţie identice, ele
cooperează în vederea practicării unui preţ unic pe piaţă, producând şi
comercializând cantităţi egale de bunuri. Preţul unic se formează la acel nivel al
141
producţiei la care venitul marginal corespunde costului marginal pe ansamblul
industriei. Acest lucru permite maximizarea profitului fiecărei firme în parte din
cadrul ramurii.
Dacă costurile de producţie nu sunt identice, se păstrează aceiaşi regulă de
formare a preţului unic, cantitatea de produse pe care o aduce pe piaţă fiecare firmă
în parte este diferită.
În situaţia firmelor de oligopol, care au ca obiectiv de început împărţirea pieţei
între firme, preţul nu se mai fixează înaintea determinării cotelor de producţie
individuale, ci este stabilit ca o consecinţă de cartel privind cotele de piaţă ale
firmelor participante.
De multe ori se întâlneşte situaţia de oligopol fără coordonare, când firmele
oligopoliste acţionează independent una faţă de cealaltă. Dacă una dintre firmele din
cadrul ramurii deţine o poziţie dominantă (controlează o parte foarte mare a
producţiei), apare o asimetrie între firme, fapt ce face ca firma dominantă să fixeze şi
să menţină preţul ei pe piaţă. Celelalte firme, adoptă o strategie de imitaţie, deci se
raportează la preţul firmei cu poziţie dominantă. Aceasta din urmă stabileşte nivelul
preţului corespunzător regulii de maximizare a profitului.
Strategiile de preţ în cadrul oligopolului sunt diferite, deoarece nu numai formele
de oligopol determină diferenţierea acestora dar şi situaţiile concrete de piaţă
reflectate nu numai de ofertă, dar şi de cererea pentru bunurile respective, în nivelul
costurilor de producţie al firmelor, în reacţiile firmelor concurente etc. Cert este
faptul că în oricare situaţie ne-am afla., regula generală urmărită de firme în
stabilirea preţului este maximizarea profitului.
Să se interpreteze graficul următor:
Ce se întâmplă cu cererea şi oferta în următoarele cazuri:

a) P1 > P0 , Preţul 1 este mai mare ca preţul 0,
b) P2 < P0 , Preţul 2 este mai mic ca preţul 0,
1. Raportul cerere-ofertă. Echilibrul pieţei;

2. Elasticitatea cererii şi ofertei faţă de preţ şi importanţa determinării lor.
3. Preţul şi funcţiile lui în economie;
4. Politici de administrare (control) a preţului practicate de firme;
5. Intervenţia statului în controlul preţurilor.
142

1) Cererea reprezintă …………………………., care poate fi …………………..,
într-o perioadă determinată de timp,
……………………………………………….
02:30 2) Conform legii cererii, dacă preţul bunurilor, resurselor şi serviciilor
……………., în mod corespunzător ……………………………... cerută într-o
anumită perioadă şi invers, dacă preţurile ……………., va scădea
………………………………….
3) Elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă ……………………….. şi modificarea
………………, proporţia modificării cererii în condiţiile………………… cu un
procent.
4) Oferta reprezintă …………………………….., pe care un agent economic este
dispus să …………………………., într-o anumită perioadă de timp,
…………….
5) Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între ………………, pe care un
ofertant ……………………. (variabila dependentă), într-o anumită perioadă de
timp şi ………………….. (variabila independentă) la care
……………………….
6) Pe scurt, preţul poate fi definit ca …………………….. sau …………… în
expresie ……………………………..
7) Preţul nu poate fi privit izolat, el este în strânsă interdependenţă cu
…………….. şi …………………...
8) În condiţiile de monopol, fiind un singur producător, acesta ………………. la
un nivel ……………………., urmărind …………………… de monopol.
1) Cantitatea cerută se află în raport cu preţul astfel:

a) în raport direct proporţional;
b) în raport invers proporţional;
c) creşte atunci când preţul creşte;
d) scade atunci când preţul scade.
2) Bunurile substituibile sunt acelea care:

a) satisfac aceleaşi nevoi sau trebuinţe ca şi bunul în discuţie;
b) în consum se folosesc împreună cu bunul în discuţie;
c) nu influenţează în nici un fel curba cererii la bunul iniţial;
d) se cumpără mai multe atunci când cresc veniturile consumatorilor.
3) Cererea unui bun este inelastică dacă:

a) se modifică chiar dacă indicele preţului produsului respectiv este de 1,8;
b) nu se modifică deşi producţia creşte;
c) la creşterea cu un procent a preţului bunului, cererea se reduce cu mai mult de
un procent;
d) se modifică într-o proporţie mai mică faţă de modificarea procentuală a preţului
bunului.
143
4) O firmă dublează preţul la produsele vândute şi constată reducerea
clientelei la jumătate. Cererea în raport cu preţul este:
a) elastică;
b) inelastică;
c) cu elasticitate unitară;
d) perfect elastică.
5) Se produce o creştere a cantităţii oferite dintr-un bun dacă:

a) se scumpesc factorii de producţie utilizaţi;
b) se reduce cererea pentru bunul respectiv;
c) creşte preţul bunului;
d) sunt introduse noi tehnologii de fabricaţie.
6) Pentru bunurile cu ofertă inelastică, modificarea preţului va determina o

modificare a cantităţii oferite într-o măsură:
a) mai mare;
b) egală;
c) în sens opus;
d) mai mică.
7) Dacă preţul unui bun se află la nivelul la care pe piaţă se înregistrează un

exces de ofertă:
a) preţul va creşte;
b) preţul rămâne constant;
c) se egalează costul unitar cu profitul;
d) preţul scade.
8) Atunci când se prevede o scădere a preţului pe piaţa unui bun, oferta

prezentă se manifestă astfel:
a) creşte;
b) scade;
c) rămâne constantă;
d) va fi superioară cererii.
9) Teoria obiectivă a valorii consideră preţul ca fiind expresia:

a) utilităţii marginale a bunurilor;
b) factorilor de producţie consumaţi în crearea bunurilor;
c) muncii omeneşti încorporată în marfă;
d) cheltuielilor cu materiile prime şi materiale.
10) Teoria subiectivă a valorii consideră preţul ca fiind dat de:

a) egalitatea dintre mărfuri;
b) numărul de salariaţi remuneraţi;
c) utilitatea marginală a bunurilor;
d) utilitatea totală a bunurilor.
11) În condiţiile în care preţul cedat este egal cu preţul oferit el devine astfel:
a) preţ impus;
b) preţ administrativ;
144
c) preţ negociat;
d) preţ acceptat pe piaţă.
12) Preţul are o limită minimă determinată de:

a) costul de producţie al bunului;
b) plafonul sub care dispare cererea;
c) plafonul peste care se reduce oferta;
d) veniturile consumatorilor.
13) Termenul de preţuri libere reprezintă:

a) preţurile pe care le practică firmele de monopol;
b) preţurile nesupuse nici unei reglementări;
c) preţurile oferite de monopson;
d) preţurile practicate pe piaţa forţei de muncă.
14) Preţurile controlate de către firme sau stat se numesc:

a) preţuri libere;
b) preţuri fără TVA;
c) preţuri administrate;
d) preţuri unice.
15) Preţul de echilibru reprezintă:

a) un preţ impus de firmele dominante;
b) preţul la care oferta depăşeşte cererea;
c) preţul la care cererea este mai mare decât oferta;
d) preţul la care cererea este egală cu oferta.
16) Preţul în condiţiile de monopol este:

a) un preţ liber format prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă;
b) mai mic decât preţul format în condiţii de concurenţă perfectă;
c) egal cu preţul de monopson;
d) un preţ administrat impus de firma de monopol.

1) Legea cererii exprimă legătura stabilită între preţul de vânzare al
bunurilor şi cantităţile cumpărate din aceste bunuri astfel:
a) dacă preţul bunurilor scade, va creşte cantitatea de marfă cerută;
b) dacă preţul bunurilor scade, va scade corespunzător şi cantitatea de bunuri
cerută;
c) dacă preţul bunurilor creşte, va scade cantitatea cerută de consumatori;
d) preţul poate să crească sau să scadă, dar cantitatea cerută rămâne constantă.
A = a + c; B = b + d; C = a + d; D = b + c.
2) Factorii care determină elasticitatea cererii sunt în principal următorii:

a) gradul de substituire a produselor;
b) ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul veniturilor;
c) gradul de omogenitate al produselor;
d) perioada de timp de la schimbarea preţului.
A = a + b + c; B = b + c + d; C = c + d; D = a + b + d.
145
3) Dacă preţul pieţei (preţ administrativ) este mai mare decât preţul de
echilibru atunci piaţa bunului respectiv se va caracteriza prin:
a) echilibru între cerere şi ofertă;
b) deficit de cerere;
c) deficit de ofertă;
d) surplus de ofertă.
A = a +b; B = b + c; C = c + d; D = b + d.
4) Preţul de echilibru reprezintă un indicator economic care se formează în
următoarele condiţii:
a) se reduce numărul de cumpărători pe măsura creşterii preţului;
b) cantitatea oferită dintr-un bun este egală cu cantitatea cerută din bunul
respectiv;
c) cererea şi oferta bunului economic se egalizează la nivelul celui mai mare
volum de vânzări şi cumpărări;
d) când cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare.
A = a + b; B = b + d; C = c + d; D = b + c.
5) Agenţii economici se orientează în funcţie de preţul de echilibru în
următoarele direcţii:
a) producerea şi comercializarea anumitor bunuri;
b) cantitatea şi momentul producerii bunurilor;
c) diminuarea preţului de desfacere sub nivelul costului mediu;
d) diminuarea riscurilor asumate de agenţii economici în afaceri;
A = a + b + d; B = b + c; C = b + c + d; D = a + c + d.
6) În teoria contemporană a valorii preţul este determinat de:
a) consumul factorilor de producţie;
b) numărul de salariaţi şi mărimea salariilor;
c) utilitatea marginală a bunurilor;
d) raritatea bunurilor.
A = a + b; B = b + c; C = b + c + d; D = a + c+ d.
7) Preţul poate fi definit ca:
a) instrument complex de măsurare economică;
b) măsura unui bun sau serviciu în expresie monetară;
c) cantitate de monedă cedată de cumpărător vânzătorului în schimbul unui bun
sau serviciu;
d) barometru al activităţii economice determinând cât şi cum să se producă.
A = a + b + c; B = b + c + d; C = c + d ; D = a + c + d.
8) Preţul prezintă următoarele caracteristici:
a) are o limită maximă peste care dispare cererea;
b) are o limită minimă determinată de costul de producţie al bunului respectiv;
c) se formează liber, nu este reglementat de nici o regulă;
d) are numeroase nivele.
A = a + b + c; B = a + b + d; C = c + d; D = b + c + d.
9) După puterea vânzătorilor şi cumpărătorilor de a influenţa preţurile,
acestea sunt:
a) preţuri cu TVA;
b) preţuri libere;
c) preţuri unice;
d) preţuri administrate.
A = a + b; B = b + c; C = c + d; D = b + d.
146
1) a) Cererea reprezintă partea solvabilă a nevoii sociale.
b) Cererea reprezintă partea insolvabilă a nevoii sociale.
2) a) Reducerea preţului unitar determină procesul de extindere a cererii.

b) Creşterea preţului unitar determină contracţia cererii.
3) a) Elasticitatea cererii se exprimă în raport cu preţul.

b) Elasticitatea cererii se exprimă în raport cu venitul consumatorilor.
4) a) Când cererea este rigidă – graficul se prezintă ca o dreaptă orizontală.

b) Când cererea este perfect inelastică – graficul se prezintă ca o dreaptă
verticală.
5) a) Taxele şi subsidiile influenţează cantitatea cerută.

b) Taxele şi subsidiile influenţează cantitatea oferită.
6) a) Când cererea creşte preţul de echilibru scade.

b) Când oferta creşte preţul de echilibru scade.
7) a) Teoria obiectivă a valorii consideră că preţul este dependent de mărimea

valorii mărfii.
b) Teoria obiectivă a valorii consideră că preţul este dependent de puterea de
cumpărare a banilor.
8) a) Conform teoriei subiective valoarea este dată de utilitatea marginală a

bunurilor.
b) Conform teoriei subiective valoarea este dată de consumul de factori de
producţie.
9) a) În teoria contemporană a valorii preţul este determinat de consumul factorilor

de producţie.
b) În teoria contemporană a valorii preţul este determinat de utilitatea marginală
şi raritatea bunului.
10) a) Preţul poate fi definit ca măsură a unui bun sau serviciu în expresie
monetară.
b) Preţul poate fi definit ca fiind suma de bani cedată de cumpărător
vânzătorului în schimbul unui bun sau serviciu.
11) a) În condiţiile concurenţei de monopol preţurile se formează liber.

b) În condiţiile concurenţei perfecte preţurile se formează liber.
12) a) Preţul administrat este mai mare decât preţul liber.

b) Preţul administrat este mai mic decât preţul liber.
147
Răspunsuri:
1) cantitatea totală dintr-un anumit
bun ;cumpărată pe piaţă; la un
anumit preţ dat.
2) va scădea ; va creşte cantitatea de
marfă; cresc; cantitatea de marfă
cerută în perioada respectivă.
3) raportul dintre mişcarea cererii;
preţurilor; creşterii sau scăderii
preţului.
4) cantitatea maximă de bunuri sau
servicii ; o ofere spre vânzare; la
un preţ anume.
5) cantitatea dintr-un bun; o oferă
spre vânzare; preţul;bunul
respectiv se vinde.
6) măsura unui bun ; serviciu ;
monetară.
7) cererea; oferta.
8) fixează preţul ; ridicat ; profitul
ridicat.
Alegeţi răspunsul corect 1. b 2. a 3. d 4. b 5. c 6. d 7. d 8. a
9. c 10. c 11. d 12. a 13. b 14. c 15. d
16. d
Alegeţi combinaţia de răspunsuri 1. A 2. D 3. D 4. B 5. A 6. D 7. A 8. B
corectă 9. D
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aA bF 2. aA bA 3. aA bA
următoarelor propoziţii 4. aF bA 5. aA bA 6. aF bA
7. aA bA 8. aA bF 9. aA bA
10. aA bA 11. aF bA 12. aF bF
Rezolvati 10 teme „ To do” ( la alegere) din unităţile de învăţare nr.1, 2, 3, 4,
5 şi 6.
Temele rezolvate se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online” ) până la
data ultimului tutorial.
6.12. Rezumat
Cererea este o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor

băneşti, de puterea de cumpărare de care dispun membrii societăţii. Ea
reprezintă partea solvabilă a nevoii sociale, respectiv acea parte care poate fi
satisfăcută de piaţă;
Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit bun, care poate fi cumpărată
pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ dat;
Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre schimbarea
preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute: a) când preţul unui
bun scade, cantitatea cerută pentru acel bun creşte; b) când preţul unui bun
02:50 creşte, cantitatea cerută din acel bun scade;
Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau serviciu anume, pentru o
industrie (în sens de ramură) sau pentru o firmă, respectiv pentru producţia ei.
De asemenea, cererea se prezintă ca cerere individuală, ca exprimă cantitatea
148
totală dintr-un bun sau serviciu pe care un individ este dispus să o cumpere într-
o perioadă de timp dată, la un preţ unitar dat şi ca cerere totală de piaţă, ce
exprimă suma cererii tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun sau serviciu
anume, în cadrul unei economii naţionale, în condiţiile de preţ amintite;
Elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii şi
modificarea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii sau
scăderii preţului cu un procent;
Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi de
venit. Ea reflectă proporţia în care evoluează cererea pentru diverse produse
odată cu modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor, ceilalţi factori
rămânând constanţi;
Oferta reprezintă cantitatea maximă de bunuri şi servicii pe care un agent
economic este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp, la
un preţ anume;
Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe care
un ofertant o oferă spre vânzare într-o anumită perioadă de timp (variabila
dependentă) şi preţul la care bunul respectiv se vinde (variabila independentă).
Corespunzător acestei legi creşterea preţului determină creşterea cantităţii
oferite şi invers, reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite;
Oferta, ca şi cererea este determinată, în dimensiunea ei, de o serie de factori.
Cei mai importanţi sunt următorii: 1) preţul resurselor (a factorilor de
producţie); 2) preţul altor bunuri; 3) tehnologia; 4) numărul de ofertanţi; 5)
perspectivele pieţei; 6) costul producţiei; 7) taxele şi subsidiile; 8) evenimente
naturale şi social-politice;
Elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de modificare a ofertei în condiţiile
schimbării preţului, sau a oricăreia din condiţiile ofertei;
Echilibrul pieţei este denumită în economie situaţia de pe o piaţă, în care preţul
unui bun economic conduce la o egalitate între cantitatea cerută şi cantitatea
oferită. Preţul este denumit preţ de echilibru, iar cantitatea este denumită
cantitate de echilibru. Cu cât există mai mulţi ofertanţi cu atât preţul este mai
mare şi cu cât există mai puţini ofertanţi, cu atât preţul este mai mic. Astfel piaţa
se regularizează şi se formează echilibrul;
Oferta şi cererea interacţionează în determinarea preţului la care vânzătorii sunt
dispuşi să ofere acea cantitate de bunuri pe care cumpărătorii o doresc şi sunt
dispuşi să o cumpere. Ele se găsesc în relaţie de cauzalitate reciprocă, una
reprezentând, în raport cu cealaltă, deopotrivă, cauză şi efect;
oarecare, atât preţul cât şi cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului
respectiv se găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se
echilibrează se numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru;
La echilibru, curbele ofertei şi ale cererii sunt în balanţă, iar preţul şi cantitatea
nu are tendinţă de schimbare;
Prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se determină preţul pe piaţă, care, pentru
oricare bun, tinde permanent spre un nivel de echilibru ce reflectă egalarea
cererii cu oferta.
Preţul este un instrument al pieţei şi un indicator al realităţii, care în virtutea
cerinţei de corelare a cererii cu oferta capătă un caracter complex ce este
amplificat în contextul actualului dinamism economico-social, atât de
caracteristicile pieţei pe care se manifestă, cât şi de cadrul legislativ care
reglementează formarea preţurilor, el însuşi perfectibil;
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi poate
să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe
149
piaţă. El exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte, şi
cadrul legislativ, pe de altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate
reciproc de către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi
reglementat;
Pornind de la interpretările care au fost date în decursul istoriei termenului de
valoare (teoria obiectivă şi teoria subiectivă), se întâlnesc în prezent trei teorii cu
privire la noţiunea de preţ: teoria clasică (obiectivă) a valorii; teoria neoclasică
(subiectivă) a valorii; teoria mixtă (contemporană) a valorii;
Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile
agenţilor economici prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi
o pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice;
Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială:
 Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor;
 Funcţia de corelare a cererii cu oferta;
 Funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică;
 Funcţia de motivaţie a producătorilor
 Funcţia de distribuire a veniturilor;
Preţurile libere se formează în condiţiile concurenţei perfecte, în care nici unul
dintre agenţii pieţei nu poate influenţa unilateral nivelul şi dinamica acestora.
Ele se manifestă ca expresie a raportului dintre cerere şi ofertă şi corespund cu
satisfacerea intereselor tuturor participanţilor la schimb;
Preţurile administrate (reglementate) se formează sub influenţa acţiunilor fie ale
agenţilor economici cu poziţie dominantă pe piaţă, fie ale statului;
Reglementarea preţului se manifestă atunci când guvernul adoptă legi care
impun o limită superioară sau o limită inferioară pentru preţul unui bun sau
serviciu destinat vânzării-cumpărării. În mod frecvent, limita superioară este
denumită plafon de preţ (price ceiling) sau control de preţ (price control), iar
limita inferioară impusă pe o anumită piaţă este denumită prag de preţ (price
floor) sau preţ suport (price support);
Preţul, ca rezultat al interacţiunii dintre cerere şi ofertă reflectă întotdeauna
condiţiile specifice ale cererii şi cele ale ofertei, pe piaţa respectivă;
Preţul de pe piaţa perfectă se formează în funcţie de raportul dintre cererea
agregată şi oferta agregată la nivelul impus de cantitatea determinată de
egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul
economic înregistrează profitul maxim;
Preţul de monopol se formează în funcţie de raportul dintre cererea totală şi
oferta firmei monopoliste, la nivelul impus de cantitatea determinată de
egalitatea dintre venitul marginal şi costul marginal, adică la care agentul
economic înregistrează profitul maxim;
Pe piaţa monopolistă, cumpărătorii se vor confrunta cu preţuri diferenţiate
datorită costurilor diferite suportate de producători, condiţiile de producţie
specifice fiecăruia generând nivele de preţ maximizatoare de profit diferite;
Preţul pe piaţa de oligopol se formează diferit, firmele elaborându-şi strategii
adecvate.
6.13. Bibliografie
150
 Cornescu Viorel (coord.), Introducere în Economie, Editura Actami,

Bucureşti 1997;
Bucureşti, 1992;
 Gogoneaţă C-tin., Gogoneaţă A., „Economie politică, Teoria micro şi
macroeconomică. Politici economice”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1995;
Bucureşti 1999;
 Marshall Alfred, „Principles of Economics”, 8th Edition, New York,
Macmillan Co., 1922;
 Waud N. Roger, „Microeconomics”, Harper Collins Publishers, 1992;
151
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. EFICIENŢA ECONOMICĂ
Cuprins
7.1. Obiective
7.3. Conceptul de concurenţă. Modalităţi şi direcţii de desfăşurare
7.4. Tipuri de concurenţă
7.5. Strategii concurenţiale
7.8. Rezumat
7.9. Bibliografie
7.1. Obiective
Unitatea de învăţare 7 - Concurenţa şi formele ei, în care vă veţi familiariza cu
conceptul şi formele concurenţei, analizarea tipurilor de concurenţă şi strategiilor
concurenţiale.
 Definiţi conceptul de concurenţă;
 Identificaţi modalităţile şi direcţiile de desfăşurare a concurenţei;
 Identificaţi tipurile de concurenţă:
 concurenţa perfectă
 concurenţa imperfectă: concurenţa monopolistică; oligopolul; monopolul;
 Determinaţi strategiile concurenţiale;
 Analizaţi diferitele tipuri de strategii aplicate de marile corporaţii.
7.3. Conceptul de concurenţă. Modalităţi şi direcţii de desfăşurare
Concurenţa este o trăsătură esenţială a pieţei, ea este o componentă importantă

a mecanismului acesteia. Concurenţa se desfăşoară după anumite reguli care asigură
00:00 libertatea de acţiune a tuturor agenţilor economici.
Concurenţa reprezintă o confruntare dintre agenţii economici în vederea
obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor
băneşti sau a altor activităţi economice, în scopul obţinerii de cât mai multe avantaje.
Concurenţa are loc între agenţii economici, pentru atragerea de partea lor a clientelei
şi pentru a avea acces, în condiţii avantajoase, la factorii de producţie. Concurenţa
este de fapt o luptă, o competiţie între agenţii economici, din care ies învingători cei
mai buni. Ea exprimă relaţiile dintre agenţii economici care acţionează în funcţie de
interese lor în condiţiile liberei iniţiative, fiind o rivalitate deschisă şi loială care
duce la dezvoltarea producţiei şi la îmbunătăţirea gradului de servire a
cumpărătorului.
Concurenţa, prin efectele pe care le declanşează, se poate situa printre legile
cele mai importante ale reglării vieţii economice, ale progresului tehnico-economic
al societăţii. Ea acţionează în următoarele direcţii107:
1. Promovarea şi introducerea progresului tehnic, prin stimularea agenţilor
economici în vederea perfecţionării proceselor de producţie, a tehnicii şi
107
152
tehnologiilor folosite.
2. Reducerea costului de producţie şi, implicit, a preţului de vânzare. Agenţii
economici sunt interesaţi în a deţine, faţă de concurenţi, poziţii avantajoase în raport
cu consumatorii. Aceste poziţii sunt obţinute, mai ales, prin preţuri accesibile
acestora.
3. Îmbunătăţirea calităţii bunurilor produse şi serviciilor prestate. Concurenţa
nu se desfăşoară numai prin preţ.
4. Asimilarea în producţie a noi produse rezultate din cercetările ştiinţifice
desfăşurate atât de către agenţii economici cât şi de institute specializate şi
universităţi.
5. Diferenţierea agenţilor economici. Cei ce sunt mai abili ies învingători din
lupta de concurenţă, se dezvoltă, acumulează bogăţii, cei mai puţin abili pierd,
sărăcesc, iar unii dintre ei pierd totul şi trăiesc la limita sărăciei.
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură
economică şi extraeconomică, concurenţa poate fi loială şi neloială.
Tabel 11: Caracteristicile concurenţei loiale şi neloiale

Tip de concurenţă Caracteristici
Concurenţa loială sau  menţinerea sau reducerea costurilor şi
corectă - se desfăşoară conform ridicarea calităţii produselor;
reglementărilor legale prin  scăderea preţurilor de vânzare pe piaţă;
folosirea fără discriminare de  introducerea în fabricaţie şi lansarea pe
către vânzător a instrumentelor piaţă a unor produse noi, care să atragă clienţii;
economice de luptă concurenţială.  acordarea unor avantaje suplimentare
clienţilor (servicii post-vânzare, termene de
garanţie, credite etc.);
 informarea consumatorilor asupra
caracteristicilor produselor proprii;
 puterea economică a fiecărui participant
(randamentul factorilor de producţie utilizaţi,
mărimea capitalului firmei, volumul şi calitatea
resurselor folosite etc.);
 sponsorizarea unor acţiuni cu caracter
social, cultural, sportiv, emisiuni radio-TV.
Concurenţa neloială –  specularea unor situaţii critice (războaie,
bazată pe utilizarea unor practici crize, economice, calamităţi);
şi metode de vânzare aflate în  crearea de situaţii artificiale pe piaţa
discordanţă cu normele şi diferitelor bunuri folosite în scopuri speculative;
reglementările comerciale în  discreditarea activităţii adversarilor sau
vigoare utilizând instrumentele produselor unor firme concurente;
extraeconomice incorecte, ilegale  violarea secretelor tehnologice, comerciale
pentru a pătrunde pe piaţă şi a şi bancare ale firmelor concurente;
obţine avantaje suplimentare în  trafic de influenţă, mită, şantaj;
raport cu ceilalţi concurenţi.  presiuni morale uneori chiar politice
asupra firmelor concurente;
 evaziune fiscală, stimulente acordate
clienţilor etc.
În economia de piaţă, concurenţa prin funcţiile ei, îndeplineşte un rol

important în viaţa economică, stimulând progresul economic. Rolul său în economie
se reflectă în efectele pozitive asupra participanţilor la piaţă:
 oferă tuturor participanţilor la lupta concurenţială şanse egale de a obţine
153
profituri convenabile, favorizându-l pe cel eficient, abil şi dezavantajându-l pe cel ce
nu se adaptează exigenţelor pieţei;
 prin intermediul pieţei şi al pârghiilor economice ale acesteia se pune în
mişcare întregul sistem de legături dintre agenţii economici impunând acestora şi
consumatorilor legile obiective ale producţiei, distribuţiei, circulaţiei şi consumaţiei
bunurilor şi serviciilor economice;
 menţinerea preţurilor la un nivel real şi reducerea costurilor de fabricaţie;
 creşterea producţiei, diversificarea acestuia şi ridicarea calităţii bunurilor şi
serviciilor;
 întreţine interesul pentru creşterea eficienţei economice determinând
întreprinzătorii să promoveze progresul tehnic;
 determină satisfacerea mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei.
Pe lângă efectele benefice asupra activităţii economice, concurenţa poate
genera şi apariţia unor efecte negative:
 generează confruntări neloiale între competitori;
 sacrificarea intereselor unor consumatori, producţia orientându-se spre cei
care îşi permit să cumpere, nefiind luate în calcul nevoile de consum ale celor cu
venituri mici;
 reducerea costurilor se poate face sacrificând calitatea produselor sau
cheltuielile pentru protecţia mediului înconjurător.
Definiţi concurenţa şi subliniaţi rolul acesteia în viaţa economică
contemporană.
Cum se manifestă concurenţa neloială?
7.4. Tipuri de concurenţă
Concurenţa diferă de la o ţară la alta şi de la o etapă la alta în funcţie de

numărul şi puterea economică a vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia
00:20 naţională, în una sau alta dintre ramuri, de gradul de diferenţiere a produselor, de
posibilităţile noilor firme de a acţiona în acelaşi domeniu, de transparenţa pieţei ca şi
de alţi factori.
Tabloul formelor de piaţă surprinse de Alain Cotta108 şi pe baza cărora se va
desfăşura analiza tipurilor de concurenţă în funcţie de numărul de participanţi:
Tabel 12: Forme de piaţă
1. Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte în realitate, ea

reprezentând o ipoteză de lucru şi un punct obligatoriu de trecere al analizei
economice, de la modelul ideal către formele concrete ale acesteia. Concurenţa
perfectă, denumită şi concurenţă pură, presupune un asemenea raport de piaţă, în
108
Cotta Alain, „Dictionnaire de sciénce économique”, Edition IX, Mame, 1968, p. 305.
154
care toate firmele să vândă întreaga producţie pe care o au la preţul pieţei, fără a-l
influenţa, împreună sau fiecare separat într-un fel anume (în mod hotărâtor), iar toţi
cumpărătorii să poată cumpăra la preţul pieţei, ceea ce doresc şi au nevoie dintr-un
bun, fără a-l putea modifica. Concurenţa perfectă se defineşte prin următoarele
condiţii:
 atomicitatea participanţilor la tranzacţii, respectiv existenţa unui număr mare
de vânzători şi cumpărători pe piaţă, de puteri economice aproximativ egale şi relativ
reduse, astfel încât, fiecare are un rol minim pe piaţă şi nici unul nu are o asemenea
putere pentru a exercita vreo acţiune asupra producţiei sau preţului;
 omogenitatea bunurilor aparţinând aceleiaşi ramuri, astfel încât celor ce le
cumpără le este indiferent de la ce vânzător achiziţionează;
 libera intrare pe piaţă (deci într-o ramură sau alta) a producătorilor care
doresc aceasta;
 perfecta transparenţă a pieţei, deci cunoaşterea de către cei interesaţi a
cantităţilor oferite şi cerute, a calităţii, a preţurilor, a tranzacţiilor încheiate etc.
 adaptarea fără restricţii a ofertei la cerere şi invers, deci fluiditatea perfectă a
cererii şi ofertei la modificarea preţului;
 perfecta mobilitate a factorilor de producţie.
Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă este exclusiv teoretică, deoarece în
practică nu se pot întruni simultan toate cele şase caracteristici, iar dacă o
caracteristică nu este satisfăcută vom vorbi de piaţă cu concurenţă imperfectă. Se pot
întruni trei din cele cinci caracteristici: atomicitatea; transparenţa; intrarea-ieşirea
liberă pe piaţă, iar în acest caz vom spune că cererea şi oferta sunt fluide, iar când
particularităţile respective nu se întrunesc, ele sunt rigide.
2. Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii
economici (vânzători şi cumpărători) pot să influenţeze, prin acţiunile lor unilaterale,
raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi nivelul preţului, cu intenţia de a obţine
avantaje durabile.
Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea mai aproape de modelul real
economic, deoarece concurenţa perfectă rămâne doar ca model ideal, folosit în
analizeze teoretice.
Caracteristicile pieţei cu concurenţă imperfectă sunt:
 existenţa unor vânzători puternici, dar puţini la număr şi a unor cumpărători
numeroşi (oligopolul) sau a unor cumpărători puţini şi a multor vânzări
(oligopsonul);
 unii agenţi economici (puţini la număr) pot influenţa sau controla preţul;
 produsele sunt diferenţiate real sau imaginar;
 există restricţii în calea celor care doresc să pătrundă pe piaţă sau într-o
ramură;
 informarea agenţilor economici privind situaţia pieţei este deficitară;
 există o mobilitate redusă a unor factori de producţie;
 există rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul, frustrarea consumatorului.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme, ele
diferenţiindu-se în primul rând, în funcţie de numărul şi forţa economică a agenţilor
economici producători şi consumatori, astfel:
o piaţă cu concurenţă monopolistă;
o piaţă cu concurenţă de monopol;
o piaţă cu concurenţă de oligopol;
o piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).
155
A. Piaţa cu concurenţă monopolistică este o formă de concurenţă imperfectă
care se apropie destul de mult de concurenţa perfectă. Ea se caracterizează însă prin
diferenţierea produselor ce aparţin aceleiaşi ramuri. Alături de preţuri şi cantităţi,
competiţia se desfăşoară şi prin produse, adică prin diferenţierea produselor şi a
mărcilor. Producătorii sunt în număr suficient de mare, astfel încât există condiţii
pentru o bună satisfacere a cererii datorită posibilităţilor mari pe care cumpărătorii o
au de a alege din multitudinea de vânzători, în conformitate cu dorinţele şi
posibilităţile lor.
Intrarea de noi firme pe piaţă este liberă. În condiţiile diferenţierii produselor,
creşterea profiturilor (maximizarea lor la ofertanţi) se poate realiza numai prin
influenţarea cererii pe piaţă.
B. Piaţa cu concurenţă de monopolul este o formă a concurenţei imperfecte

în care piaţa unei industrii (ramuri) este dominată de un singur producător-vânzător,
care în relaţiile cu consumatorii îşi impune condiţiile de preţ sau de calitate. Piaţa de
monopol se caracterizează aşadar, în planul ofertei, prin asigurarea cantităţii
agregate numai de către un producător, al cărui bun fabricat nu dispune de
substituenţi apropiaţi. Denumirea de monopol derivă de la cuvântul grecesc monos
care înseamnă „unul”.
Structură de piaţă este un monopol pur atunci când sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
 pe piaţă exista un singur producător al bunului respectiv;
 nu există concurenţi potenţiali pe piaţa internă şi nu există nici concurenţa
importurilor;
 nu există produse substituibile pentru bunul respectiv.
Tipurile de piaţă întâlnite în realitate se situează între cele două extreme ale
structurilor de piaţă: concurenţa perfectă şi monopolul. O firmă monopolistă îşi
maximizează profitul în punctul în care Vmg = Cmg. Pentru un monopolist venitul
marginal va fi mai mic decât venitul mediu. Spre deosebire de o firmă care
acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă, unde aceasta se afla într-o poziţie de
price-taker (acceptator de preţ), un monopolist va fi întotdeauna un price-setter
(formator de preţ).
Existenţa monopolului se explică prin următoarele:
1. Raritatea unor resurse care pot fi exploatate numai dintr-un singur loc.
Nimeni nu poate avea acces la ele, decât o singură firmă;
2. Existenţa unor patente (licenţe), care, pentru anumite produse, sunt deţinute
de către o singură firmă (licenţele fiind protejate prin lege);
3. În anumite domenii (de exemplu exploatarea energiei electrice, telefoanele
etc.), existenţa mai multor firme ar însemna risipă;
4. Concentrarea şi centralizarea capitalului şi deci şi a producţiei, care are ca
efect eliminarea de către o firmă a celorlalţi concurenţi din industrie.
C. Piaţa cu concurenţă de oligopol se caracterizează prin existenţa a câţiva

producători – nu mai puţin de trei – (oligos înseamnă în limba greacă „câţiva”).
Fiecare firmă producătoare este destul de puternică pentru ca acţiunile ei să aibă
efecte importante asupra rivalilor. Piaţa cu concurenţă oligopolistă este cea mai
răspândită piaţă în ţările cu economie de piaţă.
Concurenţa oligopolistă se caracterizează în principal prin următoarele:
 existenţa unui număr redus de producători-vânzători, care deţin o parte
însemnată din piaţă;
 diferenţierea sau nu a produselor;
 dificultăţi la intrarea în ramură;
156
 un anumit grad de control al preţurilor.
În funcţie de gradul de cooperare dintre firmele oligopoliste, întâlnim:
 oligopol perfect coordonat, în care înţelegerile între firmele oligopoliste
îmbracă forma unor acorduri formale, care pot fi publice sau secrete. În cadrul
acestei forme se constituie structuri oligopoliste de tipul cartelului sau trustului.
Cartelul este un acord de înţelegere prin care un grup de firme producătoare
sau distribuitoare ale aceluiaşi produs fixează anumite preţuri sau îşi împart piaţa.
Obiectul cartelului constă în creşterea preţului prin înlăturarea concurenţei. Astfel, se
reduc cantităţile de produse vândute, cresc preţurile, profiturile se maximizează, ca
şi cum ar fi vorba de monopol.
Se apreciază că cea mai mare ameninţare la adresa concurenţei este dată de
carteluri. Aceasta, cu atât mai mult cu cât firmele care ar trebui să concureze se
înţeleg aderând la un acord prin care concurenţa este limitată. De aceea, cartelurile
se consideră că lezează direct cumpărătorii de bunuri şi servicii implicate în acordul
de înţelegere. Acestea au şi un efect distructiv indirect, în sensul că, reducând
concurenţa, eficienţa participanţilor scade, devenind premisă a creşterii preţurilor de
către carteluri, peste nivelul concurenţei reale.
În funcţie de obiective şi de piaţa pe care acţionează, se pot identifica patru
tipuri de cartel:
1. cartel naţional - se formează atunci când doi sau mai mulţi
producători sau distribuitori se unesc printr-o înţelegere, în scopul controlării
lanţului de producţie/distribuţie şi a reţelei de servicii de după vânzare pentru un
produs, la nivelul pieţei unei ţări. Cartelurile naţionale au un puternic efect asupra
importurilor;
2. cartel internaţional - se formează atunci când întreprinderi din diferite
ţări se unesc pentru a fixa preţuri şi a-i împărţi piaţa sau pentru a prelua pe rând
comenzile la proiectele ce le-au fost adjudecate;
3. cartel de import - funcţionează adesea ca o unică organizaţie care
cumpără centralizat o materie primă pentru a o furniza unei ramuri a industriei.
Cartelurile de import pot fi înfiinţate pentru contrabalansarea puterii de piaţă a
cartelurilor de export din alte ţări;
4. cartel de export - în cazul acestora legislaţia cu privire la protecţia
concurenţei din diferite ţări poate excepta în mod expres asemenea carteluri, cu
condiţia ca ele să fie notificate sau legislaţia poate să nu cuprindă referiri la acestea.
In acest din urmă caz, se aplică „principiul efectului”, adică, deoarece efectele nu se
resimt pe piaţa internă, legea nu le sancţionează.
Trustul este o formă oligopolistă mai complexă, firmele fuzionează sub
controlul unui grup financiar puternic (holding), care deţine pachetul acţiunilor de
control al acestora.
Rolul holdingurilor constă în mobilizarea capitalului şi analiza rezultatelor
financiare obţinute de către „operating companies”. Rolul acestora din urmă este de
exploatare, de producţie, de transport şi de vânzare. Oricum fiecare companie este
responsabilă de elaborarea unui plan care să se refere la toate activităţile pe care le
desfăşoară într-o anumită ţară; în legătură cu acest aspect se pune o problemă
esenţială: aceea a corelării strategiei şi politici societăţilor operaţionale cu cele
globale ale grupului109.
Ultimii ani au fost martorii unor eforturi concertate de identificare a legăturilor

existente între comerţ şi concurenţă. Dialogurile intense în cadrul forurilor
internaţionale (nu doar ale OMC, ci şi ale ONU, OECD sau Banca Mondială) s-au
109
Dumitrescu Steian, Bal Ana (2002) - Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 112
157
soldat cu un suport redus pentru o cooperare internaţională ambiţioasă privind
legislaţia concurenţei în cadrul OMC. În ceea ce priveşte reglementarea antitrust,
acordurile se limitează la principiile de bază: nondiscriminarea, tratamentul naţional,
transparenţa (acesta din urmă fiind rezultatul primelor doua principii) şi, uneori, la
prevederi care interzic cartelurile (hard core cartels) 110.
 oligopol parţial coordonat, presupune existenţa unei firme situată într-o
postură de lider, datorată dimensiunilor sale, forţei economice şi cotei de piaţă.
Celelalte firme din cadrul oligopolului se subordonează în mod voluntar(datorita
unor interese comune) liderului.
 oligopol fără coordonare. Este cazul în care firmele oligopoliste acţionează
fiecare independent de celelalte, neexistând înţelegeri sau strategii comune.
Confruntarea dintre ele este deschisă, chiar agresivă (război economic), ducându-se
cu arme cum ar fi: preţul, calitatea, cantitatea, publicitatea etc.
Inexistenţa unui model unic de comportament pe pieţele oligopoliste este o
reflectare a trăsăturilor specifice acestora, care vizează:
 economiile de scară111 determină existenţa unui număr restrâns de firme
dominante, deşi nu în mod necesar a unui număr total mic de firme pe piaţă; ele sunt
adesea mari în comparaţie cu dimensiunea pieţei totale, astfel că numai câteva firme
asigură oferta întregii pieţe, ceea ce se poate reflecta grafic, astfel:
Figura 29: Formarea cererii pentru firmele de oligopol
Curba C exprimă cererea totală de piaţă pentru un produs nediferenţiat al unei

industrii oligopolistice, când firma funcţionează la nivelul de producţie
corespunzător costului total unitar (CT) minim, ea realizează o producţie q care
reprezintă o parte însemnată din cantitatea totală cerută pe piaţă. Mai mult, la preţul
p la care doar se acoperă costurile medii, când firma funcţionează cel mai eficient,
cererea totală de piaţă este Q şi numai câteva astfel de firme pot fi suportate de
piaţă;
 recunoaşterea interdependenţei dintre firme se referă la efectele deciziilor
individuale privind producţia şi preţul asupra vânzărilor celorlalţi agenţi economici.
Cu alte cuvinte, fiecare este preocupat să ia în consideraţie reacţiile celorlalţi la orice
110
Anderson, R. si Jenny F. „Current Developments on Competition Policy în the WTO”, Geneva: 2001, WTO,
www.wto.org
111
Existenţa lor exprimă o situaţie în care costul mediu unitar scade pe măsură ce nivelul producţiei creşte. Lipsa
economiilor de scară este un argument esenţial pentru justificarea proporţiilor reduse ale activităţii de producţie.
158
modificare a preţului sau de altă natură;
 concurenţa non - preţ şi rigiditatea preţului sunt strâns legate de trăsătura
anterioară şi arată că dacă reducerile de preţ pot fi cu uşurinţă urmate de firmele
rivale, concurenţa poate fi accentuată pe seama altor aspecte, ca de exemplu
publicitate, design, etc.;
 tentaţia firmelor de a stabili înţelegeri între ele în domeniul fixării preţului
este justificată prin aceea că reducerile de preţ pot conduce la profituri scăzute
pentru toate firmele oligopolistice;
 imboldul către fuzionare apare ca o înţelegere dintre firme şi duce la o cotă
de piaţă mai ridicată pentru noul agent economic şi, deci, la o forţă competitivă
sporită a acestuia;
 importante restricţii la intrarea de noi firme pe pieţele oligopolistice
reprezintă trăsătura de bază a oligopolului. În general, cu cât aceste restricţii sunt
mai puternice, cu atât vor fi mai puţine firmele din industria respectivă. Fără a intra
în amănunte, asemenea bariere vizează: economiile de scară, diferenţele de costuri
sau altele, precum nevoia de capital, controlul ofertei de factori de producţie,
reglementările guvernamentale, recunoaşterea produsului, complexitatea lui şi
proliferarea produsului112.
D. Piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson). Oligopsonul desemnează
o formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, în cadrul căreia un număr mic de firme
mari cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi, marfă care este furnizată de
mai mulţi producători sau ofertanţi. Numărul de solicitanţi este suficient de mic, iar
puterea lor economică este suficient de mare, pentru ca acţiunea întreprinsă de
fiecare firmă cumpărătoare, luată separat, să aibă un impact semnificativ asupra
condiţiilor generale de cumpărare-vânzare de pe piaţa mărfii respective.
În concluzie, oligopsonul este piaţa pe care un număr redus de cumpărători
controlează puterea de cumpărare şi, în consecinţă, dictează producţia şi preţul de
piaţă al unui anumit produs sau serviciu. Într-un oligopson preţurile tind să fie mai
mici decât într-o piaţă liber concurenţială, aşa cum preţurile într-un oligopol tind să
fie mai mari. Practic, un oligopson este inversul unui oligopol.
Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de piaţă pe
care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei şi preţul de
vânzare, şi un număr mare de producători.
Cum se explică existenţa monopolului?
Care sunt caracteristicile concurenţei de oligopol?
Ce este cartelul?
Ce este trustul?
7.5. Strategii concurenţiale
Eficienţa activităţii organizaţiei depinde de modul de integrare în relaţiile de

00:45 piaţă, unde apar o serie de alte organizaţii cu care intră în competiţie pentru
obţinerea unor condiţii mai bune de producţie, desfacere, efectuare a operaţiunilor
băneşti sau a altor activităţi, în scopul obţinerii de cât mai multe avantaje. Deoarece
concurenţa este o luptă permanentă, în care primează interesele economice şi care se
soldează întotdeauna cu învinşi şi învingători, fiecare firmă trebuie să cunoască bine
structura şi intensitatea concurenţei, cauzele succesului concurenţilor importanţi,
formele în care se manifestă, pentru ca pe această bază să - şi evalueze şansele de
112
Waud N.Roger, „Microeconomics”, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York, 1992, p. 276
159
supravieţuire, racordându-şi la realitate obiectivele prioritare şi adoptând cele mai
potrivite strategii concurenţiale113.
Principalele tipuri de strategii concurenţiale sunt:
a) strategia efortului concentrat, practicat de acele firme care urmăresc un
obiectiv într-o etapă dată şi spre care îşi îndreaptă toate eforturile (financiare, umane,
tehnologice ş.a.). De pildă, o firmă urmăreşte să obţină supremaţia pe un segment de
piaţă. Ea îşi concentrează toate acţiunile şi, evident, resursele spre acest obiectiv. În
condiţiile în care îl realizează, firma îşi poate schimba strategia;
b) strategia elitei, o formă de strategie care se bazează pe calitate, pe
producerea şi promovarea la vânzare de produse de excepţie ale unei ramuri anume.
O asemenea strategie asigură renumele firmei, o clientelă selectivă, succes în vânzări
ş.a. Ea se practică pentru anumite produse, ţinând seama de puterea de cumpărare a
potenţialilor clienţi.
c) strategia costurilor, care are în vedere promovarea pe piaţă a unor produse la
preţuri scăzute, bazate pe costuri mici. Aceasta are în vedere sensibilitatea
cumpărătorilor faţă de preţ şi capacitatea firmei de a câştiga prin cantitatea produsă
şi oferită la vânzare.
Din situaţiile existente pe piaţa de oligopol se pot desprinde două tipuri de
strategii concurenţiale:
a) strategii de preţ;
b) strategii în afara preţului, în care se insistă pe următoarele direcţii: calitatea
produselor, servicii post-vânzare, publicitate, asimilare de produse noi etc.
Să ne reamintim...
Concurenţa este o luptă permanentă, în care primează interesele economice şi care se
soldează întotdeauna cu învinşi şi învingători, fiecare firmă trebuie să cunoască bine
structura şi intensitatea concurenţei, cauzele succesului concurenţilor importanţi,
formele în care se manifestă, pentru ca pe această bază să - şi evalueze şansele de
supravieţuire, racordându-şi la realitate obiectivele prioritare şi adoptând cele mai
potrivite strategii concurenţiale.
Analizaţi strategia efortului concentrat aplicată de Carrefour România S.A.
1. Cadrul economic şi legal al concurenţei în România;

2. Monopolul. Practici monopoliste sau restrictive;
3. Concurenţa licită şi concurenţa neloială.


1) Concurenţa reprezintă ……………………………. în vederea obţinerii unor
…………………….., desfacere, de efectuare a operaţiunilor băneşti sau a altor
activităţi economice, în scopul …………………………………………….
01:30 2) Oligopolul se caracterizează prin
113
Stanciu Sica, „Marketing general – particularităţi în organizaţiile nonprofit”, Editura Dareco, Bucureşti, 2002, p.94
160
………………………………………………....
3) Monopolul, este o formă a concurenţei imperfecte în care piaţa unei industrii
(ramuri) ……………………………………., care în relaţiile cu consumatorii
…………………………………… sau de ……………………………………....
4) Prin concurenţă neloială se înţelege, conform legislaţiei române “orice
…………………………………… contrar ……………………………….. în
……………………………………………….
5) Strategia costurilor, are în vedere ……………………………………… a unor
produse la ……………………., la baza cărora stau
……………………………….
1) Concurenţa reprezintă:
a) o confruntare între consumatori în vederea atingerii unui mai mare grad de
satisfacţie;
b) o strategie care vizează acapararea de noi pieţe de desfacere;
c) o confruntare între producători în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de
producţie sau desfacere;
d) un tip de politică economică aplicată de stat.
2) Concurenţa se poate manifesta numai atunci când:

a) preţurile sunt impuse;
b) economia este condusă centralizat;
c) nu există proprietate privată;
d) există libertatea de acţiune a agenţilor economici.
3) Concurenţa perfectă:
a) se aseamănă cu piaţa de oligopol;
b) presupune diferenţierea produselor;
c) este un model teoretic ideal;
d) exprimă “suveranitatea” producătorului.
4) Concurenţa monopolistică se aseamănă într-o oarecare măsură cu

concurenţa perfectă. Principala deosebire între ele constând în:
a) libera intrare pe piaţă a producătorilor;
b) atomicitatea participanţilor la tranzacţii;
c) mobilitatea factorilor de producţie;
d) diferenţierea produselor ce aparţin aceleiaşi ramuri.
5) În ţările cu economie dezvoltată este preponderentă:

a) piaţa cu concurenţa de oligopol;
b) monopolul;
c) piaţa cu concurenţa perfectă;
d) piaţa cu concurenţă monopsonică.
6) Cartelul reprezintă:
a) o formă de fuziune între firme sub controlul unui grup financiar puternic, care
deţine pachetul acţiunilor de control;
b) un termen sinonim cu holding-ul;
c) o strategie de piaţă prin care se vizează reducerea preţurilor de fabricaţie;
d) o înţelegere între firme oligolpoliste care permite fiecăreia păstrarea
independenţei de producţie şi financiară.
161
7) În condiţiile unei economii de piaţă dezvoltate sunt valabile afirmaţiile
următoare. Care dintre variante este greşită ?
a) concurenţa este pură şi perfectă;
b) preţurile se formează liber;
c) este stimulată concurenţa între producători;
d) există concurenţă imperfectă.
8) Monopolul reprezintă situaţia în care:

a) pe piaţă există un număr mare de firme producătoare şi un număr restrâns de
cumpărători;
b) pe piaţă există un număr limitat de producători şi foarte mulţi cumpărători;
c) un vânzător domină piaţa unei industrii impunând condiţiile proprii de preţ şi
calitate;
d) pe piaţă se menţine atomicitatea participanţilor.

1) Concurenţa se manifestă prin intermediul unor modalităţi de natură
economică:
a) reducerea preţurilor;
b) majorarea costurilor;
c) ridicarea calităţilor bunurilor;
d) lansarea de noi produse;
e) organizarea de servicii post vânzare;
A = a + b + c + d; B = a + c + d + e; C = b + c + d; D = a + b+d + e.
2) Concurenţa acţionează în următoarele direcţii:
a) promovarea şi introducerea progresului tehnic;
b) reducerea costurilor de producţie;
c) îmbunătăţirea calităţii bunurilor;
d) obţinerea de profituri pe orice cale.
A = a + d; B = a + b + c; C = b + c + d; D = c + d.
3) Existenţa monopolului se explică prin următoarele:
a) raritatea unor resurse ce pot fi exploatate dintr-un singur loc – având acces la ele
doar o firmă;
b) existenţa unor patente (licenţe) deţinute de o singură firmă;
c) existenţa unor domenii de activitate în care un număr prea mare de firme ar duce
la risipă;
d) imposibilitatea firmelor mici de a se ridica la nivelul unei firme foarte puternice;
A = a + b + d; B = b + c; C = a + d; D = a + b + c.

