UNIVERSITATEA „ DIMITRIE – CANTEMIR”

DEPARTAMENTUL STUDII MASTERALE

CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE ANUL II

TERAPIA SISTEMICĂ DE FAMILIE

ANDRASI MELINDA
TG- MUREŞ
2011
 Când ne referim la acest model al terapiei de familie, ne gândim în primul rând la
modelul Şcolii de la Milano, reprezentată de psihiatrii italieni Mara Selvini-Palazzoli, Luigi
Boscolo, Gianfranco Cecchin şi Guliana Prata, model elaborat în jurul anului 1978, când au
apărut cele mai importante lucrări ale acestor reprezentanţi. În 1980 însă, această echipă de
terapeuţi s-a divizat în două perechi iar fiecare din acestea a urmat o orientare uşor diferită de
cea a celeilalte, astfel âncât există, practic,două modele ale terapiei sistemice de familie.
Astfel, Selvini-Palazzoli şi Prata s-au ocupat de efectele unei singure intervenţii terapeutice,
în timp ce Boscolo şi Checchin s-au centrat pe dezvltarea unor noi metode de training. Din
1982, Prata şi Selvini- Palazzoli s-au separat şi au lucrat pe cont propriu. Din acest motiv, în
acest capitol vom detalia caracteristicile modelului iniţial al terapiei sistemice, adică cel al
Şcolii de la Milano, dar vom menţiona şi noutăţile aduse de noua orienare sistemică a lui
Boscolo şi Cecchin. 1

PREMISE CONCEPTUALE:

Şcoala de la Milano a fost denumită „sistemică” deoarece are la bază gândirea

sistemică a lui regory Batson (conceptele şi metodele acestuia), dar a primit influenţe
semnificarive şi din partea lui Jan Haley,precum şi din partea orientării reprezentanţilor
Institutului de Cercetări Mentale,drept pentru care terapia sistemică este denumită uneori şi „o
variantă a modelelor strategice sau comunicaţionale” ( Walsh,Mc Grow,1996,p. 74. ).
Bineânţeles, membrii echipei milaneze aveau la bază pregătirea psihanalitică,dar ei au fost
profund nemulţumiţi de rezultatele minimale pe care le aveau după în urma numeroaselor
şedinţe psihanalitice,în special în cazurile pacienţilor cu tulburări psihice severe . De aceea, ei
şi-au elaborat treptat propria lor teorie , dar au păstrat dinmodelul psihanalitic ideea că pattern
– urile interacţionale se păstrează de la o generaţie la alta, drept pentru care terapeutul
sistemic consideră importantă istoria familiei pe care o are în cabinet.
Idea de bază a terapiei sistemice este aceea de sistem, aşa cum este ea înţeleasă de
conceptualizarea teoriei generale a sistemelor asupra comportamentelor umane, şi mai ales
asupra familiei. Contribuţii semnificative la dezvoltarea teoriei sistemelor familiale au avut
Gregory Bateson, Murray Bowen, Salvador Minuhin şi Jay Haley. Cele mai cunoscute şi
importante trăsături ale modelelor ce concep famlia ca sistem sunt (după Walsh şi McGrow,
1996):
1
Iolanda Mitrofan şi Diana Vasile,- Terapii de familie, Editura SPER, Bucureşti,2001
 • Întregul este mai mare decât suma părţilor sale constitutive
• Componentele unui sistem pot fi înţelese doar în contextul întregului sistem. Din
moment ce comportamentul uman apare în context social, el poate fi înţeles doar în
acest context.
• Cauzalitatea liniară este înlocuită de noţiunile de cauzalitate circulară, simultană şi
reciprocă.
• Schimbarea uneia dintre părţile sistemului social
• Tendiţa unui sistem este de a căuta să-şi menţină homeostazia sau echilibrul.Această
funcţie de menţinere a homeostaziei serveşte la păstrarea stabilitţii, iar uneori
împiedică schimbarea.
• Când o famile nu mai este în echilibru, meccanismele de feed-back încearcă să
readucă familia în echilibrul iniţial.
• Metodele folosite pentru a restaura echilbrul ( de ex. Ce anume face familia pentru a
rezolva problemele apărute în interiorul ei) pot deveni ele însele probleme.
• Intervenţiile dintr-o perspectivă sistemică se centrează mai curând pe relaţiile din
interiorul întreguli sistem familial, decât pe unul dintre membrii familiei ( de ex. Pe
cel care prezintă simptomul.). 2

CARACTERISTICI ALE TERAPIEI SISTEMICE:

Terapia sistemică are în vedere însă nu doar sistemul familial ci şi sistemul terapeut-
familie,deoarece pleacă de la premisa că terapeutul nu reprezintă un element exterior familiei,
ci unul direct implicat în viaţa acesteia,cel puţin pentru un anumit timp. Mai mult, inţial
echipa de terapeuţi ai Şcolii de la Milano forma o echipă în adevăratul sens al cuvântului,
adică întreaga echipă participa la procesul terapeutic,însădoar unul dintre ei sau doi terapeuţi
lua contact direct cufamilia. Astfel se înlătură bariera dintre sistemul amilial şi terapeut, ceea
ce duce şi la modificarea conceptului de „ neutralitate” a terapeutului pe care îl susţinea
abordarea psihanalitică.
O altă caracteristică a terapiei sistemice este accentul pus mai mult pe procesul
schimbării şi mai puţin pe modalităţile de menţinere a homeostaziei. Una dintre tendinţele

2
sistemului familial ste aceea de a-şi menţine echilibrul. În această încercare, atunci când
familia se confruntă cu o dificultate, metodele folosite pentru a o înlătura pot deveni la rândul
lor probleme, ceea ce efectează echilibrul familiei. Totuşi, familia va face tot ce este posibil
pentru a menţine echilibrul care îi permite să existe şi în continuare. De aici ideea terapeuţilor
de orientare sistemică conform căreia simptomul serveşte o anumită funcţie în sistemul
familial. De regulă, această funcţie este aceea de a susţine şi promova anumite idei, credinţe,
percepţii sau fantasme ale sistemului familial ce duc la anumite tipuri de comportamente
menite să menţină stabilitatea sistemului familial. De aceea este nevoie ca terapeutul să
formuleze încă de la început ipoteze cu privire la rolul pe care îl joacă simptomul în
echilibrarea sistemului familial. Pentru asta, el trebuie să aibă în vedere nu doar simptomul, ci
şi cogniţiile şi comportamentele familiei pentru a-şi orienta intervenţia terapeutică. Fiind
centraţi mai mulţi pe procesul schimbării, terapeuţii de orientare sistemică distanţează în timp
şedinţele pentru a permite intervenţiilor lor să acţioneze şi să aibă efecte maximale. Din acest
motiv, terapia sistemică a mai fost denumită şi „ terapie de amilie de lungă-scurtă
durată”,ea fiind scurtă prin numărul relativ mic de şedinţe ( între 5 şi 8 şedinţe,maximum
menţionat fiind 12),dar lungă datorită intervalelor lungi de timp dintre şedinţe
( Tomm,1984,p. 122).
Importanţa sistemului de credinţe al familiei reiese foarte clar din ceea ce Boscolo şi
colaboratorii săi spuneau în 1987: „ Chiar de la început grupul de la Milano consideră în mod
serios faptele mentale drept comportamente. Filosofia lor cu privire la schimbare e lagată de
ideea că familiile vin cu planuri despre ceea ce se întţmplă, iar erapeutul încearcă să modifice
aceste „ planuri”. Ei caută un „mit” sau o „premisă” care aparent menţine comportamentele
ataşate de problemă şi încearcă să menţioneze această premisă sau mit în mesajele lor către
familie. Deseori ei fac comentarii cu privire la rolul problemei într-un astfel de mit!”(pag 19)
Deci aici apare şi paradoxul pe care terapeuţii de orientare sistemică l-au subliniat:
familiile vin la terapie pentru a se schimba, dar, totuşi, acţiunile fiecărui membru al familiei
caută să împiedice procesul schimbării, tocmai pentru a nu pierde stabilitatea/ echilibrul
obţinut cu ajutorul simptomului. Mesajul comun este, după cum arată Tomm: „Ne confruntăm
cu asta ...dar noi ca familie suntem în regulă...” În felul acesta, încet ar sigur, grupul de la
Milano au devenit conştienţi că o parte a familiei nu se putea schimba decât dacă se făceau
modificări complementare în întreaga familiei.
Înţelegerea acestei nevoi de a oferi schimbări complementare în toţi membrii familiei a
dus la crearea unor intervenţii care să spargă bariera pusş de nevoile paradoxale ale familiei
de a se schimba, dar şi de a rămâne stabilă, în acelaşi timp.
 O altă idee a lui Bateson care a marcat lucrul terapeutic al grupului de la Milano a fost
aceea că sistemul evoluează, chiar dacă el pare a fi blocat.De aici au apărut intervenţiile
terapeutice care introduc noi conexiuni şi cele care introduc noi distincţii în gândire sau
acţiune. Astfel, informaţia este introdusă fie explicit, prin reformulare, fie implicit prin
prescrierea unui ritual familial. În ambele cazuri, terapeutul acţionează ca un catalizator,
scopul său fiind cele de a activa un proces în care familia va crea noi pattern-uri
comportamentale şi credinţe care să susţină acest proces de creare de noi pattern-uri.
(Tomm,1984)
Foarte util pentru practica terapeutică s-a dovedit a fi ideea modelului sistemic care se
referă la considerarea fenomenelor mentale ca reflexe ale fenomenelor sociale. Deci, o
problemă mentală este o problemă în interacţiunea socială. Construită pe ideea cauzalităţii
circulare şi transpusă în terapie, această idee duce la intervenţii terapeutice care să vizeze
pattern-urile interacţionale şi mai puţin problemele intrapsihice ale indivizilor luaţi izolat. Prin
asta se diminuează sentimentele de vină şi responsabilitate pentru schimbare care inundau
psihicul clientului simptomatic, crescţnd responsabilitatea fiecărui membru al familiei aflat
într-o anumită relaţie cu acestea. Deci, fiecare membru al familiei este considerat ca
participant la menţinerea simptomului, şi deci, toţi membrii trebuie să îşi modifice pattrn-urile
internaţionale.
Merită menţionat însă că, deşi apelează foarte frecvent la principiul cauzalităţii
circulare, grupul de la Milano nu consideră gândirea liniară ca incorectă, ci doar limitată
pentru scopurile terapiei de familie.
De asemenea, grupul de la Milano s-a concentrat şi pe „ tirania condiţionării
lingvistice” care chiar datorită naturii ei, îi face pe terapeuţi şi clienţi să gândească într-o
manieră lniară, intrapsihică care care ignoră contexul. Astfel,grupul a modificat verbul „ a fi”
cu „ a apărea” şi „a arăta” pentru a oferi o nouă viziune asupra familiei. De regulă, auzim
clienţii spunând: „tatăl e depresiv” în loc de „tatăl manifestă/trece printr-o depresie.” Prima
formlare scoate tatăl din contextul în care se află. Ultima implică ideea că acel comportament
face parte dintr-un context mai larg şi ne trimite cu gţndul la efectele pe care manifestarea
depresiei le are asupra familiei. De aceea, terapeuţii sistemici atrag atenţia asupra
„ etichetelor” pe care suntem tentaţi să le atribuim clienţilor şi deci, să spunem, mai degrabă,
că un copil se comportă agresiv,în loc de este agresiv. Deşi nu putem să ne eliberăm total de
sub tirania lingvistică, putem totuşi cu efort conştient să folosim limbajul în mod util, prin
metafore şi pveşti, pentru a provoca schimbarea în familie. Cu alt cuvinte, schimbarea va
fiadusă de modificări în înţelesuri sau acţiuni.
SCOPURILE TERAPIEI SISTEMICE:

Scopul terapiei sistemice de familie este acela de a ajuta familia să descopere, să

întrerupă şi, eventual să schimbe regulile „jocurilor” lor, adică ale dinamicii relaţionale pe
care se bazează disfuncţia familiei. O familie e considerată disfuncţională când există în
interiorul sistemului acesteia pattern-uri interacţionale blocate, rigide, care fie au fost preluate
din generaţiile anterioare, fie aparţin familei actuale. Familile disfuncţionale folosesc
„planuri” vechi, devenite inutile pentru reflectarea realităţii curente pentru a ghida
comportamentele actuale. Astfel, jocurile familiei dau naştere unor simptome care aduc
familia la terapie. Este evident faptul că soluţia găsită de famlie la problema cu care se
confruntă va fi diferită de scopul pe care îl va avea terapeutl. Aceta va urmări nu doar
eliberarea de simptom şi schimbarea proceselor interpersonale, dar va doreşte şi ca familia să
înţeleagă rostul simptomului (conexiunie dintre simptom şi „jocul” familiei) . Un alt scop este
acela de a determina familia să creeze căi diferite pentru lexibilizarea modalităţilor de
relaţionare din interiorul său.

