Dezvoltarea Umana

Perioadele vietii

PERIOADA DE DEBUT A VIETII

Deoarece fiinta umana parcurge un lung proces de formare inca inainte de nastere, aceasta
fireste influenteaza in mod deosebit dezvoltarea ulterioara a vietii, fapt pentru

care psihologii acorda o mare atentie perioadei intrauterine. Aceasta este perioada celei mai intense
cresteri si dezvoltari a fiintei umane vii. Se stie ca, unii autori (mai cu seama cei de coloratura abisala)
considera ca etapele primare ale vietii omului (stadiile intrauterine si primii trei ani de viata) sunt
determinante pentru dezvoltarea ei ulterioara. Fara indoiala startul in viata este important cel putin
pentru vigoarea sau macar integritatea organismului si a resurselor sale adaptative.

Marimea fatului in functie de varsta de sarcina-

Perioada prenatala

Cele mai semnificative aspecte privind stadiile dezvoltarii embriologice si intrauterine sunt
prezentate in tabelul de mai jos in care se pun in evidenta doua puncte

de vedere sau criterii de descriere a fazelor dezvoltarii primare ale fiintei umane. Cele doua criterii
sunt:

(1) Modul în care are loc organizarea sistemelor si organelor biologice

fundamentale ale viitorului copil;

(2) Pozitia si modul de a se hrani al embrionului si apoi al fatului in conditiile

dezvoltarii embrionare si intrauterine.

Dezvoltarea fatului uman

Videoclip YouTube

PERIOADA SUGARA

Perioada sugara, cuprinsa intre zero si un an, presupune modificari substantiale de viata care se
produc odata cu trecerea de la mediul intern la cel extern, de la mediul lichid la cel gazos. Pentru
copil, mama reprezinta o necesitate a exsistentei sale fizice si in acelasi timp, cea care ii asigura
formarea si dezvoltarea planului psihologic. In conditiile favorabile, pe tot parcursul perioadei
sugare, are loc o continua dezvoltare profunda a vietii psihice cand se costituie si consolideaza o
serie de functii si insusiri, se organizeaza conduite cu un caracter tot mai specializat si adaptarea
inregistreaza progrese evidente de la o perioada de timp la alta.

NASTEREA SI CONDITIILE DE NORMALIZARE

Nasterea normala se produce la circa 9 luni, dar exista si situatii cand apar modificari care pot fi
intr-o anumita masura critice. Astfel, nascutii la 7-8 luni au o greutate de circa 1500-2000gr. si se
numesc prematuri. Pentru acesti copii apar dificultati de adaptare in primele 5-6 saptamani, dar in
conditii optime de dezvoltare, ei recupereaza, in circa 2 luni handicapul de la nastere. Cand intervin
unele conditii nefavorabile in viata intrauterina, sau la nastere pot aparea copii retardati numiti
imaturi. Unii copii se nasc cu handicapuri si atunci cand sunt nascuti la termen datorita faptului ca
asupra lor au actionat o serie de factori de risc:

- malnutritie a mamei;

- toxoplasmoze in organismul matern;

- infectii virale (la inceputul sarcinii), gripe asiatice, rubeola;

- radiatii;

- parazitii;

- ereditate predominant parentala;

- cauze necunoscute.

Copiii normali se nasc la 9 luni si au o greutate cuprinsa intre +/- 3.000-3.500gr. si o lungime de
+/- 49-50cm. In conditii normale infatisarea generala a noului nascut (la termen) este relativ
specifica. Ca atare, corpul este pliabil si are tendinta naturala de asta pliat; capul este mai mare (de 4
ori lungimea corpului) si dispune de 6 fontanele (portiuni osoase moi), membrele sunt relativ scurte,
pielea este rosietica si usor tumefiata, etc. In primele 3-5 zile are loc o scadere in greutatea initiala cu
150-300gr. Dupa care se revine la normal.

Cea mai mare parte a zilei noul nascut doarme. Somnul se extinde pe 4/5 din 24 ore. Cu timpul
raportul dintre roele de somn si cele de veghe se va modifica. La 1 an copilul va avea nevoie pentru
refacere de 15-16 ore de somn zilnic.

DEZVOLTAREA TIMPURIE A COPILULUI

In aceasta prima etapa de viata, trebuintele de baza (fiziologice) ale copilului au un rol foarte
mare. Astfel, prin formarea intervalelor alimentare se ajunge la constituirea habitudinilor alimentare
primare, care vor sta la baza aparitiei altor trebuinte mai complexe. Ulterior, trebuintele de aparare
(supravietuire) devin active si incep sa se exprime prin alte trebuinte cum ar fi cele de miscare si
tipat. Semnificativa este constituirea treptata a trebuitnelor psihologice legate de prezenta adultilor
si relationarea cu acestia. Reflexul de orientare este pus in evidenta de trebuinta de a simti, de a
auzi, de a vedea, etc. Cu timpul, trebuintele psihologice vor castiga tot mai mult in importanta si vor
constitui terenul de intretinere a comunicarii si invatarii.