1) a) În ţările cu economie dezvoltată predomină concurenţa perfectă.
b) În ţările cu economie dezvoltată predomină concurenţa de oligopol.
2) a) Opusul pieţei de monopol este monopsonul.

b) Opusul pieţei de monopol este oligopolul.
3) a) În condiţiile concurenţei loiale toţi agenţii economici au acces liber pe piaţă.

b) În condiţiile concurenţei loiale toţi agenţii economici cunosc reglementările
162
legale şi le respectă.
4) a) Independenţa financiară este specifică organizaţiei de tip cartel.

b) Independenţa financiară este specifică organizaţiei de tip holding.
5) a) Monopolul este o formă de concurenţă loială.

b) Oligopolul este o formă de concurenţă loială.
Răspunsuri:
1) o confruntare dintre agenţii economici ;
condiţii mai bune de producţie ; obţinerii
de cât mai multe avantaje.
2) existenţa a câţiva producători – nu mai
puţin de trei.
3) este dominată de un singur producător-
vânzător ; îşi impune condiţiile de preţ ;
calitate.
4) act sau fapt ; uzanţelor cinstite ;
activitatea comercială.
5) promovarea pe piaţă ; preţuri scăzute ;
costuri mici.
Alegeţi răspunsul corect 1. c 2. d 3. c 4. d 5. a 6. d 7. a 8. c
Alegeţi combinaţia de 1. B 2. B 3. D
Stabiliţi valoarea de adevăr 1. aF bA 2. aA bF 3. aA bA 4. aA bF 5. aF bA
a următoarelor propoziţii
7.8 Rezumat
Concurenţa reprezintă o confruntare dintre agenţii economici în vederea

obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, desfacere, de efectuare a
operaţiunilor băneşti sau a altor activităţi economice, în scopul obţinerii de cât
mai multe avantaje;
În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natură economică
şi extraeconomică, concurenţa poate fi loială şi neloială;
În economia de piaţă, concurenţa prin funcţiile ei, îndeplineşte un rol important
în viaţa economică, stimulând progresul economic;
Concurenţa diferă de la o ţară la alta şi de la o etapă la alta în funcţie de numărul
01:50 şi puterea economică a vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională, în
una sau alta dintre ramuri, de gradul de diferenţiere a produselor, de
posibilităţile noilor firme de a acţiona în acelaşi domeniu, de transparenţa pieţei
ca şi de alţi factori;
Concurenţa perfectă, denumită şi concurenţă pură, presupune un asemenea
raport de piaţă, în care toate firmele să vândă întreaga producţie pe care o au la
preţul pieţei, fără a-l influenţa, împreună sau fiecare separat într-un fel anume
(în mod hotărâtor), iar toţi cumpărătorii să poată cumpăra la preţul pieţei, ceea
ce doresc şi au nevoie dintr-un bun, fără a-l putea modifica;
Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii
economici (vânzători şi cumpărători) pot să influenţeze, prin acţiunile lor
unilaterale, raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi nivelul preţului, cu
163
intenţia de a obţine avantaje durabile;
Piaţa cu concurenţă de monopolul este o formă a concurenţei imperfecte în care
piaţa unei industrii (ramuri) este dominată de un singur producător-vânzător,
care în relaţiile cu consumatorii îşi impune condiţiile de preţ sau de calitate.
Piaţa de monopol se caracterizează în planul ofertei prin asigurarea cantităţii
agregate numai de către un producător, al cărui bun fabricat nu dispune de
substituenţi apropiaţi;
Piaţa cu concurenţă de oligopol se caracterizează prin existenţa a câţiva
producători – nu mai puţin de trei. Fiecare firmă producătoare este destul de
puternică pentru ca acţiunile ei să aibă efecte importante asupra rivalilor. Piaţa
cu concurenţă oligopolistă este cea mai răspândită piaţă în ţările cu economie de
piaţă;
Cartelul este un acord de înţelegere prin care un grup de firme producătoare sau
distribuitoare ale aceluiaşi produs fixează anumite preţuri sau îşi împart piaţa;
Trustul este o formă oligopolistă mai complexă, firmele fuzionează sub
controlul unui grup financiar puternic (holding), care deţine pachetul acţiunilor
de control al acestora;
Oligopsonul desemnează o formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, în cadrul
căreia un număr mic de firme mari cumpără cea mai mare parte a unei anumite
mărfi, marfă care este furnizată de mai mulţi producători sau ofertanţi;
Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de piaţă pe
care se întâlneşte un cumpărător unic, care fixează volumul producţiei şi preţul
de vânzare, şi un număr mare de producători;
Principalele tipuri de strategii concurenţiale sunt: a) strategia efortului
concentrat; b) strategia elitei; c) strategia costurilor. Din situaţiile existente pe
piaţa de oligopol se pot desprinde două tipuri de strategii concurenţiale: a)
strategii de preţ; b) strategii în afara preţului.
7.9. Bibliografie
 Anderson, R. si Jenny F. „Current Developments on Competition Policy în

the WTO”, Geneva: 2001, WTO, www.wto.org;
Bucureşti, 1992;
 Dumitrescu Steian, Bal Ana (2002) - Economie Mondială, Editura
Economică, Bucureşti, 2002;
 Gogoneaţă C-tin., Gogoneaţă A., „Economie politică, Teoria micro şi
macroeconomică. Politici economice”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1995;
 Stanciu Sica, „Marketing general – particularităţi în organizaţiile nonprofit”,
Editura Dareco, Bucureşti, 2002;
164
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. MONEDA ŞI PIAŢA MONETARĂ.
FINANŢAREA ŞI GESTIUNEA BANILOR
Cuprins
8.1. Obiective
8.3. Natura şi funcţiile monedei
8.4. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă
8.5. Valoarea şi puterea de cumpărare a monedei
8.6. Convertibilitatea monedei
8.7. Piaţa monetară
8.8. Politica monetară
8.9. Finanţarea. Conţinutul, funcţiile şi formele creditului
8.10. Scontul şi rescontul
8.11. Băncile şi sistemul bancar în economia contemporană
8.12. Sistemul de plăţi şi decontări
8.15. Rezumat
8.16. Bibliografie
8.1. Obiective
Unitatea de învăţare 8 - Moneda şi piaţa monetară. Finanţarea şi gestiunea
banilor, după parcurgerea căreia veţi fi familiarizaţi cu natura, funcţiile monedei,
cererea şi oferta de monedă, cât şi cu puterea de cumpărare şi convertibilitatea
banilor. De asemenea, unitatea de învăţare oferă noţiuni legate de piaţa monetară şi
politica monetară naţională, formele de finanţare, creditarea, scontarea şi
rescontarea, sistemul bancar în economia contemporană, cât şi despre sistemul de
plăţi şi decontări.
 Definiţi moneda şi să identificaţi funcţiile monedei;
 Definiţi masa monetară şi să precizaţi care sunt elementele constitutive ale
cererii şi ofertei de monedă;
 Definiţi convertibilitatea monedei;
 Definiţi piaţa monetară şi principalele categorii de agenţi economici care
participă pe această piaţă;
 Identificaţi obiectivele politicii monetare;
 Definiţi conceptul şi formele finanţării;
 Definiţi şi clasificaţi creditele;
 Analizaţi diferenţa dintre scontare şi rescontare:
 Realizaţi legătura dintre banca centrală şi băncile comerciale;
 Înţelegeţi utilitatea mijloacelor de realizare a plăţilor şi decontărilor.
165
8.3. Natura şi funcţiile monedei
Economia de schimb în condiţiile contemporane este de neconceput fără

00:00
existenţa banilor. Aceştia fac parte din viaţa omului de zi cu zi, reprezentând poate
cel mai interesant instrument economic asupra căruia omul s-a aplecat pentru a-l
înţelege, pentru a-i descoperi natura, rolul şi funcţiile lui.
Una dintre principalele probleme disputate între specialişti este legată de
natura banilor, respectiv, ce sunt banii? La această întrebare s-au dat mai multe
răspunsuri. Clasicii economiei politice au arătat că banii sunt o marfă, care s-a
desprins din lumea mărfurilor pentru a îndeplini un rol deosebit, respectiv cel de
echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi de instrument de schimb. Ei au
apărut spontan, ca rezultat al unui lung proces istoric de dezvoltare a schimbului.
Alţi specialişti au cu totul altă părere. Astfel, banii sunt consideraţi a fi
produsul unei convenţii la care oamenii ar fi ajuns pentru înlesnirea schimbului, sau
că ar fi o ficţiune juridică, respectiv o creaţie a ordinii de drept. „Banii – scria P.
Samuelson – sunt o convenţie socială artificială … de îndată ce bunurile pot fi
cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi să se folosească de el
pentru cumpărările şi vânzările sale. Oricât ar fi de paradoxal sau nu, banii sunt
acceptaţi sau nu … pentru că ei sunt acceptaţi”114.
Sunt şi puncte de vedere care încearcă o simbioză între aceste concepte,
respectiv banii sunt consideraţi ca produs al schimbului de mărfuri, investiţi cu
încrederea tuturor posesorilor lor. Numai în aceste condiţii banii sunt acceptaţi în
societate.
Banii sunt priviţi ca fiind orice activ care este acceptat în tranzacţia şi în
reglementarea schimbului şi a datoriilor.
Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat
mobilizatoare a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii
de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social
al ţării emitente”115. Ei au apărut în procesul trecerii de la economia naturală la
economia de schimb parcurgând, în evoluţia lor, mai multe etape.
În practica economică toate semnele băneşti sunt cunoscute astăzi sub denumirea
de monedă. Astfel, diversitatea instrumentelor băneşti prezintă următoarea
clasificare116:
 bani sub formă de bunuri, schimbul are loc sub forma trocului (M – M);
 bani sub formă de bunuri – metale preţioase;
 bani monedă – monedă din metal preţios emis şi garantat de autorităţile
emitente - trocul este înlocuit de schimbul de marfă pe bani (M – B – M);
 bani – bilete de bancă, ca înscrisuri ce atestau existenţa aurului în
depozitele unei bănci;
 bani de hârtie – ca simbol al banilor cu valoare deplină, care îşi
îndeplinesc funcţiile în baza încrederii populaţiei în organul emitent;
 banii de credit – apar din nevoia de a facilita în special creditul comercial;
 bani scripturali – apar ca înscrisuri în conturi bancare (bani de cont).
Moneda aflată sub forma banilor de hârtie şi a monedei divizionare, care este
utilizată în economie, este cunoscută sub denumirea de numerar, iar banii de cont,
sub denumirea de monedă scripturală. În ţările cu economie dezvoltată, aceasta din
114
Paul A. Samuelson, „L’Economique”, vol.1, ed. a 8-a, Libraire Armand Colier, Paris, 1982, p.281.
115
Kiriţescu C. Costin, „Moneda – mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.63.
116
166
urmă deţine ponderea majoritară în masa monetară. Banii sunt un instrument-cheie
într-o economie de piaţă. Acest rol este pus în evidenţă de funcţiile pe care banii le
îndeplinesc în cadrul vieţii economice, şi anume: funcţia de mijloc de schimb;
funcţia de măsură a valorii (etalon al preţurilor); funcţia de conservare de valoare şi
acumulare; funcţia de plată; bani universali.
În sens strict, moneda constituie ansamblul mijloacelor de plată imediat
utilizabile pentru efectuarea de reglementări şi acceptate într-o anumită comunitate.
Pentru a surprinde într-o mai mare măsură rolul şi evoluţia sa, moneda este
considerată drept activ lichid ale cărui forme se modifică în funcţie de structurile
economice şi sociale şi care serveşte la evaluarea şi reglementarea schimburilor117.
Moneda reprezintă resursa la care se raportează toţi agenţii economici ai unei ţări.
Principalele atribute ale monedei sunt:
1. acceptabilitatea - pentru ca moneda să fie mijloc general de schimb, ea
trebuie să fie acceptată de toate persoanele unui stat ca mijloc de plată;
2. convertibilitatea – moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă;
3. divizibilitatea – capacitatea monedei de a fi folosită la orice tip de
tranzacţie;
4. uniformitatea – toate instrumentele acceptate ca mijloc de plată trebuie să
posede aceleaşi calităţi şi funcţii;
5. greutatea falsificării – imposibilitatea reproducerii ei;
6. stabilitatea valorii – menţinerea puterii de cumpărare o perioadă de timp
cât mai mare.
Rolul monedei în economia contemporană este pus în evidenţă de funcţiile
sale, aflate într-un proces continuu de dezvoltare şi diversificare118. Sunt considerate
ca funcţii clasice ale monedei:
a) etalon al valorii sau unitate de cont. Moneda serveşte la măsurarea
cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin
care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura, se
apreciază eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor. Funcţia de etalon
al valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în care intervin trei
factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă. Ea permite
exprimarea într-o aceeaşi unitate de măsură a tuturor bunurilor şi serviciilor;
b) mijlocitor al schimbului. Moneda serveşte procesului circulaţiei
mărfurilor, intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la
producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. În această
calitate de mijlocitor al schimbului - banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă:
numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o
anumită cantitate de monedă în circulaţie, care să mijlocească noi şi noi acte de
vânzare-cumpărare;
c) funcţia de rezervă (rezerva de valoare). Prin aceasta, moneda permite
transferarea puterii de cumpărare în timp şi constituie o parte a activelor agenţilor
economici. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în vederea
unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute.
Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în relaţie directă cu evoluţia puterii de
cumpărare a monedei, inflaţia afectând mai mult sau mai puţin această putere;
d) funcţia de monedă universală. Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor
economice internaţionale la cumpărarea de bunuri şi servicii. Monedele folosite cu
preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte, adică acele
monede naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc
117
Echaudemaison C. D., „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales, Nathan”, 1993, p. 268.
118
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, Ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 184
167
de plată şi de rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul
japonez etc). Tot în acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare
convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere119), care însă au o circulaţie
limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul
Monetar Internaţional.
Funcţiile banilor pun în evidenţă rolul pe care ei îl au în societate, de „sânge”
al acestui organism complex care este economia (P. A. Samuelson).
Definiţi moneda şi precizaţi funcţiile monedei în economie.

Prezentaţi o activitate economică în care se regăseşte una din funcţiile monedei.
8.4. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă
Masa monetară reprezintă cantitatea de monedă aflată în circulaţie într-o

anumită perioadă, sub toate formele sale (bani de hârtie, monedă metalică, bani
00:20 scripturali etc.).
Numerarul (bancnote şi monede) şi depozitele băncilor comerciale păstrate la
banca centrală (în contul rezervelor minime obligatorii) formează banii primari sau
baza monetară şi constituie o creanţă faţă de banca centrală. Banii secundari
reprezintă disponibilităţile la vedere şi constau în creanţe faţă de băncile comerciale.
Masa monetară are o anumită structură, reflectată de aşa-numitele agregate
monetare, ce pun în evidenţă diferite grade de lichidităţi.
Din punct de vedere statistic, pentru măsurarea masei monetare se recurge la
structurarea acesteia, ceea ce permite calcularea indicatorilor şi a agregatelor
monetare.
Delimitarea componentelor masei monetare din circulaţie se realizează după
următoarele criterii, utilizate în statistica monetară internaţională:
 sfera pe care o serveşte masa monetară - masa monetară poate fi analizată ca
monedă scripturală (bani de cont) şi numerar. Aceste sume apar ca solduri în
conturile bancare sau asupra populaţiei, sau ca numerar în casieriile agenţilor
economici şi ale instituţiilor;
 natura social economică a deţinătorilor de monedă - din acest punct de vedere
se disting mijloace băneşti (monede) ce aparţin sectorului public si mijloace
băneşti ale sectorului privat;
 rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetare - din acest punct de
vedere se disting: mijloace băneşti cu circulaţie curentă; mijloace băneşti
economisite; alte mijloace băneşti;
 gradul de lichiditate al diferitelor componente - din acest punct de vedere se
disting următoarele: lichidităţi primare; lichidităţi secundare; lichidităţi
terţiare.
Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autorităţile
monetare, ţinând seama de trei criterii principale: eficacitatea agregatelor monetare,
caracterul controlabil şi disponibilitatea statistică.
119
Drepturile speciale de tragere (DST sau, internaţional, XDR) sunt moneda virtuală a Fondului Monetar Internaţional,
conceput ca înlocuitor al standardului aurului. Tranzacţiile în interiorul Fondului Monetar Internaţional sunt calculate în
DST. Valutele naţionale sunt fixate la un anumit raport în relaţie cu DST. Valoarea DST se calculează în funcţie de
dolarul american (44%), euro (34%), yenul japonez (11%) şi lira sterlină britanică (11%), conform cotaţiilor exprimate
de bursa londoneză.
168
Agregatele monetare se stabilesc pe baza regrupării, stabilită într-un mod
convenţional, a tuturor activelor în categorii mari care se includ unele în altele 120 şi
care sunt simbolizate diferit:
(M0, M1, M2, M3, M4, L) unde:
M0 = baza monetară (numerarul în circulaţie şi rezervele băncilor comerciale
la Banca Centrală şi numerar în casieriile băncilor comerciale); M1 = bilete de bancă,
moneda divizionară şi depozitele la vedere (conturi în bancă) reprezintă masa
monetară în sens strict; M2 = M1 + conturile de economii şi conturile pe librete la
bancă; M3 = M2 + depozitele la termen, bonurile de casă şi certificatele de depozit; L
= M3 + bonurile de Tezaur şi titlurile comerciale emise de întreprinderi.
Figura 30: Evoluţia masei monetare şi a componentelor 2000-2006
Sursa: B.N.R121
La nivelul Băncii Centrale Europene au fost definite: masa monetară în sens
restrâns (M1), masa monetara intermediară (M2) şi masa monetară în sens larg
(M3)122.
120
Capul Jean-Yves, Garnier Olivier, „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales”, Hatier, 1993, p. 267.
121
Banca Naţională a României, Caiete de studii, iulie 2007, p. 11
122
Gherghinescu Oana, Gherghinescu Gheorge, „Abordarea structurii şi rolului agregatelor monetare la Frankfurt si
Bucureşti”, în „Finanţe – Provocările viitorului”, Anul VI, Nr. 6/2007, p. 223
169
Tabel 13: Structura agregatelor monetare în Eurosystem
Sursa: Banca Centrala Europeana, www.ecb.int
Un element important ce rezultă din analiza structurii masei monetare îl

constituie lichiditatea. Aceasta reflectă volumul mijloacelor de plată deţinut de
agenţii economici, indiferent de forma concretă pe care o îmbracă.
Lichiditatea reprezintă abundenţa de fonduri disponibile, pe de o parte, şi de
active financiare, pe de altă parte. O piaţă este lichidă atunci când există posibilitatea
de a vinde şi de a cumpăra, în mod operativ şi fără întreruperi, active financiare. Un
activ care nu este lichid nu poate fi revândut, singura posibilitate de a recupera
valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce. Prin aceasta se
anulează una dintre principalele funcţii economice ale activelor financiare, aceea de
a mobiliza capitalurile investite şi de a transforma investiţia într-o valoare
comercializabilă;
Cu alte cuvinte, lichiditatea reflectă capacitatea agenţilor economici de a face
faţă plăţilor la care se angajează prin acţiunile lor. Desigur, lichiditatea este corelată
cu agregate monetare şi nu se referă numai la agenţii economici, ci ea poate fi
extrapolată până la nivelul economiei naţionale.
Rata lichidităţii reprezintă raportul între nivelul mediu anual al masei
monetare şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă.
Cererea de monedă reprezintă cantitatea de bani propriu-zişi (agregatul M1,
de fapt) de care doresc să dispună agenţii economici, la un moment dat. Cererea de
monedă aparţine aşadar, agenţilor economici care desfăşoară activităţi economice şi
care se află la un moment dat în situaţia de a recurge la împrumuturi (credite).
Purtătorii cererii de monedă sunt:
 Întreprinderile care îşi finanţează activităţile economice;
 Trezoreria pentru a-şi finanţa deficitul bugetar;
 Băncile şi instituţiile financiare care au nevoie de credite;
 Populaţia care desfăşoară diferite activităţi.
Cererea de monedă este condiţionată de necesităţile agenţilor economici
pentru a-şi procura bunuri şi a-şi achita servicii. De asemenea, cererea de monedă
este influenţată de volumul tranzacţiilor la un moment dat şi de viteza de rotaţie a
170
banilor. Sintetizând, se poate spune că cererea de monedă este o funcţie dependentă
de o serie de factori, cum ar fi:
 veniturile;
 nivelul general al preţurilor, cererea de monedă este direct proporţională cu
nivelul preţurilor;
 rata dobânzii şi randamentul acţiunilor: cererea de monedă este invers
proporţională cu rata dobânzii şi randamentul acţiunilor;
 alţi factori de influenţă: „preţul” deţinerii bunului - substitut (al cărţii de
credit în locul numerarului, al bancnotelor în locul monedelor), „preţul”
bunului complementar (al cardului / legitimaţiei a cărei deţinere selectează
persoanele la un bancomat), gusturile (preferinţele) pentru o monedă
(valută) sau alta, convertibilă sau nu, plata tehnicii utilizate, refuzul de plată
ş.a.
Figura 31: Cererea de monedă
Volumul masei monetare existente în circulaţie este direct proporţional cu

volumul tranzacţiilor şi invers proporţional cu viteza de rotaţie a banilor. Viteza de
rotaţie a monedei reprezintă numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi
de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă.
Un alt factor de influenţă asupra volumului masei monetare este şi
comportamentul agenţilor economici, în sensul că unii păstrează bani lichizi, alţii
plasează banii în afaceri sau îi utilizează în scopuri speculative (aşa cum aprecia J.
M. Keynes, cererea de monedă are o componentă economico-psihologică şi alta
speculativă).
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia
utilizatorilor prin sistemul bancar. Oferta de monedă provine de la instituţiile
financiar bancare care au astfel de atribuţii şi de la agenţii economici care dispun de
resurse monetare la un moment dat. Purtătorii ofertei de monedă sunt: băncile, casele
de economii şi de pensii, societăţile de asigurări, instituţii financiare cu
disponibilităţi, trezoreria dacă are excedent, populaţia şi banca centrală.
171
Figura 32: Oferta de monedă
În legătură cu posibilitatea de a controla oferta de monedă există puncte de

vedere diferite. Astfel, analiza macroeconomică admite, ca ipoteză, că oferta de
monedă este perfect controlată de autorităţile monetare. În acest caz, se spune că
moneda este exogenă.
Problema caracterului endogen sau exogen al creaţiei monetare,
caracterizează dezbaterile monetare actuale:
a) şcoala bancară apreciază creaţia monetară ca endogenă: aceasta nu poate fi
excesivă şi este condiţionată de nevoile activităţii economice şi de preţuri;
b) şcoala circulaţiei, de orientare cantitativistă, consideră creaţia monetară ca
exogenă şi inflaţionistă;
c) şcoala băncii libere propune eliminarea băncii centrale şi a monopolului
său, în numele eficacităţii concurenţei bancare.
Cererea şi oferta de bani se confruntă pe piaţa monetară. Pentru o anumită
rată a dobânzii (d’ ), evoluţia cererii şi ofertei tind să se echilibreze în punctul E,
determinat de cantitatea de monedă necesară şi suficientă pentru a crea echilibrul.
Figura 33: Echilibrul cererii cu oferta de monedă
Sursa de creare a monedei o reprezintă desfăşurarea mai multor tipuri de

operaţii:
 creditarea. Băncile participă la crearea monedei prin intermediul creditului.
Într-o operaţie de credit, unitatea bancară creditează contul beneficiarului şi
pune astfel la dispoziţia sa monedă scripturală. Creditele constituie, astfel,
depozite. Această monedă va fi pusă în circulaţie şi nu se va diferenţia cu
nimic faţă de celelalte forme de monedă, având aceleaşi caracteristici cu
moneda de hârtie sau cu piesele metalice;
 finanţarea nevoilor statului. Crearea monedei este, în primul rând, rezultatul
creditelor acordate statului de către banca centrală, instituţiile de credit şi
172
Trezoreria publică. Pentru asigurarea finanţării deficitului bugetar, banca
centrală acordă avansuri statului. Ea va crea monedă prin creditarea
contului deschis în numele Trezoreriei publice. În acest caz, contrapartida
creării monedei o reprezintă creanţele asupra statului;
 achiziţii de devize străine. În urma exportului, agenţii economici naţionali
primesc devizele altor ţări, pe care le depun la bănci. În schimbul acestora,
banca centrală creditează contul băncilor intermediare, ceea ce conduce la
plasarea pe piaţă a noi cantităţi de masă monetară. Dimensiunile acesteia
sunt condiţionate de situaţia balanţei de plăţi.
Analizaţi echilibrul monetar presupunând că rata dobânzii reprezintă o mărime
independentă, apoi, variabilă dependentă de modificările survenite în cererea şi
oferta de monedă.
8.5. Valoarea şi puterea de cumpărare a monedei
Teoriile privind rolul monedei în funcţionarea economiei au avut în centrul

00:40 atenţiei influenţa exercitată asupra volumului producţiei şi a nivelului preţurilor
Teoria cantitativa clasica a banilor reprezintă una din cele mai vechi teorii monetare.
Ea a apărut în secolul XVI, când în Europa, datorită afluxului masiv de metale
preţioase ca urmare a descoperirilor geografice au avut loc importante creşteri de
preturi. Principiile de bază ale acestei teorii au fost enunţate de reprezentanţii
mercantilismului şi economiştii clasici.
Teoria cantitativă tradiţională corespunde perioadei mercantiliste: Thomas
Mun, Jhon Locke, R. Cantillon sau W. Petty sunt câţiva dintre gânditorii care au
contribuit la cristalizarea ideii monetare cantitative. Odată cu dezvoltarea teoriei
economice clasice (Adams Smith, David Ricardo, Th. Malthus, J.B. Say, J.S. Mill),
aspectele legate de bani au fost abordate în alţi termeni.
Economiştii neoclasici aduc noi perspective în analiza fenomenelor
monetare. În limbajul comun s-a generalizat însă conceptul de „teorie cantitativă
clasică”, formulată în două variante: varianta „tranzacţională“ (Irving Fischer123) şi
varianta „venit“ (L. Walras, A. Mashall, K.Wicksell, A. Pigou). După 1950, un grup
de economişti cunoscuţi ca reprezentanţi ai „şcolii de la Chicago“, în frunte cu
Milton Friedman124, readuc în actualitate teoria cantitativă clasică adaptând-o
condiţiilor economice specifice sfârşitului de secol XX. Apare, astfel, teoria
cantitativă a banilor reformulată, fiind cunoscută în literatura de specialitate ca
„noua teorie cantitativa a banilor“.
Teoria cantitativă clasică se bazează pe un model simplu. Astfel, cererea de
monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor
şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a monedei. Această cerere se află
în raport direct proporţional cu volumul schimburilor şi în raport invers proporţional
cu viteza de rotaţie a monedei.
Exista doua variante ale teoriei cantitative a banilor: varianta tranzacţională
şi varianta venitului.
Varianta tranzacţională a teoriei cantitative este cunoscută şi sub numele de
123
Irving Fisher (1867 - 1947) - economist american, reprezentant al Şcolii neoclasice.
124
Milton Friedman (1912 - 2006) - profesor al Universităţii din Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru
Economie. El este considerat reprezentantul principal al şcolii din Chicago. Milton Friedman a adus nenumărate
contribuţii la dezvoltarea microeconomiei şi a macroeconomiei precum şi la dezvoltarea teoriile cu privire la economia
de piaţă şi la minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei.
173
„Ecuaţia Fischer“, după numele susţinătorului ei, Irving Fischer. În formă
matematică, ecuaţia Fischer apare astfel:
M V= PT unde:
M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor;
T - volumul fizic al tranzacţiilor;
P - preţul mediu al unei tranzacţii;
V- viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-
cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă).
J. Fisher a dezvoltat ecuaţia prin disocierea numerarului aflat în circulaţie de
moneda scripturală, luând în considerare viteza de circulaţie diferită pentru aceste
componente ale masei monetare. În aceste condiţii, ecuaţia devine:
MV + M’V’ = PT unde:
M’ = moneda scripturală;
V’ = viteza de circulaţie a banilor scripturali.
Cererea de monedă (Mc) va fi
Mc = PT/V’
Varianta veniturilor (denumită şi „ecuaţia Cambridge”), a fost elaborată de
A. Marshall şi A. C. Pigou de la Universitatea Cambridge şi are forma:
M = KY unde:
K = constantă care reprezintă partea din venitul nominal menţinută sub
formă de bani;
Y = venitul naţional exprimat în preţuri curente.
Valoarea reală a monedei exprimă puterea sa de cumpărare şi este dată de
starea economiei din care provine. Valoarea monedei reprezintă puterea sa de
cumpărare şi este dată de cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi achiziţionată cu
o anumită sumă de bani sau cu o unitate monetară.
Puterea de cumpărare a monedei se poate exprima:
a) pe plan intern, în cadru naţional şi se măsoară prin cantitatea dintr-un
anumit bun care se poate cumpăra cu moneda respectivă. Exprimarea matematică
este următoarea125:
Ci =S/P unde:
C1 = puterea de cumpărare internă;
S = o anumită sumă de bani;
P = preţul unei mărfi sau grupe de mărfuri.
Această relaţie nu este suficient de elocventă, deoarece nu se referă la
complexitatea bunurilor ce constituie obiect al consumului; de asemenea, nu
surprinde dinamica diferitelor structuri ale bunurilor de consum;
b) puterea de cumpărare externă, utilizată pentru determinarea cursului
valutar.
Cursul valutar poate fi definit ca preţul unei unităţi monetare a unei ţări
exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric.
În economie, paritatea puterii de cumpărare (PPC) este o metodă folosită
pentru a calcula o rată de schimb alternativă între monedele a două ţări. PPC
măsoară puterea de cumpărare a unei monede, într-o unitate de măsură internaţională
(de regulă, dolari sau euro), deoarece bunurile şi serviciile au preţuri diferite în unele
ţări comparativ cu altele. Ratele de schimb ale parităţii puterii de cumpărare sunt
folosite pentru compararea nivelului de trai din ţări diferite.
125
Vasilescu Eugeniu, „Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei”, Editura „Curtea Veche”, vol. I, 1993, p.
240-241.
174
Să ne reamintim...
Progresul tehnologic desemnează totalitatea realizărilor cunoaşterii şi creaţiei
umane, care schimbă calitatea factorilor de producţie şi fac activitatea economică
mai eficientă. Într-un sens mai concentrat, progresul tehnologic reprezintă ansamblul
schimbărilor şi perfecţionărilor tehnicii şi tehnologiilor de producţie, precum şi ale
celor din natura bunurilor produse în economie sau într-o verigă a acesteia.
Realizaţi o comparaţie între paritatea aur sau metalică şi paritatea valutară.
Ce înseamnă paritatea puterii de cumpărare a două monede?
8.6. Convertibilitatea monedei
Convertibilitate reprezintă însuşirea legală a unei monede de a putea fi

preschimbată cu o altă monedă în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă. Nu
01:00 există restricţii nici cu privire la suma preschimbată, nici la scopul preschimbării
(plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări de capital) si nici la calitatea celui care
efectuează preschimbarea.
Rolul convertibilităţii derivă din aspectele prezentate în tabelul următor:
Tabel 14: Convertibilitatea şi influenţa sa asupra economiei
Influenţe Convertibilitate
comerţul Prin convertibilitate se creează premisele determinării
exterior exacte a eficienţei comerţului exterior în ansamblu şi a
fiecărei tranzacţii în parte.
concurenţa ca urmare a convertibilităţii, produsele ţării se află într-o
concurenţă reală şi continuă cu produsele celorlalte ţări.
restructurarea Convertibilitatea face posibilă restructurarea permanentă a
economiei economiei prin dezvoltarea producţiei sectoarelor şi
produselor celor mai eficiente cerute la export.
echilibrul Din punct de vedere financiar, convertibilitatea contribuie la
valutar- realizarea echilibrului valutar-financiar, moneda naţională
financiar putând fi utilizată pentru acoperirea unor eventuale
dezechilibre ale balanţelor de plăţi.
dezvoltarea şi Cursurile valutare în general şi valoarea monedei naţionale
eficienţa în special sunt puse pe o bază economică, ele rezultând din
economică cererea si oferta de pe piaţa valutară. Trecerea la
convertibilitate poate fi deci considerată ca fiind un rezultat
al atingerii unui nivel mai înalt de dezvoltare şi eficienţă
economică.
Convertibilitatea se bazează, în prezent pe posibilitatea oferită de autorităţile
monetare ale unei ţări, de a schimba moneda naţională, în orice moment, pe devize
străine. Există, în decursul istoriei, mai multe variante ale convertibilităţii126:
a) Convertibilitatea in condiţiile etalonului aur
Însuşirea bancnotei de a fi oricând transformabilă în aur a fost denumită
convertibilitate. Banca emitentă are obligaţia să achite la prezentarea bancnotelor
suma în aur monedă corespunzătoare atât valorii nominale, cât şi conţinutului de
metal preţios (valoare paritară).
Convertibilitatea era liberă, nelimitată, se realiza relativ automat, asigura
menţinerea echilibrelor între nevoile economiei şi bancnotele puse în circulaţie.
Treptat, banca nu a mai putut asigura stocul de acoperire în depozitele sale
126
Mariana Negruş, Tehnici de calcul valutar-financiar, Editura Militară, 1992, p. 222.
175
(25-40% din valoarea bancnotelor în circulaţie), trecându-se la convertibilitatea
limitată şi apoi la convertibilitatea bancnotelor în aur lingouri, accesibilă doar celor
care dispuneau de sume mari de bancnote.
In România, legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie din
aprilie 1880 a stabilit ca “Banca Naţională a României are privilegiul de a emite
bilete de bancă la purtător. Suma biletelor în circulaţie va fi reprezentată prin valori
lesne de realizat. Banca va trebui să aibă o rezervă metalică de o treime din suma
biletelor emise”. Într-un alt articol al legii de înfiinţare se arăta că “biletele vor fi
plătite la prezentare, la biroul băncii, în aur sau în monedă naţională de argint”.
Aşadar, bancnotele Băncii Naţionale erau convertibile în aur sau argint,
banca fiind obligată în acest scop sa aibă o rezervă metalică echivalentă cu o treime
din suma bancnotelor emise.
La început, legătura monedelor de hârtie cu metalul monetar se realiza prin
păstrarea în depozitele băncii emitente a aurului, ca activ de bilanţ, în timp ce
moneda de hârtie reprezenta o obligaţie a băncii faţă de viitorii posesori de bilete de
bancă. În această perioadă s-a menţinut convertibilitatea, moneda de hârtie fiind
preschimbată la cerere în aur. Convertibilitatea internă a monedelor de hârtie este
limitată şi după 1933 este exclusă definitiv, moneda de hârtie şi moneda de cont
fiind singurele forme de monedă aflate în circulaţie.
b) Convertibilitatea aur-devize (valutară)
Dispariţia convertibilităţii aur a imprimat mecanismului convertibilităţii un
nou conţinut, exprimat prin următoarele trăsături specifice:
 convertibilitatea se realiza într-o valută, convertibilă la rândul ei în aur;
 banca de emisiune deţine în depozitul său valută de rezervă accesibilă
deţinătorului de monedă naţională, la cursul oficial;
 aurul aparţine băncii străine care a emis valuta de rezervă (convertibilitatea
oficială între autorităţile publice);
 cursurile sunt supuse unor fluctuaţii continue şi multiple, în funcţie de
cererea şi oferta pe piaţă.
Etalonul aur-devize, creat în scopul înlocuirii aurului cu valutele în funcţia
de mijloc de plată internaţional, a fost aplicat pe o scară tot mai largă în perioada
interbelică şi după cel de-al doilea război mondial. Proliferarea a fost îndeosebi
urmarea presiunilor exercitate de Comitetul financiar al Societăţii Naţiunilor sub a
cărui conducere o serie de state membre au procedat la asanarea situaţiei lor
financiare după primul război mondial.
In cadrul acestui sistem, legătura directă dintre bancnotele în circulaţie şi
aurul deţinut de banca de emisiune este ruptă. Teoretic, banca ar putea fi chiar
dispensată de obligaţia deţinerii unei rezerve de aur, deoarece ea nu este datoare să
convertească bancnotele în aur. În structura Masei monetare aflată în circulaţie se
află numai semne băneşti: bancnote şi bani divizionari confecţionaţi din metale
ieftine. Convertirea se efectuează în valute, convertibile la rândul lor în aur. Prin
urmare, etalonul aur-devize presupune existenţa cel puţin a unei monede naţionale
convertibile în aur, care să servească la convertirea celorlalte monede.
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, conţinutul noţiunii de
convertibilitate s-a modificat, în sensul că prin el s-a înţeles de atunci înainte numai
dreptul deţinătorului de bancnote de a cere băncii emitente valută străină la cursul
oficial, precum şi de a dispune în mod liber de valuta astfel obţinută.
Cu alte cuvinte, convertibilitatea a încetat de a mai fi o operaţie de verificare
a rambursabilităţii în aur a bancnotelor sau un prilej de alegere între o formă de plată
şi alta, devenind exclusiv un mijloc prin care debitorii faţă de străinătate îşi procură
la scadenţă, în schimbul sumei corespunzătoare în monedă naţională, valuta străina
necesară pentru achitarea datoriei la un curs stabil numit cursul oficial..
176
Etalonul aur-devize a reprezentat o soluţie pentru situaţia în care producţia şi
rezervele de aur nu ţin pasul cu dezvoltarea economică. Această formă obligă
băncile de emisiune să-şi constituie rezerve în care ponderea principală nu o mai are
aurul, ci valutele şi devizele convertibile în aur. Modificarea conţinutului
noţiunii de convertibilitate a fost însoţită de precizarea raţiunii pentru care aceasta
este adoptată. O ţară cu moneda convertibilă se presupune ca are o monedă stabilă,
ţinând seama de faptul că banca efectuează convertibilitatea la paritate, deci la un
curs fix. O ţară cu o asemenea monedă va putea face comerţ cu toate celelalte ţări,
având capacitatea de a preschimba liber moneda proprie cu orice altă monedă, deci
de a cumpăra şi vinde pe orice piaţă, mai precis pe acea piaţă pe care obţine cel mai
mare avantaj.
Cu toate acestea, trebuie de observat că în condiţiile etalonului aur-devize:
 caracterul reprezentativ al monedei este mai estompat, deoarece aurul în care
se efectuează eventual convertirea finală nu mai aparţine băncii emitente, ci
unei bănci străine;
 din momentul în care convertibilitatea directă în aur nu mai este posibilă,
dispar limitele de fluctuaţie a cursurilor valutare între cele două “puncte ale
aurului”. Ca urmare, cursurile sunt supuse, teoretic, unei variaţii infinite, în
funcţie de evoluţia cererii si ofertei de pe piaţă. În aceste condiţii,
convertibilitatea reciprocă la un curs stabil, oficial nu este realizabilă decât
atunci când cursul pieţei este sensibil apropiat de cursul oficial.
În ipoteza în care, din motive diferite, cursul de piaţă al valutelor are tendinţa
să depăşească nivelul cursului oficial, regimul convertibilităţii propriu-zise impune
băncii de emisiune să intervină pe piaţă, vânzând valutele prea solicitate sau
cumpărând pe cele prea mult oferite, in scopul echilibrării cererii şi ofertei.
Dacă posibilităţile băncii nu-i permit să facă faţă situaţiei, statul respectiv
suspendă convertibilitatea oficială a monedei naţionale. Există în continuare două
posibilităţi: sau va fi introdus un regim restrictiv al plaţilor în străinătate, în care
echilibrul între vânzări şi cumpărări de valute va fi realizat pe cale administrativă sau
tranzacţiile vor fi lăsate să se efectueze liber la cursul pieţei (curs flotant), fără nici o
influenţă exterioară. În acest ultim caz, echilibrul între cererea şi oferta de valute se
va stabili pe piaţă prin realizarea unui curs de echilibru.
c) Convertibilitatea de piaţă
Trecerea la cursurile flotante, renunţarea la convertibilitatea oficială, nu
dispensează decât parţial băncile de obligaţia de convertire, banca de emisiune
intervenind adesea pe piaţă pentru a susţine cursul, altfel spus, pentru a garanta, cel
puţin potenţial, dreptul general de procurare de valută de pe piaţă şi de folosire liberă
a acesteia pentru a efectua plaţi si tranzacţii cu partenerii străini.
În acest sens, convertibilitatea reprezintă capacitatea unor monede de a
circula liber pe plan internaţional, capacitate garantată de puterea de cumpărare cu
care fiecare economie înzestrează propria monedă, adică gama de bunuri şi servicii
ce poate fi procurată în orice moment cu moneda respectivă.
În principiu, fiecare ţară subordonează convertibilitatea unei anumite politici
monetare care protejează interesele naţionale, manifestându-se printre altele, ca un
mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe. În acest sens, în relaţiile de
curs de schimb, moneda naţională poate fi subevaluată sau supraevaluată. Susţinerea
cursului se realiza în cadrul unor mecanisme de echilibrare în cadrul cărora, în
funcţie de raportul valoric între export şi import este utilizată valuta de rezervă sau
valuta vizată de interesele statale.
În practica internaţională, se cunosc mai multe tipuri de convertibilitate şi anume:
 Din punct de vedere al ariei geografice de aplicare, convertibilitatea poate fi
externă, internă, sau simultan externă şi internă, în cazul convertibilităţii
177
generale.
 În funcţie de categoria de operaţiuni admise, există convertibilitatea totală
(deplină), admisă pentru toate categoriile de operaţiuni (inclusiv cele
referitoare la mişcările de capital) şi convertibilitate parţială (limitată) în
cazul limitării posibilităţilor de convertire pentru anumite operaţiuni.
 În funcţie de tipul raporturilor valorice care se au în vedere la stabilirea
echivalentului într-o altă monedă, există convertibilitate „de piaţă” (realizată
pe baza unor cursuri flotante).
Ce reprezintă convertibilitatea internaţională?
Cum a evoluat convertibilitatea monetară de-a lungul timpului?
8.7. Piaţa monetară
Piaţa monetară reprezintă o piaţă cu un specific aparte, în cadrul căreia se

tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. Pe această piaţă se
01:20
confruntă cererea cu oferta de monedă, în funcţie de preţul acesteia - dobânda.
Locul de întâlnire a cererii şi ofertei de monedă este cunoscut sub
denumirea de piaţă monetară. Deci, formarea şi mişcarea masei monetare în raport
cu cererea şi oferta de monedă constituie componentele de bază ale pieţii monetare.
Ca în cazul fiecărui tip de piaţă, piaţa monetară se află în echilibru atunci când oferta
este egală cu cererea. În acest caz, punctul de echilibru determină atât cantitatea
schimbată (de echilibru), cât şi preţul (rata dobânzii) de echilibru. Desigur, atât
cantitatea cât şi preţul de echilibru se modifică odată cu variaţia cererii şi ofertei 127.
Piaţa monetară mai poate fi definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt,
unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi
instituţiilor financiar-bancare. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi
deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp
(până la un an). Astfel, în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, piaţa
monetară este compusă din două segmente:
a) piaţa interbancară, rezervată băncilor, asigurând întâlnirea ofertei cu
cererea de monedă. Este vorba de băncile cu excedente şi deficite de trezorerie.
Banca centrală poate interveni pe această piaţă pentru a reţine lichidităţi în funcţie de
obiectivele politicii monetare;
b) piaţa titlurilor pe termen scurt, pe care băncile, întreprinderile şi statul, pot
emite sau schimba titluri negociabile. Această piaţă este deschisă tuturor agenţilor
economici. Ea permite utilizarea a noi forme de colectare a resurselor, precum şi de
noi forme de plasamente de trezorerie pentru întreprinderi.
Piaţa monetară este alcătuită din totalitatea relaţiilor, instituţiilor şi pârghiilor
cu ajutorul cărora sunt transferate disponibilităţile băneşti în domeniile deficitare de
asemenea resurse. Ea reprezintă piaţa capitalurilor pe termen scurt, unde se
întâlneşte cererea de împrumuturi, din partea agenţilor economici şi a statului, cu
oferta de resurse financiare, reprezentată de persoane individuale, întreprinderi şi
instituţii financiare.
Principalele categorii de agenţi care participă pe această piaţă sunt:
1. Statul, care conferă putere liberatorie monedei legale şi stabileşte
coordonatele politicii monetare;
2. Banca centrală, care emite monedă în contul statului şi exercită controlul
asupra monedei aflate în circulaţie;
127
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op.cit. p. 205-206
178
3. Sistemul bancar, care pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi
creează moneda bancară;
4. Întreprinderile (firmele), care finanţează activitatea prin intermediul
monedei legale şi al împrumuturilor obţinute de la bănci şi emit titluri de valoare;
5. Gospodăriile populaţiei, care solicită monedă pentru nevoi proprii şi pot
achiziţiona titluri de valoare de la întreprinderi sau de la stat.
Operaţiunile care au loc pe piaţa monetară sunt operaţiuni de finanţare şi
operaţiuni de refinanţare. Operaţiunile de finanţare (scontarea) constau în acordarea
de disponibilităţi băneşti solicitate de bănci sau agenţi economici. Operaţiunile de
refinanţare (rescontarea) apar atunci când băncile comerciale solicită băncii centrale
obţinerea de credite.
Comentaţi modul în care acţionează pe piaţa monetară fiecare din participanţii la
această piaţă.
8.8. Politica monetară
Politica monetară este o componentă a politicii economice de ansamblu

(alături de politica fiscală, politica veniturilor, politica valutară şi politica
01:30
comercială) şi unul dintre principalele instrumente de care dispun responsabilii
economici ai unei ţări. Obiectul său îl reprezintă adaptarea volumului mijloacelor de
plată la nevoile economiei. Politica monetară nu poate fi concepută independent de
celelalte acţiuni ale puterilor publice (politica bugetară sau politicile structurale) şi
reprezintă un ansamblu de decizii care au ca efect modificarea cantităţii de monedă
şi a ratelor dobânzii în economie şi care urmăresc să modifice nivelul venitului
naţional şi al preţurilor.
Politica monetară reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de autorităţile
monetare (banca centrală, trezoreria etc.), realizate în scopul de a influenţa cantitatea
de monedă aflată în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar şi
alţi indicatori economico-monetari. Politica economică, prin componenta sa
principală politica monetară, poate genera efecte pe termen lung asupra stimulării
activităţii economice, ocupării forţei de muncă, stabilităţii preţurilor etc.
În decursul istoriei, promovarea politicii monetare se limita la luarea
deciziilor de batere a monedei metalice şi de emitere a banilor de hârtie. Crearea
primelor bănci centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a fost influenţată de
premisa menţinerii parităţii bancnotelor în raport cu metalul preţios şi în raport cu
bancnotele altor ţări. Pe timpul mai multor ani obiectivul politicii monetare a fost
menţinerea etalonului aur. O dată cu conştientizarea ciclicităţii activităţii economice
(sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX) s-a modificat şi obiectivul politicii
monetare, incluzând şi supravegherea stabilităţii sistemului financiar. Crizele
economice şi instabilităţile sistemului bancar au impus băncilor centrale rolul de
„bancă a băncilor” sau „împrumutător de ultimă instanţă” şi au demonstrat
importanţa ratei dobânzii în stimularea creditului bancar.
Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională, cunosc o serie de
obiective specifice politicii monetare, cum ar fi:
 creşterea economică durabilă;
 ocuparea deplină a forţei de muncă;
 stabilitatea preţurilor;
 stabilitatea ratelor dobânzii;
 stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi sustenabilitatea
balanţei de plăţi);
179
 stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor (resurselor)
financiare.
Figura 34: Corelaţia dintre instrumentele şi obiectivele politicii economice
Banca centrală nu poate urmării toate aceste obiective concomitent, astfel

încât, în scopul eficientizării activităţii sale, se foloseşte de o serie de instrumente
directe şi indirecte cum ar fi:
Figura 35: Instrumente directe şi indirecte ale politicii monetare
Sursa: Costică Ionela, Lazarescu Sorin Adrian, „Politici si tehnici bancare”, Editura ASE, Bucureşti,
2004, cap. 2
180
 Plafonul de credit impus băncilor comerciale, prin care banca centrală aloca
creditele în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Măsura reprezintă
o implicare a băncii centrale în activitatea curentă a băncilor în scopul
controlării directe a agregatelor monetare şi a nivelului creditului din
economie. Banca centrală adoptă o astfel de măsură pentru ai permite
influenţarea în mod direct a activelor interne nete ale băncilor din cadrul
sistemului.
 Creditele direcţionate reprezintă creditele transferate către acele sectoare de
activitate considerate a fi favorizate (precum sectorul agricol şi cel energetic),
care beneficiază de credite acordate la o rată a dobânzii subvenţionată.
 Nivel minim al activelor lichide - reprezintă o normă prudenţială bancară
potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să dispună de active lichide
determinate ca procent din totalul depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul
acestui impuneri este simţit doar în condiţiile în care băncile apelează la
resursele băncii centrale, deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt practic,
prohibitive. Instrumentul vizează întărirea siguranţei operaţiunilor bancare.
 Primele instrumente indirecte de politică monetară au fost reprezentate de
operaţiunile de rescontare. Economiile actuale operează cu mecanismul taxei
oficiale a scontului. Prin intermediul operaţiunilor de rescontare, banca
centrală finanţa băncile din sistem. Prin nivelul dobânzii folosite la aceste
operaţiuni, se evidenţia care este direcţia de acţiune a băncii centrale în ceea ce
priveşte orientarea politicii monetare, ştiut fiind faptul că taxa oficială a
scontului reprezenta cea mai mică dobândă a pieţei. În acelaşi timp,
mecanismul taxei oficiale a scontului generează acţiuni de natură ciclică, în
sensul că perioadele de avânt economic sunt caracterizate de o expansiune a
nivelului lichidităţii din economie, în timp ce în perioadele de declin economic
se înregistrează o restrângere a acestor operaţiuni tocmai ca urmare a costului
ridicat indus. Mecanismul taxei oficiale a scontului reprezintă modalitatea prin
care mecanismele pieţei anihilează acţiunile întreprinse prin politica monetară
în direcţia restrângerii nivelului lichidităţii excedentare din economie.
Aplicarea unei politici restrictive în ceea ce priveşte operaţiunile de open
market poate fi însoţită de o creştere a operaţiunilor de rescontare care să
readucă în ultimă instanţă lichiditatea abia retrasă din circulaţie de către banca
centrală. Toate aceste elemente determină utilizarea cât mai rară a
mecanismului taxei oficiale a scontului.
 Operaţiuni pe piaţă deschisă (open-market). Operaţiunile pe piaţă deschisă
reprezintă activitatea băncii centrale de vânzare şi cumpărare de titluri ale
pieţei monetare. Prin intermediul acestor operaţiuni autorităţile monetare
modifică rezervele băncilor şi indirect influenţează cantitatea de monedă în
circulaţie. Atunci când banca centrală vinde titluri, ea retrage o parte din
lichidităţile băncilor şi micşorează oferta de monedă în circulaţie. În cazul
invers, al cumpărării de titluri, banca centrală „injectează” lichiditate
suplimentară, majorând masa monetară.
 Rata rezervelor obligatorii. Sistemul rezervelor obligatorii presupune
obligaţia băncilor de a păstra depozite la banca centrală. Mărimea acestor
depozite (rezerve) se stabileşte în strânsă legătură cu suma mijloacelor băneşti
atrase de la agenţi economici şi de rata de rezervare. Atunci când autoritatea
monetară măreşte rata de rezervare, băncile sunt obligate să constituie rezerve
suplimentare, micşorându-se astfel potenţialul de creditare a economiei şi de
creare a noilor depozite. În cazul invers, al micşorării ratei rezervelor
obligatorii, băncile au posibilitatea de extindere a activităţilor de creditare.
Unele ţări (Canada, Elveţia, Australia) au renunţat la sistemul rezervelor
181
obligatorii.
 Ratele dobânzii. Cantitatea de monedă aflată în circulaţie se poate influenţa şi
prin modificarea ratei de bază (ratei dobânzii percepute pentru creditele băncii
centrale) sau a ratei de rescont (percepute pentru scontarea titlurilor prezentate
de bănci). Atunci când autoritatea monetară coboară rata de bază, ea
stimulează interesul băncilor pentru refinanţare, respectiv solicitarea mai
multor împrumuturi. Împrumuturile respective se folosesc pentru creditarea
economiei naţionale şi determină creşterea masei monetare. În cazul invers, al
creşterii ratei de bază, banca centrală măreşte rata dobânzii la creditele
acordate, descurajând practica de refinanţare şi micşorând potenţialul băncilor
comerciale de a credita economia.
Figura 36: Obiectivele politicii monetare
Sursa: Costică Ionela „Politica monetara” Editura ASE, Bucureşti, 2002, pag. 49
Sunt recunoscute ca obiective intermediare:

a) obiective cantitative, referitoare la evoluţia agregatelor monetare aflate în
circulaţie în economie. Ţinta principală a autorităţilor monetare o reprezintă
determinarea ratei anuale de creştere a masei monetare;
b) obiectivul ratelor dobânzii. Deşi funcţionează mecanismele pieţei
monetare, banca centrală, actor important al pieţei monetare, poate orienta evoluţia
ratei dobânzii;
c) obiectivul ratei de schimb. Astfel, autorităţile monetare pot utiliza
instrumente monetare pentru a atinge un anumit nivel al cursului de schimb al
monedei naţionale pe piaţa valutară.
În privinţa eficacităţii politicii monetare s-au confruntat două şcoli de gândire
economică:
a) şcoala monetaristă, care tinde să facă din politica monetară instrumentul
principal al politicii economice;
b) şcoala de inspiraţie keynesistă, care contestă preeminenţa politicii
monetare, pe care o consideră ca inoperantă, mai ales în perioadele de subocupare;
182
această şcoală privilegiază politica bugetară.
În condiţiile evoluţiilor contradictorii din economia românească, BNR a fost
nevoită să adopte diverse decizii privind politica monetară, fapt evidenţiat de
următorul tabel:
Tabel 15: Evoluţia principalelor caracteristici ale cadrului operaţional al
politicii monetare
2000 sunt introduse facilităţile permanente acordate băncilor (prin adoptarea noului
Regulament privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de BNR şi
facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili);
 operaţiunile de sterilizare capătă un pronunţat caracter de piaţă, un rol esenţial în
absorbţia excedentului de lichiditate revenind operaţiunilor reversibile cu titluri
de stat (reverse repo). Maturitatea preponderentă a acestora este de 1 lună, iar
licitaţiile sunt efectuate la rată variabilă a dobânzii.
2001 operaţiunile open market îşi sporesc importanţa, predominante fiind operaţiunile
de atragere de depozite;
 scadenţa maximă a acestor operaţiuni este extinsă la 3 luni.
2002 sunt aduse modificări radicale mecanismului RMO, cele mai importante
constând în extinderea la 1 lună (de la 2 săptămâni anterior) a perioadelor de
observare şi de constituire şi în eliminarea nivelului maxim zilnic prevăzut;
 depozitele pe termen de 3 luni deţin rolul dominant în absorbţia surplusului de
rezerve
2003 modificările ratei dobânzii de politică monetară (plafonul randamentelor
acceptate la operaţiunile de atragere de depozite) sunt preanunţate şi argumentate
public începând cu luna august;
 scadenţa operaţiunilor de atragere de depozite este standardizată la 1 lună
începând cu luna mai
2004 în luna iunie sunt introduse certificatele de depozit (CD-uri), emise pe o
scadenţă de 3 luni.
2005 începând cu luna august, licitaţiile de depozite se derulează la rată fixă de
dobândă (rata dobânzii de politică monetară).
2006 frecvenţa organizării licitaţiilor pentru atragerea de depozite este standardizată în
luna februarie (săptămânal, în fiecare luni).
2007 în iulie, scadenţa operaţiunilor cu depozite este restrânsă la 2 săptămâni iar
culoarul delimitat de ratele dobânzilor aferente facilităţilor permanente este
îngustat la 2-12 la %.
Sursa: Dorina Antohi, „Managementul lichidităţii din sistemul bancar”, BNR, 2008, p. 9-10
Explicaţi în ce constau intervenţiile băncii centrale pe piaţă în vederea influenţării

ratei dobânzii.
Pe baza informaţiilor furnizate de site-ul BNR (www.bnro.ro), stabiliţi care sunt
instrumentele de politică monetară utilizate de banca centrală în vederea asigurării
stabilităţii preţurilor?
Care sunt instrumentele de politică monetară utilizate în vederea influenţării directe
a lichidităţii din economie?
8.9. Finanţarea. Conţinutul, funcţiile şi formele creditului
Finanţarea reprezintă operaţiunea de punere la dispoziţia persoanelor fizice