PROCESUL TERAPEUTIC:

Pentru atingerea scopurilor formulate, terapeuţii de orientare sistemcă folosesc î lucrul

lor cele trei principii fundamentale ale acestei orientări:
• Formularea ipotezelor
• Neutralitatea
• Circularitatea
Formularea ipotezelor se referă la supoziţiile pe care echipa terapeutică, în colaborare cu
familia, le face cu privire la natura problemei familiei. Aceste poteze nu snt spuse unei
judecăţi de valoare, astfel că ele nu sunt considerate bune ori rele, ci se acceptă sau nu în
funcţie de utilitatea lor în procesul de aflare a unor noi informaţii care a putea deermina
schimabrea sistemului famlial. În modelul calsic al grupului de la Milano, aceste procese de
formulare de ipoteze, considerat procesul central n terapie,se realiza înainte de a se întâlni
familia, în aşa-numita preşedinţă. Ea avea deci o mportanţă deosebită, deoarece echipa
terapeutică aduna şi analiza datele despre familie obţinute prin telefon de infirmieră (este
vorba de un prim interviu scurt, telefonic), atunci cnd centrul era contactat de familie pentru a
stabili o întâlnire. Deşii informaţiile erau destul de limitate, terapeuţii puteau extrage
suficiente date sigure, ce ofereau o bază de plecare terapeutui care urma să lucreze direct cu
familia. Ipotezele cu care teraeutul debuta şedinţa puteau fi confirmate sau infirmate de
mărturiile şi informaţiile care veneau în cursul şedinţei. Informaţiile provin din observarea
interacţiunilor, din răspunsurile date la indicaţiile terapeutice, din întrebările puse.
Ipotezele formulate de echipa terapeutică au rolul de a ghida terapeutul în chesionarea
membrlor familiei cu prvire la rolul simptomului în sistemul familial. Întrebarea adresate
familiei vizează chestiuni specifice ale contextului famlial. De exeplu: „Ce anume v-a
determinat să apelaţi la terapie? Cine beneficiează cel mai mult de situaţia actuală? Sau Care
este motivaţia pentru schimbare? „
În modelul clasic al grupului milanez, răspunsurile la întrebări confirmau sau
respingeau ipotezele, iar procesul de formulare de ipoteze se oprea la prima şedinţ+ cu
familia. Ulterior, duă scindarea grupului, s-a depăşit această limită, elaborarea de ipoteze
devenind un proces ce se continua de-a lungul întregii interacţiuni cu sistemul familial, din
necesitatea de a se plina pe unicitatea fiecărei familii cu car se vine în contact. Astfel,
răspunsurile date de familie la întrebările terapeutului vor da naştere la noi ipoteze de lucru ce
vor duce la o înţelegere mai aprofundată a organizării şi funcţionării sistemului familial şi la o
planificare a intervenţiilor terapeutice.
De asemenea, modelele noi de terapie sistemică au dezvoltat ideea autonomiei
familiale şi s-a ajuns la concluzia că nu se poate trasa o graniţă clară între familiile
disfuncţionale şi cele funcţionale, adică între cele snătoase şi cele patologice. De aceea,
timpul rezervat preşedinţei s-a redus considerabil, iar ipotezele şi planrile de lucru se
formulează în contactul direct cu familia şi împreună cu aceasta. Această manieră diferită de
lucru a noii orientări că ştie care este realitatea. De asemenea, îl eliberează de materializarea
ipotezelor echipei.
Deci ipotezele sunt gândite mai puţin ca descrieri posibile di partea unui observator cu
privire la pattern-urile şi interacţiunile de comuncare ce s-au cristalizat în timp, ca explicaţii
temporale sau cauzele ale evenimentelor sau secvenţelor de evenimente şi mai mlt ca mijloace
de promovare a unei interpretări comune care nu depinde de observator-terapeut, ci de
interacţiunea acestui observator cu un sisem particular. Urbatti, Castoldi şi Maggi (1993)
atenţionează: „ Când cineva elaborează ipoteze, trebuie să ţină mnte că sistemul familial
contribuie aciv, aplicându-şi premisele şi categoriile descriptive la acelaşi fenomene observate
de terapeut.”
Neutralitatea presupune în modelul Şcolii de la Milano, ca terapeutul să adopte o
poziţie liberă de orice judecăţi morale şi o distanţă psihologică egală faţă de fiecare membru
al familiei. Prin asta, terapeutul şi echipa susţin fiecare membru al familiei în mod egal. Se
poate simţi în mod evident influenţa psihanalitică asupra rolului terapeutului.Aşa cum au
observat însă criticii tip de neutralitate, terapeutul ar trebui să îşi controleze meticulos în
timpul observaţiei limbajul verbal şi cel nonverbal. În practică, acest gen de terapeut ”
aseptic”, exterior, este greu de realizat şi nici nu este de dorit. Şi asta deoarece nu s-ar putea
ajunge la aceea participate activă a terapeutului în procesul interacţional cu sistemul
familial,în procesul de creare colectivă a unui teritoriu al semnificaţiilor comune.
De aceea, s-a revizuit cest concept, ajungându-se la ideea că neutraitatea se referă la
„ atitudinea glbală a terapeutului în raport cu totalitatea sistemului” (Burbatti, Castoldi,
Maggi, 1993). În felul acesta, intervenţiile terapeutului vor avea conotaţii pozitive sau
negative în conformitate cu răspunsurile primite din partea familiei eferitoare la comunicările
individuale ale membrilor. Asta va duce şi la alianţe temporare cu unul sau altul dintre
membrii familiei, de regulă cel aflat în pozoiţie de inferioritate, dacă asta ajută la
implementarea schimbării în sistemul familial. Asta nu înseamnă însă că terapeutul nu tinde
spre un echilibru al relaţiilor lui cu fiecare membru al familiei. Este în continuare valabil
pentru acest concept fundamental al terapiei sistemce ca terapeutul să se abină de la judecăţi
de valoare cu privire la orice element caracteristic al familiei din faţa sa, dar şi să manifeste
respect pentru modul de a fi,de a înţelege lumea ş de a acţiona al familiei. Orice grup social, şi
deci şi familia, funcţionează datorită unor reguli care derivă din propria concepţie despre
lume, iar aceasta, natral, se conectează cu contextul particular al grupului respectiv.
Terapeutul nu e chematsă judece, ci să înţeleagă şi să accepte chiar şi puncte de vedere care
nu fac parte din sistemul său de valori.
Cest principiu este cu atât mai greu de menţinut cu cât dorinţa sau tendinţa de a intra
într-o legătură mai puternică cu familia, pentru a o ajuta, este mai mare. Dar nu trebuie uitat
că, prin intervenţia sa, terapeutul creează un nou sistem,cel terapeut- famlie,iar orice acţiune a
terapeutului ar putea fi capabilă să distrugă echilibrul pe care familia reuşise să îl obţină în
timp cu oserie de ajustări.Astfel, terapeutul trebuie să manifeste mare grijă pentru a facilita
deschiderea unui drum pentru familie către un nou tip de echilibru.
Circularitatea, derivată din conceptul lui Bateson de cibernetică circulară şi cel de
cauzalitate circulară, să referă la centrarea pe relaţiile existente în interiorul sistemului
familial, mai ales pe cum sunt ele percepute diferit de fiecare dintre membrii familiei. Asta
presupune ca terapeutul să chestioneze un membru al familiei referitor la modul în care el
percepe relaţia dintre alţi membrii ai familiei. Este vorba de aşa-numitul „model triadic” în
care se pun întrebări circlare ce aduc o nouă lumină asupra faptelor şi comportamentelor din
familie. Aceste întrebări circulare sunt o technică, un instrument terapeutic extrem de util,
deoarece atunci când se adresează o întrebare unei componente a sistemului familial despre
relaţia dintre alţi doi membri, terapeutul obţine, în replică, o definiţie a relaţiei pe care cel
întrebat o are cu cele două persoane. 3

