BAZELE TEORETICE ŞI METODICE ALE KINETOTERAPIEI

PARTICULARITĂŢILE BIO-PSIHO-MOTRICE
PENTRU DIFERITE CATEGORII DE VÂRSTĂ

PERIOADA ANTEPREŞCOLARĂ (copilăria)

Unii autori împart copilăria în 3 categorii: copilăria mică, mijlocie şi mare.

Copilăria mică se împarte, la rîndul său, în alte 3 părţi:
 perioada de nou-născut;
 perioada de sugar;
 copil mic propriu-zis.

Copilăria mijlocie între 3-6/7 ani.

Copilăria mare între 6/7-10/11 ani

Nou-născut este considerat copilul în primele 4 săptămîni de viaţă. El vine pe lume cu

anumite caracteristici morfologice şi funcţionale, care reprezintă bilanţul evoluţiei din viaţa
intrauterină. În acest stadiu prezintă anumite caracteristici, numite fetale: capul mare,
abdomenul voluminos, membrele scurte, poziţia de flexie a corpului, degetele mîinilor strînse şi
o poziţie specificică a picioarelor. Această perioadă scurtă constituie stadiul iniţial al evoluţiei
extrauterine.
Viaţa noului născut este dominată de procesele vegetative. În primele zile se produc
modificări importante ale aparatelor cardio-vascular şi respirator, în scopul adaptării la viaţă, în
condiţiile mediului extern. Copilul suge, digeră şi asimilează pentru a-şi întreţine temperatura
corpului, a creşte şi a se dezvolta.
Sistemul nervos este capabil să coordoneze doar acţiunile biologice elementare, viaţa de
relaţie a noului născut fiind foarte redusă. Copilul doarme mult, se hrăneşte şi trebuie bine
îngrijit din punct de vedere igienic.
De instinctul alimentar se leagă mecanismul suptului şi înghiţirea laptelui, mişcările de
tresărire ale întregului corp, clipitul, agăţarea cu degetele sînt socotite reflexe ale instinctului de
apărare.
La mişcările instinctive se adaugă mişcările organelor, mişcările reflexe şi cele expresive.
Mişcările organice sînt activităţi funcţionale ale aparatelor cardio-vascular, respirator, digestiv
şi urinar. Bătăile cordului apar din primele luni ale vieţii intrauterine, mişcările de respiraţie
încep chiar de la naştere, iar evacuarea excreţiilor se produce după primele ore de viaţă
etrauterină.
Mişcările reflexe sînt reacţii necoordonate şi nediferenţiate, produse de excitaţii puternice
externe sau interne. Expresine sînt schimbările fizionomiei copilului: plînsul, zîmbetul, agitaţia
caracteristică stărilor d eplăcere sau de neplăcere. Reacţiile de adaptare se întregesc prin
manifestările neuromotoare. Copilul începe să se mişte încă din timpul vieţii intrauterine.
Primele mişcări ale fătului sînt simţite de mamă pe la mijlocul lunii a 4-a sau la începutul lunii
a 5-a de sarcină. Aceste mişcări sînt reacţii impulsive de creştere şi dezvoltare a elementelor
aparatului locomotor şi sînt limitate din punct de vedere al amplitudinii de rezistenţa elastică a
peretelui uterin şi abdominal. După naştere aceste mişcări devin libere şi cresc în amplitudine,
frecvenţă şi viteză de execuţie, dar rămîn tot necoordonate.
 Sugar este considerat copilul în primul său an de viaţă. În acest an creşterea şi
dezvoltarea corpului se desfăşoară într-un ritm care scade treptat, dar care rămîne totuşi cel mai
rapid din întreaga perioadă de viaţă etrauterină.
Evoluţia morfo-funcţională decurge normal, mai ales dacă sugarul este hrănit la sîn pînă
la sfîrşitul acestei perioade (sau cît mai multe luni posibil).
Sugarul îşi petrece primele luni în poziţia culcat, din această poziţie învaţă să-şi ridice
capul, să îl menţină ridicat şi să îl mişte într-o parte sau alta.
După dezvoltarea văzului şi auzului, copilul urmăreşte cu privirea, apoi întoarce capul,
chiar şi trunchiul spre partea de unde vin excitaţiile. De la 4-6 luni copilul se poate întoarce de
pe spate pe abdomen, iar după 6-8 luni de pe abdomen pe spate.
Din mişcările necoordonate ale membrelor superioare, din gesturile instinctive de
apucare cu mîinile se deosebesc mişcările intenţionale, copilul încearcă să apuce obiectele pe
care le simte (pipăie) sau le vede în jurul său.
Între 5-6 luni sugarul îşi arată intenţia şi dorinţa de a se ridica din poziţia culcat în aşezat.
Această poziţie îi permite să utilizeze mîinile în mod variat şi să execute o serie de acţiuni din
ce în ce mai abile.
Încercînd să ajungă la obiectele din jurul său, el trece din poziţia aşezat la poziţia pe
genunchi cu sprijin pe palme şi în acest fel învaţă să se tîrască.
Între 6-9 luni activitatea motoare a copilului devine din ce în ce mai complexă, iar
mişcările intenţionale devin voluntare. Către sfîrţitul acestei perioade el încearcă să se ridice şi
să stea în picioare. Din această poziţie, sprijinit cu mîinile, execută numeroase mişcări de
îndoire şi de întindere a membrelor inferioare, iar cu sprijin reuşeşte să se deplaseze lateral.
Între 9-12 luni, copilul normal dezvoltat învaţă să meargă. În această acţiune căderile sînt
inevitabile, dar copilul este perseverent şi trece peste neplăcerile respective.
Simţul echilibrului şi al coordonării mişcărilor se cîştigă treptat, pe baza experienţei
repetate.
Perioada copil mic propriu-zis (1-3 ani). La acest stadiu au loc multiple transformări la
nivelul întregii activităţii a copilului şi a sistemului de relaţii cu cei din jur trăind o nouă
experienţă de viaţă prin integrarea sa în interrelaţiile grupului familial şi începerea sesizări
regulilor, interdicţiilor, orarul şi stilul de viaţă al familiei modul de organizare şi funcţionare a
ei. În această perioadă se consolidează autonomia, se perfecţionează deplasarea şi se nuanţează
comunicarea verbală ceea ce stimulează întreaga activitate psihică.

Caracteristici generale
În perioada 1-3 ani unii autori consideră că fiinţa umană achiziţionează 60% din
experienţa fundamentală de viaţă (3 subperioade):
 între 12-18 luni se referă la consolidarea mersului şi concomitent o mai bună percepere a
mediului înconjurător. Nestatornic şi instabil copilul este determinat spre investigarea
tuturor locurilor din casă;
 între 18-28 luni este marcată printr-o dezvoltare accentuată a comunicării verbale şi o
adaptare mai complexă la diferitele situaţii de viaţă, deplasarea este mai subordonată
finalizării unor intenţii, pronunţia din ce în ce mai corectă a sunetelor favorizînd
diferenţieri pozitive între ele;
 după 2 ani jumate, copilul devine mai sensibil faţă de cei din jur dezvoltîndu-se
înţelegerea faţă de cuvintele adulţilor. Întensificîndu-se ritmul creşterii inegale se
modifică înfăţişarea copilului general fizică el căpătând o înfăţişare generală tot mai
proporţională şi plăcută. Dezvoltarea continuă şi intensă a sistemului nervos şi a
creierului, care devine asemănător cu al adultului, în ceea ce priveşte circumvoluţiunile.
Motricitatea la 1-3 ani ante-preşcolară. Această etapă este marcată în continuare de o creştere
bio-motrică evidentă, o dezvoltare activă a emisferelor cerebrale, fapt ce favorizează procesele
de învăţare, adaptare şi emancipare relativă. Se remarcă o dezvoltare motrică accentuată
favorizată de un climat psiho-social şi motor optim în care trebuinţele copilului sînt satisfăcute,
inclusiv nevoia de mişcare. Lumea obiectelor îl fascinează, deschide sertare, scoate obiecte,
apasă pe diverse butoane, descoperind importanţa mâinii. Imitaţia are un rol important în
descoperirea anumitor mişcări reprezentând o formă importantă de învăţare la această vârstă.
Deprinderi motrice de bază:
 mersul marchează debutul acestei etape;
 alergarea reprezintă o altă deprindere motrică ce capătă o pondere din ce în ce mai mare
în repertoriul motric al copilului (între 15-18 luni apar primele încercări de alergare);
 aruncarea (ca deprindere) se supune aceleiaşi dezvoltări ierarhice;
 după vârsta de 1 an şi 6 luni apar primele faze de săltare, succesiuni de impulsii pe două
picioare. La vîrsta de 3 ani copilul pregăteşte săritura, dar are dificultăţi în realizarea
acesteia (incapacitatea de a împinge simultan cu ambele picioare, aterizare rigidă etc.);
 lovirea cu piciorul a mingii este o altă acţiune motrică care se realizează la început, din
stând şi mai târziu din deplasare.
Se remarcă în această perioadă rolul jocului, sub semnul căruia stă întreaga activitate a
copilului (ocupă circa 90% din timp având un conţinut acţional simplu şi repetitiv).

PERIOADA PREŞCOLARĂ (3- 6 ANI) sau copilărie mijlocie

Caracterizare generală
Această perioadă se caracterizează printr-o dezvoltare complexă şi interesantă cu
influienţe asupra evoluţiei bio-psihice ulterioare, prin expresia existenţei sau inexistenţei celor 7
ani de acasă reflectîndu-se tocmai importanţa constituiri în decursul acestei perioade a bazelor
activităţii psihice şi de conturare a trăsăturilor ce îşi pun pecetea pe comportamentele viitoare.
Copilul traversînd prin această etapă considerată a cunoaşterii prin lărgirea contactului cu
mediul social şi cultural din care se asimilează modele de viaţă ce determină o integrare tot mai
activă spre condiţia umană. Mediul solicită copilul nu numai la adaptări ale comportamentului
la sisteme diferite de cerinţe în condiţii de tutele, protecţie şi afecţiune, dar creează în acelaşi
timp o mai mare sesizare a diversităţii lumii şi vieţii, o mai densă şi complexă antrenare a
deciziilor, curiozităţii, trăirilor interne la situaţii numeroase şi inedite concomitent dezvoltîndu-
se şi bazele personalităţii copilului şi capacităţile de cunoaştere, comunicare, expresia şi
emanciparea comportamentelor ce ating grade de complexitate raportate la caracteristicile de
vârstă şi dezvoltare psiho-fizică.

Dezvoltarea psiho-fizică şi consolidarea autonomiei

În paralel cu dezvoltarea capacităţilor senzoriale şi perceptive se structurează noi forme
printre care reprezentările memoriei şi imaginaţiei care dau dimensiuni complexe trăirilor
anticipative şi fantastice. Perceperea realităţii este încărcată emoţional şi alimentează
imaginaţia, comportamentele şi strategiile mintale ce utilizează o simbolistică amplă ancorată
situaţional în realitatea înconjurătoare imprimînd perioadei preşcolare acea unicitate şi
minunăţie ce face din ea vârsta de aur a copilariei. Pe linia evoluţiei de ansamblu continuă
dezvoltarea structurală şi a diferenţierilor fine în antrenarea funcţională a scoarţei cerebrale
departajarea zonelor vorbiri şi fixarea dominaţiei asimetrice a uneia din cele doua emisfere (de
obicei stînga) fapt ce imprima caracterul de dreptaci, stîngaci sau ambidextru a manualităţii
copilului. În sfârşit, dezvoltarea biochimismului intern devine mai complexă şi impregnată de
hormoni tiroidieni şi cei ai timusului ce au efecte majore asupra creşterii.
 Încă din perioada preşcolară apar o serie de diferenţe între fete şi băieţi. Aceste
caracteristici specifice sexului sînt mai evidente spre sfârşitul perioadei preşcolare. Astfel,
R.Zazzo se referă la existenţa unei agitaţii mai mari la băieţi, la o cooperare mai dezvoltată la
fete însoţite de o activitate verbală mai bogată la o tendinţă de izolare a băieţilor în activităţi de
construcţii. Interesante sînt micile colecţii ale copiilor. Dacă la 3-4 ani buzunarele copilului sînt
relativ goale, pe la 5 ani acestea încep să cuprindă dulciuri, iar spre 6 ani obiecte mici (baloane,
dopuri, pietricele colorate, capse etc.) cu privire la igiena alimentară, de spălare a mâinilor
înainte de masă şi după folosirea toaletei (spălarea, baia, tăierea unghiilor, pieptănarea etc.)
oglindesc gradul de dezvoltare a deprinderilor igienice şi formarea imaginii de sine unii
transformînd aceste momente de îngrijire, chiar în joc, iar unele fetiţe manifestă chiar de la
această vîrstă forme de cochetărie. Pe acest plan “cei 6-7 ani de acasă” sînt implicaţi în
adaptarea culturală ulterioară. Programul de grădiniţă întăreşte, de cele mai multe ori, o
asemenea adaptare culturală.

Dezvoltarea psihică, conturarea şi afirmarea personalităţii

Perioada preşcolară este una din etapele de intensă dezvoltare psihică ce are loc sub
presiunea structurilor sociale, culturale, prin influenţele mass-mediei şi frecventarea instituţiilor
preşcolare unde copilul ia contact cu cerinţe multiple privind autonomia şi adaptarea la mediul
de viaţă. În multe situaţii apar diferenţe de cerinţe între grădiniţă şi familie ceea ce presupune o
varietate de conduite şi apariţia unor contradicţii dintre aceste solicitări care pot stimula
dezvoltarea explozivă a comportamentelor, a conduitelor sociale diferenţiate (negativismul
infantil), dar şi o concepere mai profundă, de fond a întregii activităţi psihice prin asimilarea
treptată a ceea ce este permis şi a ceea ce este nepermis, a ceea ce este posibil şi a ceeea ce este
imposibil, a ceea ce este bun şi a ceea ce este rău.

Perioada preşcolară poate fi împărţită în trei subperioade:

 Preşcolarul mic (3-4 ani) care se caracterizează printr-o creştere a intereselor, aspiraţiilor
şi dorinţelor implicate în satisfacerea plăcerii de explorare a mediului, iar de la relativul
echilibru de la 3 ani are loc o trecere spre o oarecare instabilitate. Integrarea în grădiniţă
se face cu o oarecare dificultate la această vîrstă, dată fiind dependenţa mare a copilului
preşcolar mic de adult. Greutatea este cu atît mai mare cu cît copilul prezintă o
instabilitate psihomotorie şi greutăţi în exprimarea clară ori în înţelegerea celor ce i se
comunică.

 Preşcolarul mijlociu (4-5 ani) când se fac progrese evidente atât pe linia dezvoltării
motricităţii cât şi pe cea a funcţiilor cognitive şi a însuţirilor de personalitate cînd
mişcările devin mai precise şi mai rapide, mersul mai sigur, iar prin mişcarea şi
manipularea obiectelor, perceptiv se îmbogăţeşte şi alimentează materialul intuitiv cu
care operează gîndirea în aprecierea situaţiilor care nu cad nemijlocit sub incidenţa
cunoaşterii. Acum copilul devine mai sensibil la evenimentele din jurul său şi este
capabil să facă aprecieri, relativ corecte, faţă de comportamentul altora, iar prin
structurarea unor caracteristici voluţionale, copilul se poate antrena în activităţi de mai
lungă durată şi se străduieşte să-i fie de folos adultului.

 Preşcolarul mare (5-6 ani) care se manifestă în ansamblu cu o mai mare opoziţie faţă de
adult, ce se manifestă spontan, dar urmată de dorinţe vădite de reconciliere prin
adaptarea mai evidentă a conduitelor faţă de diferite persoane ce se poate simţi atât în
familie, cât şi la grădiniţă. Se manifestă frecvent dorinţa copilului de a fi de folos
 adultului este mai atent şi revenţios imită şi participă la activităţile adultului, devine un
mare creator în activităţile cel interesează cum ar fi: desenul, muzica, artizanatul etc.
Capacitatea de învăţare devine din ce în ce mai activă în care grădiniţa prin programele
educative stimulează sensibilitatea intelectuală.

Copilul preşcolar este preocupat de explorarea tuturor spaţiilor imediate cu care intră în
contact (şcoală, acasă, pe stradă, la magazin, pe timpul vizitelor la diverse persoane), fiind
foarte atent la caracteristicile fiecarui membru al familiei, la identitatea acestora, precum şi la
condiţiile de viaţă în activităţile profesiunile lor, interesîndu-se de asemenea de cunoaşterea
naturii, a plantelor şi animalelor, consolidîndu-se şi generalizări cantitative, logica practică a
relaţiilor; mărimea (lung, lat, înalt), cantitatea (mult, puţin, foarte puţin, deloc), spaţiale (lânga,
pe, sub, aproape, departe) etc. Percepţia se organizează şi devine operativă şi în conceperea
spaţiului şi a timpului. Se dezvoltă diferite forme ale reprezentărilor dintre care cele mai
importante sînt ale memoriei şi ale imaginaţiei. Este activă şi se manifestă după 4 ani
capacitatea de memorare capătînd caracteristici psihice şi sociale importante mai cu seama
datorită vorbirii. Apare virulenţa memoriei în joc copilul intuind cerinţa fixării şi păstrării
sarcinilor de joc fiind activă şi în învăţarea de poezii şi în reproducerea lor, dar cu o oarecare
rigiditate pentru că în cazul în care copilul este întrerupt în timp ce recită acesta nu mai poate
continua de unde a rămas blocându-se oarecum pentru că în general copilul preşcolar uită
repede deoarece fixarea este fluctuantă şi superficială.
Atenţia voluntară este alimentată de dorinţele şi intenţiile copilului de a finaliza o
activitate, iar concentrarea atenţiei creşte la 5-7 minute la preşcolarul mic la 12-14 minute la
preşcolarul mijlociu şi la 20-25 minute la preşcolarul mare. După vîrsta de 3 ani inteligenţa
parcurge o etapă de inventivitate care pregăteşte gîndirea operativă, complexă (6-7 ani).
Ca fenomen al vieţii de relaţie dezvoltarea afectivităţii prinde contur în perioada
preşcolară prin raportarea la procesul identificării, care trece prin cîteva faze deoarece la 3 ani
acest proces se manifestă prin creşterea stărilor afective difuze, în care copilul plînge cu lacrimi
şi râde cu hohote, după care manifestă o reţinere vinovată, iar la 4-5 ani identificarea devine
mai avansată. Condiţia de identificare parcurge mai multe etape:
 prima se realizează pe seama perceperii unor similitudini de înfăţişare cu modele
parentale (părul, ochii etc.);
 a doua pe seama perceperii unor similitudini de caracteristici psihice (este tot atît de
inteligent ca tata sau tot atît de frumos ca mama);
 a treia se realizează prin adoptarea de conduite, gesturi şi atribute din ceea ce spun alţii
că seamănă copilul cu modelul, dar identificarea mai activă este cu părintele de acelaşi
sex.
Dezvoltarea exprimării verbale face importante progrese (dacă la 3 ani vocabularul
cuprinde 400-1000 cuvinte la 6 ani cuprinde între 2000-2500 cuvinte).

Jocul şi manifestarea personalităţii

Jocul ca activitate fundamentală la vârsta preşcolară se realizează şi în afara unui scop
clar, dar cu timpul capătă contur şi devine tot mai organizat. La 3 ani jocul este încă legat de
obiecte cu timpul datorită interesului copilului faţă de adult, prin decupare din conduitele
umane a unor momente, începe să apară jocul cu subiect şi rol, copilul devenind în joc medic,
profesor, telefonist, învăţător etc. La 4 ani copilul se joacă mai bine cu un copil mai mare sau cu
unul mai mic căruia îi spune adeseori ce să facă asumându-şi astfel rolul de animator. La 5 ani
jocul cu subiect şi rol atinge un important nivel de dezvoltare în care subiectul este alimentat cu
o forţă activă încît se joacă şi cu parteneri imaginari prin aşa numitul joc de alternanţă copilul
susţine roluri din dorinţa de a creea subiectul. Multe jocuri se desfăşoară pe bază de imitaţie, îi
plac de asemenea jocurile de construcţie este atras de truse începînd să apară printre alte
preocupări şi interesul pentru colecţii.
Astfel preşcolarul mic datorită neconcordanţei şi nereglării la conduitele celorlalţi copii
mai mari desprinde din regulile de-a ascunselea doar regula ascunderi şi fuga la locul de bătaie,
ascunzîndu-se cu spatele într-un colţ al camerei deoarece faptul că el nu mai vede pe nimeni
echivalează cu a fi ascuns, iar după ce aleargă şi bate locul se întoarce la ascunzatoare ca într-un
fel de reacţie circulară. Preşcolarul mijlociu face exces de zel privind regula ascunderi căutînd
cele mai complicate locuri, fapt ce afectează de cele mai multe ori strategiile de ajungere
prioritară la locul de bătaie, în schimb preşcolarul mare exprimă o orientare evidentă spre
strategiile care facilitează ţelul atingerii facile a locului de bătaie şi speculează atingerea lui.
Ca atare perioada şcolară este dominată de trebuinţa de joc în care acţionează combinaţii
mintale, reprezentări de imaginaţie (jocuri simbolice) şi sunt acţionate forme de experienţă
complexă.

Motricitatea 3-6 ani preşcolară, etapa este numită vârsta de aur a copilăriei în care
comportamentul se diversifică, urmarea integrării în mediul grădiniţei şi a solicitărilor
cognitive, comunicaţionale şi nu în ultimul rînd motrice, cărora copilul le face faţă. Dezvoltarea
fizică înregistrează progrese evidente, iar mielinizarea fibrelor nervoase ameliorează procesarea
informaţiei, ca şi precizia mişcărilor. La 4-5 ani copilul se joaca cu parteneri manifestînd
preferinţe pentru jocuri de construcţie, jocuri de apă, jocuri ce presupun asumarea rolurilor
(vânzătorul, medicul etc.), nevoia de mişcare şi disponibilitate pentru învăţare, extrem de
marcate la această vârstă, trebuie valorificate prin punerea copilului în situaţii adecvate prin
care acesta îşi însuşeşte o bază largă de acţiuni motrice. Alergarea se caracterizează printr-o
fază de propulsie care se îmbunătăţeşte şi prin diminuarea forţelor de frînare. Aruncarea cu un
braţ de deasupra umărului capătă amplitudine. La 5-6 ani forţa aruncării creşte prin acţiunea
trunchiului care însoţeşte mişcarea şi care se finalizează printr-o flexie la nivelul bazinului.
Copiii îşi ameliorează săritura, iar lovirea mingii cu piciorul de către preşcolari conduce la o
proiecţie a balonului la 3m la 5 ani pînă la 6m la 6 ani. La această vârstă activitatea sportivă
este practicată doar sub formă de joc, ca divertisment, contribuind la dezvoltarea motricităţii în
ansamblu, prin sarcini de tip nedefinit, cu caracter general. Educaţia motrică se realizează deci
prin principalele achiziţii psiho-motorii fundamentale şi anume: echilibrarea, locomoţia şi
coordonările vizual-motrice care însoţesc copilul pînă la vîrsta şcolarităţii.

PERIOADA ŞCOLARĂ (CICLUL PRIMAR 6-10/11 ANI) sau copilăria mare

Caracterizare generală
Perioada şcolară mică prezintă caracteristici importante şi progrese în dezvoltarea
psihică, deoarece se conştientizează procesul învăţării. Activitatea şcolară va solicita intens
activitatea intelectuală, procesul de însuşire gradată de cunoştinţe cuprinse în programele şcolii
elementare şi în consecinţă, copilului i se vor organiza şi dezvolta strategii de învăţare, va
conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit şi calcul,
învăţarea şi alfabetizarea constituie condiţiile majore implicate în viaţa de fiecare zi a
copilului după 6 ani. Această condiţie nouă de existenţă acţionează profund asupra personalităţii
lui.
Adaptarea copilului se precipită şi se centrează pe atenţia faţă de un alt adult decît cei din
familie. Acest adult (învăţătorul) începe să joace un rol de prim ordin în viaţa copilului. El este
şi devine tot mai mult reprezentantul marii societăţi, al ţării, cu idealurile şi aspiraţiile sale şi al
comunităţii din care face parte copilul, în acelaşi timp, el este cel ce veghează la exercitarea
regulilor societăţii şi şcolii şi cel care antrenează energia psihică, modelează activitatea
intelectuală a copilului şi organizează viaţa şcolară în ansamblul ei.
În plan fizic, procesul de osificaţie este intens la nivelul toracelui, al claviculelor şi al
coloanei vertebrale. După 7 ani este intensă la nivelul bazinului la fetiţe, articulaţiile se întăresc
şi ele, se dezvoltă musculatura fină a mîinii. Poziţiile incorecte în bancă (apăsarea toracelui,
spate rotund etc.) duc la deficienţe ale coloanei vertebrale (la 7 ani curbura lombară este încă
sensibilă). La 6 ani copilul este dificil, instabil şi oboseşte uşor, de aceea o importanţă
deosebită o are călirea organismului, deprinderile igienice, activităţile sportive, mai ales în aer
liber.
Copilul şcolar mic manifestă o oarecare atitudine recalcitrantă faţă de baie, este uşor
neglijent în ceea ce priveşte îmbrăcămintea.
Interesul pentru joc rămîne foarte puternic, încep să devină tot mai dese la 8-9 ani
atitudinile de supărare şi indispoziţie atunci când copilul este trimis să se joace în timp ce
citeşte. Interesul pentru film, cinematografie, televiziune devine mai clar.
După 9 ani încep să prezinte interes cărţile cu povestiri, cu acţiuni palpitante. Tot în
perioada micii şcolarităţi se constituie un adevărat delir de colecţionare. Copiii încep să facă
în consecinţă mici colecţii de ilustrate, timbre, plante, frunze, porumbei, iepuri, insecte etc.
O altă caracteristică pregnantă a acestei perioade este aceea a unei mai mari atenţii
acordate jocului cu reguli în colectiv. Regula devine fenomen central, un fel de certitudine
ce î1 ajută în adaptare şi pe care o consideră reper ca atare.
Copiii trec şi printr-o fază de excesivă sensibilizare faţă de noi reguli. Uneori,
conduita lor este centrată pe suspiciunea de încălcare a regulilor impuse, de cei din jur (de
colegii săi). Se semnalează neglijenţe ale vecinului de bancă privind faptul ca „nu stă cu
mîinile la spate", sau că „şi-a uitat acasă caietul", sau că „priveşte pe geam"... etc.
La 7 ani începe sa crească evident curiozitatea faţă de mediul extraşcolar - aflat în teri -
toriile dependente de şcoală - şi faţă de mediul stradal. Tot la această vârstă are loc şi o
creştere uşoară a rapidităţii reacţiilor, copilul pare mereu grăbit. Mănâncă în fugă, se spală
"pe apucate”, ia ghiozdanul nearanjat, îşi pune uniforma neglijent.
Momentul de 8 ani este foarte sensibil pentru educaţia socială, dat fiind faptul că
adaptarea a depăşit încă o etapă tensională şi copilul a început să treacă într-o fază cu mai
mult echilibru şi mai mare stăpânire a condiţiilor de activitate şcolară pe care le
traversează. Este un moment de intensă identificare socială, şi concomitent de constituire a
sentimentelor de apartenenţă la şcoală, clasă, un fel de mîndrie pentru aceste feluri de
apartenenţe.
Tot la acest nivel de dezvoltare, copiii organizează jocuri cu subiect, prelungite
(durează mai multe săptămîni), iar organizarea de serbări şcolare devine atractivă. Îi place
să construiască mici cotloane, colibe. Mulţi autori numesc aceasta etapă „Robinson Crusoe".
După 9 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan în jocuri. Copilul
devine ceva mai meditativ, se atenuează caracterul pregnant al expansivităţii în conduite. Este
o perioadă de încercări numeroase de a rezolva activităţi mai dificile. Evidentă este dorinţa
copilului de autoperfecţionare, de îmbogăţire a cunoştinţelor. Copilul devine dintr-o dată mai
ordonat, mai perseverent în diferite feluri de activităţi, simțind nevoia de a planifica timpul
şi activităţile.
Preocuparea pentru colectiv se încarcă de nuanţe, se exprimă prietenia şi în cadrul
acesteia se creează planuri copilăreşti, confidenţe, mici iniţiative. Datorită acestor
caracteristici legate de atracţia colectivului, copiii din această perioadă a dezvoltării pot fi
atraşi în bande, uneori cu tedinţe delincvente.
 Progresele în dezvoltarea intelectuală sînt de asemenea evidente, între 9 şi 10 ani are
loc o creştere evidenta a spiritului de evaluare a copilului, spiritul critic se dezvoltă la fel.
Capacitatea copilului de a aprecia ce anume a omis în răspunsul dat în lecţie creşte, în
acelaşi sens el îşi dă seama relativ clar ce a greşit la lucrarea de control etc.

Jocul şi copiii, integrarea şcolară

Copiii, în majoritatea timpului lor liber şi nu numai, îşi petrec jucându-se. Jocul
reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima proprile capacităţi. Prin acesta, copilul
capătă informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din
mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp.
În timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel că jocul are un
caracter social. Jocurile sociale sînt esenţiale pentru copiii cu dizabilităţi, întrucît le oferă şansa
de a se juca cu alţi copii (de a se integra în mediul acestora).
În perioada de preşcolar se desfăşoară mai ales în grup, asigurîndu-se astfel socializarea.
şcoala este, de asemenea un mediu important de socializare.
Jocurile şi distracţiile sînt mai intense la vârstele copilăriei şi tinereţii; oferă copiilor o
suma de impresii care contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor despre lume şi viaţă, totodată
măreşte capacitatea de înţelegere a unor situaţii complexe, creează capacităţi de reţinere
stimulând memoria, capacităţi de concentrare, de supunere la anumite reguli, capacităţi de a lua
decizii rapide, de a rezolva situaţii, probleme (dezvoltă creativitatea). Atunci cînd un copil vrea
să se joace cu un alt grup de copii, el acceptă regulile în mod deliberat, voit, acceptă normele
stabilite, adoptate şi respectate de grupul respectiv înainte ca el să intre în joc.
Pentru copil, jocul presupune de cele mai multe ori, pe lînga consumul nervos chiar şi la
cele mai simple jocuri, şi efort fizic.
Unele jocuri sunt complicate, altele sunt mai simple. În funcţie de vârsta şi de capacitatea
de înţelegere şi actiune, copilul manifestă preferinţe diferite pentru joc, pe măsura trecerii de la
o etapă la alta a dezvoltării psihice. Copilul mic tinde să participe la jocurile celor mari, dar de
multe ori nu reuşeşte să se integreze condiţiilor impuse de joc.
Există cîteva lucruri de remarcat: în primul rând, jocul fortifică un copil din punct de
vedere fizic, îi imprimă gustul performanţelor, precum şi mijloacele de a le realiza. În al doilea
rînd, jocul creează deprinderi pentru lucrul în echipa, pentru sincronizarea acţiunilor proprii cu
ale altora, în vederea atingerii unui scop comun. Un al treilea rînd, jocul provoacă o stare de
bună dispoziţie, de voie bună, oferindu-i omului posibilitatea de a uita pentru un timp de toate
celelalte şi de a se distra, dîndu-i parcă mai multă poftă de viaţă.

Dezvoltatea percepţiei copilului

În dezvoltarea percepţiei copilului un rol deosebit de important îl are dezvoltarea
limbajului şi comunicarea verbala a copilului cu adulţii. În procesul pedagogic este util să se
urmărească nu numai realizarea unei percepţii corecte în momentul dat în conformitate cu
scopul urmărit, ci şi dezvoltarea la elevi a spiritului de observaţie.
În percepţie intervin şi o serie de atitudini:
a) atitudinea motorie: poziţia, postura pe care se sprijină comportamentul nostru e în relaţie cu
ceea ce observăm (când vrem să auzim bine ce spune o persoană adoptam o anume atitudine);
b) atitudinea intelectuală, starea de pregătire cognitivă, punctul de vedere, orientarea;
c) atitudinea afectivă: o dispoziţie subiectivă a persoanei de a reacţiona pozitiv sau negativ faţă
de o situaţie, persoană sau o simplă afirmaţie. Influenţa afectivităţii pare a se face resimţită şi în
cazul percepţiilor subliminale.
 Percepţia subliminală este cea ale cărei efecte se fac resimţite, deşi excitanţii ce o produc
se află sub pragul senzorial, fie cel de intensitate, fie cel referitor la timpul de expunere.
Atitudinea, interesele influentează puternic selecţia perceptivă. Cînd percepem ceva, nu e
sesizat totul cu aceeaşi claritate. Percepînd corect forma obiectelor, noi le recunoaştem. În plus,
apreciem şi distanţa la care se află obiectele: fără o asemenea evaluare nu le-am putea mânui.
Perceptia timpului are mai multe aspecte. Unul se referă la perceperea unor excitanţi ca
fiind succesivi. Dacă succesiunea unor spoturi luminoase e foarte rapidă, vedem o lumină
continuă. Un al doilea aspect al percepţiei în timp este tocmai aprecierea duratei. Se poate
estima durata unui fenomen continuu, dar se poate evalua şi intervalul între momentele de
apariţie a două evenimente. Nu apar deosebiri nete între modul de a aprecia aceste două feluri
de scurgere a timpului.

Motricitatea la vârsta ante-pubertară 6-10/11 an. În această perioadă creştereaş si dezvoltarea

morfo-funcţională a şcolarilor sînt mai rapide şi în general mai uniforme decît în etapele
anterioare. Masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular are valori mai reduse,
ceea ce favorizează, efectuarea unor mişcări cu amplitudine în diverse articulaţii. Activităţile
cognitive favorizează o dezvoltare intelectuală evidentă, influenţată şi de o plasticitate
deosebită a sistemului nervos, avantaj funcţional ce conferă copilului o mare receptivitate în
comparaţie cu adulţii. Predominanta excitaţiei corticale face ca stimulii externi să producă
reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile şi printr-o slabă inhibiţie de
diferenţiere.
Motricitatea în această etapă este debordantă, capacitatea de învăţare motrică este
remarcabilă, dar posibilităţile de fixare a mişcărilor noi sunt reduse. În consecinţă, doar
repetarea sistematică integrează şi stabilizează structura nouă în repertoriul motric al copilului.
Alergarea are un aspect apropiat de cel optim deoarece piciorul de impulsie are o extensie mai
mare şi piciorul liber are o cursă mai amplă, cu ridicare mai accentuată a genunchiului.
Prinderea mingii se caracterizează printr-o poziţie de aşteptare mai amplă, braţele sunt semi-
flexate, iar picioarele depărtate. Săritura în lungime una din cele mai utilizate deprinderi,
implică o acţiune concentrată a diferitelor segmente corporale în funcţie de orientarea lor în
spaţiu şi de amplitudinea mişcării fiecaruia dintre acestea.
Caracteristicile psiho-fizice extrem de favorabile achiziţionării de structuri motrice,
trebuie exploatate în mod just în vederea învăţării tehnicilor fundamentale coordonate grosier la
început, dar consolidate ulterior. În probele sportive ce necesită o însuşire precoce a tehnicii,
copii îşi perfecţionează chiar repertoriul gestual specific. Dozarea corectă a efortului la copiii
ante-pubertari, cu evitarea suprasolicitării sau subsolicitării, trebuie să asigure o valorificare
completă a capacităţii reale de efort şi posibilităţii crescute de progres.

PERIOADA PUBERTĂŢII ŞI ADOLESCENŢA

Pubertatea ca şi adolescenţa - specifice pentru a doua decadă a vieţii omului - se
caracterizează prin trecerea spre maturizare şi integrare în societatea adultă, cu solicitările ei
sociale, politice, familiale, profesionale etc.
Perioada pubertăţii şi a adolescenţei sînt perioade în care tutela familială şi şcolară
(relativ pregnante la începutul vieţii copilului) se modifică treptat, modificarea fiind integrată
din punct de vedere social în prevederi legale ale unor responsabilităţi ale tinerilor începând
cu 14 ani şi a obţinerii majoratului civil la 18 ani, ca şi a exercitării acestuia în continuare. Nota
dominantă a întregii etape constă în intensa, dezvoltare a personalităţii, contemporanizarea ei.
Diferenţa dintre perioada anterioară (a micii şcolarităţi) şi perioada pubertăţii din
punctul de vedere al activităţii formative, constă în faptul că aceasta se suplimentează tot
mai mult cu interese şi aptitudini, devenind astfel în mare măsura învăţare socială
diferenţiată şi autoînvăţare. Ultima dintre acestea fiind caracteristică personalităţii tînărului.
Tipurile de relaţii se complică progresiv în perioada pubertăţii, copilul şi apoi
tânărul integrîndu-se tot mai mult în generaţia sa (gru pul social mai larg) prin exprimarea
identităţii proprii şi prin exprimarea identităţii faţă de adulţi.
În ceea ce priveşte formarea personalităţii în perioadele pubertăţii şi adolescenţei
aceasta se manifestă prin manifestări impregnate de atitudini copilăreşti, cerinţele de
protecţie, anxietatea specifică vîrstelor mici în faţa situaţiilor mai complexe şi solicitante
şi atitudini şi conduite noi formate sub impulsul cerinţelor interne de autonomie sau impuse de
societatea vârstei, încep să se contureze mai clar distanţele dintre ceea ce cere societatea de
la tînăr şi ceea ce poate el şi dintre ceea ce cere el de la societate şi viaţă şi ceea ce i se
poate oferi.
Maturizarea este centrată, în aceste perioade, pe identificarea resurselor per sonale şi
realizarea identităţii proprii şi a independenţei, începînd cu detaşarea de sub tutela parentală.
Independenţa şi autonomia se cuceresc pas cu pas. Acest proces echivalează cu o a doua
naştere, cum spunea cîndva J.J. Rousseau. Tînărul începe să îşi descopere atitudini, abilităţi,
forţă fizică şi spirituală, începe să îşi construiască intens lumea interioară a aspiraţiilor,
intereselor şi idealurilor, întreaga personalitate trăieşte cu fervoare prezentul şi îşi construieşte
viitorul care devine o dimensiune a sinelui.
Problema principală a perioadei pubertăţii şi adolescenţei este aceea a identificării de
sine (personale) sau a dezvoltării conştiinţei de sine. Dezvoltarea conştiinţei de sine este
prezentă şi în perioada şcolară mică şi se conturează pe baza rezultatelor activităţii şi a
compensaţiei şi raportării acesteia la ceilalţi şi la cerinţele lor.
Perioada pubertăţii şi adolescenţei repune problemele dezvoltării conştiinţei de sine
datorită, pe de-o parte, a modificărilor ce survin în sistemul general de cerinţe ce se
manifestă faţă de puber şi adolescent, iar pe de altă parte, datorită schimbărilor prin care trece
personalitatea cu structurile şi substructurile sale. De aceea, dezvoltarea conştiinţei de sine se
complică. E vorba de intensificarea percepţiei de sine care are cîteva aspecte, dintre care:
 propria-i imagine corporală;
 identificarea şi conştiinţa egoului;
 identificarea sensului, rolului şi statutului sexual şi mai ales a celui social (în
adolescenţă).
Percepţia de sine şi imaginea corporală devin critice, datorită schimbărilor de siluetă,
fizionomie şi ţinută.

Etapa prepuberală (10-12 ani), perioadă şcolară, ciclul gimnazial

Se caracterizează printr-o intensificare din ce în ce mai mare a creşterii (staturale mai
ales) concomitent cu dezvoltarea pregnantă a caracteristicilor sexuale secundare (apariţia
pilozităţii pubiene şi a celei axilare, dezvoltarea gonadelor etc.). Fetele trec prin această fază
chiar mai devreme (de la circa 9 ani) şi câştigă în înălţime aproximativ 22cm. Creşterea mai
evidentă, la majoritatea băieţilor începe pe la 11-12 ani. Aşadar, creşterea se realizează în pusee
devenind impetuoasă, cu momente de oboseală, dureri de cap, iritabilitate, agitaţie. Apare o
alternanţă între momentele de vioiciune, de conduite infantile exuberante şi momente de
oboseală, apatie, lene. Copilul poate deveni conflictual, mai puţin activ, adoptă pauze prea mari
prelungind relaxarea chiar dacă nu a făcut un efort prea mare.
În şcoală, copilul se află în faţa unor cerinţe, mai diversificate cantitativ şi calitativ, a
unor modele de profesori şi lecţii variate care impun un cadru al învăţării mai deosebite. Se
modifică statutul de elev prin antrenarea acestuia în activităţi responsabile şi competiţionale
care să îl facă să îşi dea seama de valoarea şi potenţialul de care dispune. Copilul nu mai este
atît de frecvent stăpînit de agitaţia fizică şi de instabilitatea din primele clase. Conştiinţa de sine
se încarcă cu ideea statutului de elev bun, slab sau mediocru, ceea ce îl face să manifeste
atitudini de un anumit fel faţă de activitate.
Familia îşi formulează şi ea o serie de cerinţe faţă de puber, dar care nu sunt atît de
precise. În unele împrejurări puberul este considerat copil, iar în altele, i se solicită
comportamente asemănătoare celor mari, fapt ce îl face să trăiască momente contradictorii şi o
uşoară opoziţie faţă de statutul şi rolul incert ce i se acordă. În general puberul se simte din ce
în ce mai bine în grup pentru că îl securizează şi acceptă stilul gălăgios, exuberant şi uneori
agresiv, impulsiv.
Apar tot mai des comportamente diferenţiate şi subtile faţă de sexul opus, dar şi o stare
discretă de competiţie, de afirmare, de valorificare în ochii celuilalt sex. Se produc şi
comportamente opozante faţă de ieşirile cu părinţii preferînd petrecerea timpului liber cu alţi
copii şi poate apare o devalorizare a influenţelor unuia dintre părinţi sau a amîndurora.
La acestea se adaugă refuzul pasiv (se face că nu aude) sau activ (pretextează că are
ceva de făcut sau se irită refuzînd zgomotos). Influenţele şi sistemul de cerinţe al familiei
se devalorizează relativ în faţa copilului.
Imaginea corporală, aflată la periferiile conştiinţei în copilărie, devine din ce în ce mai
centrală încorporîndu-se în conştiinţa de sine şi începe să fie percepută ca atare. Fără
imaginea corporală nu se poate organiza identificarea. Puberii şi puberele au o etapă de
scrutare mai profundă a caracteristicilor corporale şi mai ales ale feţei. E peri oada în care stau
mai mult în baie, se privesc în oglindă (narcisism). Identifică amănunte ignorate ale frunţii, ale
gîtului, ale ochilor, ale zîmbetului etc. Oglinda capătă noi funcţii. Dorinţele de retuş sau de
mascare a diferitelor impurităţi ale pielii sau alte tipuri de aspecte, devin evidente, mai întîi la
fetiţe. Aceste retuşuri exprimă dorinţa de adjustare a sinelui corporal, dorinţa de a apărea
agreabil(ă) şi prezentabil, totodată, aceste adjustări reprezintă conturarea sinelui social şi
spiritual. Adeseori puberii aflaţi în faţa oglinzii fac grimase, zâmbindu-şi, căutîd expresiile
cele mai diferite pe care pot să le reproducă. Narcisismul puberal este alternativ critic şi
îngăduitor, cu momente devastatoare cîteodată.
Identificarea nu este un proces simplu şi direct. Copilul şi-a construit între timp o
imagine de sine din experienţa sa generală conturată prin ochii celorlalţi. El se consideră
puternic sau slab, cu trăsături plăcute sau nu. Această experienţă influenţează imaginea de sine
din timpul puseului de creştere şi dinspre finalul acestuia. De aceea, acei copii care erau slabi
şi debili înainte de puseul de creştere puberal, au tendinţa de a se vedea mai mici şi
mai slabi decît sînt în realitate; cei ce erau puternici şi voinici tind să se considere ca
atare, chiar dacă în timpul puseului puberal au devenit longilini şi firavi. Se preocupă mai
mult de aspectele fizice tinerele fete. Adeseori pubertatea le spo reşte gradul de
atractivitate, dar ele nu conştientizează acest fapt dacă în copilărie nu au fost considerate
atractive.

Subperioada pubertăţii propriu-zise (12-14 ani), perioadă şcolară, ciclul gimnazial

Se remarca prin dominarea puseului de creştere. Creşterea nu este proporţională în toate
segmentele corpului. Mai intensă este creşterea în înălţime şi lungimea membrelor inferioare şi
superioare ceea ce dă un aspect caricatural puberului. Prin creşterea trunchiului şi a masei
musculare se câştigă în forţa fizică. În acelaşi timp, se dezvoltă organele interne şi la băieţi
dispare grăsimea ca urmare a extinderii articulaţiilor şi a musculaturii. La fete, ţesutul adipos se
menţine şi dă un aspect marmorean, iar talia se subţiază şi se dezvoltă bustul cu pronunţarea
butonilor. Şi la unii şi la alţii se dezvoltă partea facială a craniului, dantura permanentă, oasele
mici ale mâinii , se produce maturizarea sexuală ce se evidenţiază prin apariţia pilozităţii,
funcţionarea glandelor sexuale şi modificarea vocii. La fete se instalează ciclul, iar la băieţi
apar primele ejaculări spontane.
În plan psihologic, aceste fenomene determină trăiri tensionale, confuze şi stări de
disconfort. Trăirile respective sînt intensificate şi de prezenţa acneelor, a transpiraţiilor
abundente şi mirositoare, a sensibilităţii pielii în emoţii, a stângăciei în mişcări.
În perioada centrală a pubertăţii faţa este adeseori disgraţioasă, privirea uşor neclară
şi se evită contactul vizual. Uneori apar dermatite sau acnee supărătoare. Zonele din jurul
nasului sînt de obicei mai lucioase, grase. Toate aceste motive constituie obiective de grijă ale
puberilor şi adolescenţilor. Nemulţumit de înfăţişarea sa, cu porii deschişi, din ce în ce mai
stîngaci (pe măsură ce creşte), transpirînd din belşug, încălzit şi agitat, înspăimîntat de
neîndemînarea sa, plin de acnee, cu mîinile mari şi greoaie, sensibil la orice aluzie, atingere,
ironie (fapt ce se manifestă prin eritem intens facial), cu pudoare agresivă, continuu în alertă -
puberul se îndoieşte de sine, se crede mai puţin inteligent, arătos şi respectat, pentru că se
percepe pe sine cu nemulţumire.
Percepţia de sine se poate manifesta ca negativă în cazul progresului şcolar slab sau a
inadaptării şcolare. Aceasta, deoarece modul în care puberul este privit de colegi şi de profesori
afectează structurarea auto-conştiinţei. Între elevii unei clase şi profesori se constituie forme
de feed-back complexe. În cazul în care puberul are o autoconştiinţa mai înaltă decît atitudinea
evaluativă a altora despre sine se simte izolat, depresiv şi se zbate în a găsi forme de exprimare
care să aducă acceptarea şi admiraţia. În această optică se manifestă teribilismele, creşterea la
paroxism a opozabilităţii, criza de originalitate - uneori sublimări (în artă, poezie, literatură
etc.), iar alteori - în acte delincvente. Ei îşi susţin întotdeauna opiniile cu încredere, în genere,
aceştia au mai puţine probleme personale. Totuşi există uneori diferenţe de estimaţie între
elevi şi profesori cu privire la unii tineri (mai ales în cazul liderilor în familie). Tinerii ce au
estimaţia de sine joasă, nu manifestă iniţiative, nu vor să se exprime ca să nu greşească sau să
supere pe alţii, adeseori o fac pentru că nu vor sa atragă atenţia.

Motricitatea în etapa pubertară (10-14 ani)

Tipul pregnant al activităţii pentru etapa pubertară o reprezintă instruirea şcolară în
condiţiile diversificării motivaţiilor, a dezvoltării personalităţii, mobilizării aptitudinilor şi a
întregului potential bio-motric. Această etapă se caracterizează printr-un ritm accentuat al
dezvoltării somatice (în special între 12-14 ani) caracterizată prin dimorfism sexual,
dezechilibre între proporţiile diferitelor segmente şi între sferele morfologică şi vegetativă.
Musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire, dar forţa relativă nu înregistrează
creşteri evidente. Accelerarea creşterii taliei rezultă în special din dezvoltarea în lungime a
membrelor faţă de trunchi. Mobilitatea articulară înregistrează valori relativ scăzute atât la fete
cât şi la băieţi. Tânărul trebuie să se adapteze unei existenţe corporale diferite pe care nu
întotdeauna o stăpâneşte uşor, dovadă fiind fluctuaţiile, inconsecvenţele în realizarea eficientă a
diferitelor sarcini motrice. Puberul nu are o conduită motrică egală, ci una marcată de
discontinuităţi, în care mişcările sînt insuficient ajustate, uneori exaltate alteori apatice. Etapa
pubertară reprezintă un interval optim pentru învăţarea majorităţii deprinderilor motrice
specifice ramurii de sport, precum şi pentru dezvoltarea calităţilor: viteză, rezistenţă,
coordonare.
Subperioada postpuberală (de la 14 la 16/18 ani), perioadă şcolară, ciclul liceal
Această perioadă face trecerea la adolescenţă. Se realizează o creştere accelerată, la
început în greutate, apoi în înălţime cu care ocazie se redistribuie greutatea. Organele interne
continuă creşterea, dar au loc şi transformări fizice de mai mică importanţă cu impact
considerabil asupra tînărului. Astfel, prin activitatea glandelor sudoripare apare acneea ce
provoacă tensiuni deosebite. La băieţi se manifestă o schimbare în conduite prin extinderea lor
exagerată, adeseori o impertinenţă cu substrat sexual şi cu agresivitate în vocabular.
Se accentuează fenomenul de erotism care implica emoţii puternice, trăiri interne,
atitudini sincere faţă de sexul opus. Erotismul se derulează sub forma "dragostei platonice" în
care sensibilitatea şi iubirea imaculată ocupă loc central fără însă, să se excludă atracţia
corporală ce amplifică întreaga stare a puberului în momentul când este atins de o persoana de
sex opus. Dat fiind faptul că la această vîrstă organele genitale devin funcţionale, sexualitatea
este tot mai des implicată şi aceasta îşi pune amprenta asupra intensităţii trăirilor fiziologice şi
psihologice cu efecte nemijlocite asupra comportamentului. Acum instinctul sexual poate
deveni activ ca urmare a maturizării organelor sexuale, iar sexualitatea poate îmbrăca forma
masturbaţiei.
Dezvoltarea psihică
Învăţarea capătă un caracter tot mai organizat cu mare încărcătura emoţională, dar şi
psiho-culturală. Puberul devine tot mai motivat pentru dobîndirea unui statut intelectual şi
moral pe baza căruia conştientizează locul aparte ce îi revine în cadrul colectivului şi în
determinarea de atitudini diferenţiate ale adulţilor (părinţilor, profesorilor) faţă de el. Deşi se
menţine un decalaj între maturizarea biologică şi cea intelectuală şi morală, aceasta tinde să
reducă cu timpul şi să faciliteze puberului adoptarea de modalităţi comportamentale specifice.
Fenomenul care reţine atenţia şi care modifică planul comportamental este acela al
erotizării vieţii şi al visării imaginative pe fondul dezvoltării sexuale şi al expansiunii virilităţii.
În acest caz comportamentele sexuale sînt impregnate de anxietate şi tensiune. Relaţiile dintre
fete şi băieţi sînt distanţate şi în genere fetele trăiesc primele dezamăgiri în raport cu lipsa de
atenţie a băieţilor. În schimb, faţă de acelaşi sex, băieţii cât şi fetele, manifestă atitudini
afectuoase, tandre şi strînse, dar frecvent opozante faţă de adulţi.
Comportamentul în grup
În această perioadă viaţa socială se trăieşte cu o intensitate mai mare ca în oricare alta
etapă de vîrstă. Grupurile constituite atât pentru joc sau activităţi de învăţare, cât şi pentru alte
acţiuni, au o mare stabilitate şi devin mai omogene pe criterii relativ constante, dar mai cu
seama pe cel al vîrstei şi al sexului. Alcătuirea grupului se produce spontan prin luarea în
consideraţie a personalităţii copiilor şi mai puţin a obiectivelor ce ar putea sta la baza grupului.
Copiii nepopulari nu sînt acceptaţi în grup ţi ei manifestă adeseori, o inadaptare afectivă ca
prelungiri ale relaţiilor de disconfort din familie, ei fiind mai interiorizaţi excesiv, timizi, retraşi,
sau dimpotrivă, certăreţi, zgomotoşi, indiferenţi faţă de alţii, egoişti. Într-un asemenea grup
apare un lider care se impune prin intiativă, îndrăzneală, nonconformism şi îşi excercită funcţiia
în mod autocratic, dar spre sfârşitul perioadei începe să funcţioneze o mai accentuată
democraţie.
Odată constituit grupul are tendinţa de a se manifesta împotriva adultului care îl face pe
copil să se simtă încă mic şi stingherit alegându-şi locuri de întâlnire ştiute numai de ei având
coduri secrete şi parole pentru a se feri de amestecul adulţilor în viaţa grupului, iar spiritul de
camaraderie îl elimină pe cel de competiţie în contextul în care valoarea individuală este
apreciată în măsura în care un copil este la fel ca ceilalţi şi nu neapărat mai mult decît ei. Viaţa
grupului se desfăşoară cu o extindere mai mare asupra relaţiilor dintre copii în activităţile ludice
constituindu-se prietenii închegate, cîteodată sub forma unor ritualuri, cu tendinţa spre
explorarea mediului înconjurător şi afişarea unor disponibilităţii afective de durată.
Alegerea partenerilor de joacă se face după calităţile ce le manifestă fiecare în joc pentru
ca după terminarea jocului au loc adevarate dezbateri despre aportul adus de participanţii la
desfăşurarea acestuia, emiţându-se astfel judecăţi de valoare asupra partenerilor de joacă,
asupra capacităţilor şi aptitudinilor fiecărui jucător, asupra trăsăturilor de personalitate şi a
participării active, afective în joc, nefiind toleraţi cei ce nu respectă regulile jocului sau cei ce
nu aduc o contribuţie remarcabilă la finalizarea acestuia.
Atât jocurile cât şi activităţile distractive pun în evidenţă şi exprimarea emoţiilor erotice
tulburătoare, exprimînd manifestarea sentimentelor, a strategiilor gândirii, a cunoştinţelor, a
elementelor creativ-imaginative, a personalităţii şi maturizări puberului existând o problemă a
puberului în această perioadă, în care ar trebui să i se acorde mai mare importanţă, acea a
inadaptării şcolare analizate din perspectiva existenţei unor aspecte cum ar fi:
 problematica fiziologică sau psihologică concretizată prin diferenţele de creştere în
înălţime, în insuficienţele sau afecţiunile senzoriale şi în instabilitatea psiho-nervoasă;
 perturbările afective, socio-familiare care duc la dezechilibru şi la conflicte afective, cu
trăiri tensionale ale situaţiilor ivite;
 climatul negativ din şcoală şi interelaţiile tensionale dintre profesori şi elevi, care nu
stimulează competiţia şi dorinţa pentru reuşita şcolară;
 slaba motivaţie pentru învăţătură şi lipsa unor interese de perspectivă care să îl motiveze
pe copil în achiziţia informaţiilor din diferite domenii ale culturii;
 posibilităţi intelectuale reduse, care nu facilitează ţinerea pasului cu nivelul general al
colectivului şi generează eşecuri repetate etc.

Adolescenţa (de la 14 la 18/20 ani)

După ieşirea din pubertate are loc în mod intens ieşirea din societatea de tip tutelar,
familial şi şcolar şi intrarea în viaţa cultural-socială mai largă a şcolii şi chiar a oraşului.
Această intrare este complexă şi dependentă de gradul de integrare a şcolii în viaţa socială.
Preadolescenţa. Aceasta este o perioadă de stabilizare a maturizării biologice. Mulţi
autori consideră întreaga pubertate ca preadolescentă. În această etapă se conturează şi se
adînceşte mai mult individualizarea - conturîndu-se caracteristicile conştiinţei şi ale conştiinţei
de sine. Este o fază de intensă dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare. Tînărul
manifestă încă o oarecare agitaţie şi impulsivitate, unele extravaganţe, momente de nelinişte şi
momente de dificultate, de concentrare, oboseală la efort. Expresia feţei devine însă mai precisă
şi mai nuanţată. Pofta de mîncare este încă dezordonată, selectivă şi în creştere.
Individualizarea se intensifică pe planurile intelectuale şi de relaţionare. Părerile
personale încep să fie argumentate şi capătă deseori o validare de generaţie (s-au schimbat
vremurile... pe vremea noastră... !), începe să crească interesul pentru probleme abstracte şi
de sinteză, dar şi pentru participare la roluri mai deosebite. Se rafinează interesul pentru
lectură, filme, TV, tehnică etc. Apare mai pregnantă dorinţa de afirmare personală ca expresie
a socializării. Cerinţa de cunoaştere se secundează de plăceri intelectual-afective şi se angajează
atitudinal, experienţa afectivă se nuanţează şi se impregnează de valori.
Adolescenţa propriu-zisă sau marea adolescenţă (16/18 ani, la 20 ani). Se
caracterizează printr-o intelectualizare intensă (dezvoltare a gândirii abstracte), prin
îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de conduite adulte. Exprimarea independenţei nu mai este
deziderativă şi revendicativă, ci expresivă, mai naturală. Adolescentul caută mijloace
personale de a fi şi de apărea în ochii celorlalţi, îl interesează respon sabilităţi în care să
existe dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele.
 Individualizarea şi conştiinţa de sine devin mai dinamice şi capătă dimensiuni noi de
„demnitate" şi „onoare". Apropierea de valorile culturale este de asemenea largă şi din ce
în ce mai avertizată. De la o formă de evaluare impulsivă critică se trece la forme de eva -
luare în care caută să se exprime originalitatea. Gustul personal are mai mare pregnanţă şi
se poate susţine şi demonstra. Intensă este şi socializarea aspiraţiilor, aspectele vocaţionale,
profesionalizarea ce se conturează treptat, cuprinzînd în esenţa şi elemente importante ale
concepţiei despre lume şi viaţă. În contextul tuturor acestor aspecte există un dinamism
deosebit ce vizează transformarea (revoluţionarea vieţii şi a lumii). Tînărul este pregătit
psihologic şi se pregăteşte moral şi aptitudinal, îl atrag cunoştinţele pentru confruntări
sociale complexe (examene, probe, concursuri etc.) pentru a se exprima ca atare. Totuşi,
structura sa biologică este încă fragilă.

Motricitatea în etapa adolescenţei (14-18 ani)

Această perioadă, pe care unii autori o împart în trei subetape: preadolescenţa (14-16
ani); adolescenţa propriu-zisă (16-18 ani); adolescenţa prelungită (18-25 ani) este legată de
dobîndirea statutului de adult şi este caracterizată de intensa dezvoltare a personalităţii, toate
acestea în contextul ieşirii treptate de sub tutela familiei şi a şcolii, instruirea rămîne importanta
pentru majoritatea tinerilor, dar ea se nuanţează în funcţie de interesele personale, de
curiozitatea individuală. Adolescentul îşi modifică percepţia de sine, inclusiv schema corporală,
cu expresie a propriei identităţi. În plan somatic rapidele transformări din etapa pubertară le iau
locul procese mai lente caracterizate de reducerea creşterii în înălţime (în special la fete) şi de
creşteri ale perimetrelor şi a diametrelor segmentare. Adolescentul îşi evaluează şansele de
reuşită şi face predicţii plauzibile în ceea ce priveşte performanţele motrice proprii. În ceea ce
priveşte calităţile motrice, acestea progresează (în special la băieţi), deşi în şcoli se lucrează
destul de puţin pentru acest obiectiv. La acest nivel motricitatea nu se rezumă doar la programa
şcolară pentru ciclul liceal, ci reprezintă o modalitate complexă de adaptare în situaţii diverse,
de stăpînire a propriului corp, procesare a informaţiilor, construire a anumitor raţionamente şi
utilizare a diferitelor forme de exprimare; învăţarea fiecărei mişcări este în fond un „demers
experimental” resimţit corporal. Astfel, putem sublinia încă o dată necesitatea armoniei
sistemului în care, printr-un „efect de oglindă”, sfera somatică o influenţează pe cea spirituală,
conferind „întregului” premise favorabile de adapate la rigorile viitorului.