sau juridice a unor fonduri băneşti din anumite resurse şi în condiţii bine determinate
01:45 pentru scopuri precise. Într-o formulare generală, termenul de finanţare desemnează
ansamblul disponibilităţilor băneşti, precum şi al instrumentelor sau mijloacelor de
plată de care dispune şi pe care le poate utiliza un agent economic, o colectivitate
sau autoritate publică sau un stat, pentru realizarea obiectului de activitate. Se disting
183
finanţele publice, aparţinând statului şi administraţiilor locale şi finanţele private,
aparţinând întreprinderilor indiferent de natura şi mărimea acestora128.
La scara economiei naţionale, finanţarea este determinată, în principal, prin
mişcările resurselor dintr-un segment al economiei în alte segmente, prin operaţiuni
financiare care exprimă variaţia activelor agenţilor economici în bani şi creanţe.
La nivelul întreprinderilor, sursele de finanţare a investiţiilor pot fi grupate în
următoarele categorii:
a) finanţare internă sau autofinanţare: amortizarea plus profitul repartizat în
acest scop;
b) emisiunea de titluri de valoare: acţiuni şi obligaţiuni puse în vânzare pe piaţa
financiară;
c) recurgerea la credite bancare.
Gospodăriile populaţiei pot să-şi mărească activele lor reale (imobile, bunuri
tehnice de uz îndelungat, metale şi obiecte preţioase, depozite bancare etc.), precum
şi activele financiare pe baza economiilor din venituri. În anumite condiţii se
apelează şi la credite.
Pentru toţi, creditul comportă însă garanţii şi condiţii, şi mai ales un cost,
îndeosebi în perioadele în care nivelul dobânzilor este ridicat, micşorând eficienţa
marginală a investiţiilor.
Modalităţile de finanţare a investiţiilor agenţilor economici sunt129:
 finanţarea „ne-monetară”, care are ca bază resursele preexistente –
economiile agenţilor economici – realizate în perioadele precedente din
veniturile obţinute;
 finanţarea monetară, care corespunde creaţiei de noi resurse monetare prin
mecanismul specific activităţii bancare.
Finanţarea nemonetară se asigură prin două circuite:
1) sistemul bancar şi 2) piaţa capitalurilor (sau piaţa financiară).
Băncile intervin atât în procesul de finanţare monetară cât şi în procesul de
finanţare nemonetară, situându-se ca intermediar între cei care dispun de lichidităţi şi
cei care au nevoie de finanţare. În acelaşi timp băncile creează monedă prin
intermediul conturilor bancare.
Finanţarea prin intermediul pieţei capitalurilor poartă numele de finanţare
directă, deoarece agenţii economici procură în mod direct instrumente de trezorerie
şi valori mobiliare (pe termen scurt, mediu sau lung), în timp ce finanţarea realizată
prin intermediere bancară o denumim finanţare indirectă (asigură legătura între
cererea şi oferta de resurse financiare prin acordarea de credite şi constituirea
depozitelor bancare).
Fluxurile de capital dintre participanţii pieţei financiare sunt puse în evidenţă
de emiterea şi tranzacţionarea unor instrumente specifice. Astfel, pe piaţa monetară
sunt tranzacţionate titluri pe termen scurt, iar pe piaţa de capital, titluri pe termen
mediu şi lung.
Prin credit se înţelege şi faptul obiectiv de care am amintit – spune mai
departe Virgil Madgearu – deci schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare,
valorificarea unei obligaţii viitoare, pentru o afacere prezentă. Deci, creditul este o
afacere în care prestaţiunea şi contraprestaţiunea sunt separate în timp”130.
Creditul reprezintă o relaţie (economică) bănească ce se stabileşte între o
persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut de bani sau care
vinde mărfuri sau servicii pe datorie, şi o altă persoană fizică sau juridică (debitor),
128
129
Jean-Yves Capul, Olivier Garnier, Dictionnaire d’économie et de sciences sociales, Hatier, Paris, 1993, p. 197-198.
130
Virgil Madgearu, Curs de economie politică, Institutul de Cercetări Economice, 1944, p. 200.
184
care primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut acordat (cu titlu
rambursabil şi condiţionat de obicei de plata unei dobânzi).
Două categorii principale de operaţiuni economice dau naştere acestor relaţii:
a) vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se
facă la o dată ulterioară, numită scadenţă;
b) acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o
perioadă determinată.
Trăsăturile creditului, ca relaţie economică, sunt următoarele: a) spre
deosebire de relaţia obişnuită de schimb, prin vânzare-cumpărare, creditul aduce în
planul relaţiilor economice două subiecte distincte: creditorul – cel care dă cu
împrumut sau vinde pe credit şi are de primit o valoare la scadenţă şi debitorul – cel
care primeşte împrumutul sau o marfă şi trebuie să restituie suma primită sau să
plătească, la scadenţă, valoarea bunului primit;
b) rambursabilitatea lui la o dată reciproc convenită, denumită scadenţă;
c) este purtător de dobândă, concretizată în suma de bani plătită de debitor
pentru creditul primit;
d) creditul are o garanţie reală (materială), atunci când un bun existent poate
fi vândut în cazul nerambursării creditului, sau garanţie personală, în cazul în care
este suficient angajamentul personal al debitorului.
Clasificarea creditelor se realizează din mai multe puncte de vedere, funcţie
de subiecţii, obiectul, durata sau importanţa economică:
I. Din punct de vedere al formei în care se acordă şi al subiecţilor relaţiei de
credit, se disting mai multe forme:
 Credit comercial, acordat între industriaşi şi comercianţi, prin vânzarea
mărfurilor în schimbul unor instrumente de credit.
 Credit bancar reprezentat prin împrumutul acordat de către bănci
întreprinderilor particulare sau publice, precum şi persoanelor.
II. Din punct de vedere al relaţiilor pe care le implică, se distinge creditul
privat – creditul consimţit persoanelor sau întreprinderilor particulare – şi creditul
public, acordat statului şi instituţiilor de drept public.
Creditul public se acordă pe baza a ceea ce se numeşte, cu un termen general,
efectele publice, care constau din obligaţiuni, certificate de trezorerie, bonuri de casă
ş.a.
Obligaţiunile reprezintă titluri de creanţă asupra statului sau hârtii de valoare
care atestă calitatea posesorului de creditor al statului sau al unei instituţii publice
(obligaţiile pot fi emise şi de întreprinderi particulare, dar de ele nu ne ocupăm aici)
şi care, totodată, au dreptul de a primi pentru suma împrumutată un anumit venit, sub
formă de dobândă, indiferent de rezultatele obţinute de cel ce le-a emis.
Bonurile sau certificatele de tezaur (denumirea provine de la operaţiunile de
tezaur sau trezorerie, care semnifică activităţile publice de formare a veniturilor şi de
realizare a cheltuielilor statului, încasările şi plăţile acestuia) reprezintă, de
asemenea, titluri de obligaţii emise de stat pentru a obţine împrumuturi de la cetăţeni
şi bănci, în vederea acoperirii unor nevoi imediate ale bugetului, se emit pe termen
scurt, sunt purtătoare de dobândă, sunt transmisibile şi scontabile.
III. Din punct de vedere al termenului pentru care se acordă, distingem:
 credit pe termen scurt, care are scadenţa până la un an;
 credit pe termen mediu (până la 5 ani);
 credit pe termen lung, acordat pentru o durată de peste 5 ani.
IV. Din punct de vedere al condiţiilor de acordare, practica a deosebit
două genuri de credit:
 credit personal, acordat fără garanţie materială, pe baza încrederii personale,
 credit real, întemeiat pe o garanţie obiectivă.
185
V. Din punct de vedere al destinaţiei finale sau al mobilului urmărit de
cel ce se împrumută, creditul poate fi:
 de producţie, în cazul în care, indiferent de termenul pentru care se contractează,
el este utilizat pentru lărgirea şi modernizarea producţiei şi, în general, a
activităţii economice. La rândul său creditul de producţie poate fi de trei forme:
o credit de exploatare, pentru asigurarea condiţiilor de producţie (termen scurt);
o credit de ameliorare, pentru modernizarea bazei materiale a întreprinderii
(termen lung);
o credit de investiţii, pentru construirea de întreprinderi, infrastructură etc.
(termen mediu şi lung)
 credit de consum, când el este destinat achiziţionării unor bunuri de consum de
către populaţie.
VI. Din punct de vedere al apartenenţei creditorilor şi debitorilor,
creditul poate fi:
 credit intern, când debitorul şi creditorul sunt din aceeaşi ţară;
 credit extern (internaţional), când debitorul şi creditorul sunt din ţări diferite
(credite bilaterale – swap şi multilaterale acordate de F.M.I. sau alte organisme
internaţionale – numite stand-by).
În comerţul internaţional se folosesc mai multe modalităţi de creditare,
care se deosebesc prin condiţiile prevăzute, prin modalitatea de finanţare:
o creditul documentar (documentary credit) este o metodă de finanţare a
comerţului, în care importatorul obţine de la bancă un credit, prin care se achită
faţă de exportator, pe baza documentelor care atestă că el este proprietarul
bunurilor cumpărate;
o creditul cu reînnoire automată (revolving credit) reprezintă împrumutul ce se
acordă pe baza unei prevederi deosebite, şi anume: atunci când o cotă parte a
fost rambursată, ea poate fi din nou împrumutată. Aceste credite prevăd o limită
superioară pentru suma ce poate fi împrumutată, dar nu şi pentru numărul
împrumuturilor posibile;
o creditul cumpărător (buyer credit) este un împrumut pe termen mediu sau lung
care se acordă unui cumpărător străin pentru bunurile pe care acesta le importă.
El este acordat de banca exportatorului, fiind de obicei garantat de Agenţia
Naţională a creditelor pentru export din ţara exportatoare. Creditul nu poate
depăşi un anumit procent din preţul bunului cumpărat.
Principalele funcţii îndeplinite de credit în cadrul economiei sunt:
 mijloceşte procesul de mobilizare a resurselor de fonduri (capital) temporar
disponibile la unele întreprinderi şi persoane şi orientarea către cei ce au nevoi
mai mari decât posibilităţile proprii de acoperire;
 favorizează desfacerea mărfurilor pe o scară mai largă: producătorii vând
mărfuri pe credit comercianţilor angrosişti, iar aceştia vând pe credit celor care
vând cu amănuntul, în schimbul unei poliţe pe care comerciantul angrosist (cu
ridicata) o scontează la bancă;
 exercită influenţă asupra creşterii consumului, prin cumpărarea pe credit şi
vânzarea în rate a unor bunuri de valoare mare şi de uz îndelungat;
 îndeplineşte şi o importantă funcţie în procesul de reglare a circulaţiei monetare,
prin punerea în circulaţie a hârtiilor (banilor) de credit, precum şi prin operaţiuni
de credit care se substituie monedei, sporind viteza de circulaţie a acesteia şi
mărind cantitatea de mijloace de plată puse la dispoziţia economiei naţionale.
Majorarea creditului pe piaţă determină lărgirea activităţii economice şi, prin
aceasta, creşterea produsului naţional, pe când diminuarea creditării poate determina
restrângerea activităţii economice.
186
Care este rolul creditării în economie?
Cum poate fi relansată economia prin intermediul creditării?
8.10. Scontul şi rescontul
Scontarea reprezintă operaţia prin care banca creditează posesorul unei poliţe
neajunse la scadenţă cu valoarea netă a acesteia, prelevând dobânda şi comisionul
02:00 (taxa scontului) aferente transferului creanţei. În urma acestui act, banca respectivă
devine beneficiarul cambiei.
Cambia reprezintă un titlu de credit sub semnătură privată care pune în
legătură, în procesul creării sale 3 persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Titlul
este creat de trăgător în calitate de creditor, care dă ordin debitorului său numit tras
să plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la
ordinul acestuia din urmă131.
Cambia, ca instrument de plată şi ca titlu de credit, a avut de-a lungul
secolelor un rol deosebit în dezvoltarea şi promovarea comerţului european şi
mondial. Astfel, Convenţia Internaţională de la Geneva din 1930 a asigurat în
interiorul ţărilor europene şi în relaţiile economice internaţionale un cadru comun
normativ de mare utilitate în promovarea şi extinderea relaţiilor comerciale. O
caracteristică principală este transferabilitatea cambiei. Transferul de creanţă de la
persoană la persoană, de la un creditor, la alt creditor are un caracter oneros şi se
realizează pe baza interesului, nemijlocit, al fiecăreia din părţile contractante.
Intervine astfel, negociabilitatea cambiei. Deci, se practică pentru cambia transferată
un anumit preţ acceptat de ambele părţi, sau mai precis negociat şi acceptat.
Transferul de creanţe ca element specific al funcţionalităţii cambiei a fost instituit ca
principiu al dreptului cambial, bazându-se pe cesiunea de creanţe.
Scontarea efectelor comerciale are drept scop mobilizarea creanţelor
întreprinderii asupra clienţilor săi. În cadrul economiilor dezvoltate, creditul acordat
prin scontare ocupă o pondere destul de importantă în totalul creditelor bancare pe
termen scurt. Băncile acordă întreprinderilor un plafon sau o linie de creditare prin
scontare. Mărimea liniei de creditare depinde de cifra de afaceri, durata creditului,
posibilităţile pe care băncile le au de a face faţă prin mijloace proprii cazurilor de
insolvabilitate din parte clienţilor .Întreprinderea posesoare a creanţei mobilizate
înregistrează acest drept prin contul „Efecte de primit".
Bancherul cumpără o creanţă, aflată în termen, plătindu-i preţul (mai puţin
suma care reprezintă scontul). De aceea, pentru a-şi asigura încasarea la scadenţă sau
posibilitatea rescontării titlurilor respective, băncile urmăresc ca efectele pe care le
cumpără să aibă la bază o tranzacţie economică reală.
Taxa scontului reprezintă un procent de dobânda pe care îl percep băncile
comerciale drept scont pentru perioada de timp de la încasarea titlurilor de credit de
către deţinători până la termenul de scadenţă.
Nivelul scontului este variabil şi se află în funcţie de mai mulţi factori:
1) raportul dintre cererea şi oferta de lichidităţi pe piaţa monetară;
2) durata de timp dintre momentul operaţiunii de scontare şi scadenţa
documentului de credit;
3) felul şi riscul pe care-l reprezintă efectele de comerţ ş.a.
Rescontarea reprezintă operaţiunea efectuată de banca centrală a unei ţări în
vederea aprovizionării cu mijloace băneşti a băncilor comerciale. Pe baza prezentării
131
Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să conţină menţiunile obligatorii cuprinse in Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi
biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994.
187
la banca centrală a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile comerciale
obţin în schimb mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor respective. În acest
fel, rescontarea apare ca o operaţiune de refinanţare de către banca centrală, iar
creditele de rescont constituie o pârghie de acţiune asupra circulaţiei monetare.
Taxa rescontului reprezintă denumirea dată ratei dobânzii percepută de banca
centrală la scontarea cambiilor.
Determinarea taxei (ratei) de scont (rescont) practicată de banca centrală face
parte din pârghiile politicii promovate de banca centrală şi exercită o influenţă
importantă asupra nivelului general al dobânzilor şi, prin urmare, pe piaţa monetară.
Comentaţi legătura existentă între procesul de scontare şi cel de rescontare a
efectelor de comerţ.
8.11. Băncile şi sistemul bancar în economia contemporană
Originea băncilor datează din cele mai vechi timpuri. Prima formă de
02:10 activitate bancară, se consideră că a fost reprezentată de împrumutul de
consumaţie132. Primele evidenţe ale activităţilor de tip bancar datează încă din
antichitate. Templele erau văzute de către populaţie ca un loc sigur de plasare a
bunurilor, iar contra unui mic profit preoţii luau în administrare bunuri de valoare şi
mărfuri perisabile. O altă practică des întâlnită în această perioadă este împrumutul
cu dobândă. Prima reglementare a dobânzii de către autorităţile statale este prevăzută
în Codul lui Hammurabi.
Apariţia băncilor a avut loc în Grecia şi Roma antică în secolele VII-VI î.Hr. odată
cu dezvoltarea comerţului ca o consecinţă a emiterii monedei proprii de către fiecare
oraş comercial. Primii bancheri din antichitate se numeau în greaca veche
„trapeziţi”, denumire ce îşi avea originea în cuvântul „trapeza”, adică masa la care
îşi desfăşurau activitatea zarafii133. În Roma antică băncile au apărut pe măsură ce
Imperiul roman s-a extins şi civilizaţia romană a interferat cu civilizaţia greacă.
Treptat au apărut bancherii privaţi, numiţi „argentari” (din latinescul argentum care
însemna bani) şi băncile publice, denumite „mensae”.
În secolul VI d.Hr. Justinian, împăratul Imperiului Bizantin codifică uzurile
bancare romane, introducând reglementări privind obligaţia practicării de dobânzi
fixe (cu toată opoziţia creştinilor, care considerau că împrumutul cu dobândă este un
păcat major). Conciliul de la Viena din 1311 reiterează interdicţia de a practica
dobândă, lăsând însă posibilitatea de a obţine beneficii pe baza ideii de risc pe care
şi-l asumă împrumutătorul.
Pe măsură ce se dezvoltă comerţul apar băncile care realizează operaţiuni de
transfer de bani, aşa-numitele case de compensare. Odată cu utilizarea tot mai largă a
cambiei se dezvoltă şi băncile. Astfel, primele bănci fiind cele din Italia, cum ar fi
Banca Veneţiei înfiinţată în 1171 şi recunoscută oficial ca Banca di Rialto în 1587.
Apar bănci la Geneva în 1407, Amsterdam 1609, Hamburg în 1619 şi Rotterdam în
1635. Apare prima piaţă financiară la Anvers în 1531 şi apoi Bursa din Londra,
făcându-se astfel o separare între pieţele financiare, destinate tranzacţiilor cu active
pe termen mediu şi lung şi instituţiile bancare. Cambia devine tot mai utilizată, astfel
că şi biserica se aliniază noilor mutaţii economice prin bula acordată de Papa Pius al
V-lea care permite perceperea de dobânzi dacă rambursarea împrumutului se face în
alt loc decât cel de emisiune a cambiei.
132
Turcu I., „Drept Bancar”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 18.
133
Berea A.A.P., „Modernizarea sistemului bancar”, Editura Expert, Bucureşti, 2003, p. 11.
188
Forma clasică de organizare a instituţiei bancare s-a consacrat odată cu
apariţia băncilor de emisiune, începând cu cea de la Stocholm (1656), care emite
certificate de depozit ce îndeplinesc rolul de bancnotă şi continuând cu Banca din
Amsterdam (1609) şi Banca Angliei (1694), care emit bilete de bancă ce treptat vor
juca rolul de bani de hârtie. Congresul Statelor Unite ale Americii (1791) autorizează
înfiinţarea Băncii Statelor Unite134. Aceasta va îndeplini atât rolul de bancă centrală
cât şi cel de bancă comercială, având drept de a bate monedă şi de a emite bilete. În
anul 1800 Napoleon Bonaparte creează Banca Franţei, societate pe acţiuni care va
avea şi drept de emisiune de bilete.
Aceste bănci de emisiune vor deveni treptat bănci naţionale, cu un statut
diferit de cel al băncilor comerciale care au rolul de a finanţa activităţile societăţilor
comerciale şi a întreprinderilor. Băncile de emisiune vor păstra în portofoliul propriu
de servicii şi activităţi specifice băncilor comerciale. De finanţarea operaţiunilor şi a
activităţilor cu caracter excepţional se vor ocupa băncile private, acestea fiind
dispuse să-şi internaţionalizeze activitatea şi să finanţeze afaceri în diverse colţuri
ale lumii.
Primele activităţi bancare pe teritoriul României datează din perioada
romană. În epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci au fost la
începutul secolului XIX . În 1860 Imperiul Otoman a deschis două bănci cu capital
englez (Bucureşti şi Galaţi). În Transilvania circula moneda Imperiului Austriac,
numită gulden sau florin. Prin reforma monetară din ianuarie 1858 a fost adoptat
sistemul zecimal florinul se subdiviza în 100 de crăiţari de argint, deci funcţiona
sistemul monometalist de argint. Sistemul de credit era dominat de cel cu capital
austriac, german, maghiar. În Transilvania existau nouă instituţii bancare în oraşele
mari, bănci care, în general, nu acordau populaţiei româneşti credite
În deceniul al VI-lea al secolului XIX au apărut primele societăţi de asigurări cu
capital străin (Unirea Concordia). În anul 1864 este fondată Casa de Depuneri şi
Consemnaţiuni, fiind principala instituţie de emisiune pe teritoriul României până la
crearea Băncii Naţionale a României în anul 1880. În anul 1872 apare la Sibiu Banca
Albina, prima bancă ce avea capital integral românesc, urmată de Creditul Financiar
Rural (1873) şi de Banca Aurora din Năsăud, pentru ca în anul 1874 să ia fiinţă
Creditul Financiar Urban şi Rural.
Toate aceste încercări vor atinge apogeul o dată cu înfiinţarea la 17 aprilie
1880 prin aprobarea Parlamentului, a Băncii Naţionale a României şi de ratificarea
prin decret regal la 22 mai 1880. Modelul utilizat pentru organizarea băncii a fost cel
al Băncii Naţionale a Belgiei care la rândul său se inspirase din Statutul Băncii
Angliei. Capitalul de 30 de milioane al băncii avea să fie constituit prin subscripţie
publică (2 treimi) şi prin depuneri de către stat (o treime). Deci, este vorba de un
parteneriat public-privat, rezultat al concepţiilor vremii. De asemenea, capitalul avea
să fie în exclusivitate românesc. Activitatea B.N.R. va începe la 1 decembrie 1880 şi
se va dovedi o importantă instituţie de creditare a activităţii economice şi
comerciale, de scontare a cambiilor şi de sprijinire a sectorului agricol. Banca
Naţională va susţine apariţia şi dezvoltarea de noi instituţii bancare cât şi
consolidarea economiei. În 1881 se înfiinţează Bursa de Valori Bucureşti, şi mai
apoi Bursa de Mărfuri. În anul 1889 are loc introducerea etalonului aur, unitatea
monetară devenind leul aur, în timp ce moneda de argint devine monedă divizionară.
Dacă la început activitatea băncilor se baza pe acordarea de credite persoanelor
private, treptat, odată cu industrializarea şi dezvoltarea economică a apărut
necesitatea concentrării capitalurilor şi finanţării comercianţilor, a marilor
134
Ionescu L.C., Barry H., „Băncile şi operaţiunile bancare”, Editura Economică, Bucureşti 1996, p. 16.
189
producători industriali şi a marilor producători agricoli. Apar bănci cu caracter
specializat: Banca Viticolă a României, Creditul Extern, Creditul Tehnic. În timp,
creşte numărul şi importanţa băncilor româneşti de la 5 (în anii 1880) la aproape 200
înainte de primul război mondial. Pe lângă băncile cu capital românesc îşi vor face
apariţia şi cele finanţate cu capital străin.
În formarea sistemului bancar de credit un rol important la jucat Banca
Naţională. În preajma primului război mondial din întreg capitalul bancar – 60 % era
deţinut de capitalul străin. Capitalul străin a creat în primul rând bănci comerciale:
Marmorosch Bank, Banca Comercială Română, Banca de Credit Român, Banca
Generală Română. Aceste bănci vor inaugura participarea capitalului bancar în
industrie. În perioada 1930-1947 sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci (Banca
Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca
Comercială Italiană şi Română, Societatea Bancară Română), bănci ce realizau 50%
din totalitatea operaţiunilor bancare. Până în 1947, sistemul bancar românesc
cunoaşte o dezvoltare deosebită. Băncile deţineau resurse importante şi funcţionau
conform standardelor internaţionale iar personalul bancar era format din specialişti
cu standarde profesionale stabilite de Banca Naţională. După 1947, sistemul bancar a
fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă. Până în anul 1989 în România
existau 4 bănci: Banca Naţională a României, Banca Română de Comerţ Exterior,
Banca de Investiţii, Banca Agricolă, la care se adaugă şi Casa de Economii şi
Consemnaţiuni. Reforma sistemului bancar a început în perioada 1990-1991, prin
elaborarea unei noi legislaţii bancare privind organizarea şi funcţionarea B.N.R. şi a
băncilor comerciale. Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele – o
bancă centrală (B.N.R.) şi instituţiile financiare, cărora prin lege li s-a acordat
statutul de bănci. Banca Naţională a României este bancă centrală, instituţia de
emisiune a României. Prin noile reglementări, B.N.R. încearcă să creeze un sistem
bancar modern şi, în acelaşi timp, să-şi îndeplinească rolul de bancă centrală.
Operaţiunile comerciale îndeplinite până la 1989 de Banca Centrală au fost
transferate băncilor comerciale.
Banca este o instituţie financiară care are ca obiect principal de activitate
atragerea de depozite şi acordarea de credite. Băncile sunt organizate sub forma
societăţilor comerciale pe acţiuni şi îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea
băncii centrale.
Banca este o „întreprindere” specială şi complexă, deoarece, pe de o parte, ca
intermediar financiar, ea gestionează o „materie primă” specială banii, iar pe de altă
parte, joacă un rol major în finanţarea activităţii la scară macroeconomică prin
creaţia monetară (prin creditul acordat clienţilor ei, o bancă comercială creează un
depozit bancar). Profesorul Costin Kiriţescu135 consideră că banca este o instituţie
financiară şi de credit, de stat sau particulară, ale cărei funcţii principale sunt:
 atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile
deschise acestora;
 acordarea de credite pe diferite termene;
 efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturile
deschise la alte bănci;
 emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea
instrumente;
 vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare
Această definiţie este asemănătoare celor existente în doctrina franceză unde
135
Kiriţescu C.Constin, „Moneda – mica enciclopedie”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 58
190
se realizează o enumerare a celor mai importante funcţii şi operaţiuni ale instituţiilor
bancare. Uniunea Europeană utilizează denumirea de instituţie de credit136. Aceasta
reprezintă o instituţie publică sau privată care primeşte depozite sau alte fonduri
rambursabile de la public şi acordă credite în nume propriu137. Sistemul de drept
de sorginte anglo-saxonă stabileşte trei cerinţe ce trebuie îndeplinite de o bancă: să
încaseze cecuri pentru clienţi, să plătească cecurile trase de clienţii săi şi să ţină
conturi curente pentru clienţii săi.
În acest context, se consideră că o bancă reprezintă o instituţie cu caracter
financiar, de stat sau particulară, publică sau privată, care desfăşoară cu titlu
profesional o activitate de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la
public şi de acordare de credite în cont propriu. În ţara noastră O.U.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, reglementează regimul juridic al
instituţiilor de credit. În această categorie sunt incluse: băncile; organizaţiile
cooperatiste de credit; băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;
băncile de credit ipotecar şi instituţiile emitente de monedă electronică.
Bilanţul unei bănci comerciale reprezintă un tablou contabil format din două
părţi (asemănător bilanţului unei întreprinderi):
 activul – dat de totalitatea plasamentelor bancare în credite, în titluri de stat,
în obligaţiuni, pe piaţa interbancară, pe piaţa de capital sau pe piaţa bursieră.,
la care se adaugă clădiri, terenuri, echipamente şi alte imobilizări (participări/
acţiuni deţinute la alte societăţi), pe scurt mijloace economice.
 pasivul – dat de capitalul social, fondul de rezervă, rezerva generală pentru
riscul de credit, rezultatul reportat, repartizarea profitului, fonduri,
provizioane, disponibilităţile clienţilor aflate în conturi, depozitele la termen
atrase de la clienţi, împrumuturi atrase de pe piaţa financiară, datorii, conturi
de regularizare şi asimilate, pe scurt surse proprii şi datorii
În tabelul de mai jos se prezintă bilanţul simplificat al unei bănci comerciale,
cu menţiunea că aşezarea poziţiilor principale în activ şi respectiv pasiv este în
ordine inversă (imagine în oglindă) în raport cu bilanţul general al întreprinderilor.
Tabel 16: Bilanţ bancar
Activ Pasiv
1) Încasări sau mijloace de trezorerie 1) Depozite interbancare atrase şi alte
(monedă centrală în casă, rezerve libere şi valori depuse spre păstrare de la
obligatorii) instituţii financiare
2) Împrumuturi interbancare (acordate altor 2) depozite atrase de la agenţi
bănci) nefinanciari (la vedere, la termen,
conturi pe librete de economii etc.)
3) Credite acordate agenţilor economici 3) Titluri emise (cu excepţia acţiunilor):
nefinanciari certificate de depozit şi bonuri de
trezorerie, obligaţiuni etc.
4) Portofolii de titluri 4) Provizioane
5) Imobilizări (clădiri, terenuri, maşini etc.) 5) Capitaluri proprii
Mijloacele (încasările) de trezorerie reprezintă disponibilităţile băneşti aflate

la dispoziţia băncii pentru a putea face faţă oricând retragerilor şi solicitărilor
clienţilor lor sau ale altor bănci; ele sunt influenţate şi de rezervele obligatorii, care,
136
Directiva 2000/12/EC a Parlamentului European din 20.03.2000, publicată în Jurnalul Oficial L126, 26.05.2000
137
Georgescu - Goloşoiu L., „Business of Banking” vol. I, Ed. ASE, Bucureşti, 2003, p. 27
191
conform legii, trebuie depuse la banca centrală (dar care aparţin băncii
deponente)138.
Împrumuturile interbancare intervin atunci când situaţia de trezorerie este
dezechilibrată, la sfârşitul unei zile de lucru, intrările de resurse sub forma
încasărilor (sub forma depozitelor primite etc.) trebuind să fie egale cu ieşirile (sub
formă de credite, transferuri etc.) Băncile cu excedent financiar acordă împrumuturi
celor cu deficit, astfel încât conturile tuturor băncilor comerciale să fie echilibrate. În
cazuri excepţionale se apelează chiar la banca centrală pentru echilibrarea conturilor
bancare. În această situaţie operaţiunile de reglare contabilă realizate de banca
centrală sunt sub forma creditelor lombard139 sau overdraft140.
Banca centrală a unei ţări este investită cu funcţiile de emisiune a monedei
naţionale şi de supraveghere a activităţii bancare. În acelaşi timp, Banca Naţională
poate influenţa direct şi indirect atât volumul cât şi costul creditului la nivel naţional.
În afara funcţiei de emisiune, atribuţia principală a băncii centrale este de a asigura
stabilitatea monetară şi de a veghea la compatibilitatea acesteia cu cerinţele creşterii
economice. Ea mai este denumită „banca băncilor” şi „creditor de ultimă instanţă”
Rolul şi funcţiile băncii centrale în raport cu celelalte bănci se realizează prin
intermediul conturilor pe care le deţin acestea din urmă la banca centrală şi prin
operaţiunile de refinanţare pe care le realizează în raport cu băncile comerciale
atunci când acestea au nevoie de lichidităţi.
Conturile băncii centrale „sunt conturi bancare de natura celor curente ori de
depozit utilizate cu prioritate pentru realizarea misiunii legale a băncii centrale de
bancă a băncilor pe care le autorizează şi a rolului de agent fiscal (bancher al
statului)”141.
Celelalte bănci, cărora li se spune comerciale sunt şi ele de diferite tipuri:
bănci de cliring (bancă comercială autorizată să deconteze cecuri); bănci de
investiţii; bănci de afaceri; bănci mutuale de economii; bănci de scont; bănci
universale ş.a. Principala diferenţă dintre aceste tipuri constă în accentul pe care
fiecare îl pune pe una sau alta dintre categoriile de servicii sau operaţii bancare de
bază. Se apreciază că băncile comerciale efectuează trei categorii principale de
operaţiuni:
Într-o primă clasificare putem considera că operaţiile îndeplinite de băncile
comerciale se împart în trei categorii principale: operaţii pasive de constituire a
depozitelor, operaţii active de acordare de credite şi operaţii de prestare de servicii
financiare.
Într-o altă clasificare, băncile comerciale efectuează următoarele tipuri de
operaţiuni:
 colectarea depozitelor băneşti de la populaţie şi de la alţi agenţi şi plata
dobânzilor pentru utilizarea în timp a banilor respectivi. Acestea se numesc
dobânzi pasive (sau creditoare).
 acordarea de credite agenţilor economici care au nevoie de disponibilităţi.
Prin aceasta băncile încasează dobânzi din care plătesc dobânzile
depunătorilor. Acestea se numesc dobânzi active (sau debitoare).
 transferul de bani din conturile şi din dispoziţia clienţilor titulari de cont.
Acest transfer se face prin intermediul unor instrumente diverse: cec, ordin
de plată etc.
138
139
împrumuturi sau avansuri în bani având drept garanţie efecte publice
140
Overdraft-ul (sau descoperitul de cont) este o linie de credit oferită solicitantului în funcţie de veniturile sale pe
cardul de salariu (debit)
141
Vasile Săvoiu, Banca centrală şi sistemele de plăţi de interes naţional, Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 82.
192
 servicii de consultanţă acordate în special companiilor industriale, comerciale
etc., cu privire la modalităţile şi sursele de procurare a capitalului.
 efectuarea de plăţi şi încasări şi acordarea de credite pentru operaţiuni de
export-import.
 prestarea unor servicii către alte bănci, pentru acoperirea sau lichidarea unor
fonduri.
 operaţiuni de scontare a efectelor de comerţ etc.
Cel mai important segment al băncilor specializate este constituit de băncile
comerciale. Acestea dispun de o numeroasă reţea de agenţii care oferă numeroase
servicii bancare direct populaţiei sau întreprinderilor. Băncile de investiţii, spre
deosebire de cele comerciale acţionează preponderent pe piaţa financiară şi nu
interacţionează direct cu populaţia. În rândul băncilor specializate se încadrează şi
băncile de credit ipotecar sau casele de economii pentru domeniul locativ, care oferă
credite ipotecare pentru locuinţe persoanelor fizice sau juridice.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ reprezintă instituţii
de credit specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror
obiect principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv
pentru domeniul locativ.
Băncile de credit ipotecar sunt instituţii de credit specializate, al căror obiect
principal de activitate îl constituie desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de
acordare de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri
rambursabile de la public prin emisiune de obligaţiuni ipotecare. Activităţile
desfăşurate de aceste instituţii sunt aceleaşi cu cele desfăşurate de societăţile bancare
dar în condiţiile în care primele menţionate susţin activitatea de acordare de credite
ipotecare şi emisiune de obligaţiuni ipotecare.
Instituţiile emitente de monedă electronică sunt specializate în emiterea de
monedă electronică, constituite sub forma juridică de societate pe acţiuni, ce au ca
obiect de activitate emiterea de monedă electronică, prestarea de servicii financiare
şi nefinanciare strâns legate de activitatea de emitere de monedă electronică şi
furnizarea de servicii de stocare a informaţiilor pe un suport electronic în numele
unor instituţii publice sau al altor entităţi. Instituţiile menţionate pot atrage fonduri
dar numai în scopul emiterii de monedă electronică.
Evidenţiaţi importanţa Băncii Centrale şi a băncilor specializate în cadrul economiei.
8.12. Sistemul de plăţi şi decontări
Sistemul de plăţi şi decontări reprezintă ansamblul de înţelegeri şi mijloace,

care privesc şi mijlocesc descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici în
02:20
procesul achiziţionării de factori de producţie ori de resurse financiare142. Pentru
ţările dezvoltate sistemul de plăţi reprezintă nu numai o resursă esenţială, dar şi o
infrastructură strategică de securitate şi o garanţie de suveranitate în deciziile sale de
angajare a viitorului143. O amploare din ce în ce mai mare în sistemul de plăţi şi
decontări revine stingerii obligaţiilor de plată fără numerar.
Plăţile fără numerar se concretizează, din punct de vedere al tehnicii şi
142
143
Vasile Săvoiu, Banca centrală şi sistemele de plăţi de interes naţional, Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 6.
193
evidenţei bancare, în virări de sume dintr-un cont în altul, ca urmare a livrărilor de
mărfuri, executărilor de lucrări, prestărilor de servicii sau stingerea altor drepturi de
creanţă. În cadrul acestor transferuri de sume intervine pe de o parte plătitorul, iar pe
de alta parte beneficiarul (cel ce încasează creanţa). Încasările şi plăţile fără numerar,
în practica bancară operează sub denumirea de operaţiuni de viramente..
Datorită faptului că efectuarea viramentelor este posibilă numai prin
intermediul conturilor deschise la bănci, deci sub forma monedei scripturale,
organizarea operaţiunilor de încasări şi plăţi prin intermediul banilor de cont este un
atribut direct al aparatului bancar. În mod direct, în organizarea operaţiunilor de
încasări şi plăţi fără numerar este implicată Banca Naţională a României căreia îi
revine sarcina de a elabora cadrul normativ şi de a facilita operaţiunile de viramente
ale celorlalte bănci comerciale prin intermediul decontărilor interbancare. Prin aceste
atribuţii, Banca Naţională se situează în ipostaza de centru unic de decontare la
nivelul întregii ţări.
În toate ţările dezvoltate există sisteme de transfer electronic de fonduri între
bănci. Aceste sisteme EFT (Electronic Funds Transfer) sunt indispensabile într-o
economie modernă întrucât reduc la minim durata unui transfer de fonduri între două
bănci, această durată fiind în general de ordinul a câtorva minute până la maxim o zi,
automatizează operaţiile şi reduc riscul operaţiunii. În esenţă transferul electronic de
fonduri interbancar se realizează prin executarea unor ordine de transfer adresate
unei bănci, care de regulă este banca centrală, ce deţine conturile celor două bănci
între care se face transferul, iar fondurile transferate sunt bani emişi de banca
centrală.
Transferul interbancar poate fi efectuat în timp real, adică într-un interval de
ordinul secundelor-minutelor, sau poate avea loc, de regulă, în o zi bancară, şi se
poate face individual (gross) ori net. Transferul individual este un transfer de fonduri
pe bază brută în care fiecare tranzacţie, reprezentând un ordin de transfer, este
executată pe rând, „bucată cu bucată”. În transferul net se calculează poziţia
financiară netă reciprocă a băncilor participante cu scopul de a transfera un singur
total între fiecare două bănci, reprezentând rezultatul tuturor trimiterilor reciproce, şi
primirilor, de fonduri în acea zi şi, mai general, până la o dată fixată şi cunoscută.
Ordinul de plată este un instrument de plată tip transfer-credit, care implică,
de regulă, două bănci: banca iniţiatorului plăţii şi banca la care beneficiarul dispune
de un cont. El poate fi folosit pentru toate categoriile de plăţi . Ordinul de plată
reprezintă dispoziţia dată de o persoană, numită ordonator, unei bănci, de a plăti o
sumă determinată în favoarea unei alte persoane, numită beneficiar, în vederea
stingerii unei obligaţii băneşti a ordonatorului faţă de beneficiar. Părţile implicate în
derularea unui ordin de plată sunt: ordonatorul, cel care iniţiază operaţiunea,
beneficiarul, cel în favoarea căruia se face plata şi băncile care au rolul de
prestatoare de servicii. Caracteristica ordinului de plată este aceea că el poate fi
anulat sau modificat de către ordonator. Pe de altă parte, ordinul poate fi simplu sau
documentar, acesta din urmă fiind folosit în tranzacţiile internaţionale.
Mecanismul decontării prin ordin de plată este iniţiat de contractul comercial
conţinând obligaţia de plată în sarcina importatorului care determină emiterea
ordinului de plată. Astfel, importatorul este obligat să constituie un depozit
(provizion) pentru acoperirea cu fonduri a ordinului de plată şi să dea instrucţiuni
privind efectuarea plăţii prin ordin de plată urmând notificarea beneficiarului plăţii
(exportatorul), expediţia mărfii, prezentarea documentelor (încasarea plăţii),
acoperirea plăţii, şi, în final, notificarea şi prezentarea documentelor.
Acest instrument reprezintă dispoziţia necondiţionată pe care emitentul o dă
unei societăţi bancare de a pune la dispoziţia unui beneficiar dat suma de bani
prevăzută.
194
Dispoziţia este ordin de plată dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
a) societatea bancară receptoare intră în posesia sumei respective fie prin
debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea ei de la emitent;
b) nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.
Cecul este principalul instrument de plată din categoria ordinelor de transfer-
debit pe suport de hârtie.
Cecul este o instrucţiune (dispoziţie) scrisă, dată de titularul unui cont

bancar, cu disponibil corespunzător în cont, băncii sale, de a plăti beneficiarului, la
prezentare, valoarea menţionată.
Disponibilul este creat printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări
sau prin acordarea unui credit bancar.
Ca instrument de plată utilizat pe scară largă în economia de piaţă, cecul
pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul – cel care dispune
plata şi creează cecul; trasul – banca la care se află contul şi care va face plata
necondiţionat; şi beneficiarul – cel care prezintă cecul spre încasare.
Cecul cuprinde următoarele elemente144:
1.Denumirea de cec trecură în însuşi textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu.
2.Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani.
3.Numele celui care trebuie să plătească (tras).
4.Menţionarea locului unde plata trebuie făcută.
5.Data şi locul emiterii.
6.Semnătura celui care emite cecul (trăgătorul).
Din categoria ordinelor de transfer-debit fac parte cambia şi biletul la ordin
ajunse la scadenţă, plătibile la vedere.
Cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a face să se plătească, la
scadenţă, o sumă de bani determinată.
Ea este un titlu de credit, sub semnătură privată, prin care o persoană fizică
sau juridică, numită trăgător, în calitate de creditor, dă ordin debitorului său, numit
tras, să plătească la o dată determinată (numită scadenţă), o sumă dată fie unei terţe
persoane, numită beneficiar, fie la ordinul acesteia din urmă.
Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii
conform legii.
144
195
Biletul la ordin este un efect comercial, înscris prin care o persoană numită
emitent sau subscriitor (debitorul) îşi asumă obligaţia personală şi necondiţionată să
plătească pentru biletul de ordin unei alte persoane numite beneficiar (creditor) o
anumită sumă de bani, la o dată fixă numită scadenţă şi într-un loc bine determinat.
Menţiunile esenţiale pe care trebuie sa le cuprindă un bilet la ordin sunt: denumirea
de bilet la ordin, data emisiunii, scadenţa, menţionarea obligaţiei personale şi
necondiţionate de a plăti suma de bani, numele beneficiarului, semnătura
subscriitorului sau a emitentului şi locul de plată. Spre deosebire de cambie, în
biletul de ordin nu figurează numele trasului, deoarece tragătorul şi trasul se
identifică cu persoana emitentului. Tot spre deosebire de cambie, care este creată la
iniţiativa creditorului, biletul la ordin este creat la iniţiativa debitorului. Biletul la
ordin este o promisiune de a plăti şi nu un mandat de plată. Poate fi transmis prin gir
şi poate fi garantat prin aval. Obligaţiile rezultând dintr-un bilet la ordin se supun
aceloraşi reguli generale ca şi cele rezultând dintr-o cambie, însă acceptarea biletului
la ordin nu se admite, deoarece emitentul are aceleaşi obligaţii ca şi cel care acceptă
o cambie. În calitate de instrument de plată a datoriilor comerciale biletul la ordin
este utilizat mai ales de marile întreprinderi.
Cardul de plată reprezintă un instrument de dată recentă şi mai ales de viitor,
în tehnica decontărilor. În funcţie de momentul în care are loc decontarea efectivă a
plăţilor, cardurile de plată sunt de mai multe feluri: card de credit şi card de debit.
Cardul de credit este un împrumut dat de bancă şi care poate fi administrat de

client după cum doreşte. Acest card poate fi folosit pentru plăţi la comercianţi sau
plăţi online, dar şi pentru retragere de numerar. În schimb, dobânda este mai mare
196
pentru retragerea de numerar decât la plăţile online sau la comercianţi. Cardul de
credit este emis în general în lei, dar clientul poate opta si pentru un card de credit în
valută în cazul în care vrea să-l folosească în străinătate. Cardul de debit este acel
card care ne permite accesul la fondurile proprii depuse în contul de card. Cu acest
card putem face transferuri de bani, plăţi online, plăţi la magazine sau plăţi de facturi
si mai ales putem retrage bani, dobânda fiind mult mai mică în comparaţie cu cardul
de credit.
Care este diferenţa dintre diferitele instrumente de plăţi şi decontări utilizate pentru
stingerea datoriilor?

1. Concepţia şcolii monetariste asupra monedei şi politicii monetare.
2. Tipuri de convertibilitate în economia modernă.
3. Operaţiunea de creditare bancară.
4. Principalele etape de evoluţie a BNR.

Moneda constituie …………………………………imediat utilizabile pentru
efectuarea de reglementări şi acceptate într-o comunitate.
2) Numerarul şi depozitele băncilor comerciale păstrate la banca centrală
02:30 formează………………………………….
3) Banii secundari reprezintă ………………………………… şi constau în
…………… faţă de bănci.
4) Componentele masei monetare pot fi evidenţiate statistic prin intermediul
…………………………………….
5) Vânzarea şi cumpărarea de obligaţiuni emise de către stat, efectuate prin
intermediul băncii centrale se numeşte …………………………………….
6) Cantitatea de bunuri şi servicii cumpărate cu o unitate monetară are denumirea de
…………………………………….
7) Piaţa monetară reprezintă …………al …………………… pe care se schimbă
…………………………………….
8) Componentele sistemului monetar sunt ……………………………
9) Operaţiunea de preluare de către o bancă comercială a unei ……………….de la
beneficiarul ei înainte de a ajunge la scadenţă se numeşte …………….
10) Tranzacţiile cu titluri de creanţă efectuate prin intermediul băncii centrale poartă
denumirea de …………………………………
11) Modalităţile de finanţare ale agenţilor economici sunt reprezentate de
…………………şi………………………….

1) Care din următoarele variante de răspuns nu reprezintă una din funcţiile
banilor:
a) intermediar al schimbului;
b) măsură a lichidităţii;
c) rezervă de valoare;
d) unitate de cont.
197
2) Oferta de bani poate să crească atunci când:
a) cresc achiziţiile guvernamentale;
b) banca centrală cumpără bonuri de tezaur de la public;
c) un număr mare de persoane cumpără obligaţiuni de la o societate comercială
mare;
d) banca centrală vinde bonuri de tezaur.
3) Reprezintă agenţi ce pot crea monedă:

a) banca centrală;
b) trezoreria;
c) agenţii economici ce deţin valută;
d) toţi cei de mai sus.
4) B.N.R are ca obiectiv fundamental de politică monetară:

a) menţinerea constantă a ratei dobânzii de referinţă;
b) asigurarea stabilităţii preţurilor;
c) asigurarea unei rate reduse a şomajului;
d) asigurarea unui ritm constant de creştere a masei monetare în economie
5) Profitul bancar:
a) este sinonim cu venitul bancar;
b) este mai mare decât câştigul bancar;
c) este egal cu diferenţa dintre dobânda încasată şi cea plătită;
d) este mai mic decât câştigul bancar.
6) Care dintre aceste elemente nu este specific funcţiei băncii centrale de bancă
a băncilor :
a) atragerea de depozite de la băncile din sistem;
b) organizarea compensării creanţelor reciproce dintre bănci;
c) creditarea de ultimă instanţă a băncilor din sistem;
d) asigurarea autorizării funcţionării băncilor comerciale şi a avizării tuturor
operaţiunilor derulate de acestea.
7) Prin operaţiunile specifice pieţei monetare are loc, în principal:

a) menţinerea constantă a masei monetare;
b) corelarea salariului nominal cu rata inflaţiei;
c) reglarea cantităţii de monedă din economie în funcţie de activităţile economice;
d) corelarea salariului nominal cu salariul real.