TEHNICILE TERAPIEI SISTEMICE:

Întrebările circulare, prin faptul că cer unui membru al familiei să comenteze sau să
speculeze cu privire la credinţele, sentimentele şi comportamentele altor membri ai familiei,
se folosesc şi pentru a diagnostica sistemul familial, oferind ocazia terapeutului şi/sau echipei
să descopere dinamica sistemului familial,să dezvolte, să testeze şi să nuanţeze ipotezele
iniţiale.
Exemple:

• „Dacă sora ta ar pleca de acasă , cine crezi că se va supăra cel mai rău?”
• „Dacă îl întreb pe tatăl tău, cu cine crezi că va fi el de acord: cu mama sau cu
fratele tău?”
• „Când fratele tău începe să îşi piardă controlul, ce face tatăl tău?”
• „ Părinţii tăi se ceartă mai mult după ce tatăl tău s-a îmbolnăvit?”
• „ Ce crezi că o determină pe mama ta să nu îţi audă dorinţele?”
• „ Cum aţi descris relaţia dintre soţul dumneavoastră şi copii?”
Evident, evaluarea răspunsurilor la aceste tipuri de întrebări nu se limiteză doar la canalul
verbel, ci dimpotrivă, expresivitatea nonverbală a celui care răspunde este extrem de
edificatoare, analizarea ei de terapeut permiţându-i acestuia o mai bună înţelegere a relaţilor
din familia observată.
Mai mult, întrebările circulare fac posibilă clarificarea concepţiilor diverse ale altor
membrii şi compararea difeitelor puncte de vedere individuale. Acest lucru este util atât
3
Burbatti,G.L., Castoldi, I., Maggi, L. – Systemic Psychoterapy with Families, Couples and Individuals,
New Jersey, Janson Aronson Inc.-1993
pentru terapeut, cât şi pentru clienţi, căci ei devin conştienţi de cm este organizat şi cum
funcţionează familia lor. De asemenea, faciltează formularea ipotezelor, pentru că prin
răspunsul persoanei se fac presupuneri, se reexaminează prezumţiile şi se stabilesc conexiuni
între evenimente.
Burbetti, Castoldi şi Magg (1993) atrag atenţia asupra folosirii excesive a întrebărilor
circulare care ar avea riscul „ împărtăşirii” unei atmosfere artificiale în timpul şedinţei. Uneori
membrii familiei devin obosii, iritaţi atunci când încearcă să urmărească calea destul de
întortocheată a teraeutului şi exprimă aceste sentimente în timpul şedinţei de cele mai multe
ori într-o manieră nonverbală. De aceea, terapeutul trebuie să fie totdeauna conştient de ceea
ce se întâmplă cu membrii familiei şi să fie receptiv la mesajele lor.
Alte tehnici terapeutice utilizate în orientarea sistemică, alături de formularea
ipotezelor şi întrebările circulare, sunt:

1. Utilizarea conotaţiei pozitive a motivelor pozitive atribuite pattern-urilor

comportamentale simptomatice ale unui membru sau ale familiei. Această tehnică,
denumită în alte orientări reformulare, este considerată fundamentală pentru obţinerea
succesului în orientarea şcolii milaneze.
2. Prescrierea simptomului este o tehnică paradoxală prin care familia, sau doar un
membru al acesteia, este direcţionată spre a manifesta în continuare simptomul pentru
care s-a prezentat la terapie. Dacă această indicaţie este urmată, se demonstrează că
simptomul se află sub controlul voluntar al persoanei sau familiei, dacă nhu se
urmează, înseamnă că familia a renunţat la simptom şi poate funcţiona fără el. Spre
deosebire de prescrierea simptomului pe care o găsim la Haley în modelul strategic,
ceea utilizată de grupul de la Milano nu are ca scop apariţia mecanismelor dfensive, a
rezistenţelor, ci stimularea capacităţilor familiei de a găsi propriile soluţii la
simptomul cu care se confruntă.
3. Mesajele diferite din echipa terapeutică reprezintă un tip de prescrierea în care
familia primeşte un mesaj din partea echipei terapeutice prin care aceasta din urmă
declară că are păreri sau idei diferite de cele ale terapeutului care lucrează direct cu
familia referitoare la o anumită chestiune aflată în discuţie. Scopul rmărit este cel de a
permite familiei să găsească proprile explicaţii şi rezolvare.
4. Ritualurile şi ceremoniile sunt metode prin care se prescriu anumite tipuri de
comportamente menite să modifice jocurile familiei. Terapeutul trebuie să fie foarte
 minuţios în descrierea detaliilor specifice ale ritualului pe care familia trebuie să îl
urmeze pas cu pas.
5. Prescrierile invariante reprezintă un tip specific de prescriere pe care Selvini-
Palazzoli îl foloseşte în cazul familiilor cu copii schizofrenici sau anorexici. Ele au la
bază ideea că aceşti copii încearcă prin simptomului lor să rezolve impasul în care se
află relaţia dintre cei doi părinţi. De aceea, părinţii vor fi intervievaţi singuri şi li se
vor da aceste prescripţii pentru a trasa o graniţă clară şi stabilă între cele două
generaţii.