Adolescenţa prelungită (18-25 ani). Studiile au demonstrat că indicii dezvoltării fizice

(înălţime, greutate, perimetru toracic) la vîrsta 18-20 ani se apropie de nivelul indicilor
morfologici ai adulţilor. În opinia lui I. Albu, prin prisma vîrstei cronologice, etapa de creştere
şi dezvoltare se prelungeşte pînă la 20-22 de ani la fete şi 23-25 de ani la băieţi.
La 18-19 ani, creşterea încetineşte (la fete de regulă, se opreşte), vasele se apropie de
structura şi rezistenţa ţesutului adult, cartilajiile de conjugare se subţiază, marcînd începutul
osificării lor şi încetarea definitivă a creşterii în înălţime. Oasele membrelor prezintă un ritm
lent de creştere, osificarea scheletului se produce diferit la nivelul segmentelor corpului, în cele
mai multe cazuri, oasele şi-au dobîndit forma şi dimensiunile lor definitive, iar sudarea centrilor
de osificare primari cu cei secundari are loc mai tîrziu, între 20-25 ani.
Creşterea şi indicele de proporţionalitate prin dezvoltarea volumului şi elasticităţii
toracelui, mai mult decît membrele superioare şi inferioare. Forţa musculară se dezvoltă
proporţional cu valoarea creşterii suprafeţei de secţiune a muşchilor, aceştia mărindu-se în
volum. Coordonarea atinge nivelul maxim, comparativ cu forţa, care înregistrează valori mai
scăzute decît aceasta. Creşte, de asemenea, atît capacitatea de rezistenţă, cît şi tonusul muscular
la efortul static şi dinamic. La nivelul sistemului nervos, la vîrsta de 19 ani se atinge capacitatea
funcţională optimă, suportul fiziologic favorizează însuşirea unor mişcări noi sau tactici
individuale şi colective în jocurile sportive, dar şi perfecţionarea (corectarea, dacă este cazul)
deprinderilor însuşite anterior.
Vîrsta adolescenţei prelungite prezintă şi o altă caracteristică a activităţii sistemului nervos
central şi anume că, în raport cu starea emoţională. Tînărul realizează performanţe prin
depăşirea propriilor limite, dar acest aspect poate fi umbrit de pericolul suprasolicitării
organismului. Tot în această perioadă, se accentuează dezvoltarea sistemului nervos vegetativ,
comparativ cu sistemul locomotor, realizîndu-se un echilibru între funcţiile de relaţie şi cele
vegetative.
Aparatul cardiovascular îşi accelerează dezvoltarea, volumul şi greutatea miocardului
cresc, mai ales cordul stîng, suprafaţa de secţiune a fibrelor miocardice sporeşte şi, în
consecinţă, creşte şi amplitudinea de contracţie. Arterele şi venele mari ating aproape
dimensiunile de la adult, volumul sistolic creşte – atinge în jurul vîrstei de 18 ani, aproape
valorile de la adult. Frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială au valori apropiate de cele ale
adultului. Tinerii pot efectua eforturi fizice ca cele executate de adulţi, cu modificări mai ample
ale indicilor cardio-vasculari (TA, puls).
Aparatul respirator, din punct de vedere morfologic se apropie de cel al adultului, prin
dezvoltarea laringelui, creşterea numărului de fibre elastice pulmonare etc., iar din punct de
vedere funcţional se perfecţionează frecvenţa respiratorie, capacitatea vitală, ventilaţia
pulmonară şi schimburile gazoase, dezvoltare ce favorizează eforturile de forţă şi rezistenţă.
La această vîrstă eforturile care reclamă încordări foarte mari şi repetate (contracţii
izometrice funcţionale, ridicarea halterelor etc.) trebuie foarte corect şi atent dozate, iar cei care
efectuează asemenea eforturi trebuie supuşi unor controale medicale, diferenţiate, în mod
repetat.
Motricitatea, cu toate componentele sale, îmbogăţeşte patrimoniul biologic şi psihologic
al acestei vîrste printr-o acţiune sistematică. Exerciţiul fizic, ca instrument principal, este
stimulul biologic, care prin cumulare asigură dezvoltarea morfologico-funcţională armonioasă,
educarea echilibrată a calităţilor motrice, precum şi însuşirea deprinderilor şi priceperilor
motrice (de bază, utilitar-aplicative, specifice ramurilor de sport, de expresie etc.).
În această perioadă are loc o dezvoltare complexă a conştiinţei de sine şi anume,
intensificarea aspectelor percepţiei de sine, cum ar fi propria-i imagine corporală, identificarea
şi conştiinţa ego-ului, identificarea sensului, rolului şi statutului sexual, şi mai ales a celui
social. Toate acestea se datorează atît schimbărilor prin care trece personalitatea tînărului, cu
structurile şi substructurile sale, cît şi modificarea sistemului de valori, a cerinţelor şi
necesităţilor acestuia.
U. Şchiopu şi E. Verza sînt de părere că stadiul adolescenţei prelungite (de la 18-20 la 24-
25 ani) este dominat de integrarea psihologică primară la cerinţele unei profesii, la condiţia de
independenţă şi de opţiune maritală. Adolescenţa prelungită cuprinde tineretul deja integrat în
forme de muncă, precum şi continuarea studiilor. Sub o formă sau alta, independenţa este
dobîndită sau e pe cale de a fi dobîndită la această vîrstă, fapt ce aduce un plus de încredere în
sine.
Interesul manifestat faţă de informaţii continuă diversificîndu-se şi orientîndu-se mai
mult spre domeniul profesional şi cel social, tinerii conturîndu-şi viitorul statut.
Reuşita pe plan profesional (oricare ar fi specificul acestuia) este condiţionată de
resursele biologice, motrice ale individului, aşa-numitul „pshysical fitness” (capacitate motrice,
condiţie fizică). Aceasta crează un mediu intern sănătos, echilibrat, o stare de bine fizică şi
psihică răspunzătoare de randamentul în muncă.
PERIOADA TINEREŢII
Dacă adolescenţa este apreciată ca o perioadă de trecere spre statutul biologic potenţial
de adult, primii ani ai tinereţii, iar după unii autori chiar perioada cuprinsă între 20-25 ani,
reprezintă trecerea spre statutul social potenţial de adult, statut care înseamnă dobîndirea unei
autonomii economice (salariu, venit legalizat) şi implicit o independenţă psihică. Este
considerată perioada de vârf a dezvoltării şi puterii de punere în valoare a potenţialului fizic şi
psihic.
Perioada tinereţii (25-35 ani) este o perioadă de maturizare a vieţii biologice, psihologice,
de evoluţie şi armonizare a identităţii sociale, profesionale, familiale, de dobîndire a unui
anume statut şi rol care vor marca evoluţia personalităţii.
Potrivit lui S. Freud, o maturizare reuşită a tînărului depinde de 2 factori: iubirea şi
munca. Primul, iubirea, se împlineşte prin alegerea partenerului, prin constituirea vieţii
familiale, iar al doilea este susţinut de dobîndirea statutului profesional.
Depins de mediul parental ocrotitor de pînă acum, tînărul se află în faţa unei realităţi mult
mai dure din punct de vedere politic, economic, social, care impune anumite structuri psiho-
comportamentale integrative, adaptative.
Tipul fundamental de activitate pentru tînăr este cel de persoană activă, angajată social în
vederea producerii unor valori materiale, spirituale sau în prestarea unor oferte de serviciu.
Tipul de relaţii se complică întrucît presupune:
 relaţii date de integrarea şi respectarea ierarhiei profesionale;
 relaţii cu colegii de serviciu;
 relaţii cu familia de provenienţă şi cu noua familie;
 intercomunicare în plan civic, politic, sau pentru întreţinerea afinităţilor de lider.
Direcţii de dezvoltare specifice tinereţii: Întrebarea specifică adolescenţei este „Cine sunt
eu?”. În tinereţe se metamorfozează în întrebări de tipul „Cum pot să îmi rezolv în practică
aspiraţiile?” sau „ În ce direcţie mă îndrept?”.
White (1975) a identificat 5 „direcţii de dezvoltare” specifice tinereţii:
 stabilirea identităţii eu-lui, printr-o angajare serioasă în rolurile sociale, de exemplu în
rolul ocupaţional. Acest lucru ajută individul să se definească, să păstreze o preocupare
pentru un eu stabil şi de calitate. Dezvoltă o opinie stabilă despre el;
 independenţa relaţiilor personale - dezvoltă relaţii intense cu ceilalţi, ceea ce îi va face să
fie mai atenţi la trebuinţele lor;
 creşterea intereselor – pentru studiu, pasiuni, ocupaţie, relaţii cu alţii;
 umanizarea valorilor – stabilesc legături între norme, cerinţe morale şi evenimentele de
viaţă. Conştientizează suportul uman al valorilor şi modul cum acestea sunt aplicate în
societate;
 extinderea ocrotirii – devin mai interesaţi de sprijinirea celor cunoscuţi sau a celor
deprivaţi, care suferă.

Subetapele tinereţii şi activitatea de învăţare

 între 24-28 ani este o perioadă de identificare profesională primară, în care tînărul este pe
poziţia de stagiar, încercînd să cunoască şi să se adapteze la programul de activitate, la
cerinţele organizatorice, la ritm, modalităţi, stil. Se conturează rolul profesional propriu şi
rolul de soţ, statutul de părinte. Apar dificultăţi de surprindere a nuanţelor profesionale,
de acoperire a unor îndatoriri extraprofesionale, stabilirea unui orar care să răspundă şi
vieţii de familie.
  între 28-32 ani – se acumulează experienţă, deprinderi, se intensifică ritmul, se manifestă
responsabilităţile, apar intenţii de suplimentare a pregătirii profesionale (se înscriu la
cursuri serale, fără frecvenţă), se implică mai mult în educarea copiilor.
 32-35 ani – statutul social-profesional este în progres, contribuţia activă este la apogeu,
apar noi îndatoriri de coordonare, organizare. Se extind relaţiile oficiale pe verticală.
Aspiraţiile pentru confortul familial progresează, se elaborează „stiluri de activitate
educaţională” specifice fiecărei familii de cerinţe, control, dar şi de participare la jocul, la
distracţiile copiilor.
Întregul potenţial senzorio-percepriv şi motric se manifestă la nivel maximal, pragurile
diferenţiale ale văzului, auzului, mirosului etc. au cele mai mici valori, ceea ce înseamnă că
tinerii au cele mai clare, bogate, precise percepţii. Acestea se specializează în funcţie de
dominanta profesională, întocmai ca şi spiritul de observaţie.
Totodată sunt marcate de resursele individuale, fiind puternic personalizate. Se dobîndesc
însuşiri senzoriale discriminative după 8-10 ani de exerciţiu profesional. Aprecierea vizuală,
solicitată intens, în electronică, biologie, la microscop, după 27 ani începe să scadă.
Tipologii auditive se formează prin profesiile muzicale, sportive, miniere, la cei ce
lucrează cu diferite motoare, iar cele tactile sunt exersate prin: gastronomie, marină, aviaţie,
construcţii de drumuri şi poduri.
Pragul diferenţial spre sfîrşitul tinereţii devine mai puţin dezvoltat, dar capacitatea de
receptare a informaţiilor senzoriale specializate activează la maximum.
Tinerii dispun de capacitatea de a învăţa mişcările cu uşurinţă, la cote înalte de precizie şi
de control. Pînă la 30 ani se obţin cele mai semnificative performanţe în învăţarea mişcărilor
complexe.
Tinereţea este o perioadă de evidentă perfecţionare senzorial-perceptivă şi de socializare
a acestor resurse. Privind gîndirea, se rezolvă operativitatea impregnată de specificul
profesional. Cei ce lucrează în domeniul tehnic operează cel mai bine în sfera relaţiilor
cantitative, cei care lucrează în contabilitate, în istorie, vor prezenta abilităţi pentru fixarea
datelor, a cifrelor.
Apare acea specializare a gândirii atât în câmpul selecţiei şi decodificării conţinutului
informaţional profesional cât şi al modului de lucru, al raţionamentelor.
Se apreciază că este perioada conservării capacităţilor de gândire şi a nivelului de
inteligenţă atins, fenomen care depinde de următorii factori:
 nivel de şcolaritate;
 gradul calificării profesionale;
 nivelul şi volumul solicitărilor intelectuale.
Aceşti factori acţionează şi asupra memoriei. Procesele de stocare, depozitare în memorie
continuă şi devin mai active cel puţin din 2 motive: satisfacerea unor trebuinţe de cunoaştere şi
construirea unor competenţe profesionale, ceea ce dezvoltă memoria profesională. S. Chelcea a
identificat următoarele caracteristici ale structurii de personalitate la tineri:

Pozitive:
 energie şi dinamism;
 orientarea expresă spre viitor;
 aspiraţii înalte;
 generozitate şi încredere în ceilalţi;
 curaj şi temeritate;
  preţuirea onoarei spiritului de dreptate, dar şi a banilor şi confortului.

Negative:
 încăpăţînare şi impresia că ştie totul mai bine decît ceilalţi;
 înclinaţia de a face numai ce le place;
 narcisism şi egocentrism;
 au o anumită doză de iresponsabilitate în angajările lor;
 păstrează încă exaltarea adolescenţei şi lipsa de măsură.

Motricitatea în etapa tinereţii – vîrsta mijlocie (25-35 ani )

Această etapă face parte din vîrstele adulte active, mai puţin investigate din punct de
vedere al comportamentului motric al individului, cu excepţia celor angrenaţi în activităţi de
performanţă. Perioada este influenţată de debutul activităţii profesionale care pune bazele
statutului social al tînărului. Specializarea profesională conduce la evidenţierea unor capacităţi
superioare – observaţie vizuală, auz perfecţionat, sensibilitate tactilă, echilibru, coordonare etc.
Pentru performeri (la multe din ramurile sportive) se obţin rezultate de vârf în competiţiile de
anvergură. O clasificare a tinerilor în funcţie de gradul de implicare în activităţiile motrice este
următoarea: - tineri sedentari, neinteresaţi de practicarea activităţilor motrice, cu profesii
inactive din punct de vedere motric; - tineri vag interesaşi de mişcare care practică ocazional
diferite activităţi motrice; - tineri activi, care resimt plăcerea mişcării şi au formată obişnuinţa
practicării sistematice a exerciţiilor fizice. Acestor tipuri li se adaugă, desigur sportivii de înaltă
performanţă şi tinerii cu nevoi speciale. Continuarea educaţiei motrice la această etapă de vârstă
conduce la următoarele finalităţi: - capacităţi senzorio-perceptive superioare; - scheme motorii
de bază, perfecţionate; - bagaj bogat de deprinderi, priceperi motrice; - capacitate crescută de
comunicare gestuală, expresivă, estetică; - capacitate de practicare independentă a exerciţiilor
fizice; - socializare superioară.

PERIOADA VÂRSTEI ADULTE

La vîrstele de peste 35 de ani au loc forme de exprimare de maximă forţă, energie, prin
care se realizează contribuţia consistentă a adulţilor la cerinţele vieţii sociale. De altfel, vîrstele
adulte se mai numesc şi vîrste active. Există o serie de factori amelioratori implicaţie în viaţa
social-economică şi culturală.
În ceea ce priveşte aspectele de diferenţiere, Allport a enumerat şase trăsături specifice
adultului şi anume: conştiinţă de sine largă, relaţii şi raporturi intime, securitate emoţională
fundamentală, preocupare obiectivă, obiectivare de sine, armonie relativă cu propriile achiziţii
din experienţa personală.
În ceea ce priveşte plasarea perioadei adulte în dezvoltarea umană, Moers a diferenţiat 6
perioade, dintre care trei adulte, în care au importanţă modificările de impulsuri sufleteşti.
Perioadele se manifestă din punctul de vedere al receptivităţii de învăţare. Astfel, perioada a
doua a vieţii, prima perioadă adultă dominată de tinereţe (21-30 de ani) este caracterizată de
autoinstruire. A treia perioadă a vieţii, implicit a doua perioadă adultă, este miezul vieţii umane
(31-44 de ani), cea mai scăzută perioadă de receptivitate prin instruirea adulţilor. Dispare
interesul pentru învăţare. Şi a patra perioadă a vieţii, a treia perioadă adultă, determinată de
criza de autocunoaştere (44-55 de ani), este cea mai puternică perioadă de crize.
H. Thomae a atras atenţia asupra periodizărilor efectuate pentru vârstele adulte: trebuie să
se aibă în atenţie rolurile, sarcinile care maturizează, în sensul implantării omului în sarcinile
sociale şi în responsabilităţile sociale. Trecutul se caracterizează ca fiind asimilat sau
neasimilat, prezentul ca fiind constructiv sau obstaculat, iar viitorul ca deschis, opac sau
ameninţător.
Pentru E. Super şi colaboratorii săi, stadiul adult este cel de împlinire socială şi
profesională (24 şi 44 de ani) este un stadiu de generalitate. Erikson vede stadiile adulte ca
antrenate profund în viaţa socială din teama de compromitere ca antidot faţă de moarte.
Dublineau S. consideră că există două faze ale stării adulte: 1) starea audultă tînără (25-35
de ani), dominată de nevoia de activitate şi de viaţă sentimentală şi în ultima sa parte dominată
de creşterea sensibilităţii (starea de adult confirmat); 2) starea de maturitate şi dezvoltare (35-50
de ani) în care se stabilizează instruirea profesională, socială şi familială. Urmează o fază
critică, marcată de o scădere relativă (după persoană) a capacităţilor vitale (50-60 de ani).
Expansiunea cumulativă în caracteristicile muncii profesionale şi în ierarhia posturilor de
muncă constituie tipul fundamental de activitate în perioadele adulte, iar structura relaţiilor de
muncă sociale şi de familie constituie tipul de relaţii caracteristice şi în această perioadă. Ca
atare se pot diferenţia următoarele subetape adulte:
 Prima perioadă adultă (35-45 de ani), se poate considera că se consumă vîrsta adultă de
stabilitate în care implantaţia profesională este intensă, activitatea pe acest plan este
cumulativă, activă şi creatoare. Statutele şi rolurile sociale încep să fie mai încărcate de
responsabilităţi, accesul în ierarhia profesională este activ. În viaţa e familie, copiii încep
să frecventeze şcoala, ceea ce creează o creştere relativă a conţinutului subidentităţii de
părinte şi o modificare în evoluţia familiei.
 Perioada adultă dintre 45 şi 55 de ani se caracterizează prin trecerea pe planuri de mai
mare responsabilitate profesională şi socială, aceste două subidentităţi se vor dezvolta.
Subidentitatea de soţ se va diminua uşor ca şi cea de părinte, dat fiind faptul că
independenţa copiilor nu mai necesită o atenţionare permanentă în acest rol. Evoluţia
feminină este relativ mai tensională şi încărcată de indispoziţii şi anxietăţi cu substrat
biologic-hormonal (menopauză).
 Perioada adultă prelungită (de la 55 la 65 de ani) se caracterizează printr-o oarecare
diminuare a forţelor fizice, o eprioadă critică, mai ales pentru femei. Diminuarea celor
patru feluri de subidentităţi este relativ inegală, dar regula este validă mai ales pentru
subidentitatea familială de părinte. Familia se află în plin proces de denucleanizare. Are
loc apoi diminuarea anulativă a subidentităţii profesionale, rămîne activă subidentitatea
maritală familială, dominant maritală şi aceea de activităţi social-culturale.

Personalitatea la vârstele adulte

În perioada adultului tînăr personalitatea este antrenată în trăiri afective intense, aspiraţii
puternice, nu totdeauna clare şi sortate la posibilităţile corelate personale de activitate. Se
manifestă conflicte de rol şi statut, deoarece adultul tînăr este încă preparat teoretic şi practic
multilateral, are preocupări diverse. O mare parte din disponibilităţi nu se utilizează social, ceea
ce creează nesiguranţă şi derută latentă.
Experienţa şi subidentitatea parentală şi maritală trec prin faze relativ distincte în
perioadele adulte din punctul de vedere al structurării personalităţii. În fazele de adult tînăr,
căsnicia este în plină consolidare, procesul de adaptare activ, intimitate, are caracter arzător,
libidoul este activ cu etape de creştere, familia este dominată de expansiunea dorinţei de
întreţinere a confortului afectiv. Partenerii îşi descoperă treptat însuşirile de profunzime şi
încearcă să se adapteze. Între 34 şi 45 de ani rolul parental devine mai încărcat. Rolurile
profesionale fiind absorbante şi cele parentale mai complicate, se creează o erodare a
caracterului arzător al intimităţii. În etapa dintre 45 şi 55 de ani, viaţa de familie se încarcă de
oarecare tensiune dinspre direcţia rolului parental, dată fiind creşterea instigaţiilor copiilor la
încălcarea regulilor. În etapa de adult III, rolul parental devine mai complex şi situativ nou. Se
intră în criza identităţii profesionale datorită dezangajării profesionale. Legătura matrimonială
devine de securizare şi acroş. Apariţia nepoţilor reface cercul vieţii, al relaţiilor, al dorinţelor,
restabilind încă o dată proiecţia în viitor a omului.
Existenţa de preocupări sociale, culturale, extraprofesionale şi extrafamiliale, cercul de
prieteni şi de activităţi de loisir creează în perioadele adulte resurse importante de exhilibrare şi
de exprimare a personalităţii.

Motricitatea la vârsta adultă (40-65 ani)

Această etapă se împarte în 3 substadii: adult I (35-45 ani); adult II (45-55 ani); adult
tardiv(55-65 ani). Adulţii cunosc realizarea maximă profesională, armonizarea intereselor,
echilibrarea personalităţii. Capacitatea senzorială discriminativă cunoaşte o curbă lentă,
descendentă sub impactul factorilor biologici sau de suprasolicitare; sensibilitatea vizuală,
latentă motrică, acuitatea auditivă, sensibilitatea tactilă, înregistrează uşoare regresii,
compensate de multe ori prin experienţa culturală şi socială. Pentru a putea tolera fără probleme
activitatea motrică, adultul va proceda la un control medical şi la o consiliere din partea
specialistului (profesor, instructor, monitor de timp liber) în ceea ce priveşte tipul de activitate
motrică convenabilă. La această vârsta trebuie respectate cîteva regului metodice (pentru adulţii
care practică sistematic exerciţii fizice) cum ar fi: efectuarea exerciţiilor fizice în viteză sau
învăţarea de noi structuri tehnice complexe nu mai reprezintă obiective realiste pentru această
etapă de vârstă; antrenamentul de forţă-viteză trebuie limitat; exerciţiile de forţă trebuie
executate în zona de intensitate slab-moderată; exerciţiile pentru dezvoltarea rezistenţei care
solicită în principal funcţia cardio-respiratorie sunt bine venite.

PERIOADA VÂRSTEI A TREIA

În ceea ce priveşte vîrsta bătrîneţii, cercetările s-au intensificat pentru că:
 speranţa de viaţă în secolul nostru a crescut (în ţările cu nivel de viaţă dezvoltat, durata
medie a vieţii pentru bărbaţi este de 70 ani, iar pentru femei de 75 ani). Expectanţa de
vârstă a oamenilor din diferite profesii a crescut: medicii trăiesc mai mult decât
stomatologii;
 modificările psihosomatice sînt foarte strîns legate, iar cele psihologice influenţează
ritmul, dinamica şi chiar complexitatea celor organice;
 experienţa profesională, socială a vîrstelor bătrîneţii poate fi utilizată în folosul nu numai
personal, familial, ci şi al comunităţii.
Gerontologia reprezintă studiul ştiinţific al bătrîneţii umane, iar geriatria studiază
problematica medicală şi de îngrijire a persoanelor în vîrstă.
Unii teoreticieni susţin că bătrîneţea trebuie privită ca o perioadă de dezvoltare psihologică,
ale cărei sarcini de referinţă sînt:
 adaptarea la declinul forţelor fizice şi al sănătăţii;
 pregătirea psihică pentru a face faţă pensionării cu întregul său cortegiu de situaţii;
 adaptarea la îngustarea cîmpului familial (căsătoria copiilor, pierderea partenerului de
viaţă).
În societatea contemporană se pot distinge cel puţin 2 tipuri de reprezentări despre
bătrîneţe:
 reprezentări pozitive care leagă bătrîneţea de înţelepciune, de experienţa înţelegerii,
abordări vieţii;
  reprezentări negative care văd în bătrîneţe o vîrstă a suspiciunii, neîncrederii în ceilalţi, a
inflexibilităţii în atitudini şi comportamentul criticism exagerat.
Nu există un punct de vedere unanim în diferenţierea substadiilor. Americanii delimitează
doar 2 substadii: young-old între 65-75 ani şi old-old după 75 ani.
Delimitarea şi caracterizarea substadiilor
Ursula Şchiopu şi Emil Verza identifică 3 substadii. Delimitarea se face în baza criteriilor
anunţate. Tipul fundamental de activitate la bătrîneţe este adaptarea la un nou orar de activitate
(familiale şi sociale), la unele consilieri profesionale, la participări politice.
Tipul de relaţii se modifică, cele din sfera profesională, din activităţile sociale se restrîng.
Apar relaţii susţinute de deschiderea spre persoane de aceeaşi vîrstă şi organizarea timpului
liber, a unor preocupări şi griji cotidiene.
 substadiul de trecere 65-70 ani – se caracterizează prin: pensionarea dizolvă identitatea
profesională susţinută social, deşi persoanele încă au rezerve fizice, intelectuale,
deprinderi, aptitudini. Se întăresc rolurile familiale, preluînd unele probleme casnice, se
restrînge sfera relaţiilor sociale dar se redirecţionează interesele pentru lectură, muzică,
excursii în locurile dorite.
Nu sunt excluse unele preocupări de tip creativ. Pot apare tensiuni, inadaptări relaţionale, chiar
crize de prestigiu, mai ales la bărbaţi. Starea de sănătate se menţine la parametri relativ normali,
dar devin mai fragili, mai puţin rezistenţi la diferiţi agenţi patogeni. La femei apar mai ales
tulburări afective.
 în perioada bătrîneţii propriu-zise 75-85 ani – se restrîng subidentităţile parentale
(nepoţii deja au crescut), sociale, preocupările sunt mai ales de întreţinere, de păstrare a
sănătăţii mentale, fizice. Bolile degenerescente limitează capacitatea şi dorinţa de
deplasare.
 în perioada marii bătrîneţi, peste 85 ani – se diminuează substanţal toate tipurile de
subidentitate: profesional socială, maritală, parentală.

Modificări biologice
Se modifică regimul de viaţă: scade apetitul alimentar, creşte nevoia de vitamine
deoarece organismul este supus unei demineralizări serioase. Se micşorează nevoia de somn,
apar tulburări sub forma insomniilor, în vis se anulează diferenţele dintre realitate şi trăirile
subiective, apar confuzii.
Proliferarea celulelor încetineşte, volumul lor se micşorează, la nivelul sistemului nervos
central, distrugerea lor este lentă dar irecuperabilă, creşte ţesutul adipos din organe (inimă,
ficat), au loc modificări metabolice, degenerări, atrofii ale ţesuturilor.
În exterior se modifică aspectul pielii care îşi pierde elasticitatea şi devine mai palidă,
mai ridată. Se înregistrează o scădere a capacităţii de efort, a mobilităţii articulaţiilor şi
mişcărilor. Datorită schimbărilor biochimice în compoziţia proteică şi în fibre, muşchii se
scurtează. Creşte fragilitatea oaselor, apar osteoparezele datorită pierderilor de calciu şi
magneziu, dureri de coloană, reumatismele, discopatii.
La nivelul cordului pot apare: leziuni arteriale datorită osteosclerozei, hemoragii datorită
îngustării sau blocării pereţilor vaselor sanguine, infarctul miocardic.
Respiraţia devine mai anevoioasă, se micşorează posibilitatea de oxigenare a sîngelui, a
ţesuturilor, a organelor, ceea ce influenţează negativ coordonarea senzorio-motorie, capacităţile
intelectuale.
În privinţa aparatului digestiv are loc o reducere a enzimelor, fermenţilor, care asigură
sucul gastric, pancreasul activează mai lent din care cauză grăsimile sunt utilizate
necorespunzător. La nivel hormonal, în special tiroida se micşorează iar creşterea
corticosuprarenalelor este resimţită în apariţia sclerozei vasculare şi a hipertensiunii arteriale.
Sistemul nervos este mai puţin irigat, oxigenat.
Pot apare ischemieri datorită insuficientei alimentări a creierului şi se intensifică
mortificarea celulelor nervoase. Din acest ultim motiv, creierul îşi micşorează volumul,
procesul este mai accentuat după vârsta de 70-75 ani.

Evoluţia proceselor senzoriale şi cognitive

Procesele senzorial - perceptive
O anumită formă de „rezistenţă genetică” influenţează conservarea sau, dimpotrivă,
deteriorarea însuşirilor fizice şi a potenţialului psihic. Activitatea senzorială, iniţial se
diminuează la nivelul periferic, al receptorilor, ale căror celule, după 65 ani încep să se
sclerozeze, apoi se stabilizează către 75-85 ani la anumite valori.

În privinţa văzului:
 scade capacitatea de modificare a cristalinului din care cauză se instalează presbitismul;
 se restrînge cîmpul vizual şi se reduce capacitatea de discriminare a nuanţelor, tonurilor
cromatice;
 apar multe boli degenerative: glaucomul, cataracta;
 după vîrsta de 70 ani, la unele persoane se instalează o revenire a vederii.

În privinţa auzului:
 are loc o creştere a pragurilor din care cauză sensibilitatea auditivă devine mai grosieră;
 pot apare şi fenomene de surditate psihică, cînd persoana aude, dar nu înţelege, din cauza
afectării celulelor din zona centrală a sistemului nervos;
 creşterea intoleranţei faţă de anumite surse (ritm, timbru) sonor.

Motricitatea
Regresii se constată şi în viteza, coordonarea mişcărilor, a timpului de reacţie. În faţa
unor situaţii complexe, solicitante, apar mişcări haotice, inutile, se atenuează capacitatea de
organizare şi de ierarhizare a reacţiilor. Se modifică viteza şi forma scrierii. Sensibilitatea la
cald, la rece, la durere, înregistrează valori mai scăzute.

Memoria
Memoria de scurtă durată suferă deteriorări ca şi memoria faptelor vii, cotidiene, care
sunt acoperite de uitare, confuzii, neatenţie, stereotipii. Memoria de lungă durată este mai
rezistentă deşi apar eforturi de amintire a informaţiei, reactualizarea suferind adeseori de
lapsus-uri, confuzii şi chiar substituiri voite în cadrul asociaţiilor reclamate de context.
La vârste înaintate apar hipomnezii, mai ales dacă persoanele suferă de nevroze sau
psihoze. Cel mai frecvent fenomen este aşa numita amnezie infantilă de origine afectivă.
De asemenea, fenomenul de perseverare se instalează progresiv, când autorul repetă
aceeaşi prezentare la intervale relativ scurte din cadrul aceleiaşi conversaţii sau în situaţii
diferite.
Fenomenul cel mai probant al uitării este trăirea în trecut, ceea ce evidenţiază situaţia
precară a aspiraţiilor, a proiectelor, trebuinţa de identificare făcută cu ajutorul evenimentelor de
rezistenţă ale trecutului.

Coeficientul de inteligenţă scade treptat, apare o anume fixitate, viscozitate în soluţionarea

itemilor, deşi se păstrează în limite de normalitate operativitatea generală a gîndirii. Se pierd
strategiile algoritmice, euristice, abundă fenomenele repetitive. În situaţiile de declin avansat se
poate instala şi fenomenul de vid mintal. Este excesiv uzitat raţionamentul dihotomic (bun-rău,
adevărat-fals).
Între deteriorările fizice şi cele psihice pot exista decalaje. Dacă apar doar primele, bolnavul
necesită asistenţa celor din jur sau socială. Situaţia inversă este mult mai gravă pentru cel în
cauză, se păstrează posibilitatea de deplasare dar apar conduitele aberante. Bătrâneţea constituie
o problemă individuală dar şi socială ce trebuie pregătită, anticipată, sprijinită material şi uman.

Motricitatea la vârsta senesceţei (peste 65 ani)

Fractura brutală a performanţelor motrice care debutează la 40-45 ani şi devine evidentă
la 60-65 ani, poate fi întîrziată prin administrarea unor stimuli de lucru adecvaţi (efort fizic), ce
iau în calcul diferenţele individuale. Majoritatea vîrstnicilor dovedesc o regresie constantă a
performanţei motrice, datorită schimbărilor morfo-funcţionale, dintre care scăderea masei
musculare, degradarea capacităţilor senzoriale şi creşterea fragilităţii oaselor au un impact
crescut. Numeroase studii atestă faptul de necontestat, şi anume că, existenţa unei legături
importante între prestarea diferitelor forme de activităţi fizice şi îmbunătăţirea calităţii vieţii la
vîrsta a III-a. R. Manno identifică efectele benefice ale activităţilor fizice asupra persoanelor
vârstnice, după cum urmează: efecte psihologice (subiectul se simte sănătos, eficace şi în
formă, este optimist); efecte fizice (ameliorarea stărilor degenerative şi a principalelor funcţii
ale organismului); prevenirea disfuncţiilor articulare; diminuarea surplusului ponderal;
reducerea tensiunii arteriale la hipertensivi; tonifierea musculaturii scheletice. Activităţile de
anduranţă recomandate la această etapă sînt: mers, plimbări în aer liber, alergarea (jogging-ul),
schiul, înotul, gimnastica. Pentru toate aceste activităţi intensitatea lucrului nu trebuie să
depăşească 50% din capacitatea maximă. Nu trebuie recomandat practicarea unor sporturi cum
ar fi: patinaj, handbal, fotbal, săriturile, haltere etc. luînd în considerare aceste aspecte
particulare, se apreciază că practicile motrice redefinesc propria imagine corporală, identitatea
socială individuală şi disponibilitatea de a acţiona pe mai departe într-un context de comunicare
interpersonală.
 Perioadele de vîrstă
Schemă

Perioada Subperioada Perioada - ani

Nou-născut 0-4 săptămîni

Antepreşcolară
Sugar 4 săptămîni – 1 an
(copilărie mică)
Copil mic propriu-zis 1-3 ani
Preşcolară Preşcolarul mic 3-4 ani
(copilărie mijlocie) Preşcolarul mijlociu 4-5 ani
Vîrsta de aur a copilăriei Preşcolarul mare 5-6 ani
Şcolară clasele I-II 6/7 – 8/9 ani
(ciclul primar) clasele III-IV 8/9 – 10/11 ani
Prepubertate
Şcolară 10/11 – 12/13 ani
clasele V-VI
(ciclul gimnazial)
Pubertate propriu-zisă
Pubertate 12/13 – 14/15 ani
clasele VII-VIII
Postpubertar
Şcolară 14/15 – 16/17 ani
clasele IX-X
(ciclul liceal)
Adolescenţa
Adolescenţă 16/17 – 18/19 ani
clasele XI-XII
Universitare, postliceale,
Adolescenţă prelungită 18-25 ani
angajare
profesional – stagiar 24-28 ani
Tinereţii experienţă profesională 28-32 ani
statut social – apogeu profes. 32-35 ani
stabilitate 35-45 ani
Perioadă critică
Adultă menopauza (femei) 45-55 ani
andropauza (bărbaţi)
55-65 ani
Perioadă critică
pensionarea 65-70 ani
Vîrsta a III-a pierderea partenerului de viaţă
Singurătatea 75-85 ani
peste 85 ani