Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Torenti PDF
Torenti PDF
BAZINELE HIDROGRAFICE
TORENŢIALE
2006
P R E F A Ţ Ă
Autorii
1
C U P R I N S
Pagina
Prefaţa 1
1.MODELAREA RELIEFULUI 4
4.1.Ploile torenţiale 40
4.1.1. Ciclul hidrologic 40
4.1.2. Parametrii ploilor torenţiale 40
4.2.Retenţia superficială 44
4.2.1. Retenţia în coronament 44
4.2.2. Retenţia în litieră 45
4.2.3. Retenţia în depresiunile de suprafaţă 46
4.2.4. Retenţia superficială-parametru hidrologic 47
4.3.Infiltraţia apei în sol 49
4.4.Scurgerea de suprafaţă 51
4.5 Debitul lichid maxim de scurgere 54
4.5.1.Transformarea ploii în scurgere de suprafaţă 54
4.5.2.Debit maxim. Probabilitatea de depăşire a debitului maxim 55
4.5.3.Ploaia de calcul 55
4.5.4.Calculul debitului lichid maxim 57
4.6.Transpotul de aluviuni 62
4.6.1.Indici specifici ai eroziunii şi transportului de aluviuni 62
4.6.2.Aterisarea aluviunilor transportate 64
4.6.3.Prognoza transportului mediu anual de aluviuni prin metoda
Gaspar-Apostol 66
4.6.4.Gradul de torenţialitate al bazinelor hidrografice 75
Bibliografie selectivă 76
3
1.M O D E L A R E A R E L I E F U L U I
Factorii care determină modelarea reliefului, se pot clasifica după diverse criterii. O
clasificare relevantă este redată în continuare.
-Erupţiile vulcanice
-Mişcările diastrofice ale scoarţei
-Câmpul gravitaţional terestru
-Deplasările de teren în masă.
-Precipitaţiile (apele meteorice), care prin scurgerea lor produc eroziune terestră denumită şi
pluviodenudare.
-Acţiunea vântului, care determină eroziunea eoliană.
-Acţiunea valurilor, care determină eroziunea marină, denumită şi abraziune.
-Acţiunea avalanşelor, care determină eroziunea nivală.
-Acţiunea gheţarilor, care determină eroziunea glacială.
-Acţiunea vieţuitoarelor care prin diverse forme (galerii, canale, muşuroaie, etc.) distrug
structura solului, deteriorând proprietăţile hidrofizice.
-Activităţile antropice, cum sunt gospodărirea fondului funciar, diverse lucrări (construcţii,
excavaţii, explozii, etc.)
4
1.3. DENUDAREA SCOARŢEI TERESTRE.
Forţa motrică care determină denudarea este gravitaţia, care acţionează în mod direct sau
prin intermediu unui mediu, cum este apa sub diferitele ei forme, aerul , etc.
- Forţa de frecare- dintre masa friabilă şi suprafaţa de deplasare, cât şi frecarea interioară
dintre elementele componente ale masei friabile.
- Coeziunea- dintre elementele masei friabile.
- Vegetaţia- prin rolul ei stabilizator şi mărirea rezistenţei maselor friabile, prin protecţia
impactului picăturilor de ploaie şi scurgerea apelor, prin reglarea regimului hidrologic, etc.
5
1.4.1.1. SISTEMUL MORFOLOGIC.
Sistemul morfologic care în esenţă redă relaţiile dintre forme şi variabilele morfologice. În
cazul suprafeţelor de versant, variabilele morfometrice, de compoziţie şi rezistenţă, constituie
subsisteme ale sistemului de versant.
In sistemul morfologic în stabilirea variabilelor se cunosc două tehnici:
-măsurători morfometrice- cu statistici descriptive;
-cartarea geomorfologică- cu statistici mai mult calitative.
Adăugarea la aceste au unor variabile referitoare la proprietăţile fizico-mecanice, duc la un
grad superior de analiză a sistemului.
Sistemul proces-răspuns (sau sistemul proces-formă după Strahler) exprimă relaţia dintre
formă şi procese ca o interacţiune realizată pe două căi: procesele alterează forma, care odată
schimbate alterează procesele. Relaţia proces-răspuns se află în centrul atenţiei geomorfologiei cât şi
în practică, cele două căi sunt atât de legate, încât problema cauză-efect poate prezenta trăsăturile
proverbiale ale oului şi găinii (R.L.Charley 1962).
Un sistem proces-răspuns exprimă relaţiile dintre un sistem morfologic şi unul în cascadă pe
care le cuprinde.
In acest sistem fiecare variabilă morfometrică va lua valori în funcţie de tranzitul de masă şi
energie. Ca urmare a operaţiilor din sistem, variabilele morfologice ajung să aibă noi mărimi, care
formează stadiul iniţial pentru fazele următoarelor operaţii.
1.4.1.4. CONCLUZIE.
6
2. G E O M O R F O L O G I A B A Z I N E L O R
HIDROGRAFICE TORENŢIALE
Din cele expuse, rezultă că un bazin hidrografic nu poate fi considerat numai ca o simplă
suprafaţă de teren, el trebuie considerat ca un organism fizico-geografic, ca un sistem geomorfologic
fluvial. Datorită conexiunilor pe care le are acest sistem cu mediul înconjurător, bazinul hidrografic
este un sistem cibernetic deschis, cu sisteme (ansambluri) şi subsisteme (subansambluri) de diferite
ordine, ierarhizate după legi naturale şi integrate funcţional, în limitele cărora se stabilesc multiple
conexiuni complexe.
Denumirea de sistem cibernetic deschis se datorează faptului că între bazinul hidrografic şi
mediul înconjurător au loc în permanenţă schimburi de materie şi energie, care fac parte din procesele
complexe de modelare a reliefului
2.1.2.1. INTRĂRI (INPUT-URI) DE MATERIE ŞI ENERGIE IN BAZIN.
a) Intrări de materie:
- afluxul de apă (precipitaţii, apă subterană, condensarea vaporilor, etc.);
- afluxul de materie solidă (praf, nisip, etc.) adus de curenţii de aer;
b) Intrări de energie:
- afluxul de energie solară (calorică, luminoasă);
- afluxul de energie cinetică, datorită maselor de aer în mişcare cu viteză mare;
- energia mecanică a câmpului gravitaţional (care influenţează viteza apei,
eroziunea, alunecările de teren, etc.);
- suplimentul de energie potenţială, datorită coborârii treptate a nivelului de bază a
cursului de apă;
- lucrări executate, cu influenţă asupra raportului dintre energia potenţială şi
energia cinetică.
a) Ieşiri de materie:
- masele de apă evacuate din bazin în colector prin scurgerea superficială, sau
scurgerea subterană în apa freatică;
7
- masele de apă transferate artificial în alte bazine hidrografice în scop
hidroameliorativ, hidroenergetic, etc.;
- masele de apă transferate prin evapo-transpiraţie;
- materia solidă transportată sub forma de aluviuni, de scurgerea superficială.
b) Ieşiri de energie:
- energia calorică necesară topirii zăpezii şi evaporaţiei;
- energia solară radiată de suprafaţa bazinului (albedoul bazinului);
- energia solară înmagazinată în orice fel de materie care iese din bazin (în special
materia vegetală);
- energia potenţială specifică pierdută prin micşorarea diferenţei de nivel dintre
suprafeţele echipotenţiale extreme ale bazinului, datorită proceselor de
modelare.
2.2. BAZINUL HIDROGRAFIC TORENŢIAL.
2.2.1.PLUVIOMODELAREA ŞI TORENŢIALIZAREA BAZINELOR HIDROGRAFICE.
Unul din agenţii cei mai activi şi agresivi de modelare a scoarţei terestre este apa din
precipitaţii (apa meteorică),ca fiind transportatorul principal de materie şi energie, datorită răspândirii
acesteia, dar mai ales datorită dinamismului ei deosebit.
Pluviomodelarea sau pluviodenudarea reliefului bazinelor hidrografice se datorează
agresivităţii şi dinamismului apelor meteorice.
Modelarea versanţilor şi albiilor din bazinele hidrografice face parte din hidromorfogeneză,
ca proces de contact, cu caracteristici hidrologice, geomorfologic şi hidraulice specifice fiecărui
bazin.
Apele meteorice, în scurgerea lor pe versanţi şi în albii, determină fenomenele de
hidroeroziune urmate de transportul şi sedimentarea materialelor erodate.
În anumite condiţii cantitative şi calitative, de transfer de materie şi energie,
pluviodenudarea, ca proces şi efecte are forme cu caracteristici specifice, care se manifestă prin
procese torenţiale, bazinele hidrografice transformându-se astfel în bazine hidrografice torenţiale.
Procesul torenţial este format din patru fenomene torenţiale: scurgerea torenţială, eroziunea
torenţială, transportul torenţial şi sedimentarea torenţială, fenomene care se deosebesc radical de cele
de scurgere, eroziune, transport şi sedimentare , care se manifestă în orice bazin hidrografic.
9
2.2.5.3. VERSANŢII BAZINULUI
Versanţii bazinului sunt suprafeţele cu pantă, având diferite forme, limitate de cumpenele
apelor şi reţeaua hidrografică.
Pe versanţi se manifestă eroziunea de suprafaţă, evoluând la eroziunea în adâncime.
Conul de dejecţie denumit şi vărsătură sau agestru, este situat în regiunea inferioară a
torentului şi este depozitul de aluviuni de tip-proluvial.
Acesta este rezultat din sedimentarea materialelor erodate prin suprapunerea succesivă de
straturi aluvionare, care se învelesc ca nişte solzi
In timp ce bazinul şi albiile reţelei hidrografice sunt forme de eroziune concave (negative),
conul de dejecţie este o formă convexă (pozitivă) de depunere, care se aseamănă cu jumătate de con,
specific numai torenţilor.
2.3. PROCESE TORENŢIALE
2.3.1. COMPONENTELE PROCESULUI TORENŢIAL.
S-a arătat că modelarea bazinelor hidrografice de câtre apă, este unul din procesele de
hidromorfogeneză cele mai răspândite.
În bazinele hidrografice torenţiale se manifestă procese cu caracteristici specifice, denumite
procese torenţiale.
Procesul torenţial este format din cele patru fenomene torenţiale (Fig.2.2)
- Scurgerea torenţială (viitura torenţială)
- Eroziunea torenţială (eroziunea de suprafaţă şi eroziunea în adâncime)
- Transportul torenţial
- Sedimentarea torenţială
Aceste patru fenomene ale procesului torenţial, se află în spaţiu şi timp, într-o permanentă
interconexiune
Din cele patru fenomene ale procesului torenţial, cel mai reprezentativ fenomen este
scurgerea torenţială sinonimă cu viitura torenţială, termen folosit într-o accepţie restrânsă cu procesul
torenţial, termen justificat de faptul că scurgerea torenţială este componenta fundamentală a procesului
torenţial, fără de care acest proces nu poate exista.
Pe aceiaşi suprafaţă de teren, pe care are loc o scurgere torenţială, are loc întotdeauna şi
eroziunea accelerată.
Prin amplificarea fenomenului de scurgere torenţială, se intensifică eroziunea, transportul şi
sedimentarea torenţială, adică tot procesul torenţial cu consecinţele aferente.
Scurgerea torenţială este un fenomen tipic hidrologic, cu caracteristicile sale specifice.
10
Eroziunea caracterizează comportamentul solului sau a rocii faţă de scurgerea apei.
Fenomenul de eroziune se manifestă în mod continuu, gradat şi progresiv la orice ploaie, nu
numai la ploile torenţiale, pe când viitura torenţială se produce brusc, violent şi intermitent numai la
ploile torenţiale.
Fenomenele torenţiale se deosebesc şi prin natura prejudiciilor pe care le creează, dar şi prin
tehnicile lucrărilor de prevenire şi combatere.
11
In cazul mişcării uniforme fluxul de energie E al curentului într-o secţiune transversală a
albiei este
αV 2
E = γQ ( z + h + ) = Ep + Ec (2.1)
2g
unde γ = greutatea specifică a apei cu aluviuni; Q = debitul din secţiune; z = energia specifică
potenţială de poziţie; h = energia specifică de presiune; α = coeficientul lui Coriolis; V = viteza medie
din secţiune; g = acceleraţia gravitaţională; αV2/2g = energia specifică cinetică
- Fluxul total energie potenţială este
Ep = γQ(z + h) (2.2)
- Fluxul de energie cinetică este
γα γα Q 3 γα
Ec = QV =2
. 2 = AV 3 (2.3)
2g 2g A 2g
unde A = suprafaţa udată a secţiunii.
Din aceste relaţii rezultă în mod evident capacitatea distructivă a scurgerii torenţiale.
12
Eroziunea de suprafaţă se datorează în esenţă scurgerii difuze (lamelare) a curenţilor de apă
pe versanţi, proveniţi din apele meteorice. Această scurgere laminară nu este o scurgere absolută, ci o
scurgere a apei sub formă de firicele, şiroaie elementare, care sunt foarte dese, care se întretaie şi se
despart continuu, a căror spaţii dintre ele dispar treptat.
Eroziunea progresează în spre profunzimea solului cu aceiaşi intensitate pe suprafeţe relativ
mai întinse.
Comportamentul hidrodinamic al curenţilor de particule şi agregate de sol, depinde de
mărimea particulelor, de raportul dintre faza lichidă şi faza solidă, rugozitate, viteză, debit.
2.3.3.2. INTENSITATEA EROZIUNII
Intensitatea eroziunii poate fi apreciată după mai multe considerente:
1. După aspectul dinamicii procesului avem:
- Eroziune accelerată (eroziune de intensitate mare sau eroziune periculoasă), la
care volumul de sol erodat o anumită perioadă de timp We, depăşeşste volumul de sol format în aceiaşi
perioadă Wf, adică We > Wf.
- Eroziune lentă (eroziune de intensitate redusă sau eroziune admisibilă, tolerabilă,
compensată, imperceptibilă) când volumul de sol erodat este egal sau ceva mai redus ca volumul de
sol format în acelaşi timp, adică We = Wf
2. In funcţie de greutatea solului erodat, FAO stabileşte în 1974, următoarele patru clase de
intensitate:
-Eroziune neapreciabilă şi slabă . . . . . . . . . . . . . . . . . . < 10 t/ha an
- “ moderată. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10 – 50 ”
- ” puternică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50 – 200 “
- “ excesivă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . > 200 “
3. In funcţie de volumul erodat, D.Zachar clasifică eroziunea de suprafaţă astfel:
-Fără eroziune. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . < 0,5 m3/ha an sol sau rocă
-Eroziune slabă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0,5 – 5 “ alterabilă
- “ moderată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 – 15 “
- “ puternică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15 – 50 “
- “ foarte puternică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50 –200 “
- “ catastrofală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . > 200 “
4. In funcţie de orizontul rămas la suprafaţă, clasificare adoptată în silvicultură a ICPA
1980, cu cele cinci grade de eroziune (Tabela 2.2)
5. In funcţie de suprafaţa erodată din suprafaţa totală luată în considerare.
Pe soluri formate pe roci moi, cu eroziune nu prea avansată (e1- e3),suprafaţa terenului nu are
modificări esenţiale.
Sub raportul gradului de acoperire cu vegetaţie, aceasta se răreşte cu cât gradul de eroziune
creşte. Pe solurile erodate excesiv vegetaţia lipseşte.
Pe terenurile erodate datorită picăturilor de ploaie, fără vegetaţie, aspectul terenului se
caracterizează prin mici adâncituri, rămase după îndepărtarea particulelor fine de sol, şi cu ridicături
reprezentate de particulele grosiere.
Pe solurile scheletice, sunt îndepărtate mai întâi particulele de sol fine, rămânând la suprafaţă
fragmentele de rocă sub formă de pietriş rezidual.
La eroziunea de suprafaţă, se ataşează în mod curent o altă categorie de degradare a terenului,
prin fenomenul de îndesare a solului prin păşunat. Astfel solul poate fi bătătorit relativ uniform, sau
sub formă de cărări de vite, distribuite pe curbe de nivel, fiind favorizată astfel eroziunea de suprafaţă,
apoi evident eroziunea în adâncime.
În mod curent, formele incipiente de eroziune în adâncime, respectiv şiroirile care au
adâncimi sub 0,2 m, sunt încadrate la eroziunea de suprafaţă. Aceste forme constituie trecerea de la
eroziunea de suprafaţă la eroziunea în adâncime.
13
Gradele de eroziune de suprafaţă
(Indrumările tehnice pentru cartarea şi împădurirea terenurilor degradate - 1993)*
Tabela (2.2)
Gradul de eroziune Orizontul rămas la suprafaţă prin eroziune la
a solului soluri cu profil: Tipul genetic de sol
Simbol Apreciere A – AC - C A–B-C A–E–B-C
0 1 2 3 4 5
e0 Neerodat sau Am>25 cm Am>25 cm Am>25 cm Orice sol neafectat sau
cu eroziune Au >25 cm Au >25 cm Au >25 cm afectat slab de eroziune cu
neapreciabilă Ao >20 cm Ao >20 cm Ao >15 cm excepţia erodisolurilor
(slabă) protosolurilor aluviale şi
antropice, solurilor aluviale
şi coluvisolurilor
e1 Moderat Am=15-25 cm Am=15-25 cm El sau Idem, dar soluri afectate
erodat Au =15-25 cm Au =15-25 cm Ea=15 cm sau moderat de eroziune
Ao =15-20 cm Ao =15-20 cm Ao=15cm
e2 Puternic Ao < 2o cm AB(A) < 15 cm EB sau E+B Idem, soluri afectate
erodat A < 15cm El(Ea)<15 cm
puternic de eroziune
e3 Foarte puternic Erodisol cambic, argilo-
AC<20cm B B luvial, feriluvial, rodic
erodat sau cambic
e4 Excesiv Erodisol tipic, pseudo-
C,Cca,Cpr,Rrz C,Cca,Cpr,Rrz C rendzinic,rendzinic,litic,
erodat gleizat,vertic, pseudo-
gleizat, salinizat
Am=orizont cu humus molic: Au=orizont cu humus umbric; Ao=orizont cu humus ocric: B=orizontul B;
AC=orizontul AC;
C=roca mamă; El=orizontul E luvic; Ea= orizontul E albic; Cca=orizont carbonato-iluvial; Cpr=orizont
pseudorendzinic;
Rrz=orizont rendzinic.
* Indrumătorul tehnic pentru cartarea şi împădurirea terenurilor degradate –1993 este modificat de cel din
ediţia din 1995.
14
2.3.4. EROZIUNEA ÎN ADÂNCIME.
15
2.3.4.2. INTENSITATEA EROZIUNII ÎN ADÂNCIME.
Clasificarea formelor de eroziune în adâncime se poate face după diverse criterii: intensitatea
eroziunii, dimensiunile formaţiunii, stadiul de dezvoltare, manifestările pe plan hidrologic şi hidraulic,
natura şi măsurile de combatere a efectelor, etc.
Indiferent de criteriile luate în considerare pentru clasificsre, trebuie să se ţină seama de
factorul spaţio-temporal, în contextul că orice clasificare corespunde pe teren unei realităţi singulare la
un moment dat, deoarece formele şi configuraţia reliefului se modifică continuu.
O clasificare în două grupe mari, uzitată, este următoarea.
- Formaţiuni (formaţii) torenţiale minore, care cuprind în ordinea evoluţiei:
- Rigolele
- Ogaşele
- Ravenele
ca efect al scurgerii concentrate pe versanţi, în cadrul proceselor de ravenare.
- Formaţiuni torenţiale majore, care cuprind în ordinea evoluţiei:
- Torenţii
- Pâraiele torenţiale ca efect al scurgerii concentrate în reţeaua hidrografică.
In natură aceste două grupe se manifestă de cele mai multe ori simultan, în unele cazuri mai
greu de diferenţiat în mod precis.
2.3.4.4. RIGOLELE.
Rigolele sau şanţurile de şiroire sunt formaţiuni torenţiale minore cu o adâncime de 0,2…0,5
m.
Ele sunt şanţuri (canale mici) izolate unele de altele, orientate după linia de cea mai mare
pantă, sau pe direcţii oblice faţă de aceasta.
De obicei rigolele nu au o legătură directă cu reţeaua hidrografică şi nu prezintă conuri de
depunere.
Rigolele pot fi îndepărtate prin lucrări agricole obişnuite.
2.3.4.5. OGAŞELE.
Ogaşele sunt formaţiuni torenţiale minore, rezultate din evoluţia eroziunii în adâncime din
rigole, formate din canale cu o adâncime de 0,5…2,0 m.
Profilele transversale ale ogaşelor au forma caracteristică al literilor V şi U.
Ogaşele nu au ramificaţii, confluenţe şi conuri de material solid.
Ogaşele se clasifică după:
-adâncime -ogaşe mici. . . . . . . . . . . . . . . 0,2 (0,5) – 1,0 m
- “ mari . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 1,0 – 2,0 m
-desime -ogaşe rare, cu distanţa între ele . . . . . > 30 m
- “ dese “ . . . . . 5 - 30 m
- “ foarte dese “ . . . . . . <5,0 m.
Ogaşele nu pot fi îndepărtate prin lucrări agricole obişnuite.
16
2.3.4.6. RAVENELE.
Ravenele sunt formaţiuni torenţiale cu o adâncime mai mare de 2,0 m, care pot atinge în
lăţime mai multe zeci de metri.
Ravenele provin de obicei din intensificarea eroziunii în adâncime din ogaşe.
Ravenele pot avea ramificaţii şi au conuri de dejecţie când nu se varsă direct în reţeaua
hidrografică.
Elementele componente ale ravenelor sunt (fig.2.5):
- Vârful sau obârşia care au forma unui abrupt, denumită râpă de obârşie. Vârful ravenei este
zona critică cu rata maximă de dezvoltare spaţială (lungime, adâncime, lăţime), datorită accesului şi
agresivităţii apei de pe suprafaţa de recepţie.
Rezultă că vârful ravenei prezintă energia Vârful (obârşia) ravenei principale
maximă de dezvoltare a ravenei.
- Talvegul ravenei.
- Taluzurile de mal, care prezintă Vârful ravenei
numeroase neregularităţi în plan, cu intrânduri secundare
şi ieşinduri.
Ravena
- Gura ravenei. secundară
- Conul de dejecţie (zona de depunere)
care de obicei coincide cu gura ravenei.
- Apexul conului de dejecţie, care Ravena
reprezintă nivelul de bază al ravenei. principală
Pentru ravene există diverse definiţii.
Principalele caracteristici al ravenelor Taluz de
(M.Rădoane) sunt: l
Talveg
- canalele cu maluri povârnite, adesea
cu un abrupt pe punctul de obârşie; Conul de
- scurgere efemeră; dejecţie
- prezintă numeroase praguri în talveg; Apexul
- se manifestă o extindere rapidă în Gura ravenei
zona de obârşie; Fig.2.5. Componentele ravenei
Fig.2.5.
- secţiunile transversale în formă de V şi U;
- nu se. pot îndepărta cu lucrări agricole obişnuite.
17
- După gradul de torenţialitate (este luat în considerare debitul lichid specific cu asigurarea
de 1% şi debitul solid specific mediu anual, în concordanţă cu criteriul de clasificare FAO):
Debitul lichid Eroziunea specifică
specific medie
- Ravene netorenţiale <40 l/s/ha <4 m3/an ha
- “ mijlociu torenţiale 40 –320 „ 4 – 32 „
- „ excesiv torenţiale >320 „ > 32 „
- După stadiul de dezvoltare:
- Ravene active în stadiul incipient
- “ “ “ “ evoluat
- “ stabilizate parţial
- “ “ total
Mecanismul eroziunii în ravene este foarte complex. Prin eroziunea în adâncime (eroziunea
de fund şi cea laterală), eroziunea regresivă, surparea malurilor şi dezechilibrarea versanţilor este
antrenată o foarte mare cantitate de material solid.
Dezvoltarea ravenei în lungime, încetează când vârful ravenei ajunge la cumpăna
hidrografică.
Dezvoltarea laterală a ravenei, continuă însă, până când unghiul de taluz atinge valoarea sa
naturală, taluzuri pe care se pot forma în continuare ravene (ramificaţii) secundare.
Raportul între eroziune de mal şi transportul longitudinal variază între 0,1 şi 10, dar în
proporţie de peste 50% între 1,0 şi 10.
La ravene, procesele de mal (eroziunea laterală, surpările de mal, alunecările) sunt de 1…5
ori mai mari decât eroziunea de fund (de talveg).
Substratul litologic influenţează mult viteza de înaintare a eroziunii în adâncime.
În cazul rocilor moi slab consolidate, se formează ravene cu adâncimi mari şi deschideri
mari, în general cu adâncimea egală sau mai mare decât deschiderea.
La rocile tari (dure) se formează ravene cu adâncime mică şi deschidere mare, care depăşeşte
mărimea adâncimii.
In rocile uşor erodabile (nisipuri, loesuri, pietrişuri), eroziune de fund progresează rapid,
adâncimea acestora ajungând şi la peste 30 m. Pe versanţii concavi obârşia ravenei se adânceşte şi se
lărgeşte mult formându-se căldări semicirculare sau semieliptice cu pereţi înalţi de 30…40 m, care sunt
denumite terenuri cu eroziune de căldare.
În rocile mijlociu erodabile (marne, argile,, complexe de marne şi gresii, calcare şi gresii
moi) eroziunea în adâncime progresează destul de repede. În cazul marnelor şi argilelor , adâncimea
ravenelor este de 15…30 m, având aceeaşi deschidere. In calcare eroziunea în adâncime capătă forme
specifice denumite forme carstice, datorită fisurării şi pătrunderii apei în adâncime.
În rocile greu erodabile(rocile eruptive, andezite, dacite, şisturi cristaline, gresii dure) este
evident că eroziunea în adâncime progresează încet, formarea ogaşelor şi ravenelor fiind mai rară.
Microrelieful suprafeţelor cu ogaşe şi ravene foarte dese, are aspectul de teren ferestruit.
18
Amenajarea acestor terenuri, respectiv combaterea eroziunii în adâncime, implică o serie de
probleme, datorită complexităţii mecanismului, formelor, cât şi a lucrărilor biologice, biotehnice şi în
special a celor hidrotehnice ce trebuie adoptate.
2.3.4.7. TORENŢII.
2.3.4.7.1. DEFINITIE.
Pârâul torenţial este torentul al cărui talveg are în tot timpul anului scurgere permanentă de
apă. Urmare progresării eroziunii în adâncime, talvegul torentului interceptează o pânză de apă
freatică, care furnizează apă în permanenţă.
Pârâul torenţial ca formaţiune torenţială majoră este forma finală de evoluţie a torentului.
Procesele torenţiale, cu efectele aferente. sunt mult mai intense în păraiele torenţiale.
Trebuie remarcat faptul, că sunt foarte multe păraie din diverse zone, cu un debit foarte mic cu
totul nesemnificativ pe parcursul multor ani, şi care nu prezintă caracteristici torenţiale, cu
consecinţele aferente. Totuşi, la o ploaie cu intensitate mare, aceste păraie se transformă în torenţi cu o
agresivitate hidrodinamică foarte puternică, cu distrugeri şi pagube foarte mari. Acest aspect trebuie
avut în vedere la stabilirea lucrărilor de amenajare (corectare) a torenţilor, dar mai ales la stabilirea
zonelor de risc pentru amplasarea diverselor construcţii, care ar putea fi afectate şi chiar distruse.
19
2.3.4.9. GEOMETRIA FORMELOR DE EROZIUNE ÎN ADÂNCIME.
Una din probleme constă în determinarea pantei care poate asigura o oarecare stabilitate a
patului albiei. Aceasta presupune:
- un bilanţ compensat între materialul transportat şi cel depus;
- un bilanţ nul între materialele dislocate pe versanţi şi cele din albie;
- o anumită echivalenţă hidraulică a materialului din albie şi compoziţia granulometrică a
materialelor depuse pe versanţi;
- viteza apei pe fundul albiei să fie mai mică de cât cea de antrenare a materialului solid.
Aspectul limită al talvegului din figura (2.6) se numeşte profil de echilibru sau terminantă
erozivă, care caracterizează un torent stins, ajuns la stadiul maturităţii sale, când are loc un echilibru
între fenomenul de eroziune şi fenomenul de transport şi depunere.
Evoluţia talvegului, câtre profilul de echilibru, depind de nivelul de bază (N.B.) de la partea
inferioară a albiei (apexul) şi nivelele de bază locale (nivele de bază intermediare sau baze
intermediare de eroziune).
Prin nivel de bază se înţelege planul orizontal care trece prin gura torentului şi care rămâne
relativ fix în timpul evoluţiei geomorfologice.
Este evident că fenomenul de eroziune nu poate avea loc sub nivelul de bază.
Prin nivele de bază locale se înţeleg porţiunile de pe talveg care se caracterizează printr-o
rezistenţă sporită la eroziune(ieşiri de roci compacte care formează praguri naturale; lucrările
hidrotehnice transversale; aluvionări puternice la gura torentului, care însă sunt mai puţin stabile)
Înclinarea talvegului faţă de nivelul de bază influenţează intensitatea fenomenului de
eroziune. Deci oscilaţiile nivelului de bază afectează evoluţia formaţiunii torenţiale. Astfel:
20
- Când nivelul de bază rămâne constant, formaţiunea torenţială evoluează normal. Eroziunea
se întinde în toate sensurile, se ramifică şi înaintează regresiv spre cumpăna apelor. Deci canalul de
scurgere se lungeşte, lăţimea şi adâncimea lui de asemeni creşte, iar conul de dejecţie se măreşte în
spre aval.
- Când nivelul de bază se ridică, de exemplu datorită unui baraj, evoluţia normală este
întârziată, deoarece panta talvegului se micşorează, iar aluvionarea are loc de jos în sus. Prin
aluvionarea regresivă este posibil ca activitatea torenţială să fie diminuată în aşa măsură, încât
vegetaţia să se instaleze pe teren şi să se formeze astfel nivele de bază locale.
- Când nivelul de bază coboară, evoluţia normală este accelerată, datorită creşterii pantei
formaţiunii torenţiale, care în acest moment ar putea fi într-un stadiu de evoluţie finală, dar ea
întinereşte şi începe din nou cu o violentă eroziune regresivă.
Fig.2.7. Schema cu ansamblurile care determină eroziunea torenţială (adaptare după I.Bojoi)
Notând cu: E = eroziunea pluvială; P = precipitaţiile; Sc = scurgerea; R = relieful; V
=vegetaţia; G = gospodărirea terenurilor; So = solul; Ro = roca, :
E = f(P,Sc,R,V,G,So,Ro) (2.6)
Sistemele din relaţia (2.6) au la rândul lor o serie de subsisteme şi factori care se
intercondiţionează.
Aluviunile din patul albiei şi malurile aferente, se găsesc permanent sub acţiunea unui sistem
complex de forţe de antrenare şi de rezistenţă (fig.2.8). Funcţie de intensitatea acestor forţe se
realizează starea generală de antrenare hidrodinamică, care include repausul, iniţierea, dezvoltarea şi
stingerea transportului particulelor sau a maselor aluvionare.
Fig.2.8. Sistemul de forţe ce acţionează asupra unei particule din material coeziv.
22
r
Condiţia mecanică de transport (fig.2.8) este: rezultanta forţelor de antrenare Ra să fie mai
r r r
mare ca rezultanta forţelor de rezistenţă Rr , adică Ra > Rr .
Condiţia de transport pentru :
r r r r r
- material coeziv este FH + FA > G + FCo + FCt (2.8)
sau analitic FH + (G – FA)sinθ > FCo + FGt (2.9)
r r r r
- material necoeziv este FH + FA > G + FCt (210)
sau analitic FH + (G – FA)sinθ > FCt (2.11)
Relaţiile (2.9) şi (2.11) rezultă din proiecţia sistemului de forţe pe direcţia de curgere.
Pentru G > FA transportul este de fund (şariajul); G = FA particula se află în plutire
submarină (cufundată), iar când G < FA particula pluteşte la suprafaţă.
Starea de antrenare depinde de următorii parametri:
1. Parametrii hidraulici: debitul lichid, viteza , gradientul hidraulic (panta liniei energetice a
curentului).
2. Parametrii geometrici ai albiei: lăţimea suprafeţei libere a curentului, adâncimea
curentului, coeficientul de formă a secţiunii transversale şi a patului mobil.
3. Parametrii fizico-mecanici ai fazei lichide şi solide: densitatea fazei lichide şi solide,
vâscozitatea diametrul particulelor, factorul de formă al particulelor, factorul de distribuţie
granulometrică, concentraţia aluviunilor în suspensie, acceleraţia gravitaţională.
Condiţiile critice de antrenare hidrodinamică a aluviunilor în albii, trebuie să ia în
considerare următorii parametri principali :
- Viteza critică de antrenare.
- Efortul tangenţial critic de antrenare.
- Forţa ascensională (portanţa).
Materialele erodate sunt transportate de apă şi depuse în zone cu înclinare redusă, unde viteza
apei este mică, iar forţele de antrenare sunt echilibrate de forţele de rezistenţă.
Depozitele de aluviuni se pot clasifica după diverse criterii.
a) După mărimea fragmentelor din care sunt formate:
- depozite fine din mâluri şi nisipuri;
- depozite grosiere din pietriş, pietre sau bolovani.
b) După modul şi locul de formare;
- deluvii, formate din material sedimentar detritic sau provenit din dezagregarea rocilor
sau din particule de sol, aflat în curs de transport pe versanţi, de apa ce se scurge lamelar sau apa de
şiroire;
- coluvii, sunt depozite formate din particule de sol sau material detritic, depuse la
poalele versanţilor, la care predomină materialele fine (particule de sol, praf, nisip);
- proluvii, sunt depozite de aluviuni torenţiale, din material detritic transportat de
torenţi, caracteristice sunt conurile de dejecţie şi depozitele rezultate din retenţia directă în biefurile
amonte ale lucrărilor hidrotehnice transversale.
- aluviile (aluviunile sau prundişurile) sunt depozite de materiale transportate şi depuse
de apele curgătoare în albii, lunci, sau locurile de vărsare.
1.-Factori naturali:
2.-Factori antropici:
3.-Vegetaţia forestieră
Vegetaţia forestieră prin sistemele radicilare care armează solul şi prin absorbţia apei,
contribuie în mod substanţial la menţinerea echilibrului gravitaţional al versanţilor.
24
.
2.4.3. MICRORELIEFUL DEPLASĂRILOR DE TEREN
Microrelieful deplasărilor de teren este foarte diversificat, funcţie de specificul parametrilor
geomorfologici, morfometrici, hidrologici şi a factorilor care le produc. Astfel microrelieful terenului
poate fi cu :
- alunecări în brazde, în felii, lenticulare, profunde, profunde monticulare, plastice, pe
versant, de vale;
- curgeri noroioase;
- surpări
- grohotişuri; etc
Aspectul specific al unui bazin hidrografic torenţial este cel al unui segment alterat al
reliefului.
Procesele torenţiale ce au loc în bazinele hidrografice torenţiale le diferenţiază faţă de
celelalte bazine prin multiple forme de degradare (fig.2.9):
Legenda
- o reţea hidrografică cu albii adânci, ogaşe, ravene, torenţi, lipsite de vegetaţie sau foarte
redusă;
- cu suprafeţe mari, 50% - 70% afectate de eroziune de suprafaţă;
- cu suprafeţe afectate de alunecări 20% - 25%;
- cu suprafeţe mici de surpări, curgeri noroioase, 2% - 5%;
- cu suprafeţe uneori destul de mari de stâncării, depozite de grohotişuri.
Bazinele hidrografice puternic torenţializate ne oferă un peisaj semideşertic, iar cele excesiv
torenţializate un peisaj deşertic.
25
2.6. VEGETAŢIA FORESTIERA ŞI PROCESLE DE MODELARE
A RELIEFULUI
s
„Pădurile preced popoarele, deşerturile le urmează” (Chateaubriand)
Pădurea prin multiplele influenţe benefice pe care le are asupra mediului înconjurător, are un
rol deosebit de important în protecţia şi conservarea terenurilor.
Ansamblul de condiţii care se realizează în complexul pădure-litieră-sol, face ca apa din
precipitaţii sau topirea zăpezilor să fie reţinută integral sau într-o proporţie ridicată. Această apă este
apoi cedată treptat izvoarelor, fără a se produce fenomenul de scurgere a unor cantităţi mari de apă pe
pante şi albii, care să ducă la procese torenţiale cu consecinţele aferente acestor procese.
Cercetările de la noi din ţară şi cele pe plan mondial, demonstrează cu prisosinţă, rolul
pădurilor în asigurarea unui regim hidrologic normal şi o protecţie a solului împotriva degradării
acestuia.
Cercetările efectuate în ţara noastră, arată că în pădurile consistente, eroziunea solului
lipseşte sau are valori sub 1 m3/ha.an, în cele mai multe cazuri chiar sub 0,5 m3/ha.an.
In condiţii staţionale asemănătoare, eroziunea solului pe terenuri cu alte folosinţe în
comparaţie cu eroziunea pe terenurile acoperite cu pădure (C.Traci 1985) este:
- egală sau de 1 – 4 ori mai mare pe pajiştile naturale sau cultivate;
- de 10 –50 de ori mai mare pe pajiştile naturale degradate prin păşunat;
- de 20 –60 de ori mai mare pe terenurile cultivate cu plante neprăşitoare;
- de 50 – 200 de ori mai mare pe terenurile agricole prăşitoare (pe pante de peste 25%, poate
fi de peste 500 ori mai mare);
- de 100 –500 de ori mai mare, chiar mai mult, pe terenurile lipsite de vegetaţie, care sunt
afectate de procese intense de eroziune de suprafaţă şi eroziune în adâncime.
D.Zachar (1982) făcând o sinteză a cercetărilor din diverse ţări ajunge la următoarea
concluzie:
Dacă se consideră 100% cuantumul eroziunii în t/ha.an pe un teren fără vegetaţie, atunci la
alte folosinţe aceasta este:
80 - 90% în grădini cu sol lucrat;
85% în culturi de sfeclă de zahăr sau de porumb;
50 - 80% “ “ “ rădăcinoase cu tuberculi;
30 - 50% “ “ “ cereale de primăvară ;
5 – 35% “ “ “ “ “ iarnă;
1 – 5% “ “ “ ierburi anuale;
0,5% “ terenuri cu ierburi multianuale (perene);
0,01% în terenuri acoperite cu pădure.
Aceste date demonstrează ce trebuia de demonstrat (q.e.d.).
Cunoscutul dicton „Câmpia se apără la munte” este în permanenţă confirmat de realitate.
26
3. G E O M O R F O M E T R I A B A Z I N E L O R
HIDROGRAFICE TORENŢIALE
Suprafaţa bazinului versant, s-a definit ca fiind suprafaţa delimitată de cumpăna topografică
(cumpăna apelor de suprafaţă) reprezentată de o curbă închisă, funcţie de configuraţia curbelor de
nivel, caz în care bazinul este un bazin versant topografic.
Delimitarea topografică a bazinului versant, nu este suficientă din punct de vedere hidrologic,
mai ales în cazul trenurilor cu straturi permeabile şi cu straturi impermeabile, în care se acumulează şi
circulă ape subterane (ex: zonele carstice). La aceste bazine, cumpăna apelor subterane nu se
suprapune cu cea a apelor de suprafaţă, caz în care bazinul este un bazin versant hidrografic (bazin
real după A.Musy) (fig.3.1) a cărui suprafaţă diferă de cea a bazinului topografic. Limitele bazinului
hidrografic sunt în general mai greu de stabilit. În cazul bazinelor hidrografice torenţiale, apele
subterane nu au întotdeauna influenţă hotărâtoare asupra debitului maxim, aşa încât în mod curent se
studiază bazinul versant topografic.
Bazinele hidrografice sunt formate dintr-o albie principală şi albii secundare, delimitate de
cumpene topografice, care delimitează bazine cu suprafeţe mai mici (fig.3.2.)
In reţeaua hidrografică se amplasează secţiuni transversale pentru: staţii higrometrice, diverse
măsurători, lucrări hidrotehnice, etc.
Secţiunile transversale amplasate pe albii, pentru calculele hidrologice şi hidrotehnice, se
numesc secţiuni hidrologice de calcul (SHC).
27
Fig.3.1. topografic şi hidrografic.
28
- Unităţi de studiu pentru cartarea teritoriului (USC) din punct de vedere al staţiunii şi al
vegetaţiei, care furnizează elementele necesare stabilirii lucrărilor biologice, conjugate cu cele
hidrotehnice. Aceste unităţi se suprapun cu cele hidrologice, sau pot fi diviziuni ale acestora.
Unitatea de studiu este o suprafaţă de teren, mai mult sau mai puţin omogenă, din punct de
vedere al unor criterii (minime) ca: relief, sol, rocă, vegetaţie, fenomene de degradare, etc., cât şi prin
aplicarea unor soluţii biotehnice identice.
Forma suprafeţei bazinului hidrografic este variată şi în continuă schimbare în spaţiu şi timp.
Pentru cuantificarea formelor, se recurge la compararea formei bazinului în proiecţie
orizontală cu cercul, ca formă de referinţă, deoarece forma circulară este favorabilă hidrologic.
Astfel se consideră un cerc ipotetic (fig.3.3) a cărui
suprafaţă Sc este egală cu S suprafaţa bazinului considerat (Sc
= S).
Raportul dintre perimetrul bazinului topografic real Pb
şi perimetrul bazinului ipotetic circular Pc se numeşte
Coeficientul lui Gravelius (CG) sau Indicele de compacitate
a lui Gravelius (A. Musy):
P
CG = b (3.1)
Pc
S
Sc = S = πr2 ; r = ; Pc = 2πr = 2 πS (3.2)
π
Pb Pb
CG = = 0 ,282 (3.3)
2 πS S
29
Forma bazinelor poate fi adoptată şi după alte diverse criterii.
Pentru bazinele din ţara noastră S. Munteanu (1956) le clasifică în: bazine concentrate la
partea superioară, bazine alungite, bazine ciupercă şi bazine circulare.
Forma bazinului ca parametru morfometric al suprafeţei, are un rol deosebit de important
pentru timpul de concentrare al scurgerii, implicit în evoluţia procesului torenţial.
Timpul de concentrarea a scurgerii apelor într-un bazin versant, este definit ca fiind timpul
maxim necesar a unui curent de apă, să parcurgă lungimea traseului (drumului) hidrologic dintre
punctul cel mai îndepărtat hidrologic şi secţiunea de calcul (control) considerată.
Bazinele în formă de cerc sunt cele mai favorabile dezvoltării fenomenelor torenţiale, deci a
procesului torenţial.
Bazinul hidrografic real (S) este asimilat cu un bazin ipotetic dreptunghiular, care are aceeaşi
suprafaţă Sd = S şi perimetru Pd = P egale cu cele ale bazinului real (fig.3.5).
30
Fig.3.5. Lungimea medie a bazinului.
1
H med = ( H max − H min ) (3.6)
2
Această relaţie poate fi acceptată pentru bazinele versant cu suprafeţe mici, relativ uniform
dezvoltate în plan şi cu elemente de relief omogene.
Din punct de vedere hidrologic şi în conceptul sistemic al bazinului versant cu intrări şi ieşiri
de masă şi energie, relaţia (3.6) numai pe două puncte altitudinale este nesatisfăcătoare.
In acest context, pentru calculul altitudinii medii, se iau în considerare un număr de cote
(altitudini) ale curbelor de nivel şi mărimile suprafeţelor dintre ele (fig.3.6).
31
n +1 n +1
H i + H i +1
H med ∑ S i ,i +1 = ∑ S i ,i +1
o o 2
(3.7)
1 n +1 H + H i +1
H med = ∑
S 0
S i ,i +1 i
2
(3.8)
Distribuţia suprafeţei
bazinului se evidenţiază şi grafic cu
ajutorul curbei hipsografice, (fig.3.7),
având în abscisă suprafeţele (Si,I+1)
cumulate, iar în ordonată altitudinea
zonelor (Hi,Hi+1). Altitudinea medie a
bazinului Hmed corespunde abscisei
S/2.
Înălţimea maximă a bazinului sau relieful maxim al bazinului sau energia maximă de relief
este dată de relaţia:
Rmax = Hmax - Hmin (3.9)
Înălţimea medie a bazinului sau relieful mediu al bazinului sau energia medie de relief este
dată de relaţia:
Rmed = Hmed - Hmin (3.10)
Înălţimea medie se poate determina grafic cu ajutorul curbei hipsografice.
Acest parametru morfometric are o influenţă foarte mare asupra proceselor torenţiale,
respectiv asupra intensităţii fenomenelor torenţiale.
In literatura de specialitate înălţimea bazinului, este folosită pentru o caracterizare erozională
energetică a bazinului prin coeficientul energiei maxime (sau medie) de eroziune Ce,max(med):
Rmax{ med }
C e ,max{ med } = (3.11)
100 S
unde Rmax(med) se exprimă în metri, iar S în hectare.
Din relaţia (311) rezultă că:
- Cuantificarea energiei de eroziune se efectuează numai cu cei doi parametrii R şi S.
- Coeficientul energiei maxime de eroziune Ce este acelaşi pentru toate bazinele care au
aceeaşi energie de relief şi aceeaşi suprafaţă, indiferent de formă şi pantă de care însă depinde tocmai
intensitatea fenomenului de eroziune ca fenomen dinamic.
32
In consecinţă denumirea coeficientului Ce,max(med) este mai adecvată să fie coeficientul
energiei potenţiale maxime (medie) de eroziune ( Cep),iar a energiei de relief R să fie energie
potenţială de relief
Pentru a diferenţia şi cuantifica energia de eroziune din bazinele cu forme şi pante diferite, se
consideră un dreptunghi ipotetic, având latura LH egală cu dreapta ce uneşte punctele Hmin cu Hmax
(fig.3.8), a cărui suprafaţă Sd este egală cu suprafaţa bazinului considerat S (F. Grudnicki, I.
Ciornei,1998):
Din figura (3.8) rezultă
S
Sd = LH.L = S de unde L = (3.12)
LH
:
Se defineşte coeficientul de formă al dreptunghiului
ipotetic, respectiv al bazinului prin raportul:
L L2 1 S
f = H = H de unde = (3.13)
L S f LH
Panta medie de calcul adoptată este:
R H − H min
I H = max = max (3.14)
LH LH
Se defineşte coeficientul energiei cinetice de eroziune
Cec raportul dintre panta de calcul (IH) şi rădăcina pătrată a
coeficientului de formă al bazinului (f):
I R S
Cec = H = max 2 (3.15)
f LH
Fig.3.8. Bazinul şi dreptunghiul
Înmulţind numărătorul şi numitorul relaţiei (3.15) cu
ipotetic
S obţinem:
R S 1
C ec = max . 2 = C ep (3.16)
S LH f
Pentru:
0<f<1 LH < L bazin are forma turtită
f =1 LH = L „ „ „ pătrată
1< f < 1,27 LH > L “ “ “ între pătrat şi cerc
f = 1,27 LH > L “ “ “ circulară
1,27 < f < ∞ LH > L “ “ “ alungită
Relaţiile (3.15) şi (3.16) care exprimă morfometric coeficientul energiei cinetice de
eroziune, cuprind cinci parametri morfometrici fundamentali ai bazinului şi anume: mărimea
suprafeţei, forma, lungimea, înălţimea şi panta bazinului hidrografic, care au influenţe hotărâtoare
asupra fenomenelor torenţiale. Aceste relaţii diferenţiază bazinele hidrografice torenţiale între ele,
morfometric, energetic şi eroziv.
Topografic, panta într-un punct al bazinului, corespunde liniei de cea mai mare pantă ce
trece prin acel punct.
Parametrul morfometric pantă, este deosebit de important în declanşarea şi dezvoltarea
proceselor torenţiale, a efectelor acestor procese, cât şi în proiectarea lucrărilor de corectarea torenţilor.
Pentru determinarea pantei medii, se consideră suprafaţa dreptunghiulară Si,I+1 dintre două
curbe de nivel de cote Hi şi Hi+1, cu lungimea egală cu semi-suma lungimilor curbelor de nivel
aferente li şi li+1 (fig.3.6)
33
l i + l i +1
(H i +1 − H i )
I i ,i +1 = 2 (3.17)
S i ,i +1
Panta medie a unui versant, este parametrul care se regăseşte frecvent în calculele
hidraulice şi hidrologice.
Pentru versanţii cu variaţii mici de pantă, panta medie Iv este raportul dintre diferenţa de
cote ΔHmax = Hmax- Hmin a versantului şi distanţa pe orizontală Lv dintre cele două cote:
ΔH max
Iv = (3.18)
L
l +l
Ib =
1
∑ (H i +1 − H i ) i i + 1 (3.21)
S 2
Importanţa lungimii versanţilor ca parametru morfometric, rezultă din influenţa sa, asupra
formării scurgerii torenţiale şi evoluţiei eroziunii pe versanţi.
Lungimea maximă a unui versant este lungimea liniei de cea mai mare pantă, care uneşte
reţeaua hidrografică la care gravitează scurgerea şi cumpăna topografică care delimitează versantul
de ceilalţi versanţi.
Lungimea medie a versanţilor depinde de configuraţia reţelei hidrografice.
Pentru cazul reţelei hidrografice simple (fig.3.9.a), se consideră un dreptunghi ipotetic
având suprafaţa S egală cu cea a bazinului considerat, iar o latură egală cu lungimea albiei La.
În acest caz lungimea medie a versanţilor este dată de relaţia:
S
S = 2LvLa de unde Lv = (3.22)
2 La
34
Fig.3.9.Lungimea medie a versanţilor.
1 S i2
De unde Lv =
2S
∑L (3.25)
ai
În mod curent în proiectare, lungimea medie a versanţilor se determină cu relaţiile:
550.S { km 2 ) 5 ,5.S ( ha )
Lv ( m ) = sau Lv ( m ) = (3.26)
Lr ( km ) Lr ( km )
unde Lr = La + ∑L rs este lungimea totală a reţelei hidrografice (lungimea albiei principale plus
lungimea reţelei secundare).
Horton (1945) asimilează
bazinul hidrografic având o reţea
complexă, cu un dreptunghi ipotetic de
suprafaţă S a bazinului, având însă o
reţea simplă (fig.3.10) egală cu
lungimea întregii reţele din bazin Lr,
aşa încât:
S 1
Lv = = (3.27)
2 Lr 2 D r
unde Dr = Lr/S densitatea
hidrografică.
Cu influenţa pantei
lungimea medie (Horton 1945) este:
Fig.3.10. Lungimea medie după Horton
35
S
Lv = (3.28)
2
⎛I ⎞
2 Lr 1 − ⎜⎜ a ⎟⎟
⎝ Ib ⎠
unde Ia = panta medie a tuturor albiilor , Ib = panta medie a întregului bazin, evident condiţia este Ia
< Ib.s
În funcţie de lungimea medie versanţii se clasifică în:
- versanţi scurţi Lv < 100 m
“ medii 100 < Lv < 200 m
“ lungi 200 < Lv < 500 m
“ foarte lungi. Lv > 500 m
Expoziţia versanţilor are o influenţă directă asupra proceselor de denudaţie, datorată fluxului
de energie solară care acţionează asupra rocii şi solului.
36
Insolaţia, evaporaţia, topirea zăpezii şi uscarea sunt mai rapide pe versanţii cu expoziţie
sudică şi sud-vestică.
Ciclurile de îngheţ-dezgheţ sunt mai frecvente pe versanţii însoriţi, ducând la micşorarea
coeziunii agregatelor de sol.
Deşi în general, pe versanţii însoriţi scurgerea lichidă este mai redusă, eroziunea se manifestă
mai mare decât pe versanţii umbriţi.
Indicii de apreciere a eroziunii în funcţie de expoziţia versanţilor,dată de unii cercetători este:
- Versanţi vestici 1,00
- “ sudici 0.93 – 0,95
- “ estici 0,73 – 0,75
- “ nordici 0,70
Reţeaua hidrografică este formată din totalitatea cursurilor de apă naturale şi artificiale, cu
apă permanentă sau temporară.
Reţeaua hidrografică poate avea o diversitate de forme. Diferenţierea reţelei hidrografice
depinde de următorii factori principali:
- stratul geologic, în contextul comportamentului la eroziune;
- factorul climatic, în special cantitatea de precipitaţii;
- panta terenului, care determină sectoarele erozive şi cele de sedimentare;
- activitatea antropică, prin modul de gospodărire şi diverse construcţii.
Prin ordin hidrografic se înţelege un număr atribuit după o anumită regulă, unei albii
întregi, de la obârşie la vărsare, sau a unui segment de albii cuprins între două confluenţe.
Ordinul hidrografic al bazinului, este definit de ordinul albiei care intersectează albia
colectoare.
Regula după care se
stabilesc ordinele reţelei
hidrografice se numeşte
sistem hidrografic.
Există diverse
sisteme de clasificare
hidrografică cum sunt al lui
Gravelius 1914, Horton
1945, Panov 1948, Strahler
1956, Sgheidegger 1960,
Shreve 1966.
In figura (3.12) este
redat sistemul hidrografic
Gravelius şi Strahler.
Importanţa teoretică şi
practică a aplicării ordinelor
hidrografice, rezultă din
principiul variaţiei în salturi
(N.A. Rjaniţin, 1960),
conform căruia două albii
Fig.3.12. Sistemul hidrografic Gravelius şi Strahler. care se unesc, formează în
aval de confluenţa lor o nouă albie cu caracteristici hidraulice şi hidrologice diferite de albiile care au
generat-o.
37
3.3.4.3. SUPRAFAŢA , LUNGIMEA ŞI LĂŢIMEA REŢELEI HIDROGRAFICE.
Lr = La + ΣLrs (3.29)
Densitatea reţelei hidrografice sau densitatea de drenaj a bazinului Dr este raportul dintre
lungimea reţelei hidrografice Lr şi suprafaţa bazinului S:
L
Dr = r (3.30)
S
Acest parametru ne redă fragmentarea orizontală a bazinului, capacitatea de concentrare a
scurgerii cât şi capacitatea de drenare a bazinului.
Densitatea hidrografică Dh este raportul dintre numărul total de albii sau segmente de albii
cu proprietăţi genetice si funcţionale asemănătoare N şi suprafaţa bazinului S:
N
Dh = (3.31)
S
Acest parametru diferenţiază bazinele funcţie de frecvenţa albiilor.
Dacă se iau în considerare numai numărul de albii de ordinul I, NI, se obţine densitatea
hidrografică a albiilor elementare DhI:
N
DhI = I (3.32)
S
Albiile elementare au un rolul cu totul deosebit în orientarea, colectarea şi concentrarea
scurgerii torenţiale. Densitatea hidrografică a albiilor elementare (DhI) cu densitatea reţelei
hidrografice (Dr) a fost utilizată la clasificarea cursurilor de apă torenţiale, din punct de vedere
morfologic (I. Zăvoianu 1970). In acest context s-a admis că produsul dintre Dr şi DhI este direct
proporţional cu coeficientul mediu pe bazin Cam:
L r N I Lr N I
Dr .DhI = . = = a .C am (3.33)
S S S2
L N
de unde C am = r 2I (3.34)
aS
în care a este un coeficient de proporţionalitate.
Când variaţia declivităţilor pe talvegul albiei este mică, panta medie a albiei principale Ia
este:
Ho − Hv
Ia = (3.35)
La
unde Ho = cota obârşiei; Hv = cota confluenţei; La = lungimea albiei considerate.
38
Dacă variaţia declivităţilor pe talveg este mare, albia se împarte în sectoare cât mai omogene
sub aspectul pantei (fig.3.13). panta medie rezultând din media ponderată:
Ia =
∑ i .l
i i
i = 1….n (3.36)
La
unde ii = panta sectorului i ; li = lungimea sectorului i.
Aşa cum s-a arătat, datorită eroziunii în adâncime, profilul longitudinal este în permanentă
schimbare, cu consecinţele aferente proceselor torenţiale.
Forma talvegului este foarte variată, fiind condiţionată de factorii menţionaţi anterior.
Talvegul poate fi rectiliniu, concav, convex, falia ghirlandă, cu diverse microforme (ridicături,
adâncituri) etc., sau în forme combinate. S-a arătat că evoluţia profilului longitudinal (talvegul) tinde
către forma limită a unei curbe logaritmice..
Profilele transversale în lungul albiilor, ne dau o imagine asupra eroziunii în maluri, forma
malurilor, albiile prezentând în plan orizontal, lărgiri şi îngustări, cu influenţe deosebite asupra
fenomenelor torenţiale.
Profilele transversale se determină , obişnuit în secţiunile caracteristice ale albiei şi anume:
- schimbări de pantă:
- „ “ secţiuni transversale;
- „ „ natura terenului;
- la confluenţe;
- la maluri instabile, depozite de aluviuni;
- la amplasamentul lucrărilor hidrotehnice şi alte lucrări aferente albiei.
39
`
4.HIDROLOGIA BAZINELOR HIDROGRAFICE
TORENTIALE
Apa se găseşte în natură sub formă de trei stări: solidă (zăpadă, gheaţă), lichidă şi gazoasă
(vapori), stări care depind de temperatură, presiune şi poluarea atmosferei.
Apa este principalul agent de transport al elementelor fizice, chimice şi biologice
Ansamblul proceselor de transformare şi de transfer a apei formează ciclul hidrologic.
Ciclul hidrologic este un concept care înglobează fenomenele de mişcare şi de reînnoire a apei
pe pământ, fenomene care sunt continue.
Mecanismul mişcării apei în natură este determinat de: energia solară, gravitaţia, atracţia solară
şi lunară, presiunea atmosferică, forţele intermoleculare, reacţiile chimice şi nucleare, activităţile
biologice şi nu mai puţin activităţile antropice.
Ciclul apei, ca proces complex, este format din:
P (mm) = precipitaţiile lichide şi solide;
AP(mm)= apa acumulată în perioada precedentă (ape subterane,
umiditatea solului, etc.);
Z (mm) = retenţia superficială
I (mm) = infiltraţia în sol ;
Sc(mm) = scurgerea de suprafaţă;
E (mm) = evaporaţia şi evapotranspiraţia.
Ecuaţia de continuitate (de bilanţ) a ciclului hidrologic pe o perioadă, este exprimată prin
relaţia:
P + AP = Z + I + Sc + E (4.1)
Precipitaţiile constituie unul din procesele hidrologice cu un grad foarte mare de variabilitate
spaţio-temporală.
In ecuaţia de bilanţ a ploilor torenţiale şi al formării scurgerii (viiturii) torenţiale, parametrii
AP şi E din relaţia (4.1) nu au o pondere importantă, deoarece ploile torenţiale au loc pe suprafeţe
relativ mici, durata lor fiind scurtă, astfel încât bilanţul hidrologic pentru bazinele hidrografice
torenţiale este redat de expresia:
P = Z + I + Sc (4.2)
Cantitatea de precipitaţii este înălţimea stratului de apă P (mm) sau H (mm) pe care ploaia îl
generează pe o suprafaţă de teren (considerând că nu se produc infiltraţii şi evaporări).
Cantitatea de precipitaţii se măsoară cu pluviometre sau pluviografe, situate spaţial în posturi
(staţii) pluviometrice.
Precizia cantităţii medii de precipitaţii este în funcţie de numărul de posturi pluviometrice.
Simpla medie aritmetică are o precizie scăzută, fapt ce a dus la folosirea unor metode care dau
rezultate mai bune cum este metoda izohietelor şi metoda Thiessen.
Metoda izohietelor (fig.4.1)
Izohieta este locul geometric al punctelor de aceiaşi înălţime a stratului de precipitaţii
40
Fig.4.1. Bazin hidrografic cu curbele Fig.4.2. Bazin hidrografic cu distribuţia
izohiete poligoanelor Thiessen
-Izohietele se trasează ca şi curbele de nivel, funcţie de topografia terenului şi numărul de staţii.
-Notând cu Sk (k = 1…n) suprafaţa parţială cuprinsă între izohieta k şi k+1 şi cu Pk şi Pk+1
înălţimile stratului de precipitaţii aferente izohietelor k şi k+1, iar cu S suprafaţa întregului bazin,
ploaia medie pe bazin este:
1 n
P= ∑ (Pk + Pk +1 )S h (mm)
2S 1
(4.3)
Durata ploii notată cu T sau t, este reprezentată de timpul de cădere al ploii din momentul
începerii şi până în momentul încetării şi se exprimă în minute sau ore
Ploile torenţiale sunt ploi puternice, de cele mai multe ori de origine ciclonică (averse, furtuni,
uragane) şi care sunt de scurtă durată, aceasta fiind mai mică de 24 ore.
Intensitatea medie a ploii i este raportul dintre înălţimea stratului de precipitaţii P (mm) şi
durata ploii T (min):
P
i= (mm/min) (4.4)
T
Intensitatea medie specifică a ploii este cantitatea de apă căzută din precipitaţii în unitatea de
timp pe unitatea de suprafaţă şi se măsoară în litri pe secundă şi pe hectar, adică l/s.ha.
Trecerea de la intensitatea medie specifică la intensitatea medie se efectuează cu factorul 167:
1 (l/s.ha) = 167i (mm/min) /4.5)
Intensitatea ploii variază în timp, de la o valoare minimă, înregistrată de obicei la începutul,
respectiv sfârşitul ploii, la o valoare maximă care constituie intensitatea nucleului ploii. Nucleul ploii
N (maximul) poate fi la începutul ploii, la partea finală sau pe parcursul duratei ploii.
41
Variaţia intensităţii în funcţie de durata ploii se poate reprezenta cu hietograma ploii (fig.4.3).
Frecvenţa unei ploi de o anumită intensitate şi durată, este dată de numărul n de ploi de
aceiaşi durată T, a căror intensitate este egală sau depăşeşte în cursul unui an intensitatea i
considerată.
n
f = (4.6)
t
unde n = numărul de ploi înregistrate cu aceeaşi intensitate şi durată; t = perioada de înregistrare
(ani),
De exemplu, dacă o ploaie torenţială de intensitate i = 2 mm/min şi durata
T = 15 minute se repetă de 4 ori pe an, cu intensitatea i (sau mai mare) şi cu aceiaşi durată T,
frecvenţa ploii este f = 4. Dacă ploaia respectivă se repetă odată la 4 ani, frecvenţa ploii este f =1/4
= 0.25
Timpul de revenire a unei ploi tr de aceeaşi intensitate şi durată este definit ca inversul
frecvenţei
1
tr = (4.7)
f
Selectarea, definirea şi clasificarea ploilor torenţiale nu a fost încă riguros definitivată. Există
diverse criterii de selectare. Exemple:
-Se consideră ploi torenţiale (agresive) cele ale căror nucleu torenţial N pe 15 minute are o
intensitate de cel puţin 0,6 mm/min.
-După E.I.Berg, o ploaie este considerată torenţială, dacă pentru anumite durate este depăşită
valoarea înălţimii din tabela 4.1.
.
Valoarea înălţimii cumulate a precipitaţiilor (E.I.Berg)
Tabela 4.1.
T min 5 15 30 45 60 120 240 460 730 1440
P mm 3,5 4,5 7,1 10,3 12,0 16,0 26,5 32,5 43,2 57,6
-Criteriul G.Hellman de selecţie a ploilor torenţiale în funcţie de durata şi intensitatea ploii este
redat în tabela (4.2)
42
Criteriul Hellman de selecţia ploilor torenţiale
Tabela 4.2
Intensitatea Intensitatea
Durata ploii medie medie
min excepţională
mm/min mm/min
1……5 1,00 2.00
6… 15 0,80 1,60
16…..30 0,60 1,20
31…..45 0,50 1,00
46…..60 0,40 0,80
61…120 0,30 0,60
121…180 0,20 0,45
peste 180 0,10 0,30
Corelaţia dintre intensitate şi durata ploii torenţiale are formă curbilinie, rezultată din relaţii
folosite în acest scop, cum sunt:
a
i = aTb ; i = ; i = a + bTn (4,6)
(T + b) n
unde a,b, n sunt parametrii climatici specifici.
Dependenţa dintre intensitate şi durata ploii nu se reduce la o singură curbă, ci reprezintă o
familie de curbe cu variaţia intensităţii funcţie de durata cât şi de frecvenţa (sau timpul de revenire)
ploilor. In acest context se obţin curbele intensitate-durată-frecvenţă (IDF), respectiv curbele
intensitate-durată-timp de revenire (IDTR).
-Selecţia ploii după variaţia intensităţii funcţie de aria de răspândire. În tabela 4.3. este redată
aria de răspândire a ploilor torenţiale.
Din datele prezentate rezultă următoarele particularităţi ale intensităţii ploilor torenţiale:
Aria de răspândire a ploilor - Intensitatea ploii torenţiale scade cu creşterea duratei
torenţiale (N.E.Dolgov) acesteia (tabela 4.2).
Tabela 4.3 - Intensitatea ploii torenţiale scade cu creşterea
Intensitatea suprafeţei ei de răspândire teritorială (tabela 4.3).
medie a ploii Suprafaţa de - Ploile torenţiale de mare intensitate acoperă
torenţiale răspândire suprafeţe foarte reduse, cel mult de ordinul a zecilor de
(mm/min) 2
(km ) km2.
2,2……2,0 4………8 Deoarece adeseori ploile torenţiale se succed la
2,0……1,0 8……..25 intervale scurte de timp, separarea lor se poate face şi după:
1,0……0,9 25……. 50 - Criteriul meteorologic, ploile fiind
0,9……0,8 50……. 65 separate de intervale fără precipitaţii de minimum o oră. sau
0,8……0,5 65……350 - Criteriul hidrologic, după care ploile sunt egale cu suma
0,5……0,1 350…..3500 p recipitaţiilor înregistrate în timpul unei viituri.
Lipsa unor înregistrări suficiente, privitoare la ploile torenţiale, nu permite prelucrări statistice
necesare studiilor şi activităţii de proiectare. In acest context, pentru parametrul cantitatea
precipitaţiilor P, care trebuie să fie acoperitor, se recurge la valoarea maximă anuală a precipitaţiilor
în 24 de ore, datorită faptului că la noi în ţară, pentru acest parametru, înregistrările la staţiile şi
posturile meteorologice, sunt mult mai numeroase, mai complete şi mai sigure, decât cele privind
ploile torenţiale.
43
Curba de asigurare stabilită pentru precipitaţiile maxime anuale în 24 ore, poate fi considerată,
în general, acoperitoare faţă de curba de asigurare obţinută pe baza datelor din ploi torenţiale,
deoarece:
-ploile torenţiale fiind de scurtă durată, în decurs de 24 ore pot fi mai multe ploi torenţiale;
-în general, o ploaie torenţială dă o cantitate de precipitaţii cel mult egală cu cea din 24 de ore;
-la mai multe staţii şi posturi pluviometrice, de la noi din ţară, maximele anuale în 24 de ore
depăşesc cantităţile medii multianuale lunare, iar în cazuri excepţionale se apropie de valoarea medie
multianuală a precipitaţiilor anuale.
Din punct de vedere hidrologic şi antierozional precipitaţiile maxime anuale în 24 de ore,
interesează când acestea depăşesc cantitatea de 20 mm, astfel încât să alimenteze bazinul la nivelul
necesar producerii unor viituri. Frecvenţa acestor ploi, la noi în ţară este de circa 10 zile/an în zona de
munte şi de 3…6 zile/an pe litoral şi în zona de câmpie (C.Diaconu,1971).
Retenţia în depresiunile de suprafaţă sau stocajul apei de suprafaţă RD, este cantitatea de
apă acumulată în aceste depresiuni.
Stocajul apei de suprafaţă depinde de topografia terenului dar în special de microtopografia
acestuia, ceea ce ne duce la depresiuni cu suprafaţă mică, respectiv la microdepresiuni existente în
mod natural sau create artificial (de exemplu cele ca urmare a aplicării anumitor tehnici de pregătire a
terenului sau combatere a scurgerii de suprafaţă)
La ploi torenţiale, în microdepresiunile de suprafaţă, cu capacitatea de infiltraţie în sol mică, se
acumulează o cantitate de apă denumită şi capacitate de retenţie de suprafaţă. După încetarea ploii,
apa înmagazinată în microdepresiuni se infiltrează în sol, care este folosită de vegetaţie, iar o parte se
evaporează, astfel încât microdepresiunile de suprafaţă sunt mici rezervoare de apă temporare.
46
Valorile capacităţii de retenţie în microdepresiunile de suprafaţă variază între 0,5 şi 1,0 l/m2, în
funcţie de dimensiunile, distribuţia pe suprafaţă şi gradul de impermiabilitate al microdepresiunilor, şi
în secundar de caracteristicile ploii.
Retenţia superficială Z reprezintă suma dintre intercepţia în coronament IC., retenţia în litieră
RL şi retenţia în microdepresiunile de suprafaţă RD.
Z = IC + RL + RD (4.9)
unde a = coeficient diferenţiat pe categorii hidrologice de arborete (tabela 4.7) , H (mm) = înălţimea
stratului de precipitaţii
Valoarea coeficientului a
Tabela 4.7
Categorie şi
A B2 B1 C1 C2,B2 C3,D1 D2 D3
subcategorie
Coeficientul a 6,5 5,5 5,0 4,5 4,0 3,0 2.0 1,0
48
Cate- Sub- Elementele care determină eficienta hidrologică a arboretului.
goria categoria şi dinamica acesteia, in urma unor intervenţii silviculturale
1 2 3
C1 — Arborele tinere, din clasa I de vârstă, cu reuşita bună (0,7. . . . 1,0), cu starea de masiv
încheiată ; in mod normal arboretele - evoluează în decurs de minim 10 ani, fie în
subcategoria B1 (dacă. sunt situate pe staţiuni de productivitate superioară sau mijlocie),
fie în subcategoria B3 (C2) pe staţiuni slab productive.
C2 — Arborete cu reuşita regenerărilor sub 70% in urma tăierilor în benzi sau definitive, care
necesită completări şi care vor (rece in subcategoria C1 — după completarea regenerării
(sau plantaţiei).
C3 — Arborete situate Ia limita altitudinală a vegetaţiei sau rarişti situate pe staţiuni slab
productive, care, nemaiputând Ii influenţate
in vederea creşterii rolului hidrologic, rămân in situaţia actuală.
D Eficienţă hidrologică scăzută : suprafeţe cuprinse in fond forestier, care se definesc după
destinaţia lor astfel :
D1 — Suprafeţe afectate împăduririlor (clasă de regenerare), ocupate de poieni, de culturi de
arbuşti fructiferi, de pepiniere sau plantaje, care, dacă se plantează, evoluează spre
subcategoria C1
D2 — Suprafeţe ocupate de drumuri şi talveguri, care se menţin în situaţia actuală, sau de
pornituri de teren care in urma lucrărilor de ameliorare pol evolua spre subcategoria D1.
D3 — Suprafeţe total neproductive, ocupate de stâncării fără vegetaţie forestieră, care nu pot
fi influenţate in .vederea creşterii rolului lor hidrologic.
Infiltraţia în sol constă în transferul apei de la suprafaţa solului în interiorul acestuia, sub
acţiunea gravitaţiei şi capilarităţii.
Infiltraţia gravitaţională este specifică solurilor cu textură mijlocie, mare şi structură granulară,
cu interstiţii mari între agregatele de sol, iar infiltraţia capilară are loc în solurile cu textură foarte fină
şi structură compactă.
In procesul de infiltraţie se distinge:
-Regimul de infiltraţie sau capacitatea de infiltraţie (sau viteza de infiltraţie, rata de infiltraţie,
infiltrabilitatea) i(t) (mm/h) care reprezintă fluxul de apă penetrant în sol. Regimul de infiltraţie
depinde în primul rând de regimul de alimentaţie cu apă şi de proprietăţile solului.
Rata (cuantumul) de infiltraţie este maxim la începutul ploii, după care descreşte rapid şi tinde
spre o valoare asimptotic constantă (fig.4.6)
Dintre funcţiile de infiltraţie utilizate, funcţia de tip hiperbolic a lui Horton este :
i (t ) = i f + (i0 − i f )e − kt (4.12)
49
unde i(t) (cm/s) = capacitatea de infiltraţie corespunzător lui t ; i0 (cm/s) = capacitatea de infiltraţie
iniţială ; if (cm/s) = capacitatea de infiltraţie finală ; k (min-1) = parametru funcţie de natura solului ; t
= timpul scurs de la începutul ploii
- Infiltraţia cumulată I(t) (mm) este volumul total de apă (grosimea lamei de apă ) infiltrată în
timpul t (fig.4.6) este dată de relaţia :
i0 − i f
I (t ) = ∫ i (t ).dt = i f .t +
t
0 k
(1 − e −kt ) (4.13)
In figura (4.7) sunt redate curbele infiltraţiei cumulate (totale) funcţie de durata ploii şi
categorii de terenuri.
50
Fig.4.7. Curbele infiltraţiei cumulate funcţie de durata ploii şi categorii de terenuri
(Prelucrare după E.V.Boldakov)
SC = P – Z – I (4.18)
care reprezintă efectiv ploaia netă respectiv fracţiunea din ploaia torenţială brută care participă
totalmente la scurgerea de suprafaţă.
Cu relaţia (4.18) se determină în mod direct scurgerea de suprafaţă.
O modalitatea indirectă de determinare a scurgerii este cea prin utilizarea coeficientului de
scurgere.
Din multitudinea de parametri şi factori care s-au evidenţiat, de care depinde scurgerea de
suprafaţă, este foarte importantă selectarea celor factori cu influenţă semnificativă asupra scurgerii.
Cercetările au relevat, că scurgerea de suprafaţă este cea mai activă în bazinele cu substrate
marno argiloase, soluri cu textură grea, care sunt tasate, suprafaţa fiind nudă sau foarte slab protejată.
La polul opus fiind terenurile cu depozite de pietrişuri şi nisipuri, soluri cu textură uşoară, afânate,
permeabile, cu înveliş vegetal compact şi bine întreţinut.
51
s
Panta terenului este un parametru foarte important al scurgerii de suprafaţă. Cercetările
efectuate în Vrancea ( R.Gaspar ş.a.1982) privind influenţa pantei în corelaţie cu folosinţa terenului şi
gradul de eroziune au dus la următoare concluzii:
-În pădure, pe roci greu permeabile, pe versanţi cu panta de 50%, scurgerea a fost de două ori
mai redusă ca pe cele cu panta de 100%.
-Pe solurile în pantă bine înierbate, cu gradul 1-2 de eroziune, scurgerea a fost de 5-20 ori mai
mică decât pe solurile slab înierbate cu gradul 4-5 de eroziune.
-In pădure pe roci greu permeabile, scurgerea a fost de 6-20 ori mai mică decât pe terenul nud
-Reducerea gradului de împădurire, cu creşterea clasei de regenerare (peste 20%) şi cu
micşorarea consistenţei pădurii (sub 0,6) duce la creştere semnificativă. a scurgerii respectiv a
debitelor lichide maxime (fig.4.8)
Sc P Z I
c= = − − = 1 − cZ − cI (4.19)
P P P P
52
Fig.4.9. Coeficientul retenţiei cZ
(N.Lazăr,I.Clinciu,1987) Fig.4.10. Coeficientul infiltraţiei cI
(N.Lazăr,I.Clinciu,1987)
53
4.5. DEBITUL LICHID MAXIM DE SCURGERE.
- Funcţia de producţie care permite determinarea hietogramei ploii brute şi ploii nete.
-Funcţia de transfer care permite determinarea hidrografului scurgerii, care reprezintă variaţia
debitului în funcţie de timp rezultat din ploaia netă. Forma hidrografului scurgerii este în general o
curbă clopot asimetrică.
La transferul de la hietograma ploi la hidrograful scurgerii intervin toate caracteristicile
meteorologice, fizice şi hidrologice ale bazinului versant considerat.
Determinarea unei relaţii analitice riguroase între precipitaţii şi debit este foarte dificilă.
Durata scurgerii Ts diferă de durata ploii brute T , cât şi durata ploii nete Te.
Scurgerea începe după un interval de timp de la declanşarea ploii torenţiale şi mai continuă un
timp după oprirea acesteia.
Suprafaţa cuprinsă între curba hidrografului şi abscisă reprezintă volumul scurgerii respectiv
volumul ploii nete.
54
4.5.2. DEBIT MAXIM. PROBABILITATEA DE DEPĂŞIRE A DEBITULUI
MAXIM.
unde Kp% este un coeficient corespunzător probabilităţii de depăşire p% şi este redat în tabela
4.10
. Valorile coeficientului Kp% (după Kriţkii – Menkel)
Tabela 4.10
p% 0,1 0,2 0,3 0,5 1,0 2,0 3,0 5,0 10,0
Kp% 1,89 1,61 1,41 1,23 1,00 0,78 0,68 0,57 0,42
Ploile reale, aşa cum sunt în natură, au o structură foarte neregulată, aşa încât se recurge la
modele matematice denumite ploi de calcul.
55
Ploaia de calcul se caracterizează în general prin creşterea stratului de precipitaţii (de o
anumită frecvenţă) în raport cu durata ei, după o curbă parabolică, dar printr-o reducere în timp a
intensităţii, după o curbă hiperbolică.
Parametrii ploii de calcul sunt:
- Înălţimea stratului de precipitaţii P (mm) având o anumită probabilitate p%
- Durata ploii de aceiaşi probabiltate T (min).
- Intensitatea medie a ploii ip% (mm/min) de probabilitate p%.
Metodele de determinare a parametrilor ploii de calcul se pot grupa în două categorii:
- Metode ale statisticii matematice, care au la bază înregistrări pluviometrice complete pe o
perioadă suficient de lungă.
- Metode şi procedee specifice a datelor din zona în care se integrează bazinul hidrografic, când
lipsesc înregistrările necesare şi suficiente din punct de vedere statistic.
Insuficienţa înregistrărilor directe privind ploile torenţiale în bazinele hidrografice torenţiale
mici, a dus la utilizarea procedeelor care iau în considerare precipitaţiile maxime anuale în 24 ore, care
sunt mai numeroase şi mai complete, şi aşa cum s-a arătat ele sun acoperitoare.
În acest context, procedeul elaborat de Maria Platagea 1974 pentru determinarea parametrilor
ploii de calcul, are al bază fondul de date acumulate în România privind ploile maxime anuale în 24
ore, care au fost folosite pentru determinarea parametrilor principali ai curbelor de distribuţie a
probabilităţii stratului de precipitaţii (media, coeficientul de variaţie şi coeficientul de asimetrie),
stabilind înălţimile statului de precipitaţii la asigurările de 0,1%, 0,5%, 1.0%, 5,0%, 10,0%, şi 20,0%.
Şirurile precipitaţiilor maxime anuale în 24 ore au fost unificate în limitele a 22 zone pluviale
(fig.4.12), zona de munte (M1…M5), zona de deal (D1..D12), şi zona de câmpie (C1…C5).
56
Intensitatea medie a ploii de calcul, i = P/T (mm/min),având durata T (min)
pe zone pluviale (fig.4.12), la probabilitatea de 1%
(Prelucrare după M.Platagea de R.Gaspar 1978)
Tabela 4.11
Durata ploii T (min)
Zona pluvială
10 20 30 60 80 100 200
0 1 2 3 4 5 6 7
M1 2,50 1,80 1,46 1,04 0,82 0,68 0,39
M2 2,81 2,04 1,61 1,17 0,99 0,84 0,50
M3 2,84 2,01 1,66 1,16 0,93 0,77 0,43
M4 2,83 1,98 1,62 1,09 0,88 0,72 0,42
M5 2,55 1,80 1,45 1,04 0,81 0,68 0,3 7
D1 2,97 2,00 1,59 1,06 0,84 0,70 0,42
D2 3,33 2,22 1,71 1,11 0,88 0,75 0,41
D3 2,48 1,64 1,29 0,86 0,67 0,56 0,33
D4 2,53 1,66 1,30 0,86 0,67 0,57 0,33
D5 2,81 1,84 1,46 0,90 0,75 0,64 0,37
D6 3,00 2,00 1,59 1,04 0,81 0,68 0,39
D7 3,33 2,19 1,70 1,11 0,87 0,72 0,40
D8 3,36 2,16 1,68 1,12 0,87 0,75 0,43
D9 3,26 2,19 1,71 1,13 0,88 0,75 0,43
D10 3,30 2,21 1,69 1 ,10 0,87 0,74 0,41
D11 3,36 2,09 1,63 1,03 0,81 0,69 0,37
D12 3,60 2,29 1,82 1,22 0,96 0,79 0,43
C1 5,41 2,10 1,63 1,04 0,82 0,67 0,38
C2 3,40 2,13 1,63 1,03 0,81 0,67 0,38
C3 3,76 2,29 1,77 1,11 0,88 0,74 0,42
C4 3,84 2,34 1,80 1.12 0,89 0,75 0,43
C5 3,75 2,29 1,78 1,12 0,87 0,74 0,42
Datele din tabela (4.11) transpuse în grafice, facilitează determinarea intensităţii medii i1%.
Rezultă din nou că intensitatea ploii scade cu creşterea duratei ploii, iar înălţimea
precipitaţiilor pentru o ploaie de o anumită durată scade cu creşterea probabilităţii p%.
Alte metodele de determinare a parametrilor ploii de calcul:
- Metoda statistică temporală spaţială pentru calculul ploilor maxime C. Diaconu 1990
- Metoda grafo-analitică Al. Apostol 1958-1967.
- STAS-9470-73.
- Metoda elaborată de Gh. Platagea pe baza formulei lui Alexeev
Formula raţională de calcul a debitului maxim este cunoscută din literatura de specialitate
americană şi cea engleză încă din secolul al XIX-lea (T.J. Kuickling 1889).
Această formulă se aplică în activitatea de proiectare.
Raţionalitatea a acestei formule rezultă din structura derivată a definiţiei debitului:
W P
Q= = c. .S = c.i.S (4.22)
T T
unde: Q = debitul de lichid; W = c.P.S = volumul de apă scurs; T = durata ploii;
c = coeficientul de scurgere; P = cantitatea de precipitaţii; i = P/T = intensitatea ploii;
S = suprafaţa aferentă secţiunii de calcul.
Ipoteza fundamentală admisă în formula raţională este : Intr-un bazin dat şi o ploaie de
asigurare dată, debitul maxim corespunde ploii a cărei durată T este egală cu timpul de concentrare a
scurgerii în bazin TC (T = TC).
Timpul de concentrare a scurgerii în bazin TC este timpul necesar curentului de apă pentru a
parcurge distanţa dintre punctul cel mai îndepărtat hidrologic şi secţiunea de calcul considerată.
Timpul de concentrare a scurgerii, conform relaţiei lui Kirpich este:
TC = 0,0078.K0,77 (minute) (4.23)
L
unde K = 3,28. (4.24)
I
iar L (m) = lungimea celui mai lung parcurs; I = panta celui mai lung parcurs, considerat din punct de
vedere hidrologic.
Timpul de concentrare a scurgerii TC, conform normelor, este dat de relaţia:
L L
TC = 0,5 0v,5 + K 0a,5 (minute) (4.25)
Ib Ia
unde Lv (m) = lungimea medie a versanţilor din bazin ; Ib (tangenta) = panta medie a bazinului;
La(m) = lungimea albiei principale; Ia (tangenta) = panta medie a albiei principale; K = coeficient care
depinde de rugozitatea albiei:
K = 0,00167 pentru albii neînierbate
K = 0,00278 pentru albii înierbate
Pentru probabilitatea de depăşire de 1%, formala raţională are forma:
Qmax.1% = 0,167.c.i1%.S (4.26)
unde: Qmax.1% (m3/s) = debitul maxim de referinţă; c = coeficientul mediu de scurgere
i1%(mm/min) = intensitatea medie a ploii de calcul (considerând T = TC), S (ha) = suprafaţa bazinului.
Formula raţională este folosită în ţara noastră, în trei variante, pentru o suprafaţa a bazinului:
până la 5000 ha, până la 2000 ha şi până la 1000 ha.
Dacă în formula raţională (4.26) se consideră coeficientul de scurgere c = 1, rezultă:
Qe1% = 0,167.i1%.S (4.27)
în care debitul maxim Qe1% corespunde unui bazin ipotetic cu subtratul litologic impermeabil
(I=0),lipsit de sol, înveliş vegetal şi mcrodepresiuni (Z=0) la suprafaţa sa.
Acest bazin ipotetic se numeşte bazin torenţial morfo-etalon, iar debitul pe care îl propagă se
numeşte debitul maxim de viitură morfo-etalon (I.Clinciu 1983).
Distribuţiile experimentale ale debitului maxim morfo-etalon, urmează legea de disribuţie
normal logaritmică, iar corelaţia dintre acest debit, exprimat ca valoare specifică:
Q
qe,1% = e ,1% (m3/s.ha) ; Qe,1% = S,qe,1% (m3/s) (4.28)
S
pe de o parte, şi ordinul hidrografic în sistem Strahler şi respectiv suprafaţa bazinului pe de altă parte
este foarte strânsă (I.Clinciu 1983).
Din relaţiile (4.27) şi (4,28) rezultă că debitul maxim pentru un bazin real este dat de formula:
Qmax.1% = c.Qe.1% = c.S.qe,1% (4.29)
58
relaţie ce facilitează utilizarea diagramelor morfo-etalon pentru determinarea expeditivă a debitului
maxim de viitură.
Diagramele morfo-etalon sunt aplicabile în bazinele hidrografice mici S < 1000 ha, care sunt
situate în regiunea de munte a României (zonele pluviale M1…M5 din raionarea M.Platagea 1973) ,
fiind extinse din punct de vedere hidrologic în arealul şisturilor cristaline. Pot fi folosite şi în cazul
bazinelor dezvoltate în roci sedimentare (substarte de fliş alcătuite din calcare, gresii, conglomerate,
marne)
59
4.5.4.3.2. Metoda suprafeţei active (R.Gaspar)
Prin suprafaţă activă se înţelege aria Sa din bazinul de suprafaţă S delimitată de două
linii izocrone decalate între ele printr-un interval de timp egal cu durata eficace a ploii.
Linia izocronă în bazin este locul geometric al punctelor situate pe versanţi sau
reţeaua hidrografică, de la care este necesar acela;i timp de scurgere până la profilul de
control al bazinului.
Sa = K.S (4.31)
Debitul cel mai mare al viiturilor generate de ploile având probabilitatea p%, dar
diverse durate t, respectiv Qmax.p%, corespunde în acea ploaie (respectiv durata eficace) la care
produsul dintre suprafaţa activă Sa şi intensitatea ploii nete in este maxim (rerspectiv Qmax =
Sa.inmax). Debitul maxim se determină prin încercări la mai multe durate ale ploii de calcul.
Qmax.p% = 0,167.S.K.inp%. (m3/s) (4.32)
unde: S (ha) = suprafaţa bazinului
K ≤ 1 =coeficientul suprafeţei active
K = m1-m ; m =te/tc : (4.33)
inp% = hn/te (mm/min)= intensitatea netă a ploii de calcul la asigurarea de p%
hn (mm) = stratul net de precipitaţii
te (min) = durata eficace a ploii
tc (min) = timpul de concentrare a scurgerii la ploaia netă dată
tc=tv+tan+tar (4.34)
tv (min) = timpul de scurgere pe versantul mediu
L
tv = 0,50 v (4.35)
Is
tan (min) = timpul de scurgere pe talvegul principal (sector) neamenajat
unde Lv (m)= lungimea medie a versantului, Is= panta medie a bazinului
L
tan = 1,67 an (4.36)
I an
unde Lan(m)=lungimea sectorului de talveg neamenajat, Ian=panta medie aferentă
tar(min)= timpul de scurgere pe sectorul regularizat (amenajat)
60
Lar
tar = 0,0008 (4.37)
I ar
unde Lar (m)=lungimea sectorului de talveg regularizat, Iar = panta medie aferentă.
Se consideră că:
- intensitatea ploii de calcul este constantă;
- ploaia acoperă integral bazinul hidrografic;
aşa încât debitul din fiecare USH creşte de la valoarea zero la o valoare maximă şi se menţine constant
un anumit interval de timp, funcţie de durata ploii T, de caracteristicile bazinului, etc.
61
Fig.4.15. Hidrografele elementare de scurgere.
Admiţând că atât creşterea şi descreşterea debitului este o linie dreaptă, curba de variaţie a
debitului, respectiv hidrograful elementar al scurgerii din unitatea considerată este un trapez isoscel
ABC’D’ , laturile AB şi C’D’ au aceiaşi pantă (fig.4.15 a).
Trapezul isoscel se poate transforma într-un paralelogram ABCD (fig.4.15 b) de suprafaţă
echivalentă, respectiv acelaşi volum de apă scurs, denumit paralelogram de scurgere.
Deoarece timpii de concentrare a scurgerii sunt diferiţi de la o unitate hidrologică la alta,
paralelogramele sunt decalate între ele (fig.4.15,c) unde tl = timpul cel mai lung de scurgere, iar ts =
timpul cel mai scurt de scurgere.
Hidrograful de scurgere (viitură) şi debitul maxim, se obţine pe cale grafică (fig.4.15).
segmentele verticale din interiorul paralelogramelor reprezintă debite, care se cumulează şi se
raportează în dreptul valorilor adoptate pe abscisă, care pot fi luate din 5 în 5 minute sau 10 în 10
minute,etc.
Eroziunea specifică este cuantumul eroziunii (t) la unitatea de suprafaţă (ha) pentru eroziunea
de suprafaţă pe versanţi, respectiv pentru unitatea de lungime (km) pentru eroziunea în adâncime pe
reţeaua hidrografică, aferentă unui interval de timp definit (an).
Turbiditatea sau gradul de încărcare a apei este cantitatea de materiale solide conţinute în
unitatea de volum a apei (faza solidă).
62
Cercetările efectuate în perimetrul experimental Sărăcineşti din bazinul râului Olt, pe parcele
elementare de 500…2500 m2, cu soluri formate pe şisturi cristaline, cu textură nisipo-lutoasă, au dus la
următoarele valori medii ale eroziunii specifice pe versanţi (R.Gaspar ş.a.1982):
- pădure de pin, cu consistenţă plină, pe teren cu pantă 50%........0,05 t/an.ha
- pădure de fag, cu consistenţă plină pe teren cu pantă 100%.......0,15 t/an.ha
- pădure de salcâm, cu consistenţă 0,6, pe teren cu eroziune
de gradul 3,pe teren cu panta 70%. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0,20 «
- păşune pe teren cu panta 60% . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 0,39 «
Turbiditatea, în condiţiile de mai sus, s-a situat în general între 4 g/l şi 15 g/l, valoarea maximă
fiind de 25 g/l într-o pădure degradată de salcâm.
Cercetările efectuate în perimetrul Nereju-Vrancea, pe parcele de scurgere de 70 …130 m2,
situate pe soluri cu textură de la luto-argiloasă până la argiloasă, formate pe substrate petrografice din
marne, argile şi gresii, au dus la următoarele rezultate (R.Gaspar, C.Cristescu, 1987):
Parte din materialele erodate pe versanţi nu ajung în albiile colectoare, ele fiind antrenate şi
depuse în interiorul bazinelor versant, sau la marginile inferioare ale acestora.
Rezultă că debitul solid este format numai de aluviunile ieşite din aria lor de formare
Coeficientul de efluenţă este raportul dintre cantitatea de materiale evacuată din bazinul de
formare (debitul de aluviuni W t/an sau m3/an) şi cantitatea totală de materiale erodate în bazinul
respectiv ( E t/an sau m3/an);
W
Cef = (4.39)
E
Cantitatea de materiale erodate, debitul de aluviuni şi coeficientul de efluenţă se diferenţiază
după mecanismele eroziunii. Pentru teritoriul României situaţia este redată în tabela 4.13 (M.Moţoc
1984).
Valorile coeficientului de efluenţă
(M.Moţoc1984)
Tabela 4.13
E W Cef
Tipuri de eroziune mil.t/an mil.t/an
Eroziune de suprafaţă 61,8 16,1 0,26
Eroziune în adâncime 29,8 13,8 0,46
Deplasări în masă 15,0 5,2 0,35
Eroziune în adâncime şi alunecări în zone
forestiere 6,8 2,7 0,40
Eroziune de albie şi surpări de maluri 12,6 6,8 0,54
Total 126,0 44,6 0,354
63
Rezultă că din denudaţia totală de 126,0 milioane t/an, 81,4 milioane t/an de materiale erodate
rămân în cadrul bazinelor de versant.
Aluviunile transportate de apă se depun în albii în două situaţii: când forţa de antrenare a
aluviunilor devine zero, sau când albiile sunt barate de lucrări hidrotehnice transversale.
Formarea aterisamentelor în bieful amonte al lucrărilor hidrotehnice transversale depinde de:
geometria în plan şi spaţiu a sectoarelor de albie; localizarea surselor de aluviuni; volumul aluviunilor
transportate; granulometria aluviunilor; permeabilitatea lucrărilor transversale; succesiunea lucrărilor
transversale în sistemul hidrotehnic; etc.
Studiile efectuate (R.Gaspar 1969,1975) au relevat că procesul de sedimentare al aluviunilor în
bieful amonte, trece prin trei stadii principale:
- Primul stadiu- începe chiar în momentul execuţiei lucrărilor transversale,şi se extinde pe
intervalul de timp în care aterisamentul ajunge la nivelul pragului deversorului. La finele acestui
stadiu, depozitul din imediata apropiere a barajului are relativ o suprafaţă orizontală, iar din punct de
vedere morfologic şi granulometric se pot distinge două zone:
- o zonă care corespunde lungimii lacului de acumulare format în timpul viiturilor, constituită
cu precădere din aluviuni fine:
- o zonă formată în principal din aluviuni grosiere şi care se întinde până la coada
aterisamentului.
- Al doilea stadiu rezultat în urma viiturilor ulterioare, când se majorează procentul de aluviuni
grosiere în prim zonă, iar sedimentele se caracterizeză prin creşterea pantei şi atenuarea diferenţierii
granulometrice dintre cele două zone.
- Al treilea stadiu denumit şi stadiul de maturizare, în care linia superioară a aterisamentului
tinde câtre o pantă continuă,,iar stratul superficial de aluviuni evoluează către o compoziţie
granulometrică foarte asemănătoare cu cea a depozitelor formate în mod natural pe albie.
Studiile efectuate în bazinul hidrografic Sebeş, la 30 de bazine hidrografice torenţiale, au
confirmat transformările morfologiei şi granulometriei aterisamentului în primele două stadii,
determinată de trecerea gradată de la o pantă mai redusă în zona de lângă baraj la o pantă mai
accentuată în zona de racordare cu talvegul natural al albiei. Datele experimentale stabilite la peste 70
de baraje complet aterisate au dus la stabilirea relaţiei pentru curba de aterisare din figura (4.17)
(N.Lazăr1984):
64
0 ,8
⎛l ⎞
h = ΔH ⎜⎜ at ⎟⎟ (4.40)
⎝ Lat ⎠
De asemeni s-a constatat că în general,capacitatea de retenţie la baraje nu s-a realizat într-un
ritm constant de timp. Expresia dinamicii procesului de aterisare este astfel exprimat de relaţia
(N.Lazăr 1984):
0 ,8
⎛t⎞
Vrt = Vr ⎜ ⎟ (4.41)
⎝T ⎠
unde Vrt (m3) = volumul de aluviuni depuse în aterisament după t ani de la execuţia
lucrării (t < T)
Vr (m3) = volumul total aterisat
T (ani) = durata totală de aterisare
Indicii specifici ai aterisării s-au situat astfel:
0,03…4,6 m3/an.ha – în cazul raportării la suprafaţă:
1,00…229 m3/an.km- în cazul reportării la lungimea reţelei hidrografice;
7,00…212 m3/an.km- în cazul luării în considerare numai suprafaţa efectiv
degradată din cuprinsul reţelei hidrografice.
65
n
S i + S i +1
Wr, = ∑ li ,i +1 (4.43)
1 2
Coeficientul de retenţie al aluviunilor sau indicele specific de retenţie Cr este raportul dintre
volumul de aluviuni reţinut în aterisamente Wr şi volumul de aluviuni transportate W:
W
Cr = r (4.44)
W
Din cercetările efectuate acest coeficient a variat de la 0,3 la 0,5 în bazinele pilot din zona
Vranciei (Hanganu, Hurjui, Monteoru) până la 0,6 în bazinul pilot Sărărcineşti.
Dacă notăm cu Wb capacitatea de retenţie în bieful amonte pentru toate lucrările
transversale de pe albie(retenţia directă), raportul dintre această capacitate şi volumul de aluviuni
reţinut în aterisamente Wr ne dă numărul de ani N, respectiv intervalul de timp necesar colmatării
totale cu aterisamente a biefurilor amonte:
W Wb
N= b = (4.45)
Wr Cr .W
În cazul versanţilor această metodă este bazată pe indicii de eroziune specifică. Aceşti indici se
pot obţine prin măsurători directe pe parcele hidrologic elementare,care pot fi extrapolaţi la scara
bazinelor situate în condiţii fizico-geografice identice sau asemănătoare.
Această metodă este aplicabilă în bazinele hidrografice mici (sub 200 ha), acoperite în principal
cu păduri şi pajişti, cu pantă medie a versanţilor peste 10%, cu precipitaţii medii de 600 – 1200 mm, în
care predomină transportul de aluviuni grosiere.:
Metoda poate servi pentru:
- determinarea potenţialului de torenţialitate în bazinele hidrografice mici;
66
- dimensionarea capacităţii de retenţie care trebuie să fie asigurată de baraje într-un interval de
timp (retenţia directă);
- estimarea eficienţei hidrologice şi antierozionale a lucrărilor de amenajare proiectate, înainte
şi după execuţia acestora.
Metoda prognozează separat volumul de aluviuni antrenate de scurgerea pe versanţi şi separat
volumul de aluviuni antrenat de scurgerea concentrată din albii şi malurile aferente. Capacitatea de
furnizarea aluviunilor se aproximează prin intermediul eroziunii specifice stabilite mai întâi pentru
condiţiile etalon, precizate de autori,apoi pentru condiţiile reale din bazin. Trecerea de la eroziunea
specifică reală la transportul de aluviuni se face cu ajutorul coeficientului de efluenţă.
Metoda cartează sursele de aluviuni separat pentru versanţi şi separat pentru reţeaua
hidrografică.
Volumul mediu anual de aluviuni provenite din albii şi malurile aferente Wa (m3/an) se determină cu
relaţia:
0 ,1 0 ,15 0,5
⎛L ⎞ ⎛I ⎞ ⎛i ⎞
Wa = 0,0175.H .S 0,5
.⎜⎜ v ⎟⎟ .⎜⎜ a ⎟⎟ . f .∑ L.q a .C.⎜⎜ a ⎟⎟ (m3/an)
0 ,125
(4.48)
⎝ La ⎠ ⎝ I v ⎠ ⎝ is ⎠
în care: f = coeficient stabilit de autori în funcţie de clasa texturală a substratului,
corelată cu erodabilitatea terenurilor de pe reţea (albii şi maluri) şi cu coeficientul de
scurgere mediu pe bazin
L (km)=lungimea fiecărei ramificaţii,sau după caz a fiecărui sector de albie
67
Eroziunea specifică etalon a terenurilor de pe versanţi (Qv) şi retenţia superficială la ploi de
lungă durată (Z), medii, pe categorii de teren (R. Gaspar, 1985).
Tabela 4.14
I. Eroziune pe versanţi stabili
Nr. qv Z
Categoria de teren 3
m /an ha
crt. (mm)
1 Teren nud, fără vegetaţie, neproductiv 45,0 1
2 Teren arabil, cultivat cu porumb şi alte prăsitoare, în rotaţie cu 20,0 3
culturi de păioase şi leguminoase, după panta maximă
3 Teren arabil, cultivat cu cereale păioase, în rotaţie cu leguminoase şi 12,0 3
cu prăsitoare, după panta maximă
4 Vatră de sat (20 % construcţii şi drumuri, 80 % teren arabil) 10,0 4
5 Vie pe teren mobilizat 30,0 3
6 Vie pe terase cu taluzul aval înierbat 7,0 5
7 Livadă pe teren mobilizat 25,0 4
8 Livadă pe terase cu taluzul aval înierbat 6,0 5
9 Păşune foarte degradată (grad de acoperire 0,3 - 0,4) pe sol erodat şi 15,0 3
compactat. Cărări dese şi rupturi de teren
10 Păşune degradată (grad de acoperire 0,5 -0,6) pe soi erodat şi 6,5 3
compactat. Cărări rare
11 Păşune de calitate mijlocie (grad de acoperire 0,7). Fără cărări 1.2 4
evidente
12 Păşune de bună calitate, fâneaţă periodic păşunată (grad de acoperire 0,5 5
minim 0,8)
13 Fâneaţă de foarte bună calitate, nepăşunată, grad de acoperire minim 0,2 6
0,9
14 Teren forestier de pe care pădurea a fost recent exploatată, 2,0 7
acoperit de plantaţie tânără, seminţiş naturai şi ierburi
15 Pădure în stadiul de nuieliş - prăjiniş (diametrul între 5 şi 0,8 8
10 cm) având consistenţa 0,6. Litiera groasă de 2 cm.
Ierburi pe restul suprafeţei
16 Idem, consistenţa 0,8 0,4 12
17 Idem, consistenţa 1,0 0,2 14
18 Pădure în stadiul de păriş - codrişor - codru (diametrul peste 20 cm) 0,5 12
având consistenţa 0,6. Litiera groasă de 3 cm. Ierburi pe restul
suprafeţei.
19 Idem, consistenţa 0,8 0,2 15
20 Idem, consistenţa 1,0 0,1 17
21 Stâncă puţin dezagregată 0,02 1
22 Stâncă cu dezagregări pronunţate 0,05 1
II. Terenuri neafectate de eroziune
23 Terenuri orizontale (platouri, terase) 0,0 2
68
Observaţii:
♦ Condiţiile eşantion sunt: precipitaţii medii anuale, H = 800 mm (minim 2/3 sub formă de ploi); panta
versanţilor, lv = 30 %; lungimea medie a versanţilor, U = 200 m; sol cu textură lutoasă, moderat erodat (k
=0,23), în zona forestieră a României.
♦ Suprafaţa cumulată a terenurilor din categoriile 1 ... 23 trebuie să fie egală cu suprafaţa versanţilor (Fv).
♦ In căzui unor foiosinţe mixte (păşune împădurită, pădure rară pe păşune degradată etc.) se interpolează
în raport cu suprafeţele pe care le deţin categoriile respective de teren.
♦ La o variaţie a grosimii litierei de 1 cm corespunde o variaţie a retenţiei Z de 0,6 mm la foioase şi de 1
mm la răşinoase
♦ Terenurile în alunecare se iau în consideraţie de două ori (conform nr. 1 ... 22 şi respectiv 24 ... 26).
69
Coeficientul f în funcţie de clasa texturală a substratului corelată cu erodabilitatea terenului de
pe reţea (albii şi maluri) şi cu coeficientul de scurgere mediu pe bazin (R Gaspar, 1985)
Tabela 4.16
Nr.
Roca de bază f
crt.
1 Nisip necoeziv 1.25
2 Nisip lutos 1,16
3 Lut nisipos; depozite necimentate de nisip şi pietriş 1,08
4 Lut 1.00
5 Lut argilos ; argilă lutoasă 0,93
6 Argilă neconsistentă 0,84
7 Argilă compactă 0,75
70
Note:
♦ Valorile coeficientului c sunt diferenţiate în funcţie de stabilitatea, duritatea, coeziunea şi consolidarea (prin
vegetaţie sau prin lucrări de construcţii) a terenurilor respective.
♦ Malurile-versant (malurile constituite de baza versanţilor, având aceeaşi înclinare cu versanţii) şi care sunt
stabilizate şi consolidate, se iau în considerare până la cota de 2,0 m deasupra talvegului. Malurile instabile
(afectate de eroziuni, surpări şi alunecări) se iau în considerare pe toată înălţimea lor. Frontul alunecării de
versant se ia în considerare până ia iinia
medie a marginii superioare a malurilor.
♦ Pentru terenurile mozaicate (aparţinând la două sau mai multe categorii) coeficientul c se stabileşte
calculând valoarea sa medie în raport cu suprafaţa categoriilor respective de teren.
71
-pentru B≤1 în diagramă se ia valoarea B = 1,0 m.
-pentru B>1 lăţimea de calcul rezultă din relaţia:
S + St
B= a (4.49)
2L
în care Sa = suprafaţa patului albiei şi a malurilor în plan orizontal.
sSt = suprafaţa patului albiei şi a malurilor după taluz.
Coefi- Capacitatea medie de retenţie a barajelor de pe vale, Ao, în mii m3, la panta nulă a
cientul aterisamentului
1 5 20 1 5 20 1 5 20
Ao 0,30 0,35 0,45 0,35 0,40 0,50 0,40 0,45 0,55
Bo 0,35 0,45 0,55 0,60 0,65 0,75 0,75 0,80 0,85
Pentru valori intermediare din tabela (4.18), coeficienţii A0 şi B0 se obţin prin interpolare.
Dacă pe albie sunt amplasate n lucrări transversale, se evaluează capacitatea de retenţie a
fiecărei lucrări, apoi se calculează mediile valorilor respective:
W0 = ∑ 0 W1 = ∑ 1
W W
: (4.53)
n n
Dacă nu se asigură retenţia pe perioada de N ani, se amplasează în continuare alte lucrări, sau
se revizuiesc dimensiunile lucrărilor adoptate.
72
4.6.3.5. ALTE FORMULE PENTRU EVALUAREA EROZIUNII ŞI
TRANSPORTULUI DE ALUVIUNI
Valoarea coeficientului a
tabela 4.19
Lungimea medie a versantului 50 100 200 300 400 500
Valoarea coeficientului a 0,7 1,0 1,40 1,70 2.00 2.20
.
Valoarea coeficientulu b
tabela 4.20
Lungimea talvegului
Specificaţie principal -km
1 5 10 20
-Există albii majore şi terase.Versanţii au
partea inferioară în pantă uşoară; albia
prezintă coturi numeroase 0,80 0,65 0,57 0,50
-Nu există albii majore şi terase; Versanţii
au pantă mare în partea inferioară; albia are
coturi numeroase 1,00 0,85 0,77 0,70
-Situaţie intermediară între cele două cazuri
de mai sus 0,90 0.75 0,67 0,60
.
73
Valoarea coeficienţilor A, B
tabela 4.21
Diametrul aluviunilor-cm
Coeficientul φ ≤1 1 < φ ≤ 7 φ >7
A (versanţi) 0,10 0,20 0,40
B (albieii) 0,40 0,60 0,80
E = K.Lm.In.S.C.Cs (4.57)
Qs = k.I1,67.Q1,67 (4.60)
74
4.6.4.GRADUL DE TORENŢIALITATE AL BAZINELOR HIDROGRAFICE
Qmax
K tor = (4.62)
Qetalon
unde: Qmax= debitul generat de o ploaie cu durata de 30 minute şi intensitatea de 2 mm/min într-un
bazin de suprafaţă S. Este recomandabil a se calcula Qmax cu ajutorul unei metode de tip analitic-
genetic.
Qetalon= este dat de o ploaie cu aceiaşi parametri produse într-un bazin etalon, care se obţine
din diagrama din figura (4.18)
W
Kt = m3/an.ha (4.64)
S
unde: W(m3/an) = transportul de aluviuni mediu anual, calculat prin metoda Gaspar-Apostol
S (ha) = suprafaţa bazinului
76
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
4.-Caquot A., Kerisel J.- Tratat de mecanica pământurilor- Ed. Tehnică –Bucureşti-1968
17 –Normativele de proiectare
18 –Revista Pădurilor.
19 –Standarde
77