6. Dispariţia părinţilor reprezintă o componentă a prescrierii invariante în care părinţii

„dispar” dându-le copiilor informaţii minimale referitoare la acţiunile lor. Se
urmăreşte astfel să se descopere şi să se modifice jocurile familiei.
7. Părinţii – terapeuţi este o tehnică folosită de regulă în şedinţa a patra, după ce
părinţii au demonstrat că au putut ţine secretul faţă de copii. Terapeutul denumeşte
apoi părinţii drept co-teraeutuţi şi, astfel, „ cuplul patogenic se transformă în cuplul
vindecător al copilului lor, prin asta, vindecându-se ei înşişi prin modificarea pattern-
urilor relaţionale”.( selvini- Palazzoli şi colab, 1998)
8. Contraparadoxul reprezintă tehnica menită să inducă mesaje contradictorii în
sistemul familial. Cel mai frecvent contraparadox utilizat de Selvini-Palazzoli este cel
prin care se informează familia că deşi terapeuţii sunt agenţi ai schimbării, ei nu
doresc ca familia să schmbe ceea ce pare a fi un echilibru în cadrul ei, şi de aceea
prescriu să nu se facă nci o schimbare deocamdată.
9. Insigarea este tehnica prin care unul dintre membrii familiei îl aţâţă pe un alt
împotriva unui al treilea, ca parte a unui proces nteracţional aflat în desfăşurare.4

ETAPELE PROCESULUI TERAPEUTIC:

4
Burbatti,G.L., Castoldi, I., Maggi, L. – Systemic Psychoterapy with Families, Couples and Individuals,
New Jersey, Janson Aronson Inc.-1993
 Selvini-Palazzoli şi colaboratorii săi au descris 4 etape sau faze ale procesului
terapeutic (după Burbatti, Castoldi; Maggi, 1996) :

1. Preşedinţa – în care echipa terapeutică analizează datele disponibile şi elaborează

variate ipoteze cu privire la natura problemei familiei, la jocurile acesteia, ipoteze
ce vor constitui suportul terapeutului la ntrarea acestuia în cntact direct cu familia.
2. Şedinţa propriu-zisă – în care echipa se sparge în două grupuri: ce care va intra în
contact direct cu familia şi cel care observă . Terapeutul strânge informaţii de
familie pentru a testa ipotezele ce au fost formulate de echipă în preşedinţă. În
acelaşi timp, el introduce informaţii în sistemul familial prin întrebările circulare,
observaţii metacounicative, punctări şi clarificări. Uneori, prima şedinţă propriu-
zisă este singura ocazie în care echipa poate aduna informaţii despre contextul
social mai larg în care familia există, deoarece la această primă şedinţă pot
participa şi membri ai familiei extinse sau alţi participanţi la viaţa familială.

3. Postşedinţa – în care echipa reunită analizează şi trage concluzii cu privire la

situaţia existentă, ia în considerare atât noile informaţii, cât şi ipotezele formulate
şi verifică dacă acestea din urmă sunt utile în construirea planului explicativ
referitor la desfăşurarea jocului familial.

4. Intervenţia finală – terapeutul reintră în cabinetul de terapie şi comenează ce s-a

descoperit prin conversaţia cu echipa observatoare sau prescrie o sarcină ce
trebuie îndeplinită, după care părăseşte familia. În general, intervenţia finală se
prezintă sub forma unei prescrieri, care va fi formlată clar, concis, în termeni
accesibili familiei. Terapeutul nu comunică niciodată direct ceea ce crede echipa
despre caz, deoarece se foloseşte acest element de mister pentru formularea
paradoxurilor, contraparadoxurilor, a mesajelor neclare ce vizează tocmai confuzia
familiei, confuzie ce va stimula generarea de cţtre familie a unor noi soluţii la
problema cu care se confruntă.

5. Procesarea feed-back –ului din partea familiei – feed-back-ul rezultat din

intervenţia finală a şedinţei anterioare, ce acţionează ca un input, este luat în
considerare în şedinţa viitoare şi analizat de întraga echipă terapeutică. Având în
vedere că modificărle privesc întregul grup familial, este necesar să se acorde
 suficient timp pentru a avea loc restructurarea urmărită prin intervenţia terapeutică
folosită. De aceea, perioada de timp dintr şedinţe este de regulă de o lună, dar se
poate întinde şi pe intervale mai mari.

Întregul proces se va relua la următoarea întâlnire cu familia. De regulă, la a doua

întâlnire, doar membrii familiei nucleare sunt invitaţi să participe. Acum se recunosc
modificările apărute şi se explorează mai în detaliu chestinile mai intime, ce nu puteau fi
dezvăluite altor persoane din afara familiei nucleare. Se petrece mai puţin timp pentru
problema pentru care s-a cerut ajutor. După Walsh şi McGrow, al dilea interviu are
următoarele trei componente:
1. Faza de concentrare: terapeutul continuă să strângă informaţii de la familie,
iar familia este învăţată să observe şi să recunoască diferenţele.
2. Faza de analiză: analiza se centrează pe interacţiunile din nucleul familiei.
3. Faza de testare: terapeutul testează motivaţia familiei şi exploorează părţile
sistemului familial care vor susţine întreruperea jocurilor famliale.
Terminarea terapiei va avea loc atunci când se va ajunge la un acord comun între
terapeuţi şi familie cu privire la momentul oportu în care aceasta să se producă. Echipa
terapeutică întotdeauna respectă şi accept decizia familiei de a încheia terapia. De reguă, la
sfârşitul terapiei, terapeutul avertizează familia că este posibil să existe reveniri ale
simptomului sau se îndoieşte că efectele vor fi de lungă durată. Scopul acestor avertizări este,
evident, de a normaliza eventualele recăderi.
În varianta revizuită a modelului sistemic de terapie familie, preşedinţa s-a condensat
semnificativ, ca aproape dispărând şi lăsând locul întâlnirii directe cu familia.
Ilustrez procesul terapeutic familial de orientare sistemică cu un caz de dereglare
psihică, cu complicaţii serioase alimentare, la un bărbat cu sindrom Down ( Preluat din
Burbatti, Castoldi şi Maggi, 1993;)