1) Masa monetară cuprinde:
a) monedele propriu-zise;
b) efectele de comerţ;
c) biletele de bancă;
d) depozitele bancare.
A =b+c; B =a+c+d; C =a+c; D =a+b+c+d;
2) Sursele de creare a monedei sunt reprezentate de:

a) creditele acordate agenţilor economici;
b) finanţarea nevoilor statului;
198
c) vânzarea de devize străine;
d) achiziţionarea de devize străine.
A=b+c; B=a+c+d; C=a+c; D=a+b+ d;
3) Creşterea taxei scontului poate determina:

a) îmbunătăţirea balanţei externe prin atragerea de capitaluri externe;
b) declinul activităţii economice interne;
c) creşterea costului împrumuturilor;
d) întărirea monedei naţionale.
A=b+c+d; B=a+c+d; C=a+b; D=a+b+c+ d;
4) Reducerea ratei dobânzii se poate realiza prin:

a) achiziţii masive de creanţe de către banca centrală;
b) reducerea taxei scontului;
c) diminuarea rezervelor obligatorii;
d) nici un răspuns nu este corect.
A=b+c+d; B=a+c+d; C=a+b +c; D=a+b+c+ d;

1) a) In general, o creştere a ofertei reale de bani este urmată de o creştere a
investiţiilor.
b) Întotdeauna, o creştere a investiţiilor este urmată de o creştere a cererii de bani
în scopuri speculative.
2) a) Dacă rata dobânzii creşte, viteza de rotaţie a banilor creşte.

b) Dacă rata dobânzii creşte, viteza de rotaţie a banilor scade.
3) a) Dacă preţul unei obligaţiuni creşte, rata dobânzii scade.

b) Dacă preţul unei obligaţiuni scade, rata dobânzii scade.
4) a) Prin piaţa capitalurilor se realizează finanţarea directă, nemonetară a

economiei.
b) Prin piaţa monetară se realizează finanţarea directă, nemonetară a economiei.
5) a) Prin scontare se cumpără efecte de comerţ de către bănci.

b) Prin rescontare se contribuie la refinanţarea activităţii economice.
Răspunsuri:
1. ansamblul mijloacelor de plată.
2. baza monetară sau banii primari.
3. disponibilităţi la vedere; creanţe.
4. agregatelor monetare.
5. politica de open market.
6. valoare a monedei sau putere de cumpărare.
7. un segment; pieţei capitalurilor; titluri pe
termen scurt contra lichidităţi.
8. BNR şi băncile comerciale.
9. cambii; scontare.
10. politica de open market.
11. finanţarea monetară; finanţarea nemonetară.
199
Alegeţi răspunsul corect 1.b 2. b 3. d 4. b 5. d 6. d 7. c
Alegeţi combinaţia de 1. B 2. D 3. A 4. C
Stabiliţi valoarea de 1. aA bF 2. aA bF 3. aA bF 4. aA bF 5. aA bA
adevăr a următoarelor
propoziţii
8.15. Rezumat
Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizatoare

a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de
cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul
social al ţării emitente;
Moneda aflată sub forma banilor de hârtie şi a monedei divizionare, care este
utilizată în economie, este cunoscută sub denumirea de numerar, iar banii de
cont, sub denumirea de monedă scripturală;
Moneda constituie ansamblul mijloacelor de plată imediat utilizabile pentru
02:50 efectuarea de reglementări şi acceptate într-o anumită comunitate;
Sunt considerate ca funcţii clasice ale monedei: a) etalon al valorii sau unitate de
cont, b) mijlocitor al schimbului, c) funcţia de rezervă (rezerva de valoare). d)
funcţia de monedă universală;
Totalitatea formelor de monedă, a principiilor şi normelor juridice şi economice
care reglementează circulaţia monetară în interiorul unei ţări formează sistemul
monetar;
Masa monetară reprezintă cantitatea de monedă aflată în circulaţie într-o
anumită perioadă, sub toate formele sale (bani de hârtie, monedă metalică, bani
scripturali etc.);
Numerarul (bancnote şi monede) şi depozitele băncilor comerciale păstrate la
banca centrală (în contul rezervelor minime obligatorii) formează banii primari
sau baza monetară şi constituie o creanţă faţă de banca centrală. Banii secundari
reprezintă disponibilităţile la vedere şi constau în creanţe faţă de băncile
comerciale;
Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autorităţile monetare,
ţinând seama de trei criterii principale: eficacitatea agregatelor monetare,
caracterul controlabil şi disponibilitatea statistică;
Lichiditatea reflectă capacitatea agenţilor economici de a face faţă plăţilor la
care se angajează prin acţiunile lor;
Rata lichidităţii reprezintă raportul între nivelul mediu anual al masei monetare
şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de monedă;
Cererea de monedă reprezintă cantitatea de bani propriu-zişi (agregatul M1, de
fapt) de care doresc să dispună agenţii economici, la un moment dat;
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia
utilizatorilor prin sistemul bancar. Oferta de monedă provine de la instituţiile
financiar bancare care au astfel de atribuţii şi de la agenţii economici care
dispun de resurse monetare la un moment dat. Purtătorii ofertei de monedă sunt:
băncile, casele de economii şi de pensii, societăţile de asigurări, instituţii
financiare cu disponibilităţi, trezoreria dacă are excedent, populaţia şi banca
centrală;
Cursul valutar poate fi definit ca preţul unei unităţi monetare a unei ţări
exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric;
200
Paritatea puterii de cumpărare măsoară puterea de cumpărare a unei monede,
într-o unitate de măsură internaţională (de regulă, dolari sau euro), deoarece
bunurile şi serviciile au preţuri diferite în unele ţări comparativ cu altele. Ratele
de schimb ale parităţii puterii de cumpărare sunt folosite pentru compararea
nivelului de trai din ţări diferite;
Convertibilitate reprezintă însuşirea legală a unei monede de a putea fi
preschimbată cu o altă monedă în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă;
Piaţa monetară poate fi definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt, unde
se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi
instituţiilor financiar-bancare;
Politica monetară reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de autorităţile
monetare (banca centrală, trezoreria etc.), realizate în scopul de a influenţa
cantitatea de monedă aflată în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de
schimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari;
Finanţarea reprezintă operaţiunea de punere la dispoziţia persoanelor fizice sau
juridice a unor fonduri băneşti din anumite resurse şi în condiţii bine
determinate pentru scopuri precise;
La nivelul întreprinderilor, sursele de finanţare a investiţiilor pot fi grupate în
următoarele categorii: a) finanţare internă sau autofinanţare; b) emisiunea de
titluri de valoare: acţiuni şi obligaţiuni puse în vânzare pe piaţa financiară; c)
recurgerea la credite bancare;
Finanţarea monetară corespunde creaţiei de noi resurse monetare prin
mecanismul specific activităţii bancare;
Finanţarea nemonetară se asigură prin două circuite: 1) sistemul bancar şi 2)
piaţa capitalurilor (sau piaţa financiară);
Băncile intervin atât în procesul de finanţare monetară cât şi în procesul de
finanţare nemonetară, situându-se ca intermediar între cei care dispun de
lichidităţi şi cei care au nevoie de finanţare. În acelaşi timp băncile creează
monedă prin intermediul conturilor bancare;
Finanţarea prin intermediul pieţei capitalurilor poartă numele de finanţare
directă, deoarece agenţii economici procură în mod direct instrumente de
trezorerie şi valori mobiliare (pe termen scurt, mediu sau lung), în timp ce
finanţarea realizată prin intermediere bancară o denumim finanţare indirectă;
Creditul reprezintă o relaţie (economică) bănească ce se stabileşte între o
persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut de bani sau care
vinde mărfuri sau servicii pe datorie, şi o altă persoană fizică sau juridică
(debitor), care primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut acordat
(cu titlu rambursabil şi condiţionat de obicei de plata unei dobânzi);
Obligaţiunile reprezintă titluri de creanţă asupra statului sau hârtii de valoare
care atestă calitatea posesorului de creditor al statului sau al unei instituţii
publice (obligaţiile pot fi emise şi de întreprinderi particulare, dar de ele nu ne
ocupăm aici) şi care, totodată, au dreptul de a primi pentru suma împrumutată
un anumit venit, sub formă de dobândă, indiferent de rezultatele obţinute de cel
ce le-a emis;
Bonurile sau certificatele de tezaur (denumirea provine de la operaţiunile de
tezaur sau trezorerie, care semnifică activităţile publice de formare a veniturilor
şi de realizare a cheltuielilor statului, încasările şi plăţile acestuia) reprezintă, de
asemenea, titluri de obligaţii emise de stat pentru a obţine împrumuturi de la
cetăţeni şi bănci, în vederea acoperirii unor nevoi imediate ale bugetului, se emit
pe termen scurt, sunt purtătoare de dobândă, sunt transmisibile şi scontabile;
Scontarea reprezintă operaţia prin care banca creditează posesorul unei poliţe
neajunse la scadenţă cu valoarea netă a acesteia, prelevând dobânda şi
201
comisionul (taxa scontului) aferente transferului creanţei;
Cambia reprezintă un titlu de credit sub semnătură privată care pune în legătură,
în procesul creării sale 3 persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Titlul este
creat de trăgător în calitate de creditor, care dă ordin debitorului său numit tras
să plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie
la ordinul acestuia din urmă;
Rescontarea reprezintă operaţiunea efectuată de banca centrală a unei ţări în
vederea aprovizionării cu mijloace băneşti a băncilor comerciale. Pe baza
prezentării la banca centrală a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile
comerciale obţin în schimb mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor
respective. În acest fel, rescontarea apare ca o operaţiune de refinanţare de către
banca centrală, iar creditele de rescont constituie o pârghie de acţiune asupra
circulaţiei monetare;
Banca este o instituţie financiară care are ca obiect principal de activitate
atragerea de depozite şi acordarea de credite. Băncile sunt organizate sub forma
societăţilor comerciale pe acţiuni şi îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea
băncii centrale;
Cel mai important segment al băncilor specializate este constituit de băncile
comerciale. Acestea dispun de o numeroasă reţea de agenţii care oferă
numeroase servicii bancare direct populaţiei sau întreprinderilor. Băncile de
investiţii, spre deosebire de cele comerciale acţionează preponderent pe piaţa
financiară şi nu interacţionează direct cu populaţia. În rândul băncilor
specializate se încadrează şi băncile de credit ipotecar sau casele de economii
pentru domeniul locativ, care oferă credite ipotecare pentru locuinţe persoanelor
fizice sau juridice;
Instituţiile emitente de monedă electronică sunt specializate în emiterea de
monedă electronică, constituite sub forma juridică de societate pe acţiuni, ce au
ca obiect de activitate emiterea de monedă electronică, prestarea de servicii
financiare şi nefinanciare strâns legate de activitatea de emitere de monedă
electronică şi furnizarea de servicii de stocare a informaţiilor pe un suport
electronic în numele unor instituţii publice sau al altor entităţi;
Banca Naţională a României (BNR), este banca centrală a statului, instituţie
publică independentă, singura autorizată şi responsabilă de emiterea bancnotelor
şi monedelor valabile pe teritoriul României;
Ordinul de plată este un instrument de plată tip transfer-credit, care implică, de
regulă, două bănci: banca iniţiatorului plăţii şi banca la care beneficiarul dispune
de un cont. El poate fi folosit pentru toate categoriile de plăţi;
Cecul este o instrucţiune (dispoziţie) scrisă, dată de titularul unui cont bancar,
cu disponibil corespunzător în cont, băncii sale, de a plăti beneficiarului, la
prezentare, valoarea menţionată;
Cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a face să se plătească, la scadenţă,
o sumă de bani determinată;
Biletul la ordin este un efect comercial, înscris prin care o persoană numită
emitent sau subscriitor [debitorul] îşi asumă obligaţia personală şi
necondiţionată să plătească pentru biletul de ordin unei alte persoane numite
beneficiar [creditor] o anumită sumă de bani, la o dată fixă numită scadenţă şi
într-un loc bine determinat;
Cardul de plată reprezintă un instrument de dată recentă şi mai ales de viitor, în
tehnica decontărilor. În funcţie de momentul în care are loc decontarea efectivă
a plăţilor, cardurile de plată sunt de mai multe feluri: card de credit şi card de
debit.
202
8.16. Bibliografie
 Antohi Dorina, „Managementul lichidităţii din sistemul bancar”, BNR, 2008;

 Berea A.A.P., „Modernizarea sistemului bancar”, Editura Expert, Bucureşti,
2003;
 Capul Jean-Yves, Olivier Garnier, „Dictionnaire d’économie et de sciences
sociales”, Hatier, Paris, 1993;
 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, Credit, Bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
 Costică Ionela „Politica monetara” Editura ASE, Bucuresti, 2002;
 Costică Ionela, Lazarescu Sorin Adrian, „Politici si tehnici bancare”, Editura
ASE, Bucureşti, 2004;
 Echaudemaison C. D., „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales”,
Nathan, 1993;
 Georgescu - Goloşoiu L., „Business of Banking” vol. I, Ed. ASE, Bucureşti,
2003;
 Gherghinescu Oana, Gherghinescu Gheorge, „Abordarea structurii şi rolului
agregatelor monetare la Frankfurt si Bucureşti”, în „Finanţe – Provocările
viitorului”, Anul VI, Nr. 6/2007;
 Ionescu L.C., Barry H., „Băncile şi operaţiunile bancare”, Editura
Economică, Bucureşti 1996;
 Kiriţescu C. Costin, „Moneda – mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
 Negruş Mariana, „Tehnici de calcul valutar-financiar”, Editura Militară,
1992;
 Popa C. Cătălin, „Monetary System. Functional and Institutional Structure”,
MPRA Paper No. 3737, 2007;
 Săvoiu Vasile, „Banca centrală şi sistemele de plăţi de interes naţional”,
Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
 Turcu I., „Drept Bancar”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
 Vasilescu Eugeniu, „Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei”,
Editura „Curtea Veche”, vol. I, 1993;
 ***Banca Naţională a României, Caiete de studii, iulie 2007;
 ***Directiva 2000/12/EC a Parlamentului European din 20.03.2000,
publicată în Jurnalul Oficial L126, 26.05.2000;
 ***Legea bancară - Monitorul Oficial al României nr. 121/23 martie 1998;
 ***Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin
Legea nr. 83/1994.;
 ***Monitorul Oficial al României nr. 582/30 iunie 2004;
 ***Raport asupra stabilităţii financiare, Banca Naţională a României, 2009
203
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. PIAȚA FINANCIARĂ
Cuprins
9.1. Obiective
9.3. Definirea şi conţinutul pieţei financiare
9.4. Piaţa financiară şi dezvoltarea economică
9.5. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare
9.6. Bursele de valori
9.9. Rezumat
9.10. Bibliografie
9.1. Obiective
Unitatea de învăţare 9 - Piaţa financiară, studiază conţinutul pieţei financiare,
rolul ei în procesul dezvoltării economice, instrumentele specifice de operare ale
acestei pieţe – valorile mobiliare, dar şi tranzacţionarea respectivelor instrumente pe
pieţele secundare.
 Definiţi piaţa financiară şi rolul acesteia în economie;
 Definiţi şi clasificaţi componentele pieţei financiare;
 Definiţi şi analizaţi valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare:
 Înţelegeţi mecanismele de tranzacţionare a valorilor mobiliare;
 Definiţi şi clasificaţi pieţele secundare de valori;
 Înţelegeţi rolul şi funcţiile burselor de valori;
 Analizaţi evoluţia sistemului bursier din România.
9.3. Definirea şi conţinutul pieţei financiare
O dată cu apariţia capitalismului, ca mod distinct de organizare şi desfăşurare

a procesului social al muncii, piaţa a devenit categoria economică centrală a
00:00 producţiei de mărfuri în care şi-au găsit expresia totalitatea actelor de vânzare–
cumpărare, concepute în unitatea lor organică, cu relaţiile specifice pe care le
generează, în contextul conexiunii cu spaţiul în care se realizează confruntarea dintre
cerere şi ofertă. Economia de piaţă este, constituită ca formă modernă de organizare
şi funcţionare a economiei specifice civilizaţiei capitaliste. Economia de piaţă este
caracterizată prin faptul că preţul şi volumul producţiei depind, în cea mai mare
măsură, de confruntarea determinată de raportul dintre cerere şi ofertă.
Piaţa de capital (capital market) numită şi piaţa valorilor mobiliare,
reprezintă, în esenţă, ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează
transferul fondurilor financiare de la cei care posedă surplus de capital bănesc, în
calitate de investitori, către cei care au deficit de capital, emitenţii de titluri (în
204
principal de obligaţiuni).
Investitorii145 cu rolul lor fundamental de persoane fizice sau juridice care
alocă importante fonduri financiare pentru realizarea unei investiţii, pot fi de
asemenea, organisme financiare care dispun de resurse importante, şi care,
gestionează portofolii de mari dimensiuni (bănci, companii de asigurări, fonduri de
plasament, etc.)
În comparaţie cu investitorii, cei care nu posedă capital financiar sunt
emitenţii, respectiv persoane juridice care emit un împrumut sub formă de
obligaţiuni, acţiuni, etc146. Aceştia au nevoie de capital financiar în prezent sau în
perspectivă, încercând prin emisiuni să-şi consolideze poziţia lor pe piaţă.
Transferul fondurilor financiare se realizează atât cu ajutorul unor vehicule
sau instrumente specifice (valori mobiliare), cât şi prin intermediul unor operatori
autorizaţi (societăţile de servicii de investiţii financiare).
Piaţa de capital s-a dezvoltat în paralel cu piaţa monetară şi de credit, datorită
necesităţilor tot mai mari de susţinere financiară a programelor investiţionale.
Semnificaţia pieţei de capital în funcţionarea economiei de piaţă, rezultă atât din
finanţarea capitalului cât şi din facilitarea mişcării acestuia de la un posesor la altul,
prin vânzarea–cumpărarea titlurilor de valoare. Importanţa acestui circuit al pieţei de
capital constă în faptul că numai prin această modalitate de funcţionare se poate
asigura mobilitatea capitalului. Din punct de vedere fizic, capitalul este, în mare
parte, fixat în bunurile de producţie imobile, ceea ce face practic imposibilă mişcarea
lor parţială prin vânzare-cumpărare, având în vedere că aceste bunuri sunt în
proprietatea unor asociaţi constituiţi în societăţi comerciale. Realizarea mişcării
capitalului poate fi asigurată numai prin intermediul valorilor mobiliare, aceasta
constituind unul din marile avantaje pe care le-a adus crearea titlurilor de valoare, pe
lângă acela de a atrage disponibilităţi băneşti în sfera capitalului.
Piaţa de capital operează nemijlocit cu activele de capital sau capitalul pur
financiar. Activele de capital au următoarele caracteristici: sunt emise ca urmare a
unui plasament pe termen lung; produc dobânzi şi / sau dividende, sunt negociabile
şi au un grad de lichiditate mai mic decât activele monetare.
Piaţa monetară acţionează în strânsă legătură cu piaţa de capital, dar
utilizează active monetare sau capital bancar. Aceste active au în tranzacţiile bancare
următoarele caracteristici: sunt emise ca rezultat al unui plasament pe termen scurt;
produc dobânda cu risc scăzut, nu sunt negociabile şi au un grad ridicat de
lichiditate.
Din punct de vedere al locului ocupat de piaţa de capital în ansamblul
mecanismelor financiare, precizăm că nu se poate face o demarcaţie foarte strictă a
ariei de cuprindere. Astfel, deosebirile existente între piaţa financiară, piaţa de
capital şi piaţa monetară sunt condiţionate doar de reglementările legislative din
fiecare ţară cu privire la instrumentele financiare utilizate, ceea ce impune
caracteristici distincte şi operatori specifici fiecărei pieţe în parte.
În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor
mobiliare147; împreună cu piaţa monetară, formează piaţa financiară şi asigură
investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung. În virtutea acestei concepţii piaţa de
capital şi piaţa monetară sunt integrate pieţei financiare. În acest context, piaţa de
capital este considerată ca fiind acel sistem financiar în care organismele
internaţionale, societăţile comerciale şi guvernul, pot investi sume de bani
considerabile, sau pot împrumuta capital; de asemenea persoanele fizice au
145
Dicţionar enciclopedic managerial, Iulian Ceauşu, vol. I. Editura Academică de Management, 2000, pag. 427
146
ibidem, pag. 321
147
G. Anghelache, Bursa şi piaţa extrabursieră, Ed. Economică, 2000. p. 11-12.
205
posibilitatea de a face investiţii profitabile pe termen mediu şi lung. În contrapartidă,
piaţa monetară finanţează nevoile de capital pe termen scurt sau păstrează
surplusurile financiare pe perioade de timp cu scadenţe sub un an.
În concepţia continental-europeană, piaţa financiară şi piaţa monetară se
includ în piaţa de capital. Acest fapt se datorează teoriei conform căreia capitalul se
împarte în active fizice (capital tehnic productiv), active financiare (hârtii de valoare
ce atestă dreptul de proprietate asupra capitalului tehnic) şi active monetare (capital
bănesc). Aşadar, piaţa de capital cuprinde următoarele componente: piaţa financiară
prin care se realizează emisiunea, plasarea şi negocierea valorilor mobiliare şi piaţa
monetară, având rolul de atragere şi păstrare a capitalurilor disponibile în societate,
pe termen mediu şi scurt. Operatorii specifici acestei pieţe, diferiţi de cei care
acţionează pe piaţa financiară, sunt banca centrală, băncile comerciale şi alte
instituţii de tip financiar bancar. Tot în piaţa de capital se include şi piaţa ipotecară,
care operează cu resurse financiare necesare, în special construcţiei de locuinţe.
Conform reglementărilor în vigoare din România (legea nr. 52/ 1994 şi
297/2004 privind piaţa de capital, valorile mobiliare şi bursele de valori), piaţa de
capital reprezintă o componentă a pieţei financiare. Având în vedere legislaţia
română în domeniu şi ţinând cont de operatorii specifici, structura pieţei financiare
se prezintă ca un ansamblu al relaţiilor, mecanismelor şi pârghiilor de alocare
eficientă a resurselor băneşti disponibile, aflate la îndemâna agenţilor economici şi a
statului.
Piaţa financiară românească este formată din următoarele segmente:
a) Piaţa monetară specializată în atragerea, păstrarea şi plasarea resurselor
financiare pe termen scurt. Din perspectiva unor specialişti francezi148, piaţa
monetară se poate defini, în sens restrâns, ca locul de întâlnire a cererii şi ofertei de
resurse băneşti, iar în sens larg, ca totalitate a schimburilor de mijloace de plată
acceptate de intermediarii financiari, în scopul de a regla pe termen scurt, deficitele
de trezorerie. Piaţa monetară, este în concluzie, formată din piaţa interbancară şi
piaţa instrumentelor pe termen scurt, având mai exact următoarele componente:
1. piaţa scontului, specializată în achiziţionarea şi vânzarea cambiilor;
2. piaţa interbancară, rezervată soluţionării problemelor legate de excedente,
ori deficite de trezorerie între bănci, sau între acestea şi banca centrală;
3. piaţa certificatelor de depozit, prin intermediul căreia băncile pot atrage
resurse financiare disponibile agenţilor economici, prin emiterea certificatelor de
depozit cu valori negociabile şi răscumpărarea acestora la o anumită rată a dobânzii;
4. piaţa efectelor de comerţ, deschisă atât băncilor cât şi agenţilor economici,
prin care aceştia pot emite şi negocia titluri de credit sub forma cecurilor sau a
ordinelor de plată;
5. piaţa euro-valutelor, pe care se confruntă cererea şi oferta de devize,
asigurându-se determinarea cursului valutar.
b) Piaţa de capital (piaţa valorilor mobiliare) este un segment specific al
pieţei financiare prin care se asigură transferul capitalului financiar de la cei care au
surplus, la cei care au deficit, prin intermediul unor instrumente specifice, în special
acţiuni şi obligaţiuni. În acest context, deficitarul de fonduri financiare emite titluri
de valoare negociabile de tipul acţiunilor pentru majorarea capitalului, sau de tipul
obligaţiunilor pentru obţinerea unui împrumut, titluri lansate pe piaţă pentru a fi
cotate ulterior în funcţie de cerere. Din această precizare derivă cele două segmente
ale pieţei de capital: a) segmentul primar (piaţa primară de capital) realizează
transferul de fonduri dinspre economia financiară spre economia reală, asigurând
148
Capul Jean-Yves, Garnier Olivier „Dictionnaire d’economie et de sciences sociales”, Hatier, 1993, p. 268
206
creşterea capitalului şi atragerea de împrumuturi prin intermediul emisiunii de valori
mobiliare; b) segmentul secundar (piaţa secundară de capital sau bursa de valori)
facilitează cotarea şi tranzacţionarea valorilor mobiliare între investitorii care
urmăresc să speculeze o mai bună estimare a evoluţiei viitoare a pieţei sau o
investiţie strategică pe termen lung.
Pentru ilustrarea sugestivă a circuitului capitalului financiar între deţinătorii
şi utilizatorii fondurilor, recurgem la următoarea schema:
Figura 37: Circuitul capitalului financiar149
Din figura 37 a circuitului financiar, rezultă că deţinătorii de fonduri şi

utilizatorii acestora se înscriu în aceeaşi categorie, ei fiind agenţi economici,
autorităţi locale, guvern sau persoane fizice.
Majoritatea analiştilor economici apreciază că cele două noţiuni de piaţă
financiară şi piaţă de capital sunt sinonime.
Pieţele financiare funcţionează pe baza anumitor caracteristici150: emisiunea
şi plasarea de valori mobiliare, adică vânzarea pentru prima dată de acţiuni,
obligaţiuni şi alte titluri către deţinătorii de capitaluri disponibile, caracterul
negociabil al valorilor mobiliare, relevat de faptul că ele pot fi vândute de primii
deţinători înainte de a ajunge la scadenţă şi transformarea lor în lichidităţi.
Piaţa financiară reprezintă locul de întâlnire a cererii şi ofertei de capitaluri
pe termen mediu şi lung.
Conţinutul pieţei financiare ca de altfel şi a celorlalte segmente ale pieţei în
ansamblul ei, este dat de oferta şi cererea de capital.
Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru
plasament la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp şi la un anumit preţ
(dobânda). Piaţa respectivă include economiile ce se formează în perioada dată,
capitalul eliberat dintr-un împrumut sau utilizare anterioară, transformarea
inactivelor (imobilizărilor) în lichidităţi active, capitalurile disponibilizate pentru o
perioadă de timp.
Cererea de capital defineşte ansamblul nevoilor de capital ale agenţilor
economici la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp, având în vedere şi
nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi să o suporte solicitanţii de capital. Piaţa
respectivă include capitalul social pentru investiţii, resursele suplimentare necesare
funcţionării normale a capitalului împrumutat, mijloacele necesare pentru formarea
de rezerve.
Participanţii pe piaţa de capital sunt:
 Solicitanţii de capital (Investitorii)
 Ofertanţii de capital (Emitenţii)
 Intermediarii, (Societăţile de servicii de investiţii financiare)
Solicitanţii şi ofertanţii sunt cei care creează cererea şi oferta de fonduri pe
această piaţă.
149
adaptare după Adrian Niţu, - Burse de mărfuri şi valori instrumente şi tranzacţii bursiere, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2002, pag. 24
150
G. Anghelache, N. Dardac, I. Stancu, Pieţele de capital şi bursele de valori, Ed.”Adevărul” S.A. 1992, p. 6-7
207
Mişcarea fondurilor în economie se poate realiza prin:
 Finanţare directă – prin concentrarea la bănci a disponibilităţilor băneşti şi
utilizarea acestora pentru creditarea utilizatorilor de fonduri.
 Finanţare indirectă – prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de
fonduri pe piaţa financiară.
Cererea de capital poate fi:
 Cerere structurală – determinată de nevoia finanţării unor acţiuni economice
în diverse domenii de activitate – achiziţii de bunuri, finanţarea de programe
de dezvoltare, constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale diverselor
organisme şi instituţii financiar-bancare naţionale şi internaţionale.
 Cerere conjuncturală – efect al insuficienţei sau indisponibilităţii resurselor,
restricţii în acordarea creditelor, deficite bugetare, deficit al balanţei de plaţi
externe.
Solicitanţii, cei care creează cererea, pot fi grupaţi după:
 Activitatea desfăşurată – guverne, instituţii centrale şi locale, companii de stat
sau private, bănci comerciale şi alte instituţii bancare, etc.
Scopul urmărit – finanţarea industriei, aprovizionarea cu petrol şi gaze,
transporturi şi servicii publice, etc.
Ofertanţii de capital sunt persoanele fizice şi juridice - societăţi
comerciale, de asigurări, bănci, fonduri de investiţii, fonduri de pensii, etc.
Astfel, investitorii (ofertanţii) pot fi împărţiţi în două mari categorii:
 Investitori individuali – persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii de
dimensiuni mici. Ei pot fi:
 Investitori pasivi – fac investiţii pe termen lung, ei păstrând valorile mobiliare
cumpărate o perioadă mai mare de timp. Impactul produs de aceşti investitori
asupra preţului zilnic al valorilor mobiliare este redus.
 Investitorii activi – sunt cei care încearcă să valorifice mişcarea cursului
bursier în vederea obţinerii unui profit.
 Investitori instituţionali – sunt societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de
dimensiuni mari – societăţi comerciale, de asigurări, bancare, societăţi de
servicii de investiţii financiare, societăţi de administrare ce gestionează
fonduri mutuale, de pensii, etc.
Principalele funcţii pe care piaţa de capital le are într-o economie funcţională
sunt:
 Asigură lichiditatea necesară efectuării tranzacţiilor, prin abundenţa fondurilor
disponibile;
 Asigură eficienţa, prin realizarea tranzacţiilor la costuri cât mai reduse;
 Asigură transparenţa şi corectitudinea afacerilor prin informare şi
supraveghere atentă a tranzacţiilor;
 Asigură adaptabilitate, prin reorientarea flexibilă a investiţiilor către domeniile
cele mai profitabile ale economiei.
Piaţa financiară are o structură care vizează, pe de o parte, difuzarea
emisiunii de noi titluri financiare (piaţa primară) iar pe de altă parte, tranzacţionarea
(schimbul) de titluri emise anterior (piaţa secundară)151.
Piaţa primară are rolul de a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de
capital bănesc disponibil. Pe această piaţă intervin cei care doresc să plaseze
resursele proprii în schimbul titlurilor de valoare emise de agenţii economici care
doresc să atragă fonduri.
Piaţa secundară financiară oferă cadrul necesar tranzacţionării de titluri deja
151
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op.cit. p. 236
208
emise. Deţinătorii de titluri pot obţine lichidităţile necesare pentru vânzarea acestora
înainte de ajungere la scadenţă. Schimburile care au loc pe această piaţă nu au în
vedere emitenţii de titluri şi nu contribuie direct la finanţarea activităţii lor.
În funcţie de obiectul tranzacţiei se deosebesc piaţa acţiunilor şi piaţa
obligaţiunilor. Piaţa valorilor mobiliare reprezintă componenta principală a pieţei
financiare.
Ce este piaţa financiară?

Care este diferenţa dintre piaţa primară şi cea secundară de capital?
9.4. Piaţa financiară şi dezvoltarea economică
Creşterea economică în sens larg, înglobează multitudinea transformărilor

00:20 cantitative, calitative şi structurale care se produc în interiorul vieţii economice a
unui stat. Aceste transformări sunt privite într-un orizont de timp îndelungat,
deoarece urmăresc evoluţia ascendentă a indicatorilor economici agregaţi. Din acest
punct de vedere creşterea economică se poate asemăna cu dezvoltarea economică.
Compatibilitatea dintre efectele creşterii economice cu cele sociale şi ecologice,
devine criteriul esenţial al dezvoltării economice.
Piaţa capitalului, prin organizare şi funcţionare are un rol determinant în
procesul dezvoltării economice. Nivelul acestor pieţe a devenit un etalon al nivelului
de dezvoltare a ţărilor emergente şi în tranziţie la economia de piaţă. Forurile
internaţionale, cum sunt Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, prin
organismele lor specifice de acţiune, promovează o serie de direcţii de acţiune în
favoarea constituirii unor economi de piaţă funcţionale, inclusiv prin sprijinul pe
care îl acordă creării pieţelor de capital. Piaţa de capital poate asigura forme de
alocare a resurselor financiare la nivelul agenţilor economici şi în paralel
mobilizarea economiilor acestora.
Astfel, se pot identifica o serie de măsuri pe termen lung de dezvoltare şi
modernizare a serviciilor financiare152:
1. asigurarea preponderenţei finanţării prin piaţa de capital faţă de
finanţarea prin bănci;
2. dezvoltarea investitorilor instituţionali, inclusiv a fondurilor de pensii
administrate privat;
3. crearea tuturor premiselor pentru dezvoltarea pieţei acţiunilor şi a
capitalismului acţionarial, stimularea dezvoltării întregii game de instrumente şi
servicii;
4. dezvoltarea unor norme şi practici de guvernare corporatistă,
convergente cu tendinţele europene şi mondiale;
5. instituirea unei autorităţi unice de reglementare şi supraveghere
pentru toate categoriile de servicii financiare-bancare, de investiţii şi de asigurare.
Evoluţia istorică a ţărilor dezvoltate aduce în prim plan o revoluţie în
domeniul pieţelor de capital. Aşa cum informatica revoluţionează întreaga economie,
tot aşa se poate aprecia că piaţa de capitat se află într-un proces de revoluţie aşezat
pe mai multe planuri:
1. globalizarea financiară manifestată prin acumularea unor fonduri uriaşe la
152
Gheorghe Dolgu „Revoluţia financiară mondială implicaţii pentru România” – Institutul Naţional de Cercetări
Economice, grupul de reflecţie Evaluarea Stării Economiei Naţionale
209
dispoziţia băncilor private, deficitele bugetare şi de balanţe de plăţi înregistrate în
special în ţările emergente, transformă fluxurile internaţionale de capital într-un
fenomen major al economiei mondiale. Din dorinţa pieţelor de capital de a atrage cât
mai multe fonduri are loc o deschidere foarte amplă a pieţelor financiare naţionale
spre fondurile de sorginte privată.
2. revoluţia financiară se manifestă prin schimbări profunde în structura
instrumentelor financiare, a ponderi şi mărimii investitorilor instituţionali, a
sistemelor de tranzacţionare şi a modalităţilor de manifestare a concurenţei.
Instrumentele financiare patrimoniale se diversifică, pentru a permite finanţarea
întreprinderilor pe baza emisiunii de acţiuni. De asemenea, creşte importanţa
obligaţiunilor cu randament ridicat. Aceste obligaţiuni (junk bonds) împreună cu
creditele şi obligaţiunile municipale pot lărgi mult posibilităţile de investire pe
pieţele de capital. În privinţa investitorilor instituţionali, se remarcă gradul sporit de
facilitare a investirii publicului larg pe piaţa de capital prin intermediul fondurilor de
pensii şi de asigurări la care orice persoană poate cotiza sume considerabile. O dată
cu informatizarea accentuată a tranzacţiilor, operaţiunile se desfăşoară mai rapid,
creşte siguranţa decontărilor şi, nu în ultimul rând, se reduc substanţial costurile de
tranzacţionare. Altfel spus se eficientizează activitatea de tranzacţionare paralel cu
reducerea costului capitalului.
3. Dereglementarea economiei şi manifestarea liberei concurenţe au făcut să
se renunţe la controlul schimburilor, la măsurile restrictive privind ratele dobânzilor,
la impozitarea obligaţiunilor deţinute de străini sau la sistemul comisioanelor fixe.
Toate aceste măsuri au fost luate cu scopul de a facilita cât mai mult circulaţia
capitalurilor la nivel mondial.
Pieţele de capital se modernizează mult, dar nici sistemul bancar nu rămâne
pe loc. Poate cele mai dezvoltate tehnici şi instrumente de plată, decontare sau
economisire le va deţine întotdeauna sistemul bancar şi poate tocmai de aceea va
rămâne mai vulnerabil în faţa schimbărilor economice şi politice Analişti bursieri şi
practicienii pieţei de capital consideră sistemul bancar ideal în colectarea de fonduri
şi transformarea lor în mari aglomerări de capital, în transformarea depozitelor pe
termen scurt foarte lichide în active pe termen lung cu o lichiditate scăzută sau
transferarea fondurilor financiare de la activităţile ce presupun riscuri şi randamente
mici, spre activităţi riscante dar profitabile. În schimb se consideră că piaţa de capital
este mult mai ancorată în realitatea economico-financiară şi chiar socială. Această
concluzie derivă din faptul că piaţa de capital se ajustează mai rapid la evoluţia
pieţei prin revizuirea valorii activelor şi prin imaginea completă pe care o dezvăluie
în privinţa situaţiei întreprinderilor cotate. De altfel se presupune că în situaţiile de
crah bancar echilibrul economic se restabileşte mult mai dificil decât în situaţia
crahului bursier, deoarece băncile sunt mult mai sensibile în faţa interferenţelor
politice şi la percepţia populaţiei.
Problema crucială a pieţei secundare este credibilitatea acesteia, gradul în
care investitorii, lumea de afaceri în general, validează mişcarea bursei. Aici ne
aflăm în domeniul valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afaceri
pentru a fi viabile din punct de vedere economic, pentru că altfel, instabilitatea
afacerilor generează tendinţa speculativă. Pe de o parte, dacă piaţa funcţionează,
titlurile se vând şi se cumpără, căpătând astfel un suport economic; pe de altă parte,
dacă titlurile se tranzacţionează, ele susţin şi dezvoltă piaţa.
În acest sens, pentru ca piaţă secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine
în economia modernă, ea trebuie sa îndeplinească o serie de cerinţe legate de:
 lichiditate, respectiv abundenţa de fonduri disponibile, pe de o parte, şi de
active financiare, pe de altă parte. Lichiditatea garantează funcţionarea
continuă a pieţei şi aceasta este o condiţie pentru realizarea fără întreruperi a
210
circuitului economic de ansamblu;
 eficienţă, respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă, la costuri
cât mai reduse a tranzacţiilor, deoarece costul tranzacţiilor afectează gradul de
atractivitate a activelor;
 transparenţă, respectiv accesul direct şi rapid la informaţiile relevante pentru
deţinătorul de active financiare. Transparenţa este o condiţie a eficienţei,
pentru că ea condiţionează libera concurenţă, contracararea tendinţelor de
monopol şi, prin aceasta, reduce costurile tranzacţiilor;
 corectitudinea (engl. free market) este strâns legată de transparenţă. În
principiu, o informare completă este suficientă pentru ca mecanismele de
reglare specifice pieţei să poată acţiona. În practică este necesară crearea unui
cadru riguros pentru reglementarea tranzacţiilor, pentru contracararea
tendinţelor de manipulare a pieţei şi crearea unui cadru propice pentru
manifestarea liberei concurenţe;
 adaptabilitate, care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii
economice şi extraeconomice, la noile oportunităţi; o piaţă financiară este
eficientă în măsura în care este inovativă, găseşte noi modalităţi de a răspunde
specificului cererii şi ofertei, ca şi normelor stabilite în ansamblul sistemului
economic.
Concluzionând, putem afirma că bursa de valori este o condiţie sine qua non
a existenţei unei economii de piaţă viabile şi eficiente.
Comentaţi rolul pieţei financiare în dezvoltarea economică.
Analizaţi competiţia dintre sistemul bancar şi sistemul bursier.
9.5. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare
Piaţa financiară este o piaţă de capital specializată în realizarea

00:45 tranzacţiilor cu active financiare pe termen mediu şi lung, spre deosebire de
piaţa monetară pe care se manifestă scadenţe pe termen scurt.
Valorile mobiliare sunt instrumente financiare negociabile, reprezentând
titluri de proprietate sau creanţe, care conferă drepturi patrimoniale asupra
emitentului. Ele sunt emise de întreprinderi, colectivităţi publice sau stat sub formă
materială (hârtii de valoare) sau nematerială (înscrisuri în cont) şi sunt reprezentate
de acţiuni, obligaţiuni, precum şi alte instrumente financiare derivate (contracte la
termen sau de opţiuni).
Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia
posesorului la capitalul social al unei societăţi comerciale pe acţiuni emise. Acţiunea
reprezintă o hârtie de valoare care conferă posesorului ei dreptul de proprietate
asupra unei părţi din capitalul social al firmei emitente.
Fiecare acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social al întreprinderii.
Deţinătorii de acţiuni devin acţionari ai întreprinderii, iar în această calitate, ei
beneficiază de anumite drepturi, participă la gestionarea societăţii respective, precum
şi la repartizarea unei părţi din profitul anual153. Partea din profitul unei societăţi pe
acţiuni care se repartizează anual acţionarilor se numeşte dividend şi se calculează
procentual faţă de capitalul subscris (valoarea nominală a acţiunilor). Mărimea
dividendului este condiţionată de rezultatele economico-financiare obţinute de
societatea emitentă de acţiuni. Dividendul are o mărime variabilă, putând fi zero
153
211
atunci când firma nu înregistrează o activitate eficientă sau când întregul profit
se reinvesteşte într-un nou ciclu de producţie. Deoarece mărimea dividendului se
modifică anual, acţiunile sunt calificate ca valori mobiliare cu venit variabil.
În conformitate cu reglementările actuale din România, acţiunile au
următoarele trăsături154:
a) acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare
nominală;
b) acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
c) acţiunile sunt indivizibile;
d) acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altor
persoane.
Acţiunile sunt emise de societăţile pe acţiuni şi pot fi:
 după forma lor: acţiuni la purtător şi acţiuni nominative;
 după rolul firmei emitente: acţiuni cotate şi acţiuni necotate.
Acţiunile la purtător sunt hârtiile de valoare pe care se înscrie seria,
data emiterii, prima emitentă, valoarea nominală (adică preţul la care se vinde
acţiunea prima dată fiind calculat prin raportarea capitalului social al firmei la
numărul de acţiuni), fără a se înregistra numele acţionarului.
Acţiunile nominative sunt cele pe care se înscriu şi numele
acţionarului. Atunci când are loc înstrăinarea acţiunii (prin donaţie, moştenire
sau vânzare) se înregistrează numele noului proprietar pe spatele acţiunii
respective.
Acţiunile cotate la bursă sunt în general cele care provin de la societăţi
pe acţiuni cu cifră de afaceri satisfăcătoare, fiecare bursă însă având propriul
regulament de organizare şi funcţionare în care se precizează condiţiile de
acceptare a acţiunilor.
Acţiunile necotate la bursă potrivit regulamentului bursei nu înseamnă
obligatoriu că sunt mai puţin atractive putând genera dividende acţionarilor.
După drepturile pe care le generează, există acţiuni ordinare (comune) şi
acţiuni preferenţiale (privilegiate). În principiu, toate acţiunile sunt purtătoare ale
aceloraşi drepturi. Uneori, prin reglementări juridice, pot fi emise acţiuni care să
beneficieze de câştiguri suplimentare referitoare la prioritatea în repartizarea
profitului sau în ceea ce priveşte dreptul la vot.
Emisiunea de acţiuni pe piaţa primară
Acţiunile permit acelor societăţi, care necesită o finanţare pe termen lung, să
cedeze o parte din companie în schimbul fondurilor financiare. În acest mod se
realizează majorarea capitalului de afaceri. Acţiunile pot fi deţinute şi de către
public sub forma investitorilor privaţi şi instituţionali. La înfiinţarea unei societăţi,
o dată cu întocmirea declaraţiei de capital, se specifică numărul acţiunilor
autorizate spre vânzare în scopul majorării capitalului social, cât şi tipul acţiunilor
emise (comune sau privilegiate). Prin declaraţia de capital se specifică numărul şi
tipul acţiunilor de capital oferite spre vânzare de către societatea nou înfiinţată.
Firma nou înfiinţată va lua legătura cu o bancă de investiţii în vederea plasării pe
piaţă a acţiunilor emise. Rolul băncii de investiţii este acela de a vinde acţiunile
societăţii în cele mai bune condiţii.
Pentru realizarea acestui obiectiv, banca de investiţii împreună cu firma
interesată vor întocmi o „declaraţie de transparenţă totală”, cerută pentru orice
ofertă publică iniţială. Declaraţia de transparenţă va cuprinde toate informaţiile
necesare despre emitentul de acţiuni, cuprinse în următoarele capitole: Obiectivele
urmărite de managementul societăţii; Numărul de acţiuni vândute de companie;
154
Anghelache Gabriela, „Bursa şi piaţa extrabursieră”, Editura Economică, Bucureşti, 2000., p. 31-32.
212
Cum se vor utiliza banii obţinuţi din vânzarea titlurilor financiare; Situaţia
impozitelor firmei; Situaţia juridică a companiei; Venituri şi cheltuieli (profit şi
pierdere); Riscuri.
Declaraţia se înaintează Comisiei pentru Titluri de Valoare şi Operaţiuni
Financiare, spre analiză. Dacă au fost respectate toate condiţiile prevăzute de lege,
Comisia acceptă declaraţia şi declară oferta valabilă. După stabilirea termenilor
ofertei se întocmeşte un contract între distribuitori în care se specifică: membrii
grupului de distribuire; membrii grupului de vânzări; mărimea părţii rezervate
distribuitorilor; cum vor fi coordonate vânzările către clienţii instituţionali?
În faza următoare încheierii acordului de distribuire între banca de investiţii
şi corporaţia emitentă, grupul de distribuitori se constituie într-un sindicat. Grupul
de distribuitori este alcătuit din bănci de investiţii care acţionează în grup.
După ce oferta este complet distribuită se dizolvă sindicatul iar acţiunile pot
fi vândute şi cumpărate pe piaţa secundară. Dacă emitentul este deja listat la bursă,
atunci poate începe imediat tranzacţionarea titlurilor, în cazul în care emitentul nu
este listat la bursă, se poate începe tranzacţionarea acţiunilor pe piaţa
extrabursieră.
Obligaţiunea este o hârtie de valoare care conferă posesorului său

dreptul de creanţă asupra firmei emitente. Obligaţiunile pot fi ale statului sau
ale unor agenţi economici (întreprinderi publice sau private mari).
Obligaţiunile sunt titluri negociabile care reprezintă o creanţă pe termen lung
asupra unei societăţi, statului sau unei alte persoane juridice de drept public. Ele sunt
titluri de valoare deoarece, spre deosebire de un alt împrumut, datoria ca atare poate
fi cumpărată şi vândută pe piaţa deschisă. Caracterul lor negociabil decurge din
posibilitatea că obligaţiunile pot fi transferate cu uşurinţă de la un proprietar la
altul155.
Obligaţiunile sunt emise la valoarea nominală, care este valoarea
împrumutului pe care emitentul lor se obligă să o restituie la scadenţă. Aceasta se
determină ca raport între împrumutul lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise.
Preţul de emisiune al unei obligaţiuni este preţul pe care trebuie să-l
plătească cel care subscrie. Titlurile pot fi emise la valoarea nominală (al pari) sau la
o valoare inferioară acesteia (sub pari).
Preţul de piaţă al unei obligaţiuni se numeşte curs şi se determină ca raport
procentual între valoarea de tranzacţionare pe piaţă a obligaţiunii şi valoarea sa
nominală. Cursul se exprimă în procente şi poate fi mai mare, egal sau mai mic decât
valoarea nominală.
Cursul unei obligaţiuni este influenţat de mai mulţi factori: nivelul general al
dobânzilor pe piaţă, situaţia economico-financiară a firmei debitoare, conjunctura
valutar-financiară, situaţia pe piaţă a monedei în care se converteşte obligaţiunea etc.
Rentabilitatea plasamentului se apreciază prin randamentul bursier care
se determină ca raport între venitul pe care îl generează acţiunea sau
obligaţiunea şu cursul, respectiv preţul plătit pentru achiziţionarea hârtiei de
valoare.
Spre deosebire de acţiuni, care sunt titluri de proprietate şi reprezintă o cotă
parte din proprietatea societăţii emitente, obligaţiunile sunt titluri de credit şi
reprezintă fracţiuni ale unui împrumut obligator emis. Faţă de un împrumut „clasic”,
datoria emitentului de obligaţiuni poate fi transferată unui terţ.
O componentă a valorilor mobiliare o reprezintă titlurile emise de stat. Din
155
213
această categorie fac parte:
a) biletele de tezaur, prin care guvernul realizează împrumuturi pe termen
scurt. Aceste bilete sunt achiziţionate de bănci şi instituţii financiare, nu sunt
purtătoare de dobânzi dar sunt vândute sub valoarea nominală (cu discount);
b) bonuri de tezaur; care se emit pentru acoperirea deficitului bugetar şi prin
care se mobilizează resursele băneşti necesare acoperirii unor cheltuieli generale ale
bugetului de stat. Pot fi achiziţionate atât de instituţii, cât şi de persoane fizice;
c) obligaţiuni de stat, emise de trezorerie şi purtătoare de dividende;
d) obligaţiuni municipale, sunt titluri emise de autorităţile publice centrale
sau locale, iar capitalul obţinut prin emiterea acestor titluri este utilizat în investiţii
de interes public156. Obligaţiunile pot fi de interes public, caz în care sunt scutite de
impozitare, sau obligaţiuni de interes privat (emise tot de administraţiile centrale sau
locale), caz în care se supun impozitării. Datorită acestei caracteristici specifice a
scutirii de impozit, obligaţiunile din această categorie au ratele dobânzilor mai mici
decât cele ale obligaţiunilor supuse impozitării. Astfel, investitorii din categoriile de
impozitare mai mari vor obţine venituri mai mari în bani, la randamente mai mici.
În scopul acoperirii unei părţi a deficitului bugetar se recurge şi la
împrumuturi de stat, lansate către populaţie sub forma certificatelor de trezorerie.
Pe piaţa bursieră investitorii au la dispoziţie şi alte tipuri de instrumente
financiare:
 Contractele forward. Contractele de tip forward pun în evidenţă un acord între
vânzător şi cumpărător de a livra, respectiv de a plăti, la o dată ulterioară o
marfă, valută sau activ financiar la un preţ stabilit în momentul contractării. La
tranzacţionare contractul are ca elemente certe obiectul, preţul de executare şi
scadenţa, iar ca element incert valoarea de lichidare, incertă datorită faptului că
valoarea mărfii, rata de schimb a valutei sau cursul de piaţă al activului
financiar sunt valori fluctuante. Contractele de tip forward sunt cumpărate şi
ţinute până la expirarea lor, urmând a fi lichidate la scadenţă. Rezultatul adus
de el în viitor depinde numai de preţul din ziua scadenţei, numit preţ spot;
 Contractele futures. Contractele futures pe instrumente financiare reprezintă
acorduri bilaterale prin care se face şi, respectiv, se acceptă livrarea unei mărfi
la un moment viitor stabilit şi la un preţ convenit157. Se poate spune că un
contract futures este de fapt un contract spot amânat158. Prin contract spot
înţelegând cumpărarea sau vânzarea normală, cu livrarea imediată a bunurilor.
Contractul futures poate juca şi rolul de substituent al contractului spot,
deoarece un titlu financiar cumpărat pentru livrare imediată sau la termen,
odată ce a ajuns la scadenţă, va aparţine investitorului. De asemenea contractul
futures poate constitui şi o formă de protecţie faţă de riscul de preţ, deoarece,
cumpărarea spot a unui titlu poate fi compensată prin vânzarea unui contract
de tip futures, neutralizând riscul deţinerii acestui contract iniţial. Contractele
futures sunt stimulatoare şi pentru intermediarii pieţei care speculează
diferenţele existente între preţurile contractelor futures şi preţurile titlurilor
care fac obiectul acestora;
 Contractele options. Opţiunea reprezintă dreptul de a iniţia o tranzacţie în orice
moment înainte de expirare. Cumpărătorul unei opţiuni are o poziţie mai bună
decât a vânzătorului, fapt care îl obligă la plata unei prime. Prima de opţiune
variază în funcţie de mai mulţi factori:
a) preţul de exercitare. Preţul la care cumpărătorul opţiunii poate executa
156
Zipt Robert – Piaţa Obligaţiunilor, Ed. Herma, Bucreşti, 2000, p. 108
157
Bernstein Jacob– Piaţa Contractelor futures, Ed. Hrema, Bucureşti, 2000
158
Bogdan Ghilic-Micu, Strategii pe piaţa de capital, Ed. Economică, Bucureşti, 2002
214
tranzacţia;
b) termenul. Numărul de zile până la expirarea opţiunii;
c) randamentul investiţiei. Randamentul titlului de valoare ce stă la baza opţiunii;
d) randamentul alternativ. Randamentul altui titlu de valoare ce ajunge la
maturitate la aceeaşi dată la care expiră opţiunea;
e) volatilitatea preţului. Volatilitatea istorică sau implicită a preţului titlului de
valoare care stă la baza opţiunii.
Aceste elemente stau la baza calculării valorii teoretice a oricărei opţiuni.
Valoarea teoretică reprezintă nivelul primei la care unui investitor teoretic, i-ar
fi indiferent dacă deţine opţiunea sau poziţia echivalentă în instrumentul de
bază. În cazul unei opţiuni “call”, adică a dreptului de a cumpăra instrumentul
de bază, poziţia echivalentă ar fi posedarea propriu-zisă a instrumentului
respectiv. În cazul unei opţiuni “put”, adică a dreptului de a vinde instrumentul
de bază, poziţia echivalentă ar fi o poziţie short (instrumentul de bază este deja
vândut).
Să ne reamintim...
Piaţa financiară este o piaţă de capital specializată în realizarea
tranzacţiilor cu active financiare pe termen mediu şi lung, spre deosebire de
piaţa monetară pe care se manifestă scadenţe pe termen scurt.
Ce sunt valorile mobiliare?
Principalele tipuri de valori mobiliare.
Care sunt asemănările şi deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni?
Tipuri de instrumente derivate şi caracteristicile lor.
9.6. Bursele de valori
Bursa de valori este o instituţie reglementată, constituită ca societate pe

acţiuni, având un regulament propriu de organizare şi funcţionare în care sunt
precizate aspecte privind condiţiile de acceptare a hârtiilor de valoare, tipurile de
operaţiuni permise, regulile la care se supun operatorii, etc.
01:00 Bursa de valori joacă un rol important şi îndeplineşte mai multe funcţii în
condiţiile economiei de piaţă: a) plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţiei în
hârtii de valoare şi alimentarea pe această cale a întreprinderilor cu capitaluri; b)
finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor de credit; c) asigurarea
mobilităţii capitalurilor şi a posibilităţii schimbării plasamentelor acţionarilor prin
transformarea în bani a valorilor mobiliare deţinute şi achiziţionarea altora, în
funcţie de obiectivele urmărite de fiecare acţionar, sau prin subscrierea de valori noi
puse în vânzare de întreprinderi.
Bursele de valori se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii159:
 după natura tranzacţiilor pe care le mijlocesc: burse generale (au ca obiect de
activitate tranzacţii de mărfuri şi hârtii de valoare) şi burse specializate;
 după obiectul tranzacţiilor se disting: burse de mărfuri, burse de valori
mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare), burse valutare, burse
complementare comerţului internaţional (burse de asigurări, burse de navlu);
 după forma de organizare, există: burse private (care funcţionează sub formă
de societăţi pe acţiuni sau camere de comerţ) şi burse de stat;
 după modul de admitere a participanţilor: burse cu participarea nelimitată şi
burse cu acces limitat (se tranzacţionează numai acele mărfuri şi valori
mobiliare care au fost admise la cotaţia oficială).
159
G. Anghelache, N. Dardac, I. Stancu, „Pieţele de capital şi bursele de valori, Societatea „Adevărul” SA, Bucureşti,
1992, p. 63-64.
215
Bursa de valori constituie o componentă esenţială a funcţionării economiei
de piaţă. Ea reprezintă o piaţă secundară pe care se tranzacţionează (se revând)
titlurile de valoare existente, în principal, sub formă de acţiuni şi obligaţiuni. Prin
intermediul bursei de valori, investitorii îşi transformă capitalul sub formă de titluri
de valoare în numerar şi invers160.
Bursele de stat, private şi mixte
Tipologia bursieră cuprinde următoarele tipuri de burse principale: burse de
stat, burse private şi burse mixte. Aceste tipuri principale de burse au apărut şi s-au
dezvoltat în epoca modernă a istoriei Europei Occidentale, extinzându-se ulterior în
toate zonele geografice ale lumii, generate de afirmarea mecanismelor economiei
capitaliste de piaţă. Bursele de stat în toate ţările, în care ele funcţionează, sunt
organizate şi reglementate prin legi speciale. Aceste burse sunt caracteristice, în
principal, economiei ţărilor de sorginte latină. Astfel, în organizarea bursei franceze
este consacrat rolul central al autorităţii publice, reprezentată printr-un comisar al
guvernului delegat în conducerea bursei. Agenţii de bursă sunt consideraţi
funcţionari publici având exclusivitate în domeniul tranzacţiilor.
Piaţa bursieră franceză, de la constituirea sa istorică, are un înalt nivel de
centralizare. Bursa pariziană1 are ponderea cea mai importantă, realizând prin
intermediul ei 95% din volumul tranzacţiilor, unde se concretizează 96% din acţiuni
şi 95% din obligaţiuni. Începând cu 24 ianuarie 1991 se constituie în sfera bursieră
piaţa naţională, care reuneşte toate valorile cotate în Franţa, într-o piaţă unică.
Bursele franceze se constituie astfel, într-un ansamblu care funcţionează pe aceleaşi
principii şi reguli de organizare, fiind coordonate prin aceleaşi instanţe. Acest fapt
permite tuturor societăţilor de bursă, să aibă acces direct la negocierea tuturor
valorilor mobiliare, concomitent având loc şi o simplificare a canalelor de
transmitere a ordinelor de piaţă.
În Italia sunt 10 burse în marile oraşe, organizate ca instituţii publice. Bursa
din Milano este cea mai importantă, asigurând peste 90% din volumul tranzacţiilor.
Activitatea pe pieţele de valori mobiliare fiind coordonată de CONSOB
(Commissione Nazionale per la Societa e la Borsa), care supraveghează pieţele şi
informaţiile financiare comunicate de societate şi controlează modalităţile de
transfer la blocurile de acţiuni.
Din aceste exemple se desprinde concluzia că bursele de stat sunt organisme
înfiinţate la iniţiativa guvernelor, cu bani publici şi au la bază un sistem de acte
normative şi legi care le reglementează organizarea şi funcţionarea. Guvernul poate
utiliza respectiva instituţie ca pârghie de politică economico–financiară, într-o
perioadă sau alta. Bursele de stat sunt mai puţin sensibile la „cutremurele”
economice mondiale.
Bursele private reprezintă asociaţii ale persoanelor fizice şi juridice, create
în condiţiile şi temeiul legii ce reglementează constituirea, exploatarea şi
dezvoltarea unei pieţe secundare de capital (sunt burse de tip anglo–saxon).
Tipul caracteristic al burselor private se regăseşte în New York (NYSE),
Tokio (TSE), Toronto, Montreal sau Oslo. Aceste burse sunt deosebit de vulnerabile,
fiind conectate în permanenţă la situaţia economico – politico – financiară
mondială.
Comparativ cu cele două tipuri principale de bursă, prezentate mai sus,
practica diferitelor ţări înregistrează şi tipul de bursă mixt. Bursele mixte reprezintă
un model asociat între tipul de organizare a burselor de stat şi a celor private,
reunind componente din cele două forme de organizare.
În Marea Britanie bursele sunt constituite de membrii asociaţi şi sunt
160
Lucian C. Ionescu (coord.), Băncile şi operaţiunile bancare, Ed. Economică, 1996, p. 273.
216
recunoscute legal ca instituţii bursiere. Bursele din Germania se autoreglementează
în absenţa unei autorităţi de supraveghere specifice, fiind constituite din persoane
fizice şi companii particulare, cu aprobarea guvernului local, în timp ce bursele
elveţiene se caracterizează printr-o dublă natură, fiind reprezentate parţial de
instituţii publice şi fiind guvernate de legea din cantonul în care fiinţează, sau de
companii private, după modul de operare.
Cele mai multe burse au adoptat principiul autoreglementării, având dreptul
de a stabili, în limitele legii, modul de organizare şi funcţionare prin adoptarea
statutului şi regulamentului propriu.
Totodată, bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care