Prin dezvoltarea acuitatii senzoriale se ajunge la crearea de impresii din lumea inconjuratoare si
exprimarea de reactii corespunzatoare. Senzorialitatea de contact este reprezentata prin gust, miros
si tact. Imediat dupa nastere mirosul si gustul cunosc o dezvoltare accentuata, iar pe masura ce
copilul creste, simtul tactil devine foarte important (copilul are tendita de a prinde orice obiect si de
a il baga in gura).

Prin dezvoltarea functionalitatii analizatorilor se constituie si se organizeaza perceptia ca proces

de cunostere. Perceptia se structureaza sub forma a doua modele:

-un model perceptiv-contemplativ prezent la 2 luni

-un model perceptiv-actional ce se vede inca de la 3 luni.

Pe masura dezvoltarii experientei perceptiv-senzoriale se stimuleaza functiile mnemice si devin

active reprezentarile cu rezontante afective. Impreuna cu perceptiile, reprezentarile contribuie la
crearea imaginii complexe si coerente a mediului inconjurator. Ca atare, se imbogateste experienta
copilului si se produc tot mai frecvente actiuni bazate pe intentii. Copilul incepe sa caute solutii
pentru inlaturarea eventualelor obstacole ce il impiedica sa isi realizeze intentia ajungand la o noua
forma de relationare cu mediul, prin intermediul unor forme ale inteligentei.

Piaget a descris sase etape in dezvoltarea senzorial-motorie, care duce la dezvoltarea psihica si la
formarea cadrului general de admitere a influentelor din mediul inconjurator:

1.de la nastera la 1 luna, predomina reflexele, la inceput cele neconditionate, apoi, pe bazalor se
formeaza reflexele conditionate;

2.de la 1 luna la 4 luni se produce acomodarea si coordonarea relfexelor si se elaboreaza reflexe tot
mai complexe;

3.de la 4 luni la 8 luni se adopta procedee prin care se lungesc perioadele de observare a lucrurilor
din jur sau a persoanelor interesante;

4.de la o luni la 12 luni se elaboreaza forme noi si mai complexe de adaptare, in care rolul principal
il joaca anticipatia;

5.de la 12 la 18 luni se elaboreaza mijloace noi de explorare si cunoastere bazate pe experienta

activa;

6.de la 18 la 24 luni intervin mijloace de achizitie si acomodare bazate pe combinatii mintale ce au

mare valoare formativa si informativa pentru dezvoltarea copilului.

In ceea ce priveste dezvoltarea miscarilor sunt semnificative cele legate de pozitia verticala si
mentinerea echilibrului. Spre sfarsitul primului an cand se produc primii pasi se adopta o pozitie
verticala mai corecta. Se manifesta dorinta de deplasare ce duce la dezvoltarea autonomiei si a
initiativei personale fapt marcat prin perfectionarea coordonarii miscarilor antrenate in echilibrul
deplasarii. Oricum, este vizibil fapul ca din momentul in care copilul este capabil sa se deplaseze
singur, el vrea sa fie lasat sa se plimbe peste tot si vrea sa descopere singur lucrurile din jur.

Pentru evolutia copilului comunicarea constituie una din aspectele fundamentale ale adaptarii.
Comunicarea nu se reduce numai la realizarea ei prin vorbire (limbaj) caci in aceasta etapa au
importanta si reactiile nonverbale (CNV) in care mimica, gestica, postura si paralimbajul sunt
deosebit de active. De exemplu la 3-4 saptamani se manifesta zambetul ca expresie a CNV ce re loc
prin asa numitul "contact vizual" cu cei din jur. La 2 luni intervin momente in care copilul isi
intrerupe suptul pentru a zambi ca raspuns la discursul afectiv al memei. Ulterior, pe la 4-5 luni,
copilul intelege unele aspecte ale comunicarii dupa mimica adultului. Pe locul al doilea in contextul
CNV se afla gestica mainilor ce este mai variata dupa 6-7 luni si dominata de intentii afective, refuz,
situatii ceremoniale invatate, situatii de contact social (salut). La aceasta se adauga intinderea
mainilor pentru a fi luat in brate, alte forme de mimica pentru a exprima stari de disconfort,
agatarea, exprimarea afectiunii sau a conduitelor de abandon (tacerea, geamatul, oftatul, tipatul).

