CUPRINS

Pag.
CAPITOLUL I. AGRICULTURA RAMURĂ A PRODUCŢIEI
MATERIALE …………………………………………………………. 2
1.1. Agricultura ca ramură biologică a producţiei materiale;
particularităţile agriculturii …………………………………… 3
1.2. Rolul agriculturii în dezvoltarea economică ……………………. 6
1.2.1. Complexitatea problematicii privind originile şi
destinaţiile sectoriale ale surplusului economic 6
………….
1.2.2. Teoriile industrio-centriste şi cele agro-centriste 8
în dezvoltarea economică …………………………………
1.2.3. Revizuirea problematicii agrare în lumea 10
contemporană ……………………………………………..
1.3. Funcţiile agriculturii; contribuţia agriculturii 12
la dezvoltarea economică ……………………………………….
1.4. Raportul industrie – agricultură, echilibru esenţial 14
în economia românească ……………………………………….. 17
1.5. Dezvoltarea durabilă a agriculturii ………………………………

CAPITOLUL II. EVOLUŢII ŞI MUTAŢII ÎN AGRICULTURA 21

ROMÂNIEI 22
…………………………………………………………….
2.1. Evoluţia agriculturii în ţara noastră până în 1945 ……………... 22
2.1.1. Evoluţia istorică si socială a agriculturii
în ţara noastră până în 1918 ……………………………... 23
2.1.2. Evoluţia istorică si socială agriculturii 31
în ţara noastră în perioada 1918-1945
…………………… 31
2.2. Evoluţia agriculturii româneşti dup 1945 ………………………..
2.2.1. Evoluţia postbelică a agriculturii în România 35
în perioada comunistă …………………………………….
2.2.2. Evoluţia agriculturii în România 39
(după 1989) ………………………………………………...
2.3. Tranziţia la economia de piaţă în agricultura României 39
în perioada postdecembristă …………………………………….. 44
2.3.1. Impactul tranziţiei asupra economiei româneşti;
aspecte conceptuale ale procesului de privatizare 45
………..
2.3.2. Specificul tranziţiei în agricultura României ……………. 45
2.4. Locul agriculturii României în perioada de tranziţie la

53
 economia de piaţă …………………………………………………
2.4.1. Aspecte generale ale contextului macroeconomic 47
de dezvoltare a României
…………………………………. 49

2.4.2. Evoluţia principalelor agregate macroeconomice

în perioada de tranziţie la economia de piaţă …………...
2.4.3. Dimensiunea reală a locului şi rolului sistemului 53
agroalimentar în economie ………………………………. 54

CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ECONOMICO-SOCIALĂ A 74

AGRICULTURII ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA TRANZIŢIEI
CĂTRE ECONOMIA DE PIAŢĂ ……………………………………. 76
3.1. Sistemul agroalimentar în ţările cu economie dezvoltată ………
3.2. Formele de proprietate (regimul funciar) şi rolul lor 87
în organizarea economico-socială a agriculturii ………………...
3.3. Formele de exploatare agricolă si tipuri de exploataţii 88
agricole …………………………………………………………….. 90
90
CAPITOLUL IV. CAPITALUL ÎN AGRICULTURA 95
ROMÂNIEI.. 101
4.1. Abordarea conceptuală a capitalului; rolul şi structura 104
capitalului în agricultură ……………….………………………… 104
4.2. Capitalul de exploatare …………………………………………...
4.2.1. Şeptelul mort şi mecanizarea agriculturii ……………….. 104
4.2.2. Şeptelul viu ………………………………………………..
4.2.3. Plantaţiile pomiviticole …………………………………… 107
4.3. Formarea şi economia de capital …………………………………
4.3.1. Investiţiile în agricultură ………………………………….. 110
4.3.1.1. Mecanismele investiţiei şi jocurile 117
progresului tehnic …………………………………. 121
4.3.1.2.Evoluţia, structura şi particularităţile
investiţiilor în agricultură …………………………. 125
4.3.1.3. Criterii de apreciere a proiectelor de
investiţii …………………………………………….. 126
4.3.2. Economia de capital ……………………………………… 127
4.4. Sursele de asigurare cu capital în agricultură …………………..
127
CAPITOLUL V. MUNCA ÎN AGRICULTURĂ …………………… 127
5.1. Problematica muncii ca factor de producţie în
dezvoltarea economică ……………………………………………. 128
5.1.1. Problemele generale ale muncii în agricultură ………….. 128
5.1.2. Caracteristicile şi particularităţile muncii în 128

54
 agricultură ………………………………………………... 131
5.1.2.1. Trăsăturile tehnice ………………………………..
5.1.2.2. Caracteristici economice şi sociale ale 132
muncii în agricultură …………………………….. 138
5.2. Resursele de muncă din agricultura României ………………….
5.2.1. Populaţia totală …………………………………………… 146
5.2.2. Populaţia activă disponibilă ……………………………… 148
5.2.3. Evoluţii şi tendinţe demografice în perioada de
tranziţie ……………………………………………………. 148
5.3. Populaţia ocupată în agricultură şi şomajul ……………………..
5.4. Probleme privind formarea profesională a forţei de 150
muncă ………………………………………………………………
5.5. Productivitatea muncii în agricultură ……………………………
5.5.1. Conceptul de productivitate; productivitatea 153
parţială şi globală a factorilor de producţie ……………... 154
5.5.2. Specificul şi nivelul productivităţii muncii în
agricultură ………………………………………………… 156

CAPITOLUL VI. PAMINTUL - PRINCIPALUL ELEMENT AL 156

CAPITALULUI AGRICOL ………………………………………….. 158
6.1. Conceptul de fond funciar şi definirea componentelor sale ……. 160
6.2. Rolul fondului funciar în dezvoltarea intensivă, modernă a 162
agriculturii ………………………………………………………... 165
6.2.1. Însuşirile pământului ca mijloc de producţie în 166
agricultură ……………………………………………….. 166
6.2.2. Fertilitatea naturală şi economică a pământului
……….. 167
6.3. Cadastrul funciar …………………………………………………. 168
6.4. Bonitarea terenurilor agricole ……………………………………
6.5. Amelioraţiile funciare ……………………………………………. 168
6.5.1. Combaterea eroziunii solului …………………………….
6.5.2. Amenajările pentru irigaţii ………………………………. 171
6.5.3. Amenajările pentru desecări, îndiguiri, alte lucrări
de amelioraţii funciare …………………………………… 174
6.6. Determinarea valorii pământului utilizat în agricultură ……….
6.6.1. Experienţa mondială în domeniul determinării 178
valorii pământului ………………………………………... 180
6.6.1.1. Experienţa Statelor Unite în stabilirea valorii 185
terenurilor agricole
……………………………….
6.6.1.2. Experienţa Franţei în stabilirea valorii 190
terenurilor agricole 191
……………………………….

55
 6.6.2. Experienţa naţională în problematica stabilirii 191
valorii pământului ………………………………………... 193
6.6.3. Renta funciară şi arenda …………………………………. 197
6.6.4. Preţul pământului 200
………………………………………… 200

CAPITOLUL VII. DEZVOLTAREA STRUCTURALĂ A 202

AGRICULTURII 205
………………………………………………………
7.1. Localizarea teritorială a producţiei agricole ……………………. 206
7.1.1. Caracteristici generale privind evoluţia conceptului
de localizare teritorială a producţiei agricole ……………. 209
7.1.2. Metodologia amplasării teritoriale a culturilor agricole … 210
7.1.3. Agroecosistemel zonale din România ……………………. 213
7.2.Sisteme de exploatare (Sisteme de producţie agricolă) ………….
7.2.1. Consideraţii generale 213
……………………………………... 215
7.2.2. Concentrarea producţiei agricole: concept, factori de
influenţă, metode de cuantificare ……………………….. 220
7.2.3. Sistemele de producţie europene ………………………….
7.2.3.1. Sistemele de producţie agricolă din Europa de 226
Nord ……………………………………………...
7.2.3.2. Sistemele de producţie din Europa de Sud
(Europa mediteraneeană) ………………………..
7.3. Specializarea şi dezvoltarea producţiei agricole ………………...
7.4. Cooperarea şi asocierea în agricultură …………………………..
7.4.1. Apariţia şi dezvoltarea asocierii şi cooperării în
agricultură ………………………………………………...
7.4.2. Asocierea şi cooperarea în agricultura României ………..
7.4.3. Asocierea şi cooperarea în agricultura ţărilor
dezvoltate ………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………….

CAPITOLUL I

AGRICULTURA RAMURĂ A PRODUCŢIEI MATERIALE

56
 1.1. Agricultura ca ramură biologică a producţiei materiale;
particularităţile agriculturii
1.2. Rolul agriculturii în dezvoltarea economică
1.2.1. Complexitatea problematicii privind originile şi
destinaţiile sectoriale ale surplusului economic
1.2.2. Teoriile industrio-centriste şi cele agro-centriste
în dezvoltarea economică
1.2.3. Revizuirea problematicii agrare în lumea
contemporană
1.3. Funcţiile agriculturii; contribuţia agriculturii
la dezvoltarea economică
1.4. Raportul industrie – agricultură, echilibru esenţial
în economia românească
1.5. Dezvoltarea durabilă a agriculturii

CAPITOLUL I
AGRICULTURA RAMURĂ A PRODUCŢIEI MATERIALE

Agricultura reprezintă în ansamblul economiei naţionale una din ramurile de

mare importanţă, menită să contribuie într-o măsură covârşitoare la relansarea creşterii

57
economice a ţării noastre. Este necesar să se petreacă transformări fundamentale în
structura agrară, în baza tehnico-materială, în organizarea exploataţiilor agricole, care să
asigure practicarea unei agriculturi moderne şi înscrierea ei în strategia generală de
trecere a întregii economii româneşti la economia de piaţă.
Agricultura se bucură astăzi de o deosebită atenţie în toate ţările lumii, indiferent
de nivelul de dezvoltare economică. În lumea contemporană ţările cele mai dezvoltate
din punct de vedere economic sunt şi cele mai mari producătoare şi exportatoare de
produse agricole.
Ca ramură de bază a economiei noastre naţionale agricultura se afirmă ca un
domeniu de activitatea deosebit de complex şi complicat.
Complexitatea agriculturii, ca ramură a producţiei materiale, a economiei
naţionale, este determinată de rolul agriculturii în dezvoltarea economică şi de
particularităţile ei tehnice, economice şi sociale, care imprimă legităţilor economice
generale o manifestare specifică în agricultură.

1.1. Agricultura ca ramură biologică a producţiei materiale;

particularităţile agriculturii

Un fenomen caracteristic pentru toate ţările îl constituie, în economia

contemporană, creşterea rolului agriculturii, cu toate că ponderea contribuţiei
agriculturii la formarea produsului intern brut scade, iar numărul populaţiei active din
agricultură se reduce. Acest fenomen devine explicabil de îndată ce locul agriculturii în
angrenajul economiei generale este abordat nu numai după anumite ponderi în structura
unor indicatori macroeconomici, ci şi printr-o analiză de ansamblu a funcţiilor
agriculturii în creşterea economică generală.
Agricultura constituie o ramură care se bazează pe resurse în continuă
autoreînnoire, spre deosebire de alte ramuri care utilizează resurse naturale (petrol,
cărbune, minereuri etc.), ce se epuizează pe măsura exploatării.
Producţia agricolă în ansamblul ei apare ca o rezultantă a unor procese complexe
de transformare a unei multitudini de substanţe şi forme de energie (solară, chimică,
biochimică, fosilă etc.) prin intermediul organismului viu al plantelor şi animalelor, sub
impactul factorilor naturali, ai resurselor materiale şi financiare, a muncii, în bunuri
materiale specifice.
Caracterul de ramură biologică a agriculturii face ca dezvoltarea plantelor şi
animalelor în medii de producţie naturale sau artificializate să constituie o problemă
mult mai complexă decât în orice altă ramură a producţiei materiale. Dirijarea
procesului de producţie agricolă constituie o activitate deosebit de complicată,
diferenţiată în raport cu zona de producţie unde se materializează procesul agricol.
Sistemul de producţie agricolă poate fi considerat ca un ansamblu de activităţi
productive în domeniul culturii plantelor şi creşterii animalelor, susţinut de resurse
naturale în cadrul cărora pământul are un rol dominant, precum şi de resurse materiale,
umane şi financiare, având drept scop obţinerea de produse agroalimentare şi pentru
diferite industrializări, la un nivel determinat de eficienţă economică.
Transformarea energiei cinetice solare în energie potenţială este apanajul
exclusiv al organismelor vii ale plantelor verzi. Ca atare participarea organismelor vii
ale plantelor verzi constituie prima trăsătură de bază a agriculturii privită ca ramură a
producţiei materiale. Se poate afirma că procesele de producţie din agricultură încep şi
se sfârşesc acolo unde încep şi se sfârşesc procesele biologice, determinate de prezenţa
organismelor vii.

58
 Procese de creare a substanţei organice au loc şi în condiţii naturale, dar nu se
poate vorbi încă de agricultură. Numai din momentul când activitatea organismelor vii
se desfăşoară sub acţiunea dirijată a omului, transformând produsele acestora din daruri
ale naturii în produse ale muncii omeneşti se poate vorbi despre agricultură. Prin
urmare desfăşurarea activităţii organismelor vii sub controlul omului constituie a doua
trăsătură de bază a agriculturii ca ramură a producţiei materiale.
În literatura de specialitate s-a conturat definiţia potrivit căreia agricultura este
acea ramură a producţiei materiale în care, cu ajutorul organismelor vii ale plantelor
verzi şi sub acţiunea diriguitoare a omului are lor transformarea energiei cinetice a
soarelui în energie potenţială, sub singura formă accesibilă organismului omenesc –
substanţa organică.
Importanţa deosebită a agriculturii în comparaţie cu celelalte ramuri ale
economiei naţionale derivă din următoarele:
- în primul rând este singura ramură de producţie capabilă să acumuleze energie
cu ajutorul muncii, în timp ce toate celelalte ramuri consumă energie;
- în al doilea rând, agricultura a constituit ramura primară a producţiei materiale
din care s-au desprins celelalte ramuri; însăşi această desprindere şi existenţă de sine
stătătoare a tuturor celorlalte ramuri este condiţionată de existenţa agriculturii ca singura
furnizoare de mijloace de subzistenţă vitale pentru acea parte a societăţii ocupată în
celelalte ramuri ale producţiei materiale sau în ramurile neproductive;
- în al treilea rând, acţiunea favorabilă a factorilor biologici face ca la orice
nivel de capitalizare ponderea bunurilor şi serviciilor consumate în agricultură să fie
mai redusă decât în alte ramuri ale economiei naţionale; de aceea, la acelaşi produs
intern brut, în agricultură se obţine o valoare adăugată brută mai mare, fapt care duce
la creşterea avuţiei naţionale;
- în al patrulea rând produsele agroalimentare au o desfacere sigură pe piaţa
mondială, aflată într-o continuă penurie, favorizând în majoritatea cazurilor creşterea
preţurilor produselor agricole pe piaţa mondială, asigurând pe această cale o eficienţă
ridicată a exporturilor de produse agricole.
Agricultura ca şi celelalte ramuri ale economiei naţionale se dezvoltă după
aceleaşi legităţi economice, dar cu forme specifice de manifestare, determinate de
existenţa unor particularităţi tehnice şi economice ale acesteia, fapt ce imprimă o
complexitate deosebită fenomenelor economice din agricultură în comparaţie cu
aceleaşi fenomene economice din industrie.
Prima şi cea mai importantă particularitate a agriculturii este aceea că pământul
este principalul element al capitalului agricol, funcţionând concomitent atât ca obiect al
muncii cât şi ca mijloc de muncă.
Pământul privit sub aspectul său triplu: unealtă de producţie, obiect al muncii şi
instrument de tezaurizare, se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, care îl
deosebesc de celelalte mijloace de producţie şi care au o însemnată influenţă asupra
politicilor agrare. Pământul este o resursă esenţială, fără de care agricultorul nu-şi poate
exercita meseria. Pământul ca obiect de analiză economică este un bun particular
nemobil, nereproductibil, heterogen, indivizibil, având multiple caracteristici
nedisociabile (formă, suprafaţă, poziţie), exercitând simultan mai multe funcţii diverse
(producţie, consum, valoare - refugiu, speculaţie).
Pământul participă nu numai la procesul de producţie din agricultură, ci şi din
celelalte ramuri ale economiei naţionale, însă rolul său economic este total diferit
funcţionând ca loc de aşezare, ca bază, ca temelie a spaţiului de funcţionare. Numai în
agricultură pământul constituie condiţia sine qua non pentru însăşi existenţa agriculturii
ca utilitate socială, condiţie primară a muncii şi obiect general al muncii omeneşti.

59
 În agricultură alături de pământ la obţinerea bunurilor materiale participă
plantele şi animalele ca obiecte şi mijloace de muncă. Animalele şi plantele aşa cum se
prezintă ele astăzi sunt produsele unor transformări care au avut loc timp de mai multe
generaţii sub controlul omului şi prin intermediul muncii omeneşti, reprezentând
importante mijloace de producţie în agricultură.
În agricultură, spre deosebire de celelalte ramuri ale economiei naţionale,
activitatea de producţie este direct sau indirect influenţată de condiţiile naturale
pedoclimatice. Dacă în industrie rezultatele obţinute depind nemijlocit de cantitatea şi
calitatea muncii lucrătorilor, de modul cum este organizată şi condusă întreaga activitate
economică, în agricultură, la aceeaşi înzestrare tehnică, la acelaşi nivel de organizare şi
conducere a producţiei, randamentele la unitatea de suprafaţă şi pe animal vor fi mai
ridicate în condiţiile pedoclimatice favorabile şi mai scăzute în cazul existenţei unor
condiţii pedoclimatice mai puţin favorabile.
Reducerea influenţei nefavorabile a factorilor naturali asupra rezultatului de
producţie din agricultură se poate realiza prin introducerea progresului tehnic
(mecanizare, chimizare, electrificare, îndiguiri, desecări, irigaţii).
O consecinţă economică a influenţei mari pe care o exercită factorii
pedoclimatici o constituie zonalitatea producţiei agricole, adică amplasarea teritorială a
diferitelor culturi şi specii de animale pe teritoriul ţării acolo unde acestea întâlnesc cele
mai favorabile condiţii de dezvoltare şi unde producţia se poate obţine la cel mai înalt
grad de eficienţă.
O altă particularitate a agriculturii constă în neconcordanţa dintre timpul de
muncă şi timpul de producţie. Concordanţă deplină între timpul de muncă şi timpul de
producţie se întâlneşte în industrie, în timp ce în agricultură (mai ales în cultivarea
plantelor) timpul de producţie nu corespunde cu timpul de muncă, fiind mult mai mare
decât acesta.
Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie în agricultură face
ca utilizarea forţei de muncă să aibă un caracter sezonier, sezonalitate accentuată uneori
şi de evoluţia nefavorabilă a condiţiilor climatice.
Singurele posibilităţi de diminuare a urmărilor negative pe care le are
neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie asupra utilizării forţei de
muncă constă în dezvoltarea structurală armonioasă a agriculturii, pe baza îmbinării
juste a ramurilor agricole ale căror perioade de muncă nu se suprapun precum şi în
integrarea agriculturii cu industria accesorie rurală pentru prelucrarea materiilor prime
din agricultură, a cărei funcţionare nu se suprapune timpului de muncă solicitat în
special de cultivarea plantelor.
Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie afectează folosirea
raţională a capitalului fix din agricultură. Din cauza acestei neconcordanţe timpul de
folosire a capitalului fix sub forma maşinilor şi tractoarelor agricole este adeseori
întrerupt pentru o perioadă mai mică sau mai mare, funcţie de natura activităţii
desfăşurate. Neutilizarea deplină a capitalului fix mecanic atrage după sine o oarecare
depreciere a sa dar şi o scumpire a produselor obţinute, care înglobează sub forma
cotelor de amortizare o parte a valorii mijloacelor mecanice, dar se iau în considerare nu
după timpul de funcţionare, ci după timpul calendaristic în care acestea îşi pierd
valoarea.
O altă particularitate a agriculturii o constituie faptul că în sectoarele sale
principale - producţia vegetală şi producţia animală - nu există o concordanţă între
momentul şi durata de avansare a cheltuielilor de producţie şi momentul şi perioada de
recuperare a acestora.

60
 De exemplu la culturile cerealiere de toamnă cheltuielile efectuate pentru
însămânţare, întreţinere, recoltare etc. se recuperează numai după recoltat, prin
valorificarea producţiei obţinute. Cheltuielile de producţie efectuate timp de nouă luni
sunt imobilizate în toată această perioadă şi nu se recuperează decât dintr-o dată, la
sfârşitul perioadei de producţie.
O altă particularitate a agriculturii ca ramură a producţiei materiale este şi faptul
că alături de producţia principală se realizează însemnate cantităţi de produse
secundare, voluminoase şi greu transportabile, dar valoroase, utile şi importante pentru
eficientizarea producţiei agricole în ansamblul ei.
În principalele sectoare de producţie din agricultură – producţia vegetală şi
producţia animală – procesul economic de reproducţie se împleteşte organic cu procesul
natural de reproducţie.
O astfel de particularitate a producţiei agricole este determinată de faptul că în
această ramură la realizarea bunurilor materiale, a valorilor de întrebuinţare participă în
calitate de mijloace de producţie plantele şi animalele – organisme vii a căror creştere şi
dezvoltare se desfăşoară după anumite legi naturale, biologice. În virtutea acestor legi,
care nu pot fi modificate structural de către om, timpul necesar realizării producţiei ca şi
ritmul de creştere al animalelor sunt întotdeauna încadrate în anumite limite de ordin
natural.

1.2. Rolul agriculturii în dezvoltarea economică

Problema rolului agriculturii în dezvoltarea economică figurează în majoritatea

lucrărilor de economie, dar puţine admit că în spatele ei se ascunde de fapt teoria
implicită a dezvoltării agricole. Aceste două chestiuni sunt departe de a fi independente.
Astfel, atunci când ne referim la dezvoltarea economică, implicit vorbim despre
resorturile dezvoltării agricole, aflate în strânsă conexiune cu alte sectoare ale
economiei, în special cu cel industrial.
Atunci când se afirmă că agricultura nu joacă un rol deosebit în dezvoltarea
economică, se susţine că ea este un sector subordonat, pus în mişcare de industrie. Când,
dimpotrivă, i se recunoaşte rolul motor, suntem tentaţi să-i atribuim capacitatea unei
dezvoltări autonome. Aceste două poziţii relativ diferite se regăsesc în cele două teorii
ale creşterii în agricultură: cea industrio-centristă şi respectiv cea agro-centristă. Ele se
regăsesc în conceptele teoretice ce se referă la dezvoltarea agricolă, fie direct fie
indirect. Traversând partea fundamentală a teoriei economice ele au constituit din
totdeauna unul din subiectele privilegiate de controverse ce au marcat reflecţiile
privitoare la dezvoltarea economică.
Important este să se înţeleagă în primul rând compoziţia sectorială a surplusului
economic (inclusiv contribuţia agriculturii), şi în al doilea rând impactul alocării lui
între diferitele ramuri de activitate asupra puterii de acumulare şi de expansiune
economică.

1.2.1. Complexitatea problematicii privind originile şi destinaţiile

sectoriale ale surplusului economic

Economia politică repetă fără încetare că accelerarea dezvoltării economice este

strict raportată la producerea şi utilizarea surplusului economic. Această afirmaţie, deşi
unanim acceptată, ascunde totuşi profunde dezacorduri cu privire la sensul cuvintelor şi
al realităţilor pe care le desemnează, dezacorduri pe care le vedem cristalizându-se în

61
discuţiile teoretice şi luptele politice asupra originilor şi destinaţiilor sectoriale ale
surplusului economic.
Controversa asupra originilor şi destinaţiilor sectoriale ale surplusului economic
traversează toată istoria gândirii economice, focalizându-se de fapt asupra rolului
agriculturii şi respectiv al industriei în creşterea potenţialului economic.
În plan macro-economic, conceptul de surplus economic este în general asimilat
celui de economie globală netă. Dacă definiţia surplusului economic, ca excedent al
producţiei sociale asupra resurselor necesare obţinerii lui este necesar acceptată, în
schimb părerile diferă atunci când se încearcă o definire a producţiei şi a resurselor, şi
mai ales când se încearcă cuantificarea lor.
Concepţia marxistă a surplusului, formată plecând de la aceea a lui Ricardo, este
în mod cert una dintre cele mai riguroase. Surplusul economic este egal cu suma
plusvalorilor sectoriale. La o privire mai atentă, conceptul de “surplus economic
efectiv” propus de Paul Baran, şi acela de “surplus economic curent” enunţat de Charles
Battelheim sunt copii conforme conceptului de plusvaloare socială sau de surplus
economic al lui Marx. Judecând în ansamblu, surplusul economic poate fi măsurat
plecând de la datele contabilităţii naţionale, ca rezultat al scăderii amortizărilor şi a
masei sociale salariale din produsul intern brut şi asimilat masei de profit.
La nivel macro-economic, analiza condiţiilor creşterii potenţialului economic
implică înţelegerea modului de formare a surplusului economic în cadrul proceselor de
producţie şi mai ales a modului în care este ulterior folosit, investit sau risipit. Tocmai
de aceea trecem peste definirea conceptului de surplus economic, abordând în
continuare aspectele pragmatice legate de crearea surplusului, apoi absorbţia,
economisirea şi investirea profitabilă a acestuia. În termeni pragmatici, problematica
complexă a surplusului economic gravitează de fapt în jurul a trei întrebări
fundamentale:
- care sector de activitate contribuie cel mai mult la crearea surplusului
economic;
- care sector de activitate absoarbe cea mai mare parte a surplusului;
- cum se explică că sectoarele de creare şi cele de absorbţie a surplusului pot
să nu fie aceleaşi.
Miza dezbaterii privitoare la originile şi destinaţiile sectoriale ale surplusului
economic este însăşi dezvoltarea economică, asimilată în totalitate cu teoria economică
a industrializării. Naşterea industriei în mijlocul unei societăţi în care activitatea
economică şi structurile sociale sunt dominate de agricultură este pentru unii
participanţi la dezbatere rezultatul unei evoluţii endogene a societăţii rurale, iar pentru
alţii, dimpotrivă, acela al proceselor care îi sunt exterioare. Industrializarea este fie
maturizarea societăţii vechi, fie, dimpotrivă, germinaţia elementelor autonome care o
fac ţăndări.
Momentele dificile ale controversei sunt marcate de trei evenimente majore ale
istoriei moderne: revoluţia industrială, revoluţia bolşevică, independenţele politice ale
lumii a treia. Toate trei au fost pretextul relansării dezbaterii asupra importanţei relative
a agriculturii şi a industriei în dezvoltare. Forţând puţin nota, am putea adăuga un al
patrulea moment, cel al dispariţiei blocului socialist din estul Europei.
Participanţii contemporani la “revoluţia industrială” la fel ca şi istoricii, au fost
fascinaţi de această perioadă de puternică accelerare a producţiei şi a inovaţiilor
industriale care, într-un fel, venea să confirme promisiunile de progres şi de putere a
raţiunii practice enunţate de filozofia iluministă. La Ricardo şi Marx, burghezia
industrială, industria şi oraşul reprezentau deja mişcarea, participau sub formă de
conducători la istorie. Aceste forţe ale progresului nu au totuşi mână liberă pentru că se

62
lovesc de inerţia şi chiar ostilitatea lumii arhaice în care se opun o ţărănime înapoiată şi
o moşierime conservatoare. În viziunea clasicilor, venitul ţărănimii, renta funciară,
reprezintă o deturnare neproductivă, iraţională a unei părţi din surplusul economic pe
care industria l-ar fi utilizat într-un mod profitabil. Aceasta din urmă (industria) pare să
fie înzestrată cu toate virtuţile. Ea este prin excelenţă instrumentul revelării şi al folosirii
forţei tehnice, graţie căreia omul se eliberează de muncile forţate impuse de vitregia
naturii, controlează istoria şi face să se întoarcă vârsta de aur. Fascinaţi de această
societate în care maşina sporeşte producţia, unde fabricile se fabrică şi unde apare
întreprinderea manufacturieră şi apoi marea industrie, numeroşi istorici ai economiei au
format, începând din secolul 18 şi până la începutul secolului 19, o imagine a
schimbărilor tehnice şi a metamorfozelor sociale, căreia nu i se potriveşte decât
termenul de revoluţie.
După revoluţia bolşevică, o controversă asemănătoare cu privire la căile şi
modurile de industrializare sovietică i-a pus faţă în faţă pe cei mai eminenţi politicieni ai
ţării sovietelor. Ea a culminat în anii 1928 – 1929 după ce luptele pentru supravieţuire
din perioada comunismului de război şi-au pierdut din intensitate. Pentru fiecare
participant la dezbatere, miza era construirea viitorului pe baza soluţiilor aduse la
problemele momentului. Ei se străduiau să ţină piept încercărilor imediate, fără a-şi
pierde speranţa în utopiile socialiste, să trateze cu acelaşi entuziasm “realităţile
prezente” şi pe cele potenţiale. Cadrul politicilor pe termen scurt: a fost “foamea de
bunuri”, lipsa articolelor industriale de orice fel, aprovizionarea alimentară deficitară a
oraşelor, “foarfecele preţurilor”, deteriorarea termenilor de schimb agricol. Strategiile
pe termen lung: au avut drept scop consolidarea structurilor socialiste şi accelerarea
creşterii economice. Pe aceste două planuri s-au confruntat două şcoli grupate în jurul
unor personalităţi centrale: Preobrajensky şi Buharin.
Controversa sovietică asupra industrializării va renaşte 40 de ani mai târziu
odată cu obţinerea independenţei politice a lumii a treia, care închide perioada colonială.
Strategiile şi planificarea dezvoltării, care vizează în primul rând consolidarea poziţiilor
politice printr-o reală independenţă economică, scot la lumină aceleaşi preocupări şi
argumentări similare, deşi stilul diferă prin contextul istoric al noilor probleme. Poziţia
lui Preobrajensky se regăseşte în tezele asupra “căii indirecte rurale” pe care lucrările
lui Byres le ilustrează destul de bine. Pe aceleaşi realităţi se sprijină şi tezele opuse ale
“căii indirecte urbane”, înrudite cu poziţia buharinistă şi legate de lucrările lui Lipton.
Analiza lui Lipton permite să se redefinească problema industrializării în structurile
sociale ale economiilor subdezvoltate şi să se renunţe la abstracţia modelelor de
dezvoltare, dar mai ales ea pune degetul pe absurditatea vizibilă a strategiilor de
dezvoltare şi anume o exploatare feroce a sectorului agricol fără să se obţină din aceasta
dezvoltarea industrială în numele căreia a fost organizată. Eşecul strategiilor de
industrializare în majoritatea ţărilor din lumea a treia, intensificarea şi extinderea
sărăciei îi dau dreptate. În viziunea liptoniană, discursul industrialist este o mistificare
justificatoare a căii indirecte urbane.
Trei epoci, trei locuri, trei stiluri de dezbatere; pe de o parte, circumstanţele
istorice ale dezvoltării pe plan tehnic, instituţional, naţional şi internaţional iar pe de altă
parte contextul cultural al controversei care se schimbă şi o dată cu el maniera de a pune
problema şi de a găsi răspunsuri la ea. Astfel controversa suferă diferite versiuni
cronologice şi naţionale. Dintre aceste versiuni, le vom reţine numai pe cele
contemporane grupate în tezele industrio-centriste şi agro-centriste. Primele estimează
că industria este necesară agriculturii, celelalte - că agricultura este indispensabilă
industriei.

63
 1.2.2. Teoriile industrio-centriste şi cele agro-centriste
în dezvoltarea economică

Teoria economică recunoaşte în unanimitate că industrializarea este chiar esenţa

dezvoltării economice. În căutarea de activităţi motoare de dezvoltare, industria nu este
înţeleasă în mod global. Dimpotrivă, este important să detectăm subansamblele care au
rol director în industrializare şi pot aspira în această calitate la un statut de sectoare
prioritare în cadrul strategiilor de planificare . În această încercare de ierarhizare a
industriilor, schemele de reproducţie lărgită a capitalului, pe care le propune Marx în
opera sa de căpătâi, rămân puncte de referinţă. Dar un important progres este realizat
odată cu tabloul input-output al lui Leontief. Consecinţa acestei linii de progresie a
analizei pare să fie conceptul de industrie industrializantă. O rememorare succintă a
acestor teorii asupra industrializării dovedesc paternitatea lor asupra tezelor de
industrializare a agriculturii.
A. Teoriile industrializării
Primele studii de anvergură asupra alegerii investiţiilor şi a elaborării unei
strategii de industrializare au fost întreprinse de economiştii sovietici, preocupaţi să
consolideze în economie revoluţia politică. Problema alegerii industriilor prioritare s-a
pus repede într-un context istoric dificil marcat de imperativul politic major de
construire a socialismului.
În comparaţie cu planurile de reproducţie lărgită, lucrările referitoare la
ierarhizarea industriilor au fost cele care realizează progrese substanţiale.
În fosta Uniune Sovietică, economistul Akulenko “preconizează” în 1928 să se
acorde prioritate investiţiilor în “ramurile motoare” ale economiei. Aceste ramuri sunt
cele ale căror activităţi situate “ în aval” şi “ în amonte” sunt semnificative. Se
intuieşte deci importanţa schimburilor interindustriale în înţelegerea fenomenului de
industrializare. Această intuiţie anunţă cu mai bine de un deceniu înainte tabloul input-
output al lui Leontief. Acest tablou permite descrierea şi cuantificarea relaţiilor
interindustriale.
Analiza relaţiilor interindustriale completează analiza sectorială. Ea
demonstrează faptul că industriile cu relaţiile intersectoriale cele mai intense în
amontele sau în avalul lor sunt industrii de bunuri de producţie. În concluzie, nu numai
că sunt vehiculul progresului tehnic, dar au şi un rol de integrare a ţesăturii industriale şi
de impulsionare a procesului de industrializare. Acestea sunt “industriile
industrializante”. Destanne de Bernis defineşte aceste industrii drept cele a căror funcţie
economică fundamentală este aceea de a provoca în mediul localizat, o modificare a
matricei interindustriale şi transformări ale funcţiilor de producţie graţie punerii la
dispoziţia întregii economii de noi ansamble de maşini care să crească productivitatea
unuia din factori sau productivitatea globală.
Observarea experienţei noilor ţări industriale a permis completarea analizei în
economia deschisă, arătând că industrializarea implică şi o puternică creştere a venitului
pe cap de locuitor atunci când ea permite o realocare a resurselor spre sectoarele
industriale de mare productivitate şi care corespund în cea mai mare parte sectoarelor de
export.
B. Industrializarea agriculturii
Tezele cu privire la industrializare se îndreaptă în mod natural, după părerea
noastră, spre industrializarea agriculturii. Această teorie este esenţa poziţiei industrio-
centriste, întrucât în versiunea sa cea mai radicală susţine că agricultura nu se poate
dezvolta fără industrie. În acest caz industria este sectorul motor iar agricultura este
sectorul care trebuie pus în mişcare.

64
 Prin industrializarea agriculturii economiştii au desemnat influenţa industriei
asupra transformărilor fundamentale pe care le-a cunoscut agricultura de-a lungul
dezvoltării sale. Frédéric List, printre primii, observă că agricultura nu face progrese
decât printr-un contact mai strâns şi mai frecvent cu industria. Aceasta este atât un
stimul cât şi un model pentru agricultură. List concentrează aici toată teoria
industrializării agriculturii ce se va construi după el. Idea că industria este un sector-
cheie pentru dezvoltarea agricolă, mai întâi pentru că îi furnizează cele mai moderne
metode de producţie, rod al mecanicii şi mai ales al chimiei, şi apoi pentru că formează
cererea, în special prin transformarea produselor agricole, este prezentă în majoritatea
teoriilor de dezvoltare a agriculturii.
Kautsky “acuză” industria şi ştiinţele mecanice, chimice şi biologice, de apariţia
agriculturii moderne. Preobrajensky vede în industria grea un vector al progreselor
tehnologice în agricultură. Aceste analize vor fi reluate, repetate, dezvoltate, desăvârşite
în economia dezvoltării. Asemeni tezelor despre industrializare, cunoaşterea procesului
de industrializare a agriculturii constituie un important progres, alături de analiza input-
output. Aceasta permite să se aprecieze în ce măsură progresele productivităţii muncii
agricole pot fi atribuite efectelor de impulsionare / antrenare exercitate de industriile
legate de agricultură în amontele şi avalul său.
Industria nu are numai rolul unic de a furniza elementele materiale ale
acumulării de capital în sectorul agricol. Ea creează aici şi un climat instituţional şi
socio-economic mai favorabil răspândirii inovaţiilor conform schemei dialecticii
modelului şi al discipolului. Dacă agricultura se industrializează într-adevăr aceasta se
datorează faptului că ea adoptă “metodele, formele de organizare şi comportamentale
care sunt treptat create în ramurile de activitate industriale… Procesul agricol de
producţie se înrudeşte tot mai mult cu procesul industrial de producţie” (Malassis,
1973) . Din punct de vedere istoric influenţa industriei asupra agriculturii este de
necontestat.
Termenul de “etapă a dezvoltării” ne duce cu gândul, la analiza lui Rostow.
Mellor şi Johnston s-au inspirat din etapele rostowniene ale dezvoltării economice
atunci când au stabilit cele trei mari etape istorice în evoluţia agriculturii.
Prima etapă este aceea a precondiţiilor de dezvoltare agricolă. În timpul ei au
loc schimbările instituţionale şi comportamentale indispensabile creşterii output-ului:
ameliorarea structurii funciare, a accesului la piaţa bunurilor de consum, a informaţiei
cu privire la tehnicile disponibile, a schimbării comportamentelor şi a extinderii
receptivităţii agricultorilor faţă de progres.
A doua etapă este cea a creşterii eficienţei proceselor de producţie agricolă prin
răspândirea inovaţiilor “muncă intensivă” şi “economisire de capital”. Aceasta este
forma adoptată de către dezvoltarea agricolă atunci când sectorul agricol reprezintă
activitatea productivă dominantă, când cererea de produse agricole creşte odată cu
populaţia şi cu venitul pe cap de locuitor şi când capitalul necesar extinderii sectorului
industrial este greu de găsit.
A treia şi ultima fază a evoluţiei agriculturii este caracterizată printr-o tehnologie
“capital intensiv” şi “economisire de muncă”. Deşi autorii nu folosesc această expresie,
această fază este aceea a industrializării agriculturii. Ţări cu o mare densitate a
populaţiei, asemenea Japoniei, ar intra în această fază la un stadiu relativ avansat al
dezvoltării lor. Această a treia fază este cea în care greutatea relativă a producţiei şi a
utilizării forţei de muncă agricole în economie se reduce într-un ritm rapid.
Urmărind contribuţiile lui Mellor, Johnston sau De Bernis, sau mai bine zis
continuându-le, s-ar părea că luarea în calcul a etapelor dezvoltării agricole este calea de
reconciliere între poziţiile agro-centriste şi industrio-centriste. Atâta timp cât sectorul

65
agricol este sectorul economic dominant, nu poate să-şi găsească decât în el forţele
propriei dezvoltări; industria, inexistentă sau insignifiantă, nu-i este de nici un ajutor.
Dezvoltarea agricolă este rezultatul transformărilor stimulate de presiunea demografică,
de tulburările sociale, generate de îngrădirile pământurilor obşteşti care autorizează
schimbările tehnice de genul asolamentelor trienale; de cultura plantelor, selecţia
materialului genetic. Surplusul agricol, sub diferitele sale forme, ca rezultat al
răspândirii îmbunătăţirilor tehnice de tip biologic, poate atunci să contribuie la
dezvoltarea industrială. În schimb, de îndată ce industria devine importantă, ea poate
deveni un însemnat agent al dezvoltării agricole, dar mai ales ea îi aduce agriculturii o
dezvoltare conform intereselor sale, în condiţii de mână de lucru şi salarii ieftine, de
debuşee sigure, de economie, de devize etc. Aceasta este etapa desemnată drept cea a
industrializării agriculturii.
C. Teoriile agro-centriste
Poziţia agro-centristă se recunoaşte prin faptul că ea pretinde că buna sănătate a
unei economii, oricare ar fi nivelul său de dezvoltare, depinde întotdeauna de buna
sănătate a agriculturii. Ea grupează deci argumente asupra rolului primordial al
agriculturii în etapa de avânt, de ascensiune sau de dezvoltare şi asupra contribuţiei sale
la menţinerea unui procent de creştere ridicat, şi chiar a unei atenuări a fluctuaţiilor
economiilor industriale. Ar fi inutil să se încerce aici o redare a tuturor aporturilor şi mai
ales a tuturor nuanţelor unei literaturi economice atât de bogate cu privire la această
problemă. Ne vom mulţumi să le amintim foarte sumar, începând cu “contribuţiile
agriculturii la dezvoltare” ce au ajutat la formarea argumentelor în favoarea unei
priorităţi strategice a agriculturii şi cu relaţiile ce se pot stabili între aceste contribuţii şi
surplusul economic. Vom examina la fel de succint modul în care cunoaşterea
“contribuţiilor” agriculturii a condus la anumite revizuiri ale problemei agrare (a se
vedea subcapitolele următoare: 1.2.3. şi 1.3.).

1.2.3. Revizuirea problematicii agrare în lumea contemporană

Pe toată perioada deceniilor 60’ şi 70, problema agrară a revenit în actualitate cu

două mari preocupări. Prima era bazată pe atitudinea agricultorilor în luptele sociale –
în mod special în Europa continentală – sau pe jocul de a înţelege această “situaţie
perplexă a unui capitalism fără capitalişti în agricultură” (Amin S. şi Vergopoulos,
1977). Cea de-a doua era de a face o piesă dominantă în analiza neoclasică, care sub
impulsul schultzian a pus stăpânire pe problemele dezvoltării agriculturii în ţările sărace
şi slab industrializate. Se urmărea demonstrarea faptului că în aceste ţări nu se poate
vorbi de economia politică a dezvoltării fără economia politică a problematicii agrare.
Cele două preocupări provin de la observarea persistenţei agriculturii ţărăneşti
atât în ţările capitaliste industrializate cât şi în cele neindustrilizate şi de la un aparent
triumf al tezelor lui Tchayanov (vezi mai departe capitolul IX) asupra celor ale lui Marx
şi Lenin. Putem oare explica de ce în formele capitaliste de producţie nu se manifestă
tendinţa să se investească în activitatea agricolă şi să se substituie formelor capitaliste ?
Răspunsurile la această întrebare au fost numeroase şi au determinat dezbateri profunde
referitor la problema naturii şi viitorului ţărănimii.
Este dificil de dat un răspuns scurt, cu atât mai mult cu cât din când în când au
fost propuse sinteze care direcţionează dezbaterea. Ceea ce interesează în aceste
dezbateri este mai puţin explicarea permanenţei micii producţii ţărăneşti, ci relevarea
modului în care este tratată influenţa reciprocă a diferitelor forme de producţie asupra
evoluţiei fiecăreia dintre ele, puterea de a înţelege ce trebuie făcut pentru a completa
analiza tehnico-economică a relaţiilor agricultură – industrie.

66
 Coexistenţa formelor capitaliste în industrie şi precapitaliste în agricultură
ridică probleme referitoare la modul de a şti dacă este vorba de o simplă tranziţie
inadecvată de la un mod de producţie la altul, sau de o tranziţie blocată de confruntarea
celor două moduri de producţie şi dominaţia unuia asupra celuilalt sau de o situaţie
reproductibilă şi stabilă a articulaţiei dintre moduri diferite de producţie. Pentru Pierre
Philipe Rey care reconsideră o temă crucială a materialismului istoric, aceea a tranziţiei,
apariţia unui mod de producţie dominant într-o societate determinată poate fi
periodizată în trei mari faze:
- În cursul primei faze, capitalismul nu este dominant; reproducţia de
ansamblu a formării sociale este dominată de reproducţia unui anumit mod de
producţie: feudalismul, modurile de producţie “tradiţionale”, modul de producţie
colonial;
- În cursul celei de-a doua faze, capitalismul este dominant, dar el utilizează
sisteme de raporturi de producţie ale modurilor dominate pentru reproducţia sa;
- În cursul fazei a treia, capitalismul nu mai are nevoie de a utiliza raporturi de
producţie ale modurilor de producţie dominate.
Faza a doua este cea de articulare a modului de producţie capitalist cu modurile
de producţie anterioare, articulare care este exercitată prin efectele de dominare. Teoria
asupra acestei faze a făcut numeroşi prozeliţi în rândurile economiştilor şi sociologilor
rurali, care au văzut în ea o cale de investigare a locului şi rolului agriculturii ţărăneşti şi
a permanenţei sale în economiile capitaliste dezvoltate.
În definitiv supravieţuirea economiei ţărăneşti în lumea producţiei capitaliste se
datorează în toate cazurile eficacităţii sale funcţionale pentru că ea rezolvă, în acest
mod, într-o anumită manieră cvadratura cercului capitalist faţă de producţia alimentară.
Ea preia ca sarcină această producţie pe care formele capitaliste s-au dovedit incapabile
să o asigure, evitând totuşi ca forţa muncă ocupată să nu fie numeroasă (graţie
industrializării şi exodului rural) dar neputând evita procesul de exploatare a
supramuncii lor.
Meandrele analizelor şi inconsistenţa dezbaterilor de cele mai multe ori fac să se
piardă din vedere importanţa problematicii agrare şi contribuţiile sale contemporane.
Trebuie reamintit că relaţiile agricultură-industrie, sat-oraş, sunt înainte de toate relaţii
sociale care pot guverna relaţiile economice.
Cu toate că este excesivă, abordarea prin luarea în considerare a legăturilor
dintre modurile de producţie are meritul de a pune problema influenţei reciproce a
diferitelor componente ale societăţii, diferenţiate prin comportamentele de producţie, de
consum, de raţionalitate, de valori sau moravuri specifice.
Contribuţiile teoriilor asupra problemei agrare la teoria creşterii economice
rămân slabe şi ambigui. Dezbaterile au fost asupra formelor de producţie, fără să
contribuie cu adevărat la reliefarea evoluţiei pe termen lung a sectorului agricol. Într-o
versiune mărginită, pe care o întâlnim mai frecvent decât am putea crede, problema
agrară nu este la fel pusă. Rolul agriculturii în creşterea economică tinde imuabil, ca o
eşapare a amprentei timpului şi a schimbărilor structurale. Este vorba de fapt de o
versiune pe care o putem califica ca militantă, vizând a furniza arme de apărare unei
agriculturi “maltratată” prin diferite strategii şi teorii de dezvoltare. Dezvoltarea
agriculturii aici şi acum, într-un context unde industria este inexistentă sau, din contră,
înarmarea prin abuz a sectoarelor non-agricole, este un imperativ, totodată legitim, dar
unde consecinţele pe termen lung nu sunt încă sondate (analizate) suficient.
Indiferent că, considerăm creşterea agricolă independentă sau din contră
dependentă, inspiraţia teoretică se regăseşte întotdeauna în modelele globale, unde
factorii de producţie şi eficacitatea lor reglează dinamica acestui sector. Contribuţiile pe

67
care agricultura le aduce la creşterea de ansamblu se datoresc în cea mai mare parte
capacităţii agriculturii de a degaja excedentele factorilor în sensul admis de abordarea
globală, ceea ce înseamnă a creşte productivitatea lor şi anume cea globală.
1.3. Funcţiile agriculturii; contribuţia agriculturii
la dezvoltarea economică

Departe de noi de a fi consideraţi agro-centrişti dimpotrivă, abordăm

problematica contribuţiilor agriculturii la dezvoltarea economică de ansamblu,
descompunând aceste contribuţii în opt funcţii importante pe care le îndeplineşte această
ramură, din dorinţa de a puncta şi argumenta într-un mod cât se poate de limpede rolul
agriculturii în dezvoltarea economiei româneşti.
În legătură cu aceste funcţii trebuie subliniate părerile lui Kuznets1 în acest
domeniu: El consideră că respectivele funcţii trebuie judecate şi apreciate prin prisma
participării agriculturii la creşterea PIB, prin producţia agricolă propriu-zisă, prin
participarea sa la schimburile pe piaţă prin totalitatea cumpărărilor şi vânzărilor atât în
cadrul economiei naţionale şi în afară, cât şi prin furnizarea de mână de lucru şi capital
sectorului industrial.
Rolul agriculturii în accederea spre dezvoltare este fundamental, pentru că fiind
sectorul dominant este firesc ca dezvoltarea sa să fie condiţia creşterii economice. S-ar
putea vorbi în această accepţiune şi de efectul de antrenare globală a agriculturii asupra
celorlalte sectoare, efect cu atât mai puternic cu cât agricultura are o greutate relativă
mai importantă în economie (cazul de fapt al României). Trebuie subliniat şi faptul că
funcţiile agriculturii evoluează proporţional şi cu gradul de industrializare dar şi în
funcţie de specificul fiecărei ţări, caracterizată prin propria sa structură economică şi
socială. Adăugând ceea ce unii autori ignoră (cei care abordează această problemă din
punct de vedere funcţionabil) faptul că în mod logic conform circumstanţelor istorice
diferitele funcţii ale agriculturii nu sunt întotdeauna compatibile între ele, configuraţiile
funcţionale ale agriculturii trebuie analizate în raport cu specificul lor temporal şi
spaţial.
În cadrul economiei naţionale, aflată ea însăşi în ţara noastră într-un proces
general de restructurare, agricultura îndeplineşte mai multe funcţii, determinate de
aportul său la dezvoltarea economiei naţionale, ca una dintre ramurile cu mare
capacitate de regenerare. Trecem în revistă funcţiile sau contribuţiile agriculturii
subliniind în special faptul că, conţinutul şi configuraţia lor evoluează în timp şi spaţiu.
1. Principala funcţie a agriculturii este aceea de furnizoare de produse agro-
alimentare pentru consumul intern al populaţiei sau mai simplu aceea de a asigura
alimentaţia populaţiei. Acest rol vital al agriculturii are un statut deosebit, recunoscut în
toate societăţile. Dar aspectul nutriţional al alimentaţiei ascunde alte funcţii, scoase în
relief prin analiza ricardiană. După Ricardo, bunurile agricole sunt bunuri salariale şi
acolo unde există o ofertă agricolă abundentă, bineînţeles că şi preţurile agricole sunt
joase, ceea ce permite practicarea unor salarii joase rezultând profituri ridicate. Pe
această cale indirectă agricultura facilitează acumularea de capital în sectoarele non
agricole.
Această funcţie a agriculturii stă la baza eforturilor de realizare în ţara noastră a
dezideratului privind asigurarea unui consum alimentar apropiat de cel din unele ţări din
Europa Occidentală.

1
Kuznets S. – Croissance et structures economiques, Calmin Levy, 1972

68
 Omenirea în ansamblul ei este confruntată cu o serie de probleme grave,
nerezolvarea lor punând în pericol însăşi existenţa vieţii pe pământ. Unele din aceste
probleme – criza alimentară, degradarea mediului natural, creşterea rapidă a populaţiei,
consumurile de energie şi materii prime – sunt legate indisolubil de agricultură.
Necesitatea soluţionării acestor probleme impune dezvoltarea prioritară a agriculturii.
Contribuţia acestei ramuri la satisfacerea trebuinţelor sociale poate fi exprimată printr-o
noţiune expresivă: “gradul de securitate alimentară”. Noţiunea a apărut odată cu
înrăutăţirea situaţiei alimentare în lume şi apariţia dificultăţilor în aprovizionarea cu
materii prime agricole.
Problema garantării securităţii alimentare nu se reduce numai la asigurarea
cantitativă a necesarului de consum, ci se referă şi la asigurarea unei anumite structuri
calitative şi sortimentale.
Pentru România, norma medie de consum după prevederile F.A.O. stabilite
pentru ţările europene este de circa 2 700 kcal. şi minimum 55 g de proteine, din care
circa 50 % trebuie să fie de origine animală, deoarece au o valoare biologică ridicată.
Agenda alimentară a României se caracterizează în prezent prin instabilitatea
ofertei de produse agricole, prin structura calitativă deficitară a consumului de produse
agro-alimentare, în special în ceea ce priveşte produsele animale. În ultimii ani s-au
accentuat dificultăţile asigurării şi cu alte produse (zahăr, ulei, cartofi, cereale etc.).
Securitatea alimentară a ţării a fost afectată de descentralizarea brutală a
sistemului agro-alimentar, de nivelul nesatisfăcător al producţiei agricole şi de mutaţiile
structurale din economie, care pentru o perioadă de timp au un impact negativ atât în
amonte cât şi în aval faţă de agricultură.
2. Agricultura participă la satisfacerea nevoilor de bunuri de larg consum ale
populaţiei şi pe calea aprovizionării cu materii prime agricole a industriilor
prelucrătoare (industriile alimentară şi uşoară).
Aceasta constituie de fapt cea de-a doua funcţie a agriculturii – furnizoare de
materii prime pentru industriile prelucrătoare. Între acestea şi agricultură există o
dependenţă directă, dar şi relaţii de condiţionare şi influenţare reciprocă. Nivelul de
dezvoltare şi diversitatea industriilor prelucrătoare depind nemijlocit de volumul şi
sortimentul de materii prime furnizate de către agricultură.
Stagnarea creşterii producţiei agricole, ca şi diminuarea cantitativă şi
sortimentală a produselor în ultima perioadă a acţionat ca o frână în creşterea şi
dezvoltarea producţiei în industriile prelucrătoare de materii prime agricole.
3. Agricultura constituie în acelaşi timp o importantă piaţă de desfacere pentru
mijloacele de producţie create în amonte de agricultură precum şi pentru bunurile
industriale de folosinţă îndelungată, necesare îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale
ţărănimii.
În procesul de modernizare a agriculturii, de perfecţionare a bazei tehnico-
materiale, are loc un consum continuu de mijloace de producţie: maşini şi utilaje
agricole, tractoare, îngrăşăminte, erbicide, insectofungicide, diverse materii şi materiale.
În acelaşi timp, odată cu creşterea nivelului de trai al populaţiei rurale sporeşte cererea
de bunuri de consum de provenienţă industrială (aparate de radio şi tv., frigidere etc.). În
felul acesta agricultura reprezintă o vastă piaţă de desfacere, stimulând producţia
industrială şi creşterea economică de ansamblu.
4. Agricultura a constituit şi va constitui şi în continuare o sursă importantă de
creare a acumulărilor generale ale statului prin sistemul de impozite, taxe, tarife,
preţuri etc.
În perioada comunistă numai o parte redusă din aceste acumulări se foloseau în
agricultură pentru reproducţia lărgită, cea mai mare parte a lor fiind transferată din

69
agricultură spre industrie, completând aşa numitul “Fond central de investiţii al
statului”. Acest fond se redistribuia în funcţie de cerinţele economiei naţionale în
ansamblu, de fapt statul dirijându-l cu prioritate spre industrie.
În perioada imediat următoare de industrializare a agriculturii, fluxul
acumulărilor se inversează, fapt demonstrat de experienţa ţărilor dezvoltate.
5. Agricultura îndeplineşte şi o funcţie socială de mare însemnătate pentru
creşterea economică din celelalte ramuri ale economiei naţionale, prin aceea că este încă
furnizoare de forţă de muncă. Deşi au intervenit mutaţii spectaculoase în structura
populaţiei ocupate pe ramuri în ţara noastră (chiar în agricultură a crescut ponderea
populaţiei active de la 28 % în 1989 la 34,5 % în 1996), agricultura alături de industrie
va contribui la asigurarea resurselor de muncă pentru prestările de servicii atât în mediul
urban cât şi în mediul rural.
6. Prin crearea de surplusuri de producţie destinate exportului, agricultura
reprezintă o însemnată sursă de valută. Prin această funcţie agricultura a contribuit la
importul de maşini şi utilaje de mare tehnicitate precum şi la importul de materii prime
destinate industriei. Contribuţia agriculturii şi industriei alimentare la echilibrarea
balanţei de plăţi externe a ţării a fost substanţială.
În ultimii ani s-a înregistrat o tendinţă de scădere a contribuţiei agriculturii la
exporturile ţării noastre, la asigurarea unor resurse suplimentare de valută necesare
dezvoltării ţării. Sporirea producţiei agricole va permite ca agricultura să participe într-o
măsură mare la dezvoltarea comerţului exterior al ţării în condiţii de competitivitate şi
de eficienţă ridicată, dar numai după satisfacerea integrală a necesităţilor de consum
alimentar al propriei populaţii.
7. În condiţiile accentuării tendinţelor de poluare a mediului înconjurător
agricultura îndeplineşte o importantă funcţie ecologică, contribuind la refacerea şi
întreţinerea mediului înconjurător.
Armonizarea dezvoltării agriculturii cu protecţia mediului necesită măsuri
îndreptate spre creşterea contribuţiei pozitive a agriculturii faţă de mediul înconjurător,
reducerea poluării provocată de agricultură mediului, adoptarea unor politici agricole
care să ţină seama de mediul înconjurător.
Această funcţie a agriculturii, fundamentală, este rareori inclusă în cadrul rolului
sectorului agricol în creşterea economică. Ea capătă un rol strategic din ce în ce mai
mare pe măsură ce poluarea şi deşertificarea zonelor rurale atinge praguri intolerabile
pentru societate, pentru însăşi sistemele productive.
Conservarea resurselor naturale va obliga să nu se generalizeze agriculturile de
tip industrializat, mari consumatoare de energie, de humus, de apă, ci, din contră, să se
găsească căi de conciliere între rentabilitate şi agricultura conservatoare de mediu, ca
modalitate de a prezerva natura şi de a asigura sustenabilitatea.
Noţiunea de “sustenabilitate” (sau de “durabilitate”) va trebui extinsă şi asupra
aspectelor de densitate a populaţiei direct şi indirect legată de activitatea agricolă mai
mult decât în sensul strict al conservării şi protecţiei resurselor.
Revendicările actuale ale ţăranilor pentru venituri decente, pentru oprirea
falimentelor agricole, speranţa în stabilirea unui nou raport de forţe, faţă de puterea
publică şi de ansamblul societăţii graţie intrării în conştiinţa colectivă a caracterului
vital al funcţiilor agriculturii, în aceste momente când ea este supusă unor serioase
dificultăţi, apar ca fiind absolut normale.
8. În ansamblul funcţiilor pe care le îndeplineşte agricultura este necesar să fie
menţionată şi cea care se referă la participarea nemijlocită la crearea, dezvoltarea şi
împrospătarea periodică a rezervelor de stat de produse agricole necesare pentru
situaţii neprevăzute.

70
 1.4. Raportul industrie – agricultură, echilibru esenţial
în economia românească

În privinţa raportului dintre cele două mari ramuri ale economiei: industria şi
agricultura, considerăm că exemplul oferit de ţările dezvoltate este edificator şi pentru
ţara noastră.
Industria asigură modernizarea tehnologică a agriculturii, creează condiţii pentru
valorificarea superioară a producţiei agricole. Practica mondială arată că pe baza
dezvoltării industriei, îndeosebi a celei producătoare de mijloace de producţie moderne
pentru agricultură, are loc o adevărată explozie agricolă, modernizarea tehnică a
agriculturii ducând la creşterea puternică a productivităţii muncii, ajungând chiar să
depăşească ritmul de creştere a productivităţii muncii în industrie.
Experienţa ţărilor cu o economie dezvoltată arată că îndeplinirea raţională şi
concomitentă a funcţiilor agriculturii necesită asigurarea unei creşteri echilibrate,
reciproc susţinută a celor două ramuri: agricultura şi industria. Pentru ţara noastră,
interdependenţa industrie-agricultură, într-o perioadă când industria este condiţionată în
dezvoltarea sa şi de importurile costisitoare de materii prime şi energie, transformă
agricultura într-o adevărată bază a creşterii economice.
Aprecierea corectă a raportului dintre industrie şi agricultură se poate realiza
numai în condiţiile aşezării relaţiilor dintre cele două ramuri pe principii economice. În
această privinţă raporturile dintre preţurile din industrie şi agricultură pot oferi o
imagine concludentă. Se pot utiliza în acest sens două metode.
O primă metodă constă în calcularea “foarfecelui preţurilor”, ca raport dintre
indicele preţurilor produselor agricole şi indiciile preţurilor produselor industriale
pentru agricultură, luând în considerare aceeaşi perioadă de referinţă.
Acest indice trebuie să tindă spre 1, respectiv 100 % în cazul existenţei unui
echilibru între preţurile din cele două ramuri ale economiei naţionale.
Dacă în perioada de făurire a unei industrii naţionale producătoare de mijloace
de producţie pentru agricultură deschiderea acestui foarfece în favoarea produselor
industriale era explicabilă pentru necesitatea acumulărilor pentru construcţia acestor
ramuri industriale, astăzi când dispunem de o industrie constructoare de maşini agricole
şi tractoare, precum şi producătoare de substanţe chimice pentru agricultură, ea nu-şi
mai are justificare.
O altă metodă de urmărire a evoluţiei raportului de preţuri industrie-agricultură
constă în stabilirea cantităţii de produse agricole necesară a se vinde pentru a se putea
cumpăra un produs industrial.
Liberalizarea preţurilor din prima etapă (1 noiembrie 1990) în ţara noastră, care
a atras după sine mărirea nejustificată a preţului produselor industriale pentru
agricultură, a avut consecinţe nefavorabile asupra eficienţei producţiei agricole, asupra
tuturor sectoarelor agro-alimentare. S-a ajuns în situaţia în care este mai avantajos să se
importe unele produse (de exemplu pesticide), decât să se apeleze la cele din producţia
internă.
Apare ca absolut necesară adoptarea de măsuri de asigurare a unor raporturi
echitabile, echilibrate, între cele două categorii de preţuri, pentru că în caz contrar vom
asista la creşterea preţurilor produselor agricole de 3-4 ori pentru a putea asigura o
eficienţă economică minimă acestei ramuri a economiei naţionale – agricultura – care
nu poate fi trată ca o ramură oarecare ci ca ramura – singura de altfel – producătoare de
bunuri de care depinde în ultimă instanţă nu numai existenţa unui stat, ci şi existenţa
omului în general.

71
 Un echilibru esenţial pentru ţară este cel între industrie şi agricultură, care se
exprimă prin evoluţia raportului dintre indicii preţurilor primite de agricultori pentru
produsele agricole şi indicii preţurilor plătite de agricultori pentru produsele industriale
necesare agriculturii, raport cunoscut sub denumirea de “foarfecele preţurilor”.
Există o experienţă relativ bogată în privinţa calculării şi prezentării “foarfecelui
preţurilor”, respectiv a evoluţiei raportului dintre preţurile produselor agricole şi
preţurile produselor industriale cumpărate de agricultori, atât în ţara noastră cât şi pe
plan mondial. Istoric vorbind, trebuie să remarcăm că Virgil Madgearu – economistul de
mare reputaţie – în lucrarea “Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial”,
publicată în anul 1940 , prezintă rezultatele calculelor efectuate de Institutul Românesc
de Conjunctură şi Institutul Central de Statistică privind evoluţia raportului de preţuri
industrie – agricultură, în perioadă 1929 – 1939, rezultând că în 1939 faţă de 1929
indicele preţurilor produselor agricole a reprezentat 72,2 %, iar indicele preţurilor
produselor industriale cumpărate de agricultori 112,5 %.
După o întrerupere de mai mulţi ani, preocupările privind calcularea “foarfecelui
preţurilor” au fost reluate după anul 1975, de către Institutul de Finanţe, Circulaţie
Monetară şi Preţuri din cadrul Institutului Central de Cercetări Economice.
Din calculele efectuate a rezultat că în 1989 faţă de 1975, prin reaşezările şi
actualizările de preţuri efectuate, indicele general al preţului produselor agricole (livrate
la fondul de stat) a fost de aproape 200 %, iar indicele preţurilor produselor industriale
livrate agriculturii de circa 250 %, rezultând un “foarfece” de 80 %, deci cu 20 de
procente (puncte) în defavoarea agriculturii.
Începând din anul 1990 lucrările privind perfecţionarea metodologiei şi
continuarea determinărilor referitoare la “foarfecele preţurilor” au fost preluate de
Institutul de Economie Agrară al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice “Gheorghe
Ionescu – Siseşti”.
Pentru determinarea “foarfecelui preţurilor” a fost actualizată şi îmbunătăţită
metodologia de lucru şi s-au efectuat calcule şi analize pe care le prezentăm în
continuăm.
În baza calculelor efectuate, indicele preţurilor produselor agricole în 1996 faţă
de 1990, a fost de 19 535,5 %, respectiv o creştere de peste 195 ori. Creşterile preţurilor
produselor agricole, mai cu seamă în ultimii 2 – 3 ani, sunt însemnate şi ar putea avea
efecte pozitive, dar problema cea mai mare este aceea că preţurile produselor industriale
şi a serviciilor necesare agriculturii, într-un cuvânt a inputurilor, au crescut în ritmuri
mult mai rapide, creând dezechilibre în aceste domenii de activitate economică.
Indicele general al preţurilor produselor industriale cumpărate de agricultori a fost în
1996, faţă de 1990, de 30 108,6 %, reprezentând o creştere de peste 300 de ori.
Din datele puse la dispoziţie de IEA – ASAS, rezultă că în 1996 faţă de 1990 la
tractoare, preţurile au crescut de 428,4 ori, la maşini agricole de 275,7 ori, la piese de
schimb de 280,4 ori, la îngrăşăminte chimice de 174,5 ori, la carburanţi şi lubrefianţi de
291,5 ori şi la energie de 399,5 ori. Acestea sunt, în general, creşteri de preţuri foarte
mari, chiar în comparaţie cu preţurile pe ansamblul economiei. Este de menţionat de
asemenea că, deşi economia înregistra unele tendinţe de macrostabilitate, preţurile
produselor industriale cumpărate de agricultori au continuat să crească în ritm rapid şi în
anul 1996. Astfel, în anul 1996, faţă de anul precedent preţurile plătite de agricultori
pentru produsele industriale necesare producţiei agricole au crescut cu peste 60 %, în
timp ce în anul 1995 faţă de anul precedent (1994) această creştere a fost de 38 %.
Aceasta a determinat înrăutăţirea în continuare a raportului dintre preţurile produselor
agricole şi preţurile produselor industriale în ţara noastră, a “foarfecelui preţurilor” aşa
cum rezultă din cele ce urmează. Evoluţia raportului dintre indicii preţurilor primite de

72
agricultori pentru produsele agricole şi indicii preţurilor plătite de aceştia pentru
produsele industriale necesare activităţii agricole, respectiv “foarfecele preţurilor”, se
prezintă în tabelul 1.1.
Foarfecele preţurilor în perioada 1990 1996
-%-
Tabelul 1.1.
Specificare 1991 1992 1993 1994 1995 1996
Indicele preţurilor produselor 642,2 1401,2 4417,9 9842,5 12585,0 19535,5
agricole
Indicele preţurilor produselor
industriale cumpărate de 1702,2 2757,7 6590,7 13428,4 18539,2 30108,6
agricultori
“Foarfecele preţurilor” 37,7 50,8 67,0 73,3 67,9 65,0
Sursa: T. Lazăr şi colab.; 1997

Raportul de preţuri industrie- agricultură, “foarfecele preţurilor” a fost în

întreaga perioadă analizată în defavoarea agriculturii, cu 62,3 procente în 1991, cu 49,2
procente în 1992, cu 33,0 procente în 1993, cu 26,7 procente în 1994, cu 32,1 procente
în 1995 şi cu 35 procente în 1996.
Este de menţionat că în 1996 “foarfecele preţurilor” s-a înrăutăţit faţă de cel din
anii 1993, 1994 şi 1995, când ar fi fost de dorit şi necesar să se fi îmbunătăţit, creându-
se un echilibru valoric mai bun între industrie şi agricultură – condiţie a dezvoltării cât
mai echilibrate a acestor ramuri importante ale economiei româneşti.
Un efect negativ deosebit al dezechilibrului dintre creşterea preţurilor produselor
industriale necesare agriculturii şi cele ale produselor agricole constă în anihilarea în
acest fel a efectului subvenţiilor pentru agricultură. Astfel, în anul 1996 subvenţiile
pentru agricultură au fost de circa 2000 miliarde lei, iar creşterile de preţuri la produsele
industriale necesare agriculturii, în anul 1996 faţă de 1995, au depăşit în cifră absolută
2300 miliarde lei.
Trecerea agriculturii româneşti de la economia supracentralizată la economia de
piaţă pune într-un fel nou şi problema pârghiilor de îndrumare şi încurajare, de
dezvoltare a acestei ramuri de bază a economiei naţionale. Dintre toate pârghiile
economice, pe primul loc se situează sistemul de preţuri de vânzare-cumpărare la
produsele agricole, inclusiv foarfecele preţurilor dintre produsele industriale şi cele
agricole. El reprezintă principala pârghie de îndrumare şi susţinere atât a agriculturii în
ansamblu cât şi a fiecărei ramuri de producţie în parte. Folosirea judicioasă a sistemelor
de preţuri – numai ca expresie a acţiunii legii valorii şi a legii cererii şi ofertei –
contribuie la crearea unor proporţii obiectiv necesare nu numai între agricultură şi
industrie, ci şi între diferitele ramuri ale agriculturii, prin dezvoltarea echilibrată a
acestora în funcţie de interacţiunea dintre cerere şi ofertă.

1.5. Dezvoltarea durabilă a agriculturii

Discursurile publice, politica agricolă, organismele profesionale, serviciile de

răspândire a cunoştinţelor agricole şi instituţiile de învăţământ superior agricol, pe scurt
toate instituţiile care girează sub diferite aspecte agricultura, difuzează modele de
exploatare care prezintă tehnici de înaltă performanţă, subliniind eventualele lor modele
de producţie industrială intensificatoare, a căror logică implacabilă este aceea a
competitivităţii, cerinţă imperativă a economiei de piaţă, urmărindu-se continuu

73
câştiguri în productivitate, substituirea capital-muncă, obţinerea unei rentabilităţi
ridicate.
Modelul orientat spre producţie care a permis saltul formidabil al agriculturilor
din vestul Europei, din anii’70, a atins un prag care repune în discuţie întreg sistemul.
Scăderea veniturilor, a productivităţii consumurilor intermediare, calitatea mediocră a
produselor alimentare, accentuarea disparităţilor interne, caracterul elitist al agriculturii
moderne, o puternică dependenţă de exterior, toate acestea ridică problema dacă nu este
oare timpul să ieşim din era risipei şi să încercăm alte forme de dezvoltare, pe care deja
omenirea le cunoaşte, forme care în agricultură înseamnă mai multă economie, mai
multă severitate, mai multă autonomie? Această agricultură diversificată, adesea
ignorată şi neglijată de tehno-structură, dar adulată de ecologişti, este departe a fi
eliminată, ba dimpotrivă importanţa sa începe să crească, să se dezvolte funcţia socială a
agriculturii mai ales din raţiuni de autoregenerare la nivel micro-regional.
Această agricultură refuză dispariţia definitivă, se vrea disidentă în raport cu
media. O asemenea agricultură adoptă o strategie de supravieţuire, dezvoltându-se pe
mai multe direcţii, recuperând o parte din activitatea industrială din amonte şi de
asemeni o parte din funcţiile exercitate în aval, în special cea de transformare,
prelungind ciclurile de producţie pentru ameliorarea calităţii produselor, sprijinindu-se
pe circuitele comerciale originare. Aceste prototipuri se regăsesc în agricultura
biologică, în agricultura terţiară cu vocaţie turistică, în agricultura de tip fermier, foarte
specializată în produse naturale.
În rezumat această agricultură cu multiple faţete, promovând autosuficienţa,
tinde să economisească mijloacele de producţie rare sau importate utilizând
subprodusele. Ea pretinde a fi înscrisă ca o modalitate de a pune în valoare mai bine
teritoriul naţional, conservând valorile adevărate, dând o dimensiune mai umană
activităţii agricole propriu-zise, generând o viaţă mai bună din punct de vedere calitativ.
Dacă dezvoltarea societăţii omeneşti, creşterea populaţiei, progresul culturii,
ştiinţelor şi tehnologiilor au dus la o mare bogăţie de cunoştinţe, la un arsenal complex
de activităţi tehnice şi la diversificarea producţiei bunurilor materiale, pe un alt plan
această civilizaţie a determinat apariţia şi creşterea vertiginoasă a numeroase noxe care
acţionează negativ asupra echilibrului ecologic al naturii, asupra vieţii, degradând
factorii vitali ai vieţii, aerul şi solul. Această stare de-a dreptul paradoxală, evidentă mai
ales în ultimele decenii, arată că de fapt omul a devenit un factor important al poluării
mediilor de viaţă. Paralel cu unele realizări deosebit de importante în dezvoltarea social-
economică a omenirii cum sunt: mărimea suprafeţelor de teren pentru agricultură,
administrarea de îngrăşăminte chimice pentru ridicarea fertilităţii solului, combaterea
dăunătorilor naturali care reduc producţia vegetală până la proporţii compromiţătoare,
industrializarea – care a ridicat omenirea pe trepte superioare de civilizaţie,
transporturile – care servesc la desfăşurarea dinamică a schimbului de mărfuri şi care au
redus considerabil distanţele terestre şi cosmice ş.a. omul în activitatea agricolă a
acţionat şi spre dezechilibrarea unor sisteme naturale, ceea ce a creat probleme
ecologice. Prin degradarea progresivă a apei, aerului şi solului sunt influenţate plantele
şi animalele, lanţul efectelor negative sfârşindu-se în om, cu repercusiuni grave asupra
existenţei sale.
Nu trebuie neglijat faptul că alimentele au o valoarea deosebită şi dacă prin
intermediul lor se introduc în corpul omenesc elemente distructive se poate agrava
sensibilitatea organismului uman la diferite condiţii, poate scădea rezistenţa la boli sau
chiar organismul se poate îmbolnăvi.
Poluarea prin activităţi agricole este în mare parte urmare a aplicării neraţionale
a unor tehnologii de cultură intensivă care, pe lângă o mecanizare dinamică, presupun

74
cantităţi excesive de îngrăşăminte chimice şi pesticide, aşa încât agricultura apare un
numai ca o victimă a poluării, ci şi ca o cauză a acesteia. Utilizând mecanizarea şi
tehnologii de tip industrial, înlocuind omul şi animalele prin energia combustibililor
fosili şi sporind capacitatea productivă a solului şi randamentul culturilor prin folosirea
îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor (insecticide, erbicide, fungicide etc.),
agricultura postbelică a ajuns la o înaltă rentabilitate pe termen scurt, dar în schimb a
poluat mediul înconjurător.
Chiar şi numai aceste aspecte ilustrate în mod succint oferă o imagine
convingătoare despre marile dimensiuni pe plan mondial ale poluării, punând în
evidenţă faptul că deseori progresul tehnic promovat de către ştiinţă nu aduce numai
binefaceri, ci poate să determine deteriorarea mediului, cu consecinţe ireversibile în
prezent şi viitor, menţinerea şi adâncirea unor grave dezechilibre ecologice.
În etapa actuală îşi face loc tot mai mult conceptul de “dezvoltare durabilă”,
adoptat la Conferinţa Mondială de la Rio de Janeiro, în 1992. Deşi unanim recunoscută
ca necesară de toate statele, materializarea sa este dependentă de capacitatea diferită de
a acţiona, în funcţie de puterea economică a fiecărui stat. În ţările dezvoltate, există
elaborată o strategie naţională pentru dezvoltarea durabilă – sunt legi în acest sens, ce
acţionează în direcţia modernizării tehnologiilor, eficienţa creşterii economice
apreciindu-se prin prisma obiectivului strategic “dezvoltarea durabilă”.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost pus în valoare în lucrările lui Bruntland,
la sfârşitul anilor 1981, devenind ulterior un obiectiv prioritar după conferinţa de la Rio
de Janeiro din 1992. Eminentul profesor universitar dr. N.O. Popovici Lupa, în lucrarea
sa “Agricultura; Cunoştinţe de cultura pământului şi a plantelor agricole”, apărută în
editura “Viaţa Românească”, la Bucureşti, în 1922 (cu şaptezeci de ani înainte de
Conferinţa de la Rio) dă următoarea definiţie agricultorului : “ cel ce se îndeletniceşte
cu profesiunea agricolă este un întreprinzător şi ca atare urmăreşte cel mai mare câştig
posibil, adică de a scoate de pe o anumită întindere de pământ, cea mai mare şi mai
preţioasă cantitate de produse, în mod cât se poate de d u r a b i l , cu cheltuielile cele
mai mici şi cu condiţiunea de a păstra, dacă nu chiar de a mări rodnicia pământului”.
Pentru a răspunde cererii tot mai crescânde a populaţiei în ceea ce priveşte
satisfacerea diferitelor necesităţi, oamenii exploatează mediul în care trăiesc din ce în ce
mai intensiv. Aceste impacturi antropice pot avea consecinţe extrem de periculoase
asupra stării resurselor naturale şi a stării de calitate a mediului înconjurător.
Dezvoltarea economică care a fost practicată până acum s-a tradus prin activităţi ca:
extracţia minieră până la epuizarea stocurilor, exploatarea resurselor acvatice vii, până
la supraexploatarea stocurilor de peşte şi alge, exploatarea forestieră putând antrena
importante despăduriri cu consecinţele multiple pe care le cunoaştem (alunecări de
teren, eroziune etc.). Rezultatele deturnării anumitor cursuri de apă, emisia de gaze
poluante, manipulările genetice sunt foarte bine cunoscute acum.
Una din problemele care se pun din ce în ce mai des este cea a disponibilităţii de
resurse naturale şi a calităţii mediului pentru generaţiile viitoare. În plus, numeroşi
autori pun problema repartiţiei echitabile a beneficiilor dezvoltării durabile între
oamenii din perioada actuală dar şi raportarea la nevoile generaţiilor viitoare (beneficii
intrageneraţii).
Regula conservaţionistă defineşte dezvoltarea durabilă ca o dezvoltare maximală
care poate fi atinsă fără diminuarea activului dat de capitalul natural al unei naţiuni,
considerat ca resursă de bază. În materie de politică economică în mod frecvent se pune
problema ocrotirii mediului înconjurător în strânsă legătură cu exigenţele economice.
Aceasta se situează între o slabă sau o puternică sustenabilitate. Dezvoltarea durabilă

75
propune mai multe reguli de sustenabilitate, bazate pe menţinerea unui nivel minimal al
capitalului natural:
- o aceeaşi resursă naturală are funcţiuni multiple (economice, biologice,
recreative), progresul tehnic nu poate fi aplicat în mod unitar tuturor acestor funcţiuni.
Trebuie definit un capital natural critic care trebuie supus unor norme minimale de
salvare determinând astfel un prag de utilizare al acestui capital, în scopul prezervării
unui anumit stoc natural;
- utilizarea de resurse naturale reînnoibile nu trebuie să fie mai mare decât rata
de reînnoire uzuală proprie a resursei respective;
- resursele epuizabile trebuie a fi tratate în permanenţă prin prisma eventualei lor
înlocuiri de către resursele reînnoibile;
- emisia de deşeuri trebuie să fie inferioară capacităţii de asimilare a acestora de
către mediu;
- motivul precauţiei apare ca primordial în adoptarea diferitelor opţiuni (dintre
cele mai prudente), pentru a permite prezervarea potenţialelor de alegere oferite
generaţiilor viitoare. Acest principiu este cu atât mai justificat cu cât scara pericolelor
potenţiale la care este supus capitalul natural se lărgeşte tot mai mult.
Între creşterea economică şi calitatea mediului există o relaţie biunivocă. Pe de
o parte creşterea economică pe termen lung este îngrădită de necesitatea conservării şi
dezvoltării mediului ambiant, iar pe de altă parte ameliorarea calităţii mediului nu se
poate face fără resurse, ceea ce presupune o creştere economică susţinută.
În ansamblul conceptului de dezvoltare durabilă se înscrie şi cel referitor la
agricultura durabilă, elaborat de cercetarea ştiinţifică şi validat de practica din ţările
dezvoltate, care în esenţă se referă la armonizarea dezvoltării agriculturii cu păstrarea
echilibrului ecologic.
Agricultura durabilă este cea care poate funcţiona profitabil din punct de vedere
economic, dar compatibil cu constrângerile de natură ecologică. Cunoaşterea mai
îndeaproape a mecanismelor intime ale agriculturii durabile, perfect integrate în
armonia generală a naturii, poate constitui un atu de loc neglijabil în lupta pentru
asigurarea securităţii alimentare a populaţiei.
În elaborarea politicilor agricole îndreptate spre armonizarea agriculturii cu
protecţia mediului, este indispensabil să se ţină seama de câteva elemente esenţiale,
dependente unele de celelalte: necesitatea de a spori contribuţia pozitivă a agriculturii
faţă de mediul înconjurător; reducerea la maximum a poluării provocate de agricultură
mediului; politica agricolă să ţină seama de mediul înconjurător (C. Răuţă, 1992).
În ultima perioadă în ţara noastră situaţia spaţiului agrar a fost abordată în mod
sistematic prin luarea în discuţie a interrelaţiilor existente între oferta ecologică a
acestuia (condiţii de climă şi sol în principal) şi necesităţile diferitelor plante de cultură,
conturându-se în acest mod conceptul de agroecosistem .
Dacă până nu demult practica agricolă curentă viza în principal tamponarea
elementelor naturale nefavorabile unei anumite culturi prin crearea în mod artificial, mai
mult sau mai puţin agresiv, a unor condiţii propice dezvoltării acesteia, în etapa actuală
se caută găsirea unor soluţii noi în concordanţă cu principiile unei agriculturi economic-
ecologice, care trebuie să aibă în vedere, pe lângă obţinerea de randamente ridicate la
culturile agricole, şi elemente de protecţie şi conservare a fondului funciar şi a mediului
ambiant.
Activitatea agricolă presupune o modificare conştientă a unui ecosistem în
direcţia sporirii capacităţii componentei utile productive, prin valorificarea fondului
fizic de viaţă, a factorilor fizico-chimici, a mediului înconjurător şi a comunităţii

76
biologice, esenţa activităţii agricole fiind în ultimă instanţă dirijarea conştientă a
echilibrului în cadrul agroecosistemului, pentru atingerea scopurilor dorite.
În ultima vreme începe să-şi facă loc din ce în ce mai mult, concepţia ecologică
îmbinată cu cea economică (concepţia economico-ecologică) de abordare a problemelor în
agricultură, punându-se accentul pe menţinerea şi mărirea capacităţii de producţie a
agroecosistemelor, pe împiedicarea poluării sub diversele ei forme, pe realizarea – în
asemenea condiţii – de profituri.
Optimizarea repartizării teritoriale (amplasării) culturilor în cadrul unui
agroecosistem trebuie realizată în aşa fel încât pământul, acest input specific al
producţiei agricole, să-şi menţină şi să-şi sporească fertilitatea. Toate aspectele trebuie
privite prin prismă economico-ecologică, pornind de la ideea că în cadrul
agroecosistemelor exploatarea economică trebuie să fie compatibilă cu reproducţia
naturală.
Ca atare atenţia trebuie să fie îndreptată, în viziunea economico-ecologică, spre
relevarea unor aspecte referitoare la funcţiile şi rolul solului în cadrul
agroecosistemului; la locul şi rolul asolamentului şi rotaţiei într-o agricultură ce se cere a
fi tot mai mult ecologică; la tehnologiile de cultivare a plantelor ca modalitate principală de
acţiune antropică, în vederea realizării dezideratului de a obţine cantităţi sporite de produse
agricole la un anumit nivel de eficienţă, în condiţiile menţinerii şi amplificării fertilităţii
solului şi a diminuării sau chiar a anihilării riscurilor de poluare a sa, toate acestea pe
fundalul amplasării teritoriale judicioase a culturilor.
Avantajele ecologice fac parte din rândul avantajelor economice pe termen lung.
Deoarece sistemele ecologice reprezintă fundamentul activităţilor economice prin care
are loc o transformare activă a resurselor naturale, avantajele ecologice sunt avantaje
economice pe termen lung, care limitează avantajele economice pe termen scurt.
Avantajele ecologice se corelează pozitiv cu avantajele economice, dar nu totdeauna şi
viceversa (Jansson, Annmari; Wu, D., 1992).
Noile informaţii privind ştiinţele de bază, combinate cu problemele complexe pe
care le ridică mediul ambiant confirmă că avem nevoie de un nou mod de a privi
lucrurile care să reflecte cu mai multă acurateţe natura şi funcţionarea sa, să ne ghideze
gândirea şi comportamentul (Wikstrom J.H., Alston R., 1992).

CAPITOLUL II

EVOLUŢII ŞI MUTAŢII ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI

2.1. Evoluţia agriculturii în ţara noastră până în 1945

2.1.1. Evoluţia istorică si socială a agriculturii
în ţara noastră până în 1918
2.1.2. Evoluţia istorică si socială agriculturii
în ţara noastră în perioada 1918-1945
2.2. Evoluţia agriculturii româneşti dup 1945

77
 2.2.1. Evoluţia postbelică a agriculturii în România
în perioada comunistă
2.2.2. Evoluţia agriculturii în România
(după 1989)
2.3. Tranziţia la economia de piaţă în agricultura României
în perioada postdecembristă
2.3.1. Impactul tranziţiei asupra economiei româneşti;
aspecte conceptuale ale procesului de privatizare
2.3.2. Specificul tranziţiei în agricultura României
2.4. Locul agriculturii României în perioada de tranziţie la
economia de piaţă
2.4.1. Aspecte generale ale contextului macroeconomic de
dezvoltare a României
2.4.2. Evoluţia principalelor agregate macroeconomice în
perioada de tranziţie la economia de piaţă
2.4.3. Dimensiunea reală a locului şi rolului sistemului
agroalimentar în economie

CAPITOLUL II

EVOLUŢII ŞI MUTAŢII ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI

Evoluţia spaţiului rural al României este rezultanta complexă a unor factori de

natură istorică, politică, economică, socială, conjuncturală şi nu în ultimul rând a unor
factori de natură internaţională.
Pentru a fundamenta ştiinţific ceea ce trebuie să întreprindem pentru
restructurarea agriculturii noastre, pentru revigorarea spaţiului rural românesc, pentru
trezirea ţăranului nostru este necesară o analiză a drumului parcurs de agricultura
României pentru că odată cu renaşterea ţăranului şi satului românesc renaşte naţiunea
română.

2.1. Evoluţia agriculturii în ţara noastră până în 1945

2.1.1. Evoluţia istorică si socială a agriculturii în ţara noastră

până în 1918

Bazele agriculturii noastre se pun în ultimele trei decenii ale secolului trecut si în
primele decenii ale secolului nostru.

78
 Dezideratul fundamental al ţăranului român, acela de a fi proprietarul
pământului pe care-l munceşte, începe să prindă contur imediat după unirea
Principatelor Române în 1859. Reforma agrară, promulgată de principele Alexandru
Ioan Cuza în 1864, a contribuit în mare măsură la ameliorarea structurii de proprietate
din Principatele Române şi la înlăturarea oricărei forme de legătură silită între ţăran si
proprietar (claca), fără însă să rezolve problemele tehnice si economice ale exploataţiei
agricole şi starea de înapoiere a ţărănimii.
Reforma agrară din 1864 nu a avut efectul scontat pentru că ţăranul român,
devenit proprietar de pământ, nu avea inventarul şi capitalul necesar pentru exploatarea
pământului. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu celelalte legi cu impact funciar, începând
cu cea din 1866 şi continuând cu legile din anii 1868; 1872; 1875; 1880; 1884; 1903 -
care au fost sortite eşecului. Chiar dacă Constituţia din 1866 proclamă libertatea
personală, o mare parte a ţărănimii moldovene şi muntene a ajuns în situaţia de
neiobăgie ca urmare a aplicării Legii tocmelilor agricole. Tot acum în această perioadă
apare un fenomen de masă, fenomenul arendăşiei. Proprietarul, în absenţa capitalului şi
activului de exploatare nu avea altă soluţie decât arendarea, el fiind constrâns să accepte
condiţii de arendare impuse de arendaş, în caz contrar terenul său rămânea în mare parte
nelucrat.
În anul 1864 şi până la Marea Unire nu se produc mutaţii semnificative în
agricultura din Principate. Totuşi economia capitalistă a avut o influenţă puternică
asupra evoluţiei structurilor agrare si a problemei agrare. Ea a creat primele pieţe pentru
produsele agricole, dar nu se poate vorbi despre piaţa agricolă în adevăratul sens al
noţiunii, poate cu excepţia pieţii cerealelor.
În perioada 1864 - 1918 fenomenele cu caracter general constatate sunt
următoarele:
- populaţia rurală se situează constant la ponderea de 75-80 % din populaţia
totală;
- sporul natural al populaţiei rurale şi legislaţie succesorială favorizează
parcelarea si diminuarea excesivă a proprietăţilor mici;
- piaţa agricolă si prelucrarea industrială a produselor agricole se aflau la un
nivel foarte redus.
Istoria dezvoltării economiei rurale din estul Europei demonstrează că
suprafeţele proprietăţilor funciare au crescut, dar cu un ritm foarte lent (astfel în 1892 în
Franţa suprafaţa medie pe exploataţie era de 8,60 ha; de 11,65 ha în 1930, de 14 ha în
1955, ca să ajungă în 1992 la 29 ha). Structura funciară în Vechiul Regat (Moldova si
Muntenia) în anul marii răscoale ţărăneşti din 1907 reflectă faptul că 77,2 % din
numărul exploataţiilor agricole erau sub 5 ha, deţinând doar 25,8 % din suprafaţa
arabilă, în timp ce 22,8 % din numărul exploataţiilor erau mai mari de 5 ha, ponderea
acestora în suprafaţă arabilă fiind de 74,2 %.
În acel an 5375 proprietari latifundiari deţineau 48,7 % din suprafaţa arabilă a
Vechiului Regat (în cifră absolută 3 810 352 hectare) ponderea lor fiind sub 1 % din
numărul exploataţiilor totale (mai precis 0,56 %).
Această structură a proprietăţii funciare care nu se modifică până în 1918, poate
fi caracterizată ca fiind a unei economii de tip feudal, cu mari proprietăţi latifundiare.
Polarizarea excesivă a proprietăţii funciare a constituit premisa mişcărilor violente din
1907.
Evoluţia structurilor agrare în celelalte provincii istorice româneşti, Ardealul,
Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucovina şi Basarabia este marcată de apartenenţa
vremelnică a acestora la cele două imperii austro-ungar şi ţarist.

79
 M. Constantinescu, în lucrarea "L'evolution de la proprieté‚ rurale et la reforme
agraire en Roumanie" (Bucureşti, 1925), arăta că în Transilvania la începutul anului
1918, românii care reprezentau 63,75 % din populaţie aveau în proprietate numai 24 %
din suprafaţa agricolă si forestieră a acestei provincii, ceea ce demonstrează că structura
proprietăţii funciare era profund distorsionată în defavoarea populaţiei majoritare
româneşti.
Dominaţia imperiului ţarist asupra Basarabiei în perioada 1912-1913 marchează
profund structurile rurale din această provincie. Specific acestei provincii româneşti este
politica ţaristă de colonizare si cumpărările masive de proprietăţi funciare de către
nobilimea rusă. Structura proprietăţii funciare este bipolară, asemănătoare cu cea din
Vechiul Regat. Un număr de 2171 de exploataţii agricole deţineau 1689000 ha,
reprezentând 49,1 % din suprafaţa Basarabiei.
În ansamblul întregii ţări în anul 1918 se remarcă existenţa unui număr foarte
mare de exploataţii mici, cu o pondere de 95,7 % în totalul exploataţiilor, cu o suprafaţă
medie pe exploataţie de 4,35 ha. La polul opus se situa marea proprietate funciară care,
cu o pondere de numai 0,7 % în totalul exploataţiilor, deţinea 40 % din suprafaţa tării.
Exploataţiile de mărime medie erau slab dezvoltate, reprezentând 3,6 % din totalul
exploataţiilor româneşti, ocupând 15,9 % din suprafaţa ţării, această tendinţă fiind
totalmente contrară celei din Europa. În Franţa, de exemplu în acelaşi an 1918, ponderea
cea mai mare în suprafaţa agricolă (59,6 %) o deţineau exploataţiile de mărime medie.
O altă caracteristică a evoluţiei agriculturii, a structurilor agrare în România este
aceea că o dată cu dezvoltarea capitalismului continuă să fie prezente puternice structuri
agrare latifundiare şi relaţii agrare cu caracter neiobăgist.
Marele economist Virgil Madgearu care s-a ocupat de mecanismul de
funcţionare al sistemului agrar românesc face o serie de consideraţii deosebit de
interesante. Astfel, arată V. Madgearu, gospodăria mică ţărănească cu o suprafaţă de 3-4
hectare teren agricol, pe lângă faptul că nu asigură utilizarea integrală a forţei de muncă
a familiei ţărăneşti, nu-şi asigură complet necesarul de produse agricole pentru
autoconsumul propriu, aflându-se într-o economie de subzistentă. Gospodăriile mari
produc şi pentru autoconsumul lor, plătesc şi în natură o parte din munca ţăranilor, dar
în primul rând produc în cea mai mare parte pentru piaţă. De fapt în aceste gospodării
mari - care pot fi asimilate marilor exploataţii agricole, se obţineau cereale pentru piaţa
europeană, imprimând agriculturii din Vechiul Regat o tentă cerealistă.
Agricultura României în anul Marii Uniri poate fi caracterizată ca o agricultură
puternic marcată de subdezvoltarea economică generală a tării, cu o structură a
proprietăţii funciare cu un bipolarism excesiv, cu un sistem de producţie unilateral, cel
cerealier, extensiv si nu în ultimul rând prin existenta încă a relaţiilor de tip feudal
alături de cele de tip capitalist (I.P. Otiman, 1994).

2.1.2. Evoluţia istorică si socială agriculturii în ţara noastră

în perioada 1918-1945

Răscoala ţăranilor din 1907 a stat la baza schimbărilor agrare esenţiale, de

substanţă din spaţiul rural românesc, care au debutat din anul 1918. Bazele teoretice şi
politico-sociale ale acestor schimbări au fost puse de economiştii de marcă ai României:
V. Madgearu, C.Stere, M. Cornăţeanu, Vintilă I.C.Brătianu.
Legea pentru reforma agrară este promulgată în 1918 pentru Vechiul Regat.
Suprafaţa prevăzută a se expropria, după principiile cuprinse în lege, a fost de cca. 2
milioane hectare. După Marea Unire din 1918 se adoptă legile reformei agrare si în

80
celelalte provincii româneşti, după cum urmează: în Basarabia în 1920, cuprinzând
exproprierea unei suprafeţe de un milion de hectare; în Transilvania, Banat, Crişana,
Maramureş se discută reforma agrară în Marele Sfat Naţional al provinciilor respective
iar în anul 1920 este votată si de Parlamentul României Mari.
Reforma agrară din 1918 este un act legislativ fără precedent în legislaţia
românească, ca amploare.
Terenul expropriat, în suprafaţă de 6.008.100 ha, reprezintă circa 3/4 din
suprafaţa marilor latifundii româneşti. (Tabelul nr. 2.1).
Reforma agrară din 1918 cuprinde patru legi - pentru toate provinciile României
Mari, cu elemente specifice pentru fiecare din provinciile respective, dar si o serie de
principii, norme si metode de lucru comune, astfel:

Suprafeţele expropriate prin Reforma agrară (1918)

Tabelul 2.1
Nr. Provinciile Suprafaţa Suprafaţa Cota de
crt. latifundiilor expropriată expropriere
(ha) (ha) %
1. Vechiul Regat 3.397.851 2.776.401 81,7
2. Basarabia 1.844.549 1.491.920 76,9
3. Transilvania 2.751.417 1.663.809 61,3
4. Bucovina 115.000 75.967 66,1
ROMÂNIA 8.108.857 6.008.097 74,1
Sursa: Păun Ion Otiman - Agricultura României la cumpăna dintre mileniile
II-III, 1994

- exproprierea pentru cauză de utilitate publică sau naţională a proprietăţilor

latifundiare mai mari de 100 ha;
- împroprietărirea ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin, prin vânzare;
- înfiinţarea unor instituţii tehnice, juridice, administrative şi economice pentru
aplicarea legilor reformei agrare.
Reforma agrară din 1918, cea mai amplă de altfel din întreaga Europă, în
perioada respectivă a produs mutaţii semnificative în structura proprietăţii agrare.
Din datele prezentate în tabelul 2.2 se desprinde în mod clar creşterea ponderii
suprafeţelor proprietăţilor mici în cadrul fiecărei provincii în parte dar şi la nivel
naţional: de la 43, 8 % la 73, 7 %, în timp ce suprafaţa aferentă latifundiilor scade de la
40,3 % la 10,4 %, una din reuşitele certe ale reformei fiind aplatizarea bipolarităţii
proprietăţii funciare.

Structura proprietăţii funciare înainte si

după reforma agrară din anul 1918
Tabelul 2.2
Clasificarea
Nr. Provinciile exploataţiilor Înaintea reformei După reformă
crt. după hectare % hectare %
mărimea
suprafeţelor
Vechiul < 10 ha 3.732.195 46,7 6.508.596 81,4
1. Regat 10-100 ha 860.953 10,8 860.953 10,8
> 100 ha 3.397.851 42,5 612.450 7,8
Total 7.990.999 100,0 7.990.999 100,0

81
 Clasificarea
Nr. Provinciile exploataţiilor Înaintea reformei După reformă
crt. după hectare % hectare %
mărimea
< 10 ha 2.156.827 51,6 3.648.747 87,2
2 Basarabia 10-100 ha 180.974 4,3 190.984 4,3
> 100 ha 1.844.539 44,1 352.619 8,5
Total 4.182.350 100,0 4.182.350 100,0
< 10 ha 2.536.738 34,1 4.200.547 56,5
3. Transilvania 10-100 ha 2.153.117 28,9 2.153.117 28,9
> 100 ha 2.751.457 37,0 1.087.648 14,6
Total 7.441.312 100,0 7.441.312 100,0
< 10 ha 405.000 77,9 480.967 92,5
4. Bucovina 10-100 ha
> 100 ha 115.000 22,1 39.037 7,5
Total 520.000 100,0 520.000 100,0
< 10 ha 8.330.760 43,8 14.838.857 73,7
5. ROMÂNIA 10-100 ha 3.195.054 15,9 3.195.054 15,9
> 100 ha 8.108.847 40,3 2.100.750 10,4
Total 20.134.661 100,0 20.134.661 100,0
Sursă: Ion Păun Otiman: "Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II si
III”, 1994
Ca efect al reformei s-a produs o mutaţie a mărimii medii pe clase de
proprietate. Creste suprafaţa exploataţiilor mici de la 4,4 hectare la 4,9 hectare, în
schimb exploataţiile mijlocii şi mari scad în suprafaţă. Astfel, suprafaţa gospodăriilor
mijlocii se reduce de la 42,4 hectare la 12,9 hectare, iar suprafaţa gospodăriilor mari de
la 555,4 hectare la 172,2 hectare pe gospodărie (Ion Păun Otiman, 1994).
Orientându-se după evoluţia agriculturii vest-europene, a cărei esenţă o
constituie ferma mijlocie ţărănească o serie de legi funciare promulgate de parlamentul
României au avut ca intenţie lăudabilă formarea de gospodării mijlocii, viabile din
punct de vedere economic. Aşa este cazul cu legea Mihalache din 20 august 1929
(Legea circulaţiunii pământurilor), care consfinţeşte în primul rând terminarea reformei
agrare din 1918. Libera circulaţie a terenurilor, prin ridicarea restricţiilor de vânzare
(impuse de legea reformei agrare), prin succesiune si înzestrare, a determinat mutaţii
structurale importante în proprietatea funciară interbelică.
Înfăptuirea reformei agrare din 1918-1921 a constituit un moment însemnat pe
calea dezvoltării agriculturii româneşti. Trecerea de la marea proprietate feudală la
gospodărie mijlocie ţărănească a sporit interesul ţăranului pentru a folosi mai bine
pământul. Dezvoltarea capitalismului în întreaga economie naţională a influenţat
puternic economia gospodăriilor ţărăneşti, acestea începând să producă tot mai mult
pentru piaţă, extinzând tot mai mult culturile comerciale. Economia de schimb, bazată
pe culturi comerciale, era mai dezvoltată în gospodăriile ţărăneşti mai mari. Antrenarea
gospodăriilor ţărăneşti, cu suprafeţe mari în schimbul de mărfuri a dus la specializarea
producţiei. Astfel, marile exploataţii de tip capitalist si gospodăriile mari si mijlocii
ţărăneşti, datorită naturii lor social economice deosebite, au început să capete tot mai
mult un caracter unilateral (se orientau pentru obţinerea unui singur produs destinat
pieţei).
Micile gospodării ţărăneşti, orientate pentru acoperirea tuturor nevoilor de
consum familial, au căpătat tot mai mult un caracter universal (caracterizat prin
practicarea policulturii).

82
 Înzestrarea tehnică a gospodăriilor ţărăneşti era precară, cu excepţia poate a unor
zone din Banat si Transilvania.
În 1930 din cele peste 18 milioane persoane cât număra populaţia României 79,8
% trăiau în mediul rural. Comparativ , la sfârşitul lui 1938, evoluţia populaţiei arăta că
procentual, cei care îşi desfăşurau activitatea la sate reprezentau chiar 81,55 % din
numărul locuitorilor. În paralel cu evoluţia numerică, satele s-au mărit, iar civilizaţia a
pătruns în mediul rural, deşi viaţa era grea pentru ţăranul român, care acumulase în timp
nemulţumiri profunde. Mica proprietate, fărâmiţată prin parcelarea excesivă, oferea
producţii slabe, pentru care se obţineau preţuri de vânzare scăzute. Agricultura trebuia
sprijinită mai mult de către Stat, fiind necesară o evoluţie a ei alături de industrie.
Deşi se afirma că România tindea spre tipul de economie “mixtă agricolă-
industrială”, baza dezvoltării noastre se dovedea a fi agricultura, cel puţin din
următoarele considerente:
- ponderea ţăranilor în populaţia totală era majoritară, deşi între ei doar cca. 59%, erau
activi propriu-zis;
- în anul 1930, 78,2% din populaţia activă a ţării era ocupată în agricultură;
- începând din 1930, excedentul anual al populaţiei1, a fost, ani întregi, superior în
mediul rural;
- teritoriul folosit de agricultură era foarte întins;
- participarea sectorului agricol la formarea venitului naţional şi la export era relativ
ridicată;
- populaţia rurală aducea Statului serioase contribuţii.
Pentru ilustrarea unor aspecte privind situaţia sectorului nostru agricol din ţara
noastră la începutul deceniului al patrulea, prezentăm următoarele date (tabelul 2.3.):

Structura agrară a României după suprafaţa arabilă şi totală, potrivit

recensământului agricol din 1930
Tabelul 2.3
Grupa de Exploatări Întindere în Întindere în % în % în
exploatări supraf.arabilă supraf. totală suprafaţa suprafaţa
(mii ha) (mii ha) arabilă totală
(mii) (%)
Până la 5 ha 2.460,0 75 4.000 5.535 35,8 28,0
5 – 10 ha 560,0 17,1 3.110 3.955 24,2 20,0
10-100 247,8 7,5 3.270 4.790 25,4 24,3
> 100 ha 12,2 0,4 1.870 5.470 14,6 27,7
TOTAL 3.280,0 100,0 12.850 19.750 100,0 100,0
Sursa: Prelucrat după: “Aspecte ale economiei româneşti, Consiliul Superior
Economic, Tipografia Curţii Regale”, Bucureşti, 1939.

Activitatea agricolă a anilor 1930-1935 se desfăşura pe principii extensive şi

neraţionale, înregistrând un nivel scăzut al investiţiilor, practicând modalităţi de
cultivare strict tradiţionale şi apelând în proporţie mică la utilizarea unor metode
performante sau la folosirea îngrăşămintelor chimice. Virgil Madgearu aprecia că în
perioada respectivă în ţara noastră exista “o stare de suprapopulaţie agricolă”2
caracterizată prin disproporţionalitatea dintre numărul locuitorilor rurali (în creştere) şi
mijloacele lor de subzistenţă (tot mai reduse). Cauze directe ale acestei situaţii erau în
esenţă: presiunea demografică, utilizarea incompletă a muncii ţăranilor; alimentaţia
slabă; înzestrarea tehnică modestă (de pildă, valoarea inventarului nostru agricol era de

83
3 ori mai mică decât în Polonia, de 15 ori mai redusă comparativ cu Germania şi de 42
ori mai scăzută faţă de Elveţia).
De asemenea, o cauză importantă era preţul de vânzare al pământului care
determina venituri agricole mici. Însă cel mai grav factor era fărâmiţarea suprafeţelor
de teren arabil, întrucât exploataţiile sub 10 ha reprezentau cca. 92% din numărul total
al exploatărilor şi cca. 60% din totalul suprafeţei arabile (din datele tabelului 2.3).

1).S. Manoilă , D.C. Georgescu, Populaţia României, Bucureşti, 1937.

2). Virgil N. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti, după războiul mondial
Precizăm că nu desconsiderăm avantajele proprietăţii mici (munca “în familie”,
interesul pentru lotul propriu); totuşi nu putem lăsa neobservate neajunsurile ei, cel
mai important fiind pulverizarea suprafeţelor cultivate.
În deceniul al patrulea se impunea dezvoltarea proprietăţii mari şi mijlocii,
întrucât:
- tehnica maşinistă se putea aplica în condiţii mult mai bune pe terenuri întinse;
- creştea varietatea lucrărilor pe suprafeţe în pantă;
- se contribuia la aprovizionarea mai multor persoane.
Deşi mica producţie nu avea şanse în faţa concurenţei producţiei la scară mare,
se impunea totuşi ajutorarea micilor proprietari de către Stat; deoarece tot ei reprezentau
baza agriculturii. Trebuia înlăturată starea materială deficitară a ţărănimii române, dar se
cerea acţiune şi în domenii precum: îmbunătăţirea nivelului cultural, a stării sanitare şi
alimentare, depăşirea convingerilor refractare la înnoiri.
În 19352 situaţia generală a agriculturii noastre se dovedea vizibil îmbunătăţită
faţă de 1930, dar comparativ cu interesul manifestat şi cu realizările obţinute de alte ţări
în aceeaşi perioadă, ne găseam într-o certă stare de înapoiere.
În 1935, inventarul agricol redus al României se reflecta în existenţa – spre
exemplu – a unui număr de numai cca. 14.670 maşini de treierat şi a mai puţin de 4.700
tractoare. Situaţia nu s-a schimbat prea mult nici în 1937 când, raportat la suprafaţa
arabilă, exista doar o secerătoare la 154,3 ha şi o semănătoare la 183,6 ha. Deşi importul
de maşini agricole s-a dovedit crescător în perioada 1931-1938, realitatea reliefa grava
rămânere în urmă a sectorului agricol naţional.
Trebuia avut în vedere mai ales faptul că producţia care era posibil de obţinut cu
o tehnică maşinistă avansată ar fi oferit posibilitatea satisfacerii nu doar a necesităţilor
interne, ci şi o creştere a producţiei pentru export. Ca atare, era necesară susţinerea
noului. Doar astfel se putea îmbunătăţi randamentul producţiei, care se situa la un nivel
scăzut faţă de alte ţări (între 1928-1937 producţia medie la grâu era la noi doar de 9,3
q/ha, în timp ce în Anglia randamentul aceleiaşi culturi era 22,4 q/ha, iar în Germania –
21,1 q/ha), în primul rând datorită tehnicii utilizate de ţările amintite – şi nu pentru că
ţăranul român ar fi muncit mai puţin decât altul european. Abia după 1935, randamentul
mediu la recolta de cereale s-a mai îmbunătăţit, însă menţionăm că în 1939 el a atins
abia nivelul înregistrat în 19302.
Se adăuga acestor deficienţe, numărul scăzut de animale de muncă. În 1935, de
exemplu, 36% din gospodării nu dispuneau de vite de tracţiune; 35,5%, nu aveau deloc
vite, 10,9%, aveau câte una, în timp ce abia 1,4% creşteau peste 2 asemenea animale.
21
Prelucrat după: “Aspecte ale economiei româneşti, Consiliul Superior Economic,
Tipografia Curţii Regale”, Bucureşti, 1939.
2
Gheorghe Dobre, Producţia şi consumul de cereale în România interbelică (1929-
1939), Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale, caiet de studiu nr. 121,
Bucureşti, 1987.

84
Astfel, numărul mediu de animale de tracţiune la 100 ha teren arabil era de cca. 21 la
nivelul întregii ţări, realitate total nemulţumitoare.
La elementele “tehnice” se ataşa, indiscutabil, disproporţia dintre densitatea
mare a populaţiei rurale, 81,6 locuitori/km pătrat de teren cultivat, faţă – de pildă – de
47,6 în Germania, sau de 45 în Austria şi productivitatea redusă a muncii în mediul
sătesc, întregind situaţia dificilă a sectorului rural.
Starea precară a agriculturii româneşti, studiată de unii specialişti în legătură cu
dezvoltarea de ansamblu a economiei noastre, era cauza principală a faptului că, la
nivelul anului 1938, pământul era încă lucrat prin mijloace şi tehnici tradiţionale, în
condiţiile unei dotări tehnice reduse şi, oricum, disproporţionat repartizate între zonele
geografice. Faptul dădea naştere unor numeroase decalaje teritoriale: putem aminti aici
că în zonele în care numărul animalelor era scăzut pe unitatea de suprafaţă – nu
întâmplător – era cea mai slabă dotare cu forţă mecanică (Şesurile Moldovei, Dunării,
Tisei, Dobrogea, Bucovina, nordul Transilvaniei).
Din analiza venitului brut al unei gospodării ţărăneşti rezulta că producţia
vegetală alcătuia baza mecanismului de producţie şi constituia principalul izvor al
veniturilor agricole. Datorită factorilor interni care au influenţat-o (starea tehnică fiind
hotărâtoare), producţia de cereale a oscilat mult în deceniul al patrulea (cu scăderi
accentuate în 1932 şi mai ales în 1934, revenind la un nivel ridicat abia din 1936), după
cum urmează (tabelul 2.4.):

Recolta de cereale între 1930-1939

Tabelul 2.4
Anul Producţia (mii q) Anul Producţia (mii q)
1930 121.643 1935 99.054
1931 122.864 1936 121.107
1932 99.740 1937 104.439
1933 110.163 1938 118.019
1934 86.461 1939 122.945
Sursa: Gheorghe Dobre: Producţia şi consumul de cereale în România interbelică
(1920-1939), Bucureşti, 1987.
Valorile producţiei agricole au urmat o curbă la fel de asimetrică, însă respectând
neapărat coordonatele, impuse – teoretic – de producţiile cantitative, ea variind astfel
(tabelul 2.5):
Având în vedere datele din tabelul 2.5, observăm că valoarea producţiei (în
scădere până în 1936) a fost foarte redusă în anii 1932-1934 (întrucât sistemul primelor
de export n-a putut elimina influenţa dezastruoasă a crizei mondiale, deşi a încercat).
Înviorarea producţiei a reapărut abia în 1937, când s-au obţinut cca. 62,5 mld. lei din
valorificări.

Valoarea producţiei agricole între 1930-1937

Tabelul 2.5.
Anul Valoarea producţiei Din care: valoare cereale
(mil. lei) (mil.lei) (%)
1930 55.470 29.129 52,5
1931 45.584 23.803 52,2
1932 44.764 24.209 54,1
1933 39.195 22.000 56,1
1934 42.220 22.775 53,9
1935 48.885 28.197 57,6

85
 1936 58.374 35.455 60,7
1937 62.449 37.164 59,5
Sursa: Aspecte ale economiei româneşti, Consiliul Superior Economic,
Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1939.

Legea de organizare şi de încurajare a agriculturii (1937) a marcat aplicarea

programului de coordonare şi sistematizare în această ramură, moment care a însemnat
– în opinia noastră – începutul unei noi evoluţii ascendente a producţiei şi a suprafeţelor
cultivate anual, în acelaşi timp cu o mai bună aprovizionare a pieţei interne. Din păcate
după 1937 a continuat, însă, segmentarea excesivă a proprietăţii (accentuată de urmările
creşterii populaţiei) şi rutina muncii la ţară.
În ceea ce priveşte valorificarea producţiei agricole, consumul intern viza, în
deceniul al patrulea, cca. 80% din cantitatea de cereale obţinută, iar producţia
animalieră îi era destinată în proporţie şi mai mare. Considerăm că inconvenientele de
care se lovea valorificarea pe piaţa internă erau, în principal : infrastructura deficitară
(mai ales reţelele de transport utilizate); insuficienţa numărului de târguri şi oboare
existente, lipsa unui sistem corespunzător de silozuri, organizarea slabă în toate
subsectoarele agricole; fiscalitatea excesivă, gradul redus de industrializare al
produselor agricole; politica preţurilor interne (limitele maximale fixate pentru preţurile
bunurilor rezultate din acest domeniu).
În privinţa exportului, chiar dacă începând din 1935 el şi-a recăpătat poziţia
anterioară crizei din 1929-1933, se menţineau următoarele dezavantaje: creşterea lentă a
cantităţilor exportate datorită întârzierii introducerii tehnicii noi în agricultură;
producţiile agricole slabe din punct de vedere calitativ; instabilitatea pieţelor
beneficiare; lipsa standardizării produselor agricole; exportul excesiv de materii cu
valoare mică; sistemul fiscal. În asemenea condiţii, se dovedea necesară rezolvarea
imediată a unor importante probleme tehnico-economice:
- înzestrarea agriculturii cu mijloace mecanice adecvate;
- reorganizarea gospodăriilor ţărăneşti;
- îmbunătăţirea sistemului de valorificare a produselor;
- reglementarea sistemului “învoielilor agricole”;
- introducerea unor măsuri de protecţia muncii în domeniu;
- modificarea sistemului de preţuri;
- apropierea veniturilor agricultorilor din diferitele regiuni ale ţării.
Preocupările de rentabilizare a agriculturii noastre s-au dovedit importante atât
pentru guvernările liberale, cât şi pentru cele de orientare ţărănistă, chiar dacă ele au
militat în proporţii diferite – în funcţie de interesele momentului – pentru obiective cum
erau: creşterea investiţiilor în agricultură, introducerea maşinismului, generalizarea
creditului ieftin şi pe termen lung în ramură, sprijinirea învăţământului agricol, crearea
fermelor de stat şi progresul zootehniei, îmbinarea mai bună a producţiei cerealiere cu cea
animalieră, creşterea rolului Camerelor agricole, atragerea suprapopulaţiei din mediul
rural şi urban în activităţi la sat, cointeresarea producătorilor în vederea întăririi puterii
economice a micii gospodării – toate măsuri reale pentru promovarea agriculturii
româneşti. În acest sens, amintim că Mitiţă Constantinescu, de pildă, ca înalt demnitar,
solicita “întoarcerea grabnică a marşului politicei economice (..) în primul rând către
sat”.
Din perspectivă juridică, preocupările în vederea progresului agriculturii s-au
materializat în texte de legi, adoptate în scopul creşterii standardului de viaţă al
ţărănimii.

86
 Dintre legile la care ne-am referit, vom aminti, spre exemplificare, doar câteva
corespunzătoare anului 1937: Legea privitoare la organizarea şi încurajarea agriculturii
(martie 1937), Decretul –lege pentru valorificarea grâului (iulie 1937); Decretul-lege
pentru scutiri de taxe la import a maşinilor agricole (iulie 1937); Regulamentul pentru
punerea în aplicare a Legii privitoare la organizarea agriculturii (octombrie 1939);
Decretul-lege pentru scutiri de vamă a unor utilaje (octombrie 1937).
Legiferările au constituit doar câteva elemente ale protecţionismului agricol
românesc, oferit de Stat, în dublu scop: rentabilizarea producţiei şi stimularea
exportului, având ca prioritate protejarea ramurii respective şi a industriilor care-i
valorificau produsele. Intervenţia directă a statului în agricultură (întrucât, după unele
opinii, era nevoie de “un program general pentru producţia şi punerea în valoare a
roadelor economiei rurale”) s-a materializat cel puţin în 3 direcţii:
1) Intenţionând compensarea producătorilor: statul a introdus primele economice
pentru exportul de animale, cereale şi anumite produse alimentare.
2) Susţinerea preţului grâului a fost realizată prin 3 sisteme de valorificare (cu
menţiunea că, între 1931-1937, această politică a grevat finanţele cu 2,5 miliarde lei): prima
de export (1931); intervenţia statului pe piaţă, în calitate de cumpărător (1933-1934); un
sistem combinat (1935-1938).
3) Începând cu 1932, statul a introdus restricţii comerciale şi monetare pe piaţă.
Ca efecte pozitive ale protecţionismului agricol evidenţiem că:
- a crescut valoarea tehnicii importate, (dacă – de exemplu – valoarea celor aduse în
ţară în 1931 reprezenta cca. 20 mil. lei, ea a ajuns în 1938 la cca. 104 mil.lei)
- s-au extins suprafeţele cultivate cu grâu;
- au sporit subvenţiile şi facilităţile acordate la exportul de produse agricole (însă
exportul de cereale a scăzut de la 3.238 mii tone în 1930, la 1,973 mii tone în 1939);
- s-a îmbunătăţit serviciul rentabilitatea ramurii agriculturii, ea rămânând, totuşi, mult
inferioară celei a industriei;
- au sporit veniturile obţinute în agricultură.
Multe efecte favorabile au fost însă anihilate în proporţie apreciabilă de
devalorizarea monedei naţionale. Virgil Madgearu considera chiar că, între 1930-1938,
agricultura noastră a intrat “în faza depresivă a preţurilor produselor agricole, agravată
prin apariţia fenomenului forfecării preţurilor agricole şi industriale1.
Înzestrarea tehnică a gospodăriilor ţărăneşti era precară, cu excepţia poate a unor
zone din Banat şi Transilvania (tabelul 2.6.)
Existenţa unei slabe industrii producătoare de mijloace de muncă pentru agricultură
completează tabloul general al sistemului de agricultură extensiv si unilateral ce se
practica în România interbelică.
Înzestrarea tehnică agriculturii interbelice din România
Tabelul 2.6.
Nr. Specificare 1927* 1937**
crt.
1. Tractoare 2.6430 4.049
2. Batoze 11.152 15.403
3. Pluguri 1.260.319 1.722.240
4. Semănători 35.178 63.957
5. Semănători-legători 29.760 53.389
Sursa: * La Roumanie agricole, Albume statistique, Bucureşti, 1927.
** Statistica maşinilor şi uneltelor agricole pe anul 1937, Bucureşti, 1939.

87
 O bună parte din inventarul folosit în agricultura românească era de calitate
inferioară, mai ales plugurile, grapele şi rariţele care erau de regulă instrumente
primitive. Chiar şi maşinile de treierat erau vechi, uzate, exploatate la maximum.
A. Cherdivărescu2, calculând necesarul de înzestrare tehnică a agriculturii
României ajunge la cifre incredibile pentru vremea aceea: 1,6 miliarde lei pentru
reparaţii.
Şi totuşi, prin suprafeţele cultivate şi producţia obţinută, agricultura României
deţinea un loc important în agricultura europeană în primul rând şi în cea mondială, în al
doilea rând. Din acest punct de vedere, cultura grâului ocupa locul IV în Europa şi pe
plan mondial în privinţa suprafeţei cultivate, locul IX în Europa şi în lume în privinţa
producţiei obţinute, dacă ne referim la perioada 1935-1939. Însă mult mai important ni
se pare locul ocupat de România în comerţul european si mondial de grâu. In perioada
amintită, România deţinea locul I în Europa, având o pondere de 37,2 % în comerţul
european cu acest produs si locul II în lume, cu pondere de 5,1 % în comerţul mondial
cu grâu.
Remarcabil apare locul deţinut de o altă cultură tradiţională la români: porumbul
- locul I în ceea ce priveşte suprafaţa cultivată, producţia obţinută şi producţia exportată
în Europa, locul II-III ca suprafaţă şi IV ca producţie obţinută şi locul II ca export net în
agricultura mondială din anul 1909 până în 1939.
Locurile ocupate de România în ceea ce priveşte culturile agricole, atât în cadrul
Europei cât şi în întregul sistem agricol mondial sunt elocvente.
Dar, cu toate că ţara noastră a fost considerată "grânarul" Europei o lungă
perioadă de timp, trebuie să recunoaştem că o involuţie a performantelor agriculturii
româneşti iese uşor la iveală numai prin simpla comparare a rezultatelor de producţie în
cifre absolute.

1). Virgil N. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial.

2). A. Cherdivărescu, Stocul actual şi cel strict necesar de unelte şi maşini agricole, “
Viaţa agricolă”, 1939, nr.2

Exportul net de cereale al României în

perioada antebelică si interbelică (1909-1939)
- mii chintale - Tabelul nr. 2.7
Nr. Produsul Perioada
Crt. 1909-1912 1920-1924 1925-1929 1930-1934 1935-1939
1. Grâu 14.092,3 871,4 1.496,0 3.042,1 7.757,7
2. Secară 893,9 330,5 268,7 274,4 774,8
3. Orz 3.508,3 5.151,7 6.072,1 7.952,2 2.782,5
4. Ovăz 1.559,3 1.409,8 957,6 375,9 102,4
5. Porumb 9.837,0 5.848,4 7.758,2 11.098,7 5.351,1
TOTAL CEREALE 29.890,8 13.611,8 16.052,6 22.743,3 16.768,5
Sursa: O.Parpală: Aspecte din agricultura României 1920-1939, Bucureşti,
1966.

Din cifrele prezentate în tabelul nr. 2.7 rezultă că rolul României în ansamblul
producţiei cerealiere cu deosebire la grâu este mai mic decât în perioada antebelică.

88
Asupra capacităţii de export au influenţat şi condiţiile meteorologice mai puţin
favorabile în unele perioade. Factorul determinant însă rămâne modificarea structurii
social-economice a agriculturii ca urmare a reformei agrare din 1918-1921. Apariţia
noilor gospodării ţărăneşti insuficient sprijinite de stat (nu li s-au asigurat creditul şi
inventarul necesar) a dus la dezvoltarea lor spre gospodării ţărăneşti orientate spre
autoconsum, care nu puteau asigura surplusurile ce se transformau în producţie marfă.
De aici rezultă influenţa directă asupra capacităţii de export, mult redusă între cele două
războaie mondiale - de la 548,5 kg cereale pe hectar exportate în perioada 1909-1913 s-
a ajuns la 56,0 kg cereale pe hectar în 1935-1939, ceea ce demonstrează cu prisosinţă
cele arătate mai sus.

2.2. Evoluţia agriculturii româneşti după 1945

2.2.1. Evoluţia postbelică a agriculturii în România în perioada

comunistă
În martie 1945 în ţara noastră este adoptată legea pentru înfăptuirea reformei
agrare (Legea 187 publicată în Monitorul Oficial din 23 martie 1945).
A fost expropriată din suprafaţa de 1 468 000 hectare teren agricol aparţinând
proprietarilor cu peste 50 hectare, suprafaţa de 1 109 000 hectare. Din această suprafaţă
825 000 hectare s-a împărţit ţăranilor îndreptăţiţi să primească pământ. Restul de 243
000 hectare au constituit embrionul agriculturii de stat, înfiinţându-se gospodăriile
agricole de stat.
Scopul declarat al reformei agrare din 1945 a fost mărirea suprafeţelor arabile
ale gospodăriilor ţărăneşti care aveau mai puţin de 5 hectare, crearea de noi gospodării
ţărăneşti pentru muncitorii agricoli fără pământ.
Consecinţele acestei reforme au fost însă mai complexe asupra spaţiului rural
românesc. Comparativ cu anul 1930, a crescut numărul exploataţiilor cu circa 2,2
milioane, dar suprafaţa medie a unei exploataţii a scăzut de la 6 hectare în 1930 la 2,65
hectare în anul 1945.
Reforma din anul 1945 avea să ducă spre o nouă polarizare a structurii agrare în
România (tabelul 2.8).

Structura agrară în România

în anii 1930 si 1945
Tabelul nr. 2.8
1930 1945
Număr Suprafaţa Număr Suprafaţa
exploataţii exploataţii
mii % mii ha % mii % mii ha %
sub 10 ha 3020,0 92,0 14.838,9 73,7 5374,0 97,8 12434,6 86,3
10-100 ha 248,0 7,6 3.195,0 15,9 118,2 2,2 1495,2 14,7

89
Peste 100 12,2 0,4 2.100,7 10,4 - - - -
ha
TOTAL 3280,2 100,0 20.134,6* 100,0 5492,2 100,0 14580,5* 100,0
Sursa: Ion Păun Otiman: Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II si III, 1994.
* Cele două cifre nu mai sunt identice pentru că România a pierdut o parte din
provinciile sale istorice (Nordul Bucovinei, Tinutul Herţei si Basarabia).

Decretul 133 din aprilie 1949 fixează cadrul juridic al începutului dezastrului din
agricultura românească - cel al colectivizării. Bazele politice ale acestui decret au fost
puse la plenara de tristă amintire a P.M.R. din 3-5 martie 1949. În urma adoptării
rezoluţiei acestei plenare începe lungul drum al socializării agriculturii noastre. Primele
gospodării agricole colective apar în anul 1949. Timp de 13 ani, până în 1962,
colectivizarea pe baza "liberului consimţământ" cuprinde aproape întreaga noastră
agricultură (tabel 2.9).
Al doilea fenomen care, alături de colectivizare, a adus mari prejudicii
proprietăţii funciare a fost etatizarea forţată. Primele gospodării agricole de stat au
apărut încă din 1945, ca efect al Legii 187/1945. La suprafaţa de 243 000 ha teren
agricol se adaugă într-o primă etapă încă o suprafaţă de 472 000 hectare, urmare a
Decretului 83/1949. La această suprafaţă se mai adaugă încă 250 000 hectare ca urmare
a H.C.M. 308 din anul 1953. Prin acest document se evită formula exproprierii,
găsindu-se formula "predării de bună voie" a terenurilor de către proprietari statului.

Colectivizarea agriculturii în România în perioada 1949 - 1962

Tabelul nr. 2.9
Numărul Suprafaţa agricolă Suprafaţa arabilă
Anii gospodăriilor Mii familii mii ha %* mii ha %*
colective
1949 56 4,0 14,3 - 10,1 -
1950 1.027 67,7 288,9 2,0 262,5 2,62
1955 2.152 184,2 605,8 6,2 792,8 7,92
1960 4.187 1420,1 4580,2 31,2 4099,6 40,0
1962 5.398 3294,8 9084,7 61,8 7677,5 76,8
Sursa: Ion Păun Otiman: Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II si III, 1994.
* Reprezintă ponderea suprafeţelor respective în totalul suprafeţei agricole si arabile a tării.

Lovitura de gratie o primeşte proprietatea privată asupra pământului în

agricultură în anul 1959, ca urmare a aplicării Decretului 115/1959.
Acest decret prevedea că terenurile care nu puteau fi muncite în regie proprie,
"vor trece în folosinţa" gospodăriilor agricole colective sau a altor organizaţii socialiste.
Prin acest decret se interzicea darea în parte sau în arendă a terenurilor agricole. Ca
urmare în folosinţa statului au intrat încă 300 000 hectare.
La suprafeţele preluate prin diferite modalităţi - preluarea proprietăţii care
aparţinea domeniilor coroanei, expropriere, cedarea unor proprietăţi, preluarea
folosinţei, se adaugă şi suprafeţe provenind de la gospodăriile agricole colective prin
transfer către gospodăriile agricole de stat, deci încă 995 mii hectare.
În perioada postbelică în cadrul economiei naţionale s-au format adânci
dezechilibre sectoriale, reflectate înainte de toate în rămânerea în urmă a agriculturii.
Agricultura a constituit la început sursa principală a acumulării necesară demarajului
industrializării. Dezvoltarea unei industrii caracterizată şi printr-o serie de deficienţe, ca
de exemplu nivelul scăzut al conversiei materiilor prime şi energiei indigene sau

90
importate, a necesitat accentuarea obţinerii surselor de acumulare din agricultură, fapt
care a adâncit dezechilibrul dintre agricultură si celelalte sectoare ale economiei
naţionale, dintre oraş şi sat si a contribuit la criza economică socială a sistemului
comunist din tara noastră.
Situaţia grea a agriculturii noastre în 1989 de care trebuie să se tină seama în
proiectarea unor transformări fundamentale în structura agrară, în baza tehnico-
materială, în organizarea exploataţiilor agricole, în mecanismul economico-financiar,
care să contribuie la aşezarea agriculturii pe baze moderne şi înscrierea ei în strategia
dezvoltării unei economii de piaţă subordonată obiectivelor sociale este reflectată de o
serie de fenomene, succint prezentate în cele ce urmează:
a) Potenţialul productiv al pământului a fost afectat de sistemul de agricultură
practicat. Cercetările pedologice si agrochimice arată înrăutăţirea capacităţii productive
a solului prin scăderea conţinutului în humus, eroziunea solului, care afectează circa 6
milioane de hectare, excesului de umiditate precum şi gradului ridicat de poluare.
Unele amenajări pentru irigaţii solicită consumuri specifice ridicate de apă şi
combustibili, de muncă socială, determinând o eficientă redusă a producţiei agricole.
Uriaşul efort material şi financiar, care a dezechilibrat pentru mulţi ani bugetul
României, nu s-a justificat datorită utilizării parţiale a suprafeţei echipate pentru irigat.
România nu a irigat niciodată o suprafaţa mai mare de 1- 1,2 milioane hectare, diferenţa
de 1,8-2 milioane hectare reprezintă investiţie executată şi neexploatată (C.Răuţă).
b) Dotarea cu tractoare, maşini şi instalaţii era insuficientă, la aceasta
adăugându-se şi faptul că un număr însemnat de tractoare şi maşini agricole din parcul
existent prezintă un grad ridicat, avansat de uzură fizică şi morală, realizând
performante tehnice relativ scăzute şi consumuri ridicate de carburanţi.
c) Unul din elementele primordiale ce concură direct la creşterea producţiei
agricole este folosirea de îngrăşăminte chimice în cantităţi din ce în ce mai mari. Anual,
cantitatea de îngrăşăminte chimice folosite în ţara noastră nu a depăşit însă un plafon de
1,0 - 1,2 milioane tone s.a. deşi necesarul de îngrăşăminte pentru agricultură era de
câteva ori mai mare şi chiar producţia de îngrăşăminte ca atare era de câteva ori mai
mare. Cauza o constituie exportul masiv de îngrăşăminte chimice pentru obţinerea de
devize convertibile, deşi dacă aceste îngrăşăminte se foloseau în ţară, efectele
economice pe ansamblu ar fi fost mult mai mari.
Consumul de îngrăşăminte chimice, exprimat în substanţă activă, a fost în 1989
de circa 120 kg s.a. la 1 hectar teren arabil, cu mult sub necesităţi.
În perioada respectivă consumul de îngrăşăminte din ţara noastră era de 2 ori
mai mic fată de Bulgaria, de 3 ori mai mic fată de Cehoslovacia, de 4 ori mai mic fată
de Japonia, Elveţia, Germania si de peste 6 ori mai mic fată de Olanda.
d) In ceea ce priveşte sectorul creşterii animalelor s-a manifestat un pronunţat
proces de deteriorare biologică la bovine si ovine mai ales, ca urmare a neasigurării
condiţiilor de furajare si îngrijire a acestora.
În privinţa sistemului de furajare s-a ajuns ca cerinţele biologice de creştere şi
dezvoltare a animalelor să fie incomplet satisfăcute. Dacă porcinele şi păsările s-au
dezvoltat destul de bine chiar în cadrul complexelor gigant de tip industrial până când s-
a redus aprovizionarea acestora cu concentrate în special furaje proteice, bovinele şi
ovinele au fost vitregite, furajarea lor fiind neraţională.
e) Îmbătrânirea si feminizarea forţei de muncă din agricultură a constituit un
fenomen negativ cu consecinţe de lungă durată. Astfel, din totalul membrilor
cooperatori peste 65% îl reprezentau femeile, 50% din numărul participanţilor la muncă
era în vârstă de peste 50 de ani şi numai 10% din totalul forţei de muncă îl reprezenta
forţa de muncă tânără, fată de 32% pe ansamblul economiei naţionale.

91
 Procesul de migrare a populaţiei din mediul rural a determinat mari diferenţieri
pe zone si între judeţe, atât în ceea ce priveşte ponderea populaţiei ocupate în
agricultură cât si numărul de persoane ce reveneau la 100 hectare teren arabil. În multe
cooperative agricole de producţie lucrările erau executate de către pensionari şi forţa de
muncă din afara unităţilor, fenomen determinat de dificultăţile întâmpinate în
menţinerea şi participarea la muncă a cooperatorilor, datorită nivelului redus al
veniturilor obţinute de aceştia pentru munca prestată fată de veniturile personalului
muncitor din agricultura de stat si din alte ramuri. In ultimii ani ai regimului comunist,
veniturile lunare ale cooperatorilor au fost de 5 ori mai mici decât ale unui lucrător din
întreprinderile agricole de stat.
Scăderea cointeresării cooperatorilor pentru participarea la muncă a fost
influenţată începând din anul 1982 (anul generalizării acordului global) şi de micşorarea
retribuţiei în natură.
Condiţiile de viată şi securitate socială ale ţărănimii cooperatiste au fost
inferioare faţă de cele ale altor categorii de oameni ai muncii. În ultimii ani, pensia
lunară a unui cooperator pensionar a fost de peste 7 ori mai mică fată de pensia unui
pensionar pe linia asigurărilor sociale de stat.
Diferenţieri între drepturile cooperatorilor si ale altor categorii de personal muncitor
au existat şi în ceea ce priveşte pensiile de urmaş, alocaţiile pentru copii, concediile
medicale, concediile de sarcină şi lehuzie etc.
f) Nivelul atins de agricultură este oglindit în rezultatele de producţie obţinute
în 1989, care se situează cu mult sub cele realizate de o serie de ţări europene. Astfel, la
grâu, România a realizat 3 364 kg / hectar, în timp ce în anul anterior Germania a
realizat 6 838 kg/ha, Cehoslovacia 5 283 kg/ha, Franţa 6 151 kg /ha iar Bulgaria 3 390
kg/ha. La porumb boabe, faţă de producţia medie la hectar de 2 473 kg obţinută în tara
noastră, în Italia s-a realizat 7 492 kg, în Germania 7 481 kg, în Franţa 7 230 kg, în
Ungaria 5 460 kg iar în Bulgaria 3 170 kg.
În zootehnie, producţia medie de lapte pe o vacă furajată a fost în 1989 în
unităţile agricole de stat de 2 801 litri, iar în unităţile cooperatiste, de 1 516 litri,
situându-se cu mult sub nivelul realizat în anul 1988 în unele ţări europene: 6 069 l în
Suedia, 6 932 l în Olanda, 4 871 l în Ungaria, 3 894 l în Cehoslovacia, 3 358 l în
Bulgaria.
Nivelul scăzut al producţiilor medii vegetale si animale, coroborat cu exportul de
produse agricole a constituit cauza fundamentală a neajunsurilor din domeniul
aprovizionării populaţiei cu produse agroalimentare.
Principalele elemente care au frânat în perioada comunistă dezvoltarea
agriculturii ca ramură a economiei naţionale şi a ţărănimii în special ca formaţiune
socială au fost următoarele:
a) Agricultura, ca de altfel si celelalte ramuri ale economiei naţionale, şi-a
desfăşurat activitatea în cadrul general al unui sistem excesiv de centralizat.
b) Preturile produselor agricole erau mult sub valoarea lor reală, nu asigurau un
nivel minim de profitabilitate, nu asigurau un nivel de viată acceptabil producătorilor
agricoli. Prin acest sistem, an de an se acumulau datorii ale producătorilor agricoli care
erau stinse cu “generozitate” şi care ascundeau de fapt însăşi conţinutul nedrept al
întregului sistem economic socialist.
c) Nu a existat o corelaţie între planul de producţie, elaborat şi transmis de stat si
mijloacele necesare realizării sarcinilor planificate, respectiv realizarea aberantelor
producţii medii la hectar sau pe animal, de cele mai multe ori nerealizabile tehnic şi
biologic.

92
 d) S-a creat un raport neechitabil, un dezechilibru, între producţia vegetală şi
producţia animală. Astfel, se prevedeau importante creşteri a efectivelor de animale şi a
producţiilor pe animal, în schimb suprafeţele ocupate de culturile furajere scădeau an
de an, ajungând în 1980 la cifra de 850 mii hectare, fată de 1 766 mii hectare în 1973.
Evident că numai cu 0,11 hectare culturi furajere cât reveneau în 1980 pe o unitate vită
mare nu se putea asigura creşterea efectivelor de animale si a producţiilor medii pe cap
de animal.
e) Valoarea nou creată de către producătorul agricol nu se regăsea contabil si
economic în cadrul agriculturii ca ramură si deci nu se redistribuia în cadrul său, între
producătorii agricoli, ci era transferată industriei alimentare sau în general sectorului
agroindustrial, de unde, prin intermediul aşa numitului impozit pe circulaţia mărfurilor,
intrau în vistieria statului.
Numai în perioada 1981-1985 din agricultură, prin sistemul de impozite pe
circulaţia mărfurilor, impozit pe salariu, C.A.S., pensii, cotă la tehnică nouă etc. s-au
trecut la bugetul statului aproape 100 miliarde lei anual, privând în felul acesta pe
producătorii agricoli de substanţiale venituri (Ex. Terra aurum, nr.216/1990).
f) Plusprodusul creat în agricultură a fost sistematic extras din această ramură
prin scumpirea mijloacelor de producţie necesare agriculturii: tractoare, maşini agricole,
îngrăşăminte chimice etc., nejustificate din punct de vedere economic, vândute astfel nu
la valoarea lor, ci la valori mult mai mari.
g) Statul îşi asigura producţia agricolă necesară prelucrării în unităţile
agroindustriale aflate în proprietatea sa prin intermediul contractelor obligatorii în care,
bineînţeles, statul stabilea atât cantitatea contractată si mai ales preţul de contractare .
h) O teorie cu largă circulaţie în epocă a fost aceea a polului integrator ca
instrument de polarizare, de centralizare a veniturilor create în agricultură, rolul de pol
integrator jucându-l cel ce prelucrează produsele agricole (de obicei fabricile din
industria alimentară). Această teorie a privat producătorul agricol de a participa la
redistribuirea veniturilor create în procesul prelucrării produselor agricole.

2.2.2. Evoluţia agriculturii în România (după 1989)

Revoluţia română din decembrie 1989 a marcat profund spaţiul rural românesc.
Într-o perioadă extrem de scurtă au avut loc modificări de esenţă în structura proprietăţii
funciare, au dispărut unităţile agricole socialiste, locul lor fiind luat de noile tipuri de
exploataţii (gospodării individuale, asociaţii de familie, societăţi agricole, societăţi
comerciale, regii autonome), schimbându-se radical organizarea economico-socială a
agriculturii, în vederea aşezării ei pe sistemul economiei de piaţă (ca de altfel întreaga
economie românească).
Debutul acestor schimbări, prefigurate încă din Declaraţia din 22 decembrie
1989, îl constituie Decretul lege 42/1990. Potrivit acestui decret, se acordau în folosinţă
0,5 ha fiecărui fost membru cooperator şi se desfiinţau cooperativele agricole de
producţie din zonele agricole nefavorabile.
În primăvara anului 1991 este promulgată Legea fondului funciar (Legea
18/1991) care are mai multe funcţii: una de restituire a proprietăţii funciare, una de
constituire a proprietăţii (având caracter de reformă agrară) şi una de dizolvare a
cooperativelor agricole de producţie. Această lege a adus schimbări de esenţă în regimul
funciar. Au fost înlocuite vechile structuri funciare de proprietate din economia
socialistă (proprietatea socialistă de stat şi cea cooperatistă) cu proprietatea privată.
Pentru trecerea economiei româneşti la economia de piaţă este în mod obiectiv
necesară privatizarea. Agricultura este prima ramură din economia naţională care

93
demarează acest proces, prin aplicarea Legii fondului funciar. Dreptul de proprietate
asupra pământului s-a stabilit prin reconstituirea acesteia pentru toţi membrii
cooperatori care au adus pământ în cooperativele agricole sau pentru moştenitorii
acestora. Limita maximă de teren pentru care se face reconstituirea a fost de 10 hectare
echivalent arabil pe o familie.
Aşa după cum s-a specificat, o a doua funcţie a Legii 18/1991 a fondului funciar
a fost aceea de reformă agrară, în sensul că s-a constituit dreptul de proprietate si pentru
cooperatorii care au lucrat în ultimii trei ani în cooperativă si care nu au adus pământ la
înfiinţarea cooperativei. Aceste categorii de persoane au primit 0,5 hectare echivalent
arabil.
O altă prevedere importantă a legii a fost aceea că terenurile proprietate de stat,
care aparţin domeniului public, rămân în administrarea acestuia. În felul acesta,
persoanele cărora pământul le-a fost trecut în proprietate de stat ca urmare a unor legi
speciale, devin acţionari la societăţile comerciale înfiinţate pe baza Legii nr.15/1991.
Bineînţeles că de aceste terenuri beneficiază si moştenitorii lor. Aceste categorii de
persoane, urmare a apariţiei Legii arendei (Legea nr. 16/1994), pot lua în locaţiune
suprafeţe de teren deţinute în cadrul acestor societăţi comerciale şi după expirarea
perioadei minime de arendare, îşi pot exploata terenul în mod liber, în calitate de
proprietar. În acest fel a luat naştere în agricultură un puternic sector privat care deţinea
în 1992: 69,8 % din terenul agricol, 79 % din terenul arabil, 51,8 % din păşuni şi fâneţe,
67,4 % din vii si livezi.
Aplicarea Legii fondului funciar (Legea 18/1991) este deosebit de complexă şi
din acest motiv materializarea ei pe teren s-a făcut destul de anevoios.
Aplicarea Legii fondului funciar prin reconstituirea si constituirea proprietăţii
asupra pământului a avut cum este si firesc, o serie de efecte pozitive dar si o serie de
efecte negative ca: fărâmiţarea proprietăţii (peste 4,7 milioane exploataţii agricole) si
parcelarea excesivă a terenului (numărul total al parcelelor rezultate se estimează la
circa 18-20 milioane).
În perioada postdecembristă au avut loc mutaţii spectaculoase în ceea ce priveşte
exploataţiile din agricultură. Au dispărut cu desăvârşire unităţile agricole socialiste (de
stat si cooperatiste) locul lor fiind luat de noile tipuri de exploataţii de tip asociativ sau
societar. In domeniul organizării noilor tipuri de exploataţii au fost adoptate o serie de
acte legislative care reglementează noile orientări:
- Legea 15/1990, Legea privind reorganizarea unităţilor economice de stat;
- Legea 31/1990, Legea societăţilor comerciale ca regii autonome si societăţi
comerciale;
- Legea 36/1991, Legea societăţilor agricole si a altor forme de asociere în
agricultură.
Pe baza acestor legi în mediul rural au apărut diferite forme de organizare
economico-socială. Cele din agricultura privată sunt prezentate în tabelul nr. 2.10.
Potrivit datelor din tabelul nr. 2.10 în cadrul asociaţiilor simple suprafaţa medie
a unei exploataţii este de 124,9 hectare (la cele organizate împreună cu Agromec-urile
revin 148,7 hectare/asociaţie) iar în medie pe o familie revine 2,48 ha (la cele cu
Agromec-urile 2,24ha). Pentru societăţile agricole, suprafaţa medie pe societate este de
447,9 ha iar pe o familie 2,43 ha.
Prin reorganizarea întreprinderilor agricole de stat, a staţiunilor de mecanizare a
agriculturii si a altor unităţi agricole de stat au apărut societăţile comerciale agricole cu
capital total sau parţial de stat, în baza Legii 15 si a Legii 31/1991.
Stadiul organizării exploataţiilor agricole
la data de 31.01.1994.

94
 Tabelul nr. 2.10
Nr. Tipul de exploataţie Nr. total Suprafaţa Nr. total de Exploataţii
crt. agricolă familii (sau în curs de
(ha) asociaţii) organizare
1. Asociaţii simple 15829 1.977.092 797.847 333
(familiale) din care:
împreună cu Agromec- (4231) (629227) (281.4310 (17)
urile
2. Societăţi agricole 4089 1.831.559 752.876 110
(conform art. 5 din Legea
36/1991)
3. Societăţi comerciale 382 107.913 39.252 4
(conform art. 3 din Legea
36/1991)
Total forme organizate de 20.300 3.916.564 1.589.975 447
exploataţii
Sursa: Ministerul Agriculturii si Alimentaţiei
Astfel, în anul 1992 existau deja organizate un număr de 1664 societăţi de
capital cu scop lucrativ după cum urmează: 775 societăţi de producţie agricolă, 573
societăţi prestatoare de servicii, 109 societăţi în domeniul îmbunătăţirilor funciare, 64
societăţi de producere a furajelor combinate, 43 societăţi în domeniul aprovizionării, 100
societăţi de comercializare a legumelor si fructelor. Societăţile comerciale agricole cu
capital preponderent de stat au ajuns să deţină cca. 17% din suprafaţa agricolă a tării, 25%
din efectivele de animale si ceea ce este şi mai important este că în aceste unităţi se obţinea
37% din producţia agricolă a ţării.
Ca o completare firească a Legii Fondului Funciar, care a avut drept urmare
reconstituirea şi constituirea cu 50-55% din suprafaţa agricolă a populaţiei de vârsta a
treia si a populaţiei ce nu lucrează în agricultură a fost promulgată Legea 16/1994,
Legea arendei.
Noul proprietar de teren este de regulă în vârstă, lipsit de mijloace financiare şi
materiale necesare procesului de producţie şi pauperizat după lunga perioadă comunistă.
Prin apariţia Legii 16/1994 se oferă posibilitatea ca proprietarul funciar să se bucure de
roadele rentei funciare (prin intermediul arendei) şi apare premisa pentru creşterea
producţiei anuale (arendaşul de regulă este o persoană activă, întreprinzătoare, are
posibilităţi financiare si materiale, fiind direct interesat în creşterea producţiei agricole,
singura lui posibilitate de a câştiga).
Mutaţiile cantitative şi calitative ale structurilor agrare nu au fost urmate cum ar
fi fost firesc de obţinerea unor rezultate în activitatea de producţie pe măsura acestor
schimbări. Din acest punct de vedere agricultura se află încă în criză, nereuşind să
asigure în totalitate cantităţile de produse agricole pentru consumul populaţiei. Aceasta a
făcut necesară recurgerea la cea mai simplă metodă - importul - dar extrem de
costisitoare. Pentru a ilustra acest lucru, sunt prezentate comparativ rezultatele de
producţie obţinute în ultimul an al perioadei comuniste, 1989 şi anul 1992, recurgând la
doi indicatori cu mare putere sugestivă: producţia medie la hectar, respectiv pe animal şi
consumul de produse agroalimentare pe cap de locuitor (tabelul nr. 2. 11)
Cifrele prezentate demonstrează criza profundă agriculturii româneşti,
traumatizată de schimbările bruşte care au intervenit. Sunt aşteptate o serie întreagă de
legi ca: Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare, Legea camerelor agricole, Legea
creditului agricol ş.a. pentru aşezarea întregii activităţi din agricultură pe baze legale.
Situaţia comparativă a unor indicatori sintetici

95
 ce reflectă starea agriculturii
Tabelul nr. 2.11
Nr. 1989 1992 Abaterea faţă de 1989
crt. Indicatori  %
1. Producţia medie la hectar (kg)
a. Grâu şi secară:
- total agricultură 3364 2188 -1176 -34
b. Orz şi orzoaică 4475 2670 -1805 -40
c. Porumb
- total agricultură 2472 2046 -426 -17
d. Floarea soarelui 1512 1257 -255 -16,8
e. Soia 593 762 +169 +28,5
Sfeclă de zahăr 25465 16098 -10367 -39,2
2. Producţia medie pe animal
a. Lapte de vacă (litri)
- total agricultură 1892 2305 +413 +21,8
b. Lână (kg)
- total agricultură 2,43 2,51 +0,08 +3,2
c. Ouă (buc.)
- total agricultură 140 139 -1 -0,7
3. Prod.agricolă pe locuitor
a. Grâu 342,8 141,9 -200,9 -58,6
b. Porumb 292,1 300,2 +8,1 +2,7
c. Fl. Soarelui 28,3 34,0 +5,7 +20,1
d. Legume 161,0 115,7 -45,3 -28,1
e. Fructe 68,3 51,3 -17,6 -25,5
f. Carne 82,5 83,3 +0,8 +0,9
g. Lapte 195,5 1975,5 +2,0 +1,0
Sursa: Anuarul statistic al României, 1994

Modernizarea agriculturii si aducerea ei la un grad înalt de competitivitate a fost

un deziderat declarat încă din perioada interbelică, economiştii agrari din perioada
respectivă dorind cu ardoare reocuparea locurilor fruntaşe din perioada antebelică în
ceea ce priveşte suprafaţa cultivată si producţiile obţinute, care îi aduseseră României
faima reală de "grânarul Europei". Aruncând un cap de pod în timp peste perioada
comunistă, ne dorim continuatorii politicilor agrare interbelice de deschidere către
comunitatea internaţională în condiţii de competitivitate si nu de dependentă alimentară,
conştienţi fiind de dificultăţile ce par adeseori insurmontabile ce trebuie depăşite pentru
aducerea agriculturii noastre la nivelul agriculturii din Vestul Europei.
Aprecierea situaţiei actuale a agriculturii dă posibilitatea să se poată discerne
deciziile reale, tactice si strategice care să asigure posibilitatea ca agricultura să-si
îndeplinească funcţiile de bază, orientând dezvoltarea agriculturii româneşti în aşa fel
încât să corespundă şi cerinţelor determinate de posibila şi dorita intrare a ţării noastre
în Uniunea Europeană.
Urmare a transformărilor care au avut loc în ultimii ani, agricultura românească
a suferit impactul unor modificări cantitative si calitative, în domeniile: legislativ,
juridic, economic si social cu efecte nefavorabile pe termen scurt.
In acest sens, în procesul de restructurare a agriculturii, de trecere a acestei
ramuri la economia de piaţă s-au manifestat o serie de deficiente:
- fărâmiţarea excesivă a proprietăţii funciare şi parcelarea ei excesivă;

96
 - statutul eterogen al noilor proprietăţi, foarte mulţi având statutul de orăşeni; în
acelaşi timp peste 50% din noii proprietari sunt ţărani de vârstă înaintată;
- apariţia unor exploataţii încă instabile sub aspect economico-organizatoric;
- menţinerea separării proprietăţii asupra pământului şi exploatării acestuia de
mijloacele de exploatare; lipsa aproape totală a uneltelor de muncă, a animalelor de
tracţiune, a mijloacelor financiare, mai ales în exploataţiile agricole cu caracter familial;
- distrugerea aproape în totalitate a sectoarelor zootehnice din fostele
cooperative agricole de producţie, paralel cu reducerea substanţială a efectivelor de
animale şi în special a taurinelor; nefolosirea unor construcţii zootehnice, total sau
parţial;
- imposibilitatea noilor proprietari de a-şi procura seminţele necesare din
categoriile biologice superioare, îngrăşăminte chimice, pesticide, ca urmare
decapitalizării exploataţiilor agricole, a liberalizării şi creşterii substanţiale preturilor din
amonte de agricultură.
Toată această stare de lucruri a avut ca efect imediat imposibilitatea aplicării de
tehnologii corespunzătoare si chiar revenirea la unele procedee rudimentare de
practicare a agriculturii. Dar efectul resimţit de întreaga populaţie a fost obţinerea de
producţii reduse la hectar, respectiv pe animal si în final scăderea pe ansamblu a
capacităţii de producţie a agriculturii.
Situaţia actuală din agricultură trebuie interpretată şi prin prisma deficientelor
înregistrate în aplicarea Legii fondului funciar (Legea 18/1991) în special precum şi a
celorlalte legi.
Fenomene de degradare nu s-au manifestat numai în fostul sector cooperatist ci
şi în sectorul de stat. Proprietatea statului în agricultură, reorganizată pe principiile
societăţilor comerciale, deşi a beneficiat de o înzestrare tehnico-economică superioară
noilor forme asociative sau societare de exploataţii din sectorul privat nu a reuşit prin
producţiile obţinute să contribuie semnificativ la satisfacerea necesarului de produse
agroalimentare. Lipsa cointeresării lucrătorilor din acest sector, dar mai ales sistemul de
creditare şi finanţare şi-a manifestat influenţa negativă asupra activităţii unităţilor
respective.
Principalul obiectiv pe termen scurt al restructurării agriculturii româneşti rezidă
în creşterea rapidă a producţiei agricole în vederea satisfacerii cerinţelor de consum ale
populaţiei si scăderea importurilor de produse agricole. Pentru realizarea lui este
necesară recurgerea la o serie de măsuri tactice:
- acordarea de credite pe termen scurt cu dobândă redusă pentru producţie
tuturor categoriilor de exploataţii agricole si rambursarea acestora prin produse;
- acordarea de facilităţi (mergând până la gratuitate) în aprovizionarea cu
îngrăşăminte, insectofungicide, erbicide, carburanţi, apă pentru irigat la preţuri
subvenţionate de stat, în vederea creării premiselor aplicării de tehnologii avansate care
să ducă la sporirea rapidă a producţiilor agricole;
- asigurarea posibilităţii de valorificare a produselor agricole la preturi
remuneratorii, care să garanteze obţinerea de venituri stabile de către producătorii
agricoli si mai ales obţinerea de profit, stimulând astfel producătorii agricoli să vândă
statului produsele agricole;
- repunerea în funcţiune a sistemelor de irigaţii si în acelaşi timp subvenţionarea
cheltuielilor legate de aducţiunea apei până la hidrant.
Obiectivul principal, pe termen lung, îl constituie dezvoltarea agriculturii ca un
sistem unitar, capabil să valorifice la maximum resursele materiale şi umane în vederea
realizării eficiente a principalelor sale funcţii precum şi în vederea practicării unui

97
sistem de agricultură modern, performant, înscris pe coordonatele dezvoltării europene
în general. In acest sens se conturează ca direcţii de acţiune:
a) Întărirea proprietăţii private în agricultură, coroborată cu exploataţia privat-
familială, pentru înscrierea acestei ramuri într-o economie bazată pe principiile
economiei de piaţă prin finalizarea aplicării Legii fondului funciar, aplicarea Legii
arendei, a Legii privatizării si elaborarea unui cadru legislativ corespunzător reprezentat
în final de: legea cadastrului funciar, legea liberei circulaţii a terenului, legea camerelor
agricole, legea creditului agricol, legea cooperaţiei în agricultură etc.
b) Stimularea creării de exploataţii agricole viabile, de dimensiuni teritoriale
corespunzătoare care să permită utilizarea eficientă a mijloacelor tehnice si aplicarea
tehnologiilor moderne, pe baza prevederii legilor care asigură cadrul juridic şi
instituţional al noilor structuri agrare din mediul rural.
c) Diversificarea cooperării tuturor formelor şi tipurilor de exploataţii agricole
private cu societăţile comerciale situate în amonte si aval de agricultură, pentru a se crea
şanse pentru aşezarea noilor structuri agrare pe căile economiei de piaţă.
d) Asigurarea unor credite de lungă durată cu dobândă redusă pentru investiţii
privind dezvoltarea bazei tehnico-materiale şi a şeptelului de animale de înaltă
productivitate.
e) Orientarea cercetărilor ştiinţifice agricole fundamentale si în special aplicative
către rezolvarea problemelor stringente ale agriculturii româneşti.
f) Orientarea învăţământului agronomic spre pregătirea unor specialişti cu studii
superioare capabili să cuprindă si să rezolve ansamblul problemelor atât tehnice cât şi
economice pe care le ridică trecerea la noile structuri agrare, amplificate de noile
dimensiuni ecologice ale dezvoltării durabile, concept ce pătrunde tot mai mult şi în
sfera agriculturii.

2.3. Tranziţia la economia de piaţă în agricultura României în perioada

postdecembristă

2.3.1. Impactul tranziţiei asupra economiei româneşti;

aspecte conceptuale ale procesului de privatizare

După evenimentele din decembrie 1989 economia românească a fost marcată de

un fenomen imediat: tranziţia. Aceasta înseamnă în termeni mai simpli schimbarea
sistemului - a sistemului economic socialist cu sistemul economiei de piaţă,
descentralizat, având ca baze fundamentale democraţia caracterizată prin pluripartitism,
statul de drept, proprietatea privată şi acţiunea forţelor pieţei. Asemenea schimbări
profunde îşi pun amprenta asupra vieţii economice de ansamblu, comportamentului
oamenilor, existenţei şi modalităţilor de acţiune umane.
Pentru a înţelege mai bine contextul macroeconomic român de la sfârşitul
deceniului nouă prezentăm în sinteză caracteristicile esenţiale ale mecanismului de
funcţionare al vieţii economice şi sociale până în decembrie 1989:
- Monopolul proprietăţii socialiste (de stat şi cooperatiste): 100% în industrie,
90% în agricultură, 100% în comerţul exterior, mai mult de 90% în comerţul interior cu
amănuntul, 100% din comerţul interior cu ridicata etc.;
- Statul era principalul animator al activităţii economice: deciziile în privinţa
preţurilor, producţiei şi distribuţiei, forţei de muncă, salariilor şi pensiilor erau
controlate de către autorităţi, plecând de la Planul unic de dezvoltare socio-economică,
cu orientări politizate la nivel absolut. În aceste condiţii activitatea agenţilor economici

98
era dirijată prin intermediul indicatorilor şi normelor obligatorii, autonomia managerială
era pusă în practică numai pentru aspecte de detaliu;
- Piaţa era văzută ca o instituţie docilă şi aservită, rolul său reducându-se numai
la modalitatea efectivă a tranzacţiilor între întreprinderi şi între acestea şi populaţie,
preţurile fiind stabilite de către stat;
- Pârghiile economico-financiare (preţ, dobândă, credit, impozite, taxe) erau
dirijate, controlate şi orientate de o manieră centralizată, fără a se ţine cont de raportul
cerere-ofertă şi de conjunctura economică;
- Concurenţa era interzisă în cadrul pieţelor interne;
- Majoritatea resurselor economice, în special cele pentru investiţii erau
repartizate de o manieră centralizată, de asemenea resursele pentru modernizare şi
retehnologizare. În economia reală erau admise societăţi economice profitabile dar şi
societăţi economice nerentabile.
În timpul perioadei 1950-1989, o puternică creştere economică de tip extensiv a
permis cu mari eforturi din partea poporului român crearea unui potenţial economic
notabil (vezi tabelul 2.12).
Principalii indicatori macroeconomici din perioada 1950-1989
(în preţuri constante)
Tabelul 2.12
Nr. Indicatorii UM 1950 1970 1980 1990
crt.
1. PIB Mld.lei 66,8 519,4 1259,0 1931,4
% 100 629 1500 1900
2. Venitul naţional Mld.lei 34,2 217,9 513,6 632,6
% 100 599 1500 1600
3. Investiţii Mld.lei 6,4 80 210 236
% 100 1200 3300 3700
4. Capital fix Mld.lei 210,1 766,2 1770 3526,1
% 100 340 834 1600
5. Forţă de muncă Mii pers. 8377 9875 10.350 10.945
ocupată
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1990

Procesul de tranziţie spre economia de piaţă a început în România în condiţii

mult mai dificile decât în alte ţări europene foste comuniste: o puternică centralizare în
deciziile economice, un enorm decalaj tehnologic faţă de nivelul mondial, o structură
energointensivă a întregii economii – şi în special cea a industriei grele care era cel mai
mare sector al industriei române cuprinzând un mare număr de întreprinderi integrate
vertical şi distribuite geografic pe tot teritoriul ţării răspunzând foarte puţin criteriilor de
eficienţă economică; o tendinţă de declin a producţiei industriale şi agricole în a doua
jumătate a anilor ’80, o scădere brutală a nivelului de viaţă al populaţiei în aceeaşi
perioadă caracteriza economia României. Dar putem reţine câteva aspecte pozitive:
absenţa datoriei externe şi rezervele în valută convertibilă în jur de 2 milioane USD, o
puternică dezvoltare a comerţului exterior din punct de vedere geografic: aproximativ
40 % spre ţările din fostul bloc socialist; 35% spre ţările dezvoltate (din care cca.
20% în ţările din U.E.) şi 25% spre ţările în curs de dezvoltare; o bună formare
profesională a forţei de muncă (10 ani învăţământ obligatoriu pentru toţi tinerii). Totuşi,
comparând nivelul economic de dezvoltare al ţării în 1989 cu câteva dintre ţări foste
socialiste (de exemplu Cehoslovacia) şi cu unele dintre cele mai dezvoltate ţări din
lume, ne dăm uşor seama cât de departe eram în urma acestor ţări (vezi tabelul 2.13.).

99
 Nivelul de dezvoltare economic al României în 1989
în comparaţie cu alte ţări
Tabelul 2.13
Nr. Indicatorul UM România Cehos- Franţa Germania SUA
crt. lovacia
1. PIB/locuitor $ 2210 396013.116 14.653 17.338
2. Producţia de Kw 3276 5597 6541 6907 11.409
energie
electrică/locuitor
3. Producţia medie q 33,6 52,6 61,5 68,4 -
grâu/ha
4. Consumul Nr. 2949 3979 3337 3475 3338
(calorii/loc.)
5. Durata medie de ani 69,4 71,7 77 75 75
viaţă
Sursa: Economia României, secolul XX, Editura Academiei, 1995

Reforma economică a început în 1990 având ca obiectiv strategic edificarea unei

economii sociale de piaţă, demarând simultan în trei direcţii: “demontarea” sistemului
economic de comandă, introducerea mecanismelor de piaţă şi realizarea stabilităţii
macroeconomice, restructurarea întregii economii.
Demolarea sistemului economic de comandă a avut următoarele direcţii
principale: reorganizarea unităţilor economice de stat sub forma societăţilor comerciale
şi a regiilor autonome bazate pe proprietatea de stat, cu o mare independenţă în luarea
deciziilor; abandonarea imediată a planificării centralizate şi a balanţelor materialelor
pentru alocarea dirijată a resurselor; abandonarea monopolului statului în comerţul
exterior; crearea unui cadru juridic pentru iniţierea şi dezvoltarea sectorului privat în
economie; liberalizarea pieţelor şi a preţurilor, a sistemului de salarizare,
convertibilitatea internă limitată a monedei.
Pentru introducerea mecanismelor de piaţă a fost nevoie de introducerea unui
sistem bancar nou cu două niveluri (o bancă centrală publică şi bănci comerciale),
sistem bazat pe proprietatea privată: liberalizarea preţurilor (menţinând preţurile numai
pentru şapte produse – energie electrică, pâine, transport public, ulei alimentar, zahăr,
lapte şi carne).
Restructurarea întregii economii a pornit de la reforma proprietăţii prin
privatizare, de la restructurarea tehnologiei, rezultând o profundă transformare a
structurii cererii şi a ofertei agregate. Principalele rezultate pe perioada 1990-1994 sunt
prezentate în tabelul 2.14, cu ajutorul celor mai uzuali indicatori economici. Aşa cum
rezultă din tabel, rezultatele reformei erau în câmpul realităţii economice foarte departe
de ceea ce s-a aşteptat. Economia reală a înregistrat scăderi semnificative, având loc o
deteriorare rapidă a comerţului exterior, a salariului real, a ratei şomajului, o situaţie de
hiperinflaţie. În ceea ce priveşte evoluţia negativă a vieţii economice, factorii oficiali,
organismele de stat şi principalele instituţii publice, mediile universitare au opinii
extrem de diferite.

Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici în economia românească

în perioada 1989-1994
Tabelul 2.14

100
Nr. Indicatori 1989 1990 1991 1992 1993 1994
crt.
1. PIB 100 94,4 82,2 75,4 76,1 79,1
2. Producţia - 100 77,9 60,3 61,0 63,1
industrială
3. Productivitatea - 100 70,7 60,7 62,9 71,3
muncii
industriale
4. Producţia 18.319 17.173 19.306 12.228 15.493 19.183
agricolă – mii
tone
5. Soldul balanţei 2409 -3927 -1106 -1921 -1128 -411
comerciale
mil.USD
6. Preţul cu - 100 270,2 838,8 2987 7031,9
amănuntul
7. Numărul - - 357.000 929.000 1.164.70 1.223.9
şomerilor 5 25
8. Rata şomajului - - 7,0 8,4 10,4 10,9
-%
9. Datoria - - - 2354 3334 3560
publică externă
mil. USD
10. Formarea brută 100 64,5 44,1 48,3 53 63,6
de capital
11. Consumul 100 508 90,3 85,3 87 88,6
final al
populaţiei
12. Masa monetară - 232,3 317,8 833,1 1450,3 2807,8
mld. lei
13. Cursul de - 35 189 460 1276 1967
schimb – lei/$
Sursa: Anuarul Statistic al României, 1998
Banca Naţională a României, Buletin trimestrial nr. 2/1995

Această diversitate de opinii este explicabilă ţinând cont de complexitatea

fenomenelor care sunt în curs de derulare. Putem totuşi semnala câteva concluzii
preliminare:
 Toate opiniile privind reforma – practic fără excepţie – au subestimat complicaţiile
şi durata tranziţiei. Avertismentele n-au lipsit, dar nu s-a putut anticipa dimensiunea
reală a schimbărilor, amploarea tensiunilor;
 Reforma economică a relevat că utilizarea agregatelor macroeconomice (monedă,
credit, fiscalitate etc.) cărora li s-a acordat prioritate în timpul primei faze a reformei
nu este suficientă pentru surmontarea dezechilibrelor, a crizelor şi pentru
ameliorarea parametrilor de eficacitate economică.
 În perioada de tranziţie a apărut o economie mixtă sui generis: coexistenţa
mecanismelor dirijate şi concurenţiale; aceleaşi persoane şi grupuri de interese au
poziţii cheie în sectorul public şi privat; dezvoltarea proprietăţii private a fost
realizată prin decapitalizarea societăţilor comerciale; coexistenţa viciilor şi

101
 defectelor societăţii, trecute cu cele ale societăţii viitoare, într-un mod agresiv:
corupţie, afaceri ilicite, incompetenţă etc.
 Derularea reformei în România a scos în evidenţă că ea nu a cristalizat încă
suficient noul rol economic al statului. Simpla dezetatizare a vieţii economice (care
în primii doi ani a fost sinonimă cu renunţarea la mecanismele economiei dirijiste)
nu a rezolvat de la sine şi imediat problemele tranziţiei.
În România se consideră ca un adevăr incontestabil ideea că privatizarea –
componentă principală a reformei proprietăţii – este elementul cel mai important al
tranziţiei, înlocuind vechiul sistem economic cu cel al economiei de piaţă.
Având ca bază legile adoptate – privatizarea a fost concepută ca un proces legal
de trecere a capitalului social de care dispuneau întreprinderile care aparţineau
proprietăţii publice în proprietate privată. Transferul a fost preconizat a se face gratuit,
pentru o valoare de 30% (prin mecanismele certificatului de proprietate sau al
cupoanelor) şi restul de 70% prin forme specifice de vânzare / cumpărare, acest proces
cuprinzând peste 4000 de întreprinderi.
În ceea ce priveşte privatizarea au avut loc şi au încă loc ample dezbateri,
exprimându-se numeroase opinii şi având loc ample discuţii. S-au ridicat numeroase
întrebări (unele fără răspuns altele cu răspunsuri aproximative), constituindu-se în
adevărate dileme, dar au apărut şi false dileme. Falsele dileme au fost generate de o rea
percepţie sau interpretare eronată a fenomenelor reale, a dificultăţilor, obstacolelor, a
încrederii.
Procesul de privatizare pretinde schimbări esenţiale pe plan economic, social
politic, modificări în comportamentul populaţiei şi al agenţilor economici. Este foarte
important să cunoaştem aceste schimbări, pentru că nu acţiuni adecvate trebuie în
stimularea, factori, fenomenele şi consecinţele favorabile şi să minimizăm sau să
inhibăm pe cele negative.
Proces obiectiv şi necesar, privatizarea a fost abordată de o manieră triumfalistă
şi unilaterală. Fără să intrăm în detaliu este necesar ca acest fenomen să fie judecat
pornind de la efectele pozitive reale deoarece privatizarea cuprinde de asemenea şi
riscuri, renunţări, costuri sociale etc.
Apariţia falselor probleme au făcut ca acţiunile celor implicaţi în dirijarea
acestor aspecte să fie ameninţate de pierderea resurselor de timp şi energie, fără ca
problemele să fie rezolvate. Falsele probleme au creat la rândul lor “ţinte false”, dar este
dificil de a demonstra şi mai ales de a le accepta ca false.
Prezenţa dilemelor sau a falselor dileme care au apărut în ceea ce priveşte
privatizarea împiedică sau fac dificilă derularea fenomenului real creând dificultăţi,
generând fie neîncredere, fie speranţe utopice.
1. Una dintre falsele dileme care au apărut este cea referitoare la succesiunea
temporală între cele două faze: restructurare şi privatizare. În final se pune problema
dacă restructurarea trebuie să preceadă sau să succeadă privatizarea. Numeroase opinii
au fost exprimate fie contra fie pro. În ceea ce ne priveşte, considerăm că privatizarea,
restructurarea unei firme sunt procese total diferite şi deci nu trebuie corelate. Mai mult,
sunt numeroase situaţii când firmele de stat au beneficiat de programe costisitoare de
restructurare fără ca performanţele economice să se amelioreze; pe de altă parte firmele
care au devenit private după 1992 nu au făcut nici o restructurare şi funcţionează în
coordonatele anterioare devenind private numai posesia, dispoziţia şi uzufructul.
2. Alegerea metodei de evaluare pentru a putea preveni subevaluarea ca şi
supraevaluarea obiectului supus privatizării a constituit de asemenea o altă dilemă. Nu
există o metodă infailibilă de evaluare, cu rezultate certe. Evaluarea poate da numai
puncte de reper în ceea ce priveşte evaluarea capitalului social al firmei respective la un

102
moment dat. Această dimensiune poate să fie total diferită de percepţia înrădăcinată în
rândul opiniei publice, în rândul autorităţilor sau al patronilor.
3. În legătura strânsă cu dezbaterile de care am amintit au fost organizate şi
dezbateri în privinţa metodelor de privatizare. Fără a intra în detaliu asupra diferitelor
percepţii referitoare la diferite metode de privatizare, apreciem că dezbaterile respective
nu au făcut decât să se piardă timp şi resurse, deoarece se poate afirma fără îndoială că
nu există o metodă universală perfectă de privatizare. În funcţie de condiţiile date, de
natura obiectului care va fi privatizat, de situaţia pieţei, de mediul cultural, de cadrul
legislativ existent trebuie aleasă acea metodă care permite o mai bună eficienţă
economică, ecologică, socială.
Se estimează că insuficienţa economiilor şi a capitalului privat reprezintă cea
mai mare dificultate în procesul de privatizare. Valoarea capitalului social supus
privatizării prin vânzare depăşeşte cu mult (între 2 şi 10 ori) volumul economiilor
interne ale agenţilor economici.
Poate fi aceasta una din justificările pentru care factorii de putere au acceptat un
anumit vid legislativ sau nu au aplicat legea. Ceea ce am afirmat mai înainte poate fi
într-adevăr să fie o falsă dilemă pentru că se ignoră potenţialul de investiţie al
capitalului străin, dacă privatizarea din România devine atractivă pentru el.

2.3.2. Specificul tranziţiei în agricultura României

Criza agriculturii româneşti s-a datorat eşecului agriculturii colectiviste,

determinat la rându-i, de politica antieconomică şi mai ales antiţărănească a fostului
regim totalitar. Această politică s-a concretizat în volumul redus al investiţiilor, în
practicarea unor preţuri derizorii la achiziţiile şi contractările de produse vegetale şi
animaliere, în centralismul excesiv al planurilor de culturi, în ratele înalte de exploatare
directă şi indirectă a ţărănimii. Efectele directe ale acestei politici de pauperizare a
întregii ramuri agricole dar mai ales a ţărănimii s-au regăsit în dezechilibre financiare şi
social-umane profunde. Echilibrarea agriculturii, revigorarea întregului sistem
agroalimentar presupunea măsuri radicale, de fond.
Tranziţia la economia de piaţă era necesară în perioada postdecembristă, însă
presupunea o autentică reformă economică, o legislaţie eficientă capabilă în
modernizarea agriculturii, şi la modul general să revitalizeze spaţiul rural al neamului
nostru. Agricultura este prima ramură a economiei naţionale care a beneficiat de o serie
de legi care au constituit începutul reformei în economia naţională (amintim aici Legea
fondului funciar 18/1991).
Evoluţia agriculturii româneşti postdecembriste se aseamănă cu cea a celorlalte
ţări din centrul şi estul Europei (foste comuniste). Imediat după căderea regimurilor
comuniste a fost abandonată în aceste ţări planificarea centralizată; a fost eliminat
controlul oficial al preţurilor, acestea devenind gradual libere; cea mai mare parte a
firmelor de stat a intrat într-un proces firesc de privatizare. În sectorul agricol fostele
cooperative agricole de producţie şi multe din fermele de stat s-au transformat. În toate
aceste ţări pământul a fost redat foştilor proprietari.
În mod firesc, în evoluţia de la societatea comunistă la cea capitalistă au apărut
extrem de multe probleme. Unele sunt legate de politica macroeconomică, altele de
liberalizarea preţurilor, de apariţia inflaţiei şi chiar a hiperinflaţiei, de apariţia a unor noi
inegalităţi sociale, a şomajului, ceea ce a determinat ca viitorul să plutească în plină
incertitudine. În rezolvarea acestor probleme ţările cu economie în tranziţie nu au fost
lipsite de sfaturi relative la politicile lor agricole. Astfel – Banca Mondială a elaborat

103
rapoarte substanţiale asupra ţărilor respective; Organizaţia Economică pentru Cooperare
şi Dezvoltare a început să includă ţările Europei Centrale în analizele sale de politici
agrare. Prin programul PHARE al Uniunii Europene pentru Europa Centrală şi de Est se
oferă asistenţă tehnică, şi în multe cazuri au fost înfiinţat unităţi de consultanţă pentru
politicile agrare.
Tratarea tuturor agriculturilor din ţările foste comuniste la nivel global, fără
discernerea specificului fiecărei ţări în parte, a micşorat gradul de penetrabilitate al
acestor costisitoare programe, care s-au văzut astfel de cele mai multe ori fără finalitate
concretă.
România în tranziţia spre economia de piaţă are, datorită agriculturii o poziţie
aparte, poziţie care se datorează atât ponderii relativ importante a agriculturii în cadrul
economiei naţionale cât mai ales specificităţii agriculturii româneşti.
1. În existenţa noastră ca neam, ca popor pe aceeaşi vatră din timpuri
imemoriale, agricultura a constituit un liant. Vocaţia pastorală a neamului nostru a creat
legături indisolubile între individ , pământ şi ţară, adeseori aceste noţiuni confundându-
se. Atunci când ţăranul român se ridica la luptă el îşi apăra deopotrivă pământul şi ţara,
ambele confundându-se cu noţiunea de glie strămoşească. De aici a rezultat o puternică
cimentare a legăturilor dintre ţăranul român şi pământul pe care acesta îl posedă.
Din această viziune mai mult sau mai puţin literară dar atât de adevărată rezultă
o primă caracteristică a tranziţiei agriculturii româneşti şi anume cea legată de regimul
funciar (cel al proprietăţii funciare). Agricultorul român este proprietar al pământului pe
care-l munceşte. Legea 18/1991, Legea fondului funciar, stipulând dreptul de constituire
şi reconstituire a proprietăţii asupra pământului, indiscutabil rămâne o lege
fundamentală a privatizării, dar din păcate incompletă şi confuză.
Afirmarea privatizării în agricultură determină tranziţia de la comportamentul
colectivist, lipsit de interes, la comportamentul de proprietar, dinamic, cu interese
majore în valorificarea superioară a mijloacelor de producţie şi de muncă, în
revitalizarea ireversibilă a gospodăriei agricole ţărăneşti.
Din această specificitatea a tranziţiei agriculturii româneşti decurge prioritatea
absolută a desăvârşirii actului de transmitere integrală către ţăranul român a tuturor
terenurilor care i-au aparţinut. În tabelul 2.15, este prezentat stadiul aplicării Legii
fondului funciar la data de 30 iunie 1999.
2. Privatizarea în agricultură restructurează dimensiunea economică şi socială a
gospodăriei ţărăneşti, revitalizează satul românesc, repune în drepturile fireşti spaţiul
agrar al neamului nostru.
3. Agricultura este singura ramură pentru care avem resurse funciare şi o bogată
tradiţie, ramură care se poate redresa într-un timp scurt, putând aduce printr-o strategie
adecvată echilibrul şi prosperitatea la nivelul întregii societăţi.
4. Considerăm că intervenţia statului pentru modernizarea agriculturii, a
fermelor ţărăneşti, subvenţionând de la buget costul acestei modernizări este în acelaşi
timp o cerinţă economică obiectivă şi prioritară dar şi un drept imprescriptibil. De unde
decurge acest drept ? Este o tendinţă acum în România să se despăgubească o serie de
nedreptăţiţi (considerând că pe bună dreptate) din timpul comunismului. De ce nu s-ar
acorda retroactiv un coeficient din valoarea rentei funciare absolute aferente terenului
colectivizat forţat, rentă neplătită, dar utilizată de statul comunist pentru acumulare şi
investiţie ?
Stadiul aplicării Legii fondului funciar
la data de 30 iunie 1999
Tabelul 2.15
Specificare UM Valori

104
Suprafaţa totală ce trebuie pusă în posesie Ha 9.356.818
Suprafaţa totală care a fost pusă în posesie Ha 7.880.383
% 84,2
Numărul total de persoane de pus în posesie Nr. 4.694.435
Număr total de persoane puse în posesie cu Nr. 3.789.304
procese-verbale % 80,7
Titluri de proprietate de eliberat Nr. 4.331.173
Titluri de proprietate eliberate Nr. 3.291.797
% 76,0
Titluri de proprietate în curs de completare Nr. 35.533
Suprafaţa solicitată de acţionar pentru Ha 701.088
validare
Număr acţionari Nr. 260.678
Suprafaţa aprobată după validare Ha 633.656
acţionarilor
Număr de acţionari Nr. 247.910
Decizii eliberate acţionarilor Nr. 217.406
Suprafaţa Ha 590.564
Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. Date operative 1999

2.4. Locul agriculturii României în perioada de tranziţie

la economia de piaţă

2.4.1. Aspecte generale ale contextului macroeconomic de

dezvoltare a României

Pentru a da o doză şi mai mare de obiectivitate lucrării noastre, preferăm să

redăm aspectele generale ale contextului macroeconomic de dezvoltare a României aşa
cum sunt prezentate în “Avis de la Commission sur la demande d’adhesion de la
Roumanie a l’Union europeenne” (Bulletin de l’Union europeenne, Supplement 8/97).
România, cu o populaţie de 22,6 milioane de locuitori a realizat în 1995 un
produs intern brut (PIB) de 93 miliarde de ECU. Populaţia reprezintă 6,5 % din cea a
Uniunii Europene, dar economia sa nu reprezintă decât 1,5%. PIB-ul pe locuitor atinge
aproape 24% din media U.E. Salariile lunare medii au fost estimate la 65 ECU la
sfârşitul lunii martie 1997.
După răsturnarea regimului Ceauşescu în decembrie 1989, România cade într-o
criză economică şi socială şi nu a avut, timp de mai mulţi ani, o suficientă voinţă
politică pentru a se lansa pe calea reformelor. Anul 1990 a fost caracterizat prin
confuzie, prin dezorganizarea economică totală şi brutală, agravată şi mai mult de
slăbiciunile ordinii şi a legii ca şi de un absenteism spectaculos de la muncă. Cele două
programe ale reformei din 1991 şi 1992, destul de complete în concepţia lor, nu au fost
puse integral în practică şi au eşuat. Singur programul lansat la sfârşitul lui 1993 a
permis să se prognozeze de o manieră semnificativă reîntărirea disciplinei bugetare,
reducerea inflaţiei şi o adevărată accelerare a reformei întreprinderilor, care au
contribuit la relansarea creşterii. În acelaşi timp reformele au fost din nou relansate la
sfârşitul anului 1995 şi începutul anului 1996. În sfârşit autorităţile lansează un nou
program de reformă pentru ca, câteva luni mai târziu, în faţa rezistenţei politice din ce în
ce mai puternice să renunţe la el. Susţinerea publică a reformelor a scăzut în faţa
costurilor dure ale tranziţiei, devenind deci din ce în ce mai evident că reformele
parţiale întreprinse între 1989 şi 1996 au condus la impas. Pentru surmontarea

105
contradicţiilor inerente unei astfel de perioade, după alegerile legislative şi prezidenţiale
din noiembrie 1996, noul guvern a început aplicarea unui program radical de stabilizare
macroecnomică şi de reforme structurale.
În ceea ce priveşte structura economică (tabelul 2.16), agricultura este o
activitate economică de bază în România. În 1996 ea a generat în jur de 20 % din
valoarea adăugată brută totală, acest procent nemaifiind depăşit după 1990. Forţa de
muncă utilizată în acest sector este ridicată potrivit normelor internaţionale (mai mult de
jumătate din populaţia activă totală) şi nu a făcut altceva decât să crească în această
perioadă de tranziţie, agricultura servind ca refugiu muncitorilor eliberaţi din alte
sectoare.
Productivitatea în agricultură şi industria agroalimentară rămâne scăzută. Partea
sectorului privat în producţia agricolă a fost stabilită la 87% în 1996. Capitalurile
disponibile pentru restructurarea şi modernizarea agriculturii sunt insuficiente.
Dezvoltarea agriculturii private este frânată de o mecanizare insuficientă şi de lipsa
echipamentelor şi creditelor.
Industria generează mai mult de jumătate din valoarea adăugată brută totală, dar
acest procent a scăzut rapid în cursul ultimilor ani. Utilizarea forţei de muncă industriale
este grosso modo cam de aceeaşi mărime, dar a regresat în valoare absolută. Industria
rămâne dominată de aceleaşi mari întreprinderi naţionale care au fost create de vechiul
regim în cursul anilor de industrializare forţată şi care se caracterizează prin o
productivitate scăzută şi acces privilegiat la subvenţiile de la stat.
Principalii indicatori ai structurii economice
(toate datele caracterizează anul 1996)
Tabelul 2.16
Specificare UM Valori
Populaţia Milioane 22,6
P.I.B. pe locuitor ECU (1995) 4100,0
- în % din media U.E. % 24,0
Partea agriculturii în:
- valoarea adăugată brută (V.A.B.) % (1995) 19,9
- folosirea forţei de muncă % (1995) 34,4
Rata datoriei externe brute P.I.B. % 25,0
Rata exportului de bunuri şi servicii P.I.B. % 27,0
Stocul investiţiilor străine directe* Miliarde ECU 1,1
ECU/locuitor 50,0
Sursa: Services de la Commission, sources nationales, BERD
* Stocul I.S.D. a fost determinat la rata de schimb de la sfârşitul anului 1996
1 ECU = 1,25299 USD

Accesul relativ uşor la energie şi la materii prime cu preţuri accesibile,

coroborate cu prioritatea acordată industriei grele au condus ca ţara să se specializeze în
sectoare ca industria petrolieră şi cea petrochimică, care nu se încadrează cu existenţa
resurselor naturale sau avantajele comparative ale României.
O bună parte a întreprinderilor care domină sectorul industrial românesc rămân
ineficace şi nerentabile şi sunt o sursă majoră de instabilitate macroeconomică. Noul
guvern a decis să ia măsuri drastice, până la închiderea pur şi simplu a întreprinderilor
deficitare, de restructurare, de privatizare şi de control al creditului.
Partea sectorului privat în producţia industrială rămâne scăzută (24% în 1996) şi
nu a progresat mult în ultimii ani (a fost de 20,7% în 1995).

106
 Perioada 1990-1996 s-a concretizat printr-un lent şi ezitant ritm al reformei,
astfel încât anul 1997 a găsit economia românească împovărată de pierderi masive şi
variate, în special în agricultură şi în sectoarele industriale energo-intensive. Ratele
înalte ale inflaţiei, care au caracterizat în cea mai mare parte această perioadă, ca şi
deficitul balanţei de plăţi au fost rezultatul unor politici monetare orientate spre
furnizarea unor subvenţii cvasi-fiscale care să acopere pierderile sectoarelor neeficiente.
Programele de stabilizare ale acestei perioade au fost concepute mai curând sub forma
unor paleative, neeliminând sursele de pierdere şi tensiunile create la nivel
macroeconomic.
Anul 1997 a însemnat debutul programului de reformă al noului guvern rezultat
în urma alegerilor din 1996. Este înlocuită abordarea gradualistă cu o strategie
pragmatică de acţiune, aceasta însemnând politici monetare restrictive, reformă
structurală, îmbinate cu un cadru legislativ adecvat. Ratele înalte ale dobânzilor şi
politica fiscală deosebit de severă au diminuat considerabil volumul investiţiilor.
Lichidarea unora din întreprinderile nerentabile a antrenat concedieri masive, făcând ca
la sfârşitul anului rata şomajului să atingă 8%. Scăderi au înregistrat consumul,
investiţiile şi exporturile nete, astfel încât diminuarea, în termeni reali, a produsului
intern brut, estimată la început la 4,5%, a fost în fapt de 6,6% la sfârşitul anului.

2.4.2. Evoluţia principalelor agregate macroeconomice în perioada

de tranziţie la economia de piaţă

Vom urmări evoluţia noilor agregate macroeconomice din Sistemul Conturilor

Naţionale: produsul intern brut (P.I.B.), valoarea adăugată brută (V.A.B.), structura
populaţiei active şi structura pe ramuri a capitalului fix.
Evoluţia PIB în perioada 1989-1997 demonstrează prăbuşirea diferenţiată a
ramurilor şi sectoarelor economice. Cu excepţia sectorului privat, care are o
evoluţie pozitivă, toate ramurile economice precum şi sectorul de stat marchează
reculuri diferite faţă de 1990. Evoluţia structurii ramurilor şi sectoarelor
economice în P.I.B. (tabelul 2.17.) ne furnizează date de apreciere comparativă.
Dacă în 1989 agricultura reprezenta mai puţin de 14% din P.I.B., în 1997 această
ramură deţinea 18,5%. Sporirea ponderii agriculturii în P.I.B. în această perioadă
nu a avut loc în mod necesar numai pe baza creşterii producţiei agricole, ci şi pe
seama reducerii producţiei în alte sectoare ale economiei, care au înregistrat
scăderi accentuate (ponderea industriei în P.I.B. s-a diminuat de la 46,2% în 1989
la 35,6% în 1997). Contribuţia relativă a agriculturii la formarea P.I.B. în decursul
acestei perioade a fost în mod constant semnificativă.

Structura principalelor ramuri în P.I.B. al României (%)

Tabelul 2.17
Ramuri 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996* 1997**
Industrie 46,2 40,5 37,9 33,8 33,8 36,2 34,6 34,2 35,6
Agricultură 13,7 21,2 18,3 18,6 20,6 19,3 19,4 18,7 18,5
Silvicultură 0,6 0,6 0,5 0,4 0,4 0,5 0,4 0,4 0,3
Construcţii 5,4 5,3 4,3 4,8 5,1 6,5 6,5 6,9 5,4
Servicii*** 25,5 26,4 34,7 40,5 36,9 33,7 35,7 35,3 33,9
Sursa: Anuarul Statistic al României (1998) – CNS , Comisia naţională de prognoză

107
* provizoriu; ** preliminar; *** servicii (inclusiv comerţ, transporturi, poştă şi
telecomunicaţii, activ. Financiare, bancare şi de asigurări, alte servicii, administraţie
publică şi apărare, asistenţă socială obligatorie, învăţământ, sănătate şi asistenţă socială)

Comparativ cu alte ţări, ponderea agriculturii României în P.I.B. este mai

mare de 1,6 ori faţă de Ungaria, de 2,9 ori faţă de Polonia, de 9,1 ori faţă de U.E.,
de 11,8 ori faţă de SUA şi de 12,5 ori faţă de Japonia. Aceste disparităţi ale
României comparativ cu ţările din Europa Centrală şi Orientală, Uniunea
Europeano, Statele Unite ale Americii şi Japonia nu explică performanţele
agriculturii româneşti, ci mai degrabă neputinţa industriei şi serviciilor din
România comparativ cu ţările menţionate. Datele comparative ale structurii P.I.B.
pe ramuri economice în diferite ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare)
demonstrează că ţara noastră se află încă în zona ţărilor cu economiile cele mai
puţin performante.
Analiza ponderii ramurilor şi sectoarelor economice în P.I.B. nu este
relevantă fără prezentarea structurii resurselor alocate (forţă de muncă şi fonduri
fixe) pentru obţinerea valorii adăugate. După cum se poate remarca din datele
tabelelor 2.18 şi 2.19 economia României are caracteristicile economiei ţărilor în
curs de dezvoltare.
Structura fondurilor fixe *
Tabelul 2.18
Ramuri 1990 1991 1992 1993 1994 1995
Agricultura 8,8 7,8 8,4 8,3 8,5 11,4
Industria 50,6 50,5 62,0 60,7 57,3 58,8
Altele 40,6 41,7 29,6 31,0 34,2 29,8
România 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
Sursa: Anuarul Statistic al României (1996)
* În structura fondurilor fixe nu este inclusă valoarea pământului

Structura populaţiei active în România

Tabelul 2.19
Specificare Ramuri
Agricultura Industria Altele Bugetare România
1990 Fizic 28,2 36,9 21,6 13,3 100,0
Conv. 11,6 45,5 26,7 16,2 100,0
1991 Fizic 28,9 35,3 22,1 13,7 100,0
Conv. 11,9 43,7 28,4 18,0 100,0
1992 Fizic 32,1 31,6 21,7 14,6 100,0
Conv. 13,6 40,2 27,6 18,6 100,0
1993 Fizic 35,1 30,1 19,7 15,1 100,0
Conv. 15,3 39,3 25,7 19,7 100,0
1994 Fizic 35,6 28,8 19,9 15,7 100,0
Conv. 15,5 37,7 26,1 20,7 100,0
1995 Fizic 33,6 28,6 19,8 18,0 100,0
Conv. 15,0 37,6 26,1 21,3 100,0
Sursa: 1. I.P. Otiman (1997) – pentru exprimarea populaţiei active în unităţi
convenţionale

108
 2. Anuarul Statistic al României (1996) – pentru exprimarea populaţiei
active în unităţi fizice

2.4.3. Dimensiunea reală a locului şi rolului sistemului

agroalimentar în economie
Din datele prezentate anterior rezultă în mod evident poziţia importantă a
agriculturii în economia românească în tranziţie. Indiferent de modul în care se
caracterizează economia naţională în România (în curs de dezvoltare, în tranziţie, în
restructurare), un fapt este cert: agricultura prin resursele de care dispune, naturale şi
umane (teren şi forţă de muncă), prin aportul său în P.I.B., V.A.B. etc. constituie şi
deţine poziţie dominantă în economie, deşi a trecut prin cea mai profundă restructurare de
sistem.
Agricultura în etapa actuală reprezintă o ramură de bază a economiei naţionale, cu
rol hotărâtor pentru creşterea nivelului de trai, pentru progresul general al societăţii noastre,
asigurând satisfacerea cerinţelor de consum ale populaţiei. Exemplul oferit de cele mai
dezvoltate ţări din punct de vedere industrial (S.U.A., ţările din Europa de vest), care în
acelaşi timp au şi o agricultură puternic dezvoltată ar trebui să fie edificator pentru ţara
noastră.
Teza potrivit căreia agricultura reprezintă o ramură importantă pentru orice ţară
cu economie modernă este şi pentru ţara noastră de actualitate, mai ales în condiţiile
trecerii la economie de piaţă.
În economia ţărilor lumii agricultura a contribuit la creşterea economică,
constituind un factor de echilibru, de stabilitate socială.
În actualele condiţii din ţara noastră delimitarea exactă a locului agriculturii
devine tot mai dificilă, din următoarele considerente: precizarea reală a locului
agriculturii este influenţată de sistemul de preţuri folosite (curente sau comparabile)
pentru exprimarea produsului intern brut şi a venitului naţional brut disponibil, deoarece
preţurile practicate la produsele agricole sunt în general sub valoarea reală a acestora.
Datele prezentate atestă importanţa deosebită a agriculturii ca ramură a
economiei naţionale, consolidându-şi pe merit locul doi în cadrul economiei naţionale.
Totuşi indicatorii ce reflectă locul agriculturii puteau fi îmbunătăţiţi, în sensul apropierii
şi mai mult de industrie. Nivelul indicatorilor macroeconomici este încă deformat de
nivelul preţurilor produselor agricole (cu mult sub cele mondiale) la stabilirea cărora nu
se ţine seama în totalitate de legile fundamentale ale economiei de piaţă: legea valorii şi
legea cererii şi ofertei (până în 1997) preţurile la produsele agricole au fost stabilite în
mod arbitrar de stat, în timp ce celelalte preţuri au fost liberalizate, atât în amonte de
agricultură cât şi în aval).
Calculând productivitatea muncii sectoriale, produsul intern brut raportat la o
persoană activă (PIB/PA), produsul intern brut raportat la o persoană ocupată integral în
agricultură (PIB/POI), în dolari, în tabelul 2.20 se pot desprinde unele aspecte, după
cum urmează:
 productivitatea în agricultură calculată cu relaţia PIB/PA are un nivel inferior
celorlalte două ramuri (industria şi serviciile), deoarece indicatorul PA nu exprimă
timpul real utilizat în agricultură;
 productivitatea în agricultură calculată cu relaţia PIB/POI are însă mărime
superioară celorlalte ramuri.

Productivitatea muncii pe ramuri

Tabelul 2.20

109
 Specificare Ramuri
Agricultu Agricultu Industria Altele Români România
ra/PA* ra/POI* a PA POI
1990 mii lei 59,40 178,40 86,8 110,0 79,10 97,50
mii $ 2,57 7,72 3,76 4,83 3,44 4,23
1991 mii lei 129,70 383,20 219,4 318,40 204,30 252,60
mii $ 1,62 4,79 2,75 3,96 2,55 3,18
1992 mii lei 336,50 1009,10 746,3 845,40 581,70 740,40
mii $ 1,05 3,15 2,33 2,30 1,82 2,31
1993 mii lei 1150,80 3442,60 2349,7 3244,60 1961,50 2561,90
mii $ 1,49 4,46 3,04 4,20 1,29 3,32
1994 mii lei 2749,40 8248,2 5583,2 11980,60 4974,00 6520,20
mii $ 1,65 4,95 3,34 4,17 2,98 3,90
1995 mii lei 4428,10 13284,30 9246,5 9282,50 7643,40 9924,10
mii $ 2,15 6,45 4,5 4,52 3,72 4,86
Sursa: 1. I.P. Otiman (1997)
* PA – persoană activă
** POI – persoană ocupată integral în agricultură
Eficacitatea utilizării capitalului fix în diferitele ramuri şi sectoare poate fi
calculată prin indicatorul PIB obţinut la 1000 lei capital fix. Datele din tabelul 2.21 nu
pot fi folosite pentru calcule de dinamică, deoarece capitalul fix în perioada 1990 –
1995 a suferit unele reevaluări care nu au “ ţinut “ ritmul inflaţiei, iar tehnica de
evaluare s-a bazat pe valoarea contabilă a mijloacelor fixe şi nu pe valoarea comercială
a acestora, aşa cum ar fi fost firesc.
Datele PIB/1000 lei CF pot fi utilizate numai pentru comparaţii sectoriale. La
acest indicator macroeconomic, agricultura înregistrează cele mai înalte mărimi,
indubitabil mai ridicate comparativ cu cele din industrie. Fenomenul este explicabil
dacă luăm în considerare faptul că factorul de producţie “pământ” are “cota parte” la
aportul de eficacitate, iar capitalul fix imobilizat în terenuri nu este încă suficient
evaluat. Dar şi în situaţia înscrierii capitalului fix inclus în terenuri la imobilizările
corporale indicatorul PIB/1000 lei CF ar fi mai mare în agricultură comparativ cu
industria.
Produsul intern brut obţinut la 1000 lei capital fix
(P.I.B./1000 lei C.F.)
Tabelul 2.21
Ramuri 1990 1991 1992 1993 1994 1995
Agricultura 843 1149 577 1870 3420 730
Industria 196 235 171 402 830 251
Altele 231 513 363 1038 3020 879
România 245 489 262 742 1473 427
Sursa: I.P. Otiman (1997)

Structura producţiei (produsul social) exprimată prin în cele două componente

consum intermediar şi valoarea adăugată brută relevă un alt aspect al eficacităţii
utilizării cheltuielilor de producţie. Valoarea adăugată brută (VAB) la 1 leu consum
intermediar (CI) este un alt indicator de caracterizare macroeconomică a eficacităţii
consumurilor sectoriale (tabelul 2.22).
Valoarea adăugată brută la 1 leu consum intermediar
(V.A.B./1 leu C.I.)

110
 Tabelul 2.22
Ramuri 1990 1991 1992 1993 1994 1995
Agricultura 1,03 1,35 1,02 1,02 1,10 1,22
Industria 0,39 0,39 0,36 0,42 0,44 0,39
Construcţii 0,40 0,57 0,57 0,59 0,74 0,90
Transport 1,21 1,00 1,07 1,29 1,41 1,47
Comerţ 2,28 2,13 3,57 3,81 3,91 3,62
România 0,53 0,61 0,60 0,68 0,75 0,84
* Ultimul an pentru care s-au încheiat conturile economiei naţionale şi BLR
Sursa: I.P. Otiman (1997)
În medie pe perioada analizată (1989–1994) valoarea adăugată brută de 1 leu
cheltuieli (consum intermediar) în agricultură este de 1,12 faţă de 0,40 în industrie. Fără
a efectua analize sectoriale amănunţite, se poate deduce că în agricultură, cu toate
schimbările structurale profunde, indicatorii macrostructurali au o anumită constantă.
Simpla comparaţie a indicatorului VAB la 1 leu CI poate duce la concluzia că 1 leu
cheltuit în agricultură fructifică de 2,08 mai mult comparativ cu industria. Acest
indicator are relevanţă comparativă numai pentru alocarea prioritară a unor resurse
financiare, atunci când urmărim eficacitatea utilizării sectoriale. În cazul României,
discrepanţa indicatorului VAB la 1 leu CI, alături de ceilalţi indicatori, credem că arată
mai degrabă starea precară a industriei în ansamblul ei, structura sa inelastică şi
ineficace.
Locul agriculturii în comerţul exterior românesc. Exportul de produse
agroalimentare este cu mult sub potenţialul agriculturii României, în fiecare an.
În concluzie, considerăm că indicatorii prezenţi sunt eficient de relevaţi pentru a
demonstra că agricultura, contrar unor afirmaţii, are suficiente priorităţi de eficacitate
economică care să justifice susţinerea sa macroeconomic.
În ceea ce priveşte utilizarea PIB, produsul intern brut are următoarele destinaţii
(tabelul 2.23): consumul final al populaţiei şi administraţiei, formarea brută de capital
fix unde ponderea cea mai mare o au cheltuielile de capital (investiţiile), stocurile de
mărfuri (produse finite) şi consumul din import (soldul import-export).
În toată perioada analizată cea mai mare parte din PIB este destinată consumului
final (în medie pe 6 ani fiind 77,5%). Comparativ cu alte ţări consumul final în România
este mult mai mare. Spre exemplificare vom prezenta consumul final în câteva ţări
dezvoltate şi unele ţări din Asia de sud-est (date din 1991): Danemarca şi Norvegia (din
afara UE) 53%, Germania şi Suedia (54%), Austria şi Finlanda 55%, Olanda şi Franţa
59%, Marea Britanie 64%, Cehia şi Slovacia 47%, Polonia 54%, Ungaria 62%,
Singapore 43%, Coreea de Sud 55% şi Thailanda 59%.
Structura P.I.B. pe categorii de utilizări (%)
Tabelul 2.23
Ramuri 1990 1991 1992 1993 1994 1995
Consum final 79,2 75,9 77,0 76,0 76,1 80,8
- populaţie (65,0) (60,1) (62,2) (63,2) (63,1) (68,2)
- administraţie (14,2) (15,8) (14,8) (14,8) (13,0) (12,6)
Formarea brută 14,3 19,2 17,8 19,8 21,9
de capital fix
Stocuri 10,4 13,7 12,2 11,0 6,2 2,5
Export net* -9,5 -3,9 -8,4 -5,0 -2,1 -5,2

111
 * Soldul import-export
Sursa: Anuarul Statistic al României (1996)

Alocarea pentru consum este caracteristică economiei în tranziţie lentă, unde

ponderea ridicată a alocaţiilor se regăseşte la societăţi comerciale şi regii autonome.
Până în anul 1992 inclusiv ponderea alocărilor pentru formarea de capital în societăţi
comerciale şi regii autonome era mai mică (cu câteva %) faţă de alocarea pentru
extinderea proprietăţii publice, date care demonstrează ponderea majoritară a capitalului
de stat în societăţile comerciale şi regiile autonome. Din anul 1993 acest raport se
inversează în sensul că alocările pentru extinderea capitalului fix de stat sunt mai mici
cu aproape 10 % în 1993 şi 20 % în 1994. În acelaşi timp, investiţiile în sectorul privat
încep să crească, ca pondere, alocări mai substanţiale înregistrându-se în anii 1993 – 26
% , 1994 – 36,8 % şi 1995 – 39,3 %.
Din analiza comparativă a datelor rezultă că în România consumul este ca
pondere mult mai mare în timp ce formarea brută de capital (investiţiile) are pondere
mică în utilizarea PIB. Dacă luăm în considerare şi mărimea absolută redusă a
PIB/locuitor avem imaginea dramatică a încetinirii dezvoltării economice a României.
Ţările cu cea mai accelerată dezvoltare economică alocă ponderi mult mai mari din PIB
pentru formarea brută de capital fix: Singapore 39%, Coreea de Sud 38%, Thailanda
36%, Japonia 31%, Austria 25%, Elveţia şi Israel 23%, faţă de numai 19% în România.
Sumele alocate pentru investiţii în agricultură sunt, în medie, pe perioada 1990-
1995 de 12,6% din totalul investiţiilor (tabelul 2.24).
Pentru o ţară cu pondere însemnată a agriculturii în PIB (circa 20% pe perioada
1990-1995), cu economia şi proprietatea agrară în restructurare, în condiţiile existenţei
unor tehnologii pe ansamblu uzate fizic şi moral, această pondere a investiţiilor nu este
suficientă nici pentru înlocuirea activelor casate. În aceste condiţii nu se poate vorbi de
investiţii pentru dezvoltare, ci de alocări de capital pentru înlocuirea curentă de mijloace
fixe.

Structura investiţiilor pe ramuri (%)

Tabelul 2.24
Ramuri 1990 1991 1992 1993 1994 1995
Agricultura 17,1 9,6 10,2 6,6 18,7 10,7
Industria 46,3 54,6 56,6 50,0 36,9 41,5
Construcţii 3,3 2,1 2,6 2,7 5,4 5,2
Comerţ 2,0 3,4 5,1 8,6 7,4 7,1
Turism 0,6 0,9 1,5 1,0 1,1 1,7
Transporturi 12,8 10,4 6,4 11,2 9,4 5,5
Ad.publică şi 1,0 1,1 0,9 2,0 3,7 4,4
apărare
Învăţământ 0,6 1,0 0,4 0,6 0,8 0,8
Sănătate 0,8 1,3 1,0 0,7 0,5 0,8
Servicii 12,0 11,7 8,7 7,0 7,1 13,7
Sursa: Anuarul Statistic al României (1996)

În urma acestei analize succinte a locului şi rolului agriculturii în economie,

rezultă pe bună dreptate, că dimensiunea reală a sistemului agroalimentar în economie
trebuie să fie rediscutată şi reconsiderată. Dacă vom lua în considerare şi funcţiile
alimentară şi socială ale agriculturii vom găsi adevărata dimensiune a agriculturii
noastre în economie.

112
 CAPITOLUL III
ORGANIZAREA ECONOMICO-SOCIALĂ A AGRICULTURII
ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA TRANZIŢIEI
CĂTRE ECONOMIA DE PIAŢĂ

3.1. Sistemul agroalimentar în ţările cu economie dezvoltată

3.2. Formele de proprietate (regimul funciar) şi rolul lor
în organizarea economico-socială a agriculturii
3.3. Formele de exploatare agricolă si tipuri de exploataţii
agricole

113
 CAPITOLUL III
ORGANIZAREA ECONOMICO-SOCIALĂ A AGRICULTURII
ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA TRANZIŢIEI
CĂTRE ECONOMIA DE PIAŢĂ

Indiferent de nivelul de dezvoltare al societăţii, pământul a fost şi rămâne

principalul mijloc de producţie din agricultură, rolul esenţial în asigurarea alimentaţiei
omenirii revenindu-i utilizării raţionale a acestuia. De aceea regimurile funciare au o
influenţă decisivă în organizarea economică şi socială a agriculturii.
Structura socio-economică din agricultură depinde în mod direct de
tipologia regimurilor funciare (formele de proprietate asupra pământului), care la
rândul lor constituie baza organizării diferitelor forme de exploatare a
pământului, dar în acelaşi timp şi baza organizării diferitelor tipuri de exploataţii
agricole.

3.1. Sistemul agroalimentar în ţările cu economie dezvoltată

Sistemul agro-alimentar din ţările dezvoltate (S.U.A., ţările din Vestul Europei,
Japonia, Canada etc.) privit ca un sistem economic şi comercial, susţinut mai mult decât
generos datorită importanţei vitale a agriculturii (vezi capitolul “Strategii şi politici
agricole”) a ajuns în prezent la performanţe tehnice şi economice mult superioare
perioadei corespunzătoare sfârşitului celui de-al doilea război mondial.
Componenta esenţială a sistemului agro-alimentar – producţia agricolă
propriu-zisă – se sprijină pe o structură celulară formată din: proprietatea
funciară, familie şi exploataţie agricolă. În amonte şi aval de agricultură există o
reţea de distribuţie a materialelor necesare agricultorilor, o reţea de prelucrare a
materiilor prime din agricultură, o reţea de valorificare a produselor agricole
primare şi a produselor alimentare, o reţea financiară de creditare şi de asigurare
precum şi o reţea de asistenţă tehnică de specialitate. Toate aceste reţele împreună
cu producţia agricolă se constituie într-un sistem agro-alimentar complex, modern
şi performant.
Reţelele din amonte şi aval de agricultură s-au constituit într-o perioadă de
timp destul de mare prin două modalităţi juridice: modalitatea cooperatistă şi
modalitatea societară.
În agricultura vest europeană s-au produs mutaţii profunde în ceea ce
priveşte modernizarea structurilor economico-sociale, distingându-se mai multe
etape în evoluţia lor temporală: într-o primă etapă, în care predomina mica
producţie are loc demararea procesului de modernizare şi dezvoltare a agriculturii,
puternic susţinută de politicile agrare naţionale; a doua etapă este marcată de
constituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.), urmată de integrarea
economică, promovarea progresului tehnico-ştiinţific şi creşterea masivă a
producţiei agricole; cea de-a treia etapă, aflată încă în desfăşurare este
caracterizată prin accentuarea măsurilor de ajustare structurală, prin
intensificarea reformei structurilor la nivel comunitar şi prin promovarea noilor
orientări ale politicii agrare comunitare (P.A.C.).
În ţările comunităţii europene domină tipul familial de agricultură
constituit din ferme familiale mici şi mijlocii. Ferma familială mijlocie este
considerată drept modelul politicii agricole comunitare. Această fermă este
considerată în ţările dezvoltate unitatea de bază în agricultură, reprezentând o

114
formă de organizare care asigură stabilitate politică, socială şi economică. Fermele
familiale de mărimi corespunzătoare, bazate pe proprietatea privată asupra
pământului, sau pe arendare sau închiriere, în care familia este sursa principală a
forţei de muncă (cu excepţia fermelor mari care angajează muncă salariată), cu o
producţie diversificată din care o bună parte este destinată pieţei, acestea sunt un
rezultat al politicilor de orientare şi susţinere a agriculturii, folosindu-se din plin
acţiunea benefică a legilor pieţei.
Comunitatea europeană a devenit o mare putere agricolă pentru că ea se
clasează astăzi pe prima poziţie în rândul ţărilor exportatoare, în faţa S.U.A.
Această performanţă este rezultatul unei evoluţii începută cu mult timp în urmă de
ţările din Nord - Vestul Europei, în urmă cu peste patru decenii, urmare a
Tratatului de la Roma din 1957 care a pus bazele unei politici agricole comune. În
acea epocă Europa de Vest, care tocmai ieşea din război, era în suferinţă în ceea ce
priveşte necesarul în produsele agro-alimentare. Cea mai mare parte a
agriculturilor europene, chiar şi acelea care erau de mai mult timp angajate pe
calea modernizării, erau încă puţin mecanizate, utilizau un număr mare de
membrii ai familiei care trăiau mediocru. Consumul de îngrăşăminte era încă
redus. Produsele fitosanitare erau ignorate, randamentele erau slabe.
Autoconsumul era însă practicat pe scară largă, şi obliga agricultorii la un sistem
de policultură, care era de o mare diversitate. Structurile de exploatare, moştenire
a istoriilor naţionale diferite erau ele însele foarte dispersate, generând condiţii de
muncă dificile. Cum, în aceste evoluţii, se poate face să evolueze de o manieră
armonioasă agriculturi atât de diferite, care în plus erau bine protejate prin solide
bariere vamale ? Trebuia să li se propună un model de dezvoltare. Ceea ce a făcut
PAC, alegând un model inspirat din agricultura suedeză care, în epocă, era deja
cea mai performantă, fiind fondată pe exploataţia de tip familial, obţinerea unei
productivităţi maximale.
 Europa celor 15 a devenit astăzi o mare putere exportatoare de produse
agricole şi agro-alimentare. Din 1968 până în 1996 exporturile sale au trecut de la 7
miliarde de ECU la 62,2 miliarde de ECU (vezi tabelul nr. 3.1).
Schimburile Uniunii Europene cu toate ţările din lume
Tabelul 3.1.
Specificare În miliarde ECU
Importuri Exporturi Soldul balanţei
comerţului agricol
1968 20,3 7,0 -13,3
1990 55,8 35,1 -20,7
1993 65,1 48,2 -16,9
1994 77,2 57,2 -20,0
1995 84,0 60,9 -23,1
1996 87,9 62,2 -25,7
Sursa: Situation de l’agriculture de l’Union europeene, Raport 1997

Aceste performanţe privind exporturile au avut loc în paralel cu cele privind

importurile, ceea ce a determinat şi dublarea deficitului comercial agricol al U.E. de la
13,3 miliarde ECU în 1968 la 25,7 miliarde ECU în 1996. Importurile rămân în
continuare ridicate şi demonstrează deschiderea pieţei europene pentru produsele
străine.
Comparând agricultura Statelor Unite cu cea a Europei celor 15, constatăm
anumite caracteristici agricole, care decurg dintr-o istorie mult timp comună. Această

115
apartenenţă comună la aceeaşi civilizaţie agrară nu poate totuşi masca marea diversitate
a agriculturilor europene, care se explică prin modalitatea de ocupare a solurilor şi prin
structurile de exploatare, a căror combinare a dat naştere unor peisaje agrare extrem de
diferite.
 Se foloseşte o importantă suprafaţă utilă pentru compensarea lipsei
terenurilor bune (tabelul 3.2.).

116
 Structura suprafeţei agricole utilizate în Uniunea Europeană în anul 1996
Tabelul 3.2.
Ţara EU 15 Belgia Dane- Ger- Grecia Spania Franţa Irland Italia Luxem Olanda Austri Portu- Fin- Suedia Regatu
Cultura marca mania a -burg a galia landa l Unit
S.A.U.1 totală 133.076 1.366 2.715 17.344 3.962 29.876 30.060 4.407 16.743 127 1.981 1.499 3.973 2.161 3.060 15.852
Cereale total, d.c.: 35.602 309 1.447 6.527 1.210 6.638 8.267 274 1.986 29 198 809 668 978 1.082 3.100
- grâu moale 13.405 209 606 2.572 252 1.481 4.516 71 859 9 135 246 235 101 256 1.857
- grâu tare 3.146 7 605 642 230 1623 16 25 1
- porumb 3.769 26 325 160 357 1.650 942 0 9 139 178
- orz 10.993 54 714 2.109 133 3.556 1.387 179 381 13 36 229 51 526 444 1.192
- secară 1.411 3 96 861 17 165 46 0 7 0 8 77 62 21 94 8
Orez 366 26 54 25 239 0 0 0 22
Sfeclă de zahăr 2.129 99 68 513 42 172 458 35 284 0 116 52 1 35 58 196
Oleaginoase, d.c.: 2.854 6 152 974 88 1.945 4 475 3 4 157 94 86 107
- rapiţă 2.503 52 22 1.112 864 4 46 5 1 89 0 85 103 439
- floarea soarelui 2.937 690 2.223 963 230 94
Măslin 475 31 15
Bumbac 147 17 10
Tutun 23 22 1 172 22 90 179 27 2
Hamei 1.499 56 42 315 52 206 576 5 98 0 4 26 0 3
Cartofi 711 3 123 20 526 325 0 75 96 36 35 171
Legume uscate 0 10 115 0 1 0 48 7 195
Legume proaspete d.c.: 95 1 0 37 55 8 16 0 16 2
- tomate 44 0 7 10 27 1.166 25 16 0 0 0
- ceapă 17 16 73 73 0 15
Fructe proaspete, d.c.: 115 9 39 14 51 15 52 0 6
- mere 51 4 2 4 40 22 77 8 24 0 2 18
- pere 241 0 0 0 53 75 19 22 0 12
- piersici 65 5 42 18 13
- caise 50 0 8 42 3 1
Citrice, d.c.: 273 272 0 134
- portocale şi 304 45 151 0 38
mandarine
- lămâi 54 12 42 95 19
Migdale 667 25 340 1 1 42
Vii 106 106 927 0
Flori şi plante ornam. 22 1 4 4 5 7 0 0 0 11
Furaje verzi 2.081 16,1 1.295 602 3.218 14 236 0 106
Sursa: La situation de l’agriculture dans l’Union europeenne, Rapport, 1997
1) – Suprafaţa agricolă utilă
 Suprafaţa agricolă a Europei celor 15 se ridică la 137 milioane de hectare,
reprezentând 57 % din suprafaţa totală, faţă de 46 % în Statele Unite ale Americii. Repartiţia
suprafeţei agricole este proporţională cu suprafeţele diferitelor state componente.
În ţările nordice unde din raţiuni evident legate de latitudine care induce efecte
defavorabile asupra climatului, agricultura este mai puţin frecventă. Astfel, dacă vrem să
avem o idee mai apropiată de realitate privind adevăratul potenţial agricol al fiecărei ţări,
trebuie să luăm în considerare numai câmpiile şi platourile care astăzi sunt singurele zone cu
posibilităţi de practicare a unei agriculturi de mare productivitate. În acest sens Germania
este cea mai favorizată graţie marii câmpii din nord, dar întinsele suprafeţe înalte din zona
herciniană şi alpină cu o mare densitate a populaţiei nu prea sunt corespunzătoare unei
agriculturi moderne. În schimb în ţări ca Danemarca, Belgia şi Olanda câmpiile constituie
suprafaţa agricolă cu posibilitate de a pune în valoare o mare parte a teritoriului lor, cu toate
că Belgia şi Olanda au un grad ridicat de urbanizare, ceea ce restrânge în mod notabil
suprafaţa cultivată. Franţa cu 60 % din teritoriu situat la o altitudine mai mică de 250 m are
suprafaţa agricolă cea mai importantă şi aptă pentru practicarea unei agriculturi intensive,
de mare productivitate în special în bazinul Parizian şi bazinul Aquitaniei.
Astfel, dacă considerăm suprafaţa agricolă utilă în globalitatea sa şi în privinţa
potenţialului său agricol, suntem obligaţi să rectificăm judecăţi după care agricultura
europeană dispune, în raport cu agriculturile concurente de o mai mare suprafaţă de terenuri
apte pentru agricultura de mare producţie. În realitate lipsa de terenuri bune este o problemă
acută pentru cea mai mare parte a ţărilor din Comunitatea Europeană. Ea este cauza
preţurilor ridicate la produsele agricole şi apasă greu asupra costurilor de producţie.
 În agricultura Uniunii Europene domină exploataţiile mici şi medii (vezi tabelul ).
În 1993, Europa celor 12 număra 7.264.000 exploataţii, aici intrând şi exploataţiile mai mici
de 1 hectar care răspund unor caracteristici de producţie bine specificate - culturi specializate,
exploataţii numite “fără pământ” care comercializează o parte a producţiei. Aceste exploataţii sunt
mici : 16,4 hectare în medie în 1993 (dacă se iau în considerare noii aderenţi, media este mai mică
15,5 hectare), şi unele mişcări de concentrare care au operat numeroase modificări în categoria
exploataţiilor mai mici de 20 ha. Reamintim că în SUA în aceeaşi perioadă mărimea medie a unei
exploataţii era de 180 hectare.
Mărimea unei exploataţii agricole este un indicator complex, pentru calcularea acestuia
putându-se recurge la date extrem de diverse, referitoare la suprafaţă, efective de animale, dotarea
cu maşini şi tractoare, încărcătura acestora, folosirea forţei de muncă, dar şi la date privind
rezultatele economice.
În agricultura Comunităţii Economice Europene fondul funciar precum şi celelalte mijloace
de producţie sunt aproape în totalitate în proprietate privată, individuală, statul deţinând suprafeţe
foarte mici pentru staţiunile de cercetări.
Din datele prezentate în tabelele ... şi .... rezultă că exploataţiile agricole din cadrul
C.E.E. pot fi caracterizate ca având dimensiuni mici şi mijlocii atât din punctul de vedere al
structurii exploataţiilor pe clase de mărime cât şi din punctul de vedere al ponderii
suprafeţelor agricole pe clase de mărime. La nivel comunitar, 49,2% din numărul fermelor
agricole se încadrează în clasa de mărime de la 1-5 ha, dar distribuţia acestor ferme pe clase
de mărime a suprafeţelor este diferită de la o ţară la alta. În Grecia, Italia, Portugalia, (zona
mediteraneană) cea mai mare pondere o deţin fermele mici iar în Anglia, Germania,
Danemarca (nordul C.E.E.) ponderea
 Numărul şi suprafaţa exploataţiilor agricole din Uniunea Europeană
Clasele de Exploataţii agricole Suprafaţa agricolă utilă Talia medie
Ţara mărime în Numărul (mii) Ponderea în total (%) Mii hectare Ponderea în total % (hectare)
ha S.A.U.1
1987 1993 1995 1993 1995 1987 1993 1995 1993 1995 1993 1995
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Belgia 1-5 21,8 25,0 22,1 32,7 31,1 57 51 46 3,7 3,4
5-10 14,3 11,2 10,3 14,6 14,4 103 80 73 5,9 5,4
10-20 19,3 14,4 12,7 18,9 17,9 281 210 186 15,4 13,7
20-50 18,8 18,7 18,3 24,5 25,8 570 581 576 42,6 42,5
 50 4,6 5,4 6,0 7,0 8,4 352 422 473 31,0 34,9
Total 78,8 76,3 71,0 100,0 100,0 1363 1344 1354 98,6 100,0 17,6 19,1
Danemarc 1-5 1,5 1,7 1,8 2,3 2,7 5 3 4 0,1 0,1
a 5-10 14,0 11,8 11,4 15,9 16,5 102 85 83 3,0 3,0
10-20 21,8 17,0 14,9 23,1 21,7 317 247 216 8,8 7,9
20-50 33,9 26,7 23,3 36,1 33,8 1082 860 756 30,7 27,7
 50 14,8 16,4 17,1 22,3 24,9 1292 1543 1668 46,2 61,2
Total 86,0 73,8 68,8 100,0 100,0 2798 2739 2727 97,9 100,0 37,1 39,6
Germania 1-5 196,9 189,6 176,8 31,3 31,2 507 426 398 3,6 2,3
5-10 118,4 95,2 84,0 15,7 14,8 864 688 605 5,8 3,5
10-20 148,5 111,7 100,0 18,4 17,6 2163 1.627 1.457 13,8 8,5
20-50 166, 141,8 132,2 23,4 23,3 5117 4.495 4.215 38,0 24,6
 50 40,7 65,7 71,5 10,8 12,6 3175 9.786 10.483 82,8 61,1
Total 670,7 606,1 566,9 100,0 100,0 11.826 17.022 17.157 143,9 100,0 28,1 30,3
Grecia 1-5 488,0 617,2 75,3 1.196 1.143 30,7 32,3
5-10 140,7 122,2 14,9 949 836 22,5 23,6
10-20 53,5 53,6 6,5 712 724 19,5 20,5
20-50 17,5 20,0 2,4 493 564 15,2 15,9
 50 3,8 3,2 0,4 372 272 7,3 7,7
Total 703,5 819,2 100,0 3.722 3.539 95,1 100,0 4,3
Spania 1-5 821,1 789,4 57,0 1.947 3.539 6,3 6,3
5-10 292,0 216,9 15,7 2010 1.567 6,0 6,0
10-20 189,5 154,9 11,2 2.607 1.489 8,7 8,6
20-50 144,6 114,9 8,3 4.441 2.136 14,3 14,3
 50 92,7 92,6 6,7 13.676 3.539 64,8 64,7
Total 1.539,9 1.383,9 100,0 24.681 15.983 100,1 100,0 17,9
Franţa 1-5 166,0 216,5 196,3 27,0 26,7 432 440 404 1,6 1,4
5-10 107,2 77,5 69,6 9,7 9,5 785 558 499 2,0 1,8
10-20 174,7 103,8 88,6 13,0 12,1 2.562 1.506 1.284 5,4 4,5
20-50 299,2 205,3 177,3 25,6 24,1 9.632 6.810 5.937 24,3 21,0
 50 164,7 193,7 198,5 24,2 27,0 14.613 18.793 20.143 67,1 71,3
Total 911,8 801,3 734,8 100,0 100,0 28.024 28.107 28.267 100,3 100,0 35,1 38,5
 (continuare)

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Irlanda 1-5 34,9 16,0 10,1 99 50 1,2
5-10 32,9 22,2 13,9 248 157 3,9
10-20 63,3 44,9 28,2 916 664 15,5
20-50 66,3 56,8 35,6 2.027 1.786 41,7
 50 19,5 19,0 11,9 1.626 1.611 37,7
Total 216,9 159,4 100,0 4.916 4.278 100,0 26,8
Italia 1-5 1.340,1 1.923,4 77,3 3.045 1.923 13,1
5-10 333,0 269,0 10,8 2.277 1.856 12,6
10-20 171,3 157,5 6,3 2.339 2.156 14,6
20-50 91,6 93,5 3,8 2.715 2.807 19,0
 50 38,0 40,6 1,6 4.765 5.032 34,1
Total 1.974,0 2.488,4 100,0 15.141 14.736 100,0 5,9
Luxemburg 1-5 0,7 0,9 0,8 25,6 24,5 2 2 2 1,4 1,2
5-10 0,4 0,3 0,3 8,2 8,8 3 2 2 1,5 1,6
10-20 0,5 0,3 0,3 8,5 7,9 7 4 4 3,4 3,0
20-50 1,2 0,8 0,7 22,6 20,8 44 28 24 21,7 18,5
 50 1,0 1,2 1,2 34,1 37,4 70 92 96 72,0 75,7
Total 3,8 3,4 3,2 100,0 100,0 136 127 127 100,0 100,0 37,4 39,9
Olanda 1-5 29,2 38,4 35,5 32,1 31,3 76 83 77 4,1 3,9
5-10 21,6 19,3 18,1 16,1 16,0 157 138 129 6,9 6,5
10-20 29,3 22,4 20,8 18,7 18,3 425 325 302 16,2 15,1
20-50 32,0 30,4 29,8 25,4 26,3 963 939 929 46,6 46,5
 50 5,2 6,8 7,2 5,7 6,3 396 529 562 26,3 28,1
Total 117,3 119,7 113,2 100,0 100,0 2.017 2.015 1.999 100,0 100,0 16,8 17,7
Austria 1-5 84,6 38,1 202 5,9
5-10 41,7 18,8 303 8,9
10-20 49,0 22,1 707 20,7
20-50 35,8 16,1 1.056 30,8
 50 8,0 3,6 1.156 33,8
Total 221,8 100,0 3.425 100,0 15,4
Portugalia 1-5 278,4 380,8 344,4 77,9 76,4 626 649 597 16,4 15,2
5-10 57,8 54,0 51,9 11,0 11,5 327 373 360 9,5 9,2
10-20 27,5 28,6 28,3 5,9 6,3 372 393 389 9,9 9,9
20-50 12,9 14,8 15,1 3,0 3,3 383 448 457 11,3 11,6
 50 7,4 9,5 9,8 1,9 2,2 1.424 2.086 2.122 52,8 54,1
Total 384,0 489,0 450,6 100,0 100,0 3.202 3.950 3.925 100,0 100,0 8,1 8,7
 (continuare)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Finlanda 1-5 10,1 10,0 33 1,5
5-10 17,9 17,8 133 6,1
10-20 30,3 30,1 444 20,3
20-50 35,2 34,9 1.078 49,2
 50 6,9 6,8 503 23,0
Total 100,0 100,0 2.192 100,0 21,7
Suedia 1-5 10,5 11,9 32 1,1
5-10 15,5 17,5 110 3,6
10-20 19,0 21,4 266 8,7
20-50 24,7 27,8 796 26,0
 50 18,6 21,0 1.855 60,6
Total 88,8 100,0 3.060 100,0 34,4
Regatul 1-5 32,8 35,0 14,4 88 84 0,5
Unit 5-10 30,2 30,3 12,4 221 223 1,4
10-20 37,1 37,3 15,3 336 535 3,3
20-50 61,8 58,9 24,2 2.038 1.943 11,9
 50 81,0 59,9 32,8 13.863 13.598 83,0
Total 242,9 243,5 100,08 16.746 16.383 100,0 67,3
Uniunea 1-5 3.411,0 4.233,8 58,3 8.080 7.384 6,2
European 5-10 1.163,0 929,7 12,8 8.116 6.496 5,5
ă 10-20 936,0 746,4 10,3 13.237 10.529 8,9
12 20-50 946,0 782,5 10,8 29.505 24.799 20,8
 50 473,0 534,0 7,4 55.624 69.746 58,6
Total 6.929,0 7.264,0 100,0 114.562 118.953 100,0 16,4
Sursa: La situation de l’agriculture dans l’Union Europeenne. Rapport 1997
1) – Suprafaţa agricolă utilă
cea mai mare o au fermele cu 10-20 ha şi cele de 20-50 ha, ceea ce face să evidenţieze şi mai bine
clasica de acum diferenţă între nordul şi sudul Europei.

Distribuţia exploataţiilor pe clase de mărime

în ţările Comunităţii Economice Europene (1991)
(%)
Tabelul 3.4.
Clasa de
mărime C.E.E. Franţa Italia Olanda Belgia Danemarca Grecia
(hectare)
1-5 49,2 18,2 67,9 24,9 27,7 29,4 69,4
5-10 16,8 11,8 16,9 18,4 18,1 17,7 20,0
10-20 13,5 19,2 8,7 25,0 24,5 22,1 7,6
20-50 13,7 32,8 4,6 27,3 23,9 24,8 2,5
> 50 6,8 18,0 1,9 4,4 5,8 6,3 0,5
Număr
total de 100 100 100 100 100 100 100
exploat.
Sursa: Eurostat

Ponderea suprafeţelor agricole din ţările

Comunităţii Economice Europene
pe clase de mărime a exploataţiilor (1991)
(%)
Tabelul 3.5.
Clasa de
mărime C.E.E. Franţa Italia Olanda Belgia Danemarca Grecia
(hectare)
1-5 7,1 1,5 20,2 3,1 4,2 4,3 32,1
5-10 7,1 2,8 15,0 7,8 7,6 7,3 25,5
10-20 11,6 9,1 15,4 21,1 20,6 18,3 19,1
20-50 25,6 34,4 17,9 17,7 41,8 43,3 13,2
> 50 48,6 52,1 31,6 19,6 25,8 26,8 10,0
Suprafaţa 100 100 100 100 100 100 100
Sursa: Eurostat

Urmărindu-se evoluţia structurilor agricole în cadrul ţărilor membre ale C.E.E. se constată
reducerea numărului fermelor mici mai ales după 1960. Astfel, în Franţa, în ultimii 30 de ani
ponderea exploataţiilor mici (sub 20 ha) s-a redus de la 40% la 16,2%. În acelaşi timp a crescut
ponderea exploataţiilor mijlocii (20-25 ha) de la 34,7% la 37%, iar cea a exploataţiilor cu peste 50
ha a crescut de la 25,4% la 46,8%. Schimbări esenţiale s-au produs şi în celelalte ţări comunitare,
unde suprafeţele medii
pe fermă au crescut în aceeaşi perioadă de la 50% până la 100%, cu excepţia Angliei şi Irlandei, ţări
în care nu s-au produs modificări esenţiale din punctul de vedere al suprafeţei medii pe fermă.
Aproape jumătate din suprafaţa agricolă a C.E.E. se află (48,6%) în fermele de peste 50 ha.
Şi în cadrul fermelor specializate din sectorul de creştere a animalelor este de reţinut variaţia
mare în funcţie de profilul fermei, de ţară dar caracteristica dominantă a exploataţiei zootehnice este
mărimea mijlocie a efectivelor de animale (tabelele 3.6 - 3.11).
Din datele prezentate în tabelul 3.6. ajungem la concluzia că şi fermele de creştere a
animalelor din C.E.E. se grupează în două categorii: ferme mici şi mijlocii. În ţările sudice (Grecia,
Italia, Portugalia, Spania), fermele de vaci nu depăşesc 10-12 capete, pe când în cele nordice
(Olanda, Anglia, Danemarca, Belgia) care au cea mai intensivă zootehnie mărimea medie a fermelor
de vaci ajunge la 30-50 capete. De altfel agricultura este extrem de intensivă în ţări ca: Olanda,
Belgia, Danemarca comparativ cu ţările “mai sărace” ale C.E.E. (Grecia, Portugalia, Spania, Italia).
Gradul extrem de înalt de intensificare a producţiei agricole se poate exemplifica cu datele
din tabelul 3.12. Se obţin rezultate remarcabile având în vedere că cifrele prezentate sunt medii la
nivel naţional. Numai simpla urmărire a acestor cifre dau o imagine asupra “crizei de
supraproducţie” care se înregistrează mai ales la cereale (grâu şi porumb) unde, cu excepţia ţărilor
sudice, producţia medie este de 6200-7000 kg/ha şi peste.
Producţii medii ridicate se obţin nu numai la cereale, ci şi la celelalte culturi unde, de
asemeni, rezultatele sunt performante.
 Evoluţia situaţiei creşterii bovinelor în Uniunea Europeană

Specificare UE 15 Belgia Dane- Germ- Grecia Spania Franţa Irland Italia Luxem Olanda Austri Portu- Finlanda Sue- Regatul
marca ania a -burg a galia dia Unit
Număr de
exploataţii (mii)
1991 56 36 355 60 285 410 153 339 3 65 196 136
1993 2.135 52 34 350 51 246 348 155 279 2 60 125 188 61 45 140
1995 1.935 48 30 314 40 221 332 136 250 2 56 117 173 43 42 130
Număr de
animale (mii
capete) 3.264 2.222 14.526 631 5.046 20.970 6.158 8.005 205 4.982 1.381 11.623
1991 84.633 3.232 2.195 16.194 608 5.001 20.098 6.308 7.459 205 4.797 2.334 1.322 1.360 1.811 11.709
1993 84.872 3.286 2.090 15.953 575 5.494 20.646 6.532 7.270 204 4.654 2.326 1324 1.179 1.777 11.560
1995
Numărul mediu
de animale pe
exploataţie
(capete)
1991 58,2 62,6 40,9 10,8 17,7 51,1 40,3 23,6 81,9 76,7 7,0 85,6
1993 39,6 62,5 65,1 46,3 12,0 20,3 57,8 40,8 26,7 90,2 79,6 18,7 7,0 22,3 40,1 83,8
1995 43,9 69,0 69,1 50,8 14,2 24,8 62,2 48,2 29,0 96,6 82,8 19,9 7,6 27,6 42,3 89,1
Sursa: La situation de l’agriculture dans l’Union Europeenne. Rapport 1997
 Evoluţia situaţiei creşterii a vacilor de lapte în Uniunea Europeană

Specificare UE 15 Belgia Dane- Germ- Grecia Spania Franţa Irlanda Italia Luxem- Olanda Austria Portu- Finl- Suedi Regatu
marca ania burg galia anda a l Unit
Număr de
exploataţii (mii)
1991 29 21 275 47 185 201 51 197 2 48 100 42
1993 1.196 25 18 236 39 148 169 46 147 2 43 116 100 47 20 40
1995 1.012 22 16 209 28 118 159 42 113 1 40 91 86 32 18 37
Număr de
animale (mii
capete) 806 742 4.769 214 1.516 4.969 1.293 2.536 52 1.909 394 2.779
1991 23.472 702 714 5.364 219 1.371 4.613 1.274 2.287 51 1.804 898 375 490 525 2.786
1993 22.572 692 702 5.271 180 1.281 4.672 1.268 2.113 48 1.763 706 364 402 481 2.629
1995
Numărul mediu
de animale pe
exploataţie
(capete)
1991 27,6 35,8 17,3 4,5 8,2 24,7 25,5 12,9 30,9 40,1 3,9 65,6
1993 19,6 28,3 39,8 22,7 5,6 9,3 27,3 27,3 15,5 32,9 41,8 7,7 3,8 10,5 26,2 69,4
1995 22,3 31,4 42,9 25,2 6,4 10,9 29,5 30,2 18,7 33,6 44,0 7,8 4,2 12,4 27,1 71,7
Sursa: La situation de l’agriculture dans l’Union Europeenne. Rapport 1997
 Evoluţia situaţiei creşterii porcinelor în Uniunea Europeană

Specificare UE 15 Belgia Dane- Ger- Grecia Spania Franţa Irlanda Italia Luxem- Olanda Austria Portu- Finl- Suedia Regatul
marca mania burg galia anda Unit
Număr de
exploataţii (mii)
1991 17 28 288 48 429 135 3 362 1 28 166 17
1993 1.552 15 27 294 51 440 106 3 273 1 27 125 150 11 12 17
1995 1.276 13 21 239 23 301 90 3 280 1 22 112 139 7 11 13
Număr de
animale (mii
capete) 6.550 9.783 21.989 974 17.209 12.539 1.350 8.523 64 13.216 2.560 7.519
1991 121.227 7.165 11.568 26.486 1.144 18.188 14.291 1.487 8.348 72 14.964 2.822 2.665 1.381 2.777 7.869
1993 117.820 7.268 11.083 24.674 916 18.126 14.531 1.542 8.063 68 14.398 3.706 2.402 1.394 2.313 7.335
1995
Numărul mediu
de animale pe
exploataţie
(capete)
1991 385,3 349,4 76,4 20,3 40,1 92,9 450,0 23,5 75,6 472,0 15,4 442,3
1993 71,1 477,7 428,4 90,1 22,4 41,3 135,0 495,7 30,6 107,6 554,2 22,6 17,8 125,5 231,4 462,9
1995 92,3 557,3 518,0 103,1 39,1 60,2 161,5 514,1 28,8 121,8 643,1 33,1 17,2 197,5 215,5 545,1
Sursa: La situation de l’agriculture dans l’Union Europeenne. Rapport 1997
 Evoluţia situaţiei de creşterii bovinelor pe clase de mărime a şeptelului în U.E.

Specificare Numărul de animale

1-2 3-9 10-19 20-29 30-49 50-99  100 Toate clasele
Numărul de
exploataţii
(mii) 260 525 343 196 251 317 203 2.081
1991 253 452 279 172 223 291 212 1.882
1993 207 397 256 160 206 283 223 1.733
1995
Numărul de
animale (mii
capete)
1991 428 2.901 4.774 4.696 9.705 22.303 28.645 73.476
1993 399 2.441 3.916 4.129 8.595 20.535 37.276 77.644
1995 328 2.150 3.560 3.822 7.987 20.190 41.121 79.590
Sursa: La situation de l’agriculture dans l’Union Europeenne. Rapport 1997

Evoluţia situaţiei creşterii vacilor de lapte pe clase de mărime a şeptelului în U.E.

Specificare Numărul de animale

1-2 3-9 10-14 15-19 20-29 30-49 50-99  100 Toate clasele
Numărul de
exploataţii
(mii) 245 316 236 153 155 76 17 1.198 1.196
1991 199 239 193 136 147 79 21 1.013 1.013
1993 151 188 161 121 143 86 21 871
1995
Numărul de
animale (mii
capete)
1991 356 1.694 3.269 3.643 2.468 4.935 2.335 21.981 21.979
1993 278 1.272 2.683 3.259 5.445 5.098 3.523 21.559 21.551
1995 210 1.007 2.284 2.929 5.310 5.642 3.601 20.983
Sursa: La situation de l’agriculture dans l’Union Europeenne. Rapport 1997

Evoluţia situaţiei creşterii porcinelor pe clase de mărime a şeptelului în U.E.

Specificare Numărul de animale

1-2 3-9 10-49 50-99 100-199 300-399 400-999  1000 Toate clasele
Numărul de
exploataţii
(mii) 859 280 162 56 50 1.521
1991 778 254 154 52 47 1.404
1993 611 228 116 41 39 1.276
1995
Numărul de
animale (mii
capete)
1991 1.313 1.345 3.764 3.991 7.165 13.507 30.397 40.794 102.276
1993 1.171 1.326 3.676 3.704 6.773 12.649 31.149 53.799 114.247
1995 832 1.026 2.794 2.920 5.563 11.115 29.927 56.229 110.406
Sursa: La situation de l’agriculture dans l’Union Europeenne. Rapport 1997
 În creşterea animalelor producţiile medii obţinute sunt de asemenea foarte ridicate. Amintim
în continuare numai performanţele realizate în Danemarca: peste 6000 l/vacă şi peste 330
ouă/pasăre.

Producţiile medii obţinute în ţările C.E.E. (1991)

Tabelul 3.12.
Ţara Grâu Orz Porumb Orez Sfeclă Fl. Soia Fructe Măr Tomate Carto- Ouă
1 2 3
zahăr soare 1993 1995 fi
UE – 12 6690 4700 8450 - 8290 1650 3070 - - - 33400 5355
Belgia 9030 7190 9700 - 3600 - - 46800 56400 286000 40200 4994
Danemarca 6990 5280 - - 7460 - - - - - 900 6576
Germania 7800 5470 7830 - 7110 2390 2170 48500 39300 - 37000 5504
Grecia 2580 2420 8160 8360 6830 1100 - 8100 22900 52600 20000 4071
Spania 3250 3010 3960 6890 7670 1100 1800 3900 17200 58100 20000 4714
Franţa 7270 6190 8380 4970 10200 2190 2830 3800 32600 84000 35700 5369
Irlanda 9000 6750 - - 6410 - - - - 30100 4319
Italia 9650 3760 9390 4720 6040 2310 3200 - 26600 52700 21200 5939
Luxemburg 6570 5660 - - 87704 - - - - - 25400 5540
Olanda 8960 6610 8000 - 78404 - - 30200 - 43600 6198
Austria 5060 4170 7690 - 7000 2400 - - 64800 105600 29800 4298
Portugalia 1980 1430 4400 5900 4320 790 - 3900 9800 - 15400 4804
Finlanda 4070 3430 - - - - - 2600 4800 277300 92000 6047
Suedia 6190 4600 - - 6780 - - 5700 9000 30300 34600 6824
Regatul 8110 6140 - - 8600 - - 13000 17600 340200 40700 5611

Unit
UE 15 6620 4620 8410 6170 3010 - - - - - 33100 5390
Sursa: Eurostat
1) în valoare zahăr alb; 2) 1993; 3) 1995

Având în vedere criza de supraproducţie din domeniul laptelui de vacă acest produs a fost
contigentat, orice depăşire a cantităţilor de lapte prevăzute fiind “sancţionată” economic (a se vedea
capitolul “Strategii şi politici agricole”).
Sistemul agroalimentar vest-european, bazat pe exploataţia privat-familială de talie mijlocie
se caracterizează nu numai prin performanţe tehnice, ci mai ales prin performanţe economico-
financiare. Aceste performanţe sunt comparabile din punct de vedere economic cu cele din alte
ramuri. Numai aşa fermierii acceptă condiţiile mai grele ale vieţii rurale. Rezultatele economice
sunt apropiate de cele din industrie, servicii etc. (tabelul 3.13.).

Profitul şi rata profitului în fermele din unele ţări comunitare (1991)

Tabelul 3.13.
Ţările Clasa de Suprafaţa Valoarea producţiei Profitul Rata
profit mii agricolă brute profitului
ECU ha Mii ECU ECU/ha Mii ECU ECU/ha %
Franţa Sub 5 38,9 43.300 1113 0 0 0,00
5-10 39,5 55.800 1413 70.500 190 15,52

87
 10-20 46,3 78.500 1695 14.300 303 22,27
20-30 51,5 103.600 2012 24.200 470 30,48
>30 57,2 116.700 3089 54.000 944 40,69
TOTAL 44,8 78.600 1754 14.200 317 22,05
Germania Sub 5 22,4 47.300 2112 -1000 -45 -2,70
5-10 27,0 62.900 2330 7500 278 13,54
10-20 20,4 84.200 2770 14.300 470 20,49
20-30 37,2 115.600 3108 27.300 653 26,62
>30 47,8 171.900 3596 42.900 897 33,26
TOTAL 28,9 76.500 2657 10.800 374 15,50
Olanda Sub 5 17,6 139.900 2733 1700 116 4,45
5-10 18,4 97.800 5315 8000 434 8,91
10-20 20,3 117.300 5778 15.000 738 13,34
20-30 23,1 154.300 6680 24.600 2064 19,42
>30 27,0 259.400 9607 52.300 1937 25,25
TOTAL 22,0 169.200 7691 25.700 1182 17,91
Grecia Sub 5 5,7 9000 1579 2500 434 38,40
5-10 6,9 17.500 2536 6900 1000 66,69
10-20 8,7 27.600 3172 13.200 1577 91,67
20-30 12,5 47.600 3808 23.400 1872 96,69
>30 10,1 63.200 6257 44.500 4406 225,88
TOTAL 6,4 13.700 4900 767 55,68.
Media pe Sub 5 14,8 18.000 1216 1300 88 7,78
C.E.E. 5-10 19,6 30.800 1571 7300 372 31,06
10-20 29,8 58.400 953 14.200 477 32,13
20-30 39,4 93.000 2161 24.300 633 35,57
>30 52,1 168.500 3173 51.700 974 44,26
TOTAL 22,2 41.500 1869 1900 401 20,89
Sursa: Eurostat
În ţările comunitare înaltul grad de înzestrare tehnică determină obţinerea de rezultate
economice deosebite. Într-o serie de ţări (Olanda, Belgia, Danemarca) productivitatea medie este
apropiată de cea realizată în industrie. Profitul pe o persoană ocupată în agricultură în C.E. este în
medie de 20000 DM, înregistrându-se oscilaţii mari de la o ţară la alta (5777 D.M./persoană în
Portugalia şi 52846 D.M./persoană în Olanda).
Sistemul agroalimentar vest-european are la bază câteva idei fundamentale care pot servi ca
orientare în reorganizarea sistemului agroalimentar din România (P. I. Otiman, 1997):
- ferma privat-familială, de talie mică sau medie, puternic echipată tehnic constituie celula
de bază a producţiei agricole propriu-zise;
- ferma (exploataţia agricolă) poate să fie proprietatea fermierului (a familiei) sau luată în
arendă (totală sau parţială), iar forţa de muncă se asigură în principal dintre membrii
familiei (în cazuri speciale se apelează la forţă de muncă salariată);
- aprovizionarea fermierilor cu diversele materii şi materiale necesare se face prin
intermediul unor cooperative sau societăţi de aprovizionare al căror membru este
fermierul; de asemenea valorificarea (comercializarea) producţiei realizate de fermier se
realizează prin intermediul unor cooperative sau societăţi specializate în acest scop;
- relaţiile dintre fermele de producţie agricolă şi cooperativele sau societăţile de
aprovizionare – prelucrare – desfacere sunt aşezate pe baze comerciale;
- întreaga politică generoasă de susţinere a agriculturii de către guvernele ţărilor membre
ale C.E.E. sau de către organismele comunitare are la bază principii exclusiv economice:
preţul produselor agricole (prin intermediul legii cererii şi a ofertei) şi creditarea
producţiei agricole şi a investiţiilor (credite curente şi pe termen lung) ;
- economia sistemului agrolimentar se bizuie din plin pe factorii de progres din acest
domeniu: ştiinţa, tehnologia, învăţământul agroalimentar, economic şi de marketing-
management;
- întreaga legislaţie comunitară (comercială, financiară, fiscală, funciară, tehnică) are ca
principală caracteristică stimularea şi sprijinirea puternică a agricultorilor .

88
 3.2. Formele de proprietate (regimul funciar) şi rolul lor
în organizarea economico-socială a agriculturii

Agricultura românească se află în plină etapă de tranziţie la economia de piaţă. De aceea

este necesară o succintă trecere în revistă a principalelor caracteristici ale economiei de piaţă.
O caracteristică principală o constituie coexistenta celor două forme fundamentale de
proprietate: proprietatea privată şi cea de stat (publică). Esenţială este însă dominaţia proprietăţii
individuale asupra capitalului şi restrângerea proprietăţii de stat la minimum necesar, determinat de
necesităţile de asanare a unor sectoare economice şi de asigurarea protecţiei sociale, cerinţe
specifice la un moment dat unei anumite economii naţionale.
O altă cerinţă obiectivă, verificată de experienţa dezvoltării sociale, o reprezintă constituirea
şi funcţionarea proprietăţii individuale într-o largă diversitate de agenţi economici, de forme de
întreprinderi - personale, asociaţii, pe acţiuni - toate însă având la bază aceeaşi formă de proprietate,
cea individuală, larga diversificare fiind reclamată de specificitatea diferitelor produse şi servicii
necesare societăţii, de structura tehnică a economiei naţionale la un moment dat.
Economia de piaţă se caracterizează şi prin transformarea pieţei în instrumentul principal de
reglare prin acţiunea legii cererii şi ofertei în stabilirea preturilor tuturor mărfurilor - inclusiv al
capitalului şi monedei naţionale – preţuri care joacă astfel rolul de instrument unic (şi obiectiv) de
alocare a resurselor economice pentru realizarea produselor şi serviciilor de care societatea are
realmente nevoie şi de minimizare a consumului respectiv de resurse.
Condiţia fundamentală pentru existenta şi funcţionarea pieţei este aceea a autonomiei de
decizie a agenţilor economici care se prezintă pe piaţă, iar garanţia autonomiei de decizie a agenţilor
economici este oferită de proprietatea privată. Legătura dintre piaţă şi proprietatea privată este deci,
cea de esenţă.
Numai un sector privat dominant poate impune regulile de funcţionare a pieţei ca mecanism
de reglare a vieţii economice, numai aceasta poate susţine o economie democratică.
În acest fel, o altă trăsătură specifică economiei de piaţă este faptul că rolul statului este
esenţialmente unul de arbitru şi moderator, concretizat în crearea sistemului juridic şi instituţional
prin care asigură existenta si integritatea celor trei caracteristici fundamentale - apărarea
proprietăţii individuale, definirea formelor de întreprindere, controlul prin acţiunea legii cererii şi
ofertei.
Forma proprietăţii de stat se menţine în domeniile în care este eficientă şi competitivă sau
acolo unde societatea consideră că menţinerea ei este oportună.
În economiile contemporane este recunoscută coexistenta celor două tipuri fundamentale de
proprietate:
- proprietatea privată;
- proprietatea de stat (publică)
În actul fundamental al ţării, Constituţia României, statul garantează dreptul de proprietate,
ocrotind proprietatea, atât cea privată cât si cea publică (art. 41 si art. 135, Constituţia României,
1991).
Proprietatea individuală . Dreptul de proprietate dă posibilitatea celui care-l deţine să facă
ceea ce doreşte cu lucrul pe care-l posedă, în limitele legii. Prerogativele dreptului de proprietate
sunt, în special, următoarele: posesia, utilizarea, dispoziţia, uzufructul. Proprietatea individuală
implică exercitarea de către individ a tuturor acestor componente definitorii ale dreptului de
proprietate. Delegarea unuia din elementele dreptului de proprietate nu schimbă caracterul de
individualitate al proprietăţii sale.
Caracteristica fundamentală a economiei de piaţă o reprezintă autonomia decizională a
agenţilor economici bazată pe proprietatea individuală asupra resurselor economice, şi în special
asupra capitalului.
În aprecierea proprietăţii private trebuie avute în vedere următoarele avantaje, comparativ cu
cea publică:
89
 - asigură o autonomie deplină agenţilor economici;
- stimulează iniţiativa, inovarea tehnică si comercială;
- generează o concurentă reală între agenţii economici;
- diminuează riscul economic prin mai buna adaptare la modificarea fenomenelor
perturbatorii de piaţă;
- constituie baza tuturor libertăţilor individului dar si baza democraţiei economice, sociale si
politice.
Proprietatea de stat. Are un caracter limitat, existenta si dimensiunile ei fiind determinate
fie de caracterul de monopol natural al unor resurse şi activităţi - pământ, bogăţii ale subsolului,
anumite tipuri de transporturi şi alte servicii orăşeneşti şi comunale etc. - fie de necesităţi temporare
de protecţie socială, asanarea unor sectoare de activitate, păstrarea echilibrului ecologic.
Proprietatea de stat este una din modalităţile prin care statul modern, democratic, intervine
ca moderator în mecanismul economiei de piaţă, care esenţialmente este un mecanism bazat pe
proprietatea individuală.
În economia românească în actuala etapă de tranziţie la economia de piaţă, un obiectiv
prioritar al reformei actuale îl constituie privatizarea realizabilă în principal prin dezetatizarea şi
descentralizarea proprietăţii publice. Acest tip de proprietate prezintă o serie de dezavantaje:
- favorizează centralismul în luarea deciziilor, împiedică adaptabilitatea la cerinţele pieţei;
- favorizează apariţia elementelor de birocratism, ceea ce duce în final la întârzierea luării
deciziilor;
- duce inevitabil la situaţia de monopol, frânând desfăşurarea concurenţei, favorizând
apariţia preţurilor de monopol de stat;
- limitează iniţiativa, creativitatea si spiritul de inovaţie, favorizând comoditate şi rutină în
procesul muncii;
- generează unele elemente de corupţie, promovând incompetenţa.
Iată de ce este nevoie de crearea şi dezvoltarea unui sector particular, bazat pe proprietatea
privată.
Privatizarea - crearea şi dezvoltarea sectorului particular în economie - trebuie înţeleasă ca o
componentă a procesului de tranziţie la economia de piaţă. Nu se poate vorbi de tranziţie la
economia de piaţă fără privatizare, deoarece asigurarea caracterului dominant al sectorului
particular constituie condiţia "sine qua non" a funcţionării mecanismelor economiei de piaţă.
Pentru crearea sectorului particular în economie se poate recurge la mai multe căi:
a) Transformarea economiilor băneşti existente în prezent la populaţie în capital, incluzând
si utilizarea acestor economii pentru cumpărarea de către populaţie a unei părţi a actualei avuţii ce
formează obiectul proprietăţii de stat;
b) Împroprietărirea populaţiei, adică transferarea către populaţie în mod gratuit a unei părţi a
actualei avuţii ce formează obiectul proprietăţii de stat.
Regimul funciar este determinat de proprietatea funciară. Ea are o importantă deosebită în
agricultură, pământul constituind baza indispensabilă a activităţii agricole (vezi capitolul VI).
Criza agrară care s-a manifestat la noi în ţară nu a fost un fenomen de conjunctură ci un
fenomen de ordin structural, componenta majoră a acestui fenomen constituind-o criza proprietăţii
agrare în general, dar mai ales criza proprietăţii funciare.
O primă încercare de rezolvare a acestei crize a proprietăţii funciare a fost apariţia Legii
fondului funciar (Legea 18/1991). Legea fondului funciar pune accent pe trecerea în proprietate
privată a pământului prin reconstituirea şi constituirea acestui drept, aducând corecţii serioase
regimului proprietăţii funciare în România. De asemenea, Legea fondului funciar a menţinut un
sector al statului în privinţa proprietăţii funciare.
Astfel, potrivit acestei legi, fondul funciar al tării poate face obiectul dreptului de proprietate
privată ori poate aparţine domeniului public. Practic regimul funciar este constituit din:
- proprietatea funciară privată - prin reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate
asupra pământului al ţăranului român, reconstituire limitată prin Legea 18/1991 la maximum 10 ha;

90
 - proprietatea funciară a statului - prin menţinerea proprietăţii statului asupra terenurilor
intrate în posesia sa sub o formă sau alta în timpul celor 45 de ani de dictatură comunistă,
persoanele fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor ce aparţin statului
au devenit acţionari în cadrul societăţilor nou înfiinţate.
Privatizarea în agricultură, demarată prin Legea fondului funciar, are menirea de a lichida
ruptura antieconomică şi chiar antiumană dintre proprietar si producător, de a renaşte interesul
personal şi iniţiativa privată, adevăratele forte motrice ale activităţii economice. Ţăranii au devenit
proprietari deplini ai pământului, dar nu aceasta nu este suficient. Remodelarea întregului sistem
agricol nu trebuie înţeleasă numai ca o privatizare a gospodăriei ţărăneşti prin refacerea proprietăţii
funciare individuale. Pentru modernizarea agriculturii, o problemă esenţială încă nerezolvată este
aceea a înzestrării tehnice a gospodăriei ţărăneşti. Ceea ce spunea încă la începutul acestui secol,
eminentul economist agrar Gheorghe Ionescu Sisteşti, rămâne în continuare de o tulburătoare
actualitate: "A-i da pământ, fără să te întrebi dacă are capitalul de exploatare necesar sau dacă si-l
poate cel puţin procura ieftin si cu înlesnire, este o mare greşeală."

3.3. Formele de exploatare agricola si tipuri de exploataţii agricole

Rolul primordial în asigurarea mijloacelor de subzistentă necesare omenirii îi revine

pământului. Toate aceste mijloace de subzistentă sunt rezultatul procesului complet de folosire a
resurselor funciare. Caracteristic pământului - ca element principal al capitalului agricol - este
marea diversitate a sistemelor de folosire si a relaţiilor de proprietate atât pe plan mondial cât şi pe
plan naţional. O serie întreagă de legi sau reglementări funciare se constituie în adevărate "cadouri
rurale" scrise sau nescrise care garantează dreptul de proprietate, promovând exploatarea raţională a
pământului.
În procesul de producţie din agricultură s-au creat legături indisolubile între proprietatea
funciară, exploatarea pământului şi exploataţia agricolă propriu zisă, dând naştere la structuri rurale
complexe, diferite de la o ţară la alta sau în interiorul ţării respective, diferite în funcţie de etapa
istorică de dezvoltare.
Exploatantul agricol poate să fie proprietarul capitalului funciar în totalitate sau parţial,
pământul fiind pus în valoare fie de el însuşi cu ajutorul familiei sale, fie angajând mână de lucru
salariată. O altă posibilitate ar fi ca exploatantul să închirieze capitalul funciar sau ansamblul
mijloacelor de producţie el contribuind numai cu munca. Toate acestea constituie forme (modalităţi)
diferite de punere în valoare a capitalului funciar.
Modul de punere în valoare este de fapt o legătură juridică care există între exploataţia
agricolă şi capitalul funciar (proprietatea funciară).
In România în etapa actuală se deosebesc următoarele modalităţi de punere în valoare a
capitalului funciar:
- în regie proprie (modul direct de punere în valoare);
- în arendă ( modul indirect de punere în valoare).
Modul direct de punere în valoare (în regie proprie). Exploatantul agricol este proprietarul
terenurilor agricole si al capitalului de exploatare, el organizează şi conduce nemijlocit procesul de
producţie. Exploatantul în calitate de proprietar este cel care munceşte, beneficiază integral de
roadele muncii şi proprietăţii sale, suportând singur pierderile exploataţiei sale. Dacă exploataţia
agricolă dispune de o suprafaţă agricolă importantă (mai mare), gestiunea exploataţiei poate fi
încredinţată unui manager salariat.
Modul indirect de punere în valoare (arenda). Proprietarul funciar (arendator) cedează pe o
durată determinată dreptul său de cultivare a pământului unui exploatant (fermier) în schimbul plăţii
unei chirii numită arendă. Fermierul închiriază prin contract pământul şi clădirile administrative
(exploataţia agricolă propriu-zisă). Aportul lui se materializează în capitalul de exploatare şi în
muncă. După ce plăteşte arenda proprietarului (în bani, în natură sau în bani şi în natură) arendaşul
primeşte profitul şi suportă eventualele pierderi.

91
 În Franţa, arenda este de două feluri: totală sau parţială. În cazul arendei parţiale,
proprietarul aduce capitalul funciar şi o parte din capitalul de exploatare, participând la conducerea
exploataţiei. Fermierul aduce numai o parte din capitalul de exploatare şi munca. Atât proprietarul
cât şi exploatantul (fermierul) participă la împărţirea veniturilor exploataţiei.
Importanţa fiecărui mod de punere în valoare a capitalului funciar variază de la o tară la alta,
de la o regiune la alta în funcţie de suprafaţa agricolă a exploataţiei (tabelul 3.14).

Modalităţi de punere în valoare a capitalului funciar

în Uniunea Europeană (1991)
Tabelul 3.14
Ţara În regie proprie În arendă totală În arendă parţială
% % %
Belgia 31,7 67,7 0,7
Danemarca 81,7 18,3 -
Germania 63,6 36,0 0,4
Grecia 77,1 21,8 8,8
Spania 69,8 22,1 8,1
Franţa 46,7 52,7 0,6
Irlanda 96,0 4,0 -
Italia 80,0 18,8 1,2
Luxemburg 51,7 47,7 0,6
Olanda 64,5 34,6 0,9
Portugalia 66,3 22,0 11,7
Anglia 62,6 37,4 -
C.E.E. 64,9 32,7 2,3
Sursa: Eurostat

Din datele prezentate, rezultă că la nivelul U.E.O. forma dominantă de punere în valoare a
capitalului funciar rămâne cea în regie proprie (64,9%).
Forma de exploatare în arendă este dominantă în Belgia (67,7%) şi în Franţa (52,7%). În
cazul Franţei modul de punere în valoare a capitalului funciar comportă unele consideraţii: în sudul
Franţei este dominant modul direct de punere în valoare, iar arenda se practică cel mai mult în
centrul Franţei. În cazul exploataţiilor de dimensiuni reduse (mai puţin de 5 ha) se preferă
exploatarea directă (75% din suprafaţă). Din contră, în cazul exploataţiilor mari (între 5 ha si 50 ha)
arenda reprezintă forma dominantă.
Ambele modalităţi de punere în valoare a capitalului funciar prezintă atât avantaje cât şi
dezavantaje.
Forma de exploatare directă, în regie proprie, a fost considerată multă vreme ca modalitate
optimă de exploatare.
Avantajele modului direct de punere în valoare derivă din faptul că aceeaşi persoană este în
acelaşi timp şi proprietar şi exploatant:
- proprietarul exploatant este în întregime stăpânul bunurilor sale. El are toată libertatea de
acţiune şi de aceea stabilitatea sa este asigurată. El poate să facă toate ameliorările dorite
exploataţiei fără a avea nevoie de acordul unui străin.; pentru a realiza aceasta el poate obţine
credite mult mai uşor căci poate da în garanţie propriul capital funciar, prin ipotecare;
- exploatantul primeşte în totalitate veniturile exploataţiei, fără a mai plăti renta funciară;
munca sa este mai bine remunerată, ceea ce-l încurajează să producă;
- exploatantul rezistă mai bine în situaţiile de criză (recolte scăzute, preturi mici) pentru că
nu împarte profitul cu nimeni;

92
 - proprietarul exploatant are tendinţa să se menţină pe propriul său domeniu (având
avantajul stabilităţii); această stabilitate poate să fie însă o cauză a stagnării economice, în special
când exploataţia este foarte mică.
Inconvenientele modului de punere în valoare a pământului sunt o consecinţă a faptului că în
aceeaşi mână se găseşte atât capitalul funciar cât si capitalul de exploataţie:
- Intre capitalul funciar şi capitalul de exploatare se poate manifesta o anumită concurenţă;
scopul agricultorului nu este de a avea, ci de a produce. Pentru a produce are nevoie de pământ si de
capital de exploatare. Nu este absolut obligatoriu ca cei doi factori - capitalul funciar si capitalul de
exploataţie să aparţină aceleiaşi persoane. Adeseori agricultorul este obligat să cumpere teren pentru
a putea dispune de o suprafaţă de teren suficientă. Aceasta imobilizează o parte din capitalurile sale,
făcându-l să apeleze la credite. Mărirea cererii de pământ poate duce la creşterea preturilