ARBORI ŞI ARBUŞTI RĂŞINOŞI

FAMILIA GINKGOACEAE
GENUL GINKO L.

Ginkgo biloba L.-Ginkgo, Arborele pagodelor

Areal. Specie exotică, originară din China Orientală, cultivată în afara arealului natural
ca specie ornamentală, prin grădini publice sau în colecţii dendrologice. În Europa a fost
introdusă în jurul anului 1930, în Grădina Botanică din Utrecht (Olanda).

Caractere morfologice. Arbore de mărimea I, atingând dimensiuni de 30-40 m înălţime.

Sistemul de înrădăcinare este pivotant şi foarte puternic dezvoltat.
Tulpina dreaptă, scoarţa cenuşiu-negriciosă cu striaţii mai închise la culoare. La maturitate
ritidomul devine gros, cu crapături largi. Coroana este conic-piramidală în tinereţe cu ramurile
dispuse în verticile neregulate, la maturitate devenind largă cu ramuri divergente.
Se apreciază că arborii masculi au în general un port mai dresat, cu creştere mai verticală
decât arborii femeli.
Lujerii sunt de două tipuri: lujeri lungi (macroblaste) de culoare brun-gălbui, lucitori,
netezi cu muguri alterni, conici, dispuşi perpendicular-patenţi, de 6-8 mm lungime şi lujeri scurţi
(microblase) care sunt solzoşi, cenuşii-negricioşi, cu un mugure terminal.
Frunzele sunt caduce, cu limbul lăţit, de 5-8 cm lungime, sunt în formă de evantai, cu
baza cuneată şi marginea întreagă iar în partea superioară bilobată cu marginea neregulat
denticulară. Sunt pielose, coriace, lung peţiolate, cu nervaţiune paralelă, dichotomică. Pe
macroblaste frunzele sunt dispuse spiralat şi mai lax iar pe microblaste sunt dispuse terminal, în
fascicule de cate 3-5 frunze. Sunt verzi deschis iar toamna înainte de cădere capătă o coloraţie
foarte frumoasă galben-aurie.
Florile sunt unisexuat-dioice, cu flori mascule verzi, sub formă de amenţi cilindrici de 2-3
cm şi grupaţi câte 2-8 pe lujerii scurţi iar florile female pedunculate, cu câte un ovul descoperit,
verziu situat pe o proeminenţă cărnoasă. Înfloreşte în aprilie-mai.
Seminţele sunt drupe false, poartă numele de galbulus, au 2-3 cm lungime, elipsoidale,
pedunculate, verzi la început apoi galbene la maturitate. Acestea sunt acoperite de un înveliş
cărnos care prin strivire degajă un miros neplăcut şi care provine din dezvoltarea tegumentelor
ovulului.

Particularităţi biologice. Longevitatea arborilor este mare, ajungând la peste 1000 ani.
Maturitatea de reproducere este atinsă în jurul vârstei de 20-50 de ani. Maturaţia
Maturarea seminţelor este anuală, prin octombrie, când învelişul cărnos care acoperă sămânţa
devine gălbui şi se inmoaie. Produce conuri multe însă de cele mai multe ori seminţele sunt seci,
formându-se prin partenocarpie.
Creşterea în primul deceniu este înceată dar cu timpul devine destul de accelerată,
înregistrându-se lunigimi ale lujerului principal anual chiar de până la 1 m.
Fertilizarea este necesară 1-2 pe an. Nu este indicată mulcirea cu scoarţă în jurul
trunchiului, se indică menţinerea zonei aerisită.

Cerinţe ecologice. În arealul natural speciei îi sunt caracteristice ţinuturile cu climă

moderată. În culturile din Europa s-a adapatat însă şi în zone mai reci şi mai uscate. Puieţii însă
sunt mai sensibili necesitând protecţie împotriva frigului. Deşi manifestă preferinţe pentru
solurile bogate, afânate, Ginkgo se poate adapta şi pe terenuri compacte, sărace. Este sensibil faţă
de concentraţiile mari de sodiu, se comportă bine în condiţii de poluare urbană. Are temperament
heliofil.
 Vechimea mare a speciei trebuie pusă şi în legătură cu capacitatea sa apreciabilă de
supravieţuire, având foarte puţini dăunători biotici şi abiotici.

Înmulţire. Prin semninţe, se pot semăna imediat în ghivece, în seră sau primăvara în
teren. Pentru cultivaruri se practică înmulţirea prin altoire. Este posibilă şi îmulţirea prin butaşi
sau marcote însă plantele obişnuite au în general creştere neregulată.
Materialul săditor se produce şi se livrează cu balot de pământ.

Utilizare. Arbori impresionanţi prin habitus şi extremi de decorativi prin forma frunzelor
şi coloritul acestora. Pot fi utilizaţi în componenţa spaţiilor vezi sub formă de exemplare solitare,
grupuri sau aliniamnete.
Se recomandă folosirea exemplarelor mascule în amenajări deoarece exemplarele femele
pot displăcea prin mirosul fructelor
Este apreciat în special în grădinile-pădure (woodland gardens), în grădinile asiatice sau
în grădinile contemporane. Nu este cu siguranţă un arbore potrivit pentru micile grădini urbane.
Arborii Ginkgo biloba sunt folosiţi de asemenea pentru bonsaii japonezi. Este un arbore
potrivit pentru problemele dificile de peisagistică şi pe lângă aceasta există cultivare care pot fi
conduse pe spaliere, garduri vii sau pe suporţi.
Ginkgo biloba are de asemenea numeroase întrebuinţări medicinale. Extractele de
Ginkgo îmbunătăţesc funţionarea creierului activând fluxul sanguine cerebral şi periferic,
circulaţia şi oxigenarea.
Lemnul de Ginkgo este moale, uşor şi are proprietăţi de alungare a insectelor

Cultivaruri.
Ginkgo biloba Anny's Dwarf - formă pitică
Ginkgo biloba Autumn Gold – exemplar mascul cu port larg-piramidal, simetric; colorit galben
de toamnă spectaculos
Ginkgo biloba Barabits Nana - formă arbustivă mică, până la 2 m
Ginkgo biloba Beijing Gold - formă arbustivă, până la 4 m, frunze galbene
Ginkgo biloba Bergen op Zoom - port drept până la 4 m înălţime
Ginkgo biloba Chase Manhattan - formă pitică, frunze mici verde-întunecat, compact, ideal
pentru bonsai şi stâncării, 1,5 m înălţime
Ginkgo biloba Chichi (Icho) - frunze mai mici şi un trunchi texturat, scoarţa are proeminenţe
Ginkgo biloba Eastern Star - exemplar femel, produce cantităţi mari de nuci de dimensiuni
considerabile
Ginkgo biloba Elmwood - formă columnară verticală
Ginkgo biloba Epiphylla - exemplar femel, maxim 4 m înălţime, mult mai lat, seminţele se
formează pe plante relativ tinere
Ginkgo biloba Elsie - creştere erectă, exemplar femel
Ginkgo biloba Fairmount - formă subţire, frunze mari, coroană piramidală densă, exemplar
masculin, 15 m înălţime
Ginkgo biloba Fastigiata – formă masculă cu creştere îngustă, fastigiată
Ginkgo biloba Geisha - exemplar femel, ramuri lungi pendule şi foliaj verde închis care devine
galben-lămâi în toamnă, produce cantităţi mari de nuci de mărimi considerabile
Ginkgo biloba Globosa - formă sferică, compactă
Ginkgo biloba Globus - formă de glonţ, frunze mari
Ginkgo biloba Golden globe - ramură terminală plină şi culoare galbenă spectaculară toamna
Arborii au ramurile neobişnuit de dense pentru specia Ginkgo. Exemplarele tinere au coroane
pline care după maturaţie se transformă într-un vârf mare, sferic.
Ginkgo biloba Gresham - ramuri larg răspândite orizontal
Ginkgo biloba Heksenbezem Leiden (Witches broom) - destul de compact, sferic, formă pitică,
ramuri grupate apropiat, până la 3 m
Ginkgo biloba Horizontalis - formă înaltă şi lată, multe ramuri laterale, coroană mare
Ginkgo biloba Jade Butterfly - mănunchiuri de frunziş verde închis, aspect arbustiv, formă de
vază, semi pitic, aproximativ 3 m înălţime
Ginkgo biloba King of Dongting - specie lent crescătoare, frunze foarte mari
Ginkgo biloba Laciniata - frunze foarte adânc divizate
Ginkgo biloba Lakeview - compact, conic până la lat-piramidal, exemplar masculin.
Ginkgo biloba Liberty Splendor - formă larg piramidală cu un trunchi puternic, exemplar femel.
Ginkgo biloba Long March - creştere verticală, exemplarele femele sunt cultivate pentru
recoltele abundente de alune gustoase
Ginkgo biloba Magyar - ramuri uniform simetrice, port erect, piramidal îngust, până la 19 m,
exemplar masculin.
Ginkgo biloba Mariken - mai compact decât 'W.B.', înalt de aproape 90 cm, lat de 2.4 m, ramuri
mai mult sau mai puţin pendule
Ginkgo biloba Mayfield - formă mai îngustă decât Fastigiata, port strâns vertical, ramuri scurte,
9-12 m
Ginkgo biloba Munchkin - port vertical cu numeroase ramuri subţiri, are tendinţa de a avea o
formă bine definită. Frunze foarte dense, pot ajunge la 1,8 m dar au creşteri de aproximativ 10
cm pe an.
Ginkgo biloba Ohasuki - până la 4 metri, frunze mari semirotunde, exemplar femel
Ginkgo biloba Pendula - ramuri mai mult sau mai puţin pendule ("aspect plângător "), lent
crescătoare
Ginkgo biloba Prague or Pragense - specie joasă, formă de umbrelă de soare (parasol)
Ginkgo biloba Princeton Sentry- cultivar foarte cunoscut, lent crescător, frunze mari decorative,
formă verticală conică ce constituie un punct focal, exemplar mascul, 30 m înălţime. Cultivar
îmbunătăţit al speciei Fastigiata.
Ginkgo biloba Rainbow - dungat cu frunze verzi sau galbene, aproximativ 3 m înăţime. Cultivar
îmbunătăţit al speciei Variegata. Îndepărtează frunzele verzi repede.
Ginkgo biloba Santa Cruz - exemplar femel, formă joasă, se răspândeşte uşor, umbeliformă.
Ginkgo biloba Saratoga - ramuri dense, frunze mici galben-verzui, creştere lentă, aspect
globular, exemplar masculin, 10 m iînălţime
Ginkgo biloba Shangri-La - relativ rapid crescător cu o coroană piramidală compactă, 14 m,
exemplar masculin.
Ginkgo biloba Spring Grove - formă pitică, compactă de aproximativ 3 m.
Ginkgo biloba Tremonia – formă mică, piramidală, frunze foarte mari , exemplar femel, 10 m
înălţime
Ginkgo biloba Tubifolia - frunze mai subţiri sub formă de tub, lent crescător, decorativ, ramuri
relativ compacte, aproximativ 3 m.
Ginkgo biloba Umbrella - arbore compact, dens ramificat, polimorfism foliar, frunzele au mărimi
diferite
Ginkgo biloba Variegata - formă arbustivă cu foliaj variegat, unele frunze sunt jumătate verzi
jumătate aurii, unele dungate iar altele cu linii aurii şi verzi, până la 3 metri, exemplar femel.
Temperament de semi-umbră
Ginkgo biloba Windover - formă ovală largă, arbore folosit pentru umbră, 17 m înălţime
Ginkgo biloba W.B. (Witches Broom) – formă pitică, compactă, globulară, frunze verde deschis,
ramuri dens grupate

Bolile şi dăunătorii genului Ginko

Etillea zinckenella-infecteaza fructele.
Agrotis ypsilon-insescta are 2-3 generaţii pe an. Omizile se hrănesc cu rădăcini, iar noaptea cu
părţile superioare ale plantelor. În anumiţi ani omizile apar în masă şi vatamă în zonele inundate
anterior, care atrag femelele pentru pontă în mod deosebit. Combaterea se face cu insecticide.
Gulcula panterinaria-cauzeaza cel mai des moartea puietilor.
Pseudomonas syringae- boala produce două tipuri de simptome. La început apar crăpături şi
ulceraţii pe trunchi şi pe ramuri, mai ales în zonele unde se produc răniri mecanice ca urmare a
tăierilor sau altor tipuri de accidente, pentru ca ulterior ramurile sau arborele întreg să se
veştejească şi apoi să se usuce. Primul tip de simptome (ulceraţiile) apar primăvara, veştejirile şi
pieirile uscăturile apărând mai târziu, spre sfârşitul primăverii-începutul verii.

FAMILIA PINACEAE
GENUL ABIES Mill.

Abies alba Mill. (A. pectinata D.C.) - Brad, Brad alb

Areal. Abies alba ocupă un areal exclusiv european, montan, situându-se între 600-1300
m altitudine (Jura, Vosgi, Alpi, Pirinei, Apenini, Munţii Metalici, Carpaţi, Balcani), areal care ii
asigură o climă răcoroasă (+4+8°C) şi umedă (700-1200 mm). În ţara noastră ocupă circa 5 %
din suprafaţa împădurită (aproximativ 315 mii ha), situându-se pe locul al doilea, după molid.
Zonele de maximă răspândire se situează în Carpaţii Orientali şi în Carpaţii de Curbură. În
Carpaţii Meridionali deţine mai frecvent o poziţie secundară în pădurile de amestec dominate de
fag şi molid. Arealul de cultură al bradului coincide în mare măsură cu arealul său natural. Cu
asigurarea unor condiţii speciale de cultură (semiumbră, sporirea umidităţii atmosferice) bradul
poate fi cultivat în spaţiile verzi din zone mai joase, în afara arealului natural.

Caractere morfologice. Arbore indigen de mărimea I, până la 35-40 m înălţime şi 1-2 m

în diametru. În zonele cu condiţii ecologice optime, arboriipot atinge 50-60 m înălţime şi 3-4 m
diametru. Înrădăcinarea este profundă, pivotantă. Tulpina dreaptă, monopodială, cilindrică cu
scoarţa în tinereţe netedă, cenuşiu-verzuie cu pungi de răşină sub forma unpr umflături. Pe
măsură ce înaintează în vârstă detvoltă un ritidom solzos, subţire, cenuşiu-închis. Coroana este
compactă, piramidală, cu vârful ascuţit în tinereţe, în ”cuib de barză” la vârste înaintate (lujerul
terminal creşte mai puţin decât lujerii laterali).
Lujerii sunt netezi, cenuşii-verzui, scurt păroşi cu mugurii asezaţi în verticile, câte 3-5,
nerăşinoşi, mici şi ovoizi. Lăstarii poartă frunze aciculare cu vârful emarginat sau rotunjit, lungi
de 2-2,5 cm, de culoare verde închis pe partea superioară şi cu două dungi albe de stomate,
paralele pe partea inferioară, dispuse în acelaşi plan pe două rânduri. Spre vârful coroanei apar
dungi de stomate şi pe partea superioară a acelor, iar dispunerea acelor este sub formă de perie.
Frunzele de pe lăstarii superiori sunt mai scurte, mai rigide, cu vârful ascuţit, înţepătoare. Când
cad lasă o cicatrice circulară.
Florile sunt unisexuat-monoice, cele mascule sunt grupate în amenţi galbeni-verziu sau
roşietici, penduli de 1-1,5 cm lungime, cele femele verziu, erecte, concentrate mai mult spre
vârful coroanei. Perioada de înflorire este cuprinsă în intervalul mai-iunie în funcţie de altitudine
şi expoziţie.
Conurile sunt erecte, cilindrice, de 10-20 cm lungime, caduce. Solzii pot să prezinte pete
de răşină, sunt mai laţi şi rotunjiţi spre partea superioară iar către bază se îngustează. Bracteea
evidentă, ieşită din solzi, are vârful acuminat şi este uşor recurbată spre baza conului. Maturarea
conurilor are loc în toamna primului an când solzii se desprind şi cad împreună cu seminţele, pe
lujeri păstrându-se numai axul conurilor.
Seminţele sunt mari (7-9 mm), grele (circa 23.000 la 1 kg), aripate, gălbui brune,
muchiate. Tegumentul seminţelor conţine pungi de răşină astfel că seminţele sunt plăcut
mirositoare dar se degradează uşor iar păstrarea lor este dificilă. Capacitatea germinativă este
scăzută (30-50 %) şi se diminuează rapid.
 Particularităţi biologice. Arborii ating maturitatea în jurul vârstei de 50-70 ani.
Creşterea arborilor este lentă în primii ani, primul verticil de ramuri apare în anul al patrulea.
Creşterea se activează după vârsta de 15-20 ani şi se contiuă susţinut până la vârste înaintate.
Longevitatea arborilor este de 400-500 ani, putând ajunge până la 700 ani.
Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani. Puterea germinativă a seminţelor este relativ
mică, de 30-50 %. Datorită terebentinei şi uleiurilor pe care le conţin, râncezesc uşor, astfel că
necesită condiţii speciale pentru păstrare pe timpul iernii, până la semănare. Germinaţia este
epigee şi se produce primăvara drevreme, în mustul zăpezii. Capacitatea de regenerare naturală
poate fi bună, cu condiţia ca seminţişurile tinere să fie protejate contra luminii şi îngheţurilor în
primii ani de viaţă.

Cerinţe ecologice. Bradul este cea mai pretenţioasă dintre speciile indigene de răşinoase
faţă de condiţiile climato-edafice. Este o veritabilă specie mozotermă, cu mare sensibilitate faţă
de îngheţurile târzii, mai ales în stadiul juvenil. Manifestă cerinţe mari faţă de umiditatea
atmosferică (specie umidofilă), iar penru o bună dezvoltare are nevoie de precipitaţii suficiente
(specie mezofilă). Este foarte sensibilă la secetă. Uneori specia poate fi afectată de rupturi, în
cazul depunerilor masive de zăpadă umedă. Deşi suportă destul de bine gerurile de iarnă, cele
foarte mari ii dăunează.
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de sol, bradul este o specie eutrofă spre mezotrofă
şi creşte bine pe soluri brune, profunde, bogate în substanţe nutritive şi cu umiditate suficientă.
Pe soluri cu textură fină, pseudogleizate şi care ţin apa în cantităţi mari, bradul poate să vegeteze
şi în regiuni joase. Pe soluri uscate bradul vegetează slab şi longevitatea este redusă. Nu suportă
inundaţiile şi trebuiesc evitate solurile mlaştinoase.
Temperamentul bradului este pronunţat de umbră, fiind depăşit din acest punct de vedere
doar de tisă.
Bradul este o specie foarte sensibilă la poluare. Specia este afectată atât de pluanţii
solubili cât şi de cei insolubili. Dintre insectele dăunătoare pot provoca pagube Semasia
rufimitrana, Cocoecia murinana (atacă acele), Pityocteines curvidens, Pissodes piceae (sapă
galerii între scoarţă şi lemn), Epiblema nigricans (atacă mugurii). Printre ciupercile dăunătoare
se numără Phomes şi Armillaria care provoacă putrezirea rădăcinilor. De asemenea coloniile de
vâsc (Viscum album ssp.abietis) care se instalează pe trunchi şi în partea superioară a coroanelor
pot provoca degradarea arborilor.

Înmulţire. Înmulţirea bradului se face prin seminţe, altoire şi în unele cazuri prin
butăşire. Recoltarea conurilor se face în septembrie-octombrie. Semănatul se poate face toamna
sau primăvara. Seminţele au germinaţia mică (35-40 %) şi se păstrează 1-2 ani. Răsărirea este
avantajată de umectarea seminţelor timp de 24 ore înainte de semănat. Se poate semăna în seră
imediat după recoltare, în aprilie în răsădniţe reci sau în camp în luna mai. Plăntuţele tinere se
repică după unul sau doi ani. Puieţii obţinuţi din seminţe tebuie să fie protejaţi 1-2 ani de gerurile
aspre din timpul iernii.
Formele hoticole ornamentale se înmulţesc prin altoire, cele mai utilizate metode fiind
altoirea în placaj lateral sau altoirea prin alipire. Pentru înmulţire prin altoire, se recomandă ca
portaltoi, speciile de A. alba, A. concolor, A. normandiana, obţinuţi din sămânţă şi crescuţi până
la altoire în containere. După reuşita acţiunii de altoire, se îndepărtează portaltoiul, iar altoiul se
tutorează 2-4 ani pentru a creşte vertical.
Butăşirea se practică la cultivarurile pitice, folosind ca butaşi creşterea anuală din vârful
ramurilor.

Utilizare. Speciile de brad se folosesc pentru decor în spaţiile verzi, fiind folosite
individual sau în grup, pe peluze, în aliniamente sau în combinţie cu alte specii, în masive. După
molid, bradul este cel mai important răşinos, producând un lemn de bună calitate folosit în
construcţii, în industria celulozei şi hârtiei, pentru mobilă, pentru chibrituri etc. Scoarţa tânără
conţine 4-8 % tannin valorificabil. Nu conţine canale rezinifere, ci numai cellule secretoare
isolate.

Cultivaruri.
După forma coroanei s-au identificat formele
Abies alba Pyramidalis – până la 10 m înălţime, cu coroana piramidală
Abies alba Columnaris – cu coroana columnară (ramurile de ordinul I au aproape aceeşi
lungime)
Abies alba Pendula – de 10-15 m înălţime, cu ramuri pendente
Abies alba Variegata – la care acele prezintă pete de culoare alb-gălbuie
Sunt cunoscute şi alte cultivaruri ca:
Abies alba Compacta – arbust globulos cu creştere scundă, compactă
Abies alba Green Spiral – arbore de circa 10 m înălţime cu aspect interesant, trunchiul răsucit şi
un număr redus de ramuri, uşor pendule
Abies alba Aurea – cu frunzele tinere galben pal
Abies alba Nana – cu înălţimea de 1,5 m şi aspect globulos

Abies nordmanniana (Stev.) Spach – Brad de Caucaz

Areal. Arbore exotic, răspândit în ţinuturile din estul Mării Negre, în zonele montane ale
Caucazilor Occidentali şi în nord-estul Turciei, între altitudini de 400-1200 (2000) m. Frecvent
ocupă staţiunile cuprinse între 1300 şi 1200 m altitudine.

Caractere morfologice. Creşte ca arbore de mărimea I, atingând înălţimi de cca 50 m.

Coroana este regulată, bogată, piramidală de culoare verde închis, porneşte de jos la exemplarele
izolate.
Lujerii sunt la început verzi-gălbui, apoi la maturitate devin bruni, glabri sau slab
pubescenţi. La ramificaţiile laterale apare un al patrulea lujer divergent sub lujerul principal.
Mugurii sunt nerăşinoşi, ovoizi, adeseori de culoare brun-roşcaţi. Acele sunt verzi închis, cu
două dungi albe de stomate evidente pe partea inferioară, obtuze la vârf, neînţepătoare, rigide.
Sunt mai mari (2-3 cm, late de 2-2,5 mm), mai dese şi mai intens colorate decât la Abies alba iar
dispunerea lor este sub formă de perie pe partea superioară a lujerului, orintentate spre
extremitatea ramurii.
Florile mascule sunt roşii lucitoare iar cele femele sunt verzi.
Conurile sunt cilindrice de 11-18 cm lungime si 3-4 cm diametru, cu bractee resfrânte,
vârful reflect şi cu solzii mai laţi decât lungi. Seminţele sunt mai mari decât la Abies alba (11-14
mm lungime) şi concrescute cu o aripioară pieloasă, de aceeşi lungime sau mai mare decât
sămânţa, de culoare brun deschisă.

Particularităţi biologice. Germinaţia seminţelor este mai înceată decât la Abies alba,
având de asemenea puterea germinativă redusă. Plantele cresc destul de încet în tinereţe dar
creşterea se activează după vârsta de 20 de ani.
Longevitatea este mare, până la circa 600 de ani.
Fructificaţiile înregistrate la noi în ţară sunt abundente şi cu periodicitate relativ mică de
3-4 ani.

Cerinţe ecologice. Este o specie de climat montan, rezistentă la ger şi chiar la îngheţurile
târzii. Vegetează bine în locuri cu umiditate atmosferică ridicată şi are o rezistenţă moderată la
seceta din sol. Suportă condiţiile de umbră şi semiumbră, temperamentul său fiind unul de
umbră. Preferă solurile bogate, profunde, humifere, cu textură mijlocie, cu pH între 4,5 şi 7. Nu
îi priesc solurile prea umede sau uscate fiind favorabile cele formate pe substrat calcaros.
 Bradul de Caucaz manifestă o sensibilitate faţă de poluarea atomsferică.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Semănatul se face toamna sau
primăvara cu sămânţă care se stratifică timp de 1-2 luni înainte de semănat. Se pot folosi seminţe
umectate timp de 24 de ore, apoi ţinute în nisip umed 8 zile până la preger-minare şi apoi se
seamănă la adâncimea de 1 cm acoperindu-se cu pământ de pădure. Semănăturile se umbresc în
timpul verii. După 2 ani se repică la distanţe de 40/50 cm şi apoi se mai repică de două sau de
trei ori la distanţe mai mari (1/1 şi 2/2 m) până Ia plantat. Este indicat ca plantarea să se facă cu
pământ în jurul rădăcinilor. Se folosesc puieţi de 3-6 ani.
Butăşirea este mai puţin practicată deoarece formarea rădăcinilor durează 8-9 luni.
Altoirea se execută în sere şi răsadniţe pe puieţi plantaţi în ghivece, folosind metoda de altoire în
placaj.

Utilizare. Este un arbore decorativ prin coroana sa deasă cu frunzişul verde lucios închis
la culoare. Se utilizează în amenajări peisagere atât ca exemplar solitar cât şi în grupuri.

Cultivaruri.
Abies nordmanniana Aurea – frunze verzi gălbui, creştere lentă, port neregulat
Abies nordmanniana Golden Spreader – ace galben aurii, cu baza verde şi creştere foarte lentă
Abies nordmanniana Pyramidalis – coroană piramidală
Abies nordmanniana Pendula – cu ramuri ce înfăşoară trunchiul
Abies nordmanniana Glauca – frunze verzi cenuşii
Abies nordmanniana Emerald Pearl – port piramidal, larg şi posibil hibrid cu Abies procera
Abies nordmanniana Robusta – arbore cu creştere viguroasă, cu ace mai lungi şi mia groase
decât la celelalte specii
Abies nordmanniana Variegata – acele prezintă pete de culoare alb-gălbuie
Abies nordmanniana Barabits Compact – arbust foarte scund cu ramuri orizontale, compact

Abies concolor (Gord et.Glend) Lindl. – Brad argintiu, Brad de Colorado

Areal. Specie exotică originară din America de Nord unde creşte la 1800-3200 m
altitudine şi formează arborete de amestec cu duglasul albastru, pinul galben, molidul de Arizona
şi molidul înţepător.

Caractere morfologice. Arbore ce atinge 40 m înălţime în arealul natural iar în ţara

noastră creşte ca arbore de talia I ajungând la 30-40 m înălţime.
Coroana este piramidală, regulată, cu ramuri întinse. Scoarţa este mult timp netedă cu
pungi de răşină aromată, de culoare cenuşie deschisă.
Lujerii sunt verzi gălbui, glabrii sau fin păroşi, mugurii ovoizi, răşinoşi, obtuzi sau
rotunjiţi la vârf.
Acele sunt lungi (6-8 cm), acute sau rotunjite la vârf, moi, turtite, curbate spre faţa
superioară a lujerului. Acele pectinate sunt dispuse pe două rânduri, asezate compact în formă de
perie. Prezintă pe ambele feţe dungi de stomate ce le oferă un aspect argintiu. Strivite degajă un
miros plăcut de citrice.
Florile mascule sunt roşii şi sunt decorative în momentul înfloririi.
Conurile cilndrice de 7-12 cm lungime şi 3-5 cm diametru. Sunt erecte, înainte de
maturitate verzi măslini sau purpurii apoi devenind brune. Prezintă bractee ascunse, mai scurte
decât solzii, fără apex, cu spatulă neacuminată gălbuie, scurt mucronată. Solzii carpelari sunt mai
laţi decât lungi.
Seminţele sunt cuneiforme, lungi de 1 cm, lucioase, brun-gălbui cu aripioară aproximativ
de aceeaşi lungime cu sămânţa.
 Particularităţi biologice. Arborii ating maturitatea în jurul vârstei de 70 ani. Creşterea
arborilor este lentă în primii ani. Longevitatea arborilor este de 400-500 ani, putând ajunge până
la 700 ani.
Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani. Puterea germinativă a seminţelor este relativ
mică, de 30-50 %. Capacitatea de regenerare naturală poate fi bună, cu condiţia ca seminţişurile
tinere să fie protejate contra luminii şi îngheţurilor în primii ani de viaţă.

Cerinţe ecologice. Bradul argintiu este bine adaptat la condiţiile climatului montan. Este
rezistent la ger şi secetă, dar în tinereţe este sensibil la îngheţuri şi arşiţă.
Specia este puţin pretenţioasă faţă de sol, însă creşte bine pe soluri uşoare, profunde,
reavene. Se comportă bine la praf şi fum, însă este sensibil la poluarea cu fluor şi oxizi de sulf şi
de azot. Îşi pierde valoarea ornamentală în condiţii de umbră, degarnisindu-se.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă. Semănatul se efetuează primăvara, în aer liber, în

rigole distanţate la 15 cm unele de altele, la o adâncime de 2-2,5 cm. Plantele mici nu au nevoie
să fie umbrite. Altoirea se execută pe puieţi de Abies alba sau Abies normaniana transplantaţi la
ghivece.

Utilizare. Are o mare valoare ornamentală prin frunzişul deosebit dar şi prin coroana sa
regulat piramidală, deasă, care îmbracă trunchiul de la sol. Se utilizează frecvent ca exemplar
izolat sau în grupuri. Formele pitice se petează pentru alpinării, grădini de dimensiuni mici,
bacuri sau jardiniere.

Cultivaruri.
Abies concolor Violacea – ace albăstrui argintii
Abies concolor Wattezii – ace tinere gălbui pal apoi albicioase argintii
Abies concolor Brevifolia – ace scurte
Abies concolor Pendula – ramuri pendente, coroană îngustă
Abies concolor Clarence – arbore cu coroană larg conică şi ace extrem de lungi
Abies concolor Fastigiata – creştere columnară, talie mică, coroană compactă, frunze aciculare
scurte
Abies concolor Compacta – formă pitică de creştere, cu port neregulat, acele mai scurte şi mai
argintii decât ale speciei
Abies concolor Conica – formă de creştere îngust conică, pitică
Abies concolor Globosa – port globulos
Abies concolor Gable’s Weeping – arbust cu creştere prostrată, unele ramuri pot deveni uneori
ascendente
Abies concolor Igel – arbust mic cu port globules, foarte preţios în amenajările ‘rock garden’
Abies concolor Piggelmee – port compact, ace argintii
Abies concolor Masonic Broom – asemănător cu Piggelmee dar mai mic
Abies concolor Argentea

Abies cephalonica Loud. – Brad de Grecia

Areal. Arbore exotic, originar din Munţii Meridionali ai Greciei şi insulele Ionice. Se
întâlneşt
e între 700 şi 2000 m altitudine, iar optimul de vegetaţie se înregistrează între 1000 şi 1800 m.

Caractere morfologice. Arbore de mărimea I-II (15-30 m), cu coroana largă, piramidală,
compactă. Scoarţa este netedă, cenuşiu-brună, la maturitate crapă în plăci lungi.
 Lujerii sunt lucitori, glabri, bruni-roşcaţi cu muguri răşinoşi, ovoizi conici, cu solzii
alipiţi.
Lăstarii poartă frunze aciculare de 1,5-2,5 cm lungime şi 2 mm lăţime, cu vârful ascuţit,
rigide şi înţepătoare, iar cele de pe ramurile sterile sunt uşor falcate. Pe partea superioară acele
sunt verzi închis, iar pe partea inferioară prezintă două dungi albe de stomate. Sunt dispuse
pectinat sau cu tendinţă de dispunere în perie pe faţa lujerului.
Conurile cilindrice de 12-15 cm lungime şi 4-5 cm diametru, brune sau brun-roşcate, cu
bractee gălbui resfrânte înapoi. Solzii sunt fertili cu marginea dantelată.
Seminţele sunt lungi de 10-12 mm, muchiate, de culoare brun-deschis, cu aripioara lăţită
la vârf, de circa 1,6 mm, roşcată.

Particularităţi biologice. Arborii din cadrul unui masiv ajung la maturitate în jurul
vârstei de 60 ani, iar cei izolaţi la aproximativ 30-50 ani. Fructifică abundent din 2 în 2 ani.
Maturaţia fructelor este anuală, toamna.

Cerinţe ecologice. Este o specie rezistentă la secetă dar manifestă sensibilitate faţă de
gerurile mari şi îngheţurile târzii. Bradul grecesc este mai rezistent faţă de umiditatea din sol
decât bradul alb. Frecvent îşi pierde lujerii anuali ceea ce determină o creştere încetinită şi
formarea de trunchiuri strâmbe.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe sau prin altoire. Conurile se recoltează toamna în
septembrie-octombrie. Semănatul se face toamna sau primăvara cu sămânţă care se stratifică
timp de 1-2 luni înainte de semănat. Semănăturile se umbresc în timpul verii. Este indicat ca
plantarea să se facă cu pământ în jurul rădăcinilor. Se folosesc puieţi de 3-6 ani.
Altoirea se realizează pe portaltoi de Abise alba sau Abies concolor. Altoirea în placaj se
realizează în februarie-martie. Dacă actiunea de altoirea a reuşit, se îndepărtează portaltoiul, iar
altoiul se tutorează timp de 2-4 ani pentru a creşte vertical.

Utilizare. Specie ce decorează prin coroana piramidală, regulat verticilată. În parcuri şi

grădini se plantează individual pe peluze, în faţa clădirilor, pentru închiderea unor perspective,
pe marginea unor alei sau în grupuri mici.

Cultivaruri.
Abies cephalonica Submutica
Abies cephalonica Apollinis – lujeri gălbui şi ace mai aglomerate pe faţa lujerului, uşor acute sau
uneori chiar obtuze
Abies cephalonica Aurea
Abies cephalonica Latifolia
Abies cephalonica Robusta
Abies cephalonica Meyer`s Dwarf – arbust scund, cu creştere prostrată
Abies cephalonica Barabits Gold – port pitic, frunze galben-verzui

Abies koreana Wils – Brad coreean

Areal. Specie originară din Asia de Est (Peninsula Coreea).

Caractere morfologice. Arbore de talia a III-a, cu coroană compactă, îngustă şi deasă.

Scoarţa de culoare brun-cenuşie, prezintă pungi de răşină.
Frunzele sunt scurte de 1-2 cm, verzi, lucioase, cu vârful lăţit, crestat sau rotunjit,
recurbate în sus ş sunt dispuse radiar pe lăstari.
 Conurile de 5-8 cm lungime şi 1,5-3 cm grosime. Apar preponderent în treimea
superioară a coroanei şi în tinereţe sunt extrem de decorative datorită culorii intense purpuriu-
violacee.

Particularităţi biologice. Bradul coreean ajunge la maturitate la cca.50-60 ani.

Periodicitatea fructificării abundente este la 3-4 ani. Fructele se maturează în fiecare an toamna.

Cerinţe ecologice. Specie rezistentă la ger, deasemenea suportă bine şi căldura,

uscăciunea. Preferă solurile slab acide, bine drenate.

Înmulţirea. Se realizează prin seminţe, iar varietăţile se înmulţesc prin butaşi sau prin
altoire. Semănatul se poate face toamna sau primăvara. Pentru ca plantele să răsara bin se
recomandăumectarea seminţelor timp de 24 ore înainte de semănat. Se poate semăna în seră
imediat după recoltare, în aprilie în răsădniţe reci sau în camp în luna mai. Plăntuţele tinere se
repică după unul sau doi ani. Puieţii obţinuţi tebuie protejaţi 1-2 ani de gerurile aspre din timpul
iernii.
Altoirea se realizează pe portaltoi de Abise alba sau Abies concolor. Altoirea în placaj se
realizează în februarie-martie. Dacă actiunea de altoirea a reuşit, se îndepărtează portaltoiul, iar
altoiul se tutorează timp de 2-4 ani pentru a creşte vertical.

Utilizare. Poate fi utilizat în amenajări ca şi exemplar solitar, în grupuri sau masive fiind
decorativ prin habitus, prin frunzişul aparte şi deasemenea prin caracterul decorativ al conurilor

Cultivaruri.
Abies koreana Silver Show – ace răsucite, evident argintii
Abies koreana Silbermavers – arbust scund, compact, globulos, de culoare argintie-verzui
Abies koreana Silberloke – arbore mic prezentând ace răsucite, astfel că reversul argintiu al
acestora este foarte evident
Abies koreana Silberkugel – arbust globulos, extrem de scund şi compact
Abies koreana Renault`s Dwarf – arbust conic cu port compact, este încet crescător şi formează
conuri foarte timpuriu
Abies koreana Pinocchio – arbust globulos, foarte mic
Abies koreana Piccolo – formă prostrată de creştere, cu ace foarte scurte
Abies koreana Brevifolia – arbust pitic cu creştere divergentă, conuri foarte mici
Abies koreana Compact Dwarf – arbust semitârâtor, uneori poate emite vârf care trebuie
îndepărtat pentru păstrarea formei de creştere
Abies koreana Luminetta – arbore mic, cu creştere lentă, ace galbene aurii
Abies koreana Blauer Pfiff
Abies koreana Green Carpet
Abies koreana Oberon
Abies koreana Tundra – arbore pitic în formă puţin neregulată
Abies koreana Silberperl – statură pitică
Abies koreana Blue Emperor – formă conică, creştere înceată, culoarea frunzelor gri-albăstrui
Abies koreana Blauer Eskimo – statură pitică, frunze de culoare gri-albăstrui

Abies pinsapo Boiss.–Brad spaniol

Areal. Arbore originar din Munţii Betica din sudul Spaniei, unde creşte la altitudini
cuprinse între 1200-1800 m.
 Caractere morfologice. Arbore de mărimea a II-a, atinge înălţimi de până la 25 m.
Coroană conică, deasă, lată la bază, cu ramuri în verticile regulate.
Prezintă lujeri glabri, bruni-roşcaţi, cu muguri ovoizi, răşinoşi, obtuzi. Frunze aciculare,
de 8-15 mm lungime şi 2-2,5 mm lăţime, descrescătoare ca lungime spre vârful lujerului, rigide,
cu vârful înţepător,obtuz, dispuse perpendicular pe ax, radiar, cu dungi de stomate puţin vizibile
pe toate feţele.
Conurile sunt de 10-15 cm lungime şi 4-5 cm diametru, cilindro-conice, brune, cu
bracteele scurte, ascunse între solzii carpelari. Seminţele au aproximativ 1 cm lungime, cu aripa
roşcată, de 1,5-1,8 cm lungime.

Particularităţi biologice. Puterea germinativă este de cca.30-40%. Periodicitatea

fructificării realtiv mică. Rata de creştere medie.

Cerinţe ecologice. Specie sensibilă faţă de ger şi îngheţuri, însă rezistă bine la secetă.
Vegetează bine pe soluri reavene, cu conţinut ridicat de carbonaţi.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe sau prin altoire. Conurile se recoltează în

septembrie-octombrie. Semănatul se poate face toamna sau primăvara. Sămânţă care se stratifică
timp de 1-2 luni înainte de semănat. Se pot folosi seminţe umectate timp de 24 de ore, apoi ţinute
în nisip umed 8 zile până la preger-minare şi apoi se seamănă la adâncimea de 1 cm acoperindu-
se cu pământ de pădure. Se poate semăna în seră imediat după recoltare, în aprilie în răsădniţe
reci sau în camp în luna mai. Plăntuţele tinere se repică după unul sau doi ani.
Altoirea se execută în sere şi răsadniţe pe puieţi plantaţi în ghivece, folosind metoda de
altoire în placaj.

Cultivaruri.
Abies pinsapo Glauca – arbore de talie mică (7-8 m înălţime), cu ace argintii-albăstrui
Abies pinsapo Horstmann – formă pitică de creştere
Abies pinsapo Pendula – ramuri pendente şi port neregulat
Abies pinsapo Fastigiata – cu creştere compactă, columnară de 6-7 m înălţime
Abies pinsapo Aurea – formă de coroană conică, creştere înceată, culoarea frunzelor galben-
verzui
Abies pinsapo Marocana – frunze gri-albăstrui

Abies grandis (Dougl.) Lindl. – Brad uriaş, Brad de Vancouver

Areal. Specie exotică, originară din vestul Americii de Nord, ating înălţimi de până la 70-
80 m.

Caractere morfologice. Arbore cu coroana piramidală, scoarţa brun-negricioasă,

solzoasă, prezintă numeroase pungi de răşină.
Lujerii sunt glabri, lucitori, verzi-măslinii până la brun-gălbui; mugurii sunt ovoizi,
răşinoşi, de culoare cenuşii-violacei.
Prezintă frunze aciculare pectinate, aproape distice, de 2,5-6,0 cm lungime şi 1,5-2,0 mm
lăţime. Acele sunt dispuse pe două rânduri (cele de pe partea superioară a lujerului mai scurte),
flexibile, neînţepătoare, de culoare verde închis strălucitor pe partea superioară şi cu două dungi
albe de stomate pe partea inferioară. Zdrelite degajă un miros de citrice.
Conurile au dimensiuni între 5-10 cm lungime, sunt cilindric-conice, cu bracteele mai
scurte decât solzii şi ascunse între acestea; prezintă spatulă triunghiular-cordiformă.
 Particularităţi biologice. Seminţele germinează în proporţie de 40%. Fructele se
maturează toamna. Longevitatea este mare.

Cerinţe ecologice. În tinereţe manifestă sensibilitate faţă de îngheţurile târzii şi de

asemenea faţă de deficitul de umiditate din sol.
Preferă solurile profunde, revene, bine drenate, bogate în elemente minerale. Manifestă o
mare vigoare de creştere îndeosebi după vârsta de 15-20 ani.

Înmulţire. Se poate înmulţi prin seminţe, butaşi sau altoire. Semănatul se poate face
toamna sau primăvara. Se poate semăna în seră imediat după recoltare, în aprilie în răsădniţe reci
sau în camp în luna mai. Semănăturile se umbresc în timpul verii.Plăntuţele tinere se repică după
unul sau doi ani. După 2 ani se repică la distanţe de 40/50 cm şi apoi se mai repică de două sau
de trei ori la distanţe mai mari (1/1 şi 2/2 m) până Ia plantat. Puieţii obţinuţi din seminţe tebuie
să fie protejaţi 1-2 ani de gerurile aspre din timpul iernii.
Butăşirea este mai puţin practicată deoarece formarea rădăcinilor durează 8-9 luni.
Altoirea se execută în sere şi răsadniţe pe puieţi plantaţi în ghivece, folosind metoda de altoire în
placaj.

Abies veitchii Lindl. – Brad argintiu japonez

Areal. Specie originară din Japonia ce atinge înălţimi de 20-30 m. În România se cultivă
în scop ornamental în parcuri şi grădini.

Caractere morfologice. Arbore cu coroană larg piramidală, regulată, cu scoarţa cenuşie,

netedă ce prezintă numeroase pungi de răşină.
Lujerii sunt de culoare brun-roşcaţi, păroşi, prezintă muguri răşinoşi, rotunzi.
Frunzele aciculare au dimensiuni de 2,0-3,5 cm lungime, sunt de culoare verde închis pe
partea superioară, iar pe partea inferioară prezintă două dungi albe de stomate. Dispunerea
frunzelor este în perie cu orientarea înainte.
Prezintă conuri mici de 7,0-7,5 sm lungime, de culoare roşii albăstrui la început, apoi
brune. Seminţele sunt mici, roşcate, cu aripa de aproximativ 1 cm.

Particularităţi biologice. Arborii ating maturitatea la vârsta de 70 ani. Creşterea

arborilor este lentă în primii ani. Puterea germinativă a seminţelor este relativ mică, de 30-50 %.
Conurile se maturează toamna. Longevitatea arborilor mare

Cerinţe ecologice. Specie cu rezistenţă moderată la geruri. Preferă solurile profunde,

staţiunile adăpostite, fiind sensibil la fum şi gaze.

Înmulţire. Înmulţirea se poate face prin seminţe, altoire şi în unele cazuri prin butăşire.
Se poate semăna în seră imediat după recoltare, în aprilie în răsădniţe reci sau în camp în luna
mai. Semănăturile se umbresc în timpul verii. După 2 ani se repică la distanţe de 40/50 cm şi
apoi se mai repică de două sau de trei ori la distanţe mai mari (1/1 şi 2/2 m) până Ia plantat.
Puieţii obţinuţi din seminţe tebuie să fie protejaţi 1-2 ani de gerurile aspre din timpul iernii.
Butăşirea este mai puţin practicată deoarece formarea rădăcinilor durează 8-9 luni.
Altoirea se execută în sere şi răsadniţe pe puieţi plantaţi în ghivece, folosind metoda de altoire în
placaj.

Utilizare. Specie foarte decorativă ce poate fi utilizată pentru decor în spaţiile verzi
individual sau în grup, pe peluze, în aliniamente sau în combinaţie cu alte specii, în masive.
 Cultivaruri.
Abies veitchii Glauca – cu frunze verzi albăstrui
Abies veitchii Pendula – arbore cu ramuri pendente

Abies procera Rehd. (A. nobilis) – Brad nobil

Areal. Abies procera este un arbore de talia I, originar din vestul Statelor Unite.

Caractere morfologice. Arbore cu portul îngust piramidal, conic în tinereţe, cu scoarţa

cenuşie şi netedă iar cu timpul dezvoltă un ritidom ce se fisurează în plăci rectangulare. Scoarţa
prezintă pungi de răşină.
Fruzele aciculare sunt de aproximativ 3 cm lungime, groase, dese, intens colorate în
verde albăstrui, dispuse în perie.
Bradul nobil formează conuri mari, cilindrice, de 18-25 cm lungime şi 5-7 cm în
diametru, cu bracteele acuminate, râsfrânte peste solzii carpelari.

Particularităţi biologice. Bradul nobil ajunge maturitatea la 50-70 ani. Creşterea

arborilor este lentă în primii ani. Puterea germinativă a seminţelor este relativ mică, de 30-50 %.
Conurile se maturează toamna. Longevitatea arborilor destul de mare.

Cerinţe ecologice. Este o specie termofilă, necesită amplasamente însorite, nu tolerează

calcarul din sol. Preferă solurile profunde, staţiunile adăpostite, fiind sensibil la fum şi gaze.

Înmulţire. Înmulţirea se face cel mai frecvent prin altoire. Altoirea în placaj se face ăn
ebruarie-martie, pe portaltoire de Abies alba introduşi în seră îm lluna decembrie. După reuşita
altoirii se îndepărtează portaltoiul.
Varietăţile pitice cu creşteri anuale foarte scurte, metoda de înmulţire prin altoire este
destul de dificilă.

Utilizare. Datorită decorului impresionant al acestei specii, Abies procera se amplasează

în locuri vizibile, luminoase, individual sau în grupuri. Varietăţile pitice se pretează în special în
alpinării, jardiniere, stâncării.

Cultivaruri.
Abies procera Glauca – prezintă conuri foarte mari, frunzele aciculare de un alb-albăstrui
evident
Abies procera Sherwoodii – frunze aciculare galbene-aurii
Abies procera Blue Spire – formă de creştere îngust columnară
Abies procera La Graciosa – formă de creştere prostrată
Abies procera Noble’s Dwarf – arbust cu creştere larg divergentă
Abies procera Blaue Hexe – arbust pitic cu creştere lentă, cu formă globuloasă, compactă, frunze
aciculare argintii
Abies procera Prostrata – creştere divergentă

Abies lasiocarpa var arizonica Lemm. – Brad alb de Arizona

Areal. Specie originară din Colorado şi Mexicul de Nord.

Caractere morfoloice. Arbore de talia I, cu coroană conică şi scoarţa moale, alb-gălbuie.

Prezintă lujeri glabri sau pubescenţi, cu frunze aciculare de 2-3 cm lungime, emarginate la vârf,
pectinate, de culoare verde închis pe partea superioară şi cu două dungi albastre-gri pe partea
inferioară.
Conurile sunt lungi de 7 cm iar carpelele sunt mai late decât lungi. Prezintă bractee
exerte, al căror vârf depăşeşte jumătate din lungimea carpelelor.

Particularităţi biologice. Arborii ating maturitatea în jurul vârstei de 50-70 ani.

Creşterea arborilor este lentă în primii ani. Creşterea se activează după vârsta de 15-20 ani şi se
contiuă susţinut până la vârste înaintate.
Puterea germinativă a seminţelor este relativ mică, de 30-50 %. Germinaţia este epigee şi
se produce primăvara drevreme, în mustul zăpezii. Capacitatea de regenerare naturală poate fi
bună, cu condiţia ca seminţişurile tinere să fie protejate contra luminii şi îngheţurilor în primii
ani de viaţă. Longevitatea este mare.

Cerinţe ecologice. Varietatea arizonica este mult mai rezistentă la ger şi mai puţin
pretenţioasă faţă de umiditate în comparaţie cu specia tip.

Înmulţire. Fiind o varietate a speciei tip aceasta se poate înmulţii prin altoire. Pentru
înmulţire prin altoire, se recomandă ca portaltoi, speciile de A. alba, A. concolor, A.
normandiana, obţinuţi din sămânţă şi crescuţi până la altoire în containere. Dacă de altoire a
reuşit se poat îndepărta portaltoiul.

Utilizare. Abies lasiocarpa var arizonica decorează prin habitus şi prin coloritul verde-
albăstrui al frunzişului. Se poate utiliza în spaţile verzi individual sau în grupuri.

Cultivaruri.
Abies lasiocarpa Compacta – arbore de talie mică cu port îngust, compact; prezintă frunze
aciculare verzi albăstrui sau chiar argintii
Abies lasiocarpa Mulligan’s Dwarf – arbust cu port scund, frunze verde închis
Abies lasiocarpa Green Globe – arbust pitic, formă globuloasă, frunze verzi-argintii.

Abies balsamea Mill. – Brad balsamifer

Areal. Specie de talia a II-a, originară din Canada care atinge înăţimi de 15-25 m.

Caractere morfologice. Arbore ce dezvoltă o coroană îngustă, densă, cu scoarţa brun-

cenuşie, cu numeroase pungi de răşină.
Lujerii tineri prezintă peri scurţi, rigizi, cu muguri mici, ovoidali, răşinoşi, ai căror solzi
sunt portocalii-verzui.
Frunzele acciculare sunt emarginate, lucioase, verde închis, cu două linii scurte de
stomate în jumătatea superioară. Acele de pe dos sunt pectinate iar cele de pe faţa superioară lasă
o cărare între ele. Degajă un miros puternic, aromat.
Specia formează conuri mici, foarte răşinoase, cilindrice, de 6-10 cm lungime, de culoare
violet închis la început apoi brune cenuşii.
Bracteele sunt mai mici decât solzii carpelari.

Particularităţi biologice. Brad balsamifer ajunge la maturitatea în jurul vârstei de 30 ani.

Creşterea arborilor este lentă în primii ani. Puterea germinativă a seminţelor este relativ mică,
Germinaţia este epigee şi se produce primăvara drevreme. Conurile se maturează toamna.
Longevitatea este mai redusă decât la speciile indigene.
 Cerinţe ecologice. Specia este sensibilă la geruri puternice, nu suportă calcarul în sol.
Este indicată pentru regiuni cu precipitaţii suficiente. În materie de soluri le preferă pe cele
profunde, bine aprovizionate în substanţe nutritive.

Înmulţire. Se poate înmulţi prin seminţe sau prin altoire. Semănatul se poate face toamna
sau primăvara. Semănăturile se umbresc în timpul verii.Plăntuţele tinere se repică după unul sau
doi ani. Puieţii obţinuţi din seminţe tebuie să fie protejaţi 1-2 ani de gerurile aspre din timpul
iernii.

Utilizare. Bradul balsamifer este utilizat în amenajări ca plantă solitară sau în grupuri.
Varietăţile sunt utilizate frecvent în alpinări, jardiniere, pentru amenajări în spaţii mici.
Cultivaruri.
Abies balsamea Globosa – arbust globulos, compact
Abies balsamea Nana – arbust apreciat în alpinării, cu coroană sferic turtită, compactă
Abies balsamea Hudsonia
Abies balsamea Piccolo – arbust pitic cu coroană aplatizată

Abies homolepis S&Z – Brad de Niko

Areal. Este un arbore de talia I, originar din Japonia, atingând înălţimi de 25-30 m în
zona de origine.

Caractere morfologice. Coroana este piramidală, compactă, devine tabulară la

maturitate.
Lujerii sunt glabri, brun-deschişi, adânc brăzdaţi, cu muguri ovoizi, răşinoşi.
Frunzele aciculare sunt lungi de până la 3 cm, cu vârful bifidat, înţepătoare, de culoare
verzi închis lucitoare, cu două dungi albe de stomate pe faţa inferioară. Acele sunt dispuse
distich, aglomerate spre faţa superioară a lujerului.
Conurile sunt cilindrice de culoare purpurii iar la maturitate brune. Ating dimensiuni de
cca 10 cm lungime. Carpelele sunt de 2,8 cm lungime şi 1,8 cm lăţime, subţiri, denticulate,
cuneiform aripate.
Seminţele sunt mici, lucitoare, invers ovate, muchiate; aripioara lungă, dreptunghiulară.

Particularităţi biologice. Puterea germinativă a seminţelor este de 30-50%. Conurile se

maturează toamna. Rata de creştere este medie.

Cerinţe ecologice. Specia este rezistentă la secetă şi ger, tolerează praful şi fumul şi
preferă o umiditate atmosferică mai ridicată.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe. Se poate semăna în seră imediat după recoltare, în
aprilie în răsădniţe reci sau în camp în luna mai. Semănăturile se umbresc în timpul verii. După 2
ani se repică Puieţii obţinuţi din seminţe tebuie să fie protejaţi 1-2 ani de gerurile aspre din
timpul iernii.

Cultivaruri.
Abies homolepis Tomomi – arbore cu formă pitică de creştere

Bolile şi dăunătorii genului Abies

Uscarea acelor şi a ramurilor-de brad duce la deformarea aspectului general al arborelui şi la
înroşirea lăstarilor noi. Acele care au crescut în sezonul în care bradul a fost afectat sunt curbate
şi uscate. Vegetaţia de la capătul ramurilor este de asemenea uscată. Ciuperca nu cauzează daune
mari decât dacă arborele este fragil. Infectarea se face vara târziu, de la vârful ramurilor, înspre
interior şi poate apărea şi pe lemn de 2 ani. Ramurile afectate trebuie îndepărtate.
Cancerul ramurilor- apare ca o pată înnegrită pe scoarţă şi care se măreşte din ce în ce mai
mult. Bradul se menţinţinet sănătos prin tratamente cu substanţe fertilizatoare în perioadele de
seceta. O altă cauză a apariţiei bolilor sunt rănile provocate de animale sau la tăierea ramurilor.
Rugina molidului şi a bradului(Chrysomyx, Pucciniastrum, Calyptospora)-ruginole bradului
şi molidului rareori se produc cu aceeaşi intensitate mai multi ani la rând, bolile având doar
accidenatl caracter epidermic. În cazul plantaţiilor tinere, puternic atacate, ruginile provoacă o
defolieri importante. Căderea acelor poate fi dispersată în toată coroana sau localizată pe un
sector delimitat. Combaterea chimică se face cu Saprol, Rubigan, Mirage etc.
Mături de vrăjitoare la brad(Melampsorella caryphyllacearum)-racilele dezvoltate în trunchi
produc declasarea lemnului, porţiunile afecatate putând fii folosite doar pentru lemne de foc.
Combaterea se realizează prin tualetarea ramurilor cu mături. Tăierea şi arderea măturilor de
vrăjitoare se recomandă a fi executate de toamna şi până primăvara.
Torticidul cu cap negru al bradului(Christoneura murinana)-dăunător specific arboretelor de
brad. Omida produce roaderea acelor de pe lujerii anuali de la vârful arborilor şi de la periferia
coroanei. Mai frecvent formează focare ale gradaţiei în arboretele rărite. Duşmanii naturali sunt
Apanteles sp., Glypta genalis, Pimpla instigator. Combaterea se face cu Decis.
Torticidul cu cap roşu al bradului(Semasia rufimitrana)-omizile rod lujerii anuali din vârful
alborilor de la periferi şi din jumătatea inferioară a coroanei. Duşmanii naturali sunt Apanteles
sp., Glypta genalis, Pimpla instigator. Combaterea chimică se face tot cu Decis.
Musculiţele albe- se hrămesc cu lăstarii sau ramurile tinere, ducând la distorsionarea acelor de
brad şi la adunarea de depuneri albicioase. Combaterea chimică se realşizează cu insecticide.
Viespea lemnului de răşinoase(Urocerus gigas)-femelele depun ouăle izolat pe arbore. Atât
larvele cât şi adulţiirof galerii. Galeriile la început sunt orientate spre axul trunchiului şi apoi
devin oblice la capătul galeriei. Gaura de ieşiere a adultului se află aproape de suprafaţa solului
şi are gaura de ieşire rotundă. Combaterea se face prin scoaterea materialului atacat din pădure şi
arderea lui.
Păduchi de brad-excrementele dăunătorilor se găsesc pe partea inferioară a acelor, acolo unde
dăunătorii sug seva. Mai târziu acele se îngălbenesc apoi se brunifică, iar în cazul unei infestări
severe pot şi cădea. Lăstarii tineri pot fi infestaţi complet. Combaterea se face prin folosirea unor
substanţe împotriva dăunătorilor.
Păduchi de gale-formează gogoaşe în formă de ananas semnalează prezenţa dăunătorilor pe
lăstari. Se recomandă începerea protecţiei deja în martie mai ales dacă „gogoaşele” din anul
precedent nu au fost tăiate şi arse. Combaterea se face cu insecticide.
Molie-manifestarea bolii: unul sau chiar mai mulţi lăstari se usucă de tot sau numai în partea
superioară. Dacă rupem aceste crengi se văd bine galeriile făcute de larve. Cel mai bine este să
ne protejăm faţă de ei la sfîrşitul lui aprilie, începutul lui mai. Şi din cauza infestării din anul
precedent stropirea trebuie efectuată cât mai devreme.
Păduchele lânos-formează puncte albe şi urme de sugere pe ace, scoarţă şi lăstari. Adesea ei pot
fi găsiţi în colonii pe molizii, brazi chiparoşi de baltă şi duglaşii infestaţi. În cazul unei infestări
severe este frecventă şi uscarea periodică. Pentru combaterea lor se recomandă folosirea unor
insecticide puternice.

GENUL TSUGA Carr.

Tsuga canadensis (L.) Carr. – Ţuga

Areal. Specie exotică, originară din estul Americii de Nord, din sud-estul Canadei, cel
mai mult răspândită în zona Marilor Lacuri şi în Munţii Appalachieni.
La noi s-a cultivat preponderent în grădini botanice şi parcuri dendrologice sau în zonele
verzi.
 Caractere morfologice. Arbore de mărimea a II-a, atinge înălţimi de până la 25-30 m.
Dezvoltă o tulpină dreaptă, cu vârful curbat. Scoarţa este de culoare cenuşie-negricioasă, cu
crăpături înguste şi ritidom subţire. Coroana este piramidală, cu ramuri aproape orizontale, lungi,
subţiri, cu vârful curbat.
Lujerii sunt subţiri, flexibili, găbui-bruni, pubescenţi, cu perniţe slab proeminente,
decurente.
Lujerii prezintă frunze acciculare de 8-18 mm lungime, de culoare verde închis, lucitoare
pe faţă şi cu două dungi ale de stomate pe partea inferioară. Au vârful rotunjit sau slab emarginat,
sunt mai late în treimea inferioară. Acele sunt descrescătoare ca lungime de la vârful spre baza
lujerului. Un rând de ace stau relativ culcate pe faţa superioară a lujerului, orientate spre vârful
acestuia, cu stomatele în sus.
Specia dezvoltă conuri mici de cca. 2 cm lungime, erecte la început, pendente la
maturitate, scurt pedunculate, ovoide, cu solzii rotunjiţi la vârf şi bracteele mici, nevizibile.
Rămân prinse pe ramuri după scuturarea seminţelor.
Seminţele sunt mici, de aprximativ 2-4 mm lungime, cu aripa de 4-8 mm lungime,
concrescută cu sămânţa. Prezintă pungi de răşină în tegument şi au o capacitate mare de
germinare.

Particularităţi biologice. Este o specie cu creştere lentă, suportă tunderea. Maturitatea

este timpurie, la circa 30-40 ani, iar maturaţia este anuală.
Periodicitatea fructificaţiilor este mică, de 2-3 ani, iar longevitatea este de până la circa
600 ani.

Cerinţe ecologice. Specie care manifestă o bună rezistenţă la ger, are temperament de
umbră şi cerinţe ridicate faţă de umiditatea atmosferică şi din sol. Preferă solurile profunde, bine
drenate, fără exces de calcar.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, primăvara, cu păstrarea puieţilor pe loc două

sezoane de vegetaţie după care pot fi repicaţi. Înmulţirea se mai poate realiza şi prin butaşi şi
altoire. Altoirea se realizează în seră în luna februarie, pe portaltoi produşi în ghivece.

Utilizare. Tsuga canadensis se poate utiliza în spaţiile verzi ca arbore izolat, în grupuri şi
în masive. Varietăţile se pot utliliza în acelaşi mod dar de regulă prin amplasarea lor în locuri
vizibile. Cultivarurile cu port pitic se pretează foarte bine pentru alpinării.

Cultivaruri.
Tsuga canadensis Pendula – arbore pletos a cărui coroană poate lua în timp forme foarte variate
Tsuga canadensis Ashfield Weeper – arbore pletos cu ramuri divergente şi port neregulat
Tsuga canadensis Frosty – talie medie, frunze alb-argintii vara
Tsuga canadensis Albospica – talie mică, creştere lentă, frunze acciculare aproape albe; necesită
amplasament ferit de insolaţia directă a soarelui
Tsuga canadensis Boulevard – arbore de talie mică, cu coroana scurt conică, ace foarte dense
Tsuga canadensis Devil’s Fork – ramuri divergente, arbore de talie mică
Tsuga canadensis Lutea – talie mică, frunze galben-aurii
Tsuga canadensis Gable Weeping – arbore de talie mică, creştre lentă, ramuri pendule, port
compact
Tsuga canadensis Dock’s Choice – arbore de talie mică, incet crescător, port conic, compact
Tsuga canadensis Fantana – plantă cu port arbustiv, textură fină, ramuri divergente
Tsuga canadensis Bennett – arbust târâtor
Tsuga canadensis Bergman’s Gem – arbust cu port globulos, foarte compact
Tsuga canadensis Betty Rose – arbust compact, cu port neregulat, creşterile noi sunt de culoare
galben deschis
Tsuga canadensis Pygmaea – arbust cu port conic, compact
Tsuga canadensis Compacta – arbust cu coroană globulos turtită
Tsuga canadensis Essex – arbust pitic, cu creştere orizontală, divergentă, prezintă frunze foarte
mici de culoare verde crud
Tsuga canadensis Everitt Golden – arbore de talie mică, cu frunze de culoare galbenă
Tsuga canadensis Jeddeloh – arbust cu port scund, compact, uneori centrul plantei se poate
degarnisi
Tsuga canadensis Pervula – plantă cu port arbustiv; specia prezintă cele mai scurte frunze
acciculare din cadrul genului
Tsuga canadensis Perfecta Nana – arbust scund, cu port compact, creştere ovoidală
Tsuga canadensis Prostrata – arbust cu creştere prostrată, prezintă ramuri divergente, arcuite.
Tsuga heterophylla (Raf.) Sarg. – Ţuga

Areal. Specie originară din America de Nord, atinge înălţimi de până la 70 m.

Caractere morfologice. Coroana îngust piramidală, scoarţa groasă de culoare roşie-

brună. Lujerii sunt foarte păroşi de culoare brun-gălbui. Frunzele aciculare sunt fin şi distant
serate pe margine.
Conurile de aproximativ 2,5 cm lungime, sesile, alungit-cilindrice, cu solzii obovaţi.

Particularităţi biologice. Este o specie cu creştere lentă, suportă tunderea. Maturitatea

este timpurie, iar maturaţia este anuală. Longevitatea este de până la circa 600 ani.

Cerinţe ecologice. Preferă climatul mai rece şi mai umed. Manifestă cerinţe ridicate faţă
de umiditatea atmosferică. Preferă solurile profunde, bine drenate, fără exces de calcar.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, primăvara, cu păstrarea puieţilor pe loc două
sezoane de vegetaţie după care pot fi repicaţi. Înmulţirea se mai poate realiza şi prin butaşi şi
altoire. Altoirea se realizează în seră în luna februarie, pe portaltoi produşi în ghivece.

Utilizare. Specie decorativă prin port, frunze şi conuri care se utilizază în spaţiile verzi ca
arbore izolat, în grupuri şi în masive.

Tsuga mertensiana (Bong.) Carr.- Ţuga

Areal. Specie originară din vestul Americii de Nord. În zona de origine creşte ca arbore
dar poate fi întâlnit si ca arbust.

Caractere morfologice. Prezintă coroană piramidală. Lujerii sunt lânat păroşi, de culoare
galbeni verzui şi gălbui roşcaţi iarna.
Frunzele aciculare de culoare verde-albăstrui, cu câte două dungi de stomate pe ambele
feţe, sunt mici de 0,5-2,5 cm lungime, divergente, dispuse radiar.
Conurile sunt sesile, de 3-7 cm lungime; prezintă seminţe mici de aproximativ 0,3 cm
lungime, brune dechis, aripate.

Particularităţi biologice. Tsuga mertensiana se pretează bine la tundere. Rata de creştere

este lentă spre medie. Periodicitatea fructificării este mică. Maturaţia este anuală.

Cerinţe ecologice. Tsuga mertensiana este o specie rezinstentă la ger, suportă bine umbra
şi nu este pretenţioasă faţă de sol.
 Înmulţire. Prin seminţe sau prin altoire. Seminţele se pot semăna iarna în seră sau
primăvara direct în câmp. Altoirea se realizează în seră, pe portaltoi produşi în ghivece.

Utilizare. Specie ce decorează prin forma coroanei care la exemplarele izolate porneşte
cu ramuri de la baza trunchiului.

Cultivaruri.
Tsuga mertensiana Blue Star – arbore de talie mică cu coroana foarte îngustă şi cu frunze
aciculare albăstrui
Tsuga mertensiana Glauca – arbore de talie mică, cu creştere lentă, port piramidal, frunze de
culoare verde-glauc
Tsuga mertensiana Nana – port arbustiv, coroană scurt larg-conică
Tsuga mertensiana Elizabeth – arbust compact cu creştere orizontală

Bolile şi dăunătorii genului Tsuga

Dioryctria abietella-atacul se recunoaşte după prezenţa grămezilor voluminoase de excremente
pe suprafaţa conurilor. Adeseori solzii sunt roşi pe suprafaţa lor exterioară şi prezintă numeroase
orificii neregulate de intrare şi ieşire a omizilor. Galeriile sunt pline cu excremente maronii ce
sunt mai grosiere decât la Cydia. Alte aspecte de recunpaştere sunt scurgerile abundente de
răşină şi curbarea conurilor.

GENUL PSEUDOTSUGA Carr.

Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco – Duglas verde, Duglas, Brad duglas

Areal. Specie exotică originară din vestul Americii de Nord. La noi în ţară a fost introdus
acum cca.100 de ani, iar cele mai bune culturi s-au înregistrat în zona Banatului.

Caractere morfologice. Arbore de mărimea I, ce atinge înălţimi până la 80 m şi

grosimea la baza tulpinii de până la 4-5 m, cu tulpina dreaptă, cilindrică. Scoarţa este netedă,
cenuşie, prezintă pungi de răşină; la maturitate formează un ritidom gros, adânc crăpat, spongios.
Rădăcina este adâncă, puternic ramificată.
Coroana este piramidală, cu verticile regulate. Lujerii subţiri, de culoare oranj-pal la
început, apoi brun-roşcaţi sau cenuşii-bruni, pubescenţi, rar glabri. Prezintă muguri ovoid-conici,
roşcaţi-vişinii, cu vârful ascuţit, de 7-10 mm lungime.
Frunzele aciculare turtite, lungi de 2-3 cm şi late de 1-1,5 mm, moi, cu vârful ascuţit,
prezintă două dungi albe de stomate pe partea inferioară. Zdrobite lasă un miros aromat de
lămâie. Sunt dispuse pectinat pe lujer şi sunt aşezate pe un umeraş proeminent, nedecurent.
Florile sunt unisexuat monoice, cele femele îngust ovoide, verziu, dispuse terminal, cele
mascule galbene, pendente, amentiforme, dispuse axilar.
Conurile de 5-10 cm lungime, pendente, scurt pedunculate, ovoid-conice cu solzii
persistenţi, rotunjiţi la vârf. Bracteele ies mult din solzi şi sunt orientate spre vârful conului.
Vârful bracteelor este trilobat, cu lobul central filiform şi prelung.
Seminţele sunt aripate, de aproximativ 7 mm lungime, trimuchiate.

Particularităţi biologice. Maturitatea duglasului este timpurie, la cca. 30-40 ani.

Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani, iar maturaţia este anuală. Puterea
germinativă a seminţelor este de 40-60 %.
 Este o specie rapid crescătoare, înregistrându-se creşteri importante chiar după 2-3 ani.
Longevitatea arborilor poate ajunge până la 1000 de ani.
Dintre factorii biotici care afectează specia, cei mai frecvenţi sunt atacurile de
Phaeocryptopus gaumanni (rugina acelor) şi Rhabdocline pseudotsugae.

Cerinţe ecologice. Specie sensibilă la îngheţuri în tinereţe, însă arboretele vârstnice

denotă o bună comportare faţă de ger şi îngheţuri. Fiind o specie mezofil-mezohigrofilă, aceasta
are nevoie de un consum ridicat de apă.
Vegetează bine pe soluri afânate, uşoare, neutre sau slab acide. Este o specie care se
adaptează bine la condiţiile de semiumbră, secetă, praf şi fum.

Înmulţire. Duglasul se înmulţeşte prin seminţe, altoire şi butăşire. Semănatul se face în

seră, imediat după obţinerea seminţelor sau în martie, în răsădniţe, iar în aprilie-mai în câmp.
Puieţii se vor repica după 2-3 ani.
Altoirea se face în februarie pe portaltoi crescuţi în ghivece, introduşi în seră în
decembrie şi forţaţi să pornească în vegetaţie. În câmp altoirea se realizează în luna mai sau
august. Butăşirea se practică mai rar.

Utilizare. Valorea decorativă a speciei este dată de habitusul plantei, forma coroanei,
frumuseţea conurilor. Duglasul se poate folosi în decorul spaţiilor verzi ca şi exemplar solitar, în
grup, în masive şi uneori în aliniamente în lungul aleilor.

Cultivaruri.
Pseudotsuga menziesii Vimminalis – lujeri pendenţi
Pseudotsuga menziesii Skyline – arbore cu coroana foarte aerată
Pseudotsuga menziesii Pendula – ramuri pendente
Pseudotsuga menziesii Fretsii – arbore de talie mică cu port compact
Pseudotsuga menziesii Fastigiata – formă columnară de creştere
Pseudotsuga menziesii Elegans – arbore de talie mică cu ramuri neregulat divergente, frunze
aciculare argintii-albăstrui
Pseudotsuga menziesii Blue Wonder – frunze intens albăstrui-argintii
Pseudotsuga menziesii Compacta – arbust, cu formă sferic-turtită de creştere, frunze aciculare
verzi-albăstrui
Pseudotsuga menziesii Densa – arbust de talie mică, până la 1 m înălţime
Pseudotsuga menziesii Fletcheri – arbust scund cu creştere orizontală, frunze aciculare verzi-
glauce
Pseudotsuga menziesii Idaho Gem – arbust de talie mică, globulos
Pseudotsuga menziesii Little John – arbust de talie mică, port conic
Pseudotsuga menziesii Pyramidata – arbore de talie mică, coroană piramidală, creştere lentă
Pseudotsuga menziesii Pygmaea – arbust pitic cu frunze aciculare verzi-gălbui, port aproape
globulos, creştere lentă
Pseudotsuga menziesii Variegata – arbust cu creştere prostrată şi frunze aciculare albicioase,
sensibil la insolaţia puternică

Pseudotsuga menziesii var. Glauca (Beissn.) Franco – Duglas albastru, Duglas brumăriu

Areal. Provine din vestul Americii de Nord, unde ajunge la altitudinea de 1800 m şi
creşte în amestec cu Pinus ponderosa, Pinus contorta şi Larix occidentalis.

Caractere morfologice. Arbore cu înălţimi mari (până la 80-100 m) şi diametre de 4-5

m, cu tulpină dreaptă, cilindrică, cu o scoarţă la început netedă datorită pungilor de răşină plăcut
mirositoare, dar la maturitate formează la partea inferioară a trunchiului un ritidom gros, adânc şi
spongios.
Lemnul este mai valoros decât cel al molidului şi cu puţin sub valoarea lemnului de
larice, are duramenul brun-roşcat, frumos colorat, este un lemn uşor şi rezistent, fiind utilizat în
construcţii, pentru furnire, placaje, traverse, pari de mină, grinzi, mobilă ş.a.
Coroana este conică, lujerii subţiri, cu muguri caracteristici speciei: fusiformi, evident
ascuţiţi şi de culoare roşiatică-violacee.
Frunzele aciculare, liniare, drepte, turtite, de 2-3 cm lungime sunt dispuse pectinat, au 2
dungi albicioase pe dos (ca la brad), vârful ascuţit dar neînţepător, sunt prinse pe un umeraş uşor
proeminent, iar după strivire emană un miros aromat specific, de citrice.
Florile sunt unisexuat-monoice, fructificaţia se produce de timpuriu (la cca 10 ani) şi la
interval 2-3 ani.
Conurile sunt ovoid-cilindrice, de 5-10 cm lungime, pendente şi prezintă solzi cu bractee
evidente, trilobate, asemănătoare cu o limbă de şarpe. Seminţele sunt mici, aripate, fără pungi de
răşină.

Particularităţi biologice. Este o specie repede crescătoare. Seminţele germinează în

proporţie de 60-70%. Longevitatea este mare.

Cerinţe ecologice. Are temperament de semiumbră şi relativă sensibilitate faţă de gerurile

puternice (în tinereţe). Îi priesc solurile afânate, uşoare, aerisite, cu un drenaj intern normal. Se
acomodează totuşi pe condiţii variate de sol dar cu afectarea aspectului ornamental.

Înmulţire. Se înmulţeşte uşor prin seminţe, semănate primăvara (sfârşitul lunii aprilie), cu
seminţe cărora li s-au aplicat diferite tratamente (înmuiere în apă, la temperatura camerei timp de
48 ore sau stratificare în nisip umed timp de 2 săptămâni la 3-5ºC, ş.a.), iar adâncimea de
semănare este de 1-1,5 cm. Semănăturile se acoperă cu amestec de pământ de pădure şi nisip (2 :
3), apoi se instalează umbrare care se menţin tot timpul verii. Se udă mai abundent până la
răsărire, apoi de câte ori este nevoie, puieţii fiind destul de sensibili la uscăciune. Răsărirea are
loc în maxim 5 săptămâni, iar după 1-2 ani puieţii se pot repica în sola de formare, urmând ca
după alţi 3-4 ani să se poată planta la loc definitiv.
Butaşirea se realizează toamna (septembrie-octombrie) sau iarna, cu butaşi cu călcâi,
înrădăcinarea având loc în răsadinţe reci, respectiv în sere. Altoirea ( pentru varietăţi ) se face în
placaj, pe portaltoaie înrădăcinate la ghivece.
Utilizare. Spre deosebire de duglasul verde, varietatea Glauca prezintă un interes datorită
coloritului argintiu al frunzelor. Aceasta se utilizează în spaţiile verzi ca şi specia de bază.

Cultivaruri.
Pseudotsuga menziesii Glauca Pendula – arbore cu port pendul

Bolile şi dăunătorii genului Pseudotsuga

Dioryctria abietella-atacul se recunoaşte după prezenţa grămezilor voluminoase de excremente
pe suprafaţa conurilor. Adeseori solzii sunt roşi pe suprafaţa lor exterioară şi prezintă numeroase
orificii neregulate de intrare şi ieşire a omizilor. Galeriile sunt pline cu excremente maronii ce
sunt mai grosiere decât la Cydia. Alte aspecte de recunpaştere sunt scurgerile abundente de
răşină şi curbarea conurilor.
Viespea seminţelor de duglas(Megastigmus spermotrophus)-pe suprafaţa conurilor se observă
picături mici de răşină în punctele în care solzii au fost perforaţi cu ovipozitorul. Seminţele
atacate nu se deosebesc de cele sănătoase înainte de părăsirea lor de către adulţi. În seminţele
atacate se găsesc excremente. Combaterea se face cu insecticide.
Gileteella cooley-Primăvara, pe lujeri, apar colonii de păduchi acoperiţi cu puf alb, abundent.
Atacul acestora provocând încovoierea şi îngălbenirea lujerilor, căderea acelor şi respectiv
pierderi ale creşterii. Combaterea chimică se realizează cu insecticide.
Putrezirea şi necrozarea rădăcinii puieţilor(Rosellinia inflata)-ciuperca produce pagube mari,
prin uscarea în masă la puieţii din pepiniere, dar numai în condiţii de umiditate ridicată.
Igenizarea suprafeţelor afectate, prin îndepărtarea exemplarelor şi resturilor infectate, este urmată
de acţiuni de reducere a excesului de umiditate şi tratamente cu fungicide sistemice.
Putregaiul central al răşinoaselor(Heterobasidion annosum)-provoacă putrezirea şi uneori
omorârea rădăcinilor, arborii afectaţi fiind mult mai sensibili vânturi. Din duramenul rădăcinilor,
miceliul ciupercii înaintează pe trunchi provocând putregaiul central. Degradarea lemnului este
treptată, începând printr-o fază de culoare violacee, continuând cu apariţia unui putegai tare,
brun-roşcat cu tone lenticelate albe, apoi a unui putregai moale cu spaţii goale. Substanţele de
combatere sunt ureea şi borax.

GENUL PICEA Dietr.

Picea abies (L.) Karst. – Molid

Areal. Arealul natural al molidului cuprinde zonele montane ale Europei centrale, Europa
de Vest şi Europa de Est.
În arealul natural din ţara noastră, molidul se suprapune peste zona montană a Carpaţilor
unde formează păduri pure sau în amestec cu bradul şi fagul. În arealul montan, acesta creşte la
altitudini cuprinse între 1300-1800 m iar în cel subalpin ajunge până la 2000 m altitudine.

Caractere morfologice. Molizii sunt arbori de talie mare, ce ajung la 30-50 m înălţime.
Formează o coroană conică, îngustă, cu vârful ascuţit şi la vârste înaintate. Înrădăcinarea este
trasantă, motiv pentru care este vulnerabil la vânturi puternice.
Trunchiul este drept, cu scoarţa netedă în tinereţe, de culoare brun-deschis, apoi dezvoltă
un ritidom solzos, brun-roşcat, nerăşinos.
Ramurile apar în verticile, sunt orizontale sau uşor pendente. Elagajul este greoi la arborii
tineri şi la cei de la altitudine mare.
Lujerii sunt bruni-roşcaţi, glabri sau slab pubescenţi, zgrăbunţoşi şi brăzdaţi longitudinal
după căderea frunzelor. Prezintă muguri ovoizi, nerăşinoşi, cu solzii de la vârf lacşi.
Frunzele aciculare sunt de aproximativ 1-2 cm lungime, verzi închis cu stomate pe toate
feţele. Au vârful brusc îngustat, terminat într-un mucron. Dispunerea frunzelor este spiralată, iar
pe partea superioară a lujerului dispunerea este în perie.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule în amenţi roşii-purpurii, de 1,5-2 cm
lungime, iar cele femele cilindrice, de 4-5,5 cm lungime, în general formate pe ramurile de la
vârful coroanei.
Conurile au 10-15 cm lungime şi 4-5 cm în diametru, sunt cilindrice, pendente, de
culoare maro-gălbui. Au solzii rigizi, rombici, acuminaţi sau rotunjiţi, cu vârful trunchiat sau
denticulat. Bracteele sunt ascunse între solzi. Seminţele sunt aripate, mici de 4-5 mm lungime,
brune închis, cu aripa de 10 mm lungime, brună-deschis, rotunjită la marginea superioară.

Particularitaţi biologice. Înrădăcinarea molidului este superficială, prezintă rădăcini

trasante, frecvent la suprafaţa solului.
Creşterea molidului este relativ înceată în primii ani de viaţă, însă devine activă după
vârsta de 10 ani. Maturitatea arborilor se produce aproximativ către vârsta de 50 ani.
Periodicitatea fructificaţiilor este neregulată, în general fructificaţiile sunt mai abundente
la 3-5 ani sau chiar la 7-8 ani în zonele montane înalte. Maturaţia este anuală, se realizează prin
octombrie-noiembrie.
 Puterea germinativă a seminţelor este ridicată, de 70-80 %. Seminţele răsar după 2-4
săptămâni de la semănare. Germinaţia este epigee, iar plantulele formează 5-10 cotiledoane
dispuse în rozetă.
Longevitatea arborilor este de până la 600 de ani.

Cerinţe ecologice. Specie rezistentă la ger, dar sensibilă la îngheţurile târzii. Preferă
climatul rece şi umed. Are un temperament de semiumbră şi manifestă o sensibilitate faţă de
secetă.
În ceea ce priveşte solul, molizii preferă soluri luto-nisipoase, revene, uşor acide.
Comparativ cu bradul, molidul poate fi folosit în amenajări şi în zone mai joase pe soluri revene
sau cu apa freatică la mică adâncime.
Dintre factorii biotici care pot provoca pagube molidului se numără: ciuperca
Lophodermium macrosporum (produce rugina acelor), Armillaria mellea şi Fomes anosus
(putrezirea rădăcinilor şi a coletului). În zonele calde există riscul atacului de putregai roşu.
Dintre dăunători se numără: Liparis monacha – omida păroasă şi Ips typographus –
gândacul scoarţei.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe. Se seamănă primăvara şi se recoltează iarna,

seminţele fiind tratate în prealabil cu minimum de plumb.
Cultivarurile se înmulţesc prin altoire şi prin butaşi.

Utilizare. Speciile şi cultivarurile de Picea se folosesc în amenajări ca şi exemplare

solitare, în grupuri sau masive.
Molidul se poate utiliza ca şi specie ornamentală în deosebi în amenajarea pădurilor-parc.
În tinereşe se poate folosi pentru amenajarea gardurilor vii, suportând relativ bine tunderile.
Formele pitice de creştere sunt indicate pentru amenajarea alpinăriilor, în bacuri sau
jardiniere.
Picea abies este de asemenea foarte important pentru cultura forestieră de la noi din ţară
prin funcţile ecologice pe care le îndeplineşte dar şi pentru lemnul său de calitate.

Cultivaruri.
Picea abies Acrocona – arbore cu port larg, conurile dispuse terminal în vârful lujerilor
Picea abies Columnaris – arbore cu port îngust, fastigiat
Picea abies Pyramidata – arbore cu creştere piramidală, compactă
Picea abies Inversa – arbore cu port pendent
Picea abies Pendula – arbore de talie mică, cu port pendul, cre.terile tinere de culoare galbenă,
treptat devenind verzi
Picea abies Nidiformis – arbust de 1-1,5 m înălţime şi 2-2,5 m diametru, are aspectul unui cuib
voluminos. Lăstarii sunt scurţi, dispuşi aglomerat şi frunze aciculare mici dispuse radiar
Picea abies Gregoriana – arbust ce atinge 50-60 cm înălţime, creştere sferic-turtită
Picea abies Maxwelii – formă de creştere larg şi scurt conică, port compact cu ramuri rigide,
lăstari erecţi
Picea abies Little Gem – selecţie scundă şi compactă din Nidiformis
Picea abies Repens – creştere larg orizontală, acoperitor de sol
Picea abies Aurea – frunze aurii, apoi verzi-gălbui
Picea abies Pumila – arbust de 1,5 m înălţime şi 2-3 m lăţime
Picea abies Pumila Glauca – frunze verzi glauc
Picea abies Conica
Picea abies Conica Glauca
După caracterele conurilor
Picea abies Carpathica – conuri cu solzi acuminaţi, cu vârful emarginat sau denticulat, slab
lucitori
Picea abies Europaea – solzii rotunjiţi sau scurt acuminaţi, emarginaţi sau dinţaţi, lucitori
După culoarea stobililor
Picea abies Eritrocarpa – conuri purpurii violacee înainte de coacere, frecvent la altitudini mari
Picea abies Chlorocarpa – conuri verzi înainte de coacere, frecvent la altitudini mici
După forma coroanei
Picea abies Pyramidalis – coroană piramidală
Picea abies Columnaris – coroană columnară, îngustă
Picea abies Inversa – ramurile de oridinul I pendente
Picea abies Virgata – ramuri lungi, şerpuitoare
Picea abies Viminalis – ramurile principale orizontale, iar cele de ordinul II pendente
Picea abies Chlendorffii – arbust cu aspect globulos, 1,5 m înălţime şi 2 m lăţime

Picea pungens Engelm. – Molid înţepător

Areal. Specie originară din America de Nord, din zona Munţilor Stâncoşi, unde creşte la
altitudini de 1800-3300 m.

Caractere morfologice. Arbore de mărimea I, cu înălţimi de până la 30-50 m.

Prezintă o coroană conică, neregulat verticilată. Trunchiul este drept, cu scoarţa cenușie,
solzoasă, crăpată.
Lujerii sunt viguroşi, brun gălbui, prezintă muguri nerăşinoşi mari, dispuşi terminal pe
lujeri şi solzi cu vârful resfrânt.
Pe lujeri sunt dispuse frunzele aciculare, perpendicular pe aceştia, de aproximativ 2-3 cm
lungime, rigide, înţepătoare, de culoare verzi-albăstrui sau albe-argintii.
Florile mascule sunt violacee, iar cele femele roşii carmin.
Conurile sunt cilindrice, de 7-8 cm lungime, de culoare verde-violaceu în tinereţe, iar mai
apoi devenind brun deschis la maturitate. Acestea sunt mai mici decât la Picea abies, uşor
membranoase, elastice, cu solzii subţiri, romboidali, emarginaţi.

Particularităţi biologice. Fructificaţiile abundente se realizează în special pe la vârsta de

2-3 ani. Puterea germinativă a seminţelor este mare, de până la 90%.
Longevitatea arborilor poate atinge cca 400-600 de ani.

Cerinţe ecologice. Este adaptat climatului montan continental, suportă bine gerul,
precum şi umiditatea mai redusă din sol şi atmosferă. Are rezistenţă bună la poluare, în special la
fum şi praf. Poate fi întâlnit de la câmpie până în zona montană.

Înmulţire. Specia se înmulţeşte prin seminţe, iar varietăţile se recomandă a se înmulţi

prin altoire, iar formele pitice prin butaşi semilemnificaţi, în iulie-august, în condiţii de seră şi cu
aplicarea de stimulatori de înrădăcinare.
Altoire se poate efectua în placaj lateral vara sau iara în seră, sau prin alipire, în teren
primăvara. Pentru obţinerea unui trunchi drept se recomandă a se utiliza ca altoi numai vârfuri de
lăstari.

Utilizare. Rezistenţa molidului înţepător la uscăciune şi la poluare permite utilizarea lui

din zonele mai joase de câmpie până în zonele montane, fiind întâlnit frecvent sub formă de
grupuri sau ca parte componentă a masivelor.
Varietăţile sunt frecvent utilizate sub formă de exemplare solitare, în grupuri sau masive,
amplasate în locuri vizibile, luminoase pentru a fi puse în evidenţă. Arborii de talie mică, arbuştii
şi formele pitice de creştere sunt potriviţi în grădinile familiale, în alpinării, în bacuri sau
jardiniere şi în amenajările de dimensiuni mai mici.
 Cultivaruri.
Picea pungens Argentea – frunze de culoare albe-argintii
Picea pungens Bakeri – arbore de talie mică, frunziş albastru intens
Picea pungens Blue Kiss – arbore de talie mică, de 2,5-3 m înălţime, coroană argintie, larg
conică
Picea pungens Fat Albert – arbore de talie mică, de cca 4,5 m înălţime, port larg conic, frunze
intens colorate în albastru-argintiu
Picea pungens Glauca – frunze verzi-albăstrui
Picea pungens Glauca Globosa – arbust ce atinge 1,5-2 m înălţime, coroană sferic-turtită, frunze
albăstrui
Picea pungens Glauca Pendula – arbust cu creştere orizontală, acoperitor de sol, frunze
albăstrui-albicioase
Picea pungens Hoopsii – arbore cu port compact, piramidal, frunze foarte argintii
Picea pungens Golden Feathers – creşterile tinere au o coloraţie galben strălucitoare, iar treptat
devin verzi
Picea pungens Koster – coroană neuniformă, frunze argintii
Picea pungens Iseli Foxtail – port arbustiv, ramuri dispuse mai mult distich, creşterile tinere sunt
uşor răsucite, frunze argintii
Picea pungens Moerheim – arbore ce atinge înălţimi de până la 9 m, frunze argintii. În tinereţe
poate emite lăstari lungi laterali care îi dă un aspect neregulat plantei
Picea pungens Montgomery – arbust ce atinge 1-1,5 m înălţime, cu port larg conic, compact,
frunze argintii albăstrui
Picea pungens Pendula – arbust cu lujerii pendenţi, frunze evident argintii
Picea pungens Thompsenii – arbore cu port piramidal, frunze albastru-argintii strălucitoare. Este
considerat unul din cele mai valoroase selecţii.

Picea engelmanni (Parry) Engelm. – Molid de munte, Molid de Arizona

Areal. Specie exotică, originară din America de Nord, din zona Munţilor Stâncoşi, unde
se întâlneşte la altitudini cuprinse între 1000-3500 m.

Caractere morfologice. Arbore de talia I, ce atinge înălţimi de până la 50 m în arealul

natural, însă la noi în ţară creşte frecvent ca şi arbore de talia a II-a.
Tulpina este dreaptă, cu scoarţa subţire, brun-deschisă. Coroana molidului de munte este
îngustă, piramidal-conică.
Lujerii sunt pubescenţi, de culoare gălbui-deschis sau roşietici, cu muguri tomentoşi,
răşinoşi, de formă conică, acuiţi. Mugurii prezintă solzi strâns alipiţi.
Frunzele aciculare de culoare verzi albăstrui sunt lungi de 1,5-2,5 cm, neînţepătoare,
flexibile şi sunt dispuse radiar, îngrămădite sub formă de perie pe partea superioară a lujerului,
îndreptate spre vârful acestuia. Au un miros greu, neplăcut.
Florile sunt unisexuat-monoice de culoare roşie.
Dezvoltă conuri ovoide, de 4-6 cm lungime, brune lucitoare, recurbate, îngustate la bază.
Solzii conurilor au vârful rotunjit, sunt subţiri şi flexibili.
Seminţele sunt mici, de 1,5 mm, aripate.

Particularităţi biologice. Fructificaţiile abundente se realizează în special pe la vârsta de

2-3 ani. Puterea germinativă a seminţelor este mare, de până la 90%.
Longevitatea arborilor poate atinge cca 400-600 de ani.
 Cerinţe ecologice. Specie relativ rezistentă la secetă şi la poluare. Vegetează bine pe
soluri afânate, revene, cu umiditate suficientă în sol şi atmosferă; în cuprinsul arealului este
rezistent la geruri dar la câmpie suferă datorită îngheţurilor târzii. Este considerată specie de
semiumbră dar la altitudini mai mari cere lumină. Puieţii suportă umbrirea moderată. Este
vătămat de fum, praf, vânt, zăpadă şi chiciură.

Înmulţire. Se înmulţeşte uşor prin semănături efectuate în luna mai, cu seminţe tratate cu
minium de plumb. Se seamănă în rigole (distanţate la 15-20 cm), la adâncimea de 2 cm.
Seminţele se acoperă cu pământ de pădure sau compost, răsărirea urmând a avea loc după 3-4
săptămâni de la semănat. Imediat după răsărire tinerele plante se umbresc, iar pe parcursul
sezonului de vegetaţie puieţii necesită pliviri cât mai frecvente, praşile şi udări atunci când este
cazul. După 1-2 ani se poate executa primul repicat (la distanţele 40 /50 cm), iar plantarea la loc
definitiv va fi posibilă începând cu vârsta de 3-4 ani.
Butăşirile se aplică mai rar. Altoirea se practică primăvara, în sere sau răsadniţe sau în
august folosindu-se procedeul în placaj.

Utilizare. Molidul are o mare importanţă economică şi ornamentală. Se foloseşte izolat

dar mai mult în grupe şi masive, în aliniamente sau sub formă de garduri vii şi ziduri verzi.

Picea breweriana Wats

Areal. Arbore originar din America, mai exact din pădurile din Oregon şi California,
unde se întălneşte la altitudini de 1000-2300 m.

Caractere morfologice. Specia dezvoltă o coroană piramidală, are scoarţa brun-cenuşie,

lăstarii sunt fin pubescenţi, brun-cenuşii, cu muguri bruni, de 5-7 mm lungime, cu vârful rotunjit.
Ramurile de ordinul II şi III devin cu vârsta pendule asemenea unei cortine, ceea ce îi dă
un aspect caracteristic.
Pe lujerii penduli frunzele sunt mai lungi decât pe cele orizontale. Frunzele de pe lujerii
orizontali sunt de 1,5-3 cm lungime, verzi pe partea superioară şi verzi-argintii cu două dungi de
stomate pe partea inferioară, dispuse radiar.
Dezvoltă conuri cilindric-ovale, de 6,5-12 cm lungime, purpurii în tinereţe, brun roşcate
la maturitate. Solzii sunt rotunzi, cu marginea întreagă.
Seminţele sunt brun-negricioase.

Particularităţi biologice. Picea breweriana ajunge la maturitate în jurul vârstei de 50

ani. Periodicitatea fructificaţiilor este neregulată. Maturaţia este anuală pin octombrie-noiembrie.
Puterea germinativă este mare 70-80%. Creşterea etse lentă în primii 3 ani de viaţă, pe urmă se
activează rapid.

Cerinţe ecologice. Are nevoie de umiditate mare atât în atmosferă cât şi în sol. Vegetează
bine pe soluri profunde, luto-nisipoase, bine aprovizionate cu apă. Zăpada poate provoca ruperea
coroanei sau a trunchiului. Chiciura şi poleiul produc pagube nesemnificative.

Înmulţirea. Se realizează prin seminţe. Semănatul se face în luna mai. Seminţele se

tratează cu miniu de plumb. Se seamănă în rigole la 15-20 cm şi la adâncimea de 2 cm.
Seminţele se acoperă cu pământ de pădure sau compost.
 Utilizare. Specie decorativă prin habitus şi frunziş. Devine interesantă în momentul în
care ramurile devin pendule. Se poate utiliza în amenajări ca şi exemplar solitar, în grupuri sau
masive.

Picea orientalis (L.) Link. – Molid de Caucaz, Molid oriental

Areal. Specie exotică, originară din Caucaz şi nord-estul Turciei. Se întâlneşte la

altitudini de 1000-2100 m.

Caractere morfologice. Creşte ca arbore de mărimea I, atingând 30-45 m înălţime,

uneori chiar 60 m.
Prezintă un trunchi drept, cu ritidom brun, solzos, coroană îngust piramidală, deasă, cu
ramuri în verticile neregulate.
Lujerii sunt brun-gălbui, lucitori, pubescenţi, cu muguri mici, ovoizi, nerăşinoşi.
Frunzele aciculare scurte de aproximativ 1 cm sunt drepte, neînţepătoare, verzi închis,
culcate pe lujeri, cu 1-4 linii de stomate pe fiecare dintre cele 4 feţe.
Conurile sunt de 6-10 cm lungime, cilindrice, violacei în faza tânără, foarte decorative.
Solzii conurilor sunt rotunjiţi la vârf, obovaţi, brun, lucitori, cu pungi de răşină.
Seminţele sunt de culoare neagră, de aproximativ 4 mm lungime şi aripa de 7 mm.

Particularităţi biologice. Arborii ajung la maturitate pe la 50-60 ani. Fructifică abundent

la 4-6 ani. Maturaţia este anuală. Puterea germinativă este destul de ridicată şi se păstrează timp
de 3-4 ani. Rata de creştere este medie.

Cerinţe ecologice. Specia manifestă preferinţe faţă climatele mai blânde, fără geruri
puternice şi uscate. Creşte bine pe soluri luto-nisipoase, profunde, jilave în permanenţă; preferă
văile înguste şi versanţii umbriţi cu atmosfera umedă.
Are un temperament de umbră ca şi bradul, evitând locurile descoperite, însorite.

Înmulţirea. Înmulţirea se face prin seminţe, iar pentru cultivaruri se foloseşte altoirea.
Formele pitice de creştere se pot înmulţi şi prin butăşire. Semănatul se poate face iarna imediat
după recoltarea seminţelor sau în luna martie. Pentru preîncolţire seminţele se tratează cu miniu
de plumb timp de 8-10 zile. Plantele se formează în aproximativ 3 ani.
Altoirea se practică primăvara, în sere sau răsadniţe sau în august folosindu-se procedeul
în placaj.

Utilizare. Specia poate fi utilizată ca şi exemplar solitar, în grupuri, uneori în masive şi

de asemenea în spaţiile verzi de mici dimensiuni. Cultivarele sunt foarte decorative şi sunt
recomandate a fi amplasate în locuri cu vizibilitate.

Cultivaruri.
Picea orientalis Atrovirens – arbore cu port larg, frunze verde închis strălucitor
Picea orientalis Aurea – creşterile tinere au o coloraţie galben-aurie primăvara
Picea orientalis Gracilis – arbore de talie mică, cu coroană conică şi ramuri dense, frunzele de
culoare verde deschis sunt dispuse radiar; creştere lentă
Picea orientalis Nana – formă pitică, globuloasă de creştere, frunze verzi-închis strălucitoare
Picea orientalis Pendula – arbust cu port compact ş ramuri pendule; creştere lentă
 Picea glauca (Moench) Voss. – Molid canadian, Molid alb

Areal. Este un arbore de mărimea a II-a şi este originar din America de Nord.

Caractere morfologice. Atinge înălţimi de până la 30 m, scoarţa trunchiului este subţire

şi se exfoliază în plăci mici circulare.
Specia prezintă o coroană îngust conică în tinereţe, apoi devenind cilindrică la maturitate.
Lujerii sunt bruni, pieloşi şi glabri. Frunzele aciculare, de 1,2-2 cm lungime, sunt verzi-
albăstrui, aglomerate pe faţa superioară a lujerului.
Conurile speciei sunt pendule, cilindrice, de aproximativ 3-7 cm lungime, cu carpele moi,
brune. Seminţele sunt mici de culoare neagră, cu aripa de 5-6 mm.

Particularităţi biologice. Molidul canadian ajunge la maturitate în jurul vîrstei de 50 ani.

Maturarea este anuală. Capacitatea germinativă a seminţelor este cuprinsă între 60-80%.

Cerinţe ecologice. Molidul alb s-a adaptat bine la condiţiile climatice din ţara noastră.
Este puţin pretenţios faţă de sol, dar totuşi preferă pământurile cu textură mijlocie, jilave,
profunde.

Înmulţire. Se înmulţeşte gnerativ, dar şi vegetativ. Conurile se recoltează iarna.

Semintele se pot semăna imediat după ce au fost recolate sau se pot semăna în răsadniţe(martie)
şi în câmp(aprilie). Pentru a uşura germinaţia seminţele se tratează cu miniu de plumb timp de 8-
10 zile. Plantele se formază după câţiva ani.
Butaşi se confecţioneazăvara din creşterele anuale, de vârf şi se plantează în sere sau
răsadniţe încălzite. Altoirea se practică pentru obţinera varietăţilor. Se altoieşte pe portaltoi de
Picea abies.

Utilizare. Specie dcorativă prin port, frunze şi conuri. Se utilizează ca şi exemplar solitar
sauîn grupuri şi masive.

Cultivaruri.
Picea glauca Albertiana – port compact, îngust piramidal; specie încet crescătoare
Picea glauca Conica – arbust cu formă pitică, conică de creştere; rata de creştere este lentă,
atinge maximum 3-3,5 m în 25-30 de ani
Picea glauca Coerulea – 1-1,5 m înălţime, frunze albastre-argintii
Picea glauca Cecilia – arbust de formă globuloasă, atinge aproximativ 50-60 cm înălţime, frunze
albăstrui
Picea glauca Echiniformis – arbust sferic-turtit, de 30-40 m înăţime, frunze scurte gri-albăstrui
Picea glauca Alberta Globe – arbust pitic, globulos, aproximativ 60 cm înălţime, frunze verzi
Picea glauca Pendula – arbore de talie mică, cu ramuri pendente
Picea glauca Sander`s Blue – asemănător cu Picea glauca Conica dar cu frunze verzi-albăstrui
Picea glauca Rainbow`s End – asemănător cu Picea glauca Conica dar creşterile tinere sunt
albe-gălbui
Picea glauca Aurea
Picea glauca Densata
Picea glauca Fastigiata
Picea glauca Mudsonii
Picea glauca Nana
Picea glauca Variegatospica

Picea omorika (Pancic) Purkyne – Molidul sărbesc

 Areal. Specie exotică, cu areal strâns pe valea râului Drina, la limita dintre Serbia şi
Bosnia-Herţegovina, unde se găseşte în părţile înalte ale Munţilor Tara, între 800-1400 m
altitudine.
Caractere morfologice. Arbore de talia I sau a II-a, dezvoltă o coroană îngustă,
columnară, cu ramuri scurte, dispuse în verticile regulate. Tulpina este dreaptă, cu un ritidom
subţire, care crapă în plăci.
Lujerii sunt scurt pubescenţi, de culoare brun-deschis, cu muguri nerăşinoşi, bruni-închis.
Frunzele sunt aciculare, lungi de 1-2 cm, neînţepătoare, comprimate dorso-ventral,
lenticulare, au vârful obtuz, scurt mucronat. Frunzele de pe partea superioară a lujerului sunt
răsfirate şi îndreptate înspre vârful acestuia, lucitoare, iar pe partea inferioară prezintă două
dungi albe de stomate.
Florile mascule sunt de culoare roşie, iar cele femele purpurii-violete. Conurile sunt mici
de 4-5 cm lungime şi 1 cm grosime, ovoide. Solzii conurilor sunt laşi, cu marginea rotunjită.
Seminţele sunt brune-negricioase.

Particularităţi biologice. Molidul sârbesc ajunge la maturitate în 20-50 ani. Frutifică

abundent la 3-5 ani. Maturaţia este anuală. Rata de creştere este miciă în primii ani de vegetaţie,
dar pe urmă se intensifică.

Cerinţe ecologice. Specie rezistentă la ger şi secetă, creşte bine în condiţii de atmosferă
uscată, în condiţii de semiumbră dar se adaptează bine şi în plin soare.
Molidul sârbesc preferă un sol bogat, profund, bine drenat. Are capacitatea de a creşte pe
o gamă largă de soluri, inclusiv alcaline, argilă , acid şi sol nisipos. Este tolerant la poluarea
urbană.

Înmulţire. Specia tip se înmulţeşte prin seminţe. Prin butaşi se pot înmulţi cultivarele
pitice de creştere şi plantele foarte tinere. De asemenea cultivarele se pot înmulţi şi prin altoire.

Utilizare. Este un arbore de mare interes ornamental datorită portului îngust piramidal şi
a frunzişului foarte frumos. Se poate utiliza în spaţiile vezi ca şi exemplar solitar, în grupuri sau
în masive.

Cultivaruri.
Picea omorika Expansa – arbust ce atinge aproximativ 1 m înălţime, cu formă largă de creştere,
ramuri ascendente
Picea omorika Nana – arbust cu port larg conic până la formă globuloasă de creştere
Picea omorika Pendula – arbore cu ramuri pendule, uşor răsucite

Picea sitchensis (Bong.) Carr.–Molid de Sitka

Areal. Specie exotică, originară din vestul Americii de Nord, unde se găseşte la altitudini
de 300 m, uneori şi la 900 m.

Caractere morfologice. Arbore ce atinge 40-60 m înălţime. Prezintă un port piramidal,

ritidomul este brun-roşcat, crăpat, cu solzii neregulaţi. Lujerii sunt glabri, brăzdaţi, de culoare
bruni-roşcaţi, cu muguri brun-gălbui, nerăşinoşi.
Frunzele sunt îngrămădite pe faţa superioară a lujerului, îndreptate înainte, de 10-25 mm
lungime, subţiri, turtite dorso-ventral, verzi lucioase pe partea superioară şi cu două dungi albe
de stomate pe partea inferioară. Au vârful acuminat şi sunt înţepătoare.
 Conurile au 6-10 cm lungime, curbate, de culoare brun-roşcate, cu solzii subţiri, cutaţi
longitudinal, cu vârful denticulat.

Particularităţi biologice. Creşterile sunt active încă din tinereţe. Periodicitatea

fructificaţiilor este la 2-3 ani. Maturaţia este anuală. Puterea germinativă a seminţelor este
cuprinsă între 60-80%.. În mod normal longevitatea este de 500 ani, dar există şi excepţii cand
longevitatea este de 700-800 ani.

Cerinţe ecologice. Specie care preferă zonele cu precipitaţii abundente şi cu multă

umiditate atmosferică. Preferă soluri profunde, jilave, bogate în ubstanţe nutritive.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe. Conurile se recoltează în perioada noiembrie-

ianuarie şi se seamănă în seră imediat după recoltare sau în luna martie se seamănă în răsdadniţe.

Utilizare. Molid de Sitka este o specie decorativă prin port, culoarea lujerilor, forma
frunzelor şi culoarea conurilor. Se utilizează ca şi exemplar izolatsau în grupuri şi masive.

Bolile şi dăunătorii genului Picea

Phomopsis occulta-are provoacă uscarea ramurilor
Putrezirea şi necrozarea rădăcinii puieţilor(Rosellinia inflata)-ciuperca poate produce pagube
mari, prin uscarea în masă la puieţii din pepiniere, dar numai în condiţii de umiditate ridicată.
Prevenirea şi combaterea se realiează prin igienizarea suprafeţelor afectate, prin îndepărtarea
exemplarelor şi resturilor infectate, este urmată de acţiuni de reducere a execesului de umiditateşi
tratamente cu fungicide sistemice.
Boala rădăcinilor(Armillaria sp.)-simptomele caracteristice infecţiilor sunt pâslele de
micelicare se dezvoltă sub scoarţa, pe rădăcinile puternic infectate sau la baza arborilo ce se află
în proces ireversibil de uscare, moment în care aceste formaţiuni au o viteză dde extindere
maximă. Miceliul tânăr este fluorescent. Rizomorfele sunt iniţiate de pe miceliu puternic
dezvoltat în lemnul putred. Corăpurile fructifere se ridică de pe pânzele miceliene sau de pe
rizomorfe, astfel încât ele apar în grupuri pe rădăcini, cioate, la baza tulpinilor. Putregaiul se
observă atât pe alburn cât şi pe duramen. La răşinoase, lemnul cu putregai incipient este cu pete
gri sau brune ţo adesea îmbibat cu apă. Mai târziu lemnul infectat devine galben-brun, fibros,
foarte umed. Alte simptome generalereducerea creşterii lujerilor, schimbărilr caracteristicilor
foliare, uscarea coroanelor, fructificaţii abundente înanintea uscării, scurgeri de răşină.
Combaterea se realizează prin fumigarea solului cu bromură de metil, cloropicrin, sulfură de
carbon, fungicide şi combtere biologică.
Putregaiul roşu al răşinoaselor(Heterobasidion parviporum)-provoacă putrezirea şi uneroi
omorârea rădăcinilor. Arborii afectaţi sunt mai sensibili la vânt. Puieţii din plantaţiile pot fi
omorâţi prin acţiunea ciupercii patogene. Din rărădini înaintează în pe trunchi provocând
putregaiul central sau roşu. Degradarea lemnului se face trepat, începând cu o pată violacee,
continuând cu apariţia putregaiului tare şi apoi un putregai moale. Combnaterea chimică se face
cu uree, borax, DOT şi mai puţin cu crezotul sau nitritul de sodiu.
Uscarea lujerilor puieţilor de răşinoase(Sirococcus, Phomopsis, Thekospora)- Sirococcus
strobilinus provoacă căderea acelor, încovoierea şi uscarea lujerilor tineri şiîn unele cazuri
uscareapuieţilor. Phomopsis conorum provoacă defolierea, curbarea şi uscarea lujerilor puieţilor
de răşinoase. Thekospora areolata favorizează uscarea rapidă a lujerilor, precum şi diminuarea
recoltei de seminţe. Combaterwa de face cu substanţe cum ar fi Captan, Dhitane, Topsin, Benate,
Cercobin etc.
Rugina molidului şi a bradului(Chrysomyx, Pucciniastrum, Calyptospora)-ruginole bradului
şi molidului rareori se produc cu aceeaşi intensitate mai multi ani la rând, bolile având doar
accidenatl caracter epidermic. În cazul plantaţiilor tinere, puternic atacate, ruginile provoacă o
defolieri importante. Căderea acelor poate fi dispersată în toată coroana sau localizată pe un
sector delimitat. Combaterea chimică se face cu Saprol, Rubigan, Mirage etc.
Gândacul mare de scoarţă al molidului(Ips typographus) şi gândacul mic de scoarţă al
molidului(Pityogenes chalcographus)-larvele şi adulţii sapă galerii în scoarţă.provocând
vătămări ale scoarţei. Combaterea chimică se face cu insecticide.
Omida păroasă a molidului(Lymantria monacha)-Atacă în perioada aprilie-iulie. Plantele
atacate sunt roase total sau parţial. Mugurii tineri desfăcuţi sunt roşi în întregime. Defolierile
totale şi parţiale slăbesc arborii şi favorizează atacul dăunătorilor secundari(Lipidae, Siricidae).
Combaterea se face cu prădători naturali cum ar fi:Tromidium holosericeum, Calosoma
sycophanta, cărăbuşii sau prin tăierea ramurilor afectate. Nu în ultimul rând se face şi
combaterea chimică cu Decis 2,5 EC, Cymbush 25 EC.
Molia acelor de molid(Epiblema tedella)-atacă în special arborii tineri. Omizile tinere minează
acele, iar cu timpul le rod în întregime. Acele sunt roase în interiorul unor cuiburi formate din
10-15 ace prinse cu fire de mătase în care se adună şi excremente Cuiburile pot să rămână mai
multi ani în arbore. La atacuri repetate arborii se usucă. Ca şi măsură de prevenire a atacului se
recomandă crearea arboretelor a,estecate de răşinoase cu foioase şi menţinerea consistenţei pline
în cuprinsul arboretelor pline. Combaterea se face prin recoltarea şi distrugerea prin ardere a
cuiburilor dde omizi.
Croitorul mic al scoarţei de molid(Tetropium castaneum)-atacă arborii proaspăt tăiaţi, slăbiţi
sau chiar sănătoşi. Atacul prezintă importanţă fiziologică prin galeriile făcute în scoarţă şi lemn
şi o importanţă tehnică orin înmulţirea câteodată mare a cuiburilor de împupare în lemn.
Combaterea se face prin amplasarea arborilor cursă începând de la sfârşşitul lunii mai şi cojirea
acestora în vară înainte ca larvele să pătrundă în lemn pentru împupare. Momentul optimp pebtru
cojire se stabileşte în urma sondajelor şi controalelor. Combaterea chimică se realizează cu
Decis, Sumithion L etc.
Molia conurilor de molid(Cydia strobiella)-înainte de părăsirea conurilor de către adulţi, arbori
nu prezintă simptome externe evidente, cu excepţia cazului în care datorită unui atac puternic
conurile se deshidratează preatur şi au grămăjoare de excremente pe suprafaţa lor. Dacă se
realizează o sescţiune longitudinală prin conuri se observă seminţele pline cz excremente de
culoare brun deschis. Aceste seminţe au, de regulă, două orificii cu diametrul de aproximativ
1mm, unul la intrare şi unul la ieşirea omizii: În a doua parte a verii, în ax se pot observa omizile
şi galeriile făcute de acestea. Scurgerile abundente de răşină pe suprafaţa conurilor şi deformarea
lor nu sunt simptome datorate atacului de molia conurilor de molid.
Musca conurilor de molid(Strobilomyia anthracina)-atacul apăare cel mai frecvent în mijlocul
conului. Conurile atacate prezintă o curbare caracteristică sau o îngustare bruscă în zona mediană
ca urmare a roaderii efectuate de câtre larvă în solzii cpnului aflat în plin proces de creştere. În
ineriourul curburii, pe suprafaţa conului se găseşte p aglomerare de răşină în amestec cu
excremente lichide, de formă sferică, care are coloritul de la alb opac până la roşcat. Adeseori
vârful conului se usucă prematur şi conul capătă începând din iulie culoarea brun-deschisă.
Larvele rod în totalitate seminţele. Galeria lăsată de larvă este plină cu răşină ci cu excremente
lichide.
Musculiţa seminţelor de molid(Plemeliella abietina)-fiecare larvă vatamă doar câte o sămânţă
careia îi consumă conţinutul. Conurile atacate nu prezintă simptom externe, însă seminţele
vătămate se pot distinge relativ uşor prin faptul că sunt turtite şi răsucite, de culoae bej deschis cu
dungi mai intunecate, fără luciu.
Păduchele de gală a molidului(Sacchiphantes viridis)-femelele depun ouăle la baza mugurilor.
Larvele xare apar se introduc în muguri. Aceştea se transformă în gale cu aspect de con, acelea
ce se dezvoltă din ei ccăpătând formă de solzi. Galele se formează la baza lujerilor, uneori la
mijlocul lor, sunt de culoare verde-deschis, cu solzi mari cu marginile cafeniu-roşcate, au
mărimea unei alune şi se dezvoltă lateral sau în lujer.Specia formează gale la molid o data la doi
ani. Combaterea constă în tăierea, recoltarea şi arderea galelor. Se pot folosi şi insecticide de
contact sau sistemice.
Viespea lemnului de răşinoase(Urocerus gigas)-femelele depun ouăle izolat pe arbore. Atât
larvele cât şi adulţiirof galerii. Galeriile la început sunt orientate spre axul trunchiului şi apoi
devin oblice la capătul galeriei. Gaura de ieşiere a adultului se află aproape de suprafaţa solului
şi are gaura de ieşire rotundă. Combaterea se face prin scoaterea materialului atacat din pădure şi
arderea lui.
Trombarul puieţilor de molid(Hylobius abietis)-Specie polifagă, care preferă să se hrănească
cu ţesutul liberian proaspăt de conifere. Puieţii prezintă roşături ale scoarţei, sub formă de pete,
localizate cel mai adesea în zona coletului, dar care se poate extinde şi spre vârful acestora. La
atac slab rânile se acoperă cu scurgeri de răşină şi se pot cicatriza, puieţii suferind doar pierderi
de creşteri şi eventuale infecţii cu ciuperci xilofage, dar la un atac mai puternic rosturile
confluează şi puieţii se ofilesc, iar apoi se usucă complet. Combaterea chimică se face cu Decis
2,5CE, Marschal 25 CE, Sinolitox 10G etc.

GENUL LARIX MILL.

Larix decidua Mill.- Larice, Zadă

Areal. Laricele este o specie originară din Europa, cu centrul mai imporntant în Alpi,
unde se întâlneşte la altitudini de 2400-2500 m în Alpii Occidentali iar în Alpii Centrali şi
Orientali coboară la altitudini de 350-400 m.
La noi în ţară se dezvoltă bine la altitudini de peste 1000 m, ajungând uneori şi până la
peste 1700-1750 m.

Caractere morfologice. Arbore de talia I, cu înălţimea de până la 50 m şi diametrul

tulpinii la bază de până la 2 m.
Înrădăcinarea este pivotantă la început, iar mai târziu dezvoltă rădăcini laterale destul de
profunde. Tulpina este dreaptă sau curbată, cu scoarţa tânără cenuşie, ritidomul este gros,brun
roșcat, adânc brăzdat, se desprinde în plăci neregulate.
Dezvoltă o coroană conică, rară, transparentă, formată din verticile neregulate. Datorită
fototropismului, uneori specia dezvoltă o coroană asimetrică. Ramurile de ordinul I sunt dispuse
orizontal, cu vârfurile uşor ascendente.
Lujerii sunt de două tipuri: lungi (macroblaste), care sunt subţiri, flexibili, pendenţi,
glabri, gălbui cu frunze aciculare, dispuse în spirală şi scurţi (microblaste), care sunt bruni-
închis, cu câte un mugure terminal şi cu frunze dispuse în rozete de 30-40.
Frunzele sunt aciculare, căzătoare, de 1-3 cm lungime, moi, verzi deschis, lucitoare,
dispuse solitar pe lujerii lungi şi în fascicule de câte 30-40 pe cei scurţi. Toamna înainte de
cădere devin galben-portocalii, iar după cădere lasă pe lujer o cicatrice triunghiulară până la
rombică.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule amentiforme galbene, pedicelate, iar cele
femele roşii purpurii sau verzui, ovoid-conice, erecte.
Conurile sunt ovoidale, de 3,5-4 cm lungime, brune deschis la maturitate, cu solzi
convecşi, persistenţi, pieloşi, rotuniţi sau emarginaţi la vârf, cu marginea nerăsfrântă, în tinereţe
pubescenţi, stau pe pedunculi scurţi, recurbaţi.
Seminţele aripate, de 3-4 mm lungime, nerăşinoase, cu aripa de 7-8 mm.

Particularităţi biologice. Este o specie repede crescătoare în tinereţe. Maturitatea este

timpurie, fructificaţiile regulate înregistrându-se pe la 30 de ani. Arborii izolaţi frunctifică pe la
vârsta de 15-20 de ani.
Maturaţia este anuală, seminţele se coc prin ocombrie-noiembrie şi se diseminează şi
iarna.
 Puterea germinativă este mai scăzută, de apoximativ 30-60%. Seminţele pot fi păstrate
chiar 3-4 ani, însă după un an procentul de germinaţie scade şi încolţirea este greoaie.
Longevitatea arborilor este mare, de 600-700 de ani.

Cerinţe ecologice.
Laricele vegetează bine în ţinuturi cu climat continental, caracterizate prin variaţii de
temperaturi mari, ierni aspre şi îngheţuri frecvente.
Este o specie cu temperament de lumină, creşte în staţiuni cu insolaţie puternică şi soluri
scheletice, afânate şi aerisite. De asemenea are o capacitate mare de adaptare iar numeroase
culturi artificiale au dat rezultate bune şi pe soluri aide, silicioase, însă sunt contraindicate
solurile comapcte, argiloase, cu exces de unmiditate.
Necesită amplasament în zone cu schimbare continuă a curenţilor de aer, de aceea trebuie
evitate văile umede în care aerul nu se primeneşte.
Culturile de larice se pot extinde şi la altitudini mai mici, pe soluri uşoare şi cu aerisire
sufucientă.
Factorii biotici care ar putea afecta specia sunt: ciuperca Dasyscypha willkommii, care
provoacă umflături canceroase pe tulpină şi ramuri şi molia Coleophora laricella H.B., care
perforează frunzele şi determină brunificarea acestora.

Înmulţire. Specia tip se înmulţeşte prin seminţe iar cultivarurile prin altoire. Seminţele se
seamnă primăvara de timpuriu în răsadniţe. Pentru ca seminţele să germineze mai uşor înainte de
semănat se ţin în apă 24 ore. După 2 ani de la plantare puieţii se repică, iar după 4-6 ani se pot
planta la loc definitiv.
Altoirea se practică pe portaltoi formaţi în containere. Altoirea în placaj se poate face în
seră, în luna februarie sau în câmp, în aprilie-mai.

Utilizare. Este un arbore foarte apreciat în spaţiile verzi pentru portul elegant, coroana
aerată, lujerii lungi şi penduli şi de asemenea pentru coloritul frunzelor de toamnă.
Se poate utiliza ca şi exemplar solitar, în grupuri, masive, dar şi în aliniamente sau
garduri vii în locuri bine iluminate.
Zada este extrem de valoroasă din punct de vedere al lemnului, întrunind calităţi
superioare în comparaţie cu cel produs de alte specii de foioase.

Cultivaruri.
Larix decidua Fastigiata – arbore cu port columnar, cu ramuri scurte, ascendente
Larix decidua Pendula – arbore cu ramuri pendente
Larix decidua Varied Directions – arbust târâtor, dezvoltat mai mult pe orizontală decât pe
verticală
Larix decidua Polonica
Larix decidua Viminalis

Larix leptolepis (S. et Z.) Gord. – Larice japonez

Areal. Specie exotică, originară din Japonia, unde se întâlneşe la altitudini de 1200-2400
m.

Caractere morfologice. Arbore ce atinge înălţimi de până la 30 m. Dezvoltă o coroană

conică largă, cu ramuri scurte, orizontale.
Lujerii sunt glabri, de culoare roşcaţi-violaceu, cu muguri roşii.
 Frunzele sunt lungi de 2-3,5 cm, verzi-argintii, cu dungi albe de stomate pe ambele feţe,
la vârf acute sau obtuze, dispuse în fascicule de 25-35. Toamna frunzele devin galbene pal, fiind
lung persistente pe lujer înaintea căderii.
Conurile sferice, roşii în tinereţe, cafenii la maturitate, de 3-5 cm lungime, ovoide,
pedunculate. Solzii conurilor au marginea superioară răsfrântă înspre exterior, cu vârful rotunjit
sau ştirbit.
Bracteele sunt mici, ascunse între carpele.

Particularităţi biologice. Laricele japonez ajunge la maturitate destul de devreme.

Fructificaţiile devin abundente după vârsta de 20 ani. Periodicitatea fructificaţiilor est emedie.
Maturaţia este anuală. Puterea germinativă este cuprinsă între 40-60%. Creşte repede în primii
ani de vegetaţie. Longevitatea este mare.

Cerinţe ecologice. Laricele japonez pretinde un climat montan-oceanic, caracterizat prin

precipitaţii. Larix leptolepis este o specie ce rezistă bine la ger, pretinde umiditate atmosferică şi
în sol, dar nu suportă solurile excesiv de umede. Se adaptează pe solurile calcaroase.
Necesită amplasamente bine aerate şi luminoase. Vegetează bine pe soluri profunde,
fertile, revene.

Înmulţire. Se realizează prin seminţe, iar cultivarele prin altoire şi butăşire. Se înmulţesc
prin seminţe în luna aprilie. Conurile se recoltează în martie şi se usucă natural, la soare.
Seminţele pot fi supuse pregerminării umede timp de două săptămâni (expunere la
caldura solară a seminţelor umectate, în recipiente). Încolţirea are loc după 8-15 zile de la
semănat. Silvicultorii au obţinut rezultate bune prin refrigerarea seminţelor umectate timp de 18-
30 de zile la 0-5 ºC. Înmulţirea prin butaşi se efectuează destul de rar deoarce rezultatele obţinute
sunt destul de slabe.
Altoirea în placaj se face iarna în seră şi primăvara direct în câmp. Pentru altoire se
folosec portaltoi produşi la ghivece. Dacă se altoieşte direct în câmp, altoii se recoltează în
februarie şi se păstrează la frigider până în mai.

Utilizare. Specia se poate utiliza în amenajările spaţiilor verzi ca şi exemplar solitar sau
în grupuri, în locuri luminoase. Interesul ornamental este dat de habitus, de textura sa fină dar şi
de plasticitatea sa ecologică.

Cultivaruri.
Larix leptolepis Blue Rabbit – formă îngust piramidală de creştere, frunze de culoare verde-glauc
Larix leptolepis Blue Haze- frunze albăstrui
Larix leptolepis Diana – ramuri răsucite, contorsionate
Larix leptolepis Pendula – ramuri pendente, frunze verzi-argintii
Larix leptolepis Blue Dwarf – formă pitică, sferic-turtită de creştere, frunze argintii-albăstrui
Larix leptolepis Prostrata – formă scundă de creştere cu ramuri orizontale

Larix x eurolepis Henry.

Areal. Este un hibrid între Larix decidua şi Larix leptolepis, are lujerii glabri sau slab
păroşi, de culoare galbeni, cu muguri roşii-bruni.

Caractere morfologice. Arbore ce poate atinge 40 m înălţime. Dezvoltă un trunchi drept,

cu scoarţa brun-cenuşie, regulat fisurată. Ramurile laterale sunt uşor curbate dar cu vârful
ascendent.
 Frunzele sunt acute sau obtuze, de apoximativ 3,5 cm lungime, verzi-albăstrui pe partea
superioară şi cu două dungi albe de stomate pe partea inferioară. Toamna frunzele devin galbene-
portocalii, iar înainte de cădere brune.
Florile femele sunt roşii foarte decorative.
Conurile au solzii mai slab răsfrânţi decât la Larix leptolepis, iar bracteele sunt ascunse.

Particularităţ biologice. Rata de creştere este medie spre repede. Acest hibrid începe să
fructifice de la vârsta de 20 ani. Fructificaţia este anuală. Maturaţia este anuală şi se realizează în
septembrie-octombrie.

Cerinţe ecologice. Este un hibrid ce rezistentă mai bine la ger decât speciile tip, preferă
solurile profunde şi bine drenate. Preferă zonele înorite, arerisite, înalte, fără vânturi reci, cu ierni
blânde. Manifestă rezistenţă la praf, fum şi gaze.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe.Pentru a germina mai uşor seminţele sunt ţinute
timp de 24 ore în apă înainte de a fi semănate. Semănatul se realizează primăvara de timpuriu, în
răsadniţe şi primăvara târziu, în pepinieră. După aproximativ 2 ani de la plantare puieţii noi
formaţi se repică.

Utilizare. Este o specie deosebită prin coroana interesantă şi coloritul deosebit al

frunzelor. Se foloseşte cu succes izolat, în grup sau masiv, dar şi în aliniamente.

Bolile şi dăunăorii genului Larix

Cancerul laricelui(Lachnellula willkommii)-poate duce la uscarea rapidă a puieţilor de 4-5
anisituaţi în condiţii nefavorabile. Uscării în masă pot apărea şi la plantaţii de 10-25 ani, cu
stagnări periodice de apă în sol. Cancerele de tulpină diminuează valoarea lemnului şi constituie
porţi de intrare în lemn pentru ciupercile xelofage, care produc putrezirea lemnului.Prevenirea şi
combaterea se face folosind specii rezsitente. Prevenirea se mai poate realiza prin alegerea
judicioasă a locurilor de cultură, evitându-se locurile cu execes de umiditate.
Molia minieră a laricelui(Coleophora laricella)-acele minate se ofilesc, albesc şi se crează
impresia vătămărilor de îngheţ. Preferă roaderea acelor de pe marginea ramurilor exterioare aşe
coroanei, la partea superioară a acsteia. În az de atac puternic, omizile se lasă pe fire de mătase la
partea inferioară a coroanei. Sunt preferaţi arborii izolaţi, u expunere la soare, aflaţi la marginea
arboretului. Dăunătorii naturali sunt piţigoii, cojoaica, scorţarul etc. Combaterea chimică se face
cu Decis.
Gândacul de scoarţă a al laricelui(Ips cembrae)-adulţii şi larvele road galerii. Sistemul de
galerii este format din 3-4 galerii mamă lungi de 5-17 cm, din care pornesc galerii larvare de 4-8
cm, în formă stelată. Atacă de oicei arborii vătămaţi şi diperisanţi. Combaterea chimică se face
cu insecticide.
Viespea lemnului de răşinoase(Urocerus gigas)-femelele depun ouăle izolat pe arbore. Atât
larvele cât şi adulţiirof galerii. Galeriile la început sunt orientate spre axul trunchiului şi apoi
devin oblice la capătul galeriei. Gaura de ieşiere a adultului se află aproape de suprafaţa solului
şi are gaura de ieşire rotundă. Combaterea se face prin scoaterea materialului atacat din pădure şi
arderea lui.
Croitorul pinului şi laricelui(Callidium violaceum)-vatămă arborii depin şi larice. Galeriile se
desfăşoară între scoarţă şi lemn, se lărgesc treptat şi se termină cu o porţiune lată. Rumeguşul
este alb, curat, deoarece galeria este săpată în alburn. Împuparea are loc în lemn. Combaterea se
face cu Decis, Smithion etc.
 GENUL CEDRUS

Cedrus altlantica Manetti–Cedru, Cedru de Atlas

Areal. Este o specie exotică, originară din Africa de Nord, Algeria şi Maroc, unde creşte
la altitudini de 1400-2200 m.

Caractere morfologice. Specia atinge înălţimi de până la 40 m. Prezintă o coroană

conică în tinereţe şi întinsă la maturitate şi neregulat-tabulară.
Lujerii sunt de două tipuri, lungi şi scurţi, la început sunt gălbui, păroşi, apoi devin bruni,
glabrescenţi.
Frunzele sunt aciculare, de 2,0-2,5 cm lungime, glauce, carenate, persistente, dispuse
spiralat pe macroblaste şi în fascicule (aproximativ 25) pe microblaste. Sunt de culoare verzi-
albăstrui până la cenuşii-argintii, rigide, cu vârful ascuţit.
Florile înfloresc toamna şi sunt unisexuat monoice.
Conurile sunt erecte, cilindrice, de 5-8 cm lungime şi 4 cm în diametru, pedunculate,
răşinoase, brune şi maturează după 2-3 ani. Solzii sunt rotunjiţi la vârf, foarte stâns alipiţi de con,
cu o dungă brună, caracteristică la partea superioară. Conurile sunt caduce, cu bracteei mici,
ascunse. La maturitate solzii se desprind de pe ax.
Seminţele sunt cuneiforme, aripate şi foarte răşinoase.

Particularităţi biologice. Specie cu creştere lentă în tinereţe. Longevitatea este de până

la 3000 de ani în arealul natural. Maturaţia conurilor are loc după 3 ani. Facultatea germinativă a
seminţelor este de 50-60%.

Cerinţe ecologice. Prezintă preferinţe faţă de climatul montan mediteranean, moderat,

ferit de extremele termice. Preferă solurile bine drenate, profunde, luto-nisipoase, uşor acide.
Este o specie cu temperament de lumină.

Înmulţire. Specia tip se înmulţeşte prin seminţe, iar cultivarele prin altoire.Seminţele
sunt obţinute din conuri care ajung să se matureze după 3 ani. Seminţele se seamănă primăvara,
în răsadniţe şi toamna în sere.
Se altoieşte pe puieţi orbţinuţi din Larix decidua. Altoirea se practică în timpul iernii în
seră şi vara, în august direct în câmp.

Utilizare. Prin amplasarea solitară a speciei, se poate pune în valoare habitusul deosebit
şi coloritul frunzişului. De asemenea specia se poate utiliza şi în grupuri.

Cultivaruri.
Cedrus atlantica Argentea – frunze argintii-albăstrui
Cedrus atlantica Aurea – arbore de talie mică cu frunze galbene
Cedrus atlantica Glauca – frunze albăstrui-argintii
Cedrus atlantica Glauca Pendula – ramuri pendente, frunze argintii
Cedrus atlantica Fastigiata – creştere îngust piramidală, frunze vezi-albăstrui
 Cedrus deodora G. Don – Cedru de Himalaya

Areal. Este originar din vestul Himalaiei, unde creşte la altitudini de 1500-3200 m.

Caractere morfologice. Arbore de 40-45 m înălţime, în tinereţe dezvoltă o coroană

piramidală, cu ramuri uşor pendule, iar la maturitate, coroana devine largă, tabulară.
Lujerii au o coloraţie argintiu-glaucă, sunt de două feluri, lungi, pe care frunzele sunt
dispuse spiralat şi scurţi pe care sunt dispuse în fascicule de câte 20-30.
Frunzele sunt de aproximativ 4-5 cm lungime, de culoare verde-glauc până la argintii, au
vârful ascuţit şi sunt dispuse ca şi la Cedrus atlantica.
Conurile femele sunt solitare sau grupate câte două, ovoide, cu vârful rotunjit, de 7-13 cm
lungime, verzi-glauce strălucitoare în tinereţe şi brun-roşcate la maturitate. Conurile mascule
înfloresc toamna şi sunt de 4-6 cm lungime. Seminţele sunt aripate.

Particularităţi biologice. Cedru de Himalaya este o specie cu creştere lentă în tinereţe.

Maturaţia are loc la trei ani. Facultatea germinativă a seminţelor este cuprinsă între 40-70%.

Cerinţe ecologice. Se dezvoltă bine în plin soare şi este exigent la condiţiile de mediu.
Specie mai sensibilă la geruri, vegetează bine pe soluri bine drenate şi protejate de vânturile din
timpul iernii. În iernile mai reci îşi pierde o parte din ace, dar se refac primăvara.

Înmulţire. Se înmulţeşte generativ şi vegetativ. Seminţele se seamănă primăvara sau

toamna. Primăvara se seamănă în răsadniţe şi toamna în seră.

Utilizare. Deosebit datorită aspectului fin, elegant şi uşor pendul. Se recomandă un

amplasament adăpostit, în zone cu climat blând, fără îngheţuri puternice.

Cultivaruri.
Cedrus deodora Pendula – ramuri pendente
Cedrus deodora Twisted Weeper – arbore cu ramuri şi frunze răsucite
Cedrus deodora Robusta – frunze foarte lungi, ramuri larg deschise
Cedrus deodora Compacta
Cedrus deodora Aurea Pendula
Cedrus deodora Blue Snake – arbore de talie mică, ramuri lungi şi frunze argintii
Cedrus deodora Karl Fuchs – frunze intens albăstrui-argintii
Cedrus deodora Aurea – frunze galbene-aurii, sensibil la frig, cu frunziş variegat
Cedrus deodora Gold Cone – frunze galbene mai intense decât la Aurea, variegat
Cedrus deodora Albospica – apar frunze de culoare albicioasă-argintie, variegat
Cedrus deodora Cream Puff – arbore de talie mică, creştere lentă, frunzele tinere albe-gălbui,
variegat
Cedrus deodora Gold Mound – creştere scurt larg conică, frunziş auriu şi variegat
Cedrus deodora Golden Horizon – arbust cu creştere prostrată, frunze aurii, necesită protecţie
împotriva insolaţiei din timpul iernii
Cedrus deodora Silver Mist – creştere sferic turtită, frunze albicioase
Cedrus deodora Blue Dwarf – arbust compact, globulos
Cedrus deodora Feelin Blue – arbust cu creştere prostrată, frunze verzi-albăstrui
Cedrus deodora Prostrate Beauty – creşte târâtor, port neregulat
Cedrus deodora Pigmy – arbust sferic, compact
 Cedrus libani A. Rich – Cedru libanez

Areal. Specie exotică, originară din Asia Mică, din Liban, unde creşte la altitudini
cuprinse între 1300-2100 m.

Caractere morfologice. Arbore de 20-40 m înălţime, cu trunchi gros, masiv, dezvoltă

ramuri ascendente la început, apoi orizontale. La maturitate coroana devine tabulară. Scoarţa este
brun-cenuşie, cu protuberanţe sub forma unor negi.
Lujerii sunt scurţi, denşi, glabri sau uşor pubescenţi.
Frunzele anuale sunt verzi-gălbui, iar cele din anul doi verzi-închis. Sunt lungi de 1,5-3,5
cm, patru-muchiate, acuminate, grupate câte 30-40 în fascicule pe microblaste.
Conurile sunt de 8-10 cm lungime şi 4-6 cm în diametru, erecte, cu vârful plat sau slab
concav, de culoare brune, răşinoase.
Seminţele sunt aripate, de 15-18 mm lungime.

Particularităţi biologice. Rata de creştere este lentă în primii ani de viată după care se
intensifică. Maturaţia conurilor are loc după 3 ani. Facultatea germinativă a seminţelor este
medie 40-50%.

Cerinţe ecologice. Specie prefreă climatul montan mediteranean, fără extreme termice
exagerate. Este destul de sensibil la poluare, preferă soluri profunde şi bine drenate. Cedrus
libani este o specie încet crescătoare.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe şi prin altoire. Seminţele se seamăna în

seră(toamna) şi în răsadniţ(primăvara).

Utilizare. Specie apreciată pentru coloritul frunzelor si a conurilor care se foloseşte în

spaţiile verzi individual sau în grup.

Cultivaruri.
Cedrus libani Brevifolia – formă scundă de creştere, frunze aciculare şi conuri mici
Cedrus libani Stenocoma – forma cea mai rezistentă la ger, aspect rigid
Cedrus libani Fastigiata – creştere columnară, frunze verzi-argintii
Cedrus libani Pendula – ramuri pendente
Cedrus libani Glauca Pendula – ramuri pendule puternice şi frunze albastre-argintii
Cedrus libani Argentea – frunze intens argintii
Cedrus libani Contorta Pendula – formă pendulă, cu ramuri extrem de lungi şi frunze albe-
argintii
Cedrus libani Aurea – arbore încet crescător, cu frunze galbene-aurii
Cedrus libani Sargentii – formă pitică de creştere, cu ramuri orizontale şi frunze lungi verzi-
închis
Cedrus libani Emeral Weeper – arbore pendul

Bolile şi dăunătorii genului Cedrus

Dioryctria abietella-atacul se recunoaşte după prezenţa grămezilor voluminoase de excremente
pe suprafaţa conurilor. Adeseori solzii sunt roşi pe suprafaţa lor exterioară şi prezintă numeroase
orificii neregulate de intrare şi ieşire a omizilor. Galeriile sunt pline cu excremente maronii ce
sunt mai grosiere decât la Cydia. Alte aspecte de recunpaştere sunt scurgerile abundente de
răşină şi curbarea conurilor.
 GENUL PINUS L.

Pinus sylvestris L.–Pin silvestru

Areal. Este una din cele mai răspândite specii de pe glob, are un areal impresionant, din
Europa de vest până în Siberia.
La noi în ţară se întâlneşte la altitudini cuprinse între 300-1700 m.

Caractere morfologice. Arbore ce atinge înălţimi de 25-30 m. Înrădăcinarea este

trasantă pe soluri stâncoase şi profundă pe soluri nisipoase.
Tulpina de cele mai multe ori este sinuoasă, ramificându-se la vârf într-o serie de ramuri
groase.
Scoarţa dezvoltă un ritidom roşu-cărămiziu la maturitate, care se exfoliază în foile subţiri,
iar în tinereţe este de culoare galben-cenuşie.
Coroana este piramidală în tinereţe, iar uneori devine tabulară la maturitate, cu ramificaţii
neregulate.
Lujerii tineri sunt verzi, apoi devin bruni-cenuşii, formează muguri ovoizi, alungiţi, de
10-12 mm lungime, slab răşinoşi.
Frunzele sunt de 3-7 cm lungime, sunt grupate câte două într-o teacă, rigide, ascuţite,
ușor răsucite, verzi-albăstrui. Cad la 2-4 ani lăsând pe lujer o cicatrice proeminentă.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule amentiforme, galbene, iar cele femele roşii
grupate câte două. Înfloresc în mai.
Specia dezvoltă conuri ovo-conice, adesea asimetrice, pot fi izolate sau câte două în
verticil, scurt pedunculate, de culoare brun-cafenie şi se maturează în anul al doilea. Solzii
conurilor au apofiza rombică, brună-cenuşie, neproeminentă şi slab carenată, iar umbelicul
nemucronat este aşezat la mijlocul apofizei.
Seminţele ovoid-alungite, negre sau cenuşii, sunt de 3-5 mm lungime, cu aripa brună,
lărgită la mijloc, de 10-15 mm lungime.

Particularităţi biologice. Este o specie ce creşte rapid în tinereţe. Productivitatea pinului

la 100 de ani este în medie de 9 mc/an/ha. Maturitatea arborilor izolaţi este timpurie (15-20 ani),
însă în masiv este mai târzie (40-50 ani). Periodicitatea fructificaţiilor este de 3-5 ani.
Longevitatea arborilor poate ajunge până la 600 de ani. Puterea germinativă este de 60-
80%, iar seminţele pot fi menţinute viabile 3-4 ani. Germinaţia este epigee iar plantulele au 5-8
cotiledoane.

Cerinţe ecologice. Pinul rezistă foarte bine la ger, cât şi la arşiţă şi uscăciune. Are o mare
adaptabilitate faţă de regimul de umiditate, fiind întâlnit în zone cu climat umed, cât şi în zone cu
climat uscat, secetos. Are temperament de lumină, necesitând amplasamente însorite.
Preferă solurile nisipoase, profunde, ravene, afânate, cu conţinut scăzut în humus.
Valorifică solurile superficiale, scheletice, calcaroase. Este sensibil la poluare.

Înmulţire. Pinul se înmulţeşte generativ şi vegetativ. Seminţele se seamănă toamna

imediat după recoltarea seminţelor sau primăvara. Semintele se pot semăna în sere, răsadiniţe
sau direct în pepiniere. Plantele se repică după 2 ani, iar după 3-6 ani se pot planta la locul
definitiv.
Altoirea se face pe portaltoi obţinuţi din seminţe. Portaltoi sunt preluaţi de la speciile
Pinus strobus şi Pinus nigra.
 Utilizare. Este frecvent folosit în amenajările peisagistice ca arbore solitar, în grupuri şi
masive, fiind decorativ prin habitusul deosebit, aspectul trunchiului şi al scoarţei.

Cultivaruri.
Pinus sylvestris Aurea – frunzele tinere sunt striate cu galben, apoi devin verzi; iarna capătă din
nou culoarea galbenă
Pinus sylvestris Fastigiata – port îngust columnar, unul dintre cei mai înguşti pini
Pinus sylvestris Watereri – coroană ovoidal rotunjită, frunze argintii
Pinus sylvestris Albyn Prostrata – arbust cu creştere prostrată
Pinus sylvestris Viridis Compacta – arbust pitic cu frunze de culoare verde închis, răsucite
Pinus sylvestris Beacon Hill – formă pitică de creştere
Pinus sylvestris Bennett Compact – arbust scund cu frunze albăstrui
Pinus sylvestris Beauvronensis – arbust cu formă larg ovoidală de creştere
Pinus sylvestris Bonna – frunze argintii, creştere rapidă
Pinus sylvestris Compressa – arbust cu creştere verticală, compactă
Pinus sylvestris Contorta – trunchi şi ramuri răsucite
Pinus sylvestris Doone Valley – arbust pitic, conic, cu frunziş argintiu
Pinus sylvestris French Blue – frunze de culoare albăstrui stălucitoare
Pinus sylvestris Glauca Nana – creştere sferic-turtită, compactă, cu frunze verde-albăstrui
Pinus sylvestris Globosa Viridis – creştere piramidală, frunze verzi închis
Pinus sylvestris Gold Coin – arbust pitic cu frunze aurii
Pinus sylvestris Hillside Creeper – formă pletoasă de creştere
Pinus sylvestris Janssen Witch
Pinus sylvestris Little Ann
Pinus sylvestris Nana
Pinus sylvestris Nana Compresa
Pinus sylvestris Prostrata
Pinus sylvestris Pumila
Pinus sylvestris Repandens
Pinus sylvestris Riverside Gem
Pinus sylvestris Saxatilis
Pinus sylvestris Spaan`s Fastigiate

Pinus nigra Arn. spp. Nigra – Pin negru, Pin negru austriac

Areal. Specie indigenă, prezent la noi în ţară pe suprafeţe mici şi dispersate. În arealul
natural se întinde din Austria până în centrul Italiei, Grecia şi Iugoslavia, la altitudini cuprinse
între 300-1300 m.

Caractere morfologice. Este un arbore ce creşte până la înălţimi de 30-40 m, dezvoltând

un trunchi drept, acoperit cu o scoarţă de culoare cenuşiu-negricioasă, solzoasă, adânc brăzdată.
Formează un sistem radicular bine dezvoltat lateral, care îi permite o bună ancorare.
Coroana este larg ovoidală, la maturitate devenind tabulară.
Lujerii în tinereţe sunt bruni-cenuşii, la maturitate devenind cenuşii-negricioşi. Sunt
groşi, glabri şi formează muguri terminali, mari, cilindrici, răşinoşi, cu vârful brusc şi lung
acuminat, cenuşii sau alburii, de 1-2 cm lungime.
Frunzele sunt aciculare, de 8-14 cm lungime, verzi închis, uşor răsucite, dispuse câte
două într-o teacă, aglomerate spre vârful lujerului.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule verzi-gălbui, iar cele femele roşii violacee.
 Dezvoltă conuri ovoid-conice, de 4-8 cm lungime, grupate câte 2-4, brune-gălbui,
lucitoare, sesile. Au apofiza rombică, brună-gălbuie, lucitoare, cu carenele mai evidente şi cu
umbelic brun închis, la solzii superiori cu un ghimpe foarte scurt.
Seminţele au 4-7 mm lungime, sunt ovoid-alungite, cu aripa neagră, lucitoare.

Particularităţi biologice. Maturitatea este timpurie, fuctificând de pe la 20-30 ani.

Perioada de fructificare este la 2-3 ani. Puterea germinativă este bună şi se menţine circa 3 ani.
Maturaţia este bienală, înă diseminarea se face abia în anul al treilea.
Maturarea conurilor are loc în anul al doilea, cu eliberearea seminţelor în primăvara celui
de al treilea an. Pinul este o specie rapid crescătoare în tinereţe.
Longevitatea arborilor este de până la 400-500 de ani. După vârsta de 100 ani pinul nu
mai creşte.

Cerinţe ecologice. Rezistă bine la ger dar şi la secetă. Creşte bine în zone cu veri
călduroase şi cu atmosferă uscată.
Creşte bine pe soluri ferile, nisipo-lutoase, cu substrat calcaros. De asemenea se descurcă
şi pe soluri superficiale, scheleto-pietroase, însorite, expuse încălzirii şi uscăciunii.
Este rezistent la poluare şi are temperament de lumină.

Înmulţire. Specia de bază se înmulţeşte prin seminţe, iar cultivarele se înmulţesc prin
altoire. Seminţele se recoltează la începutul iernii şi se seamănă în sere, răsadniţe sau pepinieră.
Repictatul se face cand plăntuţele au 2 ani. Plantele se formează în pepinieră în 3-6 ani.
Se altoieşte pe portaltoi obţinuţi din speciile de bază. Altoirea se practică, când plantele
au 7-12 mm diametru la bază şi 20-30 cm înălţime.

Utilizare. Pinul este printre puţinele specii de arbori răşinoşi care se pretează pentru
zonele climatice secetoase şi calde. Este întâlnit în amenajări ca exemplar solitar, în grupuri şi
masive. Valorifică terenurile degradate.

Cultivaruri.
Pinus nigra Arnold Sentinel – port columnar, frunze verzi, uşor argintii
Pinus nigra Pyramidalis – port piramidal, ramuri ascendente, frunze verzi-argintii
Pinus nigra Hornibrookiana – formă pitică de creştere, mai mult largă decât înaltă, frunze rigide,
verzi închis
Pinus nigra Black Prince
Pinus nigra Obelisk
Pinus nigra Jeddeloh
Pinus nigra Globosa
Pinus nigra Pierrick Bregeon
Pinus nigra Pygmaea
Pinus nigra Spielberg
Pinus nigra Prostrata
Pinus nigra Aurea

Pinus nigra spp. Banatica (Borb.) Novak – Pin negru de Banat

Areal. Cuprinde zona Banatului şi vestul Olteniei şi se întâlneşte la altitudini cuprinse

între 150-1500 m.

Caractere morfologice. Coroana este piramidală în tinereţe, iar la maturitate neregulată,

tabulară. Lujerii sunt gălbui-verzui până la verzui-violacei.
 Frunzele sunt foarte rigide şi înţepătoare, iar conurile galbene sau galbene-verzui murdar.

Particularităţi biologice. Creştere medie în în primii 30 ani. Maturaţia este anuală, iar
diseminarea se fac abea după al treilea an. Putterea germinativă este bună. Longevitatea este
medie(300-400 ani).

Cerinţe ecologice. Se comportă similar cu alte specii de pin negru, însă este preferă
climate mai puţin calde şi secetoase. Vegetează bine pe soluri ferile, nisipo-lutoase, cu substrat
calcaros. Se dezvoltă mulţumitor şi pe soluri superficiale, scheleto-pietroase, însorite, expuse
încălzirii şi uscăciunii.

Înmulţire. Pin negru de Banat se înmulţeşte prin seminţe şi altoire. Semănatul se face
iarna imediat după recoltatrea aseminţelor. Se seamănă în răsadniţe şi sere. Plantele se repică
după 2 ani. Altoirea se face pe portaltoi din specia Pinus nigra.

Utilizare. Este decorativă prin habitus, care este compus din etaje de ramuri orizontale
dispuse lateral şi decalate. Se utilizează în amenajări la fel ca şi celelalte specii de pin.
Valorifică terenurile degradate şi prezintă lemn de calitate superioară.

Pinus mugo Turra. – Pin de munte, Jneapăn, Jep, Căşun

Areal. Este întâlnit în zonele montane şi subalpine din Europa. La noi în ţară se întâlneşte
la altitudini cuprinse între 1400-2300 m în Carpaţi.

Caractere morfologice. Arbust indigen ce creşte până la înălţimea de cca 3 m, cu tulpini

târâtoare ţi vârfurile ascendente.
Înrădăcinarea este trasantă. Scoarţa este brun-cenuşie, mărunt solzoasă, formând un
ritidom subţire, care nu se exfoliază.
Lujerii tineri sunt verzi, apoi devin bruni sau cenuşii-negricioşi, sunt groşi, elastici şi
formează muguri bruni, răşinoşi.
Frunzele sunt câte două în teacă, de culoare verzi închis, rigide, curbate, lungi de 3-6 cm,
dispuse aglomerat spre vârful lujerului.
Florile sunt unisexuat monoice, apar târziu, pe la sfârşitul primăverii şi începutul verii.
Cele mascule sunt dispuse grupar şi rămân pe plantă după uscare până toamna, iar cele femele
sunt de culoare violaceu-roşietice, dispuse câte 2-7 în verticil la vârful lujerului.
Conurile pot fi solitare sau grupate câte 2-4 în verticil, sunt ovoid-globuloasem de 2-5 cm
lungime, sesile, perpendiculare pe lujer sau orientate în jos. Au apofiza rombică, piramidală sau
plană, carenată. Umbelicul dispus central, mucronat, înconjurat de un inel negricios.
Seminţele sunt mici, pot fi de culoare cenuşie, brună sau galbene.

Particularităţi biologice. Pinul de munte este o specie încet crescătoare. Maturitatea este
timpurie, pe la 6-10 ani, iar periodicitatea fructificaţiilor este anuală. Maturaţia conurilor are loc
în al doilea an. După diseminare conurile rămân persistente pe lujer. Puterea germinativă a
seminţelor este de 50-60 % şi se păstrează 2-3 ani.
Longevitatea arborilor este de până la 300 de ani.

Cerinţe ecologice. Specie rezistentă la condiţiile aspre, ger, secetă, vânt. Preferă climat
rece, cu atmosferă umedă. Creşte pe soluri sărace, acide, nisipo-lutoase, scheletice, dar nu le
suportă pe cele prea umede. Având ramuri elastice, acesta nu suferă de rupturi la depunerile de
zăpadă, aceasta fiind un factor de protecţie.
Are temperament de lumină.
 Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe care se recoltează la începutul iernii şi sunt
semănate în primăvară în răsadinţe, pepiniere sau sere. Cultivarele se înmulţesc prin butaşi şi
altoire. Butăşirea se realizează mai rar. Se altoieşte pe portaltoi obţinuţi din seminţe.

Utilizare. În amenajările peisagistice este adesea folosit în alpinării, jardiniere şi grădini

de dimensiuni mai mici. Varietăţile şi cultivarele se pot folosi pentru realizarea de borduri verzi.

Cultivaruri.
Pinus mugo Mughus – arbust târâtor de cca 2 m, tulpina culcată pe sol şi ramuri ascendente
Pinus mugo Rostrata – arbore de până la 25 m înălşime
Pinus mugo Pumilo – arbore de talie mică sau arbust
Pinus mugo Amber Gold – creştere globuloasă, compactă, frunze verzi vara, galbene-aurii iarna,
creştere lentă
Pinus mugo Aurea – arbust cu frunze verzi-deschis care devin galbene strălucitoare iarna
Pinus mugo Gnom – arbust cu creştere larg piramidală, frunze verzi închis
Pinus mugo Mops – formă globuloasă de creştere, simetrică, frunze verzi închis
Pinus mugo Ophir – creştere sferic-turtită, frunze galbene iarna
Pinus mugo Sherwood Compact – arbust ovoidal-turtit, cu frunze verzi închis, lucitoare
Pinus mugo Echiniformis – creştere comactă, frunze aciculare foarte lungi
Pinus mugo Benjamin
Pinus mugo Bergman
Pinus mugo Winter Gold
Pinus mugo Big Tuna
Pinus mugo Columnaris
Pinus mugo Frisia
Pinus mugo Esveld Select
Pinus mugo Gallica
Pinus mugo Green Column
Pinus mugo Esse
Pinus mugo Jacobsen
Pinus mugo Lilliput
Pinus mugo Kokarde
Pinus mugo Golden Glow
Pinus mugo Klosterkotter
Pinus mugo Krauskopf

Pinus banksiana Lamb. – Pin banksian

Areal. Specie originară din America de Nord, de mică altitudine, 360 m, este una din cele
mai răspândite specii de pin din această zonă. La noi în ţară este mai puţin răspândită,
efectuându-se puţine plantaţii cu această specie.

Caractere morfologice. Creşte ca arbore de până la 25 m înălţime, uneori rămânâd sub

formă de arbust. Tulpina este dreaptă, formând două etaje de verticile pe an, dezvoltă o coroană
neregulată, rară, tabulară la maturitate. Scoarţa dezvoltă un ritidom brun cenuşiu, solzos.
Lujerii sunt elastici şi subţiri, de culoare galben-bruni, glabri.
Frunzele au 2-4 cm lungime, sunt neînţepătoare, grupate câte două, uşor curbate,
răsfirate.
Conurile sunt asimetrice, ovo-conice, cu vârful recurbat, câte 2-3 într-un verticil, dure,
lungi de 3-6 cm, de culoare cenuşii. Conurile se desprind greu, rămân pe ramuri 8-10 ani, au
solzii strâns alipiţi, apofiza este rombic-rotunjită la vârf, de culoare galben-lucitoare, aproape
plană, cu umbelicul uşor îngropat. Maturarea conurilor are loc în al doilea sau al treilea an.
Seminţele sunt mici de 2-4 mm, brun-negricioase, uşor obovate, cu aripa de 8 mm
lungime.

Particularităţi biologice. Creşterea este rapidă în primii 20 de ani de viaţă. Longevitatea

nu este foarte mare, rar depăşind 150 de ani. Seminţele maturează în anul II sau III. Maturitatea
este foarte timpurie, de la 5 ani. Perioada fructificaţiilor este anuală.

Cerinţe ecologice. În arealul natural este considerată specie pionieră, foarte puţin
pretenţioasă faţă de climă şi sol, asemănătoare pinului silvestru.
Rezistă bine la ger şi secetă, poate vegeta pe soluri sărace, uscate. în culturi nu a dat
rezultate bune (port defectuos şi creşteri nesemnificative) dar se comportă bine pe terenuri
degradate. Este o specie cu temperament de lumină.

Înmulţire. Se înmulţeşte generativ şi vegetativ. După extragere seminţele se păstrează în

vase dechise la rece şi întuneric. Se seamănă toamna şi primăvara, eventual cu pregerminare.
Înnmulţirea prin butaşise realizează foarte greu, se utilizează numai plante mamă tinere,
se recomandă recoltarea butaşilor la sfârşitul iernii (ramuri scurte de 2 ani) şi tratarea cu
hormoni.
Înmulţirea prin altoire în placaj se utilizează doar pentru varietăţi

Utilizare. Pinii sunt mult utilizaţi şi amenajările peisagere, atât pentru frumuseţea lor, cât
şi pentru adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. Valoarea ornamentală a pinilor este
amplificată primăvara, datorită creşterilor tinere, alungite, asemenea unor lumânări.
Pot fi plantaţi izolat, şi grupuri, uneori şi masive. Nu sunt indicaţi pentru aliniamente,
coroana devine cu vârsta mai mult sau mai puţin neregulată.

Cultivaruri.
Pinus banksiana Dwarf Forms – creştere scundă, compactă
Pinus banksiana Uncle Fogy – formă pendulă de creştere

Pinus contorta var. Latifolia S. Wats.

Areal. Arbore originar din America de Nord, ce atinge înălţimi de până la 25 m.

Caractere morfologice. Specia dezvoltă un ritidom la început solzos, apoi neregulat

crăpat, de culoare cenuşiu-negricios. Lujerii sunt bruni-verzui, cu mugurii ovoizi, răşinoşi.
Frunzele aciculare sunt dispuse câte două într-o teacă, drepte sau uşor falcate. Sunt lungi
de 3-8 cm şi au culoare verde închis.
Conurile sunt subsesile, de 2-6 cm lungime, cu apofiza brună-lucitoare şi umbelicul
mucronat.

Particularităţi biologice. Pinus contorta var. Latifolia ajunge la maturitate timpuriu.

Periodicitatea fructificaţiei este 1-2 ani. Fructifică abundent. Creşte destul de activ în tinereţe.

Cerinţe ecologice. Specie rezistentă la secetă şi uscăciune, cu pretenţii moderate faţă de

sol. Are temperament de lumină. Este recomandat pentru folosirea în terenuri degradate.
Manifeste rezistenţă la praf şi fum.
 Înmulţire. Se înmulţeşte prin altoire. Altoirea în placaj se practică pe portaltoi obţinuţi
din seminţe.

Utilizare. Pinus contorta var. Latifolia se foloseşte în masive, grupuri sau izolat. Datorită
rezistă bine la praf şi fum se amplasează cu succes în alineamente stradale sau incintele
unităţilor,

Pinus rigida Mill. – Pin înţepător

Areal. Specia este originară din estul Americii de Nord, unde creşte la altitudini cuprinse
între 900-1000 m. La noi se cultivă ca şi arbore de parc.

Caractere morfologice. Arbore de mărimea a II-a, cu înălţimi de până la 25 m. Pe soluri

sărace pot să crească sub formă de arbuşti. Are tuplina dreaptă, cu ramificaţii orizontale, scoarţa
brun-roşcată, adânc brăzdată. Coroana este rară, neregulată.
Lujerii sunt lucitori, bruni-gălbui la început iar apoi bruni-închişi. Au mugurele terminal
alungit-ovoidal.
Frunzele aciculare sunt grupate câte trei într-o teacă, sunt uşor rigide, răsucite, de 7-14
cm lungime, verzi-deschis.
Dezvoltă conuri sesile sau subsesile, ovoidale, lungi de 3-7 cm, cu baza asimetrică,
dispuse câte 2-4 într-un verticil. Au apofiza rombică, cu carena evidentă, iar umbelicul se
termină într-un ghimpe înţepător, încovoiat.
Seminţele sunt triunghiulare, negricioase, de 4-6 mm lungime.

Particularităţi biologice. Longevitatea arborilor este relativ mică, de maximum 150-200

de ani. Fructifică la vârste mici, de 10-20 de ani, aproape anual. Arborii vârstnici au coroane
largi, globuloase, impresionante.
Are capacitate de lăstărire şi de a forma lăstari lacomi.

Cerinţe ecologice. Reuşeşte bine pe soluri uscate, pietrose, nisipoase, dar cele mai
frumoase creşteri le realizează pe soluri fertile, lutoase, ferite de vânturi şi îngheţuri. Necesită
amplasament însorit. Pe soluri sărace pot să crească sub formă de arbuşt

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe şi altoire. După extragere seminţele se păstrează în

vase dechise la rece şi întuneric. Se seamănă toamna şi primăvara, înn răsadiniţe şi sere.
Altoirea în placaj se utilizează pentru varietăţi, ca port-altoi de Pinus sylvestris, la
celelalte pe Pinus strobus înrădăcinaţi în ghivece.
Utilizare. Specie apreciată datorită conurilos sesile. Utilizată în parcuri ca şi exemplar
solitar sau în grup.

Cultivaruri.
Pinus rigida Little Giant – arbore de talie mică cu port compact.

Pinus ponderosa Laws.–Pin galben

Areal. Specie originară din vestul Americii de Nord, se întinde din Columbia Britanică
până în Mexic şi din Dakota de sud până în Texas. Se întălneşte la altitudini de până la 2000 m.

Caractere morfologice. Arbore de mărimea I, poate atinge înălţimi de până la 75 m în

arealul natural.
 Are tulpina dreaptă, cu ritidomul gros care crapă în plăci late, neregulate, de culoare
brun-roşcat. Partea internă a scoarţei este de culoare galbenă-sulfurie, de unde şi denumirea
speciei de pin galben.
Coroana este îngust conică, având ramurile şi lujerii groşi, la început gălbui-verzui până
la portocalii, apoi cenuşii-negricioşi, iar mugurii răşinoşi, ovoizi.
Frunzele sunt foarte lungi, de 12-28 cm, dispuse câte două într-o teacă, drepte, ascuţite,
rigide, verzi-închis. După căderea lor teaca rămâne pe lujeri până la 10 ani.
Conurile sunt cilindrice până la ovoid-înguste, mari de 8-15 cm lungime, scurt
pedunculate, simetrice, cu apofiza rombică, proeminentă, brună-lucitoare, carenată şi umbelicul
puternic ghimpos. Sunt grupate în verticile câte 3-4 şi au poziţie patentă sau pendentă. La cădere
lasă pe lujer rozeta bazală de solzi.
Seminţele sunt ovoidale, de 6-9 mm lungime, cu aripa de 2-3 cm, cenuşie-închisă.

Particularităţi biologice. Are o creştere rapidă în tinereţe. Seminţele maturează după doi
ani.

Cerinţe ecologice. Arealul său larg din patria de origine se explică prin larga
adaptabilitate ecologică, în deosebi sub raport climatic. Se disting populaţii nordice, de climat
rece şi multă umiditate şi populaţii din zona centrală a Munţilor Stâncoşi, mai adaptate la
uscăciune în aer şi sol.
Este puţin exigent faţă de condiţiile edafice, având consumuri specifice mici de elemente
nutritive. Vegetează pe soluri cu volum edafic variabil. Improprii pentru cultura sa sunt solurile
nisipoase, mobile sau cele mlăştinoase.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe recoltate toamna şi semănate primăvara. Seminţele

se seamănă în răsadniţe, sere sau direct în pepiniere.

Utilizare. Pinul galben decorează prin habitus, prin frunziş şi prin coloritul scoarţei.
Poate valorifica terenurile sărace şi zonele cu climat mai secetos. La noi, pinul galben a fost
cultivat mai ales în parcuri. Câteva culturi forestiere se găsesc în făgete montane şi colinare în
gorunete sau chiar stejerete şi ţleauri de luncă.

Cultivaruri.
Pinus ponderosa Globosa – formă arbustivă, globuloasă
Pinus ponderosa Pendula – creştere pendentă
Pinus ponderosa Scopulorum

Pinus jeffreyi Grev. Et Balf.

Areal. Arbore din America de Nord, unde se întâlneşte la altitudini de 2000-3100 m. În

ţara noastră este cunoscut ca şi specie ornamentală.

Caractere morfologice. Este un arbore de talia I, cu înălţimi de până la 50 m. Are

coroana globuloasă până la tabulară, trunchiul cu ritidom gros, crăpat care se desprinde în plăci
neregulate şi are un miros specific de lămâie în perioada de vegetaţie.
Lujerii sunt bruni-verzui, cu muguri ovoizi, de 2-3 cm lungime, nerăşinoşi, bruni-roşcaţi,
cu marginea solzilor uşor resfrântă.
Frunzele sunt verzi-cenuşii, dispuse câte trei într-o teacă, aglomerate spre vârful lujerilor,
rigide, de 10-25 cm lungime, uşor răsucite şi persistente timp de 4-6 ani.
Conurile mascule sunt de culoare galbenă şi au o lungime de 2-2,3 cm. Conurile femele
sunt ovoid-conice, uşor asimetrice la bază, patente sau pendente, dispuse terminal, de 15-30 cm
lungime şi 7-8 cm în diametru. Apofiza este brun-lucitoare, carenată puternic şi cu umbelicul
albicios, ghimpos. La desprindere lasă pe lujer o rozetă de solzi.
Seminţele sunt de aproximativ 1 cm, brune, elipsoidal-ovoide, cu aripioara de 2,5 cm
lungime.

Particularităţi biologice. Creşte repede în tinereţe, prezintă un lemn tare, rezistent.

Cerinţe ecologice. Specie care manifestă o amplitudine ecologică mare, este destul de
rezistentă la ger şi secetă, dar are unele pretenţii faţă de sol.

Înmulţirea. Prin seminţe. Srminţele se seamănă în răsadniţă sau în seră. Se pot obţine
400 plăntuţe/mp. Plantele se repică după 2 ani de la semănat.

Utilizare. Utilizarea sa ca specie ornamentală se recomandă atât ca urmare a portului

globulos-tabular cât şi datorită coloritului frumos al acelor (verzi-cenuşii sau glaucescente) şi
conurilor foarte mari (7- 8cm diametru).

Pinus strobus L. – Pin strob, Pin neted, Pin moale

Areal. Specie exotică, originară din America de Nord, se întâlneşte la altitudini cuprinse
între 300-2900 m. Formează arborete de amestec cu Abies concolor, Pinus jeffreyi, Pseudotsuga
menziesii etc.

Caractere morfologice. Arbore de talia I, creşte până la înălţimi de 50 m, însă la noi în

ţară este de talie mai mică.
Are o rădăcină trasant-pivotantă, ceea ce îi conferă o bună rezistenţă la vânturile
puternice. Coroana este piramidală, la maturitate devine largă şi cu vârful teşit.
Tulpina este dreaptă, cu ramuri în verticile, care elaghează natural, iar pe tulpină rămân
urme sub formă de umflături sau chiar fragmente de ramuri sub forma unor cioturi. Tulpina
prezintă o scoarţă subţire,verzui-cenuşie, netedă, cu pungi de răşină. La maturitate formează un
ritidom adânc crăpat.
Lujerii sunt subţiri, elastici, fiind rezistenţi la depunerile de zăpadă. Sunt de culoare
verzui-cenuşii, la început pubescenţi apoi glabri, cu muguri ovoizi, de 6 mm lungime, galbeni-
roşcaţi, slab răşinoşi.
Frunzele aciculare, dispuse câte 5 într-o teacă, aglomerate în smocuri spre vârful lujerilor,
flexibile, lungi de 5-10 cm, verzi-albăstrui, pe margini fin serate. Frunzele persistă în coroană
doar 2-3 ani, se decompun greu rezultând o litieră groasă.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule sunt galbene iar cele femele verzi-violaceu.
Conurile sunt terminale, de 8-15 cm lungime, îngust cilindrice, pendente, încovoiate,
răşinoase. Au apofiza subţire, puţin proeminente şi umbelicul terminal, plan.
Solzii prezintă frecvent stropi de răşină. Seminţele sunt îngust aripate, lungi de 5-6 mm.

Particularităţi biologice. Are o creştere activă, de aproximativ 1,3 m pe an. Maturitatea

arborilor se realizează pe la 15-20 de ani, iar periodicitatea fructificaţiilor este de 2-5 ani.
Maturaţia conurilor este bienală. Puterea germinativă a seminţelor este de 70-90%.
Germinaţia este epigee, iar plantulele formează 8-12 cotiledoane.
Longevitatea arborilor este mare, ajungând până la câteva sute de ani.

Cerinţe ecologice. Are o rezistenţă mare la frig şi la îngheţuri, dar este sensibil la secetă.
Creşte bine pe soluri bine aprovizionate cu apă, bogate şi fertile. Litiera sa bogată, ca urmare a
căderii acelor, contribuie la acidificarea solului.
 Pinul neted are temperament de lumină şi este sensibil la poluare.

Înmulţire. Această specie se înmulţeşte prin seminţe, recoltate la începutul toamnei şi

semănate primăvara sau toamna. Cultivarele şi varietăţile se înmulţesc şi prin metoda altoirii sau
a butăşirii.

Utilizare. Este un arbore ornamental, care decorează prin habitus, prin textura fină şi
coloritul frunzelor, putând fi plantat în amenajările peisagistice solitar sau în grupuri.

Cultivaruri.
Pinus strobus Compacta – formă de creştere arbustivă, globuloasă
Pinus strobus Contorta – port piramidal, neregulat; lujeri răsuciţi
Pinus strobus Fastigiata – în tinereţe prezintă o creştere îngust-columnară, iar la maturitate
coroana devine mai largă spre bază
Pinus strobus Glauca – frunze acicularealbăstrui-argintii
Pinus strobus Minima – formă scundă de creştere, cu dezvoltare pe orizontală
Pinus strobus Nana – arbust cu port compact şi creştere sferică
Pinus strobus Pendula – arbore de talie mică, cu ramuri pendente
Pinus strobus Prostrata – formă pitică de creştere cu ramuri orizontale
Pinus strobus Pumila – arbust cu creştere globuloasă, dar cu lăstarul central prelung

Pinus griffithii Mc. Clell. – Pin de Himalaia

Areal. Arbore exotic, originar din Himalaia unde se întâlneşte la altitudini cuprinse între
1600-4000 m. La noi în ţară este folosit ca arbore ornamental.

Caracteristici morfologice. Este un arbore de talia I, care ajunge la înălţimi de 50 m.

Tulpina este dreaptă, cu scoarţa netedă, cenuşie şi prezintă pungi de răşină.
Coroana este larg-conică, cu ramuri subţiri, orizontale.
Lujerii sunt groşi, glabri, de culoare verde-glauc, cu muguri cilindrici, ce au vârful
ascuţit.
Frunzele aciculare sunt lungi de 15-20 cm, subţiri, flexibile, dispuse câte 5 intr-o teacă,
brumării-albăstrui cu linii de stomate evidente. Sunt pendente şi se găsesc spre vârful lujerilor,
aglomerate în smocuri bogate şi răsfirate.
Conurile sunt mari, de 15-30 cm, cilindrice, pendente, scurt pedunculate şi aglomerate
spre vârful lujerului. Au apofiza convexă, striată în lung şi umbelicul terminal, de culoare brună.
Seminţele sunt mari, de 8-10 mm, muchiate, cu marginea membranoasă, lung aripate.

Cerinţe ecologice. Preferă climatul moderat, suficient de umed, cu ierni blânde şi solurile
profunde, revene, fertile. Puieţii suferă la îngheţurile târzii şi la secetă. Manifestă temperament
de lumină.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe. Seminţele se seamănă primăvara în răsadniţă, seră

sau direct în pepinieră.

Utilizare. Este un arbore apreciat pentru portul său şi aspectul plăcut oferit de frunzele
lungi şi argintii şi este folosit în amenajări ca şi arbore solitar sau în grupuri.

Cultivaruri.
Pinus griffithii Nana – formă scurt globuloasă de creştere, frunze lungi, verzi-albăstrui.
 Pinus peuce Grieseb. – Pin grecesc, Pin balcanic

Areal. Arbore originar din Munţii Balcani, formează arborete pure sau în amestec cu
Picea abies, Pinus sylvestris, Pinus mugo şi se întâlneşte la altitudini de până la 2200 m. La noi
se găseşte preponderent şi grădinile dendrologice.

Caractere morfologice. Creşte ca arbore de talia a III-a şi atinge înălţimi de până la 30

m. Prezintă o coroană îngustă, piramidală, cu ramuri scurte, erecte. Scoarţa este netedă, cenuşie-
verzuie, cu pungi de răşină, iar mai târziu dezoltă un ritidom solzos, crăpat longitudinal.
Lujerii sunt verzi, groşi, glabri şi lucitori. Frunzele sunt grupate câte 5 în teacă, drepte,
rigide, aspre, de 7-10 cm lungime, dispuse în mănunchiuri, îndreptate spre vârful lujerului.
Conurile sunt scurt pedunculate, solitare sau grupate câte 2-4, lungi de 8-15 cm şi au
apofiza fin striată longitudinal, galbenă-cenuşie.
Seminţele au 7-9 mm lungime şi prezintă o aripă roşcată.

Particularităţi biologice. Specia ajunge la maturitate timpuriu. Maturaţia este bienală.

Puterea germinativă a seminţelor este medie 50-60%.

Cerinţe ecologice. Este o specie rezistentă la ger şi secetă şi se întâlneşte pe soluri

formate pe substraturi granitice.

Înmulţire. Se înmulţeşte cu uşurinţă prin seminţe.

Utilizare. Pinul grecesc este un arbore ornamental popular în parcuri şi grădini, unde se
utilizează ca şi exemplar izolat sau în grupuri.

Pinus monticola Dougl. – Pin argintiu

Areal. Specie exotică, originară din vestul Americii de Nord, unde se întâlneşte la
altitudini de până la 3000 m şi coboară până în zonele litorale. În ţara noastră este mai puţin
cultivat.

Caractere morfologice. Scoarţa este subţire, netedă, iar apoi dezvoltă un ritidom brun-
cenuşiu, cu crăpături profunde.
Lujerii sunt groşi, la început uşor pubescenţi, gălbui sau bruni-roşcaţi. Prezintă muguri
cilindrici sau ovoizi, răşinoşi, de 10-12 mm lungime, cu solzii alipiţi.
Frunzele aciculare sunt de 5-10 cm lungime, dispuse câte 5 într-o teacă, rigide, fin
păroase, glaurescente, cu vârful fin şi distant serulat. Sunt persistente aproximativ 3-4 ani.
Conurile sunt mari, de 10-25 (30) cm lungime, drepte sau uşor curbate, pendente şi
pedunculate. Au apofiza subţire, cu o muchie dorsală longitudinală şi umbelicul terminal,
nemucronat, uşor recurbat.
Seminţele au dimensiuni de 5-6 mm lungime şi sunt lung aripate.

Particularităţi biologice. Arborii ajung la maturitate devreme. Puterea germinativă a

seminţelor este mare 60 70%. Creşterea pinului agrintiu este activă încă de la vârste foarte mici.
Longevitatea este mare.

Cerinţe ecologice. Vegetează bine pe soluri bogate, bine drenate şi manifestă o

sensibilitate faţă de atacul de Cronartium ribicola.
 Înmulţire. Cea mai uşoară este plantarea seminţelor. Se poate realiza şi butăşirea însă
această metodă este destul de complicată.

Utilizare. Este utilizat în amenajările peisagere pentru frumuseţea lui şi pentru

adaptabilitatea la condiţiile variate de teren. Valoarea ornamentală a pinilor argintii este
amplificată primăvara, datorită creşterilor tinere, alungite, asemenea unor lumânări. Ei se
utilizează individual, în grup sau masiv.

Pinus cembra L. – Zâmbru

Areal. Este o specie indigenă, se întâlneşte în Munţii Alpi şi în Munţii Carpaţi, la

altitudini de până la 2800 m şi formează arborete pure sau în amestec cu molidul şi laricele.
La noi în ţară, se întâlneşte la limita superioară forestieră, în Munţii Rodnei, Bucegi,
Făgăraş, Retezat, Călimani, Godeanu etc.

Caractere morfologice. Este un arbore de mărimea a III-a, ce atinge înălţimi de până la

25 m. Are o înrădăcinare pivotantă, dar dezvoltă rădăcini laterale puternice.
Tulpina este conică, cu scoarţa verde-cenuşie, la maturitate formează un ritidom brun
cenuşiu, brăzdat longitudinal.
Coroana conică, simetrică, compactă, cu ramuri ascendente, îmbracă trunchiul până la
bază, iar mai târziu devine asimetrică, largă, cu vârful rotunjit sau obtuz.
Lujerii groşi dar flexibili, cu vârful îndreptat în sus, bruni sau gălbui-roşcaţi, tomentoşi în
primul an, apoi glabri. Prezintă muguri ovoizi, cu vârful ascuţit, răşinoşi, de culoare brun-roşcaţi.
Acele sunt grupate câte 5 într-o teacă, câteodată 3 sau 4, lungi de 5-10 cm, rigide, drepte,
verzi întunecat, lucitoare, cu linii de stomate pe partea inferioară şi sunt îngrămădite spre vârful
lujerului.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule sunt dispuse în amenţi sesili, roşii carmin,
elipsoidali, iar cele femele violet-roz, câte 2-4 în verticile terminale.
Conurile terminale, erecte, cu vârful rotunjit, scurt pedunculate, de 5-8 cm lungime,
cărnoase, violaceu brumate. Solzii sunt groşi şi au apofiza convexă, striată longitudinal, iar
umbelicul terminal prevăzut cu un mucron
Seminţele sunt mari de 8-12 mm, ovoidale, cu un tegument foarte tare, brun roşcate,
nearipate. Sunt comestibile şi sunt denumite popular coconari.

Particularităţ biologice. Specia este lent crescătoare, iar longevitatea mare, de până la
1000 de ani.
Maturitatea zâmbrului se realizează de la 15-25 de ani. Periodicitatea fructificaţiilor este
rară, de 6-10 ani. Puterea germinativă a seminţelor este de 60-80%, uneori germinează greu după
2-3 ani. Maturaţia este bienală, conurile căzând în cel de-al treilea an.

Cerinţe ecologice. Preferă climatul subalpin, astfel este rezistent la vânt şi frig. Cele mai
active creşteri le realizează pe soluri bogate în humus, acide şi cu umiditate ridicată. Manifestă
cerinţe ridicate de umiditate.
Nu-i favorizează solurile nisipoase, superficiale, însă se descurcă pe solurile mai
profunde de pe calcare.
Este o specie cu temperament de lumină, dar uneori se comportă ca o specie de
semiumbră.

Înmulţire. Specia de bază se înmulţeşte prin seminţe iar cultivarele şi varietăţile prin
altoire.
 Utilizare. Este folosit în staţiunile înalte pentru consolidarea molidişurilor subalpine, dar
şi în amenajările peisagistice datorită coloritului intens al frunzelor şi a coroanei deosebite.

Cultivaruri.
Pinus cembra Blue Mound – formă scurt conică de creştere
Pinus cembra Pigmaea – arbust mic, dens, cu port îngust columnar
Pinus cembra Columnaris – arbore de talie pitică, cu coroană îngust columnară
Pinus cembra Compacta Glauca – arbust cu port conic, dens şi cu frunze verzi-argintii
Pinus cembra Aurea – frunze de culoare galben-aurie iarna
Pinus cembra Stricta – arbore de talie pitica cu ramuri ascendente
Pinus cembra Nana
Pinus cembra Globa
Pinus cembra Aureo-variegata
Pinus cembra Compacta
Pinus cembra Glauca

Bolile şi dăunătorii genului Pinus

Putregaiul central(putregaiul roşu) al răşinoaselor(Heterobasidion annosum-provocă
putrezirea şi uneori omorârea rădăcinilor, arborii afectaţi fiind mult mai sensibili la doborâturi de
vânt. Puieţii slăbiţi din plantaţiile de pin pot fi omorâţi prin acţiunea ciupercii patogene. Din
rădăcină avansează sore trunchi unde provoacă putregaiul central. Degradarea lemnului este
treptată, începând printr-o fază de colorae violacee, continuând cu apariţia unui putregai tare,
brun-roşcat cu lenticele albe, la sfârşit putregaiul devine moale cu spaţii goale. Combaterea
chimică se face cu uree, borax, DOT, creozotul sau nitratul de sodiu.
Albăstrirea lemnului de răşinoase(Ophiostoma sp.)-ocupă cu uşurinţă suprafeţe libere de lemn,
cioate proaspăt tăiate, cioturi şi ramuri uscate. Infestarea arborilor se produce prin spori la nivelul
ramurilor uscate. Combaterea se efectuează prin tratare lemnului cu fungicide.
Uscarea lujerilor de pin(Brunchorstia pinea)-factorii care favorizează apaiţia acestei boli sunt
cultivarea pinului în staţiuni neprielnice, seceta prelungită, alternaţa dintre perioadele secetoase
şi cele umede, gerul, atacul de insecte etc. Pagubele provocate sunt uscarea acelor, lujerilor,
rărirea coroanei, în final provoacă moartea exemplarelor afectate. Pe lângă măsurile ce prevenire
mecanice, se consideră că tratamentele cu substanţe de contact dau rezultate foarte bune.
Uscarea lujerilor de pin(Spharopsis sapinea)-provoacă uscarea lujerilor, inelarea ramurilor la
baza lor, urmând declinul rapid al coroanei. Ciuperca patogenă poate contribuii serios la
debilitarea puieţilor sau arborilor, astfel procesul de uscare să devină ireversibil. Combaterea
chimică este în general neeconomică, cu excepţia unor culturi de pepinieră Tratamentele cu
substanţe de contact se pot efectua preventiv în prima jumătate a sezonului de vegetaţie.
Combaterea genetică se bazează pe folosirea speciilor de pini mai rezistenţi la tratamente.
Ruginile scoarţei de pin(Cronartium sp.)-cancerele cres în fiecare an, ducând după un timp la
uscarea lujerilor sau ramurilor. Tulpinile afctate au lemnul degradat în dreptul cancerelor, boala
favorizând rupturile de vântşi zăpadă sau infecţiile secundare cu ciuperci xilofage. Avansarea
acelor provoacă decolorarea acelor şi usări de ramuri. Procesul se desfăşoară lent, în final arborii
uscându-se prematur. Arborii infectaţi au creşteri mai reduse, boala provocând astfel pierderi
seminificative. Combaterea chimică se face cu fungicide sistemice(Benlate, Fundazol etc.) sau cu
substanţe de contactpe bază de maneb. Combaterea genetică se realizează prin utilizarea speciilor
şi cultivarelor rezistente la cancere.
Împăienjenirea acelor(Herpotrichia sp.)-acele şi lujerii cuprinse în masa miceliană se
înnegresc şi putrezesc. Pierderile de puieţi pot fi considerabile, în vreme ce la arbori sunt afectate
doar ramurile de la bază. Speciile pitice sau târâtoate pot pierde cantităţi mari de ace şi lujeri.
Pepinierele vor fi astfel amplasate încât să nu fie expuse troienirii zăpezii şi avalanşelor.
Toaletarea puieţilor şi strângerea resturilor infectate sunt recomandate în pipinierele de altitudine.
Se recomandă presărarea unui strat fin de pământ negru de zăpadă, scuturarea puieţilor de
zăpadă, eliberarea culturilor de zăpadă. După topirea zăpezii, în solele atacate se pot efectua
stropiri cu substanţe oe bază de cupru.
Colorarea cenuşie sau gălbuie a acelor de pin(Hypodermella sp.(Lophodermella sp.))-
Afectează de obicei exemmplarele de peste 10 ani, izolate sau expuse, dar atacă şi speciile de pin
din arborete. Ascosporii pătrund prin cuticula acelor moi, iar miceliu parazitează ţesuturile
epidermatice. În timpul verii sau la începutul toamnei, zonele afectate se decolorează, apărând
pătări cenuşii, gălbui sau brun-deschise. Căderea acelor şi defolierea prematură a arborilor
provoacă slăbirea vigorii exemplarelor afectate, iar defolierile repetate duc la cronicizarea bolii.
În cazul exemplarelor izolate, cea mai eficae metodă de combatere este tăierea şi arderea părţilor
infectate. În culturile tinere se recomandă efectuarea tratamentelor cu Maneb, Ridomil, Topsin.
Îngălbenirea acelor de pin(Naemacyclus sp.)-infecţiile acelor noi se produc primăvara şi vara,
prin ascospori. Diseminarea acestora din apotecile dezvoltate pe acele căzute foarte favorizate de
umiditate. Miceliul sporilor pătrunde în ace, parazitul clărozând treptat ţesuturile. Pete gălbui
apar toamna, se dezvoltă apoi în timpul iernii , primăvara decoorarea putând acoperi acul întreg.
Acele devin gălbui sau găbui-brunii. Produce căderea în masă a acelor, îndeosebi de pe lujerii de
3-4 ani. În plantaţiile tinere atacate se secomandă efectuarea tratamentelor cu substanţe de
contact(Dithane).
Înroşirea acelor de jneapăn şi pin silvestru(Melanconium sp.)-infecţiile se produc la sfârşitul
primăverii, când pe timp ploios conidiile sunt eliberate şi dispuse la suprafaţa celor pe care le
distruge. Acele atacate se înroşesc şi cad prematur. Combaterea chimică se recomandă în timpul
diseminării conidiilor folosind substanţe de contact sau sistemice.
Rugina veziculoasă a acelor de pin(Coleosporium sp.)-bazidioforii germinaţi primăvara
devreme infectează acele de pin. Activitatetea ciupercii este pusă în evienţă prin pătări de culoare
palid-galbenă, apoi roşcată sau brună. Ecidiile sunt galben-portocalii cu perete suăperior alb.
Infectţiile provoacă defolierea lujerilor. Acele afectate de boală cad începând de toamna până
primăvara următoare. Combaterea se face cu fungicide de contact pe bază de suf, sulfat de cupru,
zeamă bordeleză, zeamă suflocalcică, Rubigan, Topas etc.
Molia minieră a lujerilor de pin(Rhycionia buliana)-Femela depune ouăle izolat sau în grupe
de 2-4 la un loc, pe mugurii de pin sau mai frecvent pe acele de la vârful lor. Dupa 10-14 zile
apar omizile care rod acele de şa bază şi cauzează astfel îngălbenirea lor. O omidă consumă 4-6
ace. Omida de vârsta a doua se deplasează spre mugurlele mijlociu, ţesând pe cei doi muguri
laterali un înveliş protector.Apoi atacă mugurii vecini unde şi iernează. Primăvara atacul se
continuă la lujerii tineri care se usucă sau cresc strâmb. Combaterea se se realizează pe trei căi şi
anume pe cale chimică, mecanică şi biologică. Combaterea chimică se face cu insecticide de
contact şi sistemice. Pe cale mecanică se procedează la tăierea şi arderea lujerilor deformaţi.
Combaterea bilogică se se face prin răspândirea paraziţilor şi prin amplasarea curselor
feromonale.
Omida păroasă a pinului(Dendrolimus pini)-insecta atacă arboretele tinere şi bătrâne de pin,
care vegetează mai greuFemela depune ouăle pe ramuri şi pe acw. Omizile se hrănesc cu acele
pinilor. Combaterea se face cu insecticide de contact şi sistemice.
Viespea cu fierăstrău a acelor depin(Diprion pini)-larvele rod acele de pin, în primele vârste
lateral şi apoi parţial sau total. Acele atacate se îngălbenesc şi se răsucesc. Combaterea se face
prin tratatrea solului cu insecticide în ăerioada februarie aprilie şi prin tratamente cu insecticide
pentru combaterea laverlor(august-septembrie).
Gândacul mic de scoarţă al pinului(Blastophagus minor)-femelele sapă galerii orizontale în
scoarţă unde depun ouă. Larvele eclozate rod galerii larvare, neregulate, aproape perpendiculare
pe galeria mamă. Gândacii tineri care apar fac atac de maturare în coroană.
Gândacul mic de scoarţă al vârfului de pin(Ips acuminatus)-atacă vârfurile şi ramurile pinilor
bătrâni, tulpinile celor tinere, precum şi porţinule mai subţiri ale pinilor. Combaterea gandacilor
de scoarţă la răşinoase se asigură printr-un complex de măsuri fizico-mecanice, biologice şi
chimice.
Croitorul pinului(Criocephalus rusticus)-croitorul roade galerii între scoarţă şi lemn, mai mult
sau mai puţin dezvoltate, larvele pătrund în lemn li rod galerii în toate direcţiile. Galeriile sunt
late, turtite cu secţiune ovală şi pline cu rumeguş. Combaterea se face pe cale chimică şi
mecanică.
Dăunătorul conurilor de pin(Cydia conicolana)-conurile atacate nu se deosevesc de cele
sănătoase, după aspectul exterior, decât după ce ies fluturii se pot observa orificiile de ieşire
rotunde, situate pe apofize sau chiar chiar exuviile pupale prinse în aceste orifice. În interiorul
conului se pot vedea solzii perforaţi şi seminţele acestea sunt pline cu excremente mărunte
gălbui. Combaterea se face cu substante chimice.
Trombarul conurilor depin(Pissodes validirostris)-în primele duă vârste larva sapă galerie în
spirală aproape de suprafaţa conului, apoi se îndreaptă spea axul conului, rozând ţesuturile
conului şi seminţele întâlnite în cale.

FAMILIA TAXACEAE
GENUL TAXUS L.

Taxus baccata L.–Tisă

Areal. Este o specie originară din Europa. Se întâlneşte şi în Africa de Nord, Caucaz şi
Crimeea. În sudul Angliei (Sussex) s-a păstrat cea mai mare rezervaţie naturală de tisă (Stănescu,
V., 1997).
La noi, apare pe terenuri accidentate, pe stâncării, grohotişuri din arealul montan în
Carpaţi şi Apuseni. Se întâlneşte şi la altitudini mai joase, spre exemplu pe Valea Dunării, la 90
m altitudine.

Caractere morfologice. Tisa este un arbore de talia a II-a sau a III-a, ce atinge înălţimi
de 15- 20 m.
Înrădăcinează pivotant-trasant, are tulpina mai puţin dreaptă şi canelată. Speciile obţinute
din butaşi sunt multitulpinale, cu aspect de tufă.
Dezvoltă un ritidom timpuriu, cenuşiu-roşcat care se exfoliază în plăci. Coroana este
conică, largă, uneori globuloasă, cu ramuri până aproape de sol. Lujerii prezintă muguri ovoizi,
verzi.
Frunzele aciculare, sunt persistente, de 1-3 cm lungime, verzi închis pe partea superioară
şi verzi deschis pe partea inferioară. Sunt turtite, au vârful ascuţit, neînţepător, scurt peţiolate, cu
baza peţiolului decurentă pe lujer, dispuse pectinat. Frunzele conţin un alcaloid toxic numit
taxină.
Florile sunt unisexuat dioice, cele femele solitare, înconjurate de trei perechi de solzi, cu
un ovut terminal, erect, iar cele mascule cu 8-10 stamine, sub formă de scut, pedunculate, aşezate
pe dosul lujerilor din anul precedent.
Seminţele au tegumentul tare şi sunt îmbrăcate pe o treime din lungime într-un înveliş
cărnos, numit aril, de culoare roşie. Fructul este denumit galbulus. Are gust dulce şi este netoxic.

Particularităţi biologice. Tisa ajunge la maturitate pe la vârsta de 20 de ani. Fructifică

aproape anual. Puterea germinativă este în jur de 80%. Germinaţia este epigee, iar plantula
prezintă două cotiledoane.
Longevitatea tisei atinge 2000-3000 de ani.

Cerinţe ecologice. Este o specie lent crescătoare, preferă climatul montan-oceanic. Tisa
este rezistentă la ger, dar foarte sensibilă la secetă şi la îngheţurile târzii.
 Creşte bine pe soluri calcaroase, fertile, cu regim normal de umiditate. Are temperament
pronunţat de umbră, mulţumindu-se cu 1:100 din luminozitatea totală. În tinereţe nu se poate
dezvolta decât la adăpostul des al pădurii cu care se acomodează până târziu. În parcuri
vegetează şi în plină lumină dacă a fost protejat în tinereţe şi a crescut în staţiuni favorabile.
Specia este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi atmosferă. Rezistă la fum şi gaze.

Înmulţire. Specia se poate înmulţi prin semninţe, prin butaţi semilemnificaţi şi în unele
cazuri şi prin altoire. Pentru formele fastigiate se recomandă a se folosi numai butaşi de vârf, iar
pentru metoda altoirii înmulţirea se face pe puieţi portaltoi de Taxus baccata.

Utilizare. Din cauza rarităţii, fiind şi relict terţiar, tisa a fost declarată monument al
naturii. Prezintă valoare ornamentală remarcabilă, întrucât exemplarele au aspect decorativ. Se
pot tunde şi modela uşor, căpătând forme deosebite, Gardurile vii sunt mult apreciate pentru
desimea cetinii şi pot fi remarcate în majoritatea parcurilor dendrologice din Europa.
Lemn omogen, cu duramen brun-roşiatic, inele anuale foarte înguste, distincte, unul din
cele mai compacte, mai tari şi fine de la noi, fără canale rezinifere, foarte căutat pentru sculptură.

Cultivaruri.
Taxus baccata Adpressa
Taxus baccata Aurea
Taxus baccata Dovastoniana
Taxus baccata Fastigiata
Taxus baccata Fastigiata Aurea
Taxus baccata Fastigiata Robusta
Taxus baccata Nana
Taxus baccata Pigmaea
Taxus baccata Repandens
Taxus baccata Standishii
Taxus baccata Elegantissima
Taxus baccata Semperaurea
Taxus baccata Hessei
Taxus baccata Page
Taxus baccata Lutea

Taxus cuspidata S&Z – Tisă japoneză

Areal. Arbore originar din Japonia. În arealul natural arbore, în cultură creşte ca arbust.
Taxus cuspidata şi Taxus x media sunt mai rustice.

Caractere morfologice. Poate creşte ca arbore de talie mică sau ca arbust multitulpinal.
Forma coroanei este varialbilă, iar scoarţa este brun-roşcată şi se exfoliază în plăci.
Frunzele verzi deschis, cu două dungi verzi-gălbui pe partea inferioară. Înflorirea este
dioică. Seminţele ovoide, cu arilul roşu.

Particularităţi biologice. Fructifică destul de timpuriu şi anual. Seminţele se coc prin

august-septembrie, iar diseminaţia se face prin păsări; au putere germinativă ridicată (cca. 80%).
Plantula prezintă numai două cotiledoane (germinaţie epigee).

Cerinţe ecologice. Preferă soluri luto-nisipoase, bine drenate. Este rezistentă la poluare şi
poate creşte atât în condiţii de soare cât şi de semiumbră.
 Înmulţire. Prin butaşi. Butăşirea se face în august-septembrie, cu butaşi semilignificaţi
cu călcâi, sau în octombrie cu butaşi lignificaţi în răsadniţe reci. Pentru formele piramidale se
folosesc butaşi de vârf.

Utilizare. Tisa japoneză este des utilizată în spaţiile verzi din parcuri şi grădini. Se
foloseşte ca exemplar solitar, grupuri, forme tunse sau garduri vii.

Cultivaruri.
Taxus cuspidata Aurescens
Taxus cuspidata Capitata
Taxus cuspidata Capitata Aurea
Taxus cuspidata Densa
Taxus cuspidata Expansa
Taxus cuspidata Nana
Taxus cuspidata Pyramidalis

Taxus x media Rehd.

Areal.Este o specie hibridă între Taxus baccata şi Taxus cuspidata. Dezvoltat în anul
1900 de către TD Hatfield în Wellesley.

Caractere morfologice.De cele mai multe ori creşte ca asbust şi este mai viguroasă şi
mai rustică decât Taxus baccata. Frunzele sunt ace verzi, de aproximativ 1 cm lungime, sub
formă pectinată.
Florile sunt dioice. Florile mascule sunt cafenii-albe, foarte mici, sferice, dispuse solitar
la axila frunzelor. Florile femele prezintă conuri mici, verzi, soltare.
Fructele sunt roşii şi se maturează în septembrie.

Particularităţi biologice. Rata de creştere lentă (deşi o rata de crestere medie poate fi
realizată cu tăiere anual care creşte în rădăcină pentru a trage raportului). Fructele se maturează
în septembrie.

Cerinţe ecologice. Se dezvoltă bine în plin soare câr şi la umbră. Vegetează bine în locuri
umede cu soluri bine drenate, cu fertilitate medie. Creşte şi se dezvoltă multumitor şi pe soluri
sărace, commpacte şi uscate. Manifestă rezistenţă bună la secetă. Se pretează bine la tăieri.

Înmulţire.Se înmulţeşte vegetativ, prin butaşire. Butăşirea se face în iulie-august cu

butaşi semilignificaţi şi în octombrie cu butaşi lignificaţi.

Utilizare. Datorită rusticităţii sale se utilizează cu succes în cadrul fondului forestier, dar
şi în parcuri, grădini, poteci sau garduri vii. În spaţiile verzi se foloseşte ca şi exemplar izolat sua
în grup.

Cultivaruri.
Taxus x media Brownii
Taxus x media Citation
Taxus x media Hicksii
Taxus x media Hillii
Taxus x media Nidiformis
 Bolile şi dăunătorii genului Taxus
Sphoerela taxi-ciuperca atacă acele speciilor din genul Taxus. Aceasta se combate prin stropire
cu zeamă bordeleză.
Puercii de frunze-insecte foarte mici, care trăiesc în colonii dense pe partea inferioară a
frunzelor, sugând seva plantei. Simptomele infestării cu purici sunt apariţia unor pete argintii pe
vârful frunzelor, în rest pot varia de la o plantă la alta. O frunză cu purici va fi nisipoasă la
atingere. Combaterea se face cu Mospilan, Actara etc.

GENUL TORREYA ARN.

Torreya nucifera (L.) Sieb. Et Zucc.

Areal. Specie originară din Japonia, unde se întâlneşte la altitudini de circa 1000 m.

Caractere morfologice. Arbore de talie mică sau arbust cu coroană largă şi ramuri
divergente. Scoarţa este brună, cu solzii parţial dezlipiţi de pe tulpină. Lujerii sunt verzi, dispuşi
aproape distich, cu muguri ovoizi.
Frunzele aciculare, lungi de 2-4 cm, persistente, pieloase, brusc acuminate, înţepătoare,
dispuse distich, pe faţă lucitoare, convexe, pe dos plane cu două dungi de stomate, albăstrui.
Florile sunt unisexuat dioice, cele femele grupate câte două, iar cele mascule sub formă
de capitule globuloase.
Seminţele sunt mari, de 2-3,5 cm lungime, elipsoidale, acoperite de un înveliş cărnos.
Sunt dispuse solitar sau grupate câte 2-3 şi sunt comestibile.

Particularităţi biologice. Este o specie încet crescătoare, iar maturarea seminţelor are
loc din anul al doilea.

Cerinţe biologice. Specie sensibilă la ger, este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol cât
şi din atmosferă, creşte bine pe soluri bogate, bine drenate, adăpostite de curenşii reci din timpul
iernii şi are temperament de semiumbră.

Înmulţire. Specia se înmulţeşte prin seminţe şi prin butaşi.

Utilizare. Se introduce izolat sau în grup cu alte specii în amenajările peisagere.

Torreya california Torr.

Areal. Specie originară din America de Nord. La noi se cultivă în gradini dendrologice şi
mai puţin în parcuri publice.

Caractere morfologice. În locul de origine atinge înălţimi de până la 35 m, însă la noi în

ţară se întâlneşte la dimensiuni mai mici.
Coroana este lat piramidală şi tulpina prezintă un ritidom cenuşiu-brun, cu crăpături
înguste. Lujerii sunt verzi, flexibili, uşor pendenţi, cu muguri conici, verzi.
Frunzele sunt aciculare, lungi de 3-6 cm şi late de 3-3,5 mm. Sunt înţepătoare,
persistente, pe partea superioară lucitoare, verzi închis, iar pe partea inferioară cu două dungi de
stomate, albăstrui.
Florile sunt unisexuat-dioice, iar seminţele sunt pseudodrupe ovoidale, de 2,5-3,5 cm
lungime.
 Particularităţi biologice. Rata de creştere este lentă. Maturaţia are loc în anul doi.

Cerinţe ecologice. Vegetează bine pe soluri bogate, umede şi adăpostite. Este o specie
sensibilă la gerurile din timpul iernii.

Înmulţire. Se înmulţeşte atat generativ cât şi vegetativ.

Utilizare. Specie foarte apreciată pentru port., ce se utilizează în amenajări izolat sau în
grup.

Bolile şi dăunătorii genului Torreya

Bolile şi dăuntorii nu provoacă pagube semnificative asupra speciilor din genul Torreya.

FAMILIA TAXODIACEAE
GENUL TAXODIUM

Taxodium distichum (L.) Rich–Chiparos de baltă

Areal. Specie extotică, originară din sud-estul Americii de Nord. La noi în ţară este
cultivat în parcuri dendrologice şi grădini botanice ca şi specie ornamentală.

Caractere morfologice. Arbore de mărimea I, ce atinge înălţimi de până la 50 m, cu

trunchiul drept, muchiat, bine elagat. Dezvoltă un ritidom subţire brun-roşcat, care se exfoliază
în făşii înguste longitudinale
Sistemul radicular este transant, iar în zonele mlăştinoase formează pneumatofori, înalţi
de până la 1-2 m. Coroana este la început piramidală, apoi devine globuloasă, răsfirată.
Lujerii sunt de două tipuri: lujeri terminali, persistenţi, glabri, prezintă frunze solzoase,
mici, căzătoare, dispuse spiralat, respectiv lujeri laterali, cu frunze aciculare dispuse distih, care
cad iarna toamna deodata cu lujerii.
Frunzele sunt liniare,apiculate, foarte moi, verzi-închis, de 1,0-1,5 cm lungime, iar
toamna devin arămii.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule sunt globuloase, dispuse în panicule
pendente, iar cele femele dispuse solitar sau în grupuri.
Conurile sunt globuloase, cu diametrul de 2-3 cm, sunt foarte tari, verzui, cărnoase, apoi
se lignifică. Prezintă 10-12 solzi carpelari peltaţi, uneori mucronaţi. Conţin seminţe trimuchiate
de 1,0-1,5 cm, nearipate, dispuse câte două la subsuoara fiecărui solz, răşinoase, de culoare brun-
roşcate. Seminţele cad o dată cu dezarticularea solzilor sau după căderea conurilor.

Particularităţi biologice. Este o specie rapid crescătoare şi atinge maturitatea de

reproducere de pe la 30-40 de ani. Perioada în care formează conuri este mică, uneori chiar
anuală.
Puterea germinativă a seminţelor este de 60-85%, iar longevitatea arborilor este foarte
mare atingând 5000-6000 de ani.

Cerinţe ecologice. Specia este mai sensibilă la ger mai ales în tinereţe, de aceea preferă
un climat mai bland, condiţii de umiditate atmosferică ridicată şi staţiuni cu ape băltite. Este
sensibilă la uscăciune şi nu suportă alternanţa uscăciunii şi a excesului de umiditate din sol.
 Prefera solurile profunde, fertile, revene. Creşte totuşi viguros pe soluri cu umiditate
moderată. Nu dă rezultate bune în staţiuni cu apă permanent stagnantă, în turbării sau soluri
foarte sărace. Are temperament de lumină.

Înmulţire. Chiparosul se poate înmulţi prin seminţe care se recoltează toamna şi se

seamănă primăvara, prin butaşi sau altoire. Butăşirea se realizează cu butaşi din lăstari terminali
anuali semilignificaţi.
Altoirea se practică în seră iarna pe portaltoi cultivaţi în ghivece. Metoda altoirii se poate
face în despicătură primăvara sau în câmp vara.

Utilizare. Decorează prin habitus, prin coloritul frunzişului şi prin prezenţa

pneumatoforilor, motiv pentru care se foloseşte în special în apropierea zonelor mlăştinoase, a
apelor stătătoare sau curgătoare.
Specia se poate planta solitar, în grupuri sau în aliniamente de-alungul aleilor.

Bolile şi dăunătorii genului Taxodium

Bolile şi dăunătorii nu provoacă pagube semnificative.

GENUL SEQUOIA

Sequoia gigantea (Lindl.) – Arborele mamut, Secvoia.

Areal. Specie exotică, originară din America de Nord, unde se întâlneşte la altitudini de
1400-2700 m. La noi în ţară se cultivă ca şi specie ornamentală.

Caractere morfologice. Arborele mamut are dimensiuni impresionante ajungând până la

înălţimi de peste 100 m şi cu un diametru de aproximativ 10 m, însă la noi în ţară nu depăşeşte
50-60 m înălţime.
Are tulpina conică, cu baza mult lăţită, scoarţa moale, cu ritidom fibros, brun-roşcat, ce
poate ajunge la 50 cm grosime, adânc crăpat.
Coroana este piramidală, densă, cu ramuri dispuse în verticile regulate.
Lujerii subţiri, verzui, apoi bruni-roşcaţi la maturitate, unii pendenţi, cu muguri nuzi,
ascunţi la subsuoara frunzelor.
Frunzele solziform-aciculare, de 3-15 mm lungime, lanceolate cu vârful ascuţit şi baza
lăţită, decurente. Prezintă două dungi de stomate pe dos, sunt dispuse spiralat, însă cele umbrite
sunt uşor răsucite în funcţie de lumină. După câţiva ani cad deodată cu lujerii laterali.
Florile sunt unisexuat-monoice, cele femele terminale, cu bractee neevidente, concrescute
cu carpelele.
Conurile sunt ovoidale, de 4-8 cm lungime, cu 15-25 solzi carpelari, care sunt peltaţi, cu
apofiza rombic lăţită, scurt mucronaţi în partea centrală.
Seminţele sunt mici de 3-6 mm lungime, se găsesc câte 3-9 sub un solz, sunt turtite şi
prevăzute cu câte două aripioare înguste, lucitoare, galbene-portocalii, mai late ca şi sămânţa.

Particularităţi biologice. Este o specie repede crescătoare, periodicitatea în care

formează conuri este de 2-3 ani, iar maturaţia conurilor este bienală.
Puterea germinativă a seminţelor este mică, doar de 5 %. Germinaţia este epigee, iar
plantulele formează 4 cotiledoane.
Longevitatea este foarte mare de până la 3000-4000 de ani.
 Cerinţe ecologice. La noi în ţară are o mare sensibilitate faţă de secetă şi geruri, de aceea
preferă staţiunile adăpostite cu ierni blânde. În condiţii climatice favorabile, pe soluri profunde,
bogate, permeabile, revene, cu conţinut redus de carbonaţi, poate realiza creşteri remarcabile.
Are temperament moderat de lumină.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe şi altoire. Seminţele se recoltează în toamnă şi se

stratifică 4-6 săptămâni. În condiţiile climatice din ţara noastră se recomandă semănături de
pimăvară, în spaţii adăpostite. Puieţii se transplantează după trecerea pericolului îngheţurilor
târzii. Ncesită protecţie împotriva arşiţei.
Altoirea se realizează în placaj iarna în seră pentru cultivarele mai deosebite. n
laboratoare specializate se practică şi înmulţirea in vitro.

Utilizare. Arborele mamut decorează prin habitus şi poate fi utilizar în spaţiile verzi ca
exemplar solitar sau în grupuri.
În primii ani se poate cultivaţ în ghivece pentru decorarea interioarelor.

Cultivaruri.
Sequoia gigantea Argenteum
Sequoia gigantea Aureum
Sequoia gigantea Glaucum
Sequoia gigantea Pendulum
Sequoia gigantea Pygmeum

Sequoia sempervirens (D. Don) Endl.–Arbore roşu de California

Areal. Arbore originar din America de Nord, din California.

Caractere morfologice. Are trunchiul acoperit de un ritidom spongios, de culoare brun-

roşcat.
Ramurile sunt pendente, frunzele dispuse în spirală pe două rânduri, verzi, pe partea
inferioară prezintă două dungi albe, la maturitate devin brune.
Conurile sunt mici de 2-3 cm în diametru, globuloase şi prezintă câte 2-5 seminţe la
fiecare solz.

Particularităţi biologice. Rata de creştere mare. Maturaţia seminţelor este bienală, iar
periodicitatea fructificaţiei este binenală sau trienală. Puterea germinativă a seminţelor etse foarte
mică. Longevitatea medie.

Cerinţe ecologice. Specia este sensibilă la secetă şi la ger. Vegetează bine pe soluri
profunde, uşoare, bogate, afânate, revene. Are temperament de semiumbră.

Înmulţire. Arbore roşu de California se înmulţeşte geneativ şi vegetativ. Seminţele se

recoltează toamna în octombrie-noiembrie. Înainte de a fi semănate seminţele necesită să fie
stratificate timp de 4-6 săptămâni. Semănatul se face primăvara în răsadniţe sau direct în câmp.
Puieţii tineri trebuie să fie protejaţi de temperaturile scăzute.
Altoirea în placaj se practică la sfârşitul iernii, în seră.

Utilizare. În spaţiile verzi se utilizează ca şi exemplar individual. În primii ani de

vegetaţie se pot cultiva în ghivece şi folosit pentru decorul interioarelor.

Bolile şi dăunătorii genului Sequoia

Păduchi de gale-Atacă pe lângă brad şi arborele mamut. Păduchi formează gogoaşe în formă de
ananas semnalează prezenţa dăunătorilor pe lăstari. Se recomandă începerea protecţiei deja în
martie mai ales dacă „gogoaşele” din anul precedent nu au fost tăiate şi arse. Combaterea se face
cu insecticide.
Molie-se manifestă atât pe specile gebului Abie cât şi pe speciile genului Sequoia. Unul sau chiar
mai mulţi lăstari se usucă de tot sau numai în partea superioară. Dacă rupem aceste crengi se văd
bine galeriile făcute de larve. Cel mai bine este să ne protejăm faţă de ei la sfîrşitul lui aprilie,
începutul lui mai. Şi din cauza infestării din anul precedent stropirea trebuie efectuată cât mai
devreme.
Păduchele lînos-formează puncte albe şi urme de sugere pe ace, scoarţă şi lăstari. Adesea ei pot
fi găsiţi în colonii pe molizii, brazi chiparoşi de baltă şi duglaşii infestaţi. În cazul unei infestări
severe este frecventă şi uscarea periodică. Pentru combaterea lor se recomandă folosirea unor
insecticide puternice.

GENUL METASEQUOIA

Metasequoia glyptostroboides Hu et Cheng.–Metasecvoia

Areal. Specie exotică, originară din China unde se întâlneşte la altitudini cuprinse între
500-1400 m. La noi în ţară a fost introdusă în parcuri dendrologice, grădini botanice ca şi specie
ornamentală.

Caractere morfologice. Arbore de mărimea I, ce atinge înălţimi de 50 m în ţara de

origine şi 25 m în Europa. Tulpina este dreaptă, cu baza îngroşată, prezintă un ritidom gri-brun
care se exfoliază în fâşii longitudinale.Coroana este piramidală, rară, regulată.
Lujerii sunt de două tipuri: lungi, terminali, persistenţi, bruni-roşcaţi, cu muguri opuşi,
ovoizi, lungi de 3-4 mm şi lujeri scurţi, dispuşi distich, opuşi, caduci toamna.
Frunzele acicular-liniare, caduce, lungi de 8-15 cm, aplatizate, drepte sau uşor curbate, cu
baza decurentă, dispuse pectinat. Sunt verzi deschis primăvara pe faţa superioară şi cu două
dungi de stomate pe faţa inferioară şi brune ruginii toamna.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule sunt dispuse în raceme, iar cele femele sunt
pendule, dispuse solitar.
Conurile sunt pedunculate, globuloase, de aproximativ 2,5 cm în diametru, cu solzii
carpelari peltaţi, rotunjiţi la vârf, opuşi câte doi. La baza conului apar bractee aciculare, răsfrânte.
Seminţele sunt mici, au o lungime de 4-6 m, prezintă două aripioare laterale inegale şi
sunt grupate câte 5-8 la subsuoara solzilor.

Particularităţi biologice. Specie cu creştere rapidă.

Cerinţe ecologice. Este o specie termofilă, preferă solurile însorite şi umiditatea

atmosferică ridicată.Are o creştere rapidă şi este iubitoare de lumină.
Vegetează bine pe soluri profunde, umede, bine drenate, uşor acide. Nu suportă
îngheţurile timpurii şi calcarul din sol.

Înmulţire. Metasequoia se poate înmulţi prin seminţe, butaşi şi altoire. La înmulţirea

prin butăşire, butaşii trebuie să fie semilignificaţi şi trebuie să se aplice un tratament hormonal
pentru stimularea înrădăcinării.
Altoirea se realizează iana în sere.
 Utilizare. Se poate amplasa solitar deoarece se impune cu ţinuta sa elegantă, în grupuri
sau aliniamente. Suportă tunsul, astfel poate fi folosit în realizarea de garduri vii. Poate fi folosit
solitar si in grupuri ca bariere de vant.

Cultivaruri.
Metasequoia glyptostroboides Emerald Feathers – frunze fine, verzi strălucitoare
Metasequoia glyptostroboides National – coroană îngust piramidală, rezistent la poluare
Metasequoia glyptostroboides Nitschke Cream – creşterile tinere au o culoare alb-gălbuie
Metasequoia glyptostroboides Rowena – frunzele au marginea bordată cu alb

Bolile şi dăunătorii genului Metasequoia

Speciile acestui gen manifestă rezistenţă bună la boli şi dăunătoi. Acestea nu produc pagube
semnificative.

GENUL CRYPTOMERIA

Cryptomeria japonica (L. f.) D. Don–Criptomeria

Areal. Este o specie exotică, originară din China şi Japonia, unde se găseşte la altitudini
de circa 1600 m.
În Europa se foloseşte mai mult în culturi ornamentale decât în plantaţii forestiere.

Caractere morfologice. În arealul natural se întâlneşte ca arbore de mărimea I, însă la

noi în ţară creşte ca arbore de mărimea a II-a. Prezintă o tulpină dreaptă, cu un rotidom brun-
roşcat, care se exoliază în fâşii longitudinale. Coroana este piramidală, cu ramuri divergente.
Lujerii sunt pendenţi, verzi, apoi brun-roşcaţi la maturitate, cu muguri nuzi, ascunţi la
subsuoara frunzelor.
Frunzele sunt aciculare, persistente, muchiate, uşor curbate, cu vârful ascuţit, de 6-12 mm
lungime, brun-roşcate iarna şi dispuse spiralat sau pe cinci rânduri.
Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule sub formă de amenţi, brun-gălbuie, iar cele
femele terminale, ovoidal-sferice.
Conurile sunt mici, de 1-3 cm diametru, globuloase, dispuse terminal, cu solzii îmbricaţi
şi cu vârful dinţat, iar bracteea concrescută la baza solzului, cu vârful resfrânt. După diseminare
conurile rămân persistente pe lujeri.
Seminţele sunt mici, de 4-8 mm lungime, scurt aripate, câte 3-5 sub fiecare solz.

Particularităţi biologice. Ritmul de creştere este mediu. Maturitatea exemplarelor este

timpurie, iar maturaţia anuală. Periodicitatea formării conurilor este de 2-3 ani. Puterea
germinativă a seminţelor este mică, de 20-35 %.
Este o specie care lăstăreşte bine, având o capacitate de refacere mare.

Cerinţe ecologice. Cryptomeria este o specie care suferă la îngheţuri şi temperaturi

scăzute mai ales în tinereţe, de aceea are nevoie de protecţie.
Preferă solurile fertile, revene şi nu le suportă pe cele calcaroase. Este o specie termofilă,
crescând bine în zone cu umiditate atmosferică ridicată. Iubeşte lumina dar tolerează şi
semiumbra.
Nu suportă seceta dar nici apa în exces.

Înmulţirea. Se obţine din sămânţă, marcote sau butaşi, formele horticole prin altoire (în
sere, cu portaltoi crescuţi în ghivece). Seminţele se seamănă imediat după recoltare în răsadniţe
bine protejate peste iarna, se pot semăna şi primăvara (seminţele vor fi păstrate în amestec cu
praf de cărbune în recipiente ermetic dechise).
Se obţine şi prin butăşire în luna august, sub sticlă în răsadniţe, cu transfer în sere reci.
Puieţii tineri se umbresc.

Utilizare. Este adesea folosită ca exemplar solitar sau în grup, pentru a se putea pune în
evidenţă particularităţile de habitus, colorit şi textură. Formele pitice de creştere se pot folosi şi
în alpinării sau bacuri.

Cultivaruri.
Cryptomeria japonica Elegans – port larg piramidal, de 4-5 m înălţime la maturitate, cu frunziş
fin care devine brun-roşcat iarna
Cryptomeria japonica Elegans Aurea – frunze de culoare gălbui, care iarna devin verzi
Cryptomeria japonica Elegans Nana – arbust de talie mică, conuri verzi-gălbui, frunziş verde-
închis
Cryptomeria japonica Globosa Nana – arbust de aproximativ 1,0-1,5 m înălţime, coroană sferic
turtită, frunzişul verde-argintiu, capătă iarna o tentă bronz
Cryptomeria japonica Monstrosa – arbust cu frunziş ce îşi modifică intensitatea culorii în funcţie
de lumină

Bolile şi dăunătorii genului Cryptomeria

Nu există boli şi dăunători care să creeze probleme semnificative.

FAMILIA ARAUCARIACEAE
GENUL ARAUCARIA Juss.

Araucaria excelsa(Lamb.)R.Brown.-Araucaria, Pin de Norfolk

Areal. Specie originară din Insulele Norfolk (zona Australia - Noua Caledonie). Foarte
puţin răspandit la noi, acest mic conifer este deosebit de interesant în apartamente, unde printr-o
îngrijire corespunzătoare se poate păstra mai mulţi ani.

Caractere morfologice. Arbore de40-50 m înălţime, cu trunchi drept şi coroană conică,

dar poate avea câţiva metri în zonele temperate. Ramurile din etajele 4-7 sunt aşezate în verticile
orizontale.
Frunzele sunt aciculare, rigide, verzi, persistente, foarte mici, lucitoare, curbate spre
ramură.
Inflorescenţele mascule au 4-5 cm lungime şi au formă cilindrică la extremitatea
ramurilor. Conurile sunt globuloase, mari de 15 cm în diametru.

Particularităţi biologice. Are un ritm lent de creştere.

Cerinţe ecologice. Specia nu suportă temperaturile scăzute. Vegetează pe solurile uşoare,

fertile, neutre spre uşor acide, bine drenate. Are temperament de lumină.

Înmulţire. Se înmulţeşte generativ şi vegetativ. La noi se practică foarte rar înmulţirea

prin seminţe deoarece rezultatele sunt destul de slabe.
Butăşirea se realizează în prima jumătate a lunii august. Pentru butăşire, butaşii se taie
sub nod(1-2 verticile terminale). Se lasă timp de o zi pentru scurgerea răşinii, pe urmă se curăţă
baza butaşului, se putrează cu biostimulatori rizogeni şi se plantează în ghiveci într+un ametesc
de pământ de frunze, nisip şi turbă. După plantare se tutorează şi se ţin timp de 3 luni într-o seră
rece. După formarea calusului plăntuţele se mută în sera caldă la 15-18ºC şi se ţin acolo până ce
îndrădăcinează. După înrădăcinează plantele nou formate pot fi trecute din nou în sera rece.
Altoirea în placaj se efectuează se poate efectua în martie-aprilie sau în august. Ca şi altoi
este folosit vârful de creştere.

Utilizare. Este o plantă decorativă prin frunze, cu formă sculpturală, pentru interior sau
în spaţii verzi.Este o plantă ideală pentru a fi pusă în valoare singură.

Cultivaruri.
Araucaria excelsa var.Galuca-cu frunze albăstrui
Araucaria excelsa var.Leopold Astrid-cu frunze aurii
Araucaria excelsa var.Robusta-cu ramuri foarte viguroase şi frunze groase.

Bolile şi dăunătorii genului Araucaria

Păduchele lânos- este un parazit care slăbeşte planta. Plantele atacate pot fi recunoscute după
pânzele albe şi fine, care apar mai ales pe lăstari, trunchiuri şi tulpini, partea inferioară a
frunzelor, coada frunzelor şi alte zone asemănătoare. Din cauză că păduchii sug seva plantelor,
pe frunzele acestora apar pete galbene (îngălbenire), dispuse neregulat. In cazul unei invazii în
masă plantele gazdă devin atât de slăbite, încât pot fi perturbate în procesul de creştere. Plantele
afectate pot prezenta concrescenţe, tumori canceroase şi adâncituri. Datorită faptului că păduchii
elimină excrementele pe plantă, poate fi stimulată apariţia unor specii de ciuperci, precum
ciuperca din grupa Fungi imperfecti (Cladosporium herbarum), şi de furnici. Combaterea
chimică se realizează cu Thiodan 35 CE 0,15 – 0,2%, Reldan 2 E –0,2%.

FAMILIA CEPHALOTAXACEAE
GANUL CEPHALOTAXUS Sieb et Zucc.

Cephalotaxus drupacea Sieb et Zucc.

Areal. Specie originară din China şi Japonia, cultivat la noi mai aes în grădini
dendrologice.

Caractere morfologice. În arealul să natural ajunge la 15 m înălţime, la noi în mod

obişnuit are dimensiuni arbustive, cu mai mai multe tulpini de 3-5 m înălţime. Scoarţa este brun
roşcată, cu solzi desfăcuţi de trunchi. Ritidomul se exolează neregulat.
Ramurile sunt dispuse în verticile. Lujerii sunt dispuşi distih.
Frunzele sunt persistente, pieloase, de 2-4,5 cm lungime şi 2-3 mm lăţime, alterne, uşor
curbate, cu vârful brusc şi scurt acuminat, slab înţepătoare, verzi închis lucitoare pe partea
superioară, iar pe partea inferioară cu două dungi albicioase formate din stomate. Pe partea
dorsală frunzele au o nervură mediană evidentă.
Florile sunt unisexuat-diocie, dispuse solitar sau grupate câte 2-3 verzi-gălbui,
pedunculate, cele mascule grupate în capitule globuloase. Cele mai multe sunt grupate pe dosul
lujerului din anul precedent.
Fructele sunt drupe false, solitare sau grupate câte 2-3, ce conţin seminţe, de 1,5-3 cm
lungime, ovoide, solitare, pendente, de culoare verde la maturitate, apoi în al doilea an devin
brun-roşcate. Sămânţa osoasă este acoperită cu un tegument cărnos.

Particularităţi biologice. Ritmule de creştere este lent. Seminţele germinează greu după
1-2 ani. Seminţele ajung la matuitate toamna.
 Cerinţe ecologice. Specie are nevoie de un climat bând şi zone adăpostite, deoarece
manifestă sensibilitate destul de mare faţă de geruri şi îngheţuri. Nu tolerează seceta şi arşiţa.
Vegetează pe soluri uşoare, bogate în calciu, fertile, umede, protejate de vânturi, cu drenaj
normal. Are termperament de lumină, dar suportă bine şi umbrirea.

Înmulţire. Se înmulţeşte generativ şi vegetativ. Semănatul se face toamna imediat după

maturarea seminţelor, în răsadniţe reci sau primăvara folosind seminţe stratificate. Seminţele
germinează detul de greu după 1-2 ani. Plantele nou formate sunt trecute în ghivece unde sunt
întâlnite mai multi ani.
Trebuie menţionat că înainte de butăşire se aplică tăieri severe, pentru apariţia creşterilor
noi. Butăşii se recoltează din vârfurile de creştere. Butaşi sunt puşi la înrădăcinat în sere calde,
într-un substrat format din perlit cu turbă. După înrădăcinare butaşii se trec în ghivece şi se
îngrijesc 1-2 ani, după care pot fi plantaţi la locul definitiv.
Se altoieşte în placaj sau depicătură, pe portaltoi de Taxus baccata. Altoiul provine din
vârful de creştere.

Utilizare. Cephalotaxus drupacea se utilizează pentru decorul spaţiilor verzi din parcuri
şi grădini sau în containere pentru decorul interioarelor.

Cultivaruri.
Cephalotaxus drupacea var. Fastigiata-înbalt de 3-5 m, cu aspect fastigiat
Cephalotaxus drupacea var.Prostrata-cu port pitic şi creşteri orizontale.

Bolile şi dăunătorii genului Cephalotaxus

Bolile şi dăunătoii nu provoacă pagube semnificative asupra speciilor din genul Cephalotaxus

FAMILIA CUPRESSACEAE
GENUL CHAMAECYPARIS Spach.

Chameaecyparis lawsoniana (A.Murr.) Parl-Chiparos de California, Port-oxford,

Areal. Specie exotică originară din America de Nord, cu areal foarte restrâs, concentrat
de-a lungul Coastei Pacificului în interiorul continentului pătrunde insular până la 2000 m
altitudine. La noi, culturi s-au făcut puţine (Simeria, Paşcani-Hunedoara) dar a fost cultivat mult
ca specie ornamentală în aproape toate zonele ţării. Culturi forestiere există foarte puţine:
Vidacut, Simeria, Sabed- Mureş, rezultatele sunt,rezultatele sunt bune.

Caractere morfologice. Arbore de talie mare, atinge în patria de origine până la 60 m

înălţime. Coroana este conică în masiv. Scoarţa brună-roşcată, se exfoliază în plăci solzoase,
rotunde. Vârful tulpinii, caracteristic curbat nutant). Lujerii sunt turtiţi, dispuşi orizontal.
Frunzele solziforme, sunt aşezate opus: unele laterale mai scurte, cu vârfuri mai acute,
dezlipite de lujer, carenate; altele centrale, mult mai mici, rombice, strâns lipite de lujer, cele de
pe faţa inferioară a lujerului având linii albe, difuze
Florile sunt unisexuat-monoice.
Conurile sferice, mici, cu diametru de cca. 8-10 mm, verzui-albăstrui la început, brune la
maturitate; prezintă 8-10 solzi lemnoşi, inegal rombici, cu o carenă ascuţită şi se coc în toamna
primului an. Seminţele alungite, de cca. 4 mm, cu două aripioare laterale, la fel de late ca şi ele.
 Particularităţi biologice. Exemplarele individuale ajung la maturitate destul de devreme,
10-12 ani sau chiar mai devreme. Maturaţia este anuală. Puterea geminativă a seminţelor este
cuprinsă între 30-70%.
Ritmul de creştere este lent în tinereţe, apoi se întensifică. Pe soluri argiloase, cu
suficientăă umiditate, creşterile se menţin active până la vârsta de 50 ani.

Cerinţe ecologice. În în zona de originde creşte în regiuni cu climat tipic, ocianic,

ploioas, cu umiditate atmosferică ridicată.
La noi s-a dovedit a fi o speci e pretenţioasă faţă de climă şi sol. Creşte şi se dezvoltă
bine ăn staţiuni cu climat moderat, ferite de vânturi reci şi uscate. Vegetează foarte bine pe soluri
profunde, fertile, jilav-umede. Tolerează destul de bine solurile compacte. Rezistă la poluare.
Are temperament de semiumbră.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin prin seminţe, butaşi, marcotaj şi altoire. Înmulţirea prin
seminţe: conurile se recoltează înseptembrie, iar la Chamaecyparis nootkatensis, care prezintă
maturaţie bienală, se recoltează numai acele conuri care sunt bine dezvoltate (cu tendinţa de
brunificare şi crăpare). Facultatea germinativă este de 10%. Se recomandă semănarea toamna, iar
daca se execută primăvara, seminţele se păstrează la rece, în recipiente de sticlă, bine închise,
amestecate cu praf de cărbune. în primul an necesită umbrire.
Înmulţirea prin butaşi: în iulie-august, în răsadniţe reci, se utilizează butaşi cu inel
(reuşite mai mari decât la butaşi cu călcâi) la formele erecte, cu port îngust, se aleg numai lăstari
erecţi, terminali sau iarna în sere, se cultivă în ghivece timp de 1 an.
Înmulţirea prin marcotaj chinezesc: plantele mame tinere şi viguroase furnizează marcote
înrădăcinate după 1- 2 sezoane de vegetaţie. Pentru cultivarele pitice se recomandă marcotarea în
răsadniţe.
Altoirea se face în placaj în mai-iunie, în seră. Altoirea se face pe portaltoie se
Chameaecyparis lawsoniana, obţinuţi din sămânţă în câmp. Având diametru de 6-10 mm.
Materialul de planatre se obţine în 2-4 ani.

Utilizare. Se utilizează pentru amenajarea spaţiilor verzi, solitar, în grupuri, aliniamente,

garduri vii. Dacă se cultivă în container poate fi folosit la decorul interioarelor, bacoanelor,
scărilor etc.

Cultivaruri.
Chameaecyparis lawsoniana var.Alumnii-de 5-7 m înălţime, cu creşteri compacte, frunze
albăstrui la început, apoi verzi-cenuşii, folosit pentru garduri vii, grupuri sau individual
Chameaecyparis lawsoniana var.Alumnii Magnifica-cu creşteri asemănătoare, coronament mai
îngust şi frunze mai albăstrui
Chameaecyparis lawsoniana var.Columnaris-are 4-6 m înălţime, coroană cilindrică, creşteri
verticale, frunze albăstrui intens, foarte decorativ
Chameaecyparis lawsoniana var.Elwoodii-coroana cilindrică, cu frunze verzi-albăstrui, foarte
frumos în tinereţe, cu timpul dezvoltă mai multe vârfuri de creştere, înălţimea este de 2-3 m
Cultivaruri cu frunze aurii
Chameaecyparis lawsoniana var.Stewartii-10-15 m înălţime
Chameaecyparis lawsoniana var.Golden King-9-12 m înăţime
Chameaecyparis lawsoniana var.Lutea-5-9 m înălţime
Chameaecyparis lawsoniana var.Lane-6-8 m înălţime
Chameaecyparis lawsoniana var.Naberii-3-7 m înălţime
Cultivaruri cu talie mică
Chameaecyparis lawsoniana var.Forsteckensis-de 1,0-1,5 m înălţime cu coroana mai largă decât
înaltă
Chameaecyparis lawsoniana var.Minima-până la 1 m înălţime, cu frunze verzi-gălbui vara şi
verzi iarna
Chameaecyparis lawsoniana var.Minima Glauca-de 1 m înălţime, cu frunze verzi albăstrui,
foarte mult utilizat pentru amenajarea stâncăriilor
Chameaecyparis lawsoniana var.Minima Aurea-de 50-100 cm, cu creştere înceată şi frunze aurii,
foarte decorative
Chameaecyparis lawsoniana var.Intertexta-cu ramuri pendente.

Chamaecyparis obstusa(Sieb et. Zucc.) Endl.

Areal. Originar din Japonia, cunoscut sub numele de „Hinoki”. La noi cultivat în scop
ornamental în parcuri şi grădini.

Caractere morfologice. În zona de origine este un arbore de 50 m înălţime, iar la noi

ajunge până la 8-10 m înălţime. Scoarţa este de un roşu-brun închis.
Frunzele sunt solziforme, mici, acute, opuse, pe partea inferioară cu pete brumării.
Conurile sunt sferice de 8-12 mm diametru.

Particularităţi biologice. Specia ajunge la maturitate destul de devreme. Are o creştere

lentă. Maturaţia este anuală. Facultatea germinativă a seminţelor este mică, 10-15%.

Cerinţe ecologice. Se dezvolta bine la soare şi în semiumbră. Are nevoie de un climat

blând şi de adapost în timpul iernii. Preferă soluri revene, permeabile şi nu suportă seceta.

Înmulţire. Chamaecyparis obstusa se înmulţeşte prin seminţe, butăşie, altoie şi marcotaj.

Conurile se recoltează începând din august. Semănatul se poate face imediat după recoltarea
seminţelor sau după o perioadă de stratificare. Se seamănă în răsadniţe reci, într-un substrat de
pâmânt de frunze şi nisip.
Perioada optimă de butăşire este iulie-august. Butaşii se formează din creşteri tinere,
expuse la soare. În anul următor plantele nou formate se trec în ghivece.
Marcotajul se aplică în special cultivarurilor pitice ale acestei specii. Marcotajul se
recomandă a fi efectuat în luna august. Ramurile tinere se curbează şi se fixează în pâmânt cu
cârlige. Pe urmă se acoperă cu pâmânt şi se udă.
Altoirea în placaj sau despicătură se face pe portaltoi de Chameaecyparis lawsoniana,
obţinut din sămânţă. Perioada optimă de altoire este mai-iunie.

Utilizare. Este valoros datorita lemnului care în Japonia este utilizat pentru diferite
construcţii, însă este apreciat şi din punct de vedere decorativ în amenajari de spaţii verzi.

Cultivaruri.
Chamaecyparis obstusa var.Crippsii-cu talie mică
Chamaecyparis obstusa var.Filicoides-cu talie mică
Chamaecyparis obstusa var.Magnifica-cu talie mică
Chamaecyparis obstusa var.Nana Gracilis- 2- 3 m înălţime, la început neregulat sferică, apoi larg
conică cu lăstari aplatizaţi, cu ramificaţie în evantai, frunziş verde închis
Chamaecyparis obstusa var.Pigmea-cu talie mică
 Chamaecyparis pisifera (Sieb et. Zucc.) Endl.

Areal. Denumit şi Chiparosul de Sawara, este o specie originara din centrul şisudul
Japoniei.

Caractere morfologice. Este un arbore care creşte ajunge până la 50 de m înălţime cu un

trunchi ce poate atinge 2 m în diametru.La noi nu depăşeşte 20 m, cel mai adesea ajunge la 8-
10m înălţime.Scoarţa este brun roşiatică ce se exfoliază longitudinal.
Frunzele sunt solziforme, lungi de 1,5 - 2 mm cu vârful ascuţit.Frunzele tinere sunt
aciculare. La cele solziforme se observa pe spate o dungă de stomate albă .Ele sunt dispuse
decusat.
Conurile sunt globulare cu un diametru de 4-8 mm cu o textura moale şi o culoare verde
glauc. Cele mai des utilizate cultivaruri sunt următoarele:

Particularităţi biologice. Specie cu ritm de creştere lent. Ajunge la maturitate în jurul

vârstei de 10 ani. Maturaţia este anuală.

Cerinţe ecologice. Cultivarurile şi specia de bază sunt exigente la umiditatea

atmosferică. Vegetează bine pe soluri fertile, profunde, suficient de umede.

Înmulţire. Se înmulţeşte generativ şi vegetativ. Semănatul se face în răsadniţe eci,

imediat după ce au fost recolate seminţele. Seminţele sunt semănate într-un amestec de pâmânt
de frune şi nisip.
Înumlţirea prin butaşi se efectuează în perioada iulie-august. Butaşii se conecţionază din
creşterile tinere.
Altoirea în placaj se efectuează în răsadniţe reci, mai-iunie. Portaltoii utilizaţi la altoire
sunt obţinuţi din sămânţă şi provin din Chameaecyparis lawsoniana.

Utilizare. Specie apreciată pentru port, frunze şi conuri care se utilizează individual sau
în grupui în grădini şi parcuri. De asemenea se utilizează în alineamente, garduri vii sau în
containere pentru decorul balcoanelor, scărilor etc.

Cultivaruri.
Cultivaruri din grupa Nana
Chamaecyparis pisifera var.Nana-are o talie de sub 2 m şi funze scuamifere
Chamaecyparis pisifera var.Aurea Nana-cu port globulos, frunziş auiu
Chamaecyparis pisifera var.Aurea-cu frunze verzi-gălbui sau galben aurii vara şi verzi pal iarna
Cultivaruri din grupa Filifera
Chamaecyparis pisifera var.Filifera-cu port conic, cu ramificare densă şi frunziş bogat
Chamaecyparis pisifera var.Filifera Aurea
Chamaecyparis pisifera var.Filifera Aureo-variegata
Cultivaruri din grupa Plumosa
Chamaecyparis pisifera var.Plumosa-cu aspect plumos şi port globulos sau conic
Chamaecyparis pisifera var.Plumosa Argentea
Chamaecyparis pisifera var.Aurea
Cultivaruri din grupa Squarosa
Chamaecyparis pisifera var.Squarosa-port conic sau globulos, cu ramificaţii abundente, cu
frunze verzi aurii sau argintii
Chamaecyparis pisifera var. Squarosa Aurea
Chamaecyparis pisifera var.Squarosa Argentea
Chamaecyparis pisifera var.Squarosa Intermedia
Chamaecyparis pisifera var.Squarosa Lutea
Chamaecyparis pisifera var.Swuarosa Sulphurea
Chamaecyparis pisifera var.Squarosa Bulevard
Chamaecyparis pisifera var.Plumosa Aurea Compact-cu frunze aurii primăvara
Chamaecyparis pisifera var.Plumosa Rogersii-cu frunze tot anul, este sensibil la vânturi uscate
Chamaecyparis pisifera var.Plumosa Compressa Aurea-arbust pitic cu lăţimea de două ori mai
mare decât lăţimea

Chamaecyparis nootkatensis Spach.-Chiparos de

Nootka(sau Nutka), Yello cedar

Areal. Originar din vestul Americii de Nord, răspândit pe litoralul Nordic a Coastei
Pacificului. La noi s-a cultivat numai în scop ornamental.

Caractere morfologice. Este arbore de mărimea I, până la 30-40 m înălţime. Ritidomul

subţire, exfoliabil în fâşi longitudinale. Coroana conică, cu ramurile de ordinul I orizontale şi
cele de ordinul superior pendente, caracteristice.
Frunzele se deosebesc de ale speciei precedente: cele laterale sunt oblic divergente, cu
vârful ascuţit şi evident depărtat de lujer, pe faţă verzi-întunecat şi pe dos de un verde clar, fără
dungi albe de stomate.
Conurile sunt sferice, de 6-10 (12) mm diametru, cu 4-6 solzi prevăzuţi cu un ghimpe
mic, drept, înţepător. Seminţele, câte 2-4 sub fiecare solz, aripate.

Particularităţi biologice. Specie cu ritm de ceştere mediu. Ajunge la maturitate de la

vârste destul de mici 10-13 ani. Maturaţia este bienală. Facultatea germinativă a seminţelor este
destul de scăzuta(10-15%).

Cerinţe ecologice. Comparativ cu Chamaecyparis lawsoniana este mai rezistent la ger,

dar necesită mai multă umiditate în aer şi sol. Suferă din cauta uscăciunii atmosferice. Pretinde
soluri umede, fertile, ferite de curenţii reci. Pot fi cultivate la semiumbre. Insolaţia puternică le
provocă arsuri. Nu tolerează înţelenirea cu iarbă.

Înmulţire. Chiparos de Nootka se înmulţeşte prin seminţe şi prin altoire. Semănatul se

efecatuează abea după ce seminţele au fost stratificate timp de un an. Se seamănă în răsadniţe
reci, într-un substrat de pâmânt de frunze şi nisip.
Înmulţirea prin altoire: port-altoiul poate fi puiet provenit din semănătură sau din butaş.
Chamaecyparis nootkatensis nu este compatibil cu Chamaecyparis lawsoniana, în schimb, ca
port-altoi se poate folosi Thuja orientalis, în acest caz, la plantarea puieţilor zona de altoire se în
groapă, ca altoiul să emită propriile rădăcini. Altoirea se face în placaj în mai-iunie, în seră.

Utilizare. În parcuri sau grădini se plantează ca elemente solitare şi în grupuri. Formele

pitice se pot utiliza în stâncării.

Cultivaruri.
Chamaecyparis nootkatensis var.Aurea-cu frunziş bogat, verde gălbui
Chamaecyparis nootkatensis var.Glauca-cu port conic regulat, frunziş verde glauc
Chamaecyparis nootkatensis var.Pendula-cu port conic, larg la bază, ramificaţii pendente
Chamaecyparis nootkatensis var.Compacta-cu port globulos, frunziş verde deschis.

Bolile şi dăunătorii genului Chamaecyparis

Acarianul roşu comun( Tetranychus urticae)- Este un dăunător foarte polifag, fiind semnalat la
peste 180 specii de plante. În urma înţepăturilor şi scurgerii sevei, apar pe frunze decolorări sub
forma unor pete mari, care la început au culoare galbenă apoi se colorează în brun. Atacul
puternic duce la defolierea prmatură a arborilor. Combaterea se face cu insecticid.
Trombarul puieţilor de molid(Hylobius abietis)-Specie polifagă, care preferă să se hrănească
cu ţesutul liberian proaspăt de conifere. Puieţii prezintă roşături ale scoarţei, sub formă de pete,
localizate cel mai adesea în zona coletului, dar care se poate extinde şi spre vârful acestora. La
atac slab rânile se acoperă cu scurgeri de răşină şi se pot cicatriza, puieţii suferind doar pierderi
de creşteri şi eventuale infecţii cu ciuperci xilofage, dar la un atac mai puternic rosturile
confluează şi puieţii se ofilesc, iar apoi se usucă complet. Combaterea chimică se face cu Decis
2,5CE, Marschal 25 CE, Sinolitox 10G etc.
Craiul de pădure al lemnului de răşinoase(Trypodendron lineatum)-sunt infestaţi arborii ăbiţi
fiziologic, ca urmare a acţiunii factorilor abiotici şi biotici. Atacă materialul lemnos situat în
locuri cu exces de umiditate în atmosferă şi cu o umiditate a lemnului mai mare de 50%. Prin
atacul provocat dăunătorul depreciază materialul lemnos. Combaterea se face cu Decis 1,5 ULV,
Sumithion L 100.

GENUL CUPRESSUS

Cupressus arizonica Greene.-Chiparos de Arizona

Areal. Specie nord-americană, răspândită în zonele montane şi secetoase ale Arizonei,

Noului Mexic şi Texas, câtre 1000- 1500m altitudine.

Caractere morfologice. Este un arbore de pânăă la 20 m înălţime, cu ramurile de ordinul

I scurte, orizontale, iar cele de ordinul II divergente. Trunchiul cu ritidom format de timpuriu,
solzos şi exfoliabil în plăci la vârste mici, apoi fibros şi crăpat, brun sau negricios.
Lujerii subţiri, cu frunze solziforme mici, verzui-cenuşii sau glauce, cu glande rezinifere
pe dos. Florile unisexuat-monoice.
Conurile au 6-8 solzi scutiformi, sunt globuloase sau alungite, de 2,5-3cm, cu umbelic
puţin evident. Seminţele, până la 20 sub fiecare solz, de 4-5 mm.

Particularităţi biologice. Ritmul de creştere este lent. Maturaţia este anuală. Seminţele
germinează foarte uşor.

Cerinţe ecologice. Chiparosul de Arizona este o specie tipică de climat mediteranian,

suportând bine căldura şi uscăciune. Are nevoie de ierni blânde, ceea ce diminuează
posibilităţiile de utilizeare la noi în ţară. Plantele tinere suferă din cauza gerurilor.
Are temperament de lumină.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe şi altoire. Seminţele se seamănă iarna în sere sau
primăvara în răsadniţe calde.
Altoirea în placaj se practică în sere, în mai-iunie. Ca şi portaltoie se folosesc puieţii
formaţi din sămânţă.

Utilizare. Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentală, de la câmpie până în zonele

montane. Chparosul se foloseşte pentru decorul spaţiilor verzi, în grupuri, izolat sau alineamente.

Cultivaruri.
Cupressus arizonica var.Glabra-glandele rezinifere sunt evidente pe partea inferioară a
frunzelor. Este un exemplar foarte apreciat.
 Cupressus sempervirens L.-Chiparosul comun(de Italia)

Areal. Specie exotică, originară din zonele est-mediteraneene (Iran, Siria, Cipru), care a
fost mult extinsă în întreg bazin al Mediteranei.

Caractere morfologice. Arbore de până la 20-30 m înălţime şi diametre de 50-60 cm, cu

ritidom subţire, neexfoliabil, brun-cenuşiu. Lujerii anuali, de obicei în patru muchii, subţiri până
la 1mm.
Frunzele mărunte, solziforme, rombice, obtuze, opuse, dese şi alipite de lujeri; pe faţa
superioară au o mică glandă reziniferă, de culoare verde-dechis.
Conurile sferice, puţin alungite, de mărimea unei nuci (2-4 cm), cu 8-12 solzi scutiformi,
dispuşi opus, penta sau hexagonali, la mijloc cu umbelic ascuţit. Sub fiecare solz se găsesc câte
8-20 seminţe mici, de 3-5 mm, bruneroşate, lucitoare, înconjurate de o aripioară îngustă.

Particularităţi biologice. Maturaţia este anuală. Puterea germinativă ets variabilă între
30-70%. Seminţele germinează foarte repede(în 2-3 săptămâni).

Cerinţe ecologice. Specie tipică de climat mediteranean, călduros şi uscat, cu ierni

blânde, din acest motiv la noi în ţară se acomodează greu şi se foloseşte numai în scop decorativ.
Nu suportă solurile uscate şi seceta atmosferică. Exemplarele tinere necesită potejare în timpul
iernii.
Are temperament de lumină.

Înmulţire.Se înmulţeşte prin seminţe şi altoire. Seminţele se seamănă primăvara în

răsadniţe calde sau iana în sere temperate. Seminţele se seamănă într-un substrat uşor şi umed.
Altoirea se face în seră. Perioada optimă de altoire este mai-iunie. Se face altoirea în
placaj, pe portaltoi obţinuţi din sămânţă. Timp de 3-4 ani plantele se cultivă în containere cu
protejarea lor pe timpul iernii.

Utilizare. Chiparosul comun se utilizează în amenajările pesagiste individual, în grupuri

sau aliniamente.

Cultivaruri.
Cupressus sempervirens var.Horizontalis-10-15 m înălţime, cu ramurile dispuse orizontal
Cupressus sempervirens var.Stricta-este adevăratul Chparos de Italia
Cupressus sempervirens var.Stricta Aurea-cu frunzele aurii

Bolile şi dăunătorii genului Cupressus

Rugina chiparosului(Gymnosporangium cupressi)- rugina dezvoltă pete colorate şi umflături
localizate pe frunze, fructe, şi ramuri verzi, urmată de turnare sau denaturarea şi uscarea plantei.
Phoradendron spp. –plantele atacate au aceleaşi simptome ca şi cele produse de vâsc. Ramurile
atacate se uscă în timp. Pătrunderea haustorilor în tulpină are un efect mecanic negativ asupra
gazdei. Extragerea arborilor parazitaţi este singura metodă de prevenire a plantei parazite.
Acarieni-Este un parazit, care slăbeşte sistemul imunitar al plantelor. Cu ajutorul unei lupe,
frunzele pot fi controlate în vederea unei invazii de acarieni. În timpul perioadei de înflorire,
acarienii adulţi pot fi observaţi cu uşurinţă pe partea inferioară a frunzelor. La această specie pe
plantele afectate apar ţesături şi pânze ca de păianjen. În urma procesului de hrănire a acarienilor,
realizat prin sugere, frunzele prezintă nişte pete şi puncte deschise la culoare, fiind aurii ca
bronzul. Frunza uscată cade în cele din urmă. Din cauza restrângerii suprafeţei de asimilare a
luminii, planta ajunge să nu se mai poată regenera, apărând tot mai puţini lăstari.Combaterea se
face cu insecticide.
Gândacul mare de scoarţă al molidului(Ips typographus))-larvele şi adulţii sapă galerii în
scoarţă.provocând vătămări ale scoarţei. Combaterea chimică se face cu insecticide.

GENUL JUNIPERUS

Juniperus communis L. - Ienupăr

Areal. Este una din cele mai răspândite specii lemnoase de la noi. Arealul sau se întinde
din regiunile reci ale Americii de Nord până în Europa şi Asia, insular până în nordul Africii.
La noi apare în întregul lanţ carpatic, la altitudini mici şi mijlocii, de 600-1400 m.
Coboară pe alocuri şi în regiuni de dealuri joase şi câmpie (Ocolul Silvic Radna).

Caractere morfologice. Specie arbustivă, cu înălţimi ce trec rareori de 5 m (atinge în

mod excepţional şi înălţimi arborescente), formează tufişuri dese, cu ramuri numeroase.
Acele, câte trei în verticile, sunt persistente, lungi de 1-1,5cm, drepte, acuminate, rigide,
înţepătoare, pe faţă verzi-deschisecu o dungă albă, pe dos albăstrui brumate cu margini cu dungi
verzi.
Florile sunt unosexuat dioice. Sunt grupate în amenţi cele masccule şi cele femele sunt
conuri cu solzi cărnoşi.
Conurile sunt cărnoase, suculente (pseudobace), sferice, cu diametrul de 0,6-0,9 mm,
negre-albăstrui la maturitate; se coc numai în anul al doilea sau al treilea. Seminţele câte trei,
brune, cu trei muchii.

Particularităţi biologice. Înflorirea se produce în aprilie-mai. Fructificaţia este anuală şi

abundentă. Conurile ajung la maturitate numai în anul al doilea sau al treilea. Germinaţia se
produce anevoie. Plantula prezintă trei cotiledoane.

Cerinţe ecologice. Rezistă la ger, îngheţuri, arşiţă şi vegetează pe soluri sărace, acide,
bătătorite, cu regim de umiditate variabil. Se instalează uşor în terenuri descoperite, pe
grohotişuri sau pe versanţii repezi, unde se foloseşte ca fixator.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, altoire şi marcotaj. Semănatul se execută

imediat după recoltarea seminţelor (octombrie) sau după o stratificare de 18 luni şi după ce s-a
curăţat de pulpa cărnoasă. Înnmulţirea prin butaşi: varietăţile. Rezultate bune în iulie august în
răsadniţă.
Marcotajul se aplică la toate speciile prin arcuire şi muşuroire, în martie-aprilie. Altoirea
se poate efectua iarna, în sere, iar în august-septembrie în răsadniţe, folosind procedeul în placaj.

Utilizare. Se utilizează pentru decorul spaţiilor verzi individual sau în grupuri. Se mai
uitilizează cu succes pe taluze şi peluze. Cultivarurile de talie mică se pot utiliza în stâncării sau
în containere, pentru decorul interioarelor, scărilor, balcoanelor şi a holurilor.
Ienupărul se foloseşte cu succes şi în industria farmaceutică. Boabele de ienupăr se
folosesc ca şi condiment şi pentru prepararea băuturilor antiscorbutice.

Cultivaruri.
Cu coroana de tip columnar
Juniperus communis var.Suecica-ienupăr de Suedia, cu înălţimea de 6-7 m, frunz de 10-14 mm
lungime, verzi-albăstrui
Juniperus communis var.Hiernica-ienupăr de Irlanda, cu port columnar sau de fus, 3-5 m
înălţime, cu frunze ţepoase de 5-7 mm lungime, verzi cenuşii
Juniperus communis var.Cracovia-ienupăr de Polonia, cu înălţimea de 2,0-2,5 m înălţime şi
ramuri atârnând
Juniperus communis var.Columnaris-cu frunze verzi glauc, 2 m înălţime, cu port compact
Juniperus communis var.Compresa-cu talie mică, cu frunze foarte fine de culoare verde argintii,
sensibil la vânt
Cu coroana târâtor şi frunze scurte
Juniperus communis var.Hornibroozii-înălţimea 0,5 m şi diametru 1,2-2,0m, cu frunze verzi-
albăstrui vara şi brume iarna
Juniperus communis var.Saxatilis-0,3-0,5 m înălţime şi 1,0-1,5 m diametru.
Juniperus communis var.Repanda-0,2-0,3 m înălţime şi 1,5 m diametru, cu Frunze verzi glauc,
acoperite cu pruină
Cu aspect pendul
Juniperus communis var.Oblongga Pendula-de 3,0-3,5 m înălţime, cu ramurile orizontale la
început, apoi penule, frunzele verzi cu o dungă albă se brunifică iarna

Juniperus squamata Buch.Ham

et Lamb - Ienupăr de Nepal

Areal. Specie originară din Asia de Sud, Nepal(Hymalaia). La noi se cultivă în scop
ornamental în parcuri şi grădini.

Caractere morfologice. Arbust de până la 2-3 m înălţime în cultură şi 0,5 n spontan.

Ramurile formează un unghi de 45º şi au vârfurile răsfrânte spre exterior.
Frunzele sunt verzi pe partea inferioară, iar pe cea superioară prezintă două dungi cenuşii
sau albăstrui. Frunzele sunt persistente.
Conurile sunt sferic-alungite, cu diametrul de 6-8 mm, negre. Conurile conţin o singură
sămânţă.

Particularităţi biologice. Ienupăr de Nepal ajunge la maturitate în 10-20 ani. Fructele se

aturează în anul al doilea. Fructificaţia este anuală şi abundentă. Seminţele germinează greu.

Cerinţe ecologice. Se plantează la semiumbră în sol uşor acid, tolereaza soarele dar şi în
locurile expuse la umbră. Preferă solurile însorite, ferite de vânturi reci şi uscate, fertile, bine
drenate, calcaroase.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe şi butăşire. Seminţele se recoltează la maturitatea

fiziologică şi se seamănă imediat sau după o stratificare de 18 luni.
Pentru Juniperus squamata se fac butăşirile în octombrie-decembrie în seră (cu butaşi cu
inel sau cu călcâi), în atmosferă umedă.înnrădăcinarea durează mult.

Utilizare. Foarte apreciat pentru culoarea sa, care bate în verde-albăstrui şi conurile sale.
Se planteaza solitar, in grupuri, in combinatii cu alte plante de talie mai mare, sau in aliniamente.
Ienupărul de Nepal este o adevărată bijuterie în orice stâncărie.

Cultivaruri.
Juniperus squamata var. Blue Star-de 1,0 m înălţime şi 1-2 m diametrul tufei, aspect globuloas
cu ramuri etalate, frunziş dens, frunzele de culoarea verde argintie, pe partea superioară şi verde
albăstrui pe cea inferioară
Juniperus squamata var.Loderi-are contur regulat, 1,0-1,5 m înălţime, culoare verde cenuşiu
Juniperus squamata var.Meyeri-de 1,5-3,0 , înălţime, cu partea superioară a frunzelor albastră,
iar cu timpul frunzele se brunifică. Aspectul decorativ scade motiv pntru care se recomandă
tăierea lor de la bază pentru a permite refacerea plantei
Juniperus squamata var.Wilsonii-cu aspect globulos, ramuri scurte, înclinate sau recurbate spre
exterior, cu frunze de culoare verde-senuşiu

Juniperus chinensis L.-Ienupăr de China

Areal. Arbore originară din China şi japonia, cultivată la noi în scop ornamental.

Caractere morfologice. Arbore în arealul natural, în China, în Europa arbust. Formă

larg-conică sau semitâroare. Înălţimea este de 7-10 m.
Ljeri subţiri şi două feluri de frunze, solzoase, mici şi alipite de lujeri (frunziş adult) şi
aciculare înţepătoare, cu două dungi albe (frunze juvenile).
Plantele sunt unisexuat dioice. Cele mascule sunt mai dezvoltate decât cele mascule.
Fructe pseudobace globuloase de 6-8mm, la început verzi, apoi brune- violacee.

Particularităţi biologice. Înflorirea este dioică. Conurile se maturează după doi ani.

Cerinţe ecologice. În general ienuperii rezistă bine la geruri. Nu sunt pretenţioşi faţă de
sol dar se comportă mai bine pe soluri permeabile, calcaroase şi suficient de revene. Suportă
destul de bine semiumbra dar cel mai bine cresc în plină lumină.

Înmulţire. Pseudobacele se recoltează la maturitatea deplină, se curăţă de partea

cărnoasă, iar seminţele se seamănă imediat sau se stratifică. Dacă nu se seamănă din toamnă,
recoltarea fructelor se poate prelungi şi pe parcursul iernii(decembrie-februarie). Stratificarea
seminţelor durează aproape un an şi se recomandă a se realiza din luna mai până în luna amrtie a
anului următor. Temperatura de stratificare va fi de 3-5 ºC. S-a constatat faptul că şi refrigerarea
seminţelor timp de maxim o lună la aroximativ 1ºC, ajută la o bună răsărire. Răsărirea are loc
după 5-6 săptămâni, iar puieţii rămân pe loc 2 ani apoi se repică la 50/60 cm, obligatoriu cu
pământ la rădăcină.
Butăşirea se realizează frecvent, folosindu-se butaşi cu călcâi de 12-15 cm lungime, din
ramuri bine maturate.
Pentru altoire se folosesc portaltoi înrădăcinaţi la ghivece, metoda de altoire fiind în
placaj, de preferinţă iarna, în sere, astfel ca primăvara, în mai, piuţii altoiţi să se planteze în
pepinieră.

Utilizare. Se utilizează pentru decorul spaţiilor verzi din parcuri, grădini şi curţi. Se
utilizează pentru consolidararea taluzelor.

Cultivaruri.
Cu creştere neprostată
Juniperus chinensis var.Ketoleeri-cu ramuri ascendente, aspect columnar, frunze scuamiforme
dde culoare verde-albăstrui
Juniperus chinensis var.Mas-cu frunze scuamiforme, verzi-gălbui
Juniperus chinensis var.Femina-cu aspect conic, frunze aciculare, albăstrui
Juniperus chinensis var.Stricta-cu frunze aciculare de culoare verde albăstrui pe partea
superioară şi verde normal pe partea inferioară
Cu creştere prostrată
Juniperus chinensis var.Sarhentii-cu înălţimea de 0,6-2,0 m, cu frunze scuamiforme, verzi-
albăstrui, se foloseşte foarte mult pentru bonasi şi pentru acoperirea solului. Foarte apreciat este
cultivarul Glauca-cu frunze verzi glauc şi creştere lentă.

Juniperus sabina L.-Cetină de negi

Areal. Specie cu o vastă răspândire în Europa centrală şi de sud, precum şi în Siberia şi

Asia Mică. În România este localizată sporadic în Cheile Bicazului, Munţii Vrancei, Cozia,
Parâng, Mehedinţi, pe stânci şi grohotişuri calcaroase.

Caractere morfologice. Arbust până la 3m înălţime, are ramuri târâtoare, spre vârf oblic-
ascendente, îngustate, triunghiulare; unele tulpini marcotează în mod natural.
Frunzele sunt solziforme sau aciculare, cu miros neplăcut; cele solziforme sunt opuse, de 1-3 mm
lungime, la vârf, de regulă, obtuze, pe dos convexe, cu o glandă alungită; cele aciculare, mai ales
pe ramurile exemplarelor mature, au cca. 4mm lungime, sunt verzi-albăstrui, moi, ascuţite, pe
faţa superioară plane.
Florile sunt unisexuat-monoice sau dioice. Pseudobacele mici, de 5-8 mm, cărnoase, sferice,
negre-albăstrui brumate, cu 1-3 seminţe

Particularităţi biologice. Înflorirea se produce în aprilie-mai. Fructele se maturează în

toamna primului an sau în primăvara următoare.

Cerinţe ecologice. Această specie este indigenă, localizată ca fiind spontană în câteva
regiuni montane (Cheile Bicazului, Munţii Vrancei, M-ţii Tarcăului, M-ţii Cernei), pe stânci şi
grohotişuri calcaroase.
Nu este pretenţios la condiţiile de mediu şi tocmai de aceea se cultiva cu succes şi în
zonele montane inferioare precum şi în zonele de deal şi câmpie.

Înmulţire. Se înmulţeşte atât generativ cât şi vegetativ. Semănatul se execută toamna

imediat după recoltarea seminţelor sau după o stratificare de 18 luni şi după ce s-a curăţat de
pulpa cărnoasă.
Înmulţirea prin butaşi dă rezultate foarte bune la această specie. Butăşirea se realizează
folosind butaşi cu călcâi de 12-15 cm lungime. Perioadele optime de butăşie sunt august –
septembrie(în răsadniţe reci) şi în noiembrie-decembrie(în sere).
Altoirea se poate efectua iarna,în sere, iar ân august-septembrie în răsadniţe, folosind
procedeul în placaj. Pentru altoire se folosesc portaltoi înrădăcinaţi la ghivece.

Utilizare. Având capacitate de marcotare ar putea fi folosită la fixarea coastelor

calcaroase şi uscate.
Fără importanţă forestieră, ca arbust ornamental, cultivat frecvent de la câmpie
(silvostepă) până în regiunea montană inferioară, prin parcuri, grădini şi alpinetumuri. Frunzele
conţin sabinol, un ulei otrăvitor, folosit în medicină.

Cultivaruri.
Juniperus sabina var.Tamariscifolia-cu creşteri orizontale, 0,5 m înălţime şi 1,2-1,4 m diametru,
cu frunze aciculare verzi-strălucitor. Se recomandăpentru stâncării, peluze şi taluze.
Juniperus sabina var.Cupressifolia-cu aspect de tufăm cu numeroase ramuri pornite de la bază în
unghi de 30-45º. Ramificaţiile au dendinţa de orizontalizare. Are înălţimea de 1,5 m diametrul de
2-3 m, frunze solziforme, verzi cenuşii. Creştere repede, rustic.
 Prin încrucişarea speciilor Juniperus chinensis cu Juniperus sabina s-au obţinut
cultivaruri deosebit de valoroase care sunt grupate sub denumirea de Juniperus x media. Cele
mai valoroase cultivaruri utilizate în cultură sunt:
Juniperus x media var.Blaaw-cu înălţimea de 1,0-1,55 m, diamertul sub aceste valori. Frunze
solzoase, dar şi aciculare. Gri-albăstrui vara şi purpurii iarna
Juniperus x media var.Plumosa-cu portulasimetric, cu înălţimea mai mică decât diametrul, frunze
de culoare verde strălucitor
Juniperus x media var.Plumosa aurea-de 1,5-3,0 m înălţime, cu frunze verzi-gălbui la început,
apoi galbene şi ruginii iarna
Juniperus x media var.Plumosa Albo-variegata-de 0,8-1,0m înălţime, frunziş de culoare verde
închis cu dungi albe crem
Juniperus x media varMetzii-cu înălţimea egală cu diametrul, frunzişul verde glauc cu aspect
plumos
Juniperus x media var.Pfitzeriana-cu diametrul mai mare decât înălţimea, creşterile oblice, iar
vârfurile curbate în jos. Foarteutilizat în spaţiile verzi, este rustic cu creştere rapidă, suportă
semiumbra
Juniperus x media var.Pfitzeriana Aurea-vaietate mutantă, cu vârfurile de creştere compacte
Juniperus x media var.Pfitzeriana Glauca-varietate mutantă cu frunze aciculare, verzi glauc vara
şi purpurii iarna

Juniperus virginiana L.-Ienupăr de Virginia

Areal. Originar din America de Nord, unde ocupă o suprafaţă vastă. La noi a fost folosit
numai în scopuri ornamentale. Culturi forestiere pe suprafeţe mici, terenuri degradate Sabed-
Mureş.

Caractere morfologice. Specie arborescentă care poate atinge în mod excepţional până
la 30 m înălţime (la noi max. 15 m) cu tulpina dreaptă, coronament larg-piramidal.
Lujerii sunt foarte subţiri, rotunzi, cu frunze obişnuit solziforme, rombic-ovate, mici,
plăcut mirositoare, (uneori la exemplarele tinere apar şi frunze aciculare, lungi de max. 1 cm).
Florile sunt dioice (rareori monoice), iar fructele sunt pseudobace cărnoase ovoide,
albăstrui-brumate la maturitate şi se maturează în toamna primului an.

Particularităţi biologice. Ritmul de creştere este lent. Fructificaţia este anuală şo

abundentă. Conurile se maturează în primul an.

Cerinţe ecologice. Prezint o mare capacitate de adaptare atât faţă de condiţiile climatice
şi edifice. Rezistă la frig şi secetă şi creşte satisfăcător pe soluri degradate, superficiale,
scheletice, compacte, formate pe marne, argile, calcare.
Are temperament de semiumbră.

Înmulţire. Se înmulţeşte uşor prin seminţe, dar se pretează şi la butăşire şi altoire.

Seminţele se recoltează la maturitatea fiziologică şi se seamănă imediat sau se stratifică timp de
18 luni.
Butăşirea se realizează folosindu-se butaşi cu călcâi de 12-15 cm lungime. Perioadele
optime pentru butăşire sunt august-septembrie şi noiembrie-dece.brie.
Pentru altoire se folosesc portaltoi înrădăcinaţi la ghivece, metoda de altoire fiind în
placaj, de preferinţă iarna, în sere.

Utilizare. Ca arbore decorativ este foarte apreciat, fiind destul de frecvent cultivat prin
parcuri şi grădini, mai ales forma columnară.
 Lemnul este foarte valoros, având duramenul roşu-violaceu, fin, omogen, uşor şi foarte
durabil, cu un miros foarte plăcut şi persistent (din acest lemn se fac cele mai valoroase creioane,
cele roşii, motiv pentru care acestui ienupăr i se mai spune şi “Cedrul roşu”).

Cultivaruri.
Juniperus virginiana var.Galuca(ienupăr albastru de Virginia)-cu înălţimea de 3-5 m, cu coroana
compactă şi frunze verzi-albăstrui
Juniperus virginiana var.Grez Owe-cu înălţimea de 1 m şi diametru 1,0-1,5 m
Juniperus virginiana var.Tripartita-cu frunziş bogat, verde glauc vara şi roşiatic iarna
Juniperus virginiana var.Skz Rocket-cu aspect columnar(fus), cu ramuri ascendente până la
verticale, verzi albăstrui. Frunzele sunt solziforme, fine. Poate atinge 3-4 m înălţime şi 0,4-0,5 m
în diametru

Bolile şi dăunătorii genului Juniperus

Căderea acelor-cercospora provoacă căderea celor la ienupăr. Simptomele maladiei sunt
multiple. Pe acele atacate se o bservă pe faţa superioară, pe nervura mediană stomate de culoare
de culoare brună albăstruie-albicioasă, şiruri cu pustule mici negre, cu contur neregulat de formă
rotundă. Pe faţa inferioară, ca şi în apropiere de marginea feţei superioare, se observă perniţe
forarte mici. Acele cu numeroase pustule se îngălbenesc şi cad.
Putregaiul central sau roşu al răşinoaselor(Heterobasidion parviporum)-provoacă putrezirea
şi uneroi omorârea rădăcinilor. Arborii afectaţi sunt mai sensibili la vânt. Puieţii din plantaţiile
pot fi omorâţi prin acţiunea ciupercii patogene. Din rărădini înaintează în pe trunchi provocând
putregaiul central sau roşu. Degradarea lemnului se face trepat, începând cu o pată violacee,
continuând cu apariţia putregaiului tare şi apoi un putregai moale. Combnaterea chimică se face
cu uree, borax, DOT şi mai puţin cu crezotul sau nitritul de sodiu.
Albăstrirea lemnului de răşinoase(Ophiostoma sp.)-ocupă cu uşurinţă suprafeţe libere de lemn,
cioate proaspăt tăiate, cioturi şi ramuri uscate. Infestarea arborilor se produce prin spori la nivelul
ramurilor uscate. Combaterea se efectuează prin tratare lemnului cu fungicide.
Uscarea lujerilor de pin(Brunchorstia pinea)-factorii care favorizează apaiţia acestei boli sunt
cultivarea pinului în staţiuni neprielnice, seceta prelungită, alternaţa dintre perioadele secetoase
şi cele umede, gerul, atacul de insecte etc. Pagubele provocate sunt uscarea acelor, lujerilor,
rărirea coroanei, în final provoacă moartea exemplarelor afectate. Pe lângă măsurile ce prevenire
mecanice, se consideră că tratamentele cu substanţe de contact dau rezultate foarte bune.
Împăienjenirea acelor(Herpotrichia juniperi)-acele şi lujerii cuprinse în masa miceliană se
înnegresc şi putrezesc. Pierderile de puieţi pot fi considerabile, în vreme ce la arbori sunt afectate
doar ramurile de la bază. Speciile pitice sau târâtoate pot pierde cantităţi mari de ace şi lujeri.
Pepinierele vor fi astfel amplasate încât să nu fie expuse troienirii zăpezii şi avalanşelor.
Toaletarea puieţilor şi strângerea resturilor infectate sunt recomandate în pipinierele de altitudine.
Se recomandă presărarea unui strat fin de pământ negru de zăpadă, scuturarea puieţilor de
zăpadă, eliberarea culturilor de zăpadă. După topirea zăpezii, în solele atacate se pot efectua
stropiri cu substanţe oe bază de cupru.
Acarieni-Este un parazit, care slăbeşte sistemul imunitar al plantelor. Cu ajutorul unei lupe,
frunzele pot fi controlate în vederea unei invazii de acarieni. În timpul perioadei de înflorire,
acarienii adulţi pot fi observaţi cu uşurinţă pe partea inferioară a frunzelor. La această specie pe
plantele afectate apar ţesături şi pânze ca de păianjen. În urma procesului de hrănire a acarienilor,
realizat prin sugere, frunzele prezintă nişte pete şi puncte deschise la culoare, fiind aurii ca
bronzul. Frunza uscată cade în cele din urmă. Din cauza restrângerii suprafeţei de asimilare a
luminii, planta ajunge să nu se mai poată regenera, apărând tot mai puţini lăstari.Combaterea se
face cu insecticide.
 GENUL THUJA

Thuja occidentalis L.-Tuie

Areal. Specie exotică din sud-estul Americii de Nord, unde prezintă un areal destul de
larg.

Carcatere morfologice. Atinge în mod natural înălţimi de până la 20 m, dar la noi este
frecvent întâlnită ca arbust. Tulpina este dreaptă, scoarţa este brun-roşiatică, coroana piramidală,
constituită din mai multe ramificaţii.
Lujerii sunt comprimaţi, dispuşi în planuri orizontale sau oblice, au culoare verde
întunecat pe faţă şi palid verzui pe dos, fără pete albicioase.
Frunzele sunt solziforme, aşezate opus, pe 4 rânduri, cele dorso-ventrale fiind prevăzute
cu câte o glandă reziniferă proeminentă, convexă. Iarna lujerii capătă uneori o coloraţie ruginie,
reversibilă.
Conurile sunt îngust ovoide, lungi de 1-1,5 cm, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi, pieloşi,
uscaţi, scurt mucronaţi la vârf, bruni-gălbui. Seminţele stau câte două la baza solzilor, sunt mici,
plate, cu câte două aripioare laterale, la fel de late ca şi sămânţa propriu-zisă.

Particularităţi biologice. Maturitatea este timpurie. Ritimul de creştere este lent în

tinereţe. Fructifică la vârste mici (15-20 ani). Maturaţia este anuală. Periodicitatea fructificaţiei
este anuală sau la doi ani.

Cerinţe ecologice. La noi este o specie adaptată la diferite condiţii climato-edafice, de la

câmpie până în regiunile montane inferioare.
Temperamentul este variabil, suportând bine umbrirea, dar se poate dezvolta foarte bine
şi în plină lumină, cu condiţia să i se asigure protecţie în tinereţe.
Iarna, în condiţiile climatice de la noi, adeseori o parte a frunzişului se brunifică,
revenindu-şi însă în sezonul de vegetaţie.
Se dezvoltă bine pe soluri crude, dar uscate în acelaşi timp. Preferă solurile bogate şi
profunde.

Înumulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, butăşire, marcotaj şi altoire.

Semănatul realizează destul de uşor, seminţele se recoltatează în septembrie. Se seamănă
primăvara (aprilie-mai), pe straturi bine pregătite, la adâncimea de 1-1,5 cm. Înainte de semănat
se recomandă ca seminţele să se stratifice timp de 30-40 de zile în nisip umed, la temperatura de
cca 5ºC. Se mai pot face semănături de toamnă (octombrie-noiembrie) dar în acest caz culturile
se protejează pe timpul iernii cu muşchi şi litieră de conifere sau se seamănă în răsadniţe
acoperite şi protejate cu paie, frunze, rogojini etc. În primul an plantulele se umbresc, iar după 1-
2 ani puieţii se repică în câmp sau la ghivece.
Butăşirea se face mai ales în august-septembrie, cei mai folosiţi fiind butaşii cu călcâi din
ramuri de 1-2 ani. Se pun la înrădăcinat în răsadniţe reci sau în sere.
Se mai poate face marcotajul prin arcuire precum şi altoirea, pentru varietăţile
ornamentale, în placaj, iarna (în sere) sau în august-septembrie (în răsadniţe). Ca portaltoaie se
folosesc puieţi din specia tipică sau de Chamaecyparis lawsoniana, cultivaţi la ghivece.

Utilizare. În ţara noastră, tuia nu prezintă importanţă forestieră, pentru că, creşte încet şi
nu realizezaă dimensiuni mari. Nu lipsesc din spaţiile verzi, fiind folosite atât ca exemplare
izolate, dar şi în grupări, aliniamente, garduri vii tunse ş.a.

Cultivaruri.
Thuja occidentalis var.Columna-de 4-5 m înălţime, verde intens, coroana zveltă, cilindrică
Thuja occidentalis var.Fastigiata-de 12-15 m , înălţime, verde strălucitor
Thuja occidentalis var.Rheinglod-de 2-2 m înălţime, cu frunze aurii vara şi galbene ruginii ianra,
aspect conic globulos. Preferă locuri însorite şi ferite de vânturii
Thuja occidentalis var.Rosenthali-până la 15 m înălţime, culoare verde închis
Thuja occidentalis var.Ellwangeriana-de 2-3 m înălţime, cu aspect conic, culoare verde tot
timpul anului
Thuja occidentalis var.Ellwangeriana Aurea-cu aspect asemănător cu Rheinglod doar cu
frunzişul mai sărăcăcios
Thuja occidentalis var.Albospica
Thuja occidentalis var.Aureaspica
Thuja occidentalis var.Globosa
Thuja occidentalis var.Elegantissima
Thuja occidentalis var.Compacta
Thuja occidentalis var.Robusta
Thuja occidentalis var.Smarald
Thuja occidentalis var.Holmstrup
Thuja occidentalis var.Brabant
Thuja occidentalis var.Danica
Thuja occidentalis var.Golden Globe
Thuja occidentalis var.Tiny Tim
Thuja occidentalis var.Sieboldi

Thuja orientalis L.-Arborele vieţii

Areal. Specie exotică originarădin China. În culturile ornamentale de la noi este una din
speciile cele mai importante

Carcatere morfologice. Este o specie arbustivă, putând atinge însă şi dimensiuni de

arbore de mărimea a III-a, până la 10 m. Se aseamănă mult cu Thuja occidentalis, mai ales în
ceea ce priveşte portul şi structura morfologică generală. Se deosebeşte totuşi cu uşurinţă de
aceasta printr-o serie de caractere.
Are lujerii mai subţiri şi de culoare asemănătoare pe ambele feţe, dispuşi în planuri
verticale, caracteristice.
Frunzele tot solziforme, aşezate opus; în locul glandei convexe au o adâncitură ângustă şi
alungită, ca o zgârietură; iarna se colorează uneori în roşu brun.
Conurile sunt mai mari, de 10-25mm, cărnoase, verzui-albăstrui, alcătuite din 6-8 solzi
groşi, cu vârful curbat în afară, în formă de corn; la maturitate solzii devin mai tari, lemnoşi, se
deschid larg, lăsând să cadă seminţele, relativ mari, de 5-7mm lungime, nearipate, de culoare
brună.

Particularităţi biologice. Ajunge la maturitate devreme, la cca. 15 ani. Maturaţia este

anuală. Periodicitatea fructificaţiei este anuală sau bienală. Viabilitatea seminţelor este mare, de
cca. 80%.
Se poate multiplica uşor pe cale vegetativă. De asemenea marcotează cu uşurinţă. Ritimul
de creşetere este lent în tinereţe, pentru ca apoi să devină activ şi susţinut până la vârste, mari.

Cerinţe ecologice. Rezistă bine la seceta şi fum, dar manifestă o anumită sensibilitate
faţă de ger. Are totuşi o amplitudine climatică relativ mare. Se cultivă în parcuri şi grădini
începând din zona de câmpie până în regiunea de munte. Cerinţele faţă de condiţiile edifice sunt
relative reduse.
 Are temperament de semiumbră.

Înumulţire. Se înmulţeşte prin seminţe: conurile de Thuja orientalis în octombrie. Pe

cale sexuată se pot înmulţi şi unele cultivaruri, caracterele în descendenţă se păstrează într-o
anumita proporţie; urmează selectarea plantelor cele mai fidele.Seminţele se îmoaie 24 de ore în
apa, semănatul se face primăvara, se lasă 2 ani pe loc.
Înmulţirea prin butaşi se reaizează vara, în august-septembrie, în răsadniţe. Tratatarea
butaşilor cu hormaoni rizogeni favorizează înrădăcinarea.
Altoirea în placaj se face iarna în seră. Altoirea se face pe portaltoi de Thuja orientalis
sau Thuja occidentalis.
Se mai poate înmulţii şi prin marcotaj. Ca şi tipuri de marcotaj se pot face cel terestru,
prin arcuire şi cel aerian.

Utilizare. Datorită portului frumos, se pretează foarte biene pentru arbore de parc. În
spaţiile verzi din parcuri şi grădini se utilizează izolat sau în grup, aliniament sau garduri vii.

Cultivaruri.
Thuja orientalis var.Crista Gracilis-are port regulat şi frunziş verde intens
Thuja orientalis var.Aurea –cu frunze aurii vara şi ruginii iarna
Thuja orientalis var.Elegantissima-de 3-5 m înălţime, aspect columnar cu baza îngustă, ramuri
ascendente, frunziş galben auriu primăvara, galben-verzui vara şi brun.ruginiu iarna
Thuja orientalis var.Aurea Nana-specie pitică, de până la 0,5 m înălţime, cu creştere lentă, port
ovoidal, culoarea frunzişului galben auriu vara şi maroniu toamna
Thuja orientalis var.Sieboldii-cu port pitic
Thuja orientalis var.Pyramidalis Aurea
Thuja orientalis var.Rosedalis

Thuja plicata D.Don.-Tuie plicată, Tuie mare

Areal. Specie foarte importantă în pădurile din vestul Americii de Nord, unde se
întâlneşte din California până în Alaska sudică. În ţinuturile litorale se întâlneşte de la nivelul
mării până la 1200 m altitudine, iar spre interiorul continentului câtre 600- 2000m altitudine.
Biogrupe de Thuja plicata se întâlnesc la noi în multe parcuri dendrologice: Simeria,
Bazoş, Mihăieşti, Braşov (în colecţia facultăţii, la 80 ani are peste 25m înălţime şi diametre mai
mari de 50cm).

Carcatere morfologice. Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă mai ales în

tinereţe, pentru a supravieţui necesită protecţie. Temperaturile foarte scăzute pot să conducă la
pierderea lujerului terminal. Manifestă exigenţe mari faţă de umiditatea din sol şi cea din aer.
Faţă de troficitatea solului, are exigenţe mari faţă de conţinutul în azot, fosfor, calciu şi are
exigenţe relativ mici faţă de potasiu.
Are temperament de umbra.
La noi, compatibile pentru cultura sa sunt zonele cu climat blând şi suficient de umed.
Cultura ar putea da rezultate bune în Banat şi Oltenia, pe soluri fertile, umede, ferite de
uscăciune.
În partea de vest a Americii de Nord constituie un element principal al pădurilor de
răşinoase. La noi ar putea fi folosit în culturi forestiere (la Vidacut – O.S. Sighişoara) dar mai
este mult de cercetat.

Particularităţi biologice. Thuja plicata germinează slab (când condiţiile climatice sunt
nefavorabile, multe seminţe sterile). Maturitatea este timpurie, pe la varsta de 15-20 ani.
Periodicirarea fructificaţiiei este anuală sau bienală. Seminţele sunt viabile în proporţie de 80%.
Viabiliatea seminţelor se păstrează 2 ani.
Se regenerează uşor vegetativ, prin butaşi şi marcote.
Creşterile sunt reduse în tinereţe, pentru ca să devină active şi susţinute ka vârste mari.
Longevitatea este de 1000 ani.

Cerinţe ecologice. Vegetează bine pe soluri profunde, bogate, dar în culturi instalate în
scop ornamental a dovedit o toleraţă şi faţă de solurile mai sărace, de la profunde până la
scheletice. Creşte şi se dezvoltă şi pe soluri mezotrofice şi eutrofice, bine aprovizionate în azot,
fosfor şi calciu.
Are temperament de umbră.

Înumulţire. Se înmulţeşte orin seminţe, butaşi, marcote şi altoire. Seminţele se

recoltează toamna în septembrie. Semănatul se face în martie, în răsadniţe reci sau direct în
pepinieră, dacă se seamănă în aprilie-mai, după o prealabilă umectare sau chiar pregerminarea în
nisip umed.
Înmulţirea prin butaşi se realizează în august-septembrie, folosindu-se butaşii cu călcâi.
Butaşii se pun la înrădăcinat în seră sau răsadniţe reci.
Marcotajul se aplică mai rar la această specie.
Altoirea, pentru varietăţile ornamentale în placaj, se practică iarna (în sere) sau în august-
septembrie (în răsadniţe). Portaltoii provin din Thuja orientalis sau Thuja occidentalis.

Utilizare. Thuja plicata se foloseşte pentru decorul spaţiilor verzi din parcuri şi grădini.
Se utilizează individual, în grupuri sau masive, alineamente şi garduri vii.

Cultivaruri.
Thuja plicata var.Astrovirens-cu frunzişul verde închis, creştere compactă, foarte potrivit pentru
garduri vii ănalte
Thuja plicata var.Hillieri-de 1,5-3,0 m înălţime, verde glauc
Thuja plicatavar. Gracilis-de culoare verde auriu , 4-5 m înălţime, aspect conic, singurul conifer
haploid
Thuja plicata var.Fastigiata
Thuja plicata var.Variegata
Thuja plicata var.Excelsa
Thuja plicata var.Zebrina
Thuja plicata var.Aurea
Thuja plicata var.Copper Kettle

Bolile şi dăunătorii genului Thuja

GENUL THUJOPSIS

Thujopsis dolobrata Sieb et.Zucc-Tuiopsis

Areal. Specie originară din Japonia. La noi se cultivă în scop ornamental.

Carcatere morfologice. Arbore de 30-35 m înălţime, cu port conic. Ramurile sunt

îndepărtate de tulpină. Ele snt orizonatle sau uşor pendente.
Frunzele sunt persistente, solziforme, late, verzi-gălbui, lucioase pe faţă, iar pepartea
inferioară prezintă două linii albe.
 Florile sunt mici, unisexuat monoice. Conurile sunt globuloase, mici, cu solzi opuşi,
pieloşi la început, apoi lemnoşi. Seminţele sunt înguste, au 2 aripioare, câte 4-5 sub solzii fertili,
4-7 din cei 8-10 solzi în total.

Particularităţi biologice. Specia ajunge la maturitate în jurul vârstei de 20 ani. La noi în

ţară fructifică salb, de asemena se obţin seminţe rar. Germinaţia seminţelor este mică. Se
regenerează uşor pe cale vegetativă, prin marcote.

Cerinţe ecologice. Este o specie sensibilă la germ îngheţuri târzii şi secetă.Vegetează

foarte bine pe soluri bogate, fertile, revene, acide, protejate de vânturi puternice. Se dezvoltă bine
în locur semiumbrite.

Înumulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, altoire şi marcotaj. Datorită faptului că la

noi în ţară se obţin seminţe rar şi cu germinaţie mică, înmulţirea prin seminţe se realizează destul
de rar. Semănatul se face primăvara în răsadniţe reci.
Înmulţirea prin butaşi cu călcâi dă rezultate bune, deşi înrădăcinarea este lentă. De
asemenea rezultate bune se obţin şi prin marcotaj.
La altoire se folosesc portaltoi de Thuja, dar rezultatele nu sunt dintre cele mai bune.

Utilizare. Tuiopsisul se utilizează ca arbore izolat în spaţiile verzi sau se foloseşte cu

succes în masive sau aliiamente în lungul aleilor pietonale sau drumuri rutire.

Bolile şi dăunătorii genului Thujopsis