Cu timpul comunicarea CNV se subordoneaza comunicarii verbale. Ganguritul constituie forma

incipienta a vorbirii. EL cuprinde intai vocale neclare, apoi acestea devin clare (a, e, i, o, u). Dupa 4
luni se produc articulari de vocale cu consoane si diferentierea lor. Ultimul care se poate ponunta
este sunetul "R".

In jurul varstei de 5 luni incepe procesul de lalatiune ca faza superioara a ganguritului. Lalatiunea
este o intensa emisie de repetitii de silabe. Spre sfarsitul lunii a 10-a copilului este evident indreptata
spre cuvinte care devin elementele cele mai importante ale adaptarii si comunicarii.

Desi cele descrise mai sus sunt elemente relativ comune pentru copiii pana la un an, nu trebuie
sa uitam ca se pot remarca multe diferente psihoindividuale. Acestea se manifesta in aspecte
dominante ale conduitelor astfel incat se disting copii nervosi si iritabili, care au reactii vehemente
de disconfort in timp ce altii sunt toleranti la frustratii, veseli si sociabili. Problemele cele mai dificile
sunt legate de copiii iritabili. Acestia, uneori, pot fi foarte sensibili si inteligenti, dar ma putin
cooperanti. Oricum, daca parintii sunt atenti pot ajuta copilul sa depaseasca aceste momente si
ulterior sa devina foarte sociabili, integrandu-se foarte usor in orice mediu.

PERIOADA ANTREPRESCOLARA

Numită şi prima copilărie, perioada cuprinsă între 1 şi 3 ani reprezintă o etapă de dezvoltare
generală intensă a copilului. Pînă la 15 luni se câştigă experienţa mersului, iar după 15 luni copilul
devine deosebit de mobil şi nestatornic, absorbit de necesitatea cunoaşterii mediului său în toate
detaliile. Între 18 luni şi 2 ani, copilul manifestă o intensă dezvoltare a comunicării verbale, începând
chiar să-şi exprime dorinţele şi trebuinţele verbal. Perfecţionarea treptată a mersului, a capacităţilor
de deplasare independentă declanşează modificări psihice ce au loc în întreaga perioadă
antepreşcolară, copilul însuşindu-şi intensiv atitudini umane faţă de lumea nemijlocit înconjurătoare
a obiectelor şi persoanelor. Copilul începe să dorească să-şi mulţumească părinţii şi este anxios
atunci când ei nu sunt de acord cu el. Începe să înveţe să-şi controleze comportamentul.În această
perioadă, comportamentul de ataşare trebuie să fie bine stabilit. Apar explozii de mânie, mai ales
dacă nu îi sunt împlinite dorinţele de explorare. Acestea nu durează mult şi se diminuează pe măsură
ce copilul învaţă să accepte constrângerile.La sfârşitul acestei perioade, copilul poate lega câteva
cuvinte într-o propoziţie.

PERIOADA PRESCOLARA

Vârsta simbolică, vârsta de aur a copilăriei, vârsta micului faur,toate acestea sunt etichete
sugestive, ataşate în literatura de specialitate perioadei de vârstă preşcolară. Este vârsta unor
achiziţii psiho-comportamentale fundamentale a căror calitate va influenţa în mare măsură nivelul
de adaptare şi integrare a copilului în fazele următoare ale evoluţiei şi dezvoltării lui.Pentru a descrie
o imagine generală a vârstei de 3-6/7, câteva trăsături sunt foarte revelante.

Vârsta preşcolară este o perioada a descoperirii. Depăşind poate pentru prima data spaţiul
restrâns, familiar, al casei, copilul învaţă că există o lume interesantă dincolo de acesta, doreşte să se
implice în cunoaşterea şi transformarea ei, se descoperă pe sine ca o persoană care are abilitatea de
a face să se intîmple anumite lucruri, câştiga autonomie în cunoaştere şi iniţiativă.

Este perioada conturării primelor elemente ale conştiintei de sine şi a socializării. Procesul
devenirii ca persoană unică, independentă şi perfect funcţională îşi are rădăcinile în copilăria
timpurie. Lărgirea câmpului relaţional şi diversificarea tipurilor de relaţii cu co-vârtsnicii, rudele, alţi
adulţi îi permit copilului descoperirea de sine, cunoasterea propriilor capacităţi şi limite, conturarea
unor capacităţi de reflecţie intrapersonală,dezvoltarea unui comportament social care să respecte
cerinţele impuse din exterior, dar şi nevoile şi caracteristicile individuale. Este prima dată când sunt
învăţate rolurile sociale şi pattern-urile interacţionale. Este perioada apariţiei competenţelor, şi
acestea ţin de implicarea în explorarea, explicarea, procesarea realităţii, dar şi de acţiunea asupra ei.