concentrează cererea şi oferta de titluri financiare şi care realizează efectuarea
operaţiuni-lor bursiere în conformitate cu un regulament acceptat.
Cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare nu au acces direct la bursă, ci
numai prin intermediul agenţilor de schimb, care includ:
 brokerii-agenţi, care primesc ordine de vânzare-cumpărare de la clienţii lor şi
le transmit brokerilor-specialişti;
 brokerii-specialişti, negociază ordinele primite de la brokerii-agenţi. Au
denumiri diferite: jobberi în Anglia, curtieri în Franţa, dealeri în S.U.A.
În afara investitorilor (cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare) şi
agenţilor de schimb, în structura organizatorică a unei burse de valori se includ şi
Comisia oficială a bursei şi Casa de clearing.
În cadrul Comisiei oficiale a bursei se stabilesc, în ultimă instanţă, cursurile
titlurilor pe baza comenzilor de vânzare-cumpărare, cursurile solicitate primite de la
brokeri-specialişti ş.a. Cursul stabilit este înregistrat şi afişat. Casa de clearing
(compensaţie) are rolul de a garanta executarea obligaţiilor asumate de parteneri:
primirea banilor de către vânzători şi a titlurilor solicitate de către cumpărători.
Cotaţia valorilor mobiliare permite fixarea preţului astfel încât majoritatea
cumpărătorilor şi vânzătorilor să fie satisfăcuţi. În acest scop sunt folosite două
tehnici principale de cotare161:
a) Cotaţii prin strigare. Operatorii bursieri, prezenţi fizic, confruntă oral
ordinele primite. Pe această bază se determină cursul de echilibru (fixing-ul), acesta
putând evolua pe parcursul unei zile bursiere. Această tehnică este utilizată astăzi pe
pieţele care înregistrează un volum de schimb mai redus.
b) Cotaţii continue sau informatizate. Pe pieţele continue, cotaţia se
desfăşoară pe tot parcursul zilei la bursă, fără întreruperi. De aceea, aceste pieţe
afişează mai multe cursuri diferite.
Cursul unei anumite valori mobiliare se stabileşte în funcţie de titlurile cerute
şi oferite la un anumit preţ. Principiul de bază îl constituie satisfacerea majorităţii
ordinelor, cursurile stabilite neputând fi contestate.
Cursurile acţiunilor sunt influenţate, în primul rând, de gradul de
profitabilitate al firmei emitente. Interesul pentru cumpărarea sau vânzarea unei
acţiuni este evaluat prin intermediul mai multor indicatori:
a) randament (determinat ca raport între dividendul adus de o acţiune şi
cursul său la bursă);
b) capitalizarea bursieră a întreprinderii (rezultă din înmulţirea numărului de
acţiuni cu cursurile bursiere);
c) raportul preţ-câştig sau PER (price earning ratio), rezultat în urma
raportului dintre cursul acţiunii şi profitul net pe acţiune sau dintre capitalizarea
bursieră şi beneficiul total.
161
B. Belletante, „La Bourse, son fonctionnement, son rộle dans la vie économique”, Hatier, 1992, p. 15-16.
217
Cursurile acţiunilor sunt, de asemenea, foarte sensibile la mediul economic şi
social, naţional şi internaţional. Orice situaţie sau măsuri de politică economică
nefavorabile întreprinderii vor conduce la scăderea cursurilor acţiunilor, iar
proprietarii lor le vor înstrăina.
Bursa de valori reflectă starea economiei în care funcţionează, ea însăşi
având o anumită intensitate a activităţii care se poate aprecia cu ajutorul indicilor
bursieri. Aceştia evidenţiază tendinţa de ansamblu a bursei, adică evoluţia cursurilor
şi se pot determina pentru anumite acţiuni considerate reprezentative sau pentru toate
acţiunile de la bursă. Indicii bursieri se calculează, în mod tradiţional, ca un raport
între suma preţurilor unui număr determinat de acţiuni (de obicei ale celor mai
reprezentative companii din diverse ramuri) şi numărul acţiunilor respective. În
funcţie de modul de calcul, numărul acţiunilor poate fi diferit de la un indice la altul,
ca de altfel şi ponderea ce li se atribuie în cadrul formulei de determinare. În acest
context se pot evidenţia:
 indicii din prima generaţie, în structura cărora se cuprind acţiuni ai căror
emitenţi aparţin aceluiaşi domeniu de activitate (Dow Jones Industrials,
Financial Times, Nikkei etc.), au o capacitate de informare limitată;
 indicii din generaţia a doua, denumiţi şi indici compoziţi (NYSE pe piaţa New-
York-ului, FT-SE – 100 pe piaţa Londrei sau TOPIX pe piaţa japoneză), au un
grad de relevanţă mai ridicat, datorită cuprinderii unui număr mai mare de
firme aparţinând unor domenii de activitate diferite, inclusiv instituţii bancare,
de asigurări, firme din domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor etc.
Indicii bursieri reflectă fluctuaţiile pieţei în general şi ale anumitor
sectoare economice, în special. Utilitatea indicilor bursieri este deosebită
pentru investitori. Evoluţia acestora este luată în considerare în procesul de
plasare şi fructificare a capitalurilor. Includerea unui titlu de valoare în
componenţa indicelui reprezintă pentru firma emitentă o consacrare, aceasta
devenind o valoare sigură.
Bursa de valori se apropie cel mai mult de piaţa cu concurenţă
perfectă, existând următoarele trăsături:
 atomicitatatea, adică mulţi vânzători şi cumpărători (dacă nu este o bursă
închisă care acceptă la tranzacţii doar membrii);
 omogenitatea, adică hârtiile de valoare sunt fungibile, nediferenţiate;
 transparenţa, adică există mijloace rapide de informare şi afişare
electronică astfel încât participanţii la tranzacţii cunosc fluctuaţiile
cursurilor în orice moment;
 intrarea şi ieşirea liberă, în sensul că bursa acceptă noi clienţi, atât timp
cât se respectă regulamentul său;
 mobilitatea factorilor de producţie, care se reflectă prin tendinţa bursei de
extindere a activităţii sub forma multor instituţii de brokeraj.
Piaţa bursieră cunoaşte o tendinţă generală de creştere a rolului său
economic, a volumului de tranzacţii cât şi a valorii acestora. Însă, nu întotdeauna
există o concordanţă între evoluţiile bursei şi economia reală. În acest sens, pe piaţa
bursieră por apare şi conjuncturi nefavorabile, manifestate prin crize şi crahuri
bursiere.
Crahul bursier reprezintă prăbuşirea cursurilor titlurilor financiare pe pieţele
bursiere. Explicaţia sa se află în strânsă legătură cu modul de organizare a
speculaţiei valorilor mobiliare cotate la bursă. În general, a specula înseamnă a
anticipa evoluţia pieţei bursiere. Atunci când se anticipează o creştere a cursului, se
cumpără un titlu în scopul de a-l revinde mai târziu, în condiţiile în care creşterea se
va realiza şi se va obţine un anumit câştig. Aceste operaţiuni la bursă care constau în
cumpărarea de titluri în perspectiva unei creşteri de cursuri şi a revânzării în scop de
218
câştig se numesc à la baisse. Se poate specula de asemenea şi à la baisse, atunci când
se mizează pe scăderea cursului unei acţiuni. Speculaţiile bazate pe realităţi
economice au un rol cert în cadrul bursei şi sunt recunoscute în cadrul acesteia. În
schimb, dacă în mod voluntar sunt înşelaţi cumpărătorii potenţiali, dacă se cumpără
şi se vinde pe baza unor informaţii confidenţiale, se dezvoltă o speculaţie
dăunătoare, deoarece cursul acţiunilor nu se va fundamenta pe elementele economice
reale.
În România, deschiderea oficială a Bursei de Valori Bucureşti a avut loc pe 1
decembrie 1882. De-a lungul timpului Bursa de Valori Bucureşti a fost afectată de
evenimentele social-politice. Activitatea BVB este întreruptă începând cu anul 1941,
timp de 5 decenii rămânând închisă. În anul 1995 are loc reînfiinţarea Bursei, prima
tranzacţie având loc pe 20 noiembrie 1995. De atunci Bursa de Valori Bucureşti se
află într-o dezvoltare continuă. Anul 2005 este anul în care BVB absoarbe Bursa
Electronică RASDAQ. Pe 14 februarie 2008, la Bursa de Valori Bucureşti se listează
prima companie internaţională: Erste Bank.
Bursa de Valori Bucureşti este împărţită în două categorii: Categoria I şi
Categoria II (numită şi categorie de bază). În funcţie de criteriile îndeplinite, o
acţiune poate fi listată la una din cele două categorii.
Indicii folosiţi la Bursa de Valori Bucureşti sunt:
 BET (Bucharest Exchange Trading), a fost primul indice al BVB. Momentan
conţine cele mai lichide 10 societăţi exceptând societăţile de investiţii financiare
din indicele BET-FI;
 BET-C (BET Composite), cuprinde toate societăţile listate la BVB exceptând
societăţile de investiţii financiare din indicele BET-FI;
 BET-FI cuprinde cele cinci mari societăţi de investiţii create prin Programul de
Privatizare în Masă;
162
 ROTX (Roumanian Traded Index) cuprinde aşa numitele societăţi blue chips .
 BET-XT (Bucharest Exchange Trading Extended Index) este un indice blue-
chip care reprezintă evoluţia preţurilor celor mai lichide 25 de companii
tranzacţionate pe piaţa reglementată, inclusiv SIF-urile, ponderea maximă a unui
simbol fiind de 15%. A fost lansat la 1 iulie 2008.
 BET-NG (Bucharest Exchange Trading Energy & Related Utilities Index)
reprezintă evoluţia a 10 companii din sectorul energetic şi utilităţile aferente
acestuia, ponderea maximă a unui simbol în indice fiind de 30%. A fost lansat la
1 iulie 2008.
RASDAQ a fost numele bursei electronice de valori mobiliare de la
Bucureşti. Numele este o adaptare după cel al bursei similare din New York City,
162
Blue chips este numele dat de către investitori acţiunilor unor societăţi puternice, mature, stabile, care conferă
constant câştigurile previzionate de către analişti. Numele provine de la un joc de cărţi de tip poker, în care formaţiunile
blue chips sunt cele mai valoroase. Acţiunile blue chips aparţin unor societăţi cu profituri stabile, rating ridicat şi
coeficienţi de risc minimi. În general, ele au linii diversificate de producţie şi o bază foarte mare de clienţi, atuuri care
le permit să depăşească cu variaţii minime dificultăţile temporare generate de piaţă şi să exploateze la maximum
conjuncturile favorabile. Cel mai important avantaj al unor acţiuni blue chips este ca ele sunt considerate o investiţie
stabilă; cumpărându-le un investitor poate fi aproape sigur că va avea un beneficiu din acest plasament. Aceste acţiuni
sunt preferatele fondurilor de pensii şi altor fonduri şi plasamente care evită să îşi asume riscuri financiare mari. De
asemenea, aceste acţiuni sunt, în general, acceptate de bănci ca gaj pentru acordarea unor împrumuturi, având avantajul
că titularul beneficiază pe această perioadă de dividendele oferite de societăţi. Cel mai important dezavantaj al unor
acţiuni blue chips este, desigur, preţul lor mare. Datorită siguranţei conferite, investitorii se mulţumesc cu o ă de câştig
mai redusă pentru aceste investiţii şi de aceea tind să urce preţul până la limita inferioară a profitabilităţii acceptata pe o
piaţă cum este bursa de valori. Datorită situaţiei favorabile a companiilor care le emit, acţiunile blue chips sunt incluse
în indicele bursei unde sunt tranzacţionate. Dow Jones Industrial Average este considerată cea mai proeminentă listă de
acţiuni blue chips din lume. Creat de fondatorul Dow Jones & Co si editorul Wall Street Journal, Charles Dow, acest
index sintetizează evoluţia a 30 de acţiuni tranzacţionate în SUA, fiind considerat de analişti o oglindă fidelă a pieţei
bursiere americane.
219
NASDAQ. Acronimul RASDAQ provine de la: Romanian Association of Securities
Dealers Automated Quotation (system). RASDAQ şi-a început activitatea pe 26
octombrie 1996, iar la 1 decembrie 2005 a fuzionat cu Bursa de Valori Bucureşti.
RASDAQ operează cu următoarele categorii de indici: RASDAQ-C, RAQ-I şi
RAQ-II.
Figura 38: Evoluţia indicilor BVB în 2008
Sursa: BVB
Deteriorarea mediului economic şi financiar internaţional în 2008 şi 2009 s-a
manifestat tot mai puternic, iar evoluţiile economice pe termen mediu sunt marcate
de mari incertitudini atât la nivel mondial cât şi naţional. Climatul economic extern
influenţează economia românească prin: înrăutăţirea percepţiei la risc; contracţia
pieţelor de desfacere externe; dificultăţi în finanţarea externă; dublarea riscului de
lichiditate cu cel de solvabilitate la nivel microeconomic şi nu în ultimul rând prin
reducerea investiţiilor străine directe. Pe fondul unei lichidităţi a pieţei bursiere
locale incomparabil mai mici decât în cazul marilor burse americane, europene sau
asiatice fenomenul de propagare a determinat, conform corelaţiilor dintre indicii
BVB şi cei ai pieţelor bursiere internaţionale, un grad extrem de ridicat al volatilităţii
generale a pieţei. Această situaţie a făcut posibil ca pentru unele dintre cele mai
însemnate titluri de la BVB, în câteva şedinţe de tranzacţionare din trimestrul III al
anului 2008, să nu mai fie afişate ordine de cumpărare în intervalul de preţ +/-15%
impus pentru o şedinţă de tranzacţionare. De aceea, pentru prima dată pe BVB, în
data de 8 octombrie 2008 a fost necesară suspendarea şedinţei de tranzacţionare, ca
urmare a volatilităţii excesiv de ridicate. Din aceste considerente, pierderile
înregistrate în 2008 la nivelul indicilor BVB au fost printre cele mai ridicate dintre
pieţele bursiere europene. Astfel, la finalul anului 2008 indicele BET era calculat
pentru 2.901 puncte, cu 70% sub valoarea sa din luna ianuarie. De altfel valorile
maxime din 2008 ale tuturor indicilor bursieri au fost atinse în primele şedinţe de
tranzacţionare ale anului, urmând ca apoi să scadă (aşa cum se poate remarca din
figura 14).
220
Ce este bursa de valori şi care este rolul său economic?
Principalele tipuri de burse de valori.
Evoluţia Bursei de Valori Bucureşti în perioada 2010 – 2014.
1. Bursele de valori şi rolul lor în economiile moderne.

2. Tranzacţii bursiere.
3. Investitorul şi speculatorul.
4. Acţiuni versus obligaţiuni.
5. Indicii bursieri.


1) Piaţa financiară reprezintă ……………………………………… de capitaluri pe
termen …………………………..
2) Piaţa primară are rolul ……………………….. în scopul atragerii de
01:30 ……………… disponibil.
3) Piaţa secundară financiară oferă cadrul necesar
………………......................................................................
4) Valorile mobiliare sunt ……………………………, reprezentând titluri
…………….. sau …………..care conferă drepturi ………………. asupra
……………….
5) Obligaţiunile sunt ………………………… care reprezintă
…………………………. asupra unei societăţi, statului sau unei alte persoane
juridice de drept public.
6) Bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care
……………………………... şi care realizează efectuarea ………………… în
conformitate cu un ……………………...
7) Cursul unei acţiuni sau unei obligaţiuni reprezintă …………….. care rezultă din
confruntarea ………………………. bursiere.
8) Mecanismul general al cursurilor bursiere: creşterea ……………………..
determină …………………………….. şi invers.

1) În concepţia anglo-saxonă piaţa de capital este sinonimă cu:
a) piaţa monetară;
b) piaţa financiară;
c) piaţa valorilor mobiliare;
d) piaţa titlurilor de credit.
2) Piaţa financiară reprezintă locul de întâlnire al următoarelor elemente:

a) acţiunilor şi obligaţiunilor ce urmează a fi emise;
b) agenţilor economiei în vederea tranzacţionării titlurilor imobiliare;
c) a cererii şi ofertei de bani;
d) a cererii şi ofertei de capitaluri pe termen mediu şi lung.
221
3) Piaţa primară:
a) este piaţa pe care se tranzacţionează titlurile de valori mobiliare;
b) este piaţa pe care se emit numai acţiunile;
c) are rolul de a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de capital bănesc
disponibil;
d) este piaţa pe care se emit numai titlurile de credit pe termen scurt.
4) Piaţa financiară secundară:

a) cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu titluri de valoare emise anterior apariţiei
bursei;
b) se referă la tranzacţiile cu acţiuni ordinare;
c) cuprinde totalitatea tranzacţiilor cu titluri de valoare ce nu au acces la bursă;
d) cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu titluri emise anterior.
5) În cazul unei operaţiuni bursiere cu plata „la termen” de pe urma creşterii

cursului acţiunilor câştigă:
a) vânzătorul;
b) cumpărătorul;
c) firma care a emis titlurile;
d) casa de clearing.
6) Toate hârtiile de valoare pot fi revândute:

a) numai pe piaţa primară;
b) numai prin intermediari;
c) numai emitentului;
d) numai pe piaţa secundară.
7) Bursa prin organizare şi transparenţa informaţiilor se apropie de modelul

pieţei:
a) cu concurenţă perfectă;
b) de monopol;
c) cu concurenţă monopolistă;
d) de monopol bilateral.
8) Acţiunea se deosebeşte de obligaţiune prin faptul că:

a) aduce un venit mai mare;
b) este un titlu de valoare;
c) este un titlu negociabil;
d) aduce un venit variabil.
9) Casa de clearing are rolul:

a) de a stabili cursurile titlurilor pe baza comenzilor de vânzare-cumpărare;
b) de a garanta executarea obligaţiilor asumate de parteneri;
c) de a plasa sau mobiliza capital pe piaţa financiară;
d) de a menţine stabilitatea titlurilor pe care le gestionează.
10) Creşterea ratei dobânzii determină:

a) creşterea cursului titlurilor de valoare;
b) retragerea deponenţilor de la băncile comerciale;
222
c) înmulţirea numărului de investitori;
d) scăderea cursului titlurilor de valoare.

1) Pieţele financiare spre deosebire de cele monetare:
a) sunt specializate în tranzacţii cu active financiare care au scadenţe pe termen
mediu şi lung;
b) sunt specializate în tranzacţiile cu monedă de cont;
c) efectuează un număr mai mare de operaţii într-un termen mai scurt;
d) prin intermediul lor capitalurile disponibile sunt orientate către pieţele pe care se
manifestă cererea de capital.
A = a + b; B = a + c; C = b + c; D = a + d.
2) Piaţa financiară primară are rolul:

a) de a emite noi titluri de valoare;
b) atragerii de capital bănesc disponibil;
c) de a stabili un nou curs titlurilor mobiliare deja emise;
d) de a finanţa economia naţională.
A = a + b + c; B = a + b + d; C = b + c + d; D = c + d.
3) La bursă se confruntă următoarele categorii de participanţi:

a) persoanele fizice;
b) investitorii;
c) brokerii – agenţi;
d) brokerii – specialişti.
A = a + c; B = b + c + d; C = a + c +d; D = a + b + c.

1) a) Piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare.
b) Piaţa de capital este sinonimă cu piaţa monetară.
2) a) Pe piaţa financiară se tranzacţionează capitaluri pe termen scurt.

b) Pe piaţa financiară se tranzacţionează capitaluri pe termen mediu şi lung.
3) a) Pe piaţa primară de capital se tranzacţionează titluri deja emise.

b) Pe piaţa secundară de capital se emit noi titluri de valoare.
4) a) Valorile mobiliare reprezintă titluri de proprietate.

b) Valorile mobiliare reprezintă creanţe.
5) a) Acţiunile aduc un venit numit dividend.

b) Venitul adus de obligaţiuni se numeşte cupon.
6) a) Acţiunile sunt titluri de valoare cu venit constant.

b) Obligaţiunile sunt titluri de valoare cu venit variabil.
223
Răspunsuri:
1) locul de întâlnire al cererii şi
ofertei; mediu şi lung.
2) de a emite noi titluri de valoare;
capital bănesc.
3) tranzacţionării titlurilor deja
emise.
4) instrumente financiare
negociabile; de proprietate;
creanţe; patrimoniale;
emitentului.
5) titluri negociabile;o creanţă pe
termen lung.
6) concentrează cererea şi oferta de
titluri financiare; operaţiunilor
bursiere; regulament acceptat.
7) preţul; cererii şi ofertei.
8) ratelor dobânzii; scăderea
cursului.
Alegeţi răspunsul corect 1. c 2. d 3. c 4. d 5. b 6. d 7. a 8. d 9. b
10. d
Alegeţi combinaţia de 1. D 2. B 3. B
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aA bF 2. aF bA 3. aF bF 4. aA bA
următoarelor propoziţii 5. aA bA 6. aF bF
9.9. Rezumat
Piaţa de capital (capital market) numită şi piaţa valorilor mobiliare, reprezintă,

în esenţă, ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul
fondurilor financiare de la cei care posedă surplus de capital bănesc, în calitate
de investitori, către cei care au deficit de capital, emitenţii de titluri (în principal
de obligaţiuni);
Piaţa de capital operează nemijlocit cu activele de capital sau capitalul pur
financiar. Activele de capital au următoarele caracteristici: sunt emise ca urmare
a unui plasament pe termen lung; produc dobânzi şi / sau dividende, sunt
01:50 negociabile şi au un grad de lichiditate mai mic decât activele monetare;
În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor
mobiliare; împreună cu piaţa monetară, formează piaţa financiară şi asigură
investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung. În virtutea acestei concepţii
piaţa de capital şi piaţa monetară sunt integrate pieţei financiare;
În concepţia continental-europeană, piaţa financiară şi piaţa monetară se includ
în piaţa de capital;
Piaţa financiară reprezintă locul de întâlnire a cererii şi ofertei de capitaluri pe
termen mediu şi lung;
Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru
plasament la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp şi la un anumit
preţ (dobânda). Piaţa respectivă include economiile ce se formează în perioada
dată, capitalul eliberat dintr-un împrumut sau utilizare anterioară, transformarea
inactivelor (imobilizărilor) în lichidităţi active, capitalurile disponibilizate
pentru o perioadă de timp;
224
Cererea de capital defineşte ansamblul nevoilor de capital ale agenţilor
economici la un moment dat sau într-o anumită perioadă de timp, având în
vedere şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi să o suporte solicitanţii de capital.
Piaţa respectivă include capitalul social pentru investiţii, resursele suplimentare
necesare funcţionării normale a capitalului împrumutat, mijloacele necesare
pentru formarea de rezerve;
Piaţa financiară are o structură care vizează, pe de o parte, difuzarea emisiunii
de noi titluri financiare (piaţa primară) iar pe de altă parte, tranzacţionarea
(schimbul) de titluri emise anterior (piaţa secundară);
Piaţa primară are rolul de a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de
capital bănesc disponibil. Pe această piaţă intervin cei care doresc să plaseze
resursele proprii în schimbul titlurilor de valoare emise de agenţii economici
care doresc să atragă fonduri;
Piaţa secundară financiară oferă cadrul necesar tranzacţionării de titluri deja
emise. Deţinătorii de titluri pot obţine lichidităţile necesare pentru vânzarea
acestora înainte de ajungere la scadenţă. Schimburile care au loc pe această piaţă
nu au în vedere emitenţii de titluri şi nu contribuie direct la finanţarea activităţii
lor;
Valorile mobiliare sunt instrumente financiare negociabile, reprezentând titluri
de proprietate sau creanţe, care conferă drepturi patrimoniale asupra emitentului.
Ele sunt emise de întreprinderi, colectivităţi publice sau stat sub formă materială
(hârtii de valoare) sau nematerială (înscrisuri în cont) şi sunt reprezentate de
acţiuni, obligaţiuni, precum şi alte instrumente financiare derivate (contracte la
termen sau de opţiuni);
Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia
posesorului la capitalul social al unei societăţi comerciale pe acţiuni emise.
Acţiunea reprezintă o hârtie de valoare care conferă posesorului ei dreptul
de proprietate asupra unei părţi din capitalul social al firmei emitente ;
Obligaţiunea este o hârtie de valoare care conferă posesorului său dreptul
de creanţă asupra firmei emitente. Obligaţiunile pot fi ale statului sau ale
unor agenţi economici (întreprinderi publice sau private mari);
Obligaţiunile sunt titluri negociabile care reprezintă o creanţă pe termen lung
asupra unei societăţi, statului sau unei alte persoane juridice de drept public. Ele
sunt titluri de valoare deoarece, spre deosebire de un alt împrumut, datoria ca
atare poate fi cumpărată şi vândută pe piaţa deschisă. Caracterul lor negociabil
decurge din posibilitatea că obligaţiunile pot fi transferate cu uşurinţă de la un
proprietar la altul;
Preţul de emisiune al unei obligaţiuni este preţul pe care trebuie să-l plătească
cel care subscrie. Titlurile pot fi emise la valoarea nominală (al pari) sau la o
valoare inferioară acesteia (sub pari);
Preţul de piaţă al unei obligaţiuni se numeşte curs şi se determină ca raport
procentual între valoarea de tranzacţionare pe piaţă a obligaţiunii şi valoarea sa
nominală. Cursul se exprimă în procente şi poate fi mai mare, egal sau mai mic
decât valoarea nominală;
Obligaţiuni municipale, sunt titluri emise de autorităţile publice centrale sau
locale, iar capitalul obţinut prin emiterea acestor titluri este utilizat în investiţii
de interes public;
Contractele de tip forward pun în evidenţă un acord între vânzător şi cumpărător
de a livra, respectiv de a plăti, la o dată ulterioară o marfă, valută sau activ
financiar la un preţ stabilit în momentul contractării;
Contractele futures pe instrumente financiare reprezintă acorduri bilaterale prin
care se face şi, respectiv, se acceptă livrarea unei mărfi la un moment viitor
225
stabilit şi la un preţ convenit;
Opţiunea reprezintă dreptul de a iniţia o tranzacţie în orice moment înainte de
expirare. Cumpărătorul unei opţiuni are o poziţie mai bună decât a vânzătorului,
fapt care îl obligă la plata unei prime;
Bursa de valori este o instituţie reglementată, constituită ca societate pe acţiuni,
având un regulament propriu de organizare şi funcţionare în care sunt precizate
aspecte privind condiţiile de acceptare a hârtiilor de valoare, tipurile de
operaţiuni permise, regulile la care se supun operatorii, etc;
Tipologia bursieră cuprinde următoarele tipuri de burse principale: burse de stat,
burse private şi burse mixte;
Bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care concentrează
cererea şi oferta de titluri financiare şi care realizează efectuarea operaţiuni-lor
bursiere în conformitate cu un regulament acceptat;
Cotaţia valorilor mobiliare permite fixarea preţului astfel încât majoritatea
cumpărătorilor şi vânzătorilor să fie satisfăcuţi. În acest scop sunt folosite două
tehnici principale de cotare;
Cursul unei anumite valori mobiliare se stabileşte în funcţie de titlurile cerute şi
oferite la un anumit preţ;
Bursa de valori reflectă starea economiei în care funcţionează, ea însăşi având o
anumită intensitate a activităţii care se poate aprecia cu ajutorul indicilor
bursieri;
Indicii bursieri evidenţiază tendinţa de ansamblu a bursei, adică evoluţia
cursurilor şi se pot determina pentru anumite acţiuni considerate reprezentative
sau pentru toate acţiunile de la bursă;
În anul 1995 are loc reînfiinţarea Bursei de Valori Bucureşti, prima tranzacţie
având loc pe 20 noiembrie 1995.
9.10. Bibliografie
 Anghelache G., „Bursa şi piaţa extrabursieră”, Editura Economică, 2000;

 Bernstein Jacob, „Piaţa Contractelor futures”, Ed. Hrema, Bucureşti, 2000;
 Ghilic-Micu Bogdan, „Strategii pe piaţa de capital”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2002;
 Ionescu C. Lucian (coord.), „Băncile şi operaţiunile bancare”, Ed.
Economică, 1996;
 Niţu Adrian, „Burse de mărfuri şi valori instrumente şi tranzacţii bursiere”,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002 ;
 Zipt Robert – Piaţa Obligaţiunilor, Ed. Herma, Bucreşti, 2000;
2001;
 ***Dicţionar enciclopedic managerial, Iulian Ceauşu, vol. I. Editura
Academică de Management, 2000;
 ***www.bvb.ro.
226
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. VENITURILE ŞI FORMAREA
ACESTORA
Cuprins
10.1. Obiective
10.3. Salariul
10.4. Profitul
10.5. Dobânda
10.6. Renta
10.9. Rezumat
10.10. Bibliografie
10.1. Obiective
Unitatea de învăţare 10 - Veniturile şi formarea acestora, în care veţi studia
modul de recompensare a utilizării factorilor de producţie, cât şi veniturile generate
de închirierea lor, respectiv salariul, profitul, dobânda şi renta.
 Definiţi şi analizaţi salariul;
 Înţelegeţi mecanismele de formare a dobânzii pe piaţă;
 Definiţi şi evidenţiaţi condiţiile de formare a rentei.
10.3. Salariul
Problematica veniturilor şi a distribuţiei lor în societate
00:00
În cadrul teoriei economice unul dintre cele mai disputate subiecte, cu

influenţă economică, socială şi politică, îl reprezintă problema formării veniturilor şi
a distribuirii acestora în societate. S-a conturat opinia că producţia poate fi explicată
prin factori de raţionalitate în timp ce repartiţia nu s-ar supune aceloraşi reguli
stricte. În acelaşi timp, împărţirea veniturilor evocă un sentiment de justiţie, iar
problema constă în a şti dacă repartiţia veniturilor în societate este echitabilă sau
arbitrară.
227
Figura 39: Repartizarea veniturilor în societate
Sursa: Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed. C.H. Beck,
Bucureşti 2008, p. 260
Producţia de bunuri şi servicii se poate realiza numai prin utilizarea şi
combinarea factorilor de producţie. Implicarea factorilor de producţie în activităţi
economice atrage necesitatea recompensării lor, apărând astfel în societate
următoarele venituri primare sau funcţionale: salariul care revine posesorilor
muncii; renta care revine posesorilor pământului atras în circuitul economic; profitul
ce revine întreprinderilor şi dobânda care revin posesorilor de capital.
Posesorii factorilor de producţie primesc venituri sub formele amintite drept
plăţi pentru factorii puşi la dispoziţie activităţilor economice de către ei. Dacă nu
primesc o asemenea plată (respectiv veniturile sub forma amintită) dispare motivaţia
economică a participării factorilor la activităţile necesare societăţii.
Firmele, în funcţie de obiectul activităţii lor, au interes în a atrage, combina
şi utiliza factorii în anumite proporţii, corespunzător nivelului producţiei pe care şi-
au propus să o realizeze şi a celui mai redus cost de producţie. Având în vedere
aceste obiective, firmele nu vor ezita în substituirea factorilor între ei, astfel încât
costul lor de producţie să fie cât mai mic. Cererea de factori şi, desigur, substituirea
unui factor cu altul sunt determinate de preţul factorilor pe piaţă, de veniturile pe
care le pretind posesorii factorilor. Diferenţele între veniturile obţinute de factori
(sau pretinse de posesorii lor), depind de variaţiile preţului pentru fiecare factor, ca şi
de cantitatea de factori oferită. Cu alte cuvinte, există o piaţă a factorilor, al căror
comportament este identic cu cel de pe piaţa celorlalte mărfuri163.
Pe piaţa factorilor de producţie se întâlnesc ofertanţii de factori cu cei care
caută factori, respectiv întreprinzătorii. Aceştia din urmă vin la piaţă cu scopul de a
cumpăra factori. Ca şi alţi consumatori de mărfuri ei se interesează de preţul
factorilor şi estimează pentru fiecare factor productivitatea pe care o poate obţine
prin cumpărarea şi utilizarea lor. Desigur, problema care se pune este de a cumpăra
acele cantităţi de factori care să le aducă avantajele cele mai mari. Pentru aceasta ei
estimează productivitatea marginală a fiecărui factor. Pe de altă parte, ofertanţii de
factori urmăresc să obţină cel mai bun preţ pentru serviciile pe care le vor aduce
factorilor lor. În confruntarea dintre ofertanţii de factori şi consumatorii lor se
163
228
stabileşte preţul fiecărui factor într-un anumit moment şi, desigur, pe o anumită
piaţă. Analiza pieţei factorilor pune în evidenţă aceleaşi caracteristici ca în cazul
pieţei celorlalte bunuri. Respectiv, piaţa factorilor poate fi privită la rândul ei atât ca
piaţă cu concurenţă perfectă, cât şi ca piaţă cu concurenţă imperfectă, corespunzător
condiţiilor concrete existente. În condiţiile de azi, cu toate elementele de
imperfecţiune existente, jocul liber al pieţei continuă să influenţeze nemijlocit
cererea, oferta şi preţul factorilor.
În aceste condiţii, putem spune că preţul fiecărui factor se stabileşte (se
determină) identic ca preţul celorlalte mărfuri, prin întâlnirea ofertei cu cererea. Ceea
ce este specific în cazul factorilor, este că cererea este o cerere derivată. Factorii
sunt ceruţi de întreprinzători, nu pentru că îi sunt necesari consumului propriu, ci
pentru că prin intermediul lor, el poate organiza şi desfăşura producţia de bunuri (sau
servicii) capabile să satisfacă cerinţele de consum existente în societate.
Salariul
Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării

acestuia la activitatea economică. Salariul, ca formă de venit, nu a existat în toate
timpurile, cu toate că factorul muncă a participat în toate timpurile la procesul de
producţie. Salariul este o formă de venit ce a apărut în anumite condiţii social -
economice, odată cu apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de toate condiţiile
necesare pentru organizarea şi desfăşurarea producţiei, sau a altor activităţi
economice, cu excepţia muncii lor, care, pentru ei, apărea ca singur mijloc de
existenţă164.
În condiţiile în care posesorul factorului muncă devine liber din punct de
vedere juridic şi, desigur, lipsit de mijloace de existenţă (deci liber şi din punct de
vedere economic), el va închiria - pe baza unui contract de muncă - aptitudinile lui
de a muncii celor care posedă celelalte condiţii (factori) de producţie.
În condiţiile contemporane, salariul reprezintă cea mai frecventă formă de
venit165, a unui număr mare de persoane. El exprimă atât retribuirea muncii de
execuţie a lucrătorilor propriu-zişi, cât şi remunerarea muncii celor ce execută
activităţi de concepţie şi conducere. Numitorul comun este dat de faptul că se
închiriază capacitatea de muncă şi a unora şi a altora de către cei ce au nevoie de ea.
Aceştia din urmă plătesc preţul necesar pentru obţinerea şi folosirea capacităţii de a
munci, a posesorilor acesteia.
Definiţia unanim acceptată a salariului este aceea de preţ al forţei de muncă.
El se apreciază ca un instrument de măsură şi calcul pentru venitul ce îl încasează
salariatul care execută nemijlocit munca, împreună cu ceilalţi factori de producţie.
Salariul este şi un mijloc de comunicare a întreprinderii cu exteriorul, constituind
atât o premisă, cât şi un rezultat pentru activitatea întreprinderii.
Diversele şcoli şi curente economice, în decursul timpului, au definit în mai
multe moduri conceptul de salariu.
În viziunea contemporană, salariul este definit pe baza teoriei neoclasice,
avându-se în vedere exigenţele mecanismului concurenţial al pieţei muncii, ca şi cele
care decurg din contextul social-economic.
Salariul este un venit ce recompensează munca depusă, adică preţul muncii
închiriate şi utilizate de un întreprinzător pe bază de contract. Pornind de la faptul că
orice activitate economică se concretizează în final în bunuri şi servicii, care se
transformă în venit, prin intermediul preţului pe piaţă, iar acest venit se distribuie
164
165
după P. Samuelson el reprezintă cca. 80% din venitul naţional al ţărilor dezvoltate
229
tuturor celor ce au contribuit la obţinerea lui, rezultă că salariul reprezintă venitul
primit de cei ce şi-au adus contribuţia la crearea bunurilor şi serviciilor respective.
Totodată, ţinând seama că orice activitate economică presupune utilizarea factorului
de producţie - muncă, rezultă că salariul reprezintă un cost, o parte indispensabilă a
costului total al bunului sau serviciului economic produs. Prin combinarea acestor
două accepţiuni ale salariatului au fost definiţi mai mulţi termeni derivaţi: salariul
direct, salariul indirect, salariul de bază, salariul brut, salariul net, salariul colectiv,
salariul social, salariul minim, salariul mediu ş.a.
Salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii ci ca preţ al închirierii
factorului muncă, a capacităţii de a munci, a unor oameni liberi juridic şi economic
şi desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca depusă de către aceşti oameni.
Formele de salarizare sunt modalităţi de plată, respectiv de determinare a părţii din
produsul muncii ce revine salariaţilor.
Pe parcursul evoluţiei sale salariul a cunoscut diverse forme de plată. În
esenţă, acestea sunt: salariul după timpul lucrat, salariul în acord şi salariul mixt.
a) Salariul după timpul lucrat, sau în regie, este forma de salariu prin care
plata muncii se face în funcţie de timpul lucrat (oră, zi, săptămână, etc).
b) Salariul în acord (pe bucăţi realizate, pe operaţii executate, etc.) este
forma de plată pe individ sau în grup (echipe de lucru) în funcţie de cantitatea de
bunuri realizate de individ sau de grup, sau de operaţii executate.
c) Salariul mixt, este forma de plată care îmbină elemente din cele două
forme arătate mai sus.
Există numeroase sisteme de salarizare, care pornind de la cele două forme de
bază şi de la progresele în organizarea producţiei şi a muncii, asigură calculul
salariului în conformitate cu contribuţia exactă a fiecărui salariat la rezultatele
întreprinderii.
Indiferent de formele prin care se determină salariul, acesta capătă o expresie
bănească. Sub acest aspect, salariul este cunoscut ca salariul nominal.
Salariul nominal este reprezentat de suma de bani pe care salariatul o primeşte
în urma închirierii capacităţii sale de muncă. Salariul nominal reprezintă suma de
bani pe care o primeşte angajatul pentru munca prestată, exprimat în preţurile
curente de piaţă, în termeni inflaţionişti
Alături de salariul nominal, categoria de salariu real vine şi întregeşte
imaginea asupra dimensiunii salariului. Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri
şi servicii care pot fi achiziţionate cu salariul nominal. Acesta este influenţat de mai
mulţi factori: salariul nominal (direct proporţional) şi preţul bunurilor de consum
(invers proporţional). Salariul real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistenţă şi
de servicii pe care salariaţii şi le pot procura cu salariul nominal. Deci, salariul real
exprimă puterea de cumpărare a salariului nominal.
Pentru practica economică prezintă interes, alături de problemele teoretice ale
salariului, aspectele legate de determinarea acestuia corespunzător situaţiilor de piaţă
existente. Din acest punct de vedere întâlnim următoarele situaţii:
a. În cazul concurenţei perfecte. Dacă cunoaştem cererea şi oferta de muncă
(la nivel de industrie sau ramură industrială şi la nivel de firmă) nivelul salariului se
determină urmărind unde este punctul de echilibru rezultat din intersectarea celor
două curbe (figura 40). Punctul de echilibru E determină atât nivelul salariului cât şi
cantitatea de muncă necesară. Pentru simplificare considerăm forţa de muncă
existentă, omogenă din punct de vedere al pregătirii, ca şi a altor caracteristici. Deci,
fiecare lucrător va avea un salariu identic cu al celorlalţi lucrători.
În figura 40A, curba cererii (C1) este derivată din curbele venitului marginal al
produsului (VMP) tuturor firmelor din industrie. În figura 40B, cererea unei firme
oarecare pentru muncă este reprezentată de curba VMP specifică firmei. Curba
230
ofertei este perfect elastică, deoarece la preţul de piaţă al muncii, firma poate angaja
oricâtă cantitate de muncă doreşte. La un nivel dat al salariului, curba ofertei este
identică cu cea a costului marginal pe factor (CMF). Cantitatea de muncă pe care o
angajează o firmă competitivă va fi determinată de intersecţia dintre curba cererii şi
curba ofertei, respectiv de punctul EF. Identic se petrec lucrurile şi pe total industrie.
Punctul EI va determina cantitatea de muncă (QM) care poate fi angajată în industrie.
Corespunzător punctului EI se determină şi nivelul salariului (S) la care se angajează
cantitatea de muncă respectivă (QM).
Figura 40: Nivelul salariului în condiţii de echilibru
Întreprinderea nu are control asupra nivelului salariului existent pe piaţa muncii. În

schimb ea poate ajusta cantitatea de muncă pe care o angajează în acord cu evoluţia
venitului marginal al produsului (VMP). Pentru a maximiza profitul, firma va trebui
să angajeze acea cantitate de muncă la care VMP egalează nivelul salariului de pe
piaţă.
b. În cazul monopolului. În ce priveşte piaţa muncii, existenţa situaţiei de
monopol poate afecta alocarea resurselor, la fel ca şi în cazul situaţiei de monopol în
producţie. Situaţia de monopol, în cazul pieţei muncii, are în vedere monopolul în
oferta de muncă. Un asemenea monopol este asumat de regulă de sindicate, care
urmăresc să ridice nivelul salariului deasupra celui care domină pe piaţa cu
concurenţă perfectă. Aceasta, în condiţii normale, înseamnă că numărul de lucrători
angajaţi este mai mic decât în cazul concurenţei perfecte. Reducându-se numărul
celor angajaţi, deci reducându-se oferta, va creşte nivelul salariului. Desigur,
sindicatele nu au un rol însemnat nu numai asupra salariului, ci şi asupra ocupării
forţei de muncă şi a condiţiilor de muncă.
c. În cazul monopsonului. Monopsonul reprezintă un singur cumpărător al
unei resurse, care fixează atât cantitatea cât şi preţul. În cazul factorului muncă,
monopsonul poate să apară, de exemplu, în situaţia unei localităţi unde o singură
firmă domină viaţa economică, având cel mai mare număr de angajaţi. Forţa de
muncă locală nu are posibilitatea de a opta. Celelalte activităţi economice, sociale,
de administraţie etc. din localitate, oferă un număr mic de locuri de muncă, a căror
pondere este insignifiantă. În aceste condiţii, ea se angajează la firma ce joacă rol de
monopson, la un salariu stabilit de acesta.
231
Monopsonul nu poate angaja nici el decât un număr limitat de persoane, fapt
ce duce la intensificarea concurenţei pe piaţa muncii. Curba ofertei de muncă este
identică şi în cazul existenţei monopsonului cu oricare curbă a ofertei166.
Monopsonul, dacă are nevoie de muncă, poate ridica nivelul salariului în vederea
atragerii de noi muncitori, până la punctul în care costul marginal pe factor (CMF)
egalează venitul marginal al produsului (VMP), respectiv până la punctul F (figura
41).
Figura 41: Nivelul salariului în condiţii de monopson
Costul marginal pe factor, după cum ştim, este costul la care angajăm, sau cu
care cumpărăm o cantitate adiţională de factor. Când firma este în condiţiile pieţei cu
concurenţă perfectă CMF egalează preţul factorului. Când este monopson CMF este
mai mare decât preţul factorului.
Aşa cum este ilustrat în grafic, curba cererii de muncă a monopsonului este
curba venitului marginal al produsului (VMP). Necesarul de lucrători a fi angajaţi şi
respectiv nivelul salariului nu rezultă din punctul de echilibru E, în care se
intersectează curba ofertei cu cea a cererii, respectiv cu VMP. Fiind singurul
cumpărător de muncă dintr-o anumită zonă, monopsonul nu ţine seama de punctul de
echilibru E. El poate de exemplu, mări salariul pentru a atrage cât mai multă muncă
din zonă, sau micşora salariul sub nivelul SE corespunzător punctului E. Dacă avem
în vedere regulile generale, monopsonul ar trebui să plătească un salariu de nivel S F,
corespunzător punctului F, de intersecţie între costul marginal pe factor (CMF) şi
venitul marginal al produsului (VMP). Acest punct, după cum am văzut, reprezintă
maximum până la care monopsonul poate ridica nivelul salariului. Dar în
determinarea nivelului efectiv al salariului, monopsonul se ghidează după curba
ofertei, deci salariul va fi citit pe curba ofertei, corespunzător punctului M, şi nu pe
curba costului marginal al produsului, aşa cum se întâmplau lucrurile în condiţiile
pieţei perfecte. Salariul S, corespunzător punctului M dă la iveală şi cantitatea de
muncă QM pe care o angajează monopsonul. Ea va fi mai mică decât cantitatea de
muncă (QE) corespunzătoare punctului de echilibru E. Deoarece preţul factorului
este sub venitul marginal al produsului, lucrătorii sunt plătiţi de monopson mai puţin
decât este contribuţia lor la venit. Datorită acestui lucru, mulţi specialişti denumesc
166
232
salariu monopsomic, salariu de exploatare.
d. În cazul salariului minim. O cale de a contracara puterea monopsonului pe
piaţa muncii este ca statul să stabilească un nivel minim al salariului. Acest nivel SE
este dat de punctul E unde se intersectează, în condiţii normale, cele două curbe ale
ofertei şi cererii de muncă.
Figura 42: Echilibrul în condiţiile salariului minim
e. În cazul monopolului bilateral. Sunt situaţii când pentru un factor de

producţie există un singur vânzător şi un singur cumpărător. O asemenea situaţie este
cunoscută sub denumirea de monopol bilateral. În ce priveşte factorul muncă,
monopolul bilateral apare când se întâlnesc sindicatele (uniunile acestora) dintr-o
ramură cu câteva mari firme din ramură. Nivelul salariului se stabileşte undeva între
nivelul salariului de monopol şi salariul de monopson şi este rezultatul negocierilor
dintre sindicate şi firme.
Există factori care influenţează nivelul salariilor pe categorii de salariaţi şi
în interiorul acestora. Cei mai importanţi factori de influenţă sunt următorii:
diferenţe de calificare, grade diferite de dificultate a activităţilor din cadrul societăţii,
preferinţele indivizilor cu privire la o profesie sau alta, la un loc de muncă sau altul,
tipul pieţei de muncă, existenţa sau inexistenţa discriminării în funcţie de sex, vârstă,
culoare, gradul de imobilitate a pieţei muncii, prevederile legale în vigoare ş.a.
Determinarea salariului la nivel de individ în cadrul firmei necesită existenţa
unor reguli, elemente intercorelate etc., care să permită folosirea unor criterii de
apreciere a contribuţiei salariatului la activitatea firmei şi de calcul al salariului.
Salariul în sine este doar o componentă, este drept, foarte importantă, a unui sistem
coerent care este sistemul de salarizare. Acesta este format din ansamblul normelor
juridice şi economice, al principiilor, obiectivelor, formelor de salarizare şi
elementelor acestora, al metodelor şi instrumentelor de determinare (stabilire) şi
acordare a salariilor. Cu alte cuvinte, sistemul de salarizare constituie baza de calcul
a salariilor individuale, desigur în contextul negocierilor colective, sau, după caz,
individuale, între persoanele juridice sau fizice care angajează şi salariaţi sau
233
reprezentanţii acestora.
Sistemul de salarizare, în condiţiile actuale, se formează în cadrul fiecărei
firme, având în vedere următoarele167:
 descentralizarea competenţelor de aprobare a elementelor şi de aplicare a lor;
 asigurarea unei corelaţii corespunzătoare între munca prestată, rezultatele
muncii şi salarii;
 cointeresarea fiecărui salariat în sporirea eficienţei activităţii individuale
printr-o motivare pecuniară adecvată muncii;
 creşterea ponderii părţii variabile în totalul veniturilor din salarii;
 stabilirea elementelor sistemului de salarizare şi a cuantumului lor, în
principal prin negocieri colective;
 luarea în considerare a politicii de protecţie socială.
Elementele sistemului de salarizare sunt salariul de bază, sporurile şi
adaosurile la acesta. Desigur, elementul principal este salariul de bază. El se
stabileşte pentru fiecare salariat în raport cu calificarea, importanţa, complexitatea
lucrărilor şi atribuţiilor de serviciu, pregătirea şi competenţa profesională.
Sporurile la salariul de bază reprezintă un element suplimentar de întregire a
salariului în funcţie de anumite condiţii speciale de desfăşurare a muncii. Astfel, în
legislaţia noastră sunt prevăzute următoarele categorii de sporuri: spor pentru
condiţii deosebite de muncă (grele, periculoase ori penibile); spor de vechime în
muncă; spor pentru munca de noapte; sporuri pentru orele suplimentare sau pentru
orele prestate în zilele nelucrătoare; spor de izolare; spor pentru folosirea unei limbi
străine etc.
Adaosul la salariul de bază reprezintă un element suplimentar, accesoriu al
salariului, care apare sub următoarele forme: adaos pentru muncă în acord; premii,
cota parte din profit repartizat salariaţilor; alte adaosuri stabilite în procesul
negocierilor.
Atât adaosurile cât şi sporurile la salariul de bază se acordă şi în funcţie de
rezultatele obţinute, precizându-se cu ocazia negocierilor privind încheierea
contractelor de muncă ce se acordă şi în ce cuantum.
Tabel 17:Evoluţia salariului mediu în România în perioada 2005 – 2009 (RON)
Luna / anul Salariul Salariul net Diferenţă Pondere net
brut (brut – net) în brut (%)
11 / 2005 1017 774 243 76,1
11 / 2006 1213 908 305 74,9
11 / 2007 1522 1121 401 73,6
11 / 2008 1844 1361 489 73,8
11 / 2009 1866 1361 500 73,2
Sursa: Institutul Naţional de Statistică
Diferenţierea salariilor, pe categorii de salariaţi şi în interiorul acestora, pune
în evidenţă existenţa unor factori de influenţă care sunt luaţi în considerare atunci
când se concep sistemele de salarizare la nivelul firmelor. Cei mai importanţi factori
de influenţă sunt următorii: diferenţe de calificare, grade diferite de dificultate a
activităţilor din cadrul societăţii, preferinţele indivizilor cu privire la o profesie sau
alta, la un loc de muncă sau altul, tipul pieţei de muncă, existenţa sau inexistenţa
discriminării în funcţie de sex, vârstă, culoare, gradul de imobilitate a pieţei muncii,
prevederile legale în vigoare ş.a.
167
I. T. Ştefănescu, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 197.
234
Care sunt principalele cazuri de determinare a salariului?
Factorii de influenţă nivelului salariului.
10.4. Profitul
Profitul, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă
bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică.
Activităţile economice se desfăşoară, în cea mai mare parte, în întreprinderi,
00:20
iniţiate şi organizate de întreprinzători, care angajează şi combină factorii de
producţie. Întreprinzătorii pot fi proprietari ai tuturor factorilor de producţie antrenaţi
în cadrul activităţii firmei (întreprinderii) sau pot închiria unul sau mai mulţi factori
de producţie. Indiferent de situaţie, întreprinzătorii sunt acei ce organizează şi
conduc afacerile firmei, decid ce să producă, în ce cantităţi, unde să se vândă şi cum
să se vândă ş.a. Toate acestea necesită cunoştinţe, abilitate şi implică un anumit risc
din partea întreprinzătorului. Este firesc ca ele să fie recompensate iar
întreprinzătorul să se aştepte la un câştig, care este cunoscut sub denumirea de profit.
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de
producţie al acesteia, cu alte cuvinte el este excedentul preţului de vânzare asupra
preţului de cost.
El se poate determina în felul următor:
Pr = P · Q – C unde:
Pr = profitul
P = preţul de vânzare pe unitatea de produs
Q = cantitatea vândută
C = costul aferent producţiei vândute.
Profitul privit astfel este profitul total, care la o privire atentă constatăm că
este format din două componente, respectiv din profitul normal şi profitul
supernormal, sau profitul economic.
Dacă avem în vedere costul contabil, tot ceea ce se obţine peste acest cost
este profit, respectiv profitul total. Dacă acest excedent depăşeşte suma costului
explicit şi implicit, respectiv costul economic sau costul de oportunitate, atunci
profitul total este compus din două componente şi anume profitul normal şi profitul
supernormal sau economic. Cu alte cuvinte, întreprinzătorul poate primi profit din
două motive:
 dacă el este proprietarul unora dintre factorii de producţie (echipament,
pământ etc.) utilizaţi de firmă, el obţine profitul normal;
 dacă vinde bunurile firmei obţinute la un preţ mai mare decât costul de
producţie (costul contabil plus profitul normal), va obţine şi profitul
supernormal sau economic.
Deci, profitul total este profitul normal plus profitul economic. Dacă
întreprinzătorul nu posedă nici unul din factorii de producţie (închiriază absolut tot),
el nu va obţine profitul normal, iar dacă va vinde bunurile produse obţinute la un
preţ mai mic decât costul de producţie, atunci nu va obţine nici profit economic.
Profitul normal apare ca o componentă a costului de producţie şi deci şi a
costului mediu şi marginal. În structura lui intră atât o remuneraţie de muncă, cât şi
una de capital.
Profitul economic reprezintă venitul obţinut de cei care întemeiază, organizează şi
administrează o firmă - întreprinzătorii - şi care sunt proprietarii bunurilor produse
de către firmă.
Ei vând aceste bunuri (dacă este posibil) la un preţ mai mare decât este costul
235
total al firmei (costul contabil plus profitul normal). Ceea ce obţin ca excedent peste
costul total este profitul economic sau superprofitul, care nu este altceva decât
venitul ce răsplăteşte pe întreprinzător pentru întemeierea şi buna funcţionare a
firmei.
În economia de piaţă, unde se manifestă pentru întreprinzători permanent
incertitudinea cu privire la prezent şi viitor, aceştia suportă riscul în afaceri,
respectiv ca venitul ce provine din vânzarea bunurilor fabricate să fie mai mic decât
costul de producţie. În aceste condiţii profitul economic este considerat ca răsplată
pentru asumarea riscului.
Riscul în afaceri este ceva normal, o componentă a vieţii economice care nu
miră pe nimeni şi a cărei dispariţie ar crea derută şi comportamente nefireşti ale
agenţilor economici.
În condiţii normale, riscul în afaceri apare sub trei ipostaze:
a) incertitudini privind condiţiile pieţei.
b) riscul datorat schimbărilor în tehnologie şi implicit concurenţei celor care au un
avans în domeniu.
c) risc financiar, juridic şi politic.
Dacă privim cele trei mari grupe de riscuri este firesc ca profitul
întreprinzătorului şi anume profitul economic să fie privit şi considerat ca o
compensaţie primită de acesta datorită presiunii acestor riscuri. Cu alte cuvinte,
profitul supranormal sau economic este răsplata pe care o primeşte întreprinzătorul
pentru riscul de a pierde capitalul.
Dacă avem în vedere noţiunea de profit ca un tot nediferenţiat pe cele două
componente, putem spune că el se cuvine întreprinzătorului din mai multe motive:
a) inovaţia, reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului, dar şi prin
ideile noi ale altor specialişti pe care întreprinzătorul le obţine, le asimilează şi le
pune în practică;
b) managementul, respectiv efortul de conducere care îmbină atât cunoştinţe
ştiinţifice, cât şi talent, artă, pricepere;
c) speculaţia comercială, ce se referă la capacitatea întreprinzătorului de a
organiza şi desfăşura o distribuţie şi o vânzare de succes a bunurilor produse;
d) asigurarea contra riscurilor, motiv explicat mai larg în rândurile de mai
sus.
Specialiştii consideră că primele trei motive pun în evidenţă că profitul este, în
primul rând, o plată a muncii întreprinzătorului, la fel de normală ca salariul oricărui
lucrător, iar în al doilea rând, având în vedere ultimul motiv, profitul este şi o
răsplată a riscului asumat de întreprinzător. Cu alte cuvinte, profitul este un venit,
care depinde de anumite circumstanţe favorabile întreprinzătorului.
În concluzie, se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. El
poate fi privit ca un element rezidual al activităţii economice a firmelor. Spre
deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are baza contractuală, depinzând de
succesul în afaceri şi de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurenţă
distrugătoare, derapaje politice, financiare etc., restrângeri sau limitări legislative ş.a.
Cunoaşterea de către agenţii economici a dimensiunii profitului obţinut în
fiecare etapă dată ca şi a dinamicii acestuia prezintă interes pentru fundamentarea
deciziilor lor. Pentru a obţine informaţii utile, agenţii economici pot utiliza o serie de
indicatori de analiză a profitului. Cei mai importanţi sunt masa profitului şi rata
profitului.
Masa profitului reprezintă profitul total obţinut de un agent economic într-o
anumită perioadă de timp.
Rata profitului este o mărime relativă reflectând raportul procentual dintre
profitul obţinut de către un agent economic într-o anumită perioadă de timp(masa
236
profitului) şi costurile aferente acestuia.
Se mai poate determina şi prin raportarea profitului obţinut la volumul
capitalului şi / sau la cifra de afaceri.
Pr Pr Pr
p r   100 sau p r   100 sau p r   100
c C CA
unde:
p r = rata profitului
Pr = profitul total obţinut (masa profitului)
c = costul de producţie
C = capitalul utilizat
CA = cifra de afaceri.
Rata profitului pune în evidenţă gradul de rentabilitate a firmei, sau pe fiecare
produs. Calculat la nivel de ramură şi economie naţională acest indicator va reflecta
gradul de rentabilitate la aceste nivele.
Profitul obţinut de agentul economic într-o anumită perioadă de timp este
privit ca profit brut. Acesta se supune impozitării rezultând profitul net sau profitul
admis, cel ce rămâne obiectiv la dispoziţia agentului economic care l-a obţinut.
Toţi agenţii economici sunt interesaţi nu numai în a obţine profit ci a obţine
cât mai mult, respectiv în a-l maximiza. Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât
rentabilitatea, eficienţa firmei este mai mare.
Maximizarea profitului se referă la profitul total. În acelaşi timp, trebuie să
ţinem seama că nici unul dintre agenţii economici nu are posibilitatea de a influenţa
mărimea chiriei pentru nici unul dintre factorii de producţie, respectiv nu are nici o
influenţă asupra mărimii profitului normal. Deciziile lor în schimb influenţează
mărimea profitului economic şi deci, dacă o firmă acţionează pentru maximizarea
profitului total, o face maximizând de fapt profitul economic168.
Analiza maximizării profitului se poate porni de la condiţiile pieţei perfecte. În
acest caz trebuie să avem în vedere două situaţii, respectiv ce se întâmplă în
condiţiile perioadei scurte de timp şi în condiţiile perioadei lungi.
În perioada scurtă, dacă privim cu atenţie graficul din figura 22 care cuprinde
curbele venitului mediu, venitului marginal, curba costului marginal şi a costului
mediu - curbele costului includ şi profitul normal - constatăm următoarele:
Firma va obţine un profit economic (profit supernormal) la orice producţie
între punctele A şi B, deoarece pentru aceste producţii, venitul mediu este mai mare
decât costul mediu, care include şi profitul normal. Firma poate opta pentru
producţia care îi asigură profitul maxim folosind informaţiile date de mărimea
venitului marginal şi a costului marginal. Dacă presupunem că firma îşi măreşte
producţia cu o unitate suplimentară de produs, se va înregistra atât o creştere a
costului marginal al ei, cât şi a venitului marginal obţinut. Dacă venitul marginal este
mai mare decât costul marginal, venitul total va creşte mai mult decât creşte costul
total (care include profitul normal) şi deci creşterea în producţie duce la creşterea
profitului economic. Aşadar, firma obţine venit prin creşterea producţiei atunci când
venitul marginal depăşeşte costul marginal pentru toate creşterile de producţie până
la punctul C şi, deci, este firesc ca producţia firmei, în final să atingă acest punct.
Ce se întâmplă dacă firma extinde producţia dincolo de punctul C, unde - aşa
cum se vede din figura 43 - costul marginal depăşeşte venitul marginal? În acest caz,
orice unitate adiţională de produs va adăuga mai mult la costul total decât la venitul
total şi, deci, ca o consecinţă, profitul economic va scădea.
168
237
Figura 43: Producţia ce asigură maximizarea profitului
În concluzie, producţia firmei - mai bine spus volumul de producţie al firmei,

care asigură maximizarea profitului - este cel de la punctul C din grafic. Cu alte
cuvinte:
Maximum de profit economic este atins la acel nivel al producţiei la care
venitul marginal egalează costul marginal, iar curba costului marginal este în
creştere.
Putem spune, în final, că dimensiunea maximă a profitului economic
(supernormal) al firmei, într-o perioadă scurtă, depinde de mărimea venitului mediu
şi a costului mediu.
Pentru a înţelege ceea ce se întâmplă în perioada lungă revenim la o idee pe
care am expus-o de mai multe ori în cadrul acestui capitol şi anume că profitul
normal este considerat maximum de câştig pe care întreprinzătorii, proprietari de
factori, îl pot obţine dacă ar utiliza factorii lor de producţie în alt fel. Dacă firma
produce, de exemplu, un bun oarecare A, obţinând un profit economic (supernormal)
pozitiv, atunci toate celelalte direcţii alternative de utilizare a factorilor de producţie
(folosiţi la producerea bunului A) vor aduce un venit mai mic proprietarilor lor. În
acest caz, toţi posesorii factorilor de producţie în discuţie vor dori să-i utilizeze
pentru a produce bunul A şi nu pentru altceva. După cum ştim, în perioada lungă
toţi factorii pot fi transferaţi de la o utilizare la alta şi deci, în exemplul nostru,
numărul firmelor care pot produce bunul A va creşte, iar numărul firmelor care, prin
utilizarea aceloraşi factori, vor produce alte bunuri, va scădea. Putem desprinde o
concluzie foarte importantă şi anume că în perioada lungă numărul firmelor care
produc un bun oarecare se va mări, dacă firmele respective obţin profit economic
(supernormal) pozitiv. Invers, dacă firmele care produc un bun oarecare
înregistrează pierderi (adică profitul total este mai mic decât profitul normal) atunci,
treptat - treptat, ele vor renunţa la producţia bunului respectiv, iar numărul lor, tot
treptat, va descreşte. În acelaşi timp, precizăm că nu se înregistrează schimbări în
numărul firmelor care produc un bun în condiţiile în care profitul este la nivel
normal, deoarece pentru aceste firme nu există motivaţia nici de a ieşi nici de a intra
în ramură.
Să vedem care este efectul intrării sau ieşirii firmelor dintr-o ramură. Dacă
238
într-o ramură oarecare se va înregistra, la un moment dat, o creştere a numărului de
firme care produc un anumit bun (deci va avea loc o sporire a cantităţii din bunul
respectiv) atunci vom sesiza o modificare a costurilor şi veniturilor tuturor firmelor
care produc acel bun. Acest fapt se datorează următoarelor:
a) Intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect imediat
creşterea ofertei la bunul produs în cadrul ramurii şi, în mod firesc, scăderea
preţului de vânzare. Venitul mediu, ca şi venitul marginal ale fiecărei firme
vor scădea, deoarece vânzările se vor face la noile preţuri;
b) Intrarea în ramură a noilor firme va duce la creşterea cererii de factori de
producţie, utilizaţi pentru producerea bunului respectiv. În aceste condiţii,
preţul factorilor va creşte şi deci, în mod corespunzător, va creşte costul total
al fiecărei firme.
Scăderea venitului şi creşterea costului vor avea ca efect reducerea profitului
fiecărei firme, aşa că intrarea noilor firme atrase de mărimea profitului economic
(supernormal) va reduce nivelul acestui profit. În aceste condiţii, motivaţia pentru
noile firme de a produce bunul respectiv va dispare, dar numai atunci când profitul
economic al fiecărei firme în parte va scădea, în perioada lungă, la zero.
În concluzie: numărul firmelor poate să crească într-o ramură oarecare până ce
profitul economic (supernormal) va scădea la zero.
Fiecare firmă în parte va renunţa la a produce un bun, dacă nu va obţine
profitul normal. În acest caz, firmele vor ieşi din ramură sau de pe piaţă, influenţând
printr-o astfel de acţiune atât costul, cât şi venitul, dar în sens invers decât am văzut
mai sus. Deci, pentru fiecare firmă venitul va creşte din cauza reducerii ofertei şi, pe
această bază, a creşterii preţului de vânzare, şi costul va scădea deoarece cererea de
factori va descreşte şi, implicit, se va reduce preţul lor. Aşadar, profitul firmelor care
vor rămâne în ramură va creşte şi firmele vor continua să existe până ce profitul total
al fiecărei firme egalează profitul normal (figura 44).
Intrarea şi ieşirea firmelor în şi din ramură implică următoarele aspecte: în
perioada lungă, profitul total al fiecărei firme egalează profitul normal; profitul
supernormal este zero şi costul mediu (inclusiv profitul normal) egalează venitul
mediu.
În figura 44, graficul C, sunt ilustrate curbele costului şi venitului pentru
fiecare firmă, atunci când piaţa cu concurenţă perfectă se găseşte în echilibru în
perioada lungă. În această situaţie, reţinem trei condiţii:
239
Figura 44: Echilibrul pe piaţa cu concurenţă perfectă pe termen lung
a) Fiecare firmă va produce în condiţiile celui mai redus cost posibil ei.
Costul mediu al firmei este dat de curba costului mediu în perioada lungă;
b) Fiecare firmă îşi maximizează profitul economic (supernormal) realizând
o producţie pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal;
c) Profitul supernormal este egal cu zero, nu există tentaţia firmelor de a
intra şi de a ieşi din ramură şi deci costul mediu este egal cu venitul mediu. În plus,
pentru o firmă perfect competitivă, venitul mediu este egal cu venitul marginal.
Aceste trei supoziţii reflectă faptul că, în condiţiile în care piaţa perfectă este
în echilibru pe termen lung, costul mediu va fi egal, sau este, cu costul marginal,
pentru toate firmele. Costul mediu este egal cu costul marginal, la cel mai scăzut
punct al curbei costului mediu. Această egalitate (vezi şi graficul C din figura 44)
pune în evidenţă producţia (volumul acesteia) la care costul mediu este minim şi
deci, profitul este maxim.
În condiţiile pieţei imperfecte, problema maximizării profitului vizează
strategiile duse în funcţie de tipul pieţei. Ne vom opri la două tipuri de piaţă,
respectiv piaţa de monopol şi piaţa de oligopol.
În cazul monopolului, maximizarea profitului se obţine atunci când costul
marginal este egal cu venitul marginal (figura 45). Producţia X maximizează profitul
supernormal, deoarece venitul marginal egalează, aşa cum se poate observa din
grafic, costul marginal. Monopolul va vinde produsele cu preţul Y (care este egal cu
240
venitul mediu). Costul mediu al monopolului, care include profitul normal, este Z.
Profitul supernormal total al monopolului este YZ x OX, respectiv este dat de aria
ZYVW169.
În perioada lungă, tentate de câştig, şi alte firme doresc să intre pe piaţa
monopolului în ideea de a obţine un profit economic ridicat. Această dorinţă este
stăvilită însă de barierele ridicate de monopol care sunt, dacă nu imposibil, foarte
greu de trecut. Deci, monopolul va obţine în perioada lungă profitul supernormal.
Datorită dominaţiei în ramură, preţul la care vinde monopolul produsele proprii îi
asigură o dimensiune substanţială a profitului supernormal, fapt ce-i determină pe
unii specialişti să-l denumească profit ridicat de monopol.
Costul mediu al monopolului în perioada lungă este mai redus decât în
perioada scurtă. Acest lucru se explică prin faptul că în perioada lungă monopolul
poate schimba cantitativ toţi factorii de producţie, inclusiv pe aceia care în
perioada scurtă sunt ficşi.
Figura 45: Maximizarea profitului în cazul monopolului
Această schimbare urmăreşte procurarea de factori calitativ superiori care să

permită monopolului să înregistreze costuri mai scăzute şi, deci, să-şi mărească
profitul. De aici putem desprinde concluzia că monopolul are posibilitatea să obţină
un profit supernormal mai ridicat în perioada lungă faţă de perioada scurtă.
În condiţiile pieţei de oligopol, firma oligopolistă îşi alege strategiile privind
cantitatea produsă, preţul, promovarea vânzărilor etc., în funcţie de informaţiile pe
care le deţine cu privire la strategiile concurenţilor.
Strategiile deschise oligopolului sunt:
a) Competiţie prin preţ. Firma îşi atrage cumpărătorii vânzând la un preţ mai
redus decât rivalii săi. Desigur, această strategie nu se aplică permanent, ea atrage
reducerea profitului. După ce atrage un număr suficient de cumpărători, firma va
ridica preţul la nivelul firmelor concurente, îndeosebi în acele perioade când se
instalează aşa - numita “solidaritate” în cadrul ramurii;
b) Competiţie în afara preţului, care vizează calitatea bunurilor produse,
calitatea serviciilor postvânzare prestate - dacă este cazul -, reclama, vânzările în
timpul sărbătorilor, etc.
Profitul fiecărei firme oligopoliste depinde de modul de a alege şi combina
strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de rapiditatea de a obţine
169
Craven John, Introduction to economics, Basil Blackweel, 1984, p. 223-224
241
informaţiile şi de a le utiliza.
În situaţia de oligopol, profitul fiecărei firme depinde de deciziile luate de
către toate firmele din ramură. Oligopolurile sunt capabile de a obţine profituri mai
mari în condiţiile de înţelegere decât în cele de concurenţă. O înţelegere oligopolistă
se poate rupe dacă una din firme consideră că poate obţine un profit mai ridicat prin
concurenţă decât prin negocieri. Arsenalele de concurenţă sunt bogate în mijloace de
acţiune, dar toate sunt costisitoare, afectează profitul. Alegerea luptei deschise se
face numai atunci când se întrevăd rezultate compensatorii pierderilor, deci când se
mizează pe maximizarea profitului.
Funcţiile profitului sunt:
a) Funcţia de motivare a firmelor luate în ansamblu ca entităţi economice, a
întreprinzătorilor şi proprietarilor firmelor respective. Profitul stimulează iniţiativa
economică a acestora, el determină acceptarea riscurilor de către întreprinzători şi
prin aceasta, contribuie la stimularea producţiei de bunuri;
b) funcţia de stimulare – profitul stimulează iniţiativa şi acceptarea riscului de
către întreprinzători. Profitul este principalul factor motivator al proprietarilor de
capitaluri;
c) funcţia de creştere, ce pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza creşterii
producţiei, a dezvoltării firmelor, a apariţiei de noi întreprinderi, etc. Profitul
reprezintă sursa principală a acumulărilor pe baza cărora se constituie investiţiile,
sursa de bază a creşterii economice.
d) funcţia de control asupra activităţii firmelor. Nivelul şi dinamica profitului
însuşi, constituie un barometru al calităţii activităţii agenţilor economici. Cu cât
profitul este mai mare şi cu cât perioada în care se obţine este mai îndelungată, cu
atât mai mult se verifică în practică, calităţile şi abilitatea agentului economic în
rândul întreprinzătorilor.
e) Profitul îndeplineşte o importantă funcţie socială, constituind baza
procurării resurselor necesare pentru finanţarea acţiunilor social – culturale (a treia
sursă de venit la bugetul statului).
Sunt trei categorii de factori care influenţează profitul unei întreprinderi:
1) mediul extern - influenţează mărimea profitului pe care aceasta îl va
obţine. Elementele mediului extern nu pot fi controlate de către întreprindere;
2) modul în care întreprinderea interacţionează cu mediul de piaţă. Mărimea
profitului depinde de asemenea de modul în care produsele firmei sunt percepute de
către consumatorii finali sau intermediari. Acest factor este controlat de întreprindere
în cea mai mare parte fiind şi mai flexibil decât mediul extern;
3) eficienţa şi eficacitatea cu care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea -
mijloacele prin care se pot administra şi supraveghea toate operaţiunile din interiorul
unei organizaţii sunt aflate sub controlul direct al managerului întreprinderii170.
Factori endogeni ce influenţează profitul: calitatea furnizorilor; modul de
recompensare a salariaţilor în funcţie de performanţele obţinute; gradul de
tehnologizare utilizat.
Factori exogeni de influenţă asupra profitului: nivelul inflaţiei; politica fiscală
a statului; subvenţiile acordate; strategia de dezvoltare economică; comportamentul
consumatorilor – diferit în funcţie de perioada de timp analizată.
Care sunt motivele pentru care se justifică includerea profitului normal în costul de
producţie?
Care sunt efectele creşterii numărului de firme din ramură în perioada lungă?
170
Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.265
242
10.5. Dobânda
Dobânda reprezintă o altă formă a venitului creat în societate şi anume,

venitul ce revine factorului capital. Dobânda apare atunci când posesorul capitalului
00:45
transferă capitalul său, prin împrumut, unui întreprinzător. Este vorba de capital
„lichid”, respectiv capitalul aflat sub formă bănească.
Posesorul capitalului lichid să dorească a împrumuta acest capital, sau mai
corect, este necesar ca ei să-şi amâne satisfacerea unor cheltuieli prezente, în
favoarea unora de perspectivă (oferta de credite). Cei ce iau cu împrumut banii -
întreprinzătorii - îi folosesc pentru procurarea de factori de producţie, cu ajutorul
cărora organizează şi desfăşoară activităţi de producere de bunuri şi servicii (cererea
de marketing). Deci, capitalul lichid, preluat prin împrumut de întreprinzător, se
transformă în capital fizic (active fizice) cu ajutorul căruia se va obţine cantităţi
sporite de bunuri şi servicii necesare societăţii. Cei care împrumută plătesc pentru
dreptul de folosinţă a capitalului împrumutat, dobândă.
Dobânda în sens larg înseamnă venitul sau remunerarea unui capital antrenat
într-o activitate economică oarecare, cu risc normal în raport cu capitalul respectiv
avansat. Dobânda se justifică prin serviciul obişnuit adus de un capital folosit în
condiţii normale, iar când utilizarea capitalului are loc în condiţii de risc, acesta se
acoperă prin plăţi suplimentare ce măresc suma încasată de proprietar, utilizându-se
termenul de falsă dobândă171.
În sens restrâns, dobânda reprezintă venitul sau remuneraţia capitalului
împrumutat, respectiv răsplata primită sau plătită pentru utilizarea sumelor cedate pe
un timp determinat. Conceptul de dobândă a apărut cu această accepţiune, în
condiţiile în care creditul avea ca destinaţie consumul.
Cu alte cuvinte, dobânda poate fi considerată ca reprezentând preţul
renunţării la capitalul lichid, cerut de cel ce acordă împrumutul şi acceptat de cel ce
se împrumută. Mai simplu, dobânda se prezintă ca fiind suma de bani plătită
creditorului de către debitor pentru dreptul de folosire a capitalului împrumutat, pe
întreaga perioadă a împrumutului.
Dobânda se poate stabili fie la creditele pentru consum, caz în care debitorul
o plăteşte din venitul său, fie la creditele pentru producţie, când debitorul o plăteşte
din profitul obţinut ca urmare a desfăşurării activităţii economice în care s-a utilizat
creditul solicitat.
Forma cea mai importantă de dobândă este cea de pe piaţa monetară pentru
împrumuturile pe termen scurt pe care băncile le contractează între ele sau cu banca
centrală. La aceasta se adaugă şi alte tipuri de dobândă, cum este cea de pe piaţa
obligaţiunilor, taxa de scont etc.
Pornind de la definiţia dobânzii, rata acesteia exprimă nivelul preţului la care
poate fi dobândit împrumutul, acceptat de solicitant. În mod concret, rata dobânzii se
determină ca un raport procentual între mărimea dobânzii totale şi capitalul
împrumutat:
D
d   100 unde:
C
d = rata dobânzii;
D = dobânda totală;
C = capitalul împrumutat.
Întotdeauna dobânda este rezultatul întâlnirii pe piaţă a cererii cu oferta de
171
Constantin Popescu, Ilie Gavrila Dumitru Ciucur, Teorie economică generală, Volumul II, Macroeconomie, Editura
ASE,. Bucuresti, 2005
243
credite.
Pe piaţa împrumuturilor, ofertanţii de capital de împrumut se întâlnesc cu cei
ce solicită împrumuturi. Din confruntarea lor, rezultă dobânda, respectiv preţul pe
care-l plătesc cei ce împrumută capital celor care dau cu împrumut capitalul lor.
Dacă privim cu atenţie dobânda şi în special rata acesteia, constatăm că ele nu sunt
numai rezultatul confruntării cererii şi ofertei de capital, ci ele apar şi ca o răsplată
ce se cuvine posesorilor de capital de împrumut pentru faptul că şi-au amânat
consumul prezent pentru unul de viitor. Acest lucru este rezultatul caracterului de
producţie indirectă a investiţiei. Prin investiţii, întâi se produc bunuri capital, după
care, acestea împreună cu ceilalţi factori (muncă şi pământ) vor produce bunuri de
consum. Această producţie indirectă nu este posibilă dacă unii indivizi nu-şi
suspendă consumul prezent. Aceştia sunt cei care au ca dominantă înclinaţia spre
economisire. Astfel, se eliberează resurse care vor putea fi folosite la producerea
bunurilor capital şi mai departe, a bunurilor de consum. Rezultă cu claritate faptul că
dobânda poate fi privită şi ca răsplată pentru economisire şi aşteptare.
Determinarea dobânzii (calculul dobânzii) se face pe baza cunoaşterii ratei
dobânzii. Sunt două modalităţi de calcul:
 Dobânda simplă, calculată numai la suma împrumutată, respectiv:
DS = Sî (1 + n·d)
 Dobânda compusă, calculată la suma capitalizată a dobânzilor
anterior percepute, în plus faţă de suma împrumutată, respectiv:
Dc = Sî (1 + d)n, unde:
DS = dobânda simplă
Dc = dobânda compusă
d = rata dobânzii
Sî = suma împrumutată
n = perioada pentru care se acordă creditul
Dobânda brută este un venit contractual şi forfetar. Dacă din dobândă se scad
o primă de risc de insolvabilitate a debitorului şi cheltuielile de gestiune ale băncii,
ceea ce rămâne se numeşte dobânda netă.
Mărimea ratei dobânzii - aşa cum am văzut - nu este dată o dată pentru
totdeauna. Ea este o mărime variabilă, mişcarea ei este generată de procesele
economice, sociale şi politice ce au loc în cadrul societăţii omeneşti. Sintetic, putem
spune că asupra ratei dobânzii influenţează conjunctura economică şi politică şi
desigur, evoluţia acesteia atât în interiorul fiecărei ţări, cât şi în plan internaţional172.
Aşa cum am arătat, asupra nivelului dobânzii influenţează, în primul rând,
raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut.
Alături de raportul dintre cererea şi oferta de factori asupra nivelului
dobânzii, respectiv asupra ratei dobânzii, acţionează şi alţi factori. Avem în vedere în
principal următorii factori:
1. riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut;
2. inflaţia - având în vedere acest factor, respectiv inflaţia, dobânda se
prezintă ca dobândă nominală şi dobândă reală. Pornind de la ecuaţia lui Irving
Fisher173, rata nominală a dobânzii, sau rata de piaţă se determină astfel:
rn = rr + ri unde:
rn = rata nominală sau rata de piaţă a dobânzii;
rr = rata reală a dobânzii;
ri = rata inflaţiei.
172
173
Irving Fisher (1867 -1947) - economist american, reprezentant al Şcolii neoclasice. Fisher a devenit cunoscut prin
teoria despre preţ şi capital, A enunţat ecuaţia Fisher, teorema şi efectul Fisher din economie.
244
Dacă procesul inflaţionist nu este prezent, atunci rn = rr. După impozitarea
dobânzii nominale ceea ce rămâne este dobânda netă.
3. durata creditului;
4. raportul dintre rata dobânzii şi a profitului;
5. raportul dintre cererea şi oferta de capital pentru împrumut pe piaţa
capitalului.
Atunci când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii
care acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul poate interveni în sensul
stopării acestui proces, stabilind un plafon maxim al ratei dobânzii. Plafonarea ratei
dobânzii este adoptată de guvernanţi pentru protecţia micilor întreprinzători de riscul
unei rate a dobânzii prea mari. Această măsură are un caracter social. Însă, măsura
poate duce la o cerere nesatisfăcută de credite, ceea ce afectează tot paturile sărace
ale populaţiei.
Să ne reamintim...
Dobânda se poate stabili fie la creditele pentru consum, caz în care debitorul
o plăteşte din venitul său, fie la creditele pentru producţie, când debitorul o plăteşte
din profitul obţinut ca urmare a desfăşurării activităţii economice în care s-a utilizat
creditul solicitat.
Care sunt factorii care influenţează rata dobânzii?
10.6. Renta
O altă formă de venit întâlnită în societate este renta. Există mai multe
interpretări în legătură cu noţiunea de rentă. Una dintre ele se referă la sensul uzual
01:10
al noţiunii, care desemnează un venit fără muncă. Acest sens este prea larg, el nu
este utilizat de către specialişti, nu reflectă corect nici natura, nici conţinutul rentei.
O altă semnificaţie a conţinutului de rentă provine de la economiştii clasici, care
consideră că pământul, ca factor de producţie limitat cantitativ, produce un venit
suplimentar care îmbracă forma rentei. Această semnificaţie clasică fundamentată şi
dezvoltată de David Ricardo, a fost completată ulterior, astfel încât astăzi majoritatea
specialiştilor consideră renta ca un plus de venit de care pot să beneficieze toţi
subiecţii economici care dispun de condiţii deosebite174.
Desigur, o asemenea interpretare a noţiunii de rentă este destul de largă, chiar
ambiguă. Ce înseamnă condiţii deosebite? Cum apare plusul de valoare? Iată două
întrebări care trebuie să stea în atenţie pentru a clarifica corect noţiunea de rentă.
Condiţiile deosebite vizează situaţia ofertei unui factor sau altul. Dacă oferta este
inelastică, sunt create condiţiile ca o parte din venitul obţinut să îmbrace forma de
rentă.
Renta economică pură (privită ca recompensă a factorilor de producţie) se
referă la venitul obţinut de un factor de producţie - orice factor - care se
caracterizează prin completa inelasticitate a ofertei 175. Acest lucru înseamnă că, sub
aspectul cantităţii nu se vor produce modificări în viitor, indiferent ce preţ se oferă
pentru factorul respectiv. Această caracteristică o are factorul pământ şi uneori un
element sau altul din ceilalţi factori de producţie. De pildă, un cercetător de excepţie
care este angajat de către o firmă, sau un manager cu calităţi deosebite. „Renta este
174
Henri Guitton, Economie politique, vol. II, Paris, Dalloz, 1971, p. 306.
175
Lloyd Atkinson, Economics, Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982, p. 570-571.
245
întotdeauna un extraprofit, condiţionat de faptul că unul dintre factorii de producţie
are un anumit avantaj şi se află în posesia exclusivă a cuiva.”176.
În concluzie, renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor de
producţie care aparţine unei alte persoane. Renta poate fi privită sub două forme:
 materială – ca excedent de bunuri faţă de alţi producători, produse de
calitate superioară, inclusiv situaţii de monopol;
 bănească - ca rentă economică, adică venitul obţinut de către deţinătorul
unui factor de producţie, a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la
creşterea preţului de vânzare.
Cert este că dintre toţi factorii de producţie, pământul îndeplineşte toate
condiţiile pentru a crea renta. De fapt, economiştii clasici au folosit acest factor de
producţie ca să explice natura şi conţinutul categoriei de rentă. Pentru ceilalţi factori,
renta apare numai în situaţii deosebite, respectiv în situaţia în care cantitatea oferită
rămâne neschimbată, deci oferta se caracterizează prin inelasticitate. Trăsătura
distinctă a pământului este că oferta este fixă la nivelul întregii economii, chiar şi în
cazul perioadelor lungi177.
Venitul suplimentar obţinut datorită situaţiei speciale a ofertei în cazul
pământului şi care îmbracă forma de rentă este însuşit de proprietarii pământului,
atât în cazul în care îl lucrează singuri, cu forţe proprii, cât şi în cazul în care îl
arendează.
Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită
proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a
terenului unei alte persoane numită arendaş.
Oferta fixă de pământ înseamnă că renta pe hectar este determinată în mod
exclusiv de cererea pentru pământ. Dacă cererea pentru pământ într-o anumită zonă
geografică este ridicată, atunci şi nivelul rentei va fi mare şi invers, dacă cererea este
scăzută şi renta va fi la fel. Cererea pentru oricare resursă - aşa cum am văzut - este o
cerere derivată, deci renta pe hectar va fi determinată de valoarea de piaţă a
bunurilor obţinute de pe pământ.
Renta obţinută de pe pământurile care sunt utilizate în producţia agricolă este
renta funciară. Cum apare acest venit ?
Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să analizăm situaţia
concretă din agricultură. După cum ştim, oferta de pământ este fixă. În acelaşi timp,
suprafeţele de pământ cu o fertilitate ridicată sunt şi ele limitate. Mai mult, există
diferenţe între suprafeţele de pământ privind poziţia lor faţă de centrele de desfacere
şi aprovizionare. Deci, terenurile cu potenţial productiv sunt limitate. Ele nu sunt
suficiente pentru acoperirea cererii de consum de produse agricole a societăţii.
Drept urmare, oamenii vor atrage în producţia agricolă şi terenuri cu
fertilitate mai redusă. Aceasta înseamnă că la investiţii egale, pe terenuri diferite de
fertilitate, se obţin randamente inegale; la fel se întâmplă dacă pe acelaşi teren se fac
investiţii succesive de capital. Este de fapt efectul concret al acţiunii legii fertilităţii
descrescânde.
Diferenţele de fertilitate între terenuri, ca şi diferenţele de poziţie faţă de
centrele de consum şi aprovizionare generează renta diferenţială. Apariţia ei este
determinată pe de o parte de limitarea terenurilor de potenţial ridicat, precum şi a
celor care au o poziţie mai bună, iar pe de altă parte, de necesitatea cultivării şi a
terenurilor cu fertilitate mai scăzută şi poziţie mai proastă, deoarece nevoile
societăţii de produse agricole impun acest lucru.
176
Virgil Madgearu, Curs de Economie politică, Institutul de cercetări economice Profesor Virgil Madgearu, Bucureşti,
1944, p. 269.
177
David Begg, Stanley Fischer, Rudiger Dornbusch, Economics, McGraw Hill Book Company, 1984, p. 266.
246
Datorită acestui fapt, nivelul preţurilor de vânzare pe piaţă a produselor
agricole va fi determinat de costurile de pe terenurile cu fertilitatea cea mai scăzută,
sau de cele cu poziţia cea mai dezavantajoasă (poziţia dezavantajoasă contribuie la
ridicarea cheltuielilor de transport). Este firesc atunci ca produsele obţinute de pe
terenurile cu fertilitate ridicată, sau cu o poziţie mai avantajoasă să se vândă la
preţurile astfel stabilite, obţinându-se un spor de venit. Acest spor de venit realizat
pe terenurile bune şi foarte bune, ca şi de pe terenurile cu localizare bună şi foarte
bună, constituie un venit suplimentar faţă de veniturile aduse de terenurile cu
fertilitate scăzută, sau cu o poziţie dezavantajoasă. Acest plus de venit îmbracă
forma rentei diferenţiale şi va fi însuşit de către proprietarul de pământ. Cu alte
cuvinte, parcelele de pământ care dau o recoltă mare pe hectar vor determina o rentă
mai mare decât parcelele cu o producţie mai mică pe hectar. Desigur, cererea pentru
parcelele cu fertilitate ridicată va fi mai mare decât pentru parcelele cu fertilitate mai
mică. VMP (venitul marginal al produsului) pentru o suprafaţă de pământ cu mare
fertilitate va depăşi VMP pentru o suprafaţă similară, dar cu fertilitate mai scăzută.
La fel se întâmplă şi în cazul diferenţei de poziţie. Renta este mai mare în zonele
cele mai importante. Putem spune că în primul caz se obţine renta diferenţială de
fertilitate şi, în al doilea caz, renta diferenţială de poziţie.
Rentă diferenţială se obţine şi datorită randamentului inegal al investiţiilor
succesive de capital pe aceeaşi suprafaţă sau pe terenuri diferite 178. Formarea ei este
rezultatul promovării unei agriculturi intensive, generată de creşterea continuă a
nevoilor de consum de produse agricole ale societăţii şi, desigur, de realizările în
ştiinţa şi tehnica cultivării plantelor şi creşterii animalelor.
Ce se întâmplă în cazul terenurilor cu cea mai scăzută fertilitate, sau cu poziţia
cea mai proastă? Vor da şi ele rentă? Dacă da, cum?
Unii specialişti susţin că şi aceste terenuri vor da rentă, dar care rezultă din
mişcarea preţurilor produselor agricole. Nevoia de produse agricole, deci cererea
mare în comparaţie cu oferta, va duce la ridicarea preţurilor produselor agricole,
astfel încât se va obţine un surplus de venit şi de pe aceste terenuri, surplus care va
îmbrăca forma de rentă, cunoscută sub denumirea şi de rentă absolută.
Renta, în condiţiile în care proprietarul de pământ nu se ocupă personal de
cultivarea acestuia, îmbracă forma arendei.
Renta se întâlneşte nu numai în agricultură, ci este prezentă oriunde factorul
pământ participă la activitatea economică. O întâlnim în construcţii, ca rentă de
poziţie, în industria extractivă, ca rentă minieră etc.
Pe lângă tipurile de rentă amintite mai sus, mai distingem:
 renta de monopol – obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi
foarte mici de bunuri, de calitate excepţională, foarte căutate de consumatori.
Renta de monopol reprezintă un supraprofit obţinut prin practicarea unor
preţuri de monopol la aceste produse;
 renta minieră – reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine
sau de terenuri bogate în resurse minerale care pot fi exploatate cu cheltuieli
reduse;
 renta de raritate – este rezultatul restrângerii resurselor economice din cauza
condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute
artificial;
 renta industrială sau comercială – reprezintă surplusul de venit obţinut de
firmele mari prin practicarea unor preţuri scăzute faţă de cele ale micilor firme;
 rentă conjuncturală – reprezintă profitul obţinut de unii agenţi economici în
178
Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale, renta reprezintă diferenţa dintre valoarea socială şi cea individuală
obţinută pe terenurile mai fertile sau cu o poziţie mai avantajoasă faţă de piaţă.
247
urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile acestora
erau reduse şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut.
Care sunt factorii de producţie care pot primi ca venit renta şi în ce condiţii?
Când apare renta diferenţială?
1) Diferenţierile salariale.
2) Dobânda internă, finanţarea externă şi deficitul bugetar în România în
perioada actuală
3) Opinii actuale despre rolul monedei şi al ratei dobânzii în teoria keynesistă


1) Salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii, ci ca preţ al
…………………………………………………………………….
2) Salariul în acord este forma de plată pe ……………….., în funcţie de
01:30 ………………. sau de ………………………….
3) În cazul concurenţei perfecte, firma nu are control asupra nivelului salariului
existent pe piaţa muncii, dar poate ajusta ……………………….. în acord cu
........................................
4) Monopsonul poate ridica nivelul salariului în vederea ……………………….
până la punctul în care ………………………………...
5) În afara situaţiei de monopson, stabilirea salariului minim de către stat are ca
efect ………………………., dar şi ………………………………………...
6) Statul nu intervine în legătură cu limita ……………… a salariilor, aceasta
rezultând din ………………………………..
7) Ceea ce se obţine ca excedent peste costul total este …………………., care
este venitul ce-l răsplăteşte pe întreprinzător pentru …………………………..
8) Pentru constituirea dobânzii este necesară existenţa capitalului lichid, dar
trebuie ca posesorul acestuia să ………………………………, adică să amâne
……………………
9) Dacă creşte rata dobânzii la creditele pe termen scurt, se va reduce
…………………….., ceea ce va duce la ……….. ratei dobânzii pentru acest tip de
credite, paralel cu ……………………
10) Renta economică pură reprezintă ………………………… care se
caracterizează prin …………………………………………….

1) În economia modernă, menajele primesc de la firme:
a) împrumuturi pentru investiţii;
b) economii;
c) taxe şi impozite;
d) plăţile pentru recompensa factorilor.
248
2) Salariul:
a) a existat din momentul în care factorul muncă a participat la procesul de
producţie;
b) nu are bază contractuală;
c) reprezintă cea mai puţin frecventă formă de venit;
d) este un preţ al închirierii factorului muncă.
3) În cazul aplicării formei de salarizare în regie:

a) munca este uşor de normat;
b) plata se face şi în funcţie de numărul de operaţii executate;
c) plata se face în funcţie de timpul lucrat;
d) salariul real este egal cu salariul nominal.
4) În cazul pieţei muncii cu concurenţă perfectă:

a) forţa de muncă nu este omogenă din punctul de vedere al pregătirii;
b) salariul fiecărui lucrător este identic cu al celorlalţi;
c) cererea firmei pentru factorul muncă diferă de curba venitului marginal al
produsului factorului;
d) la preţul de pe piaţă al muncii, curba ofertei este identică cu cea a venitului
marginal.
5) Sistemul de salarizare:
a) este alcătuit numai din formele de salarizare şi elementele acestora;
b) nu include instrumentele de determinare şi acordare a salariilor;
c) constituie baza de calcul a salariilor individuale;
d) este stabilit de firmă, fiind exclusă intervenţia statului.
6) Sporurile la salariul de bază nu cuprind plăţile pentru:

a) cota parte din profitul repartizat salariaţilor;
b) condiţiile periculoase de muncă;
c) orele prestate în zilele nelucrătoare;
d) izolare.
7) Diferenţierea salariilor se face întotdeauna în funcţie de:

a) vârstă;
b) rasă;
c) sex;
d) calificare.
8) Profitul normal:
a) nu cuprinde munca proprietarilor firmei;
b) se include în costul contabil;
c) poate fi egal cu zero;
d) este egal cu profitul supernormal.
9) Profitul nu reprezintă:
a) un element rezidual al activităţii economice a firmelor;
b) o formă de venit cu bază contractuală;
c) o variabilă dependentă de concurenţă;
d) un venit aleatoriu.
249
10) În situaţia de monopol:
a) maximul de profit se obţine când venitul marginal este egal cu costul marginal;
b) costul mediu este egal cu profitul supernormal;
c) profitul normal nu se include în cost;
d) costul mediu este mai ridicat în perioada lungă.
11) Profitul nu:

a) reprezintă criteriul cel mai important de apreciere a activităţii globale a firmelor;
b) este elementul esenţial în echilibrarea cererii şi ofertei pe piaţă;
c) impulsionează pe întreprinzători în organizarea producţiei;
d) determină acceptarea riscului de către întreprinzători.
12) Dobânda reprezintă:

a) venit al factorului de producţie capital fizic;
b) capitalul lichid utilizat de întreprinzători;
c) preţul plătit de debitor pentru dreptul de folosire a împrumutului;
d) suma cheltuielilor viitoare efectuate de creditor.
13) Amortismentele capitalului fix:

a) se utilizează numai de către firme pentru înlocuirea capitalului circulant;
b) fiind depuse la bănci, constituie una din sursele capitalului de împrumut;
c) sunt utilizate numai pe piaţa obligaţiunilor;
d) reprezintă partea din profit care rămâne după ce s-au plătit dividendele.
14) Pentru o firmă, este profitabil să realizeze investiţii pe baza capitalului de

împrumut când:
a) există o cerere mai mare de credite pe piaţă;
b) rata dobânzii este cel mult egală cu eficienţa marginală a investiţiei;
c) rata profitului se reduce;
d) rata de revenire a capitalului este mai mică decât rata dobânzii.
15) Dobânda şi rata dobânzii:

a) sunt numai rezultatul confruntării cererii şi ofertei de capital de împrumut;
b) se formează numai pe pieţele cu concurenţă perfectă şi monopolistică;
c) pot fi privite şi ca răsplată pentru economisire şi aşteptare;
d) manifestă o tendinţă continuă de creştere în timp.
16) Dobânda compusă:

a) se constituie numai pe termen scurt;
b) se calculează la suma capitalizată a dobânzilor anterior percepute în plus faţă de
suma iniţială;
c) este influenţată numai de măsurile de politică monetară;
d) este întotdeauna mai mare decât nivelul corespunzător punctului de echilibru.
17) Rata nominală a dobânzii:

a) reprezintă dobânda netă;
b) este mai mică decât rata reală în economiile contemporane;
c) nu cuprinde prima de asigurare contra riscurilor creditorilor;
d) are o valoare mai mare în perioadele în care inflaţia se manifestă mai puternic.
250
18) Rata dobânzii este influenţată invers proporţional de:
a) costul procesului de acordare a împrumutului;
b) rata profitului;
c) oferta de capital de împrumut;
d) risc.
19) Renta economică:

a) este forma de venit care se primeşte numai de factorul de producţie pământ;
b) desemnează un venit obţinut fără muncă;
c) poate fi obţinută de oricare dintre factorii de producţie a căror ofertă este perfect
inelastică;
d) revine numai celor care sunt lipsiţi de alte surse de venit.
20) Renta funciară:

a) este mai mare decât venitul marginal al factorului pământ;
b) se formează în condiţii de exces de cerere pe piaţă;
c) manifestă tendinţa de reducere continuă;
d) tinde în permanenţă către nivelul de echilibru.

1) Salariul:
a) este, în prezent, cea mai frecventă formă de venit;
b) este privit numai ca preţ al muncii;
c) revine factorului muncă în anumite condiţii social – economice;
d) este venit contractual.
A = a+b; B = a+b+c; C = a+c+d; D = b+d.
2) Salariul în acord:
a) este o formă de plată pe individ sau în grup;
b) poate fi numai direct sau progresiv;
c) se determină în funcţie de cantitatea de produse sau operaţii executate;
d) se utilizează când munca nu este dificil de normat.
A = a+c+d; B = b+d; C = a+b+d; D = a+b+c.
3) În situaţia de monopol pe piaţa muncii:

a) sindicatele nu pot determina creşterea salariilor peste nivelul corespunzător
concurenţei perfecte;
b) în general, numărul de angajaţi este mai mic decât în cazul concurenţei perfecte;
c) substituirea factorilor de producţie se face numai în funcţie de preţul acestora;
d) sindicatele au o influenţă însemnată şi asupra îmbunătăţirii condiţiilor de muncă.
A = a+c+d; B = a+b+c; C = a+d; D = b+d.
4) Diferenţierea salariilor se face pe baza:

a) diferenţelor de calificare;
b) vârstei ;
c) sistemului de normare a muncii;
d) tipului de piaţă a muncii.
A = a+b; B = a+b+d; C = a+b+c; D = a+b+c+d.
251
5) Munca întreprinzătorului este recompensată cu profit ca plată pentru:
a) inovaţie;
b) management;
c) speculaţie comercială;
d) incertitudinile din evoluţia pieţei.
A = a+b+d; B = a+c+d; C = b+c; D = a+b+c.
6) Profitul:
a) este influenţat de concurenţă;
b) nu are bază contractuală;
c) se poate calcula numai la nivel microeconomic;
d) este supus impozitării.
A = a+b+c+d; B = a+b+c; C = a+b+d; D = b+c+d.
7) Maximizarea profitului:
a) se referă la profitul normal;
b) presupune creşterea eficienţei firmei;
c) implică posibilitatea agenţilor economici de a influenţa chiria plătită pentru
factorii de producţie;
d) se realizează, de fapt, maximizând profitul economic;
A = b+ d; B = a+b+c; C = a+b+d; D = b+c+d.
8) Dobânda:
a) revine capitalului lichid;
b) se plăteşte din profitul obţinut pentru creditele de consum ;
c) este impusă celui care împrumută de cel ce solicită împrumutul;
d) nu se formează numai pe piaţa monetară.
A = a+b; B = b+d; C = a+d; D = c+d.
9) Economiile populaţiei depuse la instituţiile bancare:

a) sunt utilizate de acestea pentru acordarea de împrumuturi;
b) pot fi acordate ca împrumuturi numai pe termen scurt;
c) sunt rezultatul confruntării dintre înclinaţia marginală spre consum şi cea spre
economisire;
d) sunt parte a economiilor guvernului.
A = a+b+c; B = a+d; C = a+b+d; D = a+c.
10) Dacă rata dobânzii se reduce:

a) scade cererea de capital de împrumut;
b) cresc veniturile producătorilor care au luat capitalul cu împrumut;
c) creşte cererea de bunuri de consum;
d) se reduce profitul din dobânzi al băncilor.
A = a+c+d; B = a+b+c; C = b+c+d; D = a+b+d.
11) De regulă, rata dobânzii creşte când:

a) creşte riscul;
b) scade rata inflaţiei;
c) creşte rata profitului;
d) scade oferta de capital de împrumut.
A = a+c+d; B = b+c+d; C = a+b+d; D = a+b+c.
252
12) Când statul adoptă măsura de plafonare a ratei dobânzii:
a) rata dobânzii se află la nivelul de echilibru;
b) oferta de capital de împrumut creşte;
c) cererea de capital de împrumut creşte;
d) se manifestă o cerere nesatisfăcută de capital de împrumut.
A = a+b; B = b+d; C =a+c; D= c+d.
13) Renta economică:

a) poate fi obţinută de oricare dintre factorii de producţie;
b) determină modificarea direct proporţională a ofertei pentru factorul respectiv;
c) nu se obţine niciodată de către factorul de producţie pământ;
d) revine factorilor de producţie a căror ofertă este perfect inelastică.
A = a+d; B = c+d; C = a+b; D = a+c.
14) Pentru factorul de producţie pământ:

a) cererea se poate reprezenta grafic sub forma unei curbe descendente;
b) renta se situează întotdeauna la nivelul de echilibru;
c) oferta pe piaţă nu este perfect inelastică;
d) renta este determinată numai de cerere.
A = a+b+d; B = a+b+c; C = a+c+d; D = b+c+d.

1) 1) a) Salariul s-a generalizat odată cu orânduirea feudală.
b) Salariul apare ca venit al factorului muncă în anumite condiţii social -
economice.
2) a) Salariul mixt este constituit dintr-o sumă fixă şi o sumă variabilă.

b) Salariul mixt nu este o formă de salariu nominal.
3) a) În economia de piaţă, firmele sunt libere să-şi stabilească propriul sistem de

salarizare, respectând prevederile legale.
b) În economia de piaţă, guvernul nu poate stabili niveluri maxime de salarii pe
categorii de salariaţi.
4) a) Dacă întreprinzătorul nu este proprietarul unora dintre factorii de producţie, el

obţine profit normal.
b) În structura profitului normal este cuprinsă remuneraţia pentru muncă, dar şi
cea pentru capital.
5) a) Speculaţia comercială este unul din motivele pentru care profitul se cuvine
întreprinzătorului.
b) Profitul este o răsplată a riscului asumat de întreprinzător, dar nu şi a muncii
acestuia.
6) a) Maximizarea profitului se referă la profitul total.

b) Întreprinzătorii nu pot influenţa mărimea profitului normal în vederea
maximizării profitului.
7) a) Dintre funcţiile profitului, cea de control asupra activităţii firmelor este mai
puţin importantă decât celelalte.
b) Funcţia de stimulare a iniţiativei economice determină acceptarea riscului de
253
către întreprinzători.
8) a) Capitalul lichid împrumutat de întreprinzători se transformă în capital fizic.

b) Dobânda la creditele pentru consum se plăteşte din profitul obţinut.
9) a) Forma cea mai importantă de dobândă este cea de pe piaţa obligaţiunilor.

b) Economiile firmelor sunt surse ale capitalului de împrumut şi sunt o parte din
profitul obţinut de acestea.
10) a) Cererea de capital de împrumut depinde de productivitatea capitalului fizic.

b) Cererea de capital de împrumut nu depinde de eficienţa marginală a investiţiei.
11) a) Un nivel scăzut al ratei dobânzii avantajează toţi agenţii economici.

b) Rata dobânzii este influenţată direct proporţional de rata inflaţiei.
Răspunsuri:
1) închirierii factorului muncă, a capacităţii
de a munci a unor oameni liberi juridic şi
economic.
2) individ sau în grup; cantitatea de obiecte
realizate de individ sau de grup ; operaţii
executate.
3) cantitatea de muncă pe care o angajează;
evoluţia venitului marginal al produsului.
4) atragerii de noi muncitori; costul
marginal pe factor egalează venitul marginal
al produsului.
5) creşterea salariilor; o reducere a angajării
pretutindeni.
6) superioară; negocierile şi posibilităţile
financiare ale fiecărei firme.
7) profitul economic sau supraprofitul;
întemeierea şi buna funcţionare a firmei.
8) dorească să împrumute acest capital;
satisfacerea unor cheltuieli prezente în
favoarea unora de perspectivă.
9) cererea de credite pe termen scurt;
reducerea; creşterea ratei dobânzii la
creditele pe termen lung.
10) venitul obţinut de oricare dintre factorii
de producţie; completa inelasticitate a
ofertei.
Alegeţi răspunsul corect 1. d 2. d 3. c 4. b 5. c 6. a 7. d 8. c 9. b 10. a
11. b 12. c 13. b 14. b 15. c 16. b 17. d 18. c
19. c 20. d
Alegeţi combinaţia de 1. C 2. A 3. D 4. B 5. D 6. C 7. A
răspunsuri corectă 8. C 9. D 10. C 11. A 12. D 13. A 14. C
Stabiliţi valoarea de adevăr a 1. aF bA 2. aA bF 3. aA bF 4. aF bA
următoarelor propoziţii 5. aA bF 6. aA bF 7. aF bA 8. aA bF
9. aF bA 10. aA bF 11. aF bA
254
10.9. Rezumat
Producţia de bunuri şi servicii se poate realiza numai prin utilizarea şi

combinarea factorilor de producţie;
Implicarea factorilor de producţie în activităţi economice atrage necesitatea
recompensării lor, apărând astfel în societate următoarele venituri primare sau
funcţionale: salariul care revine posesorilor muncii; renta care revine
posesorilor pământului atras în circuitul economic; profitul ce revine
întreprinderilor şi dobânda care revin posesorilor de capital;
Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă ca urmare a participării
01:50 acestuia la activitatea economică;
El se apreciază ca un instrument de măsură şi calcul pentru venitul ce îl
încasează salariatul care execută nemijlocit munca, împreună cu ceilalţi factori
de producţie. Salariul este şi un mijloc de comunicare a întreprinderii cu
exteriorul, constituind atât o premisă, cât şi un rezultat pentru activitatea
întreprinderii;
În viziunea contemporană, salariul este definit pe baza teoriei neoclasice,
avându-se în vedere exigenţele mecanismului concurenţial al pieţei muncii, ca şi
cele care decurg din contextul social-economic;
Salariul este un venit ce recompensează munca depusă, adică preţul muncii
închiriate şi utilizate de un întreprinzător pe bază de contract;
Salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al muncii ci ca preţ al închirierii
factorului muncă, a capacităţii de a munci, a unor oameni liberi juridic şi
economic şi desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca depusă de către
aceşti oameni;
Salariul nominal este reprezentat de suma de bani pe care salariatul o primeşte
în urma închirierii capacităţii sale de muncă. Salariul nominal reprezintă suma
de bani pe care o primeşte angajatul pentru munca prestată, exprimat în preţurile
curente de piaţă, în termeni inflaţionişti;
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu
salariul nominal. Acesta este influenţat de mai mulţi factori: salariul nominal
(direct proporţional) şi preţul bunurilor de consum (invers proporţional).
Salariul real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistenţă şi de servicii pe
care salariaţii şi le pot procura cu salariul nominal. Deci, salariul real exprimă
puterea de cumpărare a salariului nominal;
Salariul în sine este doar o componentă, este drept, foarte importantă, a unui
sistem coerent care este sistemul de salarizare. Acesta este format din ansamblul
normelor juridice şi economice, al principiilor, obiectivelor, formelor de
salarizare şi elementelor acestora, al metodelor şi instrumentelor de determinare
(stabilire) şi acordare a salariilor;
Elementele sistemului de salarizare sunt salariul de bază, sporurile şi adaosurile
la acesta. Desigur, elementul principal este salariul de bază. El se stabileşte
pentru fiecare salariat în raport cu calificarea, importanţa, complexitatea
lucrărilor şi atribuţiilor de serviciu, pregătirea şi competenţa profesională;
Diferenţierea salariilor, pe categorii de salariaţi şi în interiorul acestora, pune în
evidenţă existenţa unor factori de influenţă care sunt luaţi în considerare atunci
când se concep sistemele de salarizare la nivelul firmelor;
Profitul, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă
bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică;
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de
producţie al acesteia, cu alte cuvinte el este excedentul preţului de vânzare
255
asupra preţului de cost;
Profitul normal apare ca o componentă a costului de producţie şi deci şi a
costului mediu şi marginal. În structura lui intră atât o remuneraţie de muncă,
cât şi una de capital;
Profitul economic reprezintă venitul obţinut de cei care întemeiază, organizează
şi administrează o firmă - întreprinzătorii - şi care sunt proprietarii bunurilor
produse de către firmă;
În concluzie, se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. El
poate fi privit ca un element rezidual al activităţii economice a firmelor. Spre
deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are baza contractuală, depinzând de
succesul în afaceri şi de norocul întreprinzătorului de a nu întâlni o concurenţă
distrugătoare, derapaje politice, financiare etc., restrângeri sau limitări
legislative ş.a;
Rata profitului este o mărime relativă reflectând raportul procentual dintre
profitul obţinut de către un agent economic într-o anumită perioadă de
timp(masa profitului) şi costurile aferente acestuia;
Toţi agenţii economici sunt interesaţi nu numai în a obţine profit ci a obţine cât
mai mult, respectiv în a-l maximiza. Cu cât profitul obţinut este mai mare cu
atât rentabilitatea, eficienţa firmei este mai mare;
Maximum de profit economic este atins la acel nivel al producţiei la care venitul
marginal egalează costul marginal, iar curba costului marginal este în creştere;
Dobânda apare atunci când posesorul capitalului transferă capitalul său, prin
împrumut, unui întreprinzător. Este vorba de capital „lichid”, respectiv capitalul
aflat sub formă bănească;
Dobânda în sens larg înseamnă venitul sau remunerarea unui capital antrenat
într-o activitate economică oarecare, cu risc normal în raport cu capitalul
respectiv avansat;
Pornind de la definiţia dobânzii, rata acesteia exprimă nivelul preţului la care
poate fi dobândit împrumutul, acceptat de solicitant. În mod concret, rata
dobânzii se determină ca un raport procentual între mărimea dobânzii totale şi
capitalul împrumutat;
Atunci când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii care
acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul poate interveni în sensul
stopării acestui proces, stabilind un plafon maxim al ratei dobânzii;
Renta economică pură (privită ca recompensă a factorilor de producţie) se referă
la venitul obţinut de un factor de producţie - orice factor - care se caracterizează
prin completa inelasticitate a ofertei;
Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită
proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de
folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş;
Renta obţinută de pe pământurile care sunt utilizate în producţia agricolă este
renta funciară;
Rentă diferenţială se obţine şi datorită randamentului inegal al investiţiilor
succesive de capital pe aceeaşi suprafaţă sau pe terenuri diferite;
Formarea ei este rezultatul promovării unei agriculturi intensive, generată de
creşterea continuă a nevoilor de consum de produse agricole ale societăţii şi,
desigur, de realizările în ştiinţa şi tehnica cultivării plantelor şi creşterii
animalelor;
Renta se întâlneşte nu numai în agricultură, ci este prezentă oriunde factorul
pământ participă la activitatea economică. O întâlnim în construcţii, ca rentă de
poziţie, în industria extractivă, ca rentă minieră etc.
256
10.10. Bibliografie

 Guitton Henri, Economie politique, vol. II, Paris, Dalloz, 1971;
 Manolescu Gheorghe, „Politici economice”. Editura Economică, Bucureşti,
1997;
 Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti,
2004;
 Popescu Constantin, Gavrilă Ilie, Ciucur Dumitru, „Teorie economică
generală, vol. II, Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, 2005;
 Ştefănescu I. T., Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
2001;
257
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11. ECHILIBRELE ŞI DEZECHILIBRELE
ECONOMICE
Cuprins
11.1. Obiective
11.3. Echilibrul economic
11.4. Dezechilibrele economice
11.5. Inflaţia – concept, cauze, consecinţe
11.6. Politicile antiinflaţioniste
11.7. Piaţa muncii
11.8. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă
11.12. Rezumat
11.13. Bibliografie
11.1. Obiective
Unitatea de învăţare 11 - Echilibrele şi dezechilibrele economice, în care veţi
studia cum se formează echilibrul economic dar şi cauzele apariţiei dezechilibrelor,
respectiv inflaţia şi şomajul.
 Definiţi principalele tipuri de echilibre ale economiilor naţionale;
 Analizaţi echilibrul economic în viziunea teoriei economice;
 Definiţi dezechilibrele economice şi tipologia acestora;
 Definiţi cererea şi oferta agregată;
 Înţelegeţi fluctuaţiile economice şi ciclurile economice;
 Identificaţi principalele politici anticriză;
 Definiţi inflaţia şi formele sale;
 Analizaţi politicile antiinflaţioniste;
 Definiţi piaţa muncii şi cererea şi oferta de muncă;
 Analizaţi şomajul, formele şi consecinţele sale;
 Înţelegeţi principalele căi de combatere a şomajului.
11.3. Echilibrul economic
Echilibrul macroeconomic este o necesitate în evoluţia economiei

00:00 naţionale.
Echilibrul economic este starea spre care tinde piaţa naţională în
ansamblul ei, precum şi pieţele specifice (piaţa bunurilor economice, piaţa
monetară, piaţa capitalurilor, piaţa muncii etc.) şi se caracterizează prin
egalitatea dintre cerere şi ofertă sau o diferenţă nesemnificativă între ele astfel
încât nu apar tensiuni sociale şi economia funcţionează normal.
Egalitatea dintre cerere şi ofertă reprezintă condiţia generală de echilibru.
Corelaţiile dintre pieţele specifice fac ca unele echilibre să antreneze efecte sau
258
influenţe asupra altor pieţe, dar manifestarea echilibrului pe o piaţă nu atrage
automat egalitatea cerere-ofertă pe altă piaţă. Cu alte cuvinte, în aceeaşi
perioadă, pot exista echilibre economice pe unele pieţe şi dezechilibre pe altele.
Echilibrul economic poate fi general sau parţial, static sau dinamic.
Echilibrul general constă în starea de egalitate dintre cererea şi oferta din
toate sferele sistemului economic. El se manifestă ca tendinţă, prin efectul de
antrenare în economia naţională a echilibrului pe piaţa bunurilor economice.
Echilibrul general este pus în evidenţă de indicatori globali cum sunt:
producţia naţională, cererea globală, masa monetară, rata şomajului, rata
inflaţiei, etc.
Din punct de vedere teoretic, echilibrul economic cuprinde, înainte de toate,
egalitatea dintre ofertă şi cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor, în funcţie de
evoluţia acestui raport având loc adoptarea deciziilor de către agenţii economici.
Ca urmare, pentru toate pieţele, condiţia de echilibru este ca nivelul
producţiei, sau oferta globală (Y) să fie egală cu cererea globală (D).
Y=D
Dacă se are în vedere faptul că cererea globală cuprinde cererea pentru
bunurile de consum (C) şi cererea pentru bunurile de investiţii (I), iar venitul
(producţia) este destinat consumului şi economiilor (S), se obţin următoarele relaţii:
D=C+I
Y=C+S
de unde, pe baza relaţiei:
Y=D
rezultă că:
C+S=C+I
Se ajunge deci la una din ecuaţiile de echilibru formulate în teoria keynesiană:
S=I
Din analiza acestor relaţii rezultă că egalitatea economiilor şi investiţiilor (S = I) este
echivalentă cu egalitatea dintre oferta globală şi cererea globală (Y=D). Prin urmare,
relaţia Y=D reprezintă condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor economice.
Principalele echilibre spre care tind economiile naţionale sunt:
 creşterea economică pozitivă, adică situaţia de creştere a venitului
naţional pe locuitor;
 ocuparea deplină a resurselor de muncă, adică menţinerea şomajului în
limitele ratei naţionale, considerată necesară pentru stimularea
procesului investiţional;
 stabilitatea nivelului general al preţului, adică inexistenţa inflaţiei şi
menţinerea corelaţiei dintre cererea şi oferta de monedă;
 repartiţia echilibrată a veniturilor, adică situaţia economiei bazate pe
fluxurile băneşti ce reflectă circulaţia reală a factorilor de producţie şi
mărfurilor şi serviciilor;
 echilibrul balanţei comerciale şi de plăţi, adică egalitatea dintre import şi
export şi respectiv dintre încasările şi plăţile ocazionate de formele
pieţei mondiale.
Echilibrul parţial reprezintă starea spre care tind două elemente ale
aceleiaşi pieţe sau pieţe diferite, cum sunt: producţie şi consum, mărfuri oferite
spre vânzare şi capacitate de cumpărare, venituri şi cheltuieli publice, economii
şi investiţii.
Echilibrul static caracterizează tendinţa de egalitate a cererii şi ofertei de
pe o piaţă pe termen scurt.
Echilibrul dinamic constă în tendinţa pieţei generale sau specifice către
egalitatea cerere-ofertă pe termen mediu sau lung.
259
Este situaţia normală a unei economii în evoluţie, care cunoaşte alternativ
stări ascendente şi descendente.
În teoria economică se fac frecvent referiri la câteva concepţii şi tipuri de
echilibru economic. Primul dintre ele, pe larg analizat în teoria economică, este
echilibrul în viziunea şcolii neoclasice, care se bazează pe studiul mişcării
economice pe termen scurt. Se mai numeşte şi echilibru concurenţial. Acest echilibru
reprezintă o referinţă larg utilizată, explicit sau implicit, în teoria creşterii economice
generalizate179.
Echilibrul concurenţei constă în descrierea situaţiei finale către care tinde, mai
mult sau mai puţin, o economie care cunoaşte simultan (cumulativ) libertatea totală a
alegerilor consumatorului şi multiplicitatea întreprinderilor în fiecare sector de
producţie.
Fiecare din aceste echilibre mai mult sau mai puţin durabile este cel în care
domneşte utilizarea deplină a forţei de muncă şi a capitalului.
În formularea sa cea mai dezvoltată, această formă de echilibru a fost
fundamentată de Leon Walras180, care, printr-un sistem matematic dezvoltat a
demonstrat că într-un sistem de concurenţă pură şi perfectă, preţul fiecărui produs
este egal cu preţul său de revenire şi că la acest preţ se asigură alocarea optimă a
resurselor şi folosirea factorilor de producţie. Deşi modelul respectiv a fost mult
supus criticilor, la timpul respectiv, atât pentru imperfecţiunile sale, cât şi din alte
motive181, exegeţii contemporani afirmă că „astăzi, revanşa lui Walras este
spectaculoasă”. Imperfecţiunile matematice ale demonstraţiilor sale au fost treptat
suprimate de economişti, pe această bază dezvoltându-se teoria echilibrului
walrasian. Acest echilibru este cel mai general definit prin sistemul de ecuaţii
formulate de economiştii Arrow şi Debreu182.
Cel de-al doilea model de echilibru, amplu analizat în literatura economică,
este cel formulat de J. M. Keynes. Echilibrul keynesian poate fi definit pe scurt ca o
situaţie determinată numai de investiţii. Keynes a formulat teza că produsul naţional
este determinat de investiţii şi, la rândul său, determină economia (partea care se
economiseşte).
Pentru a înţelege esenţa teoretică a concepţiei lui J. M. Keynes cu privire la
echilibru, reamintim că analiza este macroeconomică, în termeni de flux, iar cadrul
preferat al analizei îl reprezintă economia naţională183.
Echilibru parţial reprezintă situaţia unei pieţe sau a unei ramuri, în care
confruntarea ofertei şi cererii a determinat simultan preţul şi cantitatea produsă.
Conţinutul echilibrului (preţul şi cantitatea) depinde de ofertă şi cerere, orice
modificare a acestora implicând şi o modificare a echilibrului.
Echilibrul bugetar reprezintă starea de concordanţă dintre veniturile şi
cheltuielile statului. Se disting, de asemenea, echilibrul balanţei de comerţ exterior
(import-export) şi al balanţei de plăţi externe.
Prin ce se deosebeşte echilibrul parţial de echilibrul general?
Ce este starea de presiune şi prin ce se caracterizează ea?
179
Dictionnaire de science économique, sub conducerea prof. Alain Cotta, Maison MAME, 1968, p. 204-205.
180
Leon Walras (1834-1910) - economist francez, reprezentant al neoclasicismului
181
Walras propunea naţionalizarea pământului.
182
Jeanne-Marie Albertini, Ahmed Silem, Comprendre les théories économiques. Editions du Seuil, vol. I, Paris, 1986,
p. 82-83.
183
Idem, p. 49.
260
11.4. Dezechilibrele economice
00:20
Dezechilibrul economic reprezintă starea economiei în care se manifestă
un decalaj semnificativ între cererea şi oferta agregate.
Excedentul de ofertă agregată se numeşte presiune, iar de cerere,
absorbţie. În condiţiile presiunii cererea este satisfăcută, producţia frânată,
calitatea produselor creşte, iar consumatorii au un rol important în selecţia
mărfurilor. În plus, producătorii sunt orientaţi spre lansarea de noi produse,
preţurile şi salariile tind să crească, preţul pieţei fiind superior preţul ui de
echilibru.
Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii, adică
O = C, are ca rezultat atât o producţie fără desfacere, cât şi subocuparea forţei
de muncă, şomajul. În acest caz, dezechilibrul economic generează o stare de
presiune, ale cărei trăsături sunt: resursele nu sunt utilizate integral;
subutilizarea capacităţilor de producţie, care generează risipă; concurenţa mai
puternică între vânzători etc.
În schimb, în condiţiile absorbţiei, cererea este nesatisfăcută, producţia
este stimulată, calitatea produselor este aceeaşi, vânzătorul având puterea de
alegere a consumatorilor potrivit unor criterii nediscriminatorii. De asemenea,
şomajul tinde să crească, inflaţia este mare, iar condiţiile de piaţă se
înrăutăţesc, preţul pieţei fiind inferior nivelului de echilibru. Dacă excesul de
ofertă pe piaţa muncii înseamnă şomaj, surplusul de cerere pe piaţa mărfurilor
este rezultatul unei producţii mai mici, al penuriei.
Cererea agregată reprezintă cantitatea cerută din toate bunurile şi
serviciile exprimate în nivelul produsului intern brut într-o economie, în funcţie
de nivelul general al preţurilor.
Cererea agregată este descrescătoare, tendinţa explicându-se pe baza

următoarelor elemente:
 bunăstarea economică. Măsurată prin oferta de bani, bunăstarea
economică scade ca valoare, deoarece dacă nivelul preţurilor creşte,
puterea de cumpărare a monedei scade. Astfel, cumpărătorii devin mai
săraci şi se diminuează cumpărările de bunuri. Invers, la scăderea
preţurilor, cumpărătorilor le sporeşte puterea de cumpărare a monedei şi
prin urmare şi capacitatea de a achiziţiona mai multe mărfuri şi servicii.
 rata dobânzii. Sporirea cererii de monedă în condiţiile unei oferte fixe,
duce la majorarea ratei dobânzii. Aceasta va genera ulterior diminuarea
cererii de monedă şi deci, şi de mărfuri şi servicii.
 exportul net. Atunci când nivelul general al preţurilor creşte, bunurile de
import se ieftinesc comparativ cu produsele naţionale, crescând cererea
pentru importuri. În aceste condiţii diferenţa dintre export şi import,
adică exportul net se reduce şi fiind o componentă a produsului intern,
acesta se diminuează.
Evoluţia cererii agregate este determinată de numeroşi factori între care:
variaţia cererii de mărfuri, a cheltuielilor pentru investiţii, modificarea cererii
guvernamentale de mărfuri şi servicii, variaţia exportului net.
261
Oferta agregată desemnează cantităţile oferite din bunurile şi serviciile
dintr-o economie la anumite nivele generale de preţ. Oferta agregată este
ascendentă şi prezintă caracteristici diferite în funcţie de orizontul de timp pe
care se manifestă.
Principalele variabile economice (producţie, preţuri, ocupare, venituri,
investiţii) precum şi activitatea economică în ansamblul său, cunosc o evoluţie
oscilantă, caracterizată prin înregistrarea succesivă a unor tendinţe ascendente
şi descendente.
Cu alte cuvinte, activitatea economică este fluctuantă.
Fluctuaţiile pot fi sezoniere şi se derulează în condiţii previzibile având
caracter social sau natural, accidentale, de durată variabilă, având caracter mai
mult sau mai puţin previzibil, fiind generate de cataclisme naturale, evenimente
sociale şi politice, etc. şi ciclice pe diverse intervale de timp fiind explicabile în
linii generale de modul specific de evoluţie a eficienţei utilizării factorilor de
producţie.
Ciclicitatea în economie reprezintă starea normală de evoluţie a
activităţii economice dintr-o ţară şi constă în alternanţa faptelor ascendente cu
cele descendente.
Ciclul economic este perioada de la un moment de cotitură la altul de
aceeaşi natură, adică perioada de la o criză la alta sau de la un punct de cotitură
superior, la următorul.
În funcţie de timpul pe care se derulează, ciclurile economice pot fi:
 cicluri lungi sau seculare (Kondratieff) care se manifestă pe termen lung,
pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, fiecare fază având o durată de
50-60 de ani. Cauza de la baza ciclurilor lungi constă în inovaţie şi
organizarea producţiei, adică evoluţia ciclică a inovaţiei, tehnologiei.
Metoda lui Kondratieff are la bază analiza mecanismelor preţurilor; perioadele
ascendente în analiza sa se caracterizau printr-o mişcare continuă a preţurilor
cu ridicata, iar cele descendente, dimpotrivă, prin scăderea indicelui general al
acestor preţuri. Această evoluţie a preţurilor corespunde, după el, „uzurii,
reînnoirii şi măririi bunurilor de capital fix, a căror producere necesită
investiţii şi un proces lung”; vor exista astfel mari valuri tehnice, care vor
antrena unde economice; în faza difuzării, acumularea se amplifică, rata
profitului creşte, dar odată cu generalizarea noii tehnici, concurenţa reduce
ratele profitului şi supraacumularea devine intolerabilă. Dezvoltarea
economică este influenţată, desigur, de numeroşi factori economici, tehnici,
social-culturali etc. În acest spirit, în alte abordări, tipologia ciclurilor
economice este pusă în legătură cu: interacţiunea şi dinamica diferită a
indicatorilor care caracterizează formarea şi evoluţia principalelor componente
ale aparatului productiv; efectul-ecou al proceselor demografice; reproducţia
capitalului fix; caracteristicile resurselor de materii prime şi energie; ciclurile
progresului tehnico-ştiinţific; mecanismul de funcţionare a economiei;
 cicluri decenale sau pe durate medii (cicluri Juglar184), cuprinse între 6 şi
10 ani. Acestea sunt cicluri de afaceri. Prin ciclu se înţelege fie ansamblul
de fenomene care se realizează într-o ordine determinată, prin alternanţa
fazelor de dezvoltare şi prosperitate cu cele de depresiune, fie fluctuaţiile
recurente ale activităţii economice, fie perioada de timp de la începutul unei
crize până la începutul alteia. Criza economică poate fi definită ca o
manifestare a unor perturbări şi dereglări de amploare în desfăşurarea
184
Cicluri decenale sau cicluri Juglar (lucrarea elaborată de economistul francez Clement Juglar „Crizele comerciale şi
revenirea lor periodică în Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite” - 1860)
262
activităţii economice şi inversarea de la faza ascendentă la cea descendentă a
ciclului, exprimată prin creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea
producţiei, prin scăderea preţurilor (până la cel de-al doilea război mondial),
prin şomaj şi căderea cotaţiilor bursiere. Crizele economice pot fi ciclice şi
neciclice, locale, regionale, naţionale şi mondiale, sau crize industriale,
comerciale, valutar-financiare etc. In primul rând, crizele actuale sunt
crize de supraproducţie. În al doilea rând, crizele ciclice nu se rezumă la o
ramură sau la un sector de activitate, ci cuprind diferite ramuri şi sectoare,
economia naţională şi, în anumite condiţii, economia mondială. În al treilea
rând, crizele sunt periodice şi definesc ciclurile economice, indiferent dacă în
analiza teoretică ele sunt situate la începutul sau la sfârşitul acestora. Ele s-au
repetat la intervale de 8-11 ani. Astfel, pentru perioada de timp dintre 1825,
când o criză economică a cuprins economia Angliei şi 1938, analiştii au
desprins 13 cicluri185 Juglar, cu o durată ceva mai mare de opt ani. Cele mai
puternice crize au fost cele din 1873 şi 1929-1933. Ele au consecinţe
economice şi sociale importante;
 cicluri scurte sau pe durată mică (sau Kitchin, de la numele economistului
american care în 1923 a pus în evidenta aceste cicluri), în general de câteva
luni, până la câţiva ani fiind generate în special de variaţia stocurilor , care
se intercalează în interiorul ciclurilor decenale. Literatura de specialitate
consemnează şi unele cicluri specifice, ciclurile „intermediare", care se
manifestă în domeniul construcţiilor surprinzând mişcarea capitalului
imobilizat în această activitate, precum şi în domeniul agricol, reflectând linia
sinuoasă pe care raportul cerere-oferta o parcurge.
În vederea atenuării efectelor negative ale dezechilibrelor se intervine
prin politici macroeconomice, în special: politica monetară, fiscală şi a
cheltuielilor publice(fundamentate de J. M. Keynes).
Astfel, politica monetară permite majorarea ratei dobânzii în fazele
ascendente şi diminuarea acesteia în fazele descendente, pentru stimularea
investiţiilor.
Politica fiscală se concretizează în impozite mari în timpul boomului
economic şi mai reduse în etapele de depresiune economică.
Politica cheltuielilor publice se manifestă prin alocarea de la buget de mai
multe fonduri pentru susţinerea economică generală în perioadele descendente
şi diminuarea şi redirecţionarea lor în fazele ascendente.
Desigur, aceste instrumente pot fi utilizate simultan, obţinându-se un
efect agregat al măsurilor publice întreprinse.
În plus, în decursul unei faze a ciclului pe termen lung se manifestă mai
multe cicluri pe termen mediu şi scurt. Dacă economia se află în faza
ascendentă de 50-60 ani, alternanţa etapelor ciclurilor medii se menţine, dar
creşte intensitatea perioadelor de avânt în defavoarea crizelor şi invers, în
situaţia fazei descendente a ciclurilor seculare.
Politicile anticriză bazate pe ofertă consideră ameliorarea stimulenţilor pentru
producători în scopul sporirii ofertei acestora drept cheia de boltă a creşterii
economice. În acest sens, adepţii lor preconizează două mari grupe de măsuri: a)
reforme structurale care să permită afirmarea concurenţei şi preţurilor libere, prin
eliminarea centrelor de putere economică (oligopoluri, centrale sindicale), care pot
obţine venituri independent de evoluţia ofertei; b) manevrarea pârghiilor economice
trebuie astfel făcută, încât să ofere perspective bune de profit pentru producători,
care, astfel stimulaţi, vor spori oferta.
185
Denise Flouzat, Economie contemporaine, Presses Universitaires de France, Paris, 1969, 1972, p. 23
263
De ce credeţi că activitatea economică este fluctuantă?
De câte feluri sunt ciclurile economice?
Este firesc să existe crize economice?
11.5. Inflaţia – concept, cauze, consecinţe
Inflaţia este un proces cu implicaţii majore asupra economiei unei ţări, asupra
00:45 nivelului de trai al populaţiei ţării respective. Ea apare ca un proces macroeconomic
cu tendinţe de manifestare, în perioada actuală, la nivel mondial. Apariţia şi
menţinerea ei semnalează anumite dezechilibre în economie, care se accentuează
generând şi altele.
Iniţial inflaţia s-a manifestat prin devalorizarea mascată a monedelor din
metale preţioase. În prezent, inflaţia se prezintă ca un dezechilibru structural al
mecanismului economic, monetar şi financiar, care exprimă existenţa în circulaţie a
unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conduce la deprecierea
banilor şi la creşterea sensibilă, generalizată şi durabilă a preţurilor.
Cu alte cuvinte, inflaţia este un proces cumulativ, de mare complexitate a cărei
esenţă constă în186:
 distorsionarea puternică existentă între procesele monetare şi procesele
economice reale, între masa monetară şi masa bunurilor şi serviciilor puse în
circulaţie;
 creşterea preţurilor, reflectată în indicele general al preţurilor;
 scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deci, inflaţia se exprimă în creşterea preţurilor şi lipsa de încredere în bani,
punând în evidenţă dezechilibrul între circulaţia banilor depreciaţi şi circulaţia
bunurilor. Deprecierea banilor reflectă faptul că volumul bunurilor şi serviciilor care
se cumpără într-o economie scade sau creşte mai lent, într-o anumită perioadă,
comparativ cu masa monetară şi nivelul preţurilor.
Inflaţia contemporană se caracterizează în principal prin următoarele:187
 este un proces de depreciere a banilor, de scădere a puterii lor de cumpărare
în procesul circulaţiei;
 înseamnă o creştere generală şi durabilă a preţurilor, creştere diferenţiată pe
categorii de mărfuri şi pieţe;
 exprimă un anumit sens al masei monetare, adică sporirea mai rapidă a
acesteia faţă de nevoile economiei;
 amplifică dezechilibrele economice, orientând economiile populaţiei spre
activităţi speculative aducătoare de profituri pe termen scurt;
 reprezintă un proces structural macrosocial.
Evoluţia inflaţiei este greu de prevăzut, ea devine un veritabil exerciţiu de
ghicit188, aşa că planificarea cumpărărilor ulterioare este un risc atât pentru
consumatori cât şi pentru oameni de afaceri.
Creşterea preţurilor în cazul inflaţiei nu este un proces conjunctural, ci un
proces de durată, reflectat printr-o creştere generală, dar inegală pe categorii de
mărfuri. Creşterea sezonieră a preţurilor în anumite perioade (ex. înaintea
sărbătorilor), nu este o creştere inflaţionistă, ea reflectă o anumită stare a vânzărilor
legate de un eveniment şi o anumită strategie de preţ din partea vânzătorilor.
186
Gh. Creţoiu, Viorel Cornescu, Ion Bucur, Economie politică, Editura Şansa, Bucureşti, 1995, p. 382.
187
Niţă Dobrotă, ABC-ul economiei de piaţă moderne, Casa de Editură şi presă Viaţa Românească, Bucureşti, 1991, p.
106.
188
Richard McKenzie, Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986, p. 121.
264
Creşterea inflaţionistă a preţurilor are un caracter cumulativ, de durată, fiecare
mărire a preţurilor antrenează noi creşteri, are loc un efect de propagare în lanţ,
accelerat de anumite previziuni ale agenţilor economici şi, desigur, de reacţiile
psihologice ce apar în asemenea etape.
Atunci când, dintr-un motiv sau altul, preţurile scad, respectiv nivelul general
al preţurilor se află în scădere continuă, procesul respectiv se numeşte deflaţie. La fel
ca inflaţia, fenomenul deflaţiei pune în evidenţă modificări - de regulă anormale - în
indicele general al preţurilor cu influenţă asupra producţiei şi gradului de ocupare a
populaţiei active.
Inflaţia exprimă, aşadar, o mişcare de creştere dispersată a preţurilor care se
autoîntreţine şi care se datorează unei insuficienţe relative de la un moment dat între
oferta spontană şi cererea exprimată în preţuri curente la începutul perioadei
analizate189. Prin urmare:
 creşterea generală a preţurilor nu înseamnă că toate preţurile cresc, unele pot
rămâne stabile, chiar scădea, pe fondul unei mişcări de ansamblu ascendente.
Nici chiar preţurile care cresc nu se majorează deodată şi cu acelaşi procent,
preţurile cu ridicata evoluează diferit de preţurile din comerţul cu amănuntul,
preţurile agricole nu cresc în acelaşi ritm cu alte preţuri, etc.;
 măsurarea exactă a inflaţiei este dificilă, de cele mai multe ori se foloseşte
indicele general al preţurilor.
La baza inflaţiei se află presiunea cererii, respectiv discrepanţa dintre mărimea
cererii solvabile, care sporeşte în funcţie de satisfacerea revendicărilor salariale, de
investiţiile întreprinderilor şi cheltuielile statului, pe de o parte şi capacitatea
economiei de a satisface concomitent toate aceste cereri pe de altă parte. Deci,
punctul de pornire al inflaţiei este marcat de dezechilibrul ce apare între masa
monetară excedentară şi volumul bunurilor şi serviciilor. Excedentul de masă
monetară în societate (la agenţi economici mici şi la populaţie) exprimă o cerere de
bunuri şi servicii nesatisfăcute. În literatura de specialitate presiunea cererii este
prezentată ca un tip distinct de inflaţie, respectiv inflaţia prin cerere.
În faţa presiunii cererii agenţii economici pot acţiona fie prin creşterea
producţiei, fie prin creşterea preţurilor, iar în multe situaţii prin ambele direcţii.
Inflaţia apare şi datorită creşterii costului de producţie, şi are loc prin ridicarea
continuă a preţurilor factorilor de producţie, sau când apar restricţii în
aprovizionarea cu factori. În acest caz, preţurile produselor sunt împinse în sus, iar
prin efect propagat are loc o creştere generală a preţurilor. Inflaţia prin cost se
consideră a fi un alt tip de inflaţie.
Specialiştii disting şi un alt tip de inflaţie şi anume inflaţia structurală. Ea are
loc atunci când agenţii economici nu pot schimba rapid producţia ca răspuns la
schimbările care au loc în structura economiei naţionale. Se are în vedere
modificările în cererea de produse, în tehnologia producţiei, în tipul de concurenţă
dintre producători, etc.
Inflaţia structurală rezultă atunci când ceea ce cer a cumpăra agenţii
economici, populaţia şi guvernul se modifică rapid de la o etapă la alta şi producţia
nu are capacitatea de se adapta. În aceste condiţii preţurile pentru noile produse
încep în mod firesc să crească.
Nu putem să nu amintim şi alte două fenomene care stau la baza procesului
inflaţionist. Unul vizează impactul psihologic, care agravează procesul, celălalt are
în vedere impactul extern.
Din cele prezentate rezultă că inflaţia este un proces economico-monetar
complex, ce reflectă un puternic dezechilibru între masa monedei aflate în circulaţie
189
Maurice Flamant, L'inflation, Presses Universitaté de France, Paris, 1972, p. 7.
265
şi masa mărfurilor şi serviciilor oferite spre vânzare. Ea se prezintă ca un
dezechilibru material-monetar, care cuprinde nu numai sfera circulaţiei mărfurilor şi
monedei, ci şi sfera producţiei
Dacă avem în vedere ordinul de mărime al inflaţiei pus în evidenţă de
intensitatea şi durata ei în timp, desprindem existenţa a trei forme de inflaţie:
 Inflaţia târâtoare sau latentă;
 Inflaţia deschisă sau declarată;
 Inflaţia galopantă sau hiperinflaţia.
Inflaţia târâtoare este considerată a fi o inflaţie moderată care apare atunci
când s-au format dezechilibrele specifice acesteia. Se apreciază că în cazul inflaţiei
târâtoare are loc o creştere medie nu mai mare de 3-4% anual. Cu alte cuvinte, în
economie acţionează factori de frânare ai inflaţiei, care o menţin la o dimensiune
redusă.
Inflaţia deschisă este o inflaţie rapidă, preţurile cresc în medie anual cu 5-
10%. Când creşterea preţurilor este la limita inferioară, ea poate constitui, la fel ca şi
inflaţia târâtoare, un stimulent al creşterii ofertei şi, desigur, al ridicării ocupării
factorului muncă. Din acest punct de vedere, nu puţini economişti consideră inflaţia
la acest nivel ca un instrument de finanţare şi utilizare deplină a factorului muncă.
Ideea că inflaţia ar putea înlătura şomajul s-a afirmat, mai pregnant, de la apariţia în
1936 a cărţii lui J.M. Keynes "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor". Şi astăzi sunt economişti care consideră că o economie are întotdeauna
nevoie de o anumită creştere a preţurilor.
Inflaţia galopantă, sau hiperinflaţia se caracterizează printr-o creştere de
proporţii ridicate a preţurilor, după unii specialişti exprimată cel puţin prin două
cifre. Efectele ei sunt deosebit de novice pentru economie, atât pentru agenţii
economici cât şi pentru populaţie, ea descurajează investiţiile şi orientează resursele
băneşti spre acţiuni speculative curente, redistribuie veniturile în favoarea unor
agenţi economici puternici şi în defavoarea celor relativ slabi, cu venituri fixe, etc.
În afara formelor inflaţiei arătate mai sus, în ansamblul fenomenelor
macroeconomice pot apărea şi fenomenele de stagflaţie şi slumpflaţie. Termenul de
stagflaţie semnifică o asemenea situaţie din economia unei ţări care se caracterizează
prin inflaţie şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei sau prin creşterea zero. În
mod corespunzător, termenul de slumpflaţie se referă la existenţa inflaţiei în
recesiunea economică. Deci, el pune în evidenţă existenţa, pe de o parte a unei
inflaţii rapide, iar pe de altă parte un declin economic concretizat în scăderea
producţiei naţionale.
Indiferent de amploarea ei, inflaţia exprimă o cerere de bunuri şi servicii
nesatisfăcută. Ea se diminuează dacă oferta dispune de capacitate de adaptare la
nivelul şi structura cererii; dar dacă, din diferite motive cum ar fi: insuficienţa
factorilor de producţie, eficienţa scăzută a acestora, etc., volumul bunurilor şi
serviciilor rămâne în urma masei monetare atunci se recunoaşte fenomenul
inflaţionist prin creşterea preţurilor şi scăderea proporţională a puterii de cumpărare.
În prezent, mecanismul inflaţionist este complex, el punând în evidenţă şi
viteza de variaţie a ratei inflaţiei prin ceea ce se numeşte model acceleraţionist al
inflaţiei.
Modelul acceleraţionist al inflaţiei demonstrează că variaţia ratei inflaţiei
influenţează şomajul şi producţia reală într-o economie. Cu alte cuvinte, teoria
inflaţiei acceleraţioniste pune în evidenţă corelaţiile dintre trei variabile economice:
inflaţie - şomaj - producţie şi dinamica acestora pe termen scurt şi lung. Aceasta
face, ca modelul economic să corespundă condiţiilor concrete ale economiei
266
contemporane.
Modelul acceleraţionist al inflaţiei are la bază trei elemente: curba Philips190, legea
lui Okun191, şi politica monetară prin obiectivul de venit naţional nominal.
În general, inflaţia nu este un fenomen pozitiv. Consecinţele ei se răsfrâng
deopotrivă, atât asupra agenţilor economici, cât şi asupra populaţiei. Desigur, sunt şi
avantajaţi ai procesului inflaţionist. În primul rând, dacă acesta este sub un anumit
control şi sub anumite limite, poate absoarbe şomajul, dacă nu total cel puţin parţial.
În al doilea rând, au de câştigat debitorii, care la restituirea creditelor, acestea au, în
condiţiile preţurilor majorate de inflaţie, un avantaj: sumele restituite au o valoare de
cumpărare mai mică. Şi cei care îşi convertesc disponibilităţile băneşti în monedele
stabile ale altor ţări, atunci când schimbă în moneda naţională au de câştigat.
Câştigul lor este dat de diferenţa dintre rata inflaţiei interne şi cea a monedei străine.
Aceste avantaje nu anulează efectele negative generale ale inflaţiei, fapt pentru care
s-au conceput şi pus în practică aşa - numitele măsuri antiinflaţioniste.
Să ne reamintim...
Dacă avem în vedere ordinul de mărime al inflaţiei pus în evidenţă de
intensitatea şi durata ei în timp, desprindem existenţa a trei forme de inflaţie:
 Inflaţia târâtoare sau latentă;
 Inflaţia deschisă sau declarată;
 Inflaţia galopantă sau hiperinflaţia.
Prin ce se caracterizează inflaţia contemporană?
Explicaţi pe scurt care sunt consecinţele inflaţiei.
11.6. Politicile antiinflaţioniste
De regulă, măsurile de combatere a inflaţiei merg în sensul invers al căilor

care au dus la inflaţie şi se bazează pe instrumente monetare, economice şi
01:00
financiare. De asemenea se au în vedere şi măsuri de protecţie în cazul în care
inflaţia, pentru o anumită perioadă, nu poate fi stopată.
În prima categorie de măsuri, prima atenţie este îndreptată spre:
 diminuarea cererii prin reducerea cheltuielilor publice; reducerea cheltuielilor
private din fondurile împrumutate; majorarea dobânzilor192; Toate acestea
împing spre economii şi spre creşterea încrederii în moneda naţională.
 tot în această direcţie acţionează şi îngheţarea salariilor;
 limitarea condiţiilor de consum (vânzarea în rate către populaţie);
 echilibrarea bugetului de stat şi a balanţei de plăţi externe;
 creşterea rezervelor monetare obligatorii ale băncilor pentru a diminua
numerarul pus în circulaţie;
 de asemenea, se urmăreşte reducerea cererii şi descurajarea consumului unor
190
Alban William Phillips, economist britanic, a pus în evidenţă o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata şomajului, pe
exemplul Marii Britanii. Conform curbei Phillips, când rata inflaţiei creşte, rata şomajului scade, deoarece sporirea
preţurilor stimulează extinderea activităţii economice, creşterea ocupării forţei de muncă şi atenuarea şomajului. Invers,
atunci când rata şomajului scade, se înregistrează o creştere a ratei şomajului, agenţii economici nefiind interesaţi în
extinderea activităţii. Rezultă concluzia conform căreia lupta împotriva şomajului ar necesita, într-o anumită proporţie,
inflaţie; la rândul ei, combaterea accentuării fenomenului inflaţionist ar presupune, într-o anumită măsură, şomaj, care
atenuează posibilităţile de cumpărare şi urcare a preţurilor. În general, curba Phillips, şi-a găsit confirmarea în realitatea
economică de piaţă până în anii 1960-1969.
191
Legea lui Okun se referă la legătura dintre evoluţia ratei şomajului şi evoluţia produsului intern brut.
192
John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică, Bucureşti, 1982, p. 284.
267
produse deficitare;
 revitalizarea cererii pentru produsele care se pot substitui produselor
deficitare. Tot în această grupă de măsuri intră şi acelea ce urmăresc sporirea
ofertei, deci a producţiei de bunuri şi servicii, prin încurajarea, atât a micilor
producători, cât şi a marilor firme.
 măsurile de control a preţurilor, de la forme simple până la forme radicale;
 măsurile de corelare a salariilor cu nivelul productivităţii muncii.
Aceste măsuri trebuiesc privite prin totalitatea efectelor care pot să apară. De pildă,
controlul total al preţurilor, conduce la funcţionarea în economie a preţurilor în
întregime administrate, fapt ce afectează mecanismele de reglare a pieţei, înlocuirea
acţiunii unor legi obiective cu procese administrative, cu consecinţe grave asupra
procesului în ansamblul său.
În a doua categorie de măsuri se includ cele de protecţie, atât a agenţilor
economici, cât şi a populaţiei împotriva creşterii preţurilor şi scăderii puterii de
cumpărare a banilor. Între acestea se include ca foarte importantă, indexarea.
Aceasta constituie o creştere procentuală sau în sumă absolută a veniturilor agenţilor
economici, îndeosebi a salariilor şi pensiilor, lunar, trimestrial, sau semestrial, astfel
încât să acopere parţial sau total creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare
a banilor generată de inflaţie. Printre măsurile de protecţie mai putem aminti
creşterea dobânzilor plătite la economiile păstrate la bănci, sau alte instituţii
financiare, subvenţionarea preţurilor la unele bunuri pentru ca acestea să nu crească
sau să crească mai încet, acordarea de compensaţii, etc.
Nu trebuie să neglijăm nici aspectul social al inflaţiei şi că în reducerea
procesului inflaţionist un rol important îl deţine şi stabilirea consensului social
asupra repartiţiei veniturilor şi profiturilor rezultate din creşterea economică. O
presiune puternică revendicativă salarială duce fără discuţii la creşterea preţurilor,
care inevitabil anulează surplusul salarial obţinut, întreţinând aşa - numita spirală
inflaţionistă.
Care sunt tipurile de măsuri antiinflaţioniste?
11.7. Piaţa muncii
Munca, ca orice factor de producţie, este oferită de cei ce dispun de ea şi este

cerută de cei ce au nevoie de ea. Cu alte cuvinte, într-o economie de piaţă, munca se
01:10
vinde şi se cumpără, se formează şi funcţionează o piaţă specială - piaţa muncii, pe
care o întâlnim în fiecare ţară, precum şi la nivel internaţional.
Piaţa muncii este formată din totalitatea relaţiilor de vânzare - cumpărare a
factorului muncă, în interacţiunea lor şi în strânsă legătură cu spaţiul economic în
care are loc.
Pe piaţa muncii se întâlnesc, se confruntă şi se negociază ofertanţii de muncă
cu cei ce au nevoie de factorul muncă, care reflectă cererea de muncă.
În mod curent, proprietarul factorului muncă care este liber din punct de
vedere juridic şi economic, oferă factorul respectiv celor interesaţi care dispun de
capital şi care formulează cererea de muncă, având loc negocieri care se
materializează într-un contract de angajare şi în salariu. Negocierile dintre ofertanţii
şi cumpărătorii factorului muncă se desfăşoară pe baza şi în limitele reglementărilor
juridice existente în cadrul fiecărei ţări şi al unor instituţii specializate.
Piaţa muncii este o componentă a pieţei factorilor de producţie, un segment
268
al acesteia. De asemenea, piaţa muncii este în strânsă dependenţă cu toate celelalte
pieţe, influenţând mişcarea acestora şi fiind influenţată de acestea.
Principalele componente ale pieţei muncii sunt cererea şi oferta de muncă.
Cererea de muncă este o reflectare a nevoii de muncă, generată de ansamblul
activităţilor economico-sociale din societate, spre deosebire de nevoia de muncă,
care reprezintă volumul total de muncă necesar activităţilor dintr-o ţară pe o
perioadă dată de timp, cererea de muncă reflectă numai nevoia de muncă salariată
care se formează la un moment dat în economie. Deci, atunci când este vorba de
cererea de muncă, avem în vedere munca salariată. Condiţia esenţială pentru ca
nevoia socială să fie considerată în categoria cererii de muncă este remunerarea sau
salarizarea ei. De aceea în cererea de muncă nu se includ muncile care se pot realiza
de către femeile casnice în gospodărie, de către cei ce dispun de ceilalţi factori şi pot
organiza activităţi pe cont propriu pe baza muncii proprii, militarii în termen, elevi şi
studenţi sau de alţi nesalariaţi.
Cererea de muncă, mai bine spus dimensiunea acesteia, este dependentă de o
serie de factori, dintre care amintim: nivelul dezvoltării economice şi ritmul de
creştere economică, nivelul şi dinamica productivităţii muncii, structura producţiei şi
activităţilor economico-sociale, nivelul salariului, ritmul înnoirilor tehnice şi
tehnologice în economie, etc. Desigur, în funcţie de cum evoluează aceşti factori se
produc modificări şi în cadrul cererii de muncă.
Cererea de muncă se caracterizează ca fiind pe termen scurt practic
invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activităţi existente şi apariţia altora noi
generatoare de locuri de muncă, presupun o anumită perioadă de timp. De asemenea,
cererea este eterogenă, ea vizează categorii de profesii şi meserii foarte diferenţiate.
În mod concret, cererea de muncă se exprimă prin numărul de locuri de
muncă ce se creează în economie şi în subdiviziunile acesteia, într-o etapă dată.
Locurile de muncă respective, odată create, aşteaptă a fi ocupate de disponibilităţile
de muncă existente, cu alte cuvinte aşteaptă oferta.
Oferta de muncă pune în evidenţă disponibilităţile de muncă existente în
societate, care apar pe piaţă ca muncă salariată, sau ca cerere pentru locurile de
muncă salarizate existente în societate. Cu alte cuvinte, ea reprezintă totalul
resurselor de muncă disponibile într-o perioadă dată de timp, care optează pentru
munca salarizată. Deci, ea nu cuprinde femeile ocupate în activităţi casnice, cei ce
dispun de factori de producţie şi îşi organizează activităţi pe cont propriu şi pe baza
muncii proprii, elevii şi studenţii, militarii în termen şi alţi oameni care depun
activităţi nesalariale, sau care nu doresc să se angajeze în activitate întrucât au surse
proprii de existenţă. Putem spune că oferta de muncă se concretizează în volumul de
muncă ce poate fi depus de populaţia aptă de muncă a unei ţări, iar la un regim
(durată) dat al muncii, în numărul celor ce solicită un loc de muncă salariat.
Când vorbim despre oferta de muncă la nivelul unei ţări, avem în vedere
gruparea populaţiei în anumite categorii demoeconomice. Desigur, fiecare din
aceste categorii au o anumită dimensiune, într-o etapă dată, care depinde atât de
factori demografici cât şi economici şi juridici. Oferta de muncă se formează în
funcţie de dimensiunile acestor categorii ale populaţiei, corespunzător unor condiţii
economice şi juridice concrete existente în fiecare ţară.
Oferta de muncă prezintă anumite particularităţi:
 formarea ofertei de muncă, deci şi a resurselor de muncă, ale unei ţări
nu se subordonează numai legilor pieţei ci şi a legilor demografice;
 formarea ofertei de muncă necesită un timp îndelungat pentru
atingerea de către populaţie a vârstei încadrării în muncă şi pentru instruirea
corespunzătoare;
 oferta de muncă are o mobilitate relativ redusă, urmare a faptului că
269
oamenii se ataşează mediului social-economic, îşi făuresc gospodărie acolo unde
muncesc şi acceptă greu schimbările;
 oferta de muncă este perisabilă într-un nivel ridicat şi are un caracter
rigid, datorită faptului că munca nu poate fi conservată în cazul neutilizării sau
subutilizării resurselor de muncă.
Cererea şi oferta de muncă sunt două mărimi dinamice care reflectă legăturile
existente din totdeauna între dezvoltarea economico-socială ca sursă a cererii de
muncă şi populaţie ca sursă a ofertei de muncă.
Piaţa muncii reflectă în mod direct raporturile între cererea şi oferta de
muncă. Aceste raporturi pot fi privite la nivel macroeconomic, de economie
naţională, sau de domenii mari ale acesteia, în care caz se stabilesc condiţiile
generale de angajare ale salariaţilor, se conturează principiile care acţionează la
stabilirea salariilor şi la o anumită tendinţă de stabilire a salariilor la nivel înalt sau
mai scăzut, sau la nivel microeconomic, de firmă, unde cererea este delimitată precis
de nevoile acesteia, iar oferta se conturează pornind de la programul de muncă,
numărul de ore suplimentare acceptate sau număr de salariaţi, tipul profesiilor şi
meseriilor de care are nevoie firma, etc. Din confruntarea între cererea şi oferta de
muncă la nivel micro se determină mărimea şi dinamica salariului nominal.
Piaţa muncii îndeplineşte în cadrul economiei naţionale o serie de funcţii
importante:
 înlesneşte alocarea resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii,
în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura cererii factorului muncă;
 mijloceşte unirea factorului muncă cu ceilalţi factori de producţie;
 contribuie la formarea şi orientarea climatului de muncă şi de
protecţie socială;
 influenţează formarea şi repartizarea veniturilor;
 furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională,
recalificare şi reintegrare a factorului muncă în activitate.
Aceste funcţii evidenţiază situaţia aparte a factorului muncă, faptul că piaţa
muncii este o piaţă distinctă cu particularităţi specifice193:
 piaţa muncii are un înalt grad de rigiditate şi de sensibilitate,
condiţionând atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic. Această
particularitate este dată atât de natura diferită a mărfii care circulă pe această piaţă,
cât şi de ponderea mare a laturii sociale care se întrepătrunde puternic cu latura
economică;
 piaţa muncii este o piaţă mai complexă, mai organizată şi mai
reglementată în raport cu celelalte pieţe. Pe piaţa muncii se interacţionează şi se
confruntă mai mulţi agenţi economici şi parteneri sociali: salariaţi şi întreprinzători,
organizaţiile patronale şi sindicale, precum şi statul, fiecare dintre acestea cu roluri şi
funcţii bine determinate;
 existenţa unui grad mai ridicat de perfecţiune în raport cu alte forme
de piaţă. Salariul, ca preţ al închirierii factorului muncă, nu mai este unica pârghie a
reglării volumului ocupării şi utilizării eficiente a factorului respectiv. De asemenea,
mărimea salariului nu mai rezultă doar din acţiunea mecanismelor pieţei, ci şi din
reglementări economico-juridice importante adoptate în fiecare ţară. Se poate spune
că în economia contemporană, piaţa muncii se prezintă ca o piaţă contractuală şi
participativă, în care negocierile şi contractul de muncă joacă un rol esenţial în
determinarea cererii şi ofertei de muncă.
Procesele de ocupare şi utilizare a factorului muncă sunt ajustate nu numai
prin dinamica raportului ofertă-cerere, ci şi cu ajutorul altor mecanisme aflate la
193
Steliana Perţ, Piaţa muncii în perioada de tranziţie. În Economica, nr. 2, 1991, Editura IRLI
270
îndemâna firmelor, colectivităţilor locale, sau ale statului. În acest sens au acţionat
mai mulţi factori:
a) extinderea, mai ales după apariţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, a
unor sisteme de reglementări pe plan naţional şi internaţional, a unor instituţii şi legi
care reglementează raporturile de muncă şi problemele ocupării;
b) creşterea gradului de ocupare a agenţilor economici, a întreprinzătorilor şi
salariaţilor, reflectat în activitatea sindicatelor, în negocierile dintre sindicate,
patronat şi stat. Toate acestea exercită o influenţă puternică asupra ocupării, mărimii
şi mişcării salariului, asupra duratei muncii, asupra protecţiei sociale;
c) elaborarea şi aplicarea la nivel statal a unor politici de ocupare a factorului
muncă.
În confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă se reflectă de fapt raportul
dintre nevoia socială de muncă (cererea globală) şi resursele de muncă disponibile în
societate ( oferta globală). Desigur, acest raport scoate în evidenţă la nivel naţional
ocuparea factorului muncă, mai precis, nivelul sau gradul ocupării factorului muncă.
Ocuparea factorului muncă la nivelul unei ţări pune în evidenţă folosirea
resurselor de muncă prin angajare de salariaţi, desfăşurarea de activităţi pe cont
propriu, constituirea şi dezvoltarea exploatărilor de tip familial, sau încadrarea ca
auxiliari familiali. Ocuparea factorului muncă mijloceşte acţiunea economiei asupra
populaţiei în general prin formarea celei mai mari părţi a veniturilor acesteia sub
forma diferitelor remuneraţii cuvenite pentru muncă, cererea de forţă de muncă,
procesele de migraţie internă şi internaţională, etc.
Deci, atunci când vorbim de ocuparea factorului muncă avem în vedere
cererea globală şi oferta globală de muncă. Acestea pot fi egale, caz în care avem
echilibru şi putem spune că se asigură ocuparea deplină; oferta este mai mică decât
cererea, deci dezechilibru, care se manifestă sub forma deficitului de muncă. În acest
caz, echilibru necesită fie resurse de muncă suplimentare (la nivelul creşterii
economice dorite sau aşteptate), fie o creştere mai accentuată a productivităţii
muncii; oferta de muncă depăşeşte cererea, de asemenea dezechilibru, caz în care
nivelul ocupării de echilibru este inferior celui al ocupării depline, o parte a
factorului muncă rămâne fără utilizare.
Desigur, ideal ar fi să se manifeste permanent în societate starea de echilibru
în ocuparea factorului muncă. În asemenea societate, am vorbi de ocuparea deplină a
acestui factor, obiectiv important în politica economică a numeroase state. Ocuparea
deplină ar însemna, teoretic vorbind, ca întreaga populaţie disponibilă şi aptă de
muncă să fie angajată în munci salariale, să lucreze pe cont propriu, în exploatări de
tip familial sau ca auxiliari familiali. O asemenea situaţie, în realitate, nu este
posibilă, datorită unor factori pe care îi vom pune în evidenţă în paragraful următor
care se va ocupa de şomaj.
Ocuparea factorului muncă a cunoscut în ultimele decenii o serie de
schimbări foarte importante, dintre care menţionăm:
 creşterea importantă a ponderii salariaţilor în totalul populaţiei
ocupate;
 modificarea structurii forţei de muncă ocupate pe sectoare, ramuri,
nivel de calificare, categorii socio-profesionale, etc.;
 creşterea într-un ritm rapid a numărului intelectualilor;
 creşterea ponderii femeilor şi tinerilor în ponderea populaţiei ocupate
şi al ofertei de muncă;
 accentuarea mobilităţii celor ocupaţi în activităţi pe cont propriu şi ca
auxiliari familiali.
În aceste condiţii, este firesc să ne plasăm pe poziţia acelor economişti care
consideră că ocuparea deplină a factorului muncă este o stare ideală care are puţine
271
şanse de realizare în economia actuală. Mai mult, sunt economişti adepţi ai
neoliberalismului contemporan şi mai ales ai gândirii monetariste care consideră că
ocuparea deplină ar fi o sursă de inflaţie, preconizând renunţarea la conceptul de
ocupare deplină şi la politica bazată pe el.
De ce credeţi că s-a constituit o piaţă specială – piaţa muncii?