STUDIU DE CAZ:
 Pacientul era un bărbat de 24 de ani, Marco, al cărui caz avea seriase implicaţii
organice, căruia i s-a dat într-un târziu diagnosticu de anorexie nervoasă. A primit
acestdiagnostic în ultima oerioadă de spitalizare. Prognoza era aceea a decesului în cel mlt o
lună. După primul interviu în spital, au trecut 2 luni. Acum are loc interviul cu noi în care se
prezintă următorul profil clinic: cardiopatie Eisenmenger, atrofie la un rinichi , dereglări
gastrice şi hemoragie intestinală. Recomandarea de a se face terapie de familie fusese făcută
de medicul personal la care familia se întorsesc pentru a cere sfaturi, după ce tânărul fusese
eliberat din spital de către medici. Terapia de familie ar fi fost un ultim efort într-o situaţie
care nu oferea o altă alternativă. Oricum, nici medicul de famlie şi nici familia nu aveau mare
încredere în el.
În primele 6 luni, acientul vomitase persistent şi cu cţteva săptămâni înainte de a veni
la noi nu mai putuse să mănânce mâncare solkidă. Cu cţteva zile înainte de prima şedinţă de
terapie, Marco nu mai putea să consume cei 2 litri de lapte pe zi, care până atunci
reprzentaseră singura sursă de hrană. Tânărul avea hemoragie intestinală persistentă şi
cântărea 36 kg, faţă de greutatea sa normală, de 52 kg.
Pacientul era al treilea născut din cei 4 faţi (2 fete şi 2 băieşi). Una din cele două surori
trăia în Germania, unde era căsătorită, iar familia locuia aici în italia. De mulţi ani datorită uni
transfer de muncă al tatălui, care era director în domenul instrumentelor de precizie. După
pensionarea tatălui cu doi ani în urmă, părinţii şi cei do fraţi se mutaseră înapoi în Italia.
Luke, cel mai tânăr din cei doi fraţi, era în ultimul an de liceu. Marco era angajat într-
un centru de educaţie socială, la care nu se ducea regulat din cauza sănătăţii sale şubrede.
Oricum, acesta era motivul dat de amilia lui pentru prezenţa sa neregulată şi lucrătorii de la
centru erau alarmaţi de deteriorarea progresivă a sănătăţii lui Marco. Ca urmare, evitau să îl
pună la un program de învăâare ori la activităţi recreaţionale. Acientul era aşa de slăbit, încât
nimeni nu putea să facă o propunere concretă, chiar nici pentru o activitate cu timp redus.
Prima consultaţie a fost dedicată în întregime formulării unui diagnostic şi înţelegerii a
ceea ce familia spera să realizeze prin terapia de familie. Echipa de terapeuţi formulase deja
două ipoteze diferite în etapa preşedinţei.
Prima ipoteză era aceea că simptomatologia putea fi atribuită simptomelor patologice
asociate cu sindroul Down, devenit mai acut, în particular din pricina dereglărilor gastrice
preexistente, aşa cum erau indicate în înregistrările clinice. Dacă aşa stăteau lucrurile, stresul
pe care pacientul îl punea pe seama problemelor alimentare putea să fie o reacţie sub nivelul
standard, reacţie provenită din dorinţa de a nega un handicap împreună cu toate celelalte eecte
ale sindromului Down care îl afectează progresiv pe tânăr. În acest fel, simptomele alimentare
au permis părinţilor să-şi îndepărteze atenţia de la procesul ce privea manifestarea
simptomelor caracteristice sindromului Down. Astfel, înrăutăţirea condiţiei patologice
organice lui Marco ar fi fost negată, iar responsabilitatea pentru problemele fizice curente ar fi
fost atribuită unor cauze externe. De aceea ne-am confruntat cu o dilemă: să refuzăm să ne
ocupăm de un caz disperat, explicând părinţilor că boala fiului lor era deja într-un stadiu final
şi că nu era o boală psihică? Sau să acceptăm cazul pentru o boală pe care Marco nu o avea?
A doua ipoteză era aceea că pacientul îşi exprima dezordinea psihică într-un mod care
includea sfera alimentară, deşi aceasta nu era în concordanţă cu profilul clinic al anorexiei
nervoase. Dacă acceptam această ipoteză, atunci grija familiei în legătură cu problemele
alimentare şi cererea lor către noi de a ne ocupa de aspectele psihice ale condiţiei lui Marco
nu ar fi fost o negare a gravităţii condiţiei lui organice. Deşi părinţii acceptaseră posibilitatea
morţii fiului lor din cauze naturale, ca urmare a evoluţiei spontane a sindromului Down, nu
puteau toletra ideea că fiul lor ar putea să moară de foame. Din aceste motive a fost solicitată
terapia, pentru a îndepărta dereglărie psihice care reprezentau un risc pentru pacient, facilitând
moartea acestuia, situaţie care nu a fost anticipată de istoricul clinic al lui Marco. Dacă aşa
stăteau lucrurile, era necesară psihoterapia, dar echipa de terapeuţi nu era sigură de
posibilitatea de a-şi atinge scopurile. Ar permite condiţia fizică îngrozitoare a pacientului să
participe activ la şedinţe şi să tragă un folos din ele? Sau îşi spraestimau capacitatea lor
profesională astfe încât nu mai puteau evalua obiectiv situaţia?
La finalul fazei de evaluare, echipa s-a împărţit în două tabere. Oricum, ambele părţi
erau de acord că aveau un imperativ deontologic de realizat, indiferent care dintre ipoteze se
dovedea corectă. Era necesară o evaluare a deciziei de a se accepta şi familia în şedinţele de
terapie, pornind de la cererea lor explicită pentru intervenţie, având ca singur scop rezolvarea
dereglărilor alimentare. Fără excepţie, echipa era de acord că viitorul nu era optimist, din
cauza sănătăţii din ce în ce mai proaste a pacientului. Oricum, am fi simţit obligaţia de a nu
abandona familia.Intervenţia terapeuţilor ar fi fost cel puţin un suport pentru familie în
perioada aceea dificilă. Echipa de terapeuţi i-a comunicat familiei să revină peste o lună
pentru a începe terapia pentru a rezolva problema alimentară şi că erau optimişti, deşi terapia
ar fi putut cere o lungă perioadă de timp. În acest fel, un mesaj implcit a fost dat familiei.
Marco era obligat să supravieţuiască pentru a face terapie.
Pacientul a sosit la prima şedinţă de terapie cu o extraordinară înbunătăţire fizică. Şi
testele clinice făcute între timp indicau această schimbare. Marco începuse să mănânce din
nou şi nu mai avea nici o hemoragie intestinală,deşi vomitatul şi o serie de ritualuri legate de
mţncare persistau încă.
 Pe măsură ce şedinţa a progresat, ipoteza că familia nu ar tolera ca apariţia patologiei
psihice să îi pună în pericol viaţa lui Marco apărea din ce în ce mai clară. Mama, vorbind în
numele ei dar şi a celorlalţi, a spus că familia ar putea să accepte moartea lui Marco ca urmare
a unor cauze organice,dar nu pentru că Marco nu mai mănâncă.
Această a doua şedinţă era clar una crucială în care a devenit limpede faptul că era o
dereglare de comunicare pe care terapeuţii au asociat-o cu apariţia simptomului. Părinţii lui
Marco au vorbit despre discomfortul lor faţă de întrebările lui permanente şi insistente legate
de faptul că era diferit de alţii şi faţă de întrebările sale urgente şi presante despre căsătoria lui
serviciul militar şi obţinerea permisului de conducere. Aceste întrebări, asociate cu
evenimentele normale din ciclul vieţii unui tânăr sănătos de vârsta lui Marco, au creat
anxietate aproape paralizantă pentru ceilalţi membrii ai familiei şi i-au stimulat să caute tot
felul de căi pentru a-i răspunde fără a-l jigni sau răni. Întotdeauna evitau să-i spună clar
adevăratul motiv pentru care dorinţele sale nu puteau fi realizate, folosind diferite pretexte
cum ar fi vârsta sau cardiopatia lui. L-au trimis şi la specialişti pentru a obţine răspuns la
întrebările lui. Marco, având o serie de cunoştinţe şi nefiind întârziat mental profund,
acceptase parţial logica răspunsurilor lor. Totuşi maniera lor nu a funcţionat bine, era ceva în
legătură cu ea care nu îl satisfăcea. În ultimele luni, Marco nu a dat famliei nici un răgaz cu
întrebările sale. În acest stadiu, vţrsta lui nu-i permitea familiei să amâne explicaţiile pe care
el le cerea spunându-i că era prea tânăr.
În timpul şedinţei, echipa de terapeuţi a formulat ipoteza că Marco nu mai accepta
reticenţa familiei şi a cerut ca membrii acesteia să elucideze problema lui Marco şi să
comunice unul cu altul într-o manieră neechivocă. Marco a dat dovadă de interes,
concentrţndu-se şi implicţndu-se emoţional în procedurile şedinţei, astfel încţt echipa era
convinsă de importanţa problemei care a fost identificată: era pentru prima dată când familia
lui Marco vorbise despre handicapul lui în prezenţa acestuia, dar şi în prezenţa unui terapeut.
Durerea şi reticenţa lor erau de înţeles, dar trebuiau să trateze cu Marco într-o manieră clară şi
directă.
La sfârşitul şedinţei li s-a dat sarcina de a continua să vorbească despre asta până la
următoarea întţlnire care avea loc peste 3 luni. Ambii părinţi urmau să observe cu mare atenţie
comportamentul lui Marco, notând întrebările pe care el le punea. Fiecare dintre ei urma să
consemneze răspunsurile şi explicaţiile pe care celălalt le dădea şi apoi urma să le discute
împreună. Pentru a menţine atmosfera liniştită, terapeutul le-a spus că puteau să hotărască
ţinerea în secret a acestei sarcini faţă de copiii lor sau puteau să vorbească despre ea, dar dacă
făceau acest lucru, trebuiau să vorbească cu ambii copii. Părinţii au acceptat, şi au fost rugaţi
băieţii să intre înapoi în cameră. Şedinţa s-a încheiat în prezenţa tuturor.
După o vară, cţnd familia s-a reîntors pentru a treia şedinţă, părinţii au dezvăluit că nu
şi-au putut realiza sarcina, deoarece Marco se oprise brusc din a mai pune întrebări.
Condiţia fizică a lui Marco era satisfăcătoare. Era o îbunătăţire clară, observată şi în
datele medicale. Marco câştigase 3 kg, avea o alimentaţie aproape normală şi vomita sporadic.
Îşi recăpătase buna dispoziţie şi arăta interes pentru activităţile zilnice de la centrul de
educaţie socială.
Următorul pas al terapiei a fost să-i ceară lui Marco să frecventeze cursurile centrului
zilnic, până la ora 14.00, deşi recunoşteau dificultăţile care puteau interveni.
Două luni mai târziu, în a patra şedinţă, situaţia era deja stabilă în ce privea profilul
clinic. Familia urmase instrucţiunile, şi Marco frecventase cu regularitate centrul fără a-şi fi
compromis sănătatea. Părinţi au raportatcă profesorii au fost foarte mulţumiţi de participarea
activă a lui Marco. Singura problemă rămasă era refuzul lui de a mţnca la centru.
Chestionarea cu privire la cauza acestui comportament nu a relevat vreun element de
patologie. Marco pur şi simplu prefera să mănânce acasă cu fratele său, fiind sigur că fiecare
dorinţă a sa referitoare la mâncare era satisfăcută. Profesorii şi părinţii au preferat să nu
adopte o poziţie rigidă faţă de această problemă pentru că erau încă îngrijoraţi.
S-a dezvăluit faptul că familia şi lucrătorii de la centru nu discutaseră pentru a găsi o
strategie care să elimine noile dificultăţi pe care comportamentul lui Marco le prezenta în
timpul mesei luate la centru. Problemele luării mesei erau de fapt consecinţele
comportamentului ambiguu şi contradictoriu al celor două sisteme ale lui Marco: familia şi
centrul. Calitatea sporită a comunicării intrafamiliale provocată de terapia în curs a adus o
îmbunătăţire în condiţia psihică şi fizică ale lui Marco,dar existau încă modele
comunicaţionale disfuncţionale în suprasistemul formal din familie şi al lucrătorilor centrului
social educaţional pe care Marco îl folosea în avantajul său.
Existau şi diferenţe între cei doi părinţi cu privire la luarea mesei în centru. Tatăl, în
timp ce împărtăşea grija soţiei pentru sănătatea fiului lor, a preferat ca Marco să mănânce cu
colegii de şcoală, în timp ce mama, deşi recunoaştea importanţa mesei în grup, a preferat să
poată să îl verifice personal pe fiul ei în timp de mânca. Cele două poziţii diferite erau
exprimate ca o comunicare ambiguă între cei doi. Tatăl punea accent pe soluţiile raţionale, iar
mama se lăsa condusă de emoţii.
La sfârşitul celei de a patra şedinţe, o nouă sarcină a fost dată: un test ce era o metodă
riguroasă de a colecta date, care erau apoi folosite pentru a decide soluţia optimă pentru
pacient. Terapeutul i-a cerut lui Marco să mănânce în fiecare zi la centru timp de două
săptămţni, şi apoi să mănânce acasă următoarele două săptămâni. Ciclul urma să se repete
până la următoarea întâlnire. Dacă Marco refuză s mănânce la centru în perioada în care ar fi
trebuit să o facă, nu trebuia să i se permită să mănânce când se întorcea acasă. Luke era
însărcinat să înregistreze nivelul de anxietate al ambilor părinţi folosind o scală de la 1 la 10.
La a cincea şedinţă, 3 luni mai târziu, familia părea vizibil satisfăcută de ezultatele
obţinute, de faptul că testul a fost făcut într-un mod precis. Perioada alternantă prescrisă l-a
satisfăcut pe pacient, pe familie şi pe profesori. Marco era sănătos şi îşi respectase programul
de mese.
Pe baza comenariilor tatălui că prânzul alternant era satisfăcător atât pentru Marco, cât
şi pentru ei, terapeuţii au propus o reglare în raţia meselor de acasă cu mesele de la centru
(70% - 30%) şi a eliberatfamilia de prescripţia testului, cerându-le să discute aceasta cu
profesorii pentru a cădea de acord asupra unor criterii mai flexibile care vor conduce la o
soluţie satisfăcătoare de ambele părţi.
Ultima intervenţie a echipei înaintea terminării terapiei a privit evidenţa nivelelor de
anxietate cam înalte, deşi nu excesive,pe care Luke le înregistrase cu o mare precizie. S-a
menţionat familiei că dacă ulterior simţea nevoia de ajutor în ceea ce privea nivelul de
anxietate, putea să solicite terapia. La următoarea şedinţă, exact după un an de la concluzia
terapiei, Marco s-a dovedit a fi în continuare sănătos. Singura problemă fusese o gripă care îl
făcuse săpiardă din greutate. Dar greutatea se stabilise la 50 kg Marco mai vomit ocazional,
probabil din cauza problemelor gastrice de care suferise timp de câşiva ani, aşa cum reieşea
din dosarul medical realizat înaintea apariţiei problemelor alimentare.
Marco frecventase centrul social de educaţie regulat. Era considerat cel mai silitor,
care promitea cel mai mult dintre candidaţii centrului, cu perspectiva de a se angaja în muncă.
Nu şi-a mai întrebat părinţii despre faptul că era diferit de ceilalţi şi ei au continuat să
comunice într-o manieră mai clară şi funcţională.
Oricum, terapeuţii şi-au dat seama că familia simţea nevoia unei reasigurări asupra
stabilităţii îndepărtării simptomului. Părinţii au raportat diferite ritualuri ale modului de a
mânca, ritualuri pe care ei le simţeau ca semne ale unei recăderi posibile. Terapeuţii au
confirmat că în ce priveşte aspectul psihologic al problemei mâncatului nu aveau de ce îşi face
griji. Au explicat, totuşi, că unele probleme ale comportamentului lui Marco nu pot fi
eliminate deoarece ele erau cauzate de handicapul său, pe care din acel moment părinţii l-au
acceptat.
 După cum se poate deduce din ceea ce am descris până acum, în terapia sistemică de
familie rolul terapeutului este uşor diferit de cel al terapeuţilor de altă orientare. Există
elemente similare, cum ar fi păstrarea controlului asupra procesului terapiei, manifestarea
respectului, a empatiei, a flexibilităţii pentru a forma o alianţă terapeutică eficientă cu
familia,dar şi elemente diferenţiale faţă de alte modele terapeutice. De exemplu, dacă
terapeutul structuralist se implică activ în structura sistemului familial, terapeutul sistemic
rămâne mai degrabă neutru, chiar dacă unele intervenţii implică un grad mai mare de
activism. Pe de altă parte, terapeutul sistemic nu se ghidează după un model de „ familie
sănătoasă”, căutând să modeleze familia după acest tipar, ci respectă propriul mod de
organizare al familiei şi caută soluţiile necesare pentru acel mod. Sarcinile lui sunt de a nu fi
prins în pattern-ul disfuncţional al familiei, de a demasca jocurile familiei şi de a invita
familia prin prescrierile oferite de a începe să practice un joc diferit.( Selvini-Palazzoli şi
colab., 1989,)

CONCLUZIE:
 Terapie sistemică de familie se dovedeşte în continuare un model cu o consistenţă
internă extrem de bună între teorie şi practică,ceea ce îi permite să fie şi eficient, şi să
influenţeze alte orientări. Ea a fost aplicată pe mai multe tipuri de probleme prezentate de
familii care au apelat la serviciile terapeutice, însă numai două tipuri de simptome au atras
atenţia: familiile cu un membru schizofreniei şi cele cu un membru cu tulburare alimentară.
Ca urmare a intervalului lung dintre şedinţe, este greu să se evalueze eficienţa sa după
procesele empirice standard. Totuşi, ca continuă să fie una dintre orientările fundamentale în
terapia de familie.

BIBLIOGRAFIE:
 1. Iolanda Mitrofan şi Diana Vasile,- Terapii de familie, Editura SPER, Bucureşti,2001
2. Burbatti,G.L., Castoldi, I., Maggi, L. – Systemic Psychoterapy with Families, Couples
and Individuals, New Jersey, Janson Aronson Inc.-1993
3.

4.