Acest proces complex de dezvoltare presupune, pe de-o parte, parcurgerea mai multor stadii,
fiecare având o serie de caracteristici specifice şi, pe dea altă parte, obţinerea unor achiţii în cadrul
diferitelor laturi ale personalităţii(cognitivă, afectiv-emoţionala, atitudinală, relaţională).

Carateristici şi dezvoltări specifice în perioada preşcolară:

1.Dezvoltarea fizică
 În această perioadă ritmul de creştere este încetinit, dar apar importante progrese în
coordonarea motorie şi în dezvoltarea musculaturii; de asemenea cartilajele se osifică. Nutriţia joacă
un rol important în acest proces maturaţional, ca şi în dezvoltarea danturii:

-Băieţii sunt ceva mai înalţi şi cântăresc mai mult decât fetele.

- Se înregistrează importante progrese în coordonarea ochi-mână şi în coordonarea musculaturii

fine. De obicei, băieţii excelează în sarcini care presupun forţă fizică, în timp ce fetele se
“specializează” în coordonări mai fine ale musculaturii.Această coordonare duce la o capacitate
crescută de satisfacere a dorinţelor proprii şi la un sentiment accentuat de competenţă şi
independenţă.

-Bolile mai frecvente ale acestei perioade sau « bolile copilăriei » (rujeolă, varicelă, scarlatină) duc
la creşterea imunităţii, dar chiar mai mult decât atât, par a avea şi efecte benefice în registrul
emoţional şi cognitiv (Parmelee, 1986). În primul rând, ele atrag atenţia copilului asupra diferitelor
sale stări şi senzaţii, făcându-l să îşi conştientizeze mai mult sinele fizic. De asemenea boala îl învaţă
pe copil cum să îi facă faţă, dezvoltând în acest fel un sentiment de competenţă. În cazul unei boli
contagioase care se răspândeşte la cei apropiaţi, copilul are şansa de a observa cum fraţii, prietenii
sau chiar părinţii trec prin experienţe similare cu ale sale – un exerciţiu util de dezvoltare a empatiei.

2.Dezvoltarea cognitivă

Din punctul de vedere al teoriei piagetiene, copiii se află în stadiul preoperator, caracterizat prin:

Concreteţe - raportare doar la obiecte concrete, prezente fizic.

Copii vor să ştie ce este asta? şi mai târziu de ce?, iar părinţii şi copii din anturaj devin surse de
informaţie puternic exploatate în vederea rezolvării problemelor practice şi angajării variate a
mediului care până acum era cunoscut doar prin acţiune directă asupra lui.

Ireversibilitate – incapacitate de a parcurge pe plan mental acţiunile şi în sens invers.

Egocentrism - convingerea că oricine vede lumea prin ochii săi, şi oricine o experienţiază în mod
similar.Copilul vede lucrurile din perspective proprie şi are dificultăţi în a adopta sau înţelege
punctual de vedere al altei persone.Copilul considră că lumea aşa cum îi apare lui este aceeaşi şi
pentru ceilalţi.

Exemplu: o fetiţa îşi astupă urechile şi işi întreabă tatăl dacă o aude. Tatăl îi răspunde că nu o
aude…dar ea ridică tonul din nou şi intreabă mai tare dacă acum o aude mai bine. Comportamentul
fetiţei ilustrează două tipurii de limitări de tip egocentric.În primul rand ea crede că dacă ea îşi
astupă urechile, tatăl ei nu o va auzi. Ea nu diferenţiază experienţa proprie de cea a tatălui. In al
doilea rand, când tatăl răspunde la prima întrebare, ea o pune pe a doua cu un ton crescut, făcând
abstracţiedefaptul cp răspunsul tatălui dovedeşte că el auzise de prima dată.

Centrare – atenţie acodată unei singure dimensiuni la un moment dat. Copilul preşcolar întâmpină
dificultăţi în integrarea mai multor tipuri d informaţii în analiza unei situaţii : atunci când copilul
observă situţia în care două maşini merg în aceeaşi direcţie cu viteze diferite, una fiind în urma
celeilalte, dar recuperând cu rapiditate handicapul, la întrebarea Care maşină are viteză mai mare ?,
el o indică pe cea care este in faţa.
 Focalizare pe stare, nu pe transformare - concentrare pe felul în care se prezintă perceptiv
lucrurile, şi nu pe transformările care au dus la aceste stări.

De exemplu distinctia dificilă între real şi aparent. Un copil de trei ani priveşte un obisct alb. Atunci
când iîntre el şi obict se interpune un ecran de sticlă albastră caredetermină schimbarea culorii
obiectului de după el, copilul va considera ca obiectul şi-a schimbat culoarea.

Gândirea transductivă- dacă A cauzează pe B, atunci şi B cauzează pe A.

- Atenţia selectivă este mai puţin eficientă decât la copiii mai mari; stimulii din mediu sunt scanaţi
mai puţin sistematic şi există o mai mare vulnerabilitate la distragerea atenţiei de către stimulii
nerelevanţi. Preşcolarii mai mari sunt mai capabili să îşi automonitorizeze atenţia, comparativ cu cei
mai mici.

- Memoria este şi ea mai puţin performantă decât mai târziu. Recunoaşterea este totuşi mai bună
decât reactualizarea. Există mai multe explicaţii posibile ale acestui deficit: 1) o bază de cunoştinţe
mai săracă, ce duce la lipsa de familiaritate cu stimulii care urmează să fie reamintiţi; 2) lipsa unor
strategii eficiente de codare şi reactualizare a materialului de memorat; 3) o capacitate redusă a
memoriei de lucru, determinată de limitări de ordin maturaţional ale nivelului de activare a
cunoştinţelor.

- Limbajul se rafinează din punct de vedere sintactic şi semantic, dar şi pragmatic – apare o
capacitate sporită de adaptare la necesităţile ascultătorului. Pe lângă limbajul social, o caracteristică
a acestei vârste este reprezentată de “vorbirea cu sine”, care însoţeşte acţiunile şi are rol de ghidare
şi monitorizare a acţiunilor. Capacitatea sporită de a combina performanţa la sarcini dificile cu
comunicarea eficientă pare să se datoreze unui număr sporit de scenarii cognitive pe care copiii le
posedă la această vârstă. Asemenea scenarii – rutine permit automatizarea acţiunii şi eliberarea de
spaţiu mental pentru monitorizarea eficienţei comunicării.

Cunoştinţele acumulate se organizează treptat şi în naraţiuni, categorii, teorii.

Un capitol important al dezvoltării cognitive la această vârstă îl reprezintă cogniţia socială

~Au loc progrese spectaculoase în construcţia frazei

~ Se dezvoltă latura fonetică a limbajului

~Volumul vocabularului creşte de la 700+800 de cuvinte la 3 ani, la 1000de cuvinte la 4 ani,2500la 6

ani.

~ Privitor la intonaţie copilul o foloseşte chiard in primii ani, pentru a da sensul interogativ, afirmativ
sau imperativ.

~ Sintetic spus, pentru aceasta perioadă, indicii dezvoltării normale minimalea limbajului sunt :
 3 ani si 6 luni – copilul este capabil să redea pâna la două strofe.

4 ani- este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentă şi a pronumelui.

5 ani- sunt folosite cel puţi doua adverbe de timp.

6 ani – 3 adverbe folosite corect, relateaya despre 3 imagini, recunoşte corect 3,4 litere.
Dezvoltarea socială şi dezvoltarea personalităţii

-Au loc schimbări dramatice în comportamentul social şi emoţional. Copiii devin mult mai încrezători
în forţele proprii şi trec la explorarea unui “câmp” mult mai larg – inclusiv de relaţii sociale. Relaţiile
pozitive cu prietenii sau tovarăşii de joacă constituie o sursă importantă de învăţare socială.

- Conceptul de sine suferă modificări la rândul său. Copiii încep să se perceapă nu doar ca simpli
actori ai propriilor acţiuni, ci şi ca “regizori” ai acestora. De asemenea îşi dezvoltă o constanţă a
sinelui, percepţia unui sine stabil, care nu se schimbă, în ciuda diferitelor sale comportamente şi a
diferitelor răspunsuri şi feedbackuri din partea celorlalţi. De asemenea, se construieşte în jurul
sinelui şi un corpus de evaluări pozitive sau negative, care constituie stima de sine.

- Un alt aspect al conceptului de sine care se dezvoltă la această vârstă îl reprezintă identitatea de
gen. Conceptul de gen se exprimă atât în adoptarea unor comportamente specifice sexului căruia îi
aparţine şi în înţelegerea semnificaţiei faptului de a fi băiat sau fată, cât şi în înţelegerea constanţei
genului în ciuda unor schimbări superficiale ale aspectului fizic. Conceptul de gen (sex psihologic sau
“gender” - engl.) reprezintă asumarea mentală a sexului. Se presupune că formarea acestui concept
se face în mai multe etape:

1) Adoptarea comportamentelor şi atitudinilor specifice genului căruia îi aparţine;

2) Apariţia conceptului de gen ca atare, adică înţelegerea în termeni cognitivi a ceea ce înseamnă
să fii bărbat sau femeie;

3) Apariţia angajamentul emoţional faţă de un gen particular (care se întinde până în

adolescenţă).

Din punct de vedere comportamental, la 2 ani preferinţa pentru anumite jucării este destul de clar
diferenţiată, poate şi datorită educaţiei sau întăririlor primite de la părinţi. Copiii identifică deja
anumite obiecte ca fiind feminine sau masculine. Dar deşi recunosc această împărţire a lumii, încă
nu-şi pot recunoaşte apartenenţa la una dintre categorii.La 3-4 ani preferinţa pentru anumite
obiecte sau activităţi este deja pregnantă. Dată fiind apariţia timpurie a acestor diferenţieri, precum
şi faptul că la maimuţe apare aceeaşi distincţie între activităţile preferate de masculi şi cele
preferate de femele (Suomi, 1977), este posibil să existe şi o bază biologică a acestor diferenţe
comportamentale de gen.

Dar un rol important este jucat şi de sancţionarea culturală. Acest lucru a fost observat deja la
preşcolari: dacă părinţii sau prietenii îi urmăresc pe copii jucându-se, taţii sancţionează foarte
prompt comportamentele nepotrivite/neconforme genului (mai ales la băieţi), apoi reacţionează
tovarăşii de joacă, şi doar la urmă mamele. Conceptul de gen nu este suficient închegat la vârsta de 3
ani. Adesea copiii, dacă sunt confruntaţi cu băieţi cu păr lung, de exemplu, devin nesiguri de sexul
celuilalt, judecându-l în funcţie de trăsăturile sale externe. Sandra Bem (1989) susţine că stabilizarea
conceptului de gen nu se face după regula “totul sau nimic”, ci există paşi în înţelegerea constanţei
sexului. Dacă li se prezintă figuri desenate cărora li se schimbă faţa, copiii acceptă metamorfoza
băiatÞfată sau fatăÞbăiat. Când e vorba de fotografii cu un cap de băiat şi haine de fetiţă, copiii
recunosc că este vorba de un băiat (un procent de 74% dintre cei ce ştiu că există diferenţe, cel puţin
anatomice, între băieţi şi fete). Dar dacă se lucrează cu păpuşi sau figurine, transformările intersexe
sunt acceptate ca posibile.

Conceptul de gen apare mai întâi cu referire la sine şi doar apoi se extinde la cei din jur. De exemplu,
la întrebarea întrebarea “Dacă Mihai avea părul scurt şi acum are părul lung, s-a transformat în
fetiţă?”, răspunsul e afirmativ, dar la întrebarea “Dar dacă tu ai avea părul lung te-ai transforma în
fetiţă?”, răspunsul este negativ.

Progrese semnificative apar şi în capacitatea de autoreglare şi autocontrol. Preşcolarii pot să îşi

inhibe acţiunile mult mai bine, să accepte amânarea recompenselor şi să tolereze frustrările. Sunt
capabili să interiorizeze regulile şi să se supună acestora chiar şi atunci când adulţii nu sunt de faţă.
De asemenea, reuşesc să îşi automonitorizeze comportamenul în funcţie de context.

Diferenţele temperamentale sunt tot mai evidente. Se consideră că diferenţele interindividuale

pot fi regăsite pe un continuum timiditate şi inhibiţie sociabilitate şi extroversiune. Aceste
diferenţe sunt şi mai clare atunci când copiii întâlnesc situaţii nefamiliare. Kagan, pentru care
conceptul de inhibiţie se referă la reprimarea unor comportamente, a realizat o serie de studii
longitudinale asupra acestei dimensiuni. Una dintre concluziile importante ale acestor studii este
aceea că persoanele „inhibate” pot fi intimidate mai uşor de un adult (examinator), lucru foarte
important în cadrul interacţiunilor din grădiniţă şi ulterior şcoală. Într-un experiment, examinatorul
le-a prezentat mai întâi copiilor o poză - caracterizată drept poza lui preferată – iar apoi i-a rugat să
o ia şi să o rupă. Copiii de tip S (cu sociabilitate crescută) chestionau foarte mult cererea şi refuzau
(fără anxietate), în timp ce copiii de tip Inh (cu inhibiţie crescută) aveau o reacţie de spaimă aproape
instantanee şi majoritatea executau sarcina în 5 – 10 secunde. Aceste diferenţe (S-Inh) par să existe
şi la nivel cerebral şi fiziologic, dar nu se manifestă după legea “totul sau nimic”. Reactivitatea şi
inhibiţia comportamentală au fost puse în relaţie şi cu strategiile de coping ale celor de 4-6 ani. Cei
de tipul I (Inh) prezintă un coping focalizat pe prelucrarea excesivă a problemelor, fără căutarea unei
soluţii, în timp ce cei de tip II (S) au un stil constructiv de focalizare pe soluţie. Focalizarea pe
problemă sau soluţie e legată de atenţie, controlul atenţional fiind întradevăr mai fragil la cei de tip
Inh. Aceştia sunt mai sensibili şi la distractori, chiar dacă ruminează foarte mult. Şi în cazul acesta ar
putea exista influenţe culturale, deoarece în societatea noastră capacitatea de coping constructiv nu
e valorizată la fel, băieţii fiind întăriţi să adopte strategii active, iar fetele strategii evitative.

-Se dezvoltă relaţiile cu prietenii.

Începând de la 3 ani există o tendinţă pronunţată pentru alegerea prietenilor pe considerente de

sex, vârstă şi tendinţe comportamentale. După ce s-au format diadele sau grupurile, apar diferenţe
în tratarea prietenilor faţă de alţi copii. Se pare că în interiorul grupului de prieteni există
interacţiuni sociale mult mai accentuate şi jocuri mult mai complexe. Dar şi interacţiunile negative
sunt mai frecvente, lucru care se reflectă în numărul crescut de conflicte. Însă atunci când se rezolvă
conflictul, între prieteni există atitudini mai înţelepte, de negociere şi renunţare în favoarea celuilalt
pentru soluţii care să împace ambele părţi. Se afirmă că cel mai important lucru în stabilirea unei
relaţii între copiii de 3-5 ani ar fi capacitatea de a împărtăşi aceleaşi scenarii în cadrul jocului
simbolic; cu alte cuvinte, devin prieteni cei ce se joacă împreună. Putem vorbi,deci, despre prieteni
ca fiind un segment distinct în aria de acţiune a copiilor. Grupurile de copii sunt organizate ierarhic,
având lideri informali care domină şi impun idei, chiar dacă la rândul lor se impun fără ca cineva din
grup să-şi dea seama. Această structură ierarhică se consideră că ar duce la un fel de umanizare a
lumii sociale a copiilor, absorbind tendinţele agresive ale acestora.

PERIADA SCOLARA MICA (a treia copilarie) - 6-10 ani

Perioada scolara mica (6-10ani), de la intarea copilului in scoala si terminarea ciclului elementar,
este apreciata de unii psihologi ca fiind un fel de sfarsit al copilariei. Specific este ca pentru toata
aceasta etapa sunt evidentiate descrieri centrate pe problemele adaptarii scolare si ale invatarii fara
a se neglija ca unele structuri psihice se dezvolta ca urmare a faptului ca, in copilaria timpurie si in
perioada prescolara are loc cea mai importanta achizitie de experienta adaptativa si atitudinala.

Asadar, in perioada scolara mica, se dezvolta caracteristici importante si se realizeaza progrese in

activitatea psihica datorita constientizarii ca atare a procesului invatarii - invatarea devine tipul
fundamental de activitate. Aceasta inseamna ca activitatea scolara va solicita intens intelectul si are
loc un proces gradat de achizitii de cunostinte prevazute in programele scolii si in consecinta,
copilului i se vor organiza si dezvolta strategii de invatare, i se va cinstientiza rolul atentiei si
repetitiei, isi va forma deprinderi noi de scris-citit si calcul. Primii 4 ani de scoala, chiar daca au fost
pregatiti prin frecventarea gradinitei, modifica regimul, tensiunea si planul de evenimente ce domina
in viata copilului. Procesul de adaptare se intensifica si centreaza pe atentia fata de nu nou adult si
nu se mai limiteaza la parinti. Acest adult (invatatorul sau invatatoarea) incepe sa joace un rol de
prim ordin in viata copilului. Pentru copil el este reprezentantul marii societati si in acelasi timp el
vegheaza la exercitarea regulilor societatii si scolii, dar si cel care antreneaza energia psihica,
modeleaza activitatea intelectuala a copilului si organizeaza viata scolara, impune modele de a gandi
si actiona.
 Deosebit de sensibil devine copilul la o noua dimensiune a colectivului si anume la neutralizarea
(egalitatea) afectiva a mediului scolar, ceea ce ii impune conditia de a castiga independent un statut
in colectivitatea clasei.

PERIOADA PUBERTATII SI ADOLESCENTA

Pubertatea ca si adolescenta se caracterizeaza prin trcerea spre maturitate si integrare in

societatea adulta. Aceste perioade sunt unele in care tutela familiala si scolara se modifica treptat,
modificarea fiind integrata din punct de vedere social in prevederi legale ale unor responsabilitati ale
tinerilor incepand cu 14 ani pana la obtinerea majoratului civil la 18 ani. in dezvoltarea psihica a
copilului de dupa 10 ani se pot diferentia 3 stadii marcante si anume: -Stadiul pubertatii (10 14 ani)
dominat de o intensa crestere; -Stadiul adolescentei (14 18/20 ani) dominat de adaptarea la starea
adulta, de procesul de castigare a identitatii; -Stadiul adolescentei prelungite (18/20- 24/25 ani)
dominat de integrarea psihologica primara la cerintele unei profesii, la conditia de independenta si
de optiune maritala. Fiecare din aceste stadii cuprinde substadii cu probleme si caracteristici proprii.

1)Pubertatea, dominata de procesul de crestere si maturizare sexuala intensa, cuprinde substadii

care desii diferite de la caz la caz, au aceeasi linie de succesiune:

a)Etapa prepuberala (10-12 ani) ce se exprima printr-o accelerare si intensificare din ce in ce mai
mare a cresterii. Tinerele fete trec printr-o crestere accentuata si castiga 22 cm in inaltime, in timp
ce la baieti cresterea poate incepe ceva mai tarziu,intre 12-16 ani, si este mai evidenta. Cresterea
este uneori impetuoasa si se insoteste de momente de oboseala, dureri de cap si iritabilitate. in
aceasta perioada are loc intrarea intr-un nou ciclu de scolarizare cu noi cerinte si solicitari la care se
adauga un grad de intelectualizare afectiva in scoala, care intareste sentimentul de apartenenta la
generatie. Totodata incepe implicarea in activitati specific tineresti antrenarea in formatii artistice, in
cercuri tehnice, in concursuri si competitii din cadrul scolii si nu numai. Si in familie incep sa se
manifeste modificari de cerinte fata de puber.

Uneori tanarul este considerat copil, alteorii i se atribuie iesirea din copilarie, ceea ce creeaza
reactii diferentiate, dupa imprejurari.in general, puberul se simte din ce in ce mai confortabil in
grupul care-l securizeaza si accepta stilul sau galagios, exuberant si uneori agresiv. Apar conditiile de
"independenta" si "libertate spirituala", copilul fiind tot mai absorbit de petrecerea timpului cu
prietenii si colegii sai, manifestand mici refuzuri de a participa cu familia la mici iesiri alea acesteia.
Influentele si sistemul de cerinte al vreunuia din membrii familiei se devalorizeaza, relativ, pentru
copil in aceasta perioada.

b)Pubertatea propriu-zisa (12-14 ani). Este mai evidenta cresterea in inaltime. Din punct de
vedere psihologic, cresterea si maturizarea sunt legate de numeroase stari de disconfort datorate
schimbarii corpului si dezvoltarii acestuia.

c)Momentul postpuberal. La putin timp dupa atingerea punctului culminant al pubertatii, baietii
manifesta o schimbare in conduite, adeseori intra in faze de exagerare, impertinenta cu substract
sexual, cu o agresivitate marcanta in conduite si vocabular. Tinerele fete trec prin 2 faze: femeie-
copil (plina de conduite timide si exuberante, dar si de afectiune, idealizare de personaje
inaccesibile) si femeie-adolescent (tanara devine usor provocatoare, stapana pe sine si increzatoare)
2)Adolescenta (14-20 ani) este perioada in care are loc iesirea din societatea de tip tutelar, familial si
scolar si intrarea in viata cultural-sociala mai larga a scolii si chiar a orasului. Aceasta intrare este
complexa si dependenta de gradul de integrare a scolii in viata sociala.

a)Preadolescenta. in aceasta etapa se contureaza si se adanceste mai mult individualizarea -

conturandu-se caracteristicile caracteristicile constiintei si a constiintei de sine. Este o faza de
intensa dezvoltare psihica, incarcata de conflicte interioare. Tanarul manifesta inca o oarecare
agitatie si impulsivitate, momente de neliniste si dificultate, de concentrare so oboseala la efort.
Parerile personale incep sa fie argumentate, incep sa creasca interesul pentru problemele abstracte
si de sinteza, dar si pentru participarea la roluri mai deosebite. Se rafineaza interesul pentru lectura,
filme, tv, apare dorinta de afirmare, experienta afectiva se nuanteaza si se impregneaza de valori.

b)Adolesceta propriu-zisa (16/18-20 ani) se caracterieaza prin intelectualizare intensa, prin

imbogatirea si largirea incorporarii de conduite adulte. Adolescentul cauta mijloace prin care sa fie si
sa apara in ochii celorlalti. Este interesat de responsablitati, individualizarea si constiinta de sine
devin mai dinamice si capata dimensiuni noi de "demnitate" si "onoare". Gustul personal are mai
mare pregnanta si se poate sustine si demonstra.

c)Adolescenta prelungita (20-25 ani) cuprinde tineretul deja integrat in forme de munca precum si
tineretul studentesc. Sub o forma sau alta, independenta este dobandita sau in curs de a fi
dobandita la aceasta varsta, fapt ce adduce cu sine un plus de energizare si dilatare a personalitatii.
Tot la aceasta varsta tinerii manifesta un oarecare modernism si simt nevoia unei participari sociale
intense.