Ce particularităţi prezintă oferta de muncă?
Ce funcţii îndeplineşte piaţa muncii în economie?
11.8. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă
Echilibrul pieţei muncii poate şi trebuie să fie abordat din mai multe puncte de
01:20 vedere:
 echilibrul funcţional, care defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei
de muncă şi creşterii productivităţii muncii în condiţii strict determinate de
producţie;
 echilibrul structural, care exprimă modul de distribuire a forţei de muncă pe
sectoare, ramuri, activităţi, profesii, calificări, pe teritorii etc., în condiţiile
date ale nivelului producţiei, tehnicii şi productivităţii muncii,
 echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă,
condiţionat şi acesta de nivelul producţiei şi productivităţii194.
Din modul în care se pot combina factorii respectivi, din punctul de
vedere al ocupării forţei de muncă, pot rezulta trei situaţii:
 oferta şi cererea de muncă sunt egale, caz în care ocuparea de echilibru
(făcând abstracţie de structura ofertei şi cererii) este egală cu ocuparea
deplină;
 oferta forţei de muncă (resursele de muncă) este mai mică decât cererea
(nevoia socială), caz în care dezechilibrul îmbracă forma deficitului forţei de
muncă, iar ocuparea de echilibru necesită fie resurse de muncă suplimentare
(la nivelul creşterii dorite sau aşteptate), fie o creştere mai accentuată a
productivităţii muncii;
 oferta de muncă (resursele disponibile) depăşesc cererea (nevoia socială), în
acest caz nivelul ocupării de echilibru fiind inferior celui al ocupării depline,
o parte a forţei de muncă rămânând fără utilizare.
Şomajul constituie o problemă centrală în societatea modernă.
Când şomajul este ridicat resursele sunt risipite, iar veniturile sunt în
scădere195. Şomajul duce la deteriorarea stării de sănătate a populaţiei, atât sub
aspect fizic cât şi psihic, la creşterea bolilor de inimă, a alcoolismului şi a
sinuciderilor. De asemenea, întreaga economie are de suferit, pierderile economice
în perioadele de şomaj ridicat sunt imense.
Şomajul este un fenomen negativ din punct de vedere economic şi social, el
este rezultat al dezechilibrelor puternice de pe piaţa muncii, reflectate în devansarea
ofertei de muncă faţă de cererea de muncă. Cu alte cuvinte, şomajul ilustrează acea
situaţie a economiei când o parte din populaţia activă disponibilă nu are asigurate
locuri de muncă.
Biroul Internaţional al muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite, dă
următoarea definiţie pentru şomeri. Se consideră că este şomer orice persoană care
194
Gh. Răboacă (coord.), Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de muncă, Institutul Central de Cercetări
Economice, 1988, p. 56..
195
Paul A. Samuelson & William Nordhaus, Economics, ediţia a 12-a, McGraw Hill Book Company, 1985, p. 206.
272
are mai mult de 15 ani şi care îndeplineşte următoarele condiţii:
 este apt de muncă;
 nu munceşte;
 este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
 caută un loc de muncă.
De asemenea, sunt unele puncte de vedere după care sunt şomeri toţi
cei care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a forţei de
muncă, sau toţi cei ale căror cereri n-au fost satisfăcute până la sfârşitul
fiecărei luni, indiferent dacă au solicitat locuri de muncă permanente sau
temporare cu timp de muncă parţial sau deplin şi dacă are loc de muncă şi
caută altul mai adecvat cu aspiraţiile proprii196. După J. Craven, şomajul
reprezintă numărul total de ore pe care oamenii vor să le lucreze într-o
perioadă minus numărul orelor pe care le lucrează197.
În acest context, numărul orelor pe care vor să le lucreze depinde de
salariile pe care le-ar primi (după plata impozitului pe venit) din trei motive:
 un nivel foarte redus al salariului generează atracţia indivizilor pentru venitul
pe care l-ar putea primi prin sistemul asigurărilor sociale, deci fără să
muncească;
 o creştere a salariului duce la creşterea remunerării pentru fiecare oră lucrată;
 o persoană poate să lucreze mai puţin când salariul creşte, pentru că poate să
câştige un venit rezonabil în ore mai puţine.
În România, sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă ce nu pot fi
încadrate în muncă din lipsa locurilor disponibile corespunzătoare pregătirii lor.
Interpretările care se dau şomajului, în sensul definirii şomerilor nu sunt foarte
exacte, fapt ce face ca între zona ocupării şi cea a şomajului să nu existe o
determinare foarte precisă. În funcţie de modul de abordare şi de metodologia de
determinare a şomajului se realizează limitările dintre zonele respective.
Figura 46: Fluxurile pieţei muncii
Aşa cum sublinia profesorul Paul Samuelson, regula guvernului cu privire la

această problemă este următoarea: persoanele cu slujbe sunt angajaţi, persoanele fără
196
Ghiţă Tănase, Op. cit., p. 172; Michel Didier, Economia. Regulile Jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 213-
214.
197
John Craven, Economics, Basil Blackwell Publisher Limited, Oxford, 1984, p. 93.
273
slujbe, dar care caută de muncă sunt şomeri, persoanele fără slujbe şi care nu caută
de muncă sunt în afara forţei de muncă198. Acest lucru este surprins în schema din
fig. 46.
Să vedem mai departe cum putem interpreta din punct de vedere strict
economic şomajul. Pentru aceasta să încercăm a analiza oferta şi cererea de muncă.
Să luăm în considerare un grup de muncitori caracterizând o ofertă de muncă aşa
cum se prezintă în graficul de la fig. 47. Curba ofertei se presupune că ia un traseu
vertical la o cantitate de muncă M, care corespunde forţei de muncă. Pentru niveluri
scăzute ale salariului, oferta de muncă scade.
Figura 47: Piaţa cu salariu flexibil
Figura 48 pune în evidenţă comportamentul cererii şi ofertei în condiţiile unei

pieţe transparente în care punctul de echilibru E determină nivelul salariului S. Linia
orizontală de la A la E reprezintă numărul muncitorilor angajaţi. De la E la F, ea
pune în evidenţă toţi muncitorii, care doresc să lucreze, dar numai la un salariu
ridicat. Ei pot fi consideraţi ca şomeri, dar ca şomeri voluntari, în sensul că ei decid
să nu lucreze la nivelul salariului stabilit pe piaţa muncii (S). În condiţiile pieţei
muncii caracterizată prin salariu flexibil, nu poate exista supraproducţie şi nici şomaj
involuntar. Salariul fluctuează în sus şi în jos, până când piaţa se echilibrează.
În condiţiile pieţei cu salariu rigid, a pieţei netransparente, putem presupune că
salariul este la nivelul S’ (fig. 48), determinat de presiunile salariale ale
organizaţiilor sindicale.
198
Paul Samuelson & William Nordhaus, Op. cit., p. 210.
274
Figura 48: Piaţa cu salariu rigid
Oricum, salariul este inflexibil, el nu va coborî la nivelul S, datorită

contractelor de muncă, aranjamentelor informale sau chiar a inerţiei pe piaţa muncii.
Să vedem ce se întâmplă? La un nivel ridicat al salariului (S’), numărul persoanelor
care doresc să se angajeze este reflectat de dreapta JG, deci până la punctul G de pe
curba ofertei. Firmele însă doresc să angajeze până la nivelul punctului H, de pe
curba cererii. Dreapta JH reflectă, sau pune în evidenţă pe cei angajaţi. Restul,
reflectat de segmentul HG, constituie şomerii involuntari, care reprezintă acele
persoane fără slujbă, care doresc să lucreze la nivelul salariului existent.
Şomajul poate fi caracterizat prin următoarele variabile: nivel, durată,
structură, intensitate.
Nivelul şomajului pune în evidenţă dimensiunile acestuia. El poate fi
exprimat în mod absolut prin numărul şomerilor şi relativ prin rata şomajului. Rata
şomajului se calculează ca raport între numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
Aprecierea nivelului şomajului scoate în evidenţă că şi în condiţiile
economice cele mai favorabile ocupării depline a factorului muncă, se menţine o
anumită rată a şomajului, cunoscută sub denumirea de rată normală a şomajului.
Deci, ocuparea deplină a forţei de muncă nu înseamnă eliminarea în totalitate a celor
ce nu lucrează din totalul forţei de muncă. Rămân persoane neocupate care se află în
proces de schimbare a locului de muncă, sau persoane care nu se adaptează la
condiţiile de muncă.
Rata naturală a şomajului este definită ca acel nivel al şomajului a cărui
absorbire poate fi realizată numai prin investiţii pe seama inflaţiei, ceea ce ar
conduce la creşterea preţurilor.
Se apreciază că rata naturală a şomajului este în SUA între 5 şi 6%. Paul
Samuelson arată că sunt economişti americani care consideră că rata naturală a
şomajului ar fi între 6 şi 7%. În aceste condiţii, se apreciază că rata naturală a
şomajului reflectă echilibrul dintre cerere şi ofertă de pe piaţa muncii. Desigur, este
un echilibru relativ, determinat de un exces de ofertă de muncă care nu se absoarbe
275
datorită, în primul rând, nivelului nesatisfăcător al salariului care determină pe cei ce
caută de lucru să nu accepte locurile de muncă neocupate.
Când rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală, în economie
există o stare de subocupare a factorului muncă. Când rata efectivă este mai mică sau
în jurul ratei naturale, în economie există o stare de superocupare a factorului muncă.
În primul caz, se iroseşte muncă socială, apar probleme sociale, creşte
presiunea şomajului asupra salariului, în al doilea caz, forţa de muncă devine rară şi
scumpă, salariile cresc mai repede decât productivitatea muncii.
Durata şomajului, reflectă durata de timp din momentul pierderii locului de
muncă şi până la reluarea activităţii. Durata şomajului diferă pe ţări şi pe perioade
istorice. În prezent, se manifestă o tendinţă generală de creştere a duratei şomajului.
Structura şomajului, pune în evidenţă componenţa şomerilor în funcţie de
categoriile de vârstă, nivel de calificare, sex, rasă, etc.
Intensitatea şomajului, reflectă gradul de întindere al şomajului. Astfel, se
întâlneşte: şomaj total, care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală
a activităţii; şomaj parţial, care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană
în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală, cu scăderea
salariului; şomaj deghizat, care cuprinde acele persoane care au o activitate aparentă
cu eficienţă mică fiind întâlnit mai ales în ţările slab dezvoltate.
Pornind de la cauzele şi originea şomajului se desprinde existenţa mai multor
forme ale şomajului şi anume:
Şomajul ciclic, cunoscut şi sub denumirea de şomaj conjuctural, se formează
în perioadele de reducere a activităţii economice, respectiv în fazele de recesiune ale
ciclului economic. Acest şomaj poate fi absorbit parţial sau chiar total în perioadele
de “boom” ale ciclului economic.
Şomajul structural, apare în perioadele de schimbări structurale ale economiei
naţionale, respectiv schimbării în structura economică, în structura teritorială, în
structura socială a producţiei, etc. Schimbările respective sunt generate de impactul
asupra economiei şi vieţii sociale, provocat, în special, de evenimente majore. De
pildă, schimbarea politicilor şi strategiilor de dezvoltare ale unei ţări sub influenţa
revoluţiei tehnico-ştiinţifice, sau trecerea de la un anumit tip de dezvoltare la altul,
sau influenţa unor disfuncţionalităţi globale (criză energetică, criză de materii prime,
etc.) asupra economiei naţionale. În fostele ţări socialiste, şomajul structural se
datorează, în primul rând, trecerii economiei de la un tip la altul, de la economia
centralizată la economia de piaţă.
Şomajul tehnologic, apare datorită inovării tehnice şi tehnologice, respectiv
introducerii noilor tehnologii, care, pe de o parte, reduc numărul locurilor de muncă,
iar pe de altă parte, provoacă schimbări majore în pregătirea profesională a forţei de
muncă. Cu alte cuvinte, se pune problema recalificării corespunzător noilor condiţii.
Şomajul tranziţional sau fricţional, apare datorită trecerii forţei de muncă ( o
parte a acesteia) de la un loc de muncă la altul necesitând aceeaşi calificare. Perioada
de trecere este considerată ca şomaj tranziţional. Cauza lui constă în dinamismul
economiei şi în mobilitatea accentuată a forţei de muncă în astfel de economii.
Şomajul sezonier, întâlnit în anumite profesiuni (construcţii, agricultură, etc.),
este determinat de întreruperi ale activităţilor datorită acţiunii unor factori naturali
climaterici.
Desigur, se pot întâlni şi alte criterii de clasificare şi respectiv alte forme ale
şomajului. Cert este că fenomenul şomajului este un fenomen complex, sinuos, care
trebuie analizat cu mare atenţie pentru a-i desprinde cauzele şi formele de
manifestare.
Cauzele şomajului sunt multiple. În general, putem desprinde două procese
care stau la baza formării şomajului:
276
1. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate, având
drept cauze pe cele arătate mai sus la formele şomajului:
2. Creşterea ofertei de muncă în condiţiile în care cererea de muncă nu se
modifică în aceeaşi direcţie şi cu acelaşi ritm. Avem în vedere: creşterea ofertei prin
intrarea în piaţa muncii a noi generaţii de vârstă legală pentru a se angaja: intrarea în
piaţa muncii a unei părţi din populaţia activă disponibilă care nu a mai lucrat
niciodată şi care caută un loc de muncă; creşterea numărului de femei care vor să
aibă o activitate salarială; ruinarea unor mici producători şi intrarea lor pe piaţa
muncii; deplasarea populaţiei disponibile dintr-o ţară în alta, respectiv presiunea pe
piaţa muncii a unor ţări a imigraţiei.
Analizând problema creşterii de noi locuri de muncă până la începutul anilor
’80 ai secolului XX, prof. Raymond Barre199 arăta, pentru Franţa, diverse cauze: a)
creşterea contingentelor noilor generaţii ca urmare a unei creşteri demografice mai
ridicate şi a unor ritmuri de pensionare mai reduse; b) sporirea ofertei de forţă de
muncă feminină; c) inadaptarea mare a ofertei şi cererii de muncă, îndeosebi ca
urmare a deficienţelor procesului de învăţământ, care nu asigurau orientarea
profesională corespunzătoare; d) efectele depresive asupra activităţii economice,
determinate de şocurile petroliere; e) restructurări în producţia internă, ca urmare a
influenţei evoluţiilor de pe piaţa internaţională.
Desigur, dezechilibre dintre oferta şi cererea de muncă pot apărea şi din alte
motive. În fiecare perioadă istorică se pot identifica cu destulă precizie procesele
care stau la baza şomajului. De pildă, şocul petrolier a avut efecte şi asupra acestui
fenomen, după cum lupta de emancipare a femeilor a contribuit şi contribuie şi ea la
dezechilibrarea cererii şi a ofertei de muncă.
Efectele şomajului sunt negative atât din punct de vedere economic, cât şi
social şi uman. În primul rând, societatea în ansamblul ei pierde, deoarece o parte
din resursele de muncă rămân inutilizate. Deci, un factor de producţie se risipeşte, în
condiţiile în care principiul fundamental al activităţii economice este raţionalitatea.
În al doilea rând, şomajul contribuie la accentuarea tensiunilor sociale şi prin
intermediul lor, la instabilitate socială, politică şi economică. În al treilea rând,
indivizii, sau o parte din aceştia, sunt supuşi unui stres puternic cu efecte nocive
asupra sănătăţii fizice şi psihice.
Şomajul creează disfuncţionalităţi în economie fiind un rezultat al
dezechilibrelor economice şi întreţinând dezechilibrele respective. Din aceste
motive, şomajul şi, mai ales combaterea lui se prezintă ca o problemă de politică
economică statală.
Două mari probleme apar ca direcţie principală în politica economică statală
referitoare la şomaj şi anume:
a) pe termen scurt - garantarea unui venit minim pentru şomeri;
b) pe termen mediu şi lung - asigurarea de locuri de muncă pentru reducerea şi
lichidarea şomajului.
Garantarea unui venit minim pentru şomeri se realizează prin indemnizaţia de
şomaj sau ajutorul de şomaj. Nivelul ajutorului de şomaj diferă de la o ţară la alta.
De exemplu, în raport cu salariul unei persoane, ajutorul de şomaj oscila între 28%
în Marea Britanie şi 55% în Italia. În ce priveşte durata obţinerii lui în săptămâni,
acesta era de 65 în SUA, 51 în Canada, 52 în Germania şi Anglia, 26 în Italia, etc.200
199
Raymond Octave Joseph Barre (1924 –2007) politician (prim ministru în timpul preşedintelui Valéry Giscard
d'Estaing) şi economist francez.
199
Ghe. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Op. cit., p. 409.
277
În ce priveşte România, conform reglementărilor în vigoare, persoanele în
situaţia de şomeri beneficiază de ajutor de şomaj şi de alte forme de protecţie
socială, precum şi de sprijin în vederea reintegrării lor profesionale prin calificare şi
recalificare.
Pentru ca o persoană să beneficieze de ajutor de şomaj, aceasta trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie înscrisă la oficiul forţelor de muncă din cadrul Direcţiilor de muncă şi
protecţie socială;
b) starea sănătăţii să le permită să fie încadrate în muncă.
Ajutorul de şomaj se acordă pentru un număr limitat de zile (maximum 272)
calculându-se diferenţiat pe categorii de persoane şi vechime în muncă, avându-se în
vedere salariul minim brut pe economie, indexat, sau ultimul salariu tarifar lunar
indexat.
Această direcţie de acţiune - garantarea unui venit minim - are limite în fiecare
ţară. Ea depinde de resursele care pot fi mobilizate pentru acest scop. De asemenea,
sumele respective nu sunt suficiente în raport cu nevoile persoanelor în cauză. Iată
de ce, a doua direcţie - asigurarea de noi locuri de muncă - trebuie să stea şi stă în
atenţia societăţii, a firmelor, a organizaţiilor sindicale, etc. ea vizează diminuarea
şomajului prin politica de investiţii, care are ca efect crearea de noi locuri de muncă.
Alături de aceste măsuri, pentru diminuarea şomajului mai putem aminti şi
altele cum ar fi:
 pregătirea, calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă pentru a
putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii;
 trecerea la noi forme de angajare, cu orar atipic, chiar pe timp parţial;
 acordarea de facilităţi de către stat întreprinderilor pentru a crea noi locuri de
muncă, sau pentru crearea de noi întreprinderi;
 reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active, creându-se astfel
posibilităţi suplimentare de angajare.
Indiferent de ce măsuri se iau, problema de fond pentru combaterea şomajului
este asigurarea creşterii economice şi mobilizarea potenţialului creator al fiecărei
naţiuni, care să asigure diversificarea activităţilor în societate şi prin aceasta, crearea
de noi locuri de muncă.
Explicaţi de ce existenţa şomajului natural nu este un element negativ pentru o
economie contemporană?
Care sunt principalele măsuri de combatere şomajului?
Arătaţi legătura dintre fazele ciclului economic şi rata şomajului.
1) Economie şi etică.
2) Inflaţia - forme de manifestare în economia contemporană.
3) Abordări „clasice” si contemporane asupra inflaţiei şi cauzelor acesteia.
4) Relaţia inflaţie – şomaj.
5) Principalele măsuri de combatere a şomajului.
6) Legătura dintre fazele ciclului economic şi rata şomajului.
278

1) Inflaţia este un proces complex, …………….ce constă în distorsiunea puternică
între procesele ………………………………………………………………………a
preţurilor şi scăderea……………………………………………………...
01:30 2) Inflaţia se caracterizează prin creşterea mai rapidă a ………………………………
faţă de……………………………………………………….
3) Deflaţia reprezintă conceptual prin care se desemnează politica şi procesul de
restrângere a ……………….., pentru a frâna creşterea ……………….. sau pentru a
obţine reducerea acestora.
4) Reducerea ratei inflaţiei poarta numele de …………………...
5) Procentul cu care se modifica nivelul preţurilor se numeşte …………………….
6) Când nivelul preţurilor ………………, valoarea banilor …………………..
7) Rata şomajului se calculează ca raport între
…………………………………………………….
8) Şomajul cauzat de modificări în structura teritorială, socială a producţiei poartă
denumirea de şomaj ……………………………..
1) Stabilitate a preţurilor apare atunci când:
a) preţurile din economie cresc cu un nivel constant;
b) când rata inflaţiei este zero;
c) rata inflaţiei este constantă;
d) nivelul preţurilor creste cu o rată constantă.
2) Indicele preţurilor:
a) este o tehnica prin care se măsoară nivelul indexărilor dintr-o economie;
b) măsoară rata inflaţiei din anul de baza.;
c) măsoară valoarea PIB în anul curent;
d) măsoară nivelul mediu al preţurilor dintr-o perioadă ca procent din nivelul
acestora în perioada de bază.
3) Rata dobânzii pe care o bancă o plăteşte unui depunător este:

a) rata reală a dobânzii;
b) rata nominală a dobânzii plus rata inflaţiei;
c) rata nominală a dobânzii;
4) În conformitate cu ecuaţia lui Fisher rata nominală a dobânzii:

a) este egală cu rata reală plus rata inflaţiei;
b) este egală cu rata reală minus rata inflaţiei;
c) este egală cu indicele preţurilor;
d) este întotdeauna egală cu rata reală a dobânzii.
5) O rată anticipată a inflaţiei:

a) nu este împovărătoare pentru economie;
b) este benefică atât pentru angajaţi cât şi pentru angajatori;
c) este împovărătoare deoarece redistribuie costurile de la creditori către debitori;
d) este costisitoare deoarece încurajează volumul tranzacţiilor în momentul
prezent.
279
6) O indexare a veniturilor salariale egală cu rata anticipată a inflaţiei:
a) este benefică pentru angajatori;
b) duce la diminuarea costurilor salariale;
c) duce la creşterea salariului real mai mult decât nivelul preţurilor;
d) este benefică pentru angajaţi.
7) Dezinflaţia se refera la:

a) scăderea ratei inflaţiei;
b) scăderea preţurilor;
c) scăderea preţurilor şi creştere economică foarte slabă;
d) scăderea nivelului preţurilor în to faţă de t1.
8) Politicile guvernamentale ce pot conduce la creşterea şomajului ar putea fi:

a) creşterea volumului creditelor de consum;
b) creşterea deficitului bugetar prin spoirea cheltuielilor guvernamentale;
c) reducerea salariului minim pe economie;
d) sporirea indemnizaţiei de şomaj la nivelul salariului minim pe economie.
9) În perioade de expansiune vom întâlni următoarele tendinţe economice:

a) creşterea salariilor şi a preţurilor;
b) reducerea numărului de lucrători angajaţi ;
c) reducerea numărului de cereri de forţă de muncă;
d) concurenţă între lucrători pentru angajare.
10) Rata naturală a şomajului se mai numeşte şi:

a) rată fricţională;
b) rată structurală;
c) rată deghizată;
d) rată absolută.
11) Rata ocupării se referă la:

a) raportul dintre cei ocupaţi şi cei apţi de muncă;
b) raportul dintre cei ocupaţi şi numărul şomerilor;
c) raportul dintre cei ocupaţi şi populaţia în vârstă de muncă;
d) raportul dintre ocupaţi şi populaţia inactivă.

1) Într-o economie naţională inflaţia poate genera:
a) instabilitate a preţurilor;
b) încurajarea nemuncii şi a tendinţelor speculative;
c) lipsa încrederii în moneda naţională;
d) deprecierea balanţei de plăţi externe prin creşterea deficitului contului curent.
A=b+c; B=a+b+c; C=a+c; D=a+b+c+d.
2) Dacă o economie naţională se află în faza de boom economic procesul

inflaţionist se poate declanşa dacă:
a) salariile sunt rigide la scăderea productivităţii muncii;
b) exista o ofertă ridicată de resurse investiţionale;
c) rata şomajului se află la nivelul sau “natural”;
d) politicile monetare sunt rigide la fluctuaţiile activităţii economice.
A=b+c; B=a+b+c; C=a+c; D=a+b+d+c.
280
3) Preluarea de către stat a datoriilor unei firme private de mari dimensiuni:
a) poate determina creşterea inflaţiei prin accentuarea deficitului bugetar;
b) nu ar avea nici o influenţă asupra deficitului bugetar şi în consecinţă nici asupra
nivelului masei monetare;
c) afectează sectorul public şi cel privat al economiei;
A=c+a; B=b+c; C=a+b; D=a+b+d+c.
4) Politici guvernamentale ce pot conduce la scăderea şomajului fricţional pot

fi:
a) extinderea programelor de recalificare şi reconversie pentru cei ocupaţi;
b) creşterea salariului minim pe economie;
c) accentuarea acordării unor facilităţi sporite întreprinderilor ce angajează forţă de
muncă productivă;
d) creşterea ajutorului de şomaj.
A=b+c; B=a+b+c; C=a+c ; D=a+b+c+d.
5) Cererea de muncă va fi elastică dacă:

a) cererea pentru produsul final va fi elastic ;
b) forţa de muncă poate fi înlocuită cu altă forţă de muncă ;
c) capitalul poate fi înlocuit cu forţa de muncă ;
d) costurile cu munca reprezintă o proporţie substanţială din costurile firmei.
A=b+c; B=a+b+c; C=a+c; D=a+b+c+d.
6) Oferta de forţa de muncă depinde de:

a) structura populaţiei;
b) legislaţia muncii şi cea privind educaţia;
c) gradul de imigrare;
d) gradul de emigrare.
A=b+c; B=a+b+c+d; C=a+c;D=a+b+c.
7) Costurile pe care le presupune şomajul pot fi:

a) costuri monetare individuale;
b) costuri nemonetare individuale;
c) costuri sociale;
d) costuri bugetare.
A=b+c; B=a+b+c; C=a+b; D=a+b+c+d.

1) a) Dacă nivelul preţurilor se dublează atunci valoarea banilor este la jumătatea
celei anterioare.
b) Dacă nivelul preţurilor scade la jumătate atunci valoarea banilor rămâne
aceeaşi.
2) a) Dacă nivelul inflaţiei este mai mare în România decât în Rusia, atunci valoarea
leului va scădea faţă de rubla rusească.
b) Dacă nivelul inflaţiei este mai mare în România decât în Rusia, atunci valoarea
rublei va fi mai mare decât leul românesc.
281
3) a) Dacă se va înregistra o scădere neanticipată a ratei inflaţiei atunci debitori vor
fi în câştig iar creditorii vor pierde
b) Dacă rata neanticipată a inflaţiei va creşte atunci debitorii vor fi în pierdere.
4) a) Dacă rata anticipată a inflaţiei va creşte atunci menajele vor dori să păstreze cât
mai puţină monedă ca mijloc de rezervă.
b) Dacă rata anticipată a inflaţiei va creşte atunci se va înregistra o creştere a
consumului în perioada scurtă.
5) a) în faza de contracţie a ciclului afacerilor rata şomajului creşte.

b) În faza de creştere a ciclului afacerilor rata şomajului scade.
6) a) Rata naturală a şomajului corespunde situaţiei de şomaj fricţional.

b) Rata naturală a şomajului corespunde situaţiei de şomaj structural.
7) a) Dacă salariul net pe economie nu creşte, dar sporesc costurile salariale, atunci
rata şomajului poate să crească.
b) Dacă salariul net pe economie nu creşte dar sporesc contribuţiile sociale,
atunci rata şomajului poate să crească.
Răspunsuri:
1) cumulativ; monetare şi procesele
economice reale,creşterea generalizată;
puterii de cumpărare a banilor.
2) a volumului puterii de cumpărare a masei
monetare; volumul bunurilor materiale şi
serviciilor.
3) cererii; preţurilor.
4) dezinflaţie.
5) rată a inflaţiei.
6) creşte; scade.
7) numărul şomerilor şi populaţia ocupată.
8) structural.
Alegeţi răspunsul corect 1. b 2. d 3. c 4. a 5. b 6. d 7. a 8. d 9. a 10. a

11. a
Alegeţi combinaţia de 1. D 2. D 3. A 4. B 5. D 6. B 7. D
Stabiliţi valoarea de adevăr 1. aA bF 2. aA bA 3. aF bF 4. aA bA 5. aA bA

a următoarelor propoziţii 6. aA bF 7. aA bA
Rezolvati 10 teme „ To do” ( la alegere) din unitatile de învăţare nr.7, 8, 9, 10,
şi 11.
Temele rezolvate se trimit prin sistemul Elis (la rubrica „teme online”) până la
data ultimului tutorial.
11.12. Rezumat
Echilibrul economic este starea spre care tinde piaţa naţională în ansamblul
ei, precum şi pieţele specifice (piaţa bunurilor economice, piaţa monetară,
piaţa capitalurilor, piaţa muncii etc.) şi se caracterizează prin egalitatea
282
dintre cerere şi ofertă sau o diferenţă nesemnificativă între ele astfel încât
nu apar tensiuni sociale şi economia funcţionează normal;
Egalitatea dintre cerere şi ofertă reprezintă condiţia generală de echilibru.
Corelaţiile dintre pieţele specifice fac ca unele echilibre să antreneze efecte
sau influenţe asupra altor pieţe, dar manifestarea echilibrului pe o piaţă nu
atrage automat egalitatea cerere-ofertă pe altă piaţă;
Echilibrul economic poate fi general sau parţial, static sau dinamic;
Echilibrul general constă în starea de egalitate dintre cererea şi oferta din
toate sferele sistemului economic. El se manifestă ca tendinţă, prin efectul
01:50 de antrenare în economia naţională a echilibrului pe piaţa bunurilor
economice;
Echilibrul general este pus în evidenţă de indicatori globali cum sunt:
producţia naţională, cererea globală, masa monetară, rata şomajului, rata
inflaţiei, etc.;
Echilibrul parţial reprezintă starea spre care tind două elemente ale
aceleiaşi pieţe sau pieţe diferite, cum sunt: producţie şi consum, mărfuri
oferite spre vânzare şi capacitate de cumpărare, venituri şi cheltuieli
publice, economii şi investiţii;
Echilibrul static caracterizează tendinţa de egalitate a cererii şi ofertei de pe
o piaţă pe termen scurt;
Echilibrul dinamic constă în tendinţa pieţei generale sau specifice către
egalitatea cerere-ofertă pe termen mediu sau lung;
Dezechilibrul economic reprezintă starea economiei în care se manifestă un
decalaj semnificativ între cererea şi oferta agregate;
Excedentul de ofertă agregată se numeşte presiune, iar de cerere, absorbţie.
În condiţiile presiunii cererea este satisfăcută, producţia frânată, calitatea
produselor creşte, iar consumatorii au un rol important în selecţia
mărfurilor. În plus, producătorii sunt orientaţi spre lansarea de noi produse,
preţurile şi salariile tind să crească, preţul pieţei fiind superior preţului de
echilibru;
Cererea agregată reprezintă cantitatea cerută din toate bunurile şi serviciile
exprimate în nivelul produsului intern brut într-o economie, în funcţie de
nivelul general al preţurilor;
Oferta agregată desemnează cantităţile oferite din bunurile şi serviciile
dintr-o economie la anumite nivele generale de preţ. Oferta agregată este
ascendentă şi prezintă caracteristici diferite în funcţie de orizontul de timp
pe care se manifestă;
Principalele variabile economice (producţie, preţuri, ocupare, venituri,
investiţii) precum şi activitatea economică în ansamblul său, cunosc o
evoluţie oscilantă, caracterizată prin înregistrarea succesivă a unor tendinţe
ascendente şi descendente. Cu alte cuvinte, activitatea economică este
fluctuantă;
Ciclicitatea în economie reprezintă starea normală de evoluţie a activităţii
economice dintr-o ţară şi constă în alternanţa faptelor ascendente cu cele
descendente;
Ciclul economic este perioada de la un moment de cotitură la altul de
aceeaşi natură, adică perioada de la o criză la alta sau de la un punct de
cotitură superior, la următorul;
În vederea atenuării efectelor negative ale dezechilibrelor se intervine prin
politici macroeconomice, în special: politica monetară, fiscală şi a
cheltuielilor publice(fundamentate de J. M. Keynes);
Inflaţia se exprimă în creşterea preţurilor şi lipsa de încredere în bani, punând în
283
evidenţă dezechilibrul între circulaţia banilor depreciaţi şi circulaţia bunurilor;
Inflaţia structurală rezultă atunci când ceea ce cer a cumpăra agenţii economici,
populaţia şi guvernul se modifică rapid de la o etapă la alta şi producţia nu are
capacitatea de se adapta;
Inflaţia târâtoare este considerată a fi o inflaţie moderată care apare atunci când
s-au format dezechilibrele specifice acesteia. Se apreciază că în cazul inflaţiei
târâtoare are loc o creştere medie nu mai mare de 3-4% anual;
Inflaţia deschisă este o inflaţie rapidă, preţurile cresc în medie anual cu 5-10%.
Când creşterea preţurilor este la limita inferioară, ea poate constitui, la fel ca şi
inflaţia târâtoare, un stimulent al creşterii ofertei şi, desigur, al ridicării ocupării
factorului muncă;
Inflaţia galopantă, sau hiperinflaţia se caracterizează printr-o creştere de
proporţii ridicate a preţurilor, după unii specialişti exprimată cel puţin prin două
cifre;
În general, inflaţia nu este un fenomen pozitiv. Consecinţele ei se răsfrâng
deopotrivă, atât asupra agenţilor economici, cât şi asupra populaţiei;
Piaţa muncii este formată din totalitatea relaţiilor de vânzare - cumpărare a
factorului muncă, în interacţiunea lor şi în strânsă legătură cu spaţiul economic
în care are loc;
Pe piaţa muncii se întâlnesc, se confruntă şi se negociază ofertanţii de muncă cu
cei ce au nevoie de factorul muncă, care reflectă cererea de muncă;
Principalele componente ale pieţei muncii sunt cererea şi oferta de muncă;
Şomajul este un fenomen negativ din punct de vedere economic şi social, el este
rezultat al dezechilibrelor puternice de pe piaţa muncii, reflectate în devansarea
ofertei de muncă faţă de cererea de muncă. Cu alte cuvinte, şomajul ilustrează
acea situaţie a economiei când o parte din populaţia activă disponibilă nu are
asigurate locuri de muncă;
Biroul Internaţional al muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite, dă
următoarea definiţie pentru şomeri. Se consideră că este şomer orice persoană
care are mai mult de 15 ani şi care îndeplineşte următoarele condiţii: este apt de
muncă; nu munceşte; este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
caută un loc de muncă.
11.13. Bibliografie
 Albertini Jeanne-Marie, Silem Ahmed, Comprendre les théories

économiques. Editions du Seuil, vol. I, Paris, 1986;
 Craven John, Economics, Basil Blackwell Publisher Limited, Oxford, 1984;
 Creţoiu Gh., Cornescu Viorel, Bucur Ion, Economie politică, Editura Şansa,
Bucureşti, 1995;
 Didier Michel, Economia. Regulile Jocului, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994;
 Dobrotă Niţă, ABC-ul economiei de piaţă moderne, Casa de Editură şi presă
Viaţa Românească, Bucureşti, 1991;
 Flamant Maurice, L'inflation, Presses Universitaté de France, Paris, 1972;
 Flouzat Denise, Economie contemporaine, Presses Universitaires de France,
284
Paris, 1969, 1972;
 Frois-Gilbert Abraham, Economie politique, Editura Economică, Bucureşti,
1988;
 Galbraith John Kenneth, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura
politică, Bucureşti, 1982;
 McKenzie Richard, Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986;
 Perţ Steliana, Piaţa muncii în perioada de tranziţie. În Economica, Editura
IRLI nr. 2, 1991;
 Popescu Constantin, Gavrilă Ilie, Ciucur Dumitru, „Teorie economică
generală, vol. II, Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, 2005;
 Răboacă Gh. (coord.), Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de
muncă, Institutul Central de Cercetări Economice, 1988;
 Samuelson A. Paul & Nordhaus William, Economics, ediţia a 12-a, McGraw
Hill Book Company, 1985;
285
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
 Albert Michel, „Capitalism contra capitalism”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 ;

 Albertini Jeanne-Marie, Silem Ahmed, Comprendre les théories économiques. Editions du
Seuil, vol. I, Paris, 1986;
 Anderson, R., Jenny F. „Current Developments on Competition Policy în the WTO”, Geneva:
2001, WTO, www.wto.org;
 Anghelache G., „Bursa şi piaţa extrabursieră”, Editura Economică, 2000;
 Anghelache G., Dardac N., Stancu I., „Pieţele de capital şi bursele de valori”, Ed.”Adevărul”
S.A. 1992 ;
 Antohi Dorina, „Managementul lichidităţii din sistemul bancar”, BNR, 2008;
 Atkinson Lloyd, Economics, Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982;
 Begg David, Fischer Stanley, Dornbusch Rudiger, Economics, McGraw Hill Book Company,
1984;
 Belletante B., „La Bourse, son fonctionnement, son rộle dans la vie économique”, Hatier,
1992 ;
 Berea A.A.P., „Modernizarea sistemului bancar”, Editura Expert, Bucureşti, 2003;
 Bernstein Jacob, „Piaţa Contractelor futures”, Ed. Hrema, Bucureşti, 2000;
 Blum Reinhard, „Un al treilea drum. Principii organizatorice ale economiei naţionale”,
Editura Universităţii „Al,. I. Cuza” din Iaşi, 1994;
 Brown Charles, Gilroy Curtis, Kohen Andrew, The Effect of the Minimum Wage on
Employment, Journal of Economic Literature, 2 june 1982;
 Capul Jean-Yves, Garnier Olivier, „Dictionnaire d’ẻconomie et de sciences sociales”, Hatier,
Paris, 1993
 Cătoiu I., Teodorescu N., „Comportamentul consumatorului. Teorie şi practică”, Editura
 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
 Charreaux Gerard, Géstion financière, Litec, Paris, 1986
 Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, „Economie politică”, Editura Economică,
Bucureşti, 1999;
 Commons R.John , Institutional Economics. Its Place in Political Economy, vol. one,
Transaction Publisher New Brunswick, 1990;
 Cornescu Viorel (coord.), Introducere în Economie, Editura Actami, Bucureşti 1997;
 Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu, „Economie -
ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
 Costică Ionela „Politica monetara” Editura ASE, Bucuresti, 2002;
 Costică Ionela, Lazarescu Sorin Adrian, „Politici si tehnici bancare”, Editura ASE, Bucureşti,
2004;
 Cotta Alain, „Dictionnaire de sciénce économique”, Edition IX, Mame, 1968;
 Craven John, Economics, Basil Blackwell Publisher Limited, Oxford, 1984;
 Craven John, Introduction to economics, Basil Blackweel, 1984;
 Creţoiu Gh., Cornescu Viorel, Bucur Ion, Economie politică, Editura Şansa, Bucureşti, 1995;
 Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed. C.H. Beck,
Bucureşti 2008;
 Dellingham A. E., Skags N. T., Carlson J.L., „Economics, Individual Choice and its
Consequences”, Allyn and Bacon, 1992;
 Didier Michel, Economia. Regulile Jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994;
286
 Dobrotă Niţă (coord.), „Economie politică – Economics”, Editura Eficient, Bucureşti, 1992;
 Dobrotă Niţă, ABC-ul economiei de piaţă moderne, Casa de Editură şi presă Viaţa
Românească, Bucureşti, 1991;
 Drucker F. Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti, 1999;
 Dumitrescu Steian, Bal Ana (2002) - Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti,
2002;
 Echaudemaison C. D., „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales”, Nathan, 1993;
 Eggertsson Thrainn, „Economic Behavior and Institutions”, Cambridge University Press,
Cambridge, 1990;
 Flamant Maurice, L'inflation, Presses Universitaté de France, Paris, 1972;
 Flouzat Denise, Economie contemporaine, Presses Universitaires de France, Paris, 1969,
1972;
 Frois-Gilbert Abraham, „Economie politică”, Editura. Humanitas, Bucureşti, 1994;
 Gaftoniuc Simona, „Finanţe internaţionale”, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
 Galbraith John Kenneth, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura politică, Bucureşti,
1982;
 Georgescu - Goloşoiu L., „Business of Banking” vol. I, Ed. ASE, Bucureşti, 2003;
 Gherghinescu Oana, Gherghinescu Gheorge, „Abordarea structurii şi rolului agregatelor
monetare la Frankfurt si Bucureşti”, în „Finanţe – Provocările viitorului”, Anul VI, Nr.
6/2007;
 Ghilic-Micu Bogdan, „Strategii pe piaţa de capital”, Ed. Economică, Bucureşti, 2002;
 Gide Ch., „Curs de economie politică”, vol. I, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1921;
 Gogoneaţă C-tin., Gogoneaţă A., „Economie politică, Teoria micro şi macroeconomică.
Politici economice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
 Guitton Henri, Economie politique, vol. II, Paris, Dalloz, 1971;
 Gwartney D. James, Straub I. Richard, „Economie şi prosperitate”, Editura Alutus, Bucureşti,
1995;
 Heilbroner L.Robert, „Filosofii lucrurilor pământeşti”, Ed. Humanitas, 1991;
 Iancu Aurel, „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;
 Iancu Aurel: “Tratat de economie” vol. I şi III, Editura Economică, Bucureşti – 1992, 1993;
 Ionescu C. Lucian (coord.), „Băncile şi operaţiunile bancare”, Ed. Economică, 1996;
 Isan Vasile, Cocris Vasile, Sectorul public-iluzia bunăstării generale, Editura Ankarom, 1997;
 Keynes M. John, “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru a dobânzii şi a banilor”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti – 1970;
 King Alexander, Schneider Bertrand, „Prima revoluţie globală. Un raport al Consiliului
Clubului de la Roma”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993 ;
 Kiriţescu C. Costin, „Moneda – mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982;
 Kiriţescu Costin, „Relaţiile valutar-financiare internaţionale”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978;
 Lapage H., „Demain le liberalisme”, ed. Pluriel, 1978;
 Lipsey R., Christal K. Alec, „Economie pozitivă” Editura Economică, Bucureşti 1999;
 Madgearu Virgil, „Curs de economie politică”, Institutul de Cercetări Economice, 1944;
 Manolescu Gheorghe, „Politici economice”. Editura Economică, Bucureşti, 1997;
 Marshall Alfred, „Principles of Economics”, 8th Edition, New York, Macmillan Co., 1922;
 Matthews R. C. O. „The Economics of Institutions and the Sources of Growth”, in Economic
Journal, vol. 96, decembrie 1986;
 McKenzie Richard, Economics, Houghton Mifflin Company, Boston, 1986;
 Negruş Mariana, „Tehnici de calcul valutar-financiar”, Editura Militară, Bucureşti, 1992;
 Negucioiu Aurel, Diţu Gh., Drăgoescu Anton, Pop Sabin „Economie Politică”, vol. I, Editura
George Bariţiu, 1998;
 Onofrei, Mihaela, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004;
287
 Paul A. Samuelson, „L’Economique”, vol.1, ed. a 8-a, Libraire Armand Colier, Paris, 1982;
 Perţ Steliana, Piaţa muncii în perioada de tranziţie. În Economica, Editura IRLI nr. 2, 1991;
 Popa Ioan, „Tranzacţii comerciale internaţionale” , Editura Economică, Bucureşti, 1997;
 Popescu Constantin, Gavrilă Ilie, Ciucur Dumitru, „Teorie economică generală, vol. II,
Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti, 2005;
 Popescu Gheorghe, „David Ricardo economistul genial”, Editura Risoprint, Cluj Napoca,
2007;
 Răboacă Gh. (coord.), Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de muncă, Institutul
Central de Cercetări Economice, 1988;
 Ricardo David, „Principiile economiei politice şi ale impunerii”, Editura ANTET, Bucureşti,
2001;
 Samuelson P.A., Nordhaus W. D., „Economie politică”, Editura Teora, Bucureşti, 2000;
 Săvoiu Vasile, „Banca centrală şi sistemele de plăţi de interes naţional”, Colecţia „Biblioteca
Băncii Naţionale”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
 Scialom Laurence, „Economie bancaire”, Colecţia „Reperes”, La Decouverte, Paris, 1999;
 Smith Adam, „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, Editura Academiei,
Bucureşti – 1962;
 Stanciu Sica, „Marketing general – particularităţi în organizaţiile nonprofit”, Editura Dareco,
Bucureşti, 2002;
 Stanton W., Fundamentals of Marketing, Fourth Edition, McGraw Hill, 1975;
 Sută Nicolae, Miron Dumitru, Sută–Selejan Sultana, „Comerţ internaţional şi politici
comerciale contemporane”, Editura Eficient, Bucureşti, 1997;
 Ştefănescu I. T., Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
 Turcu I., „Drept Bancar”, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
 Vasilescu Eugeniu, „Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei”, Editura „Curtea
Veche”, vol. I, 1993;
 Waud N.Roger, „Microeconomics”, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York,
1992;
 Whitehead Geoffrey, „Economia”, Editura Sedona, Timişoara, 1997;
 Whitehead Geoffrey, „Economics”, W. H. Allen Co. Ltd., London, 1974;
 Wonnacott Paul, Wonnacott Ronald, „Economics”, Ediţia a III-a, McGraw-Hill Book Co.,
1986;
 Zipt Robert – Piaţa Obligaţiunilor, Ed. Herma, Bucreşti, 2000;
 ***Banca Naţională a României, Caiete de studii, iulie 2007;
 ***Dictionnaire de science économique, sub conducerea prof. Alain Cotta, Maison MAME,
1968.
 ***Dicţionar enciclopedic managerial, Iulian Ceauşu, vol. I. Editura Academică de
Management, 2000;
 ***Directiva 2000/12/EC a Parlamentului European din 20.03.2000, publicată în Jurnalul
Oficial L126, 26.05.2000;
 ***http://ro.wikipedia.org.
 ***Legea 31/1990 - Legea societăţilor comerciale, modificată prin Legea nr. 302/2005, Legea
nr. 85/2006, Legea nr. 164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, OUG nr. 82/2007,
OUG nr. 52/2008 (publicata in MOF nr. 333 din 30/04/2008), Legea nr. 284/2008 (publicata
in MOF nr. 778 din 20/11/2008)
 ***Legea bancară - Monitorul Oficial al României nr. 121/23 martie 1998;
 ***Legea nr. 21/1996 – Legea concurenţei (publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30
aprilie 1996), modificată prin: O.U.G. nr. 121/2003; Legea nr. 184/2004; Legea nr. 538/2004
 ***Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994.;
 ***Monitorul Oficial al României nr. 582/30 iunie 2004;
 ***Raport asupra stabilităţii financiare, Banca Naţională a României, 2009
288
 ***Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.4/01.04.2005 cu normele: Norma nr.
3/2005 privind funcţionarea pieţei valutare interbancare (modificată prin Norma nr.10/2007);
Norma nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar (modificată prin Norma
nr.13/2007).
 ***www.bvb.ro.
289
BIBLIOGRAFIE
GENERALĂ
 Albert Michel, „Capitalism contra capitalism”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 ;

 Anderson, R., Jenny F. „Current Developments on Competition Policy în the WTO”,
Geneva: 2001, WTO, www.wto.org;
 Atkinson Lloyd, „Economics”, Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982;
 Blum Reinhard, „Un al treilea drum. Principii organizatorice ale economiei naţionale”,
Editura Universităţii „Al,. I. Cuza” din Iaşi, 1994;
 Brown Charles, Gilroy Curtis, Kohen Andrew, The Effect of the Minimum Wage on
Employment, Journal of Economic Literature, 2 june 1982;
 Capul Jean-Yves, Garnier Olivier, „Dictionnaire d’ẻconomie et de sciences sociales”,
Hatier, Paris, 1993
 Cătoiu I., Teodorescu N., „Comportamentul consumatorului. Teorie şi practică”, Editura
 Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, „Economie politică”, Editura
 Commons R.John , Institutional Economics. Its Place in Political Economy, vol. one,
Transaction Publisher New Brunswick, 1990;
 Cornescu Viorel (coord.), Introducere în Economie, Editura Actami, Bucureşti 1997;
 Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu, „Economie -
ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
 Cotta Alain, „Dictionnaire de sciénce économique”, Edition IX, Mame, 1968;
 Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Ed. C.H. Beck,
Bucureşti 2008;
 Dellingham A. E., Skags N. T., Carlson J.L., „Economics, Individual Choice and its
Consequences”, Allyn and Bacon, 1992;
 Didier Michel, „Economie – regulile jocului”, Editura Economică, Bucureşti, 1989
 Dobrotă Niţă (coord.), „Economie politică – Economics”, Editura Eficient, Bucureşti, 1992;
 Drucker F. Peter, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti, 1999;
 Dumitrescu Steian, Bal Ana (2002) - Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti,
2002;
 Eggertsson Thrainn, „Economic Behavior and Institutions”, Cambridge University Press,
Cambridge, 1990;
 Frois-Gilbert Abraham, „Economie politică”, Editura. Humanitas, Bucureşti, 1994;
 Gide Ch., „Curs de economie politică”, vol. I, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1921;
 Gogoneaţă C-tin., Gogoneaţă A., „Economie politică, Teoria micro şi macroeconomică.
Politici economice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
 Gwartney D. James, Straub I. Richard, „Economie şi prosperitate”, Editura Alutus,
Bucureşti, 1995;
 Heilbroner L.Robert, „Filosofii lucrurilor pământeşti”, Ed. Humanitas, 1991;
 Iancu Aurel, „Bazele teoriei politicii economice”, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;
 Iancu Aurel: “Tratat de economie” vol. I şi III, Editura Economică, Bucureşti – 1992, 1993;
 Isan Vasile, Cocris Vasile, Sectorul public-iluzia bunăstării generale, Editura Ankarom, 1997;
 Keynes M. John, “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru a dobânzii şi a banilor”, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti – 1970;
 King Alexander, Schneider Bertrand, „Prima revoluţie globală. Un raport al Consiliului
Clubului de la Roma”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993 ;
290
 Lapage H., „Demain le liberalisme”, ed. Pluriel, 1978;
 Lipsey R., Christal K. Alec, „Economie pozitivă” Editura Economică, Bucureşti 1999;
 Marshall Alfred, „Principles of Economics”, 8th Edition, New York, Macmillan Co., 1922;
 Matthews R. C. O. „The Economics of Institutions and the Sources of Growth”, in
Economic Journal, vol. 96, decembrie 1986;
 Negucioiu Aurel, Diţu Gh., Drăgoescu Anton, Pop Sabin „Economie Politică”, vol. I,
Editura George Bariţiu, 1998;
 Ricardo David, „Principiile economiei politice şi ale impunerii”, Editura ANTET, Bucureşti,
2001;
 Samuelson P.A., Nordhaus W. D., „Economie politică”, Editura Teora, Bucureşti, 2000;
 Samuelson Paul, Nordhaus D. Wiliam: „Economics”, 12th Edition, McGraw – Hill Co.
1985;
 Smith Adam, „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, Editura Academiei,
Bucureşti – 1962;
 Stanciu Sica, „Marketing general – particularităţi în organizaţiile nonprofit”, Editura
Dareco, Bucureşti, 2002;
 Stanton W., Fundamentals of Marketing, Fourth Edition, McGraw Hill, 1975;
 Toffler Alvin, „Al treilea val”, Editura Politică, Bucureşti – 1983;
 Waud N.Roger, „Microeconomics”, Fifth Edition, Harper Collins Publishers, New York,
1992;
 Whitehead Geoffrey, „Economia”, Editura Sedona, Timişoara, 1997;
 Whitehead Geoffrey, „Economics”, W. H. Allen Co. Ltd., London, 1974;
 Wonnacott Paul, Wonnacott Ronald, „Economics”, Ediţia a III-a, McGraw-Hill Book Co.,
1986;
 ***http://ro.wikipedia.org.
 ***Legea 31/1990 - Legea societăţilor comerciale, modificată prin Legea nr. 302/2005,
Legea nr. 85/2006, Legea nr. 164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, OUG nr.
82/2007, OUG nr. 52/2008 (publicata in MOF nr. 333 din 30/04/2008), Legea nr. 284/2008
(publicata in MOF nr. 778 din 20/11/2008)
 ***Legea nr. 21/1996 – Legea concurenţei (publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30
aprilie 1996), modificată prin: O.U.G. nr. 121/2003; Legea nr. 184/2004; Legea nr.
538/2004
291

1 Carte. Economie. Cornescu V

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 Carte. Economie. Cornescu V

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Viorel Cornescu

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Viorel Cornescu, Liviu Radu, Carmen Radu

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. SISTEMUL ACTIVITĂŢII ECONOMICE........................... 48

Cursul dispune de suport de curs scris, supus studiului individual al studenţilor,

- Unitatea de învăţare 1 Introducere în ştiinţa economică, după parcurgerea căreia

Pentru parcurgerea acestui curs va fi nevoie de cunoștiințe minime anterioare de

Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei curente studenții vor fi capabili

Durata medie de studiu individual

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

În prezent, noţiunea de economie comportă două accepţiuni:

1. Mercantilismul (între 1500 şi 1750) avea în centrul atenţiei ideea că aurul şi

1. Explicaţi diferenţa între doctrina mercantilistă şi cea fiziocrată.

1.5. Repere ale gândirii economice în România

Comentaţi următorul citat:

Să ne reamintim... Economiareprezintă o ştiinţă socială, care studiază procesele şi

În funcţie de ce factori a fost definită ştiinţa economică de-a lungul istoriei?

1.7. Concepte şi legi specifice ştiinţei economice

Aşa cum s-a văzut pe parcursul anterioarelor subcapitole istoria dezvoltării

1.8. Principii de analiză în economie

1.9. Importanţa studierii economiei

1.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Completaţi spaţiile libere

1) Mercantilismul avea în centrul atenţiei ideea că

Alegeţi răspunsul corect

2) Diferenţa între doctrina liberală şi neoliberală constă în:

3) Principiul „laissez faire, laissez passer” este specific:

6) Care din aprecierile următoare consideraţi că sintetizează cel mai bine

7) Legile economice exprimă:

9) Metoda deductivă utilizată în analiza economică nu presupune:

10) Analiza microeconomică se face la nivelul:

11) Economia nu a fost definită ca:

1) Coordonatele fundamentale ale liberalismului economic sunt:

6) Instituţionaliştii consideră că:

1) a) Colbertismul sau mercantilismul industrial pune în centrul cercetării problemele

Ştiinţa economică îşi are originea în Grecia Antică, menţionată în lucrarea

II. Bibliografie facultativă

Durata de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ora.

2.3. Activitatea economică

Activitatea umană presupune muncă, ce se prezintă ca un proces complex

Activităţile economice cuprinse în sfera schimbului sunt numeroase, de la

Care sunt principalele elemente ale activităţii economice?

2.4. Nevoile umane, resursele şi factorii de producţie

Nevoile (trebuinţele) umane constituie punctul de pornire, impulsul oricărei

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre

În vederea producerii de bunuri şi servicii, resursele sunt atrase şi utilizate

2.4.2. Pământul (natura)

Pământul (natura) reprezintă, de asemenea, un factor originar, primar al

2.4.3. Factorul capital

Capitalul, ca factor de producţie, este definit ca fiind totalitatea bunurilor

Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata

3. Stabiliţi legătura între nevoi umane şi resurse economice.

2.5. Premisa economică fundamentală

Comentaţi legătura existentă între raritatea resurselor şi costul de oportunitate.

2.6. Curba posibilităţilor de producţie

Curba posibilităţilor de producţie pune în evidenţă – sub formă grafică –

Curba AG este curba posibilităţilor de producţie în situaţia noastră. Ea pune

Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie poate avea loc, de regulă, sub

Evidenţiaţi importanţa curbei posibilităţilor de producţie, arătând totodată care

În condiţii normale, riscul în afaceri apare sub trei ipostaze37.

Care sunt categoriile de riscuri ce pot perturba activitatea economică a unei

1. Factorii de producţie şi relaţiile existente între resurse şi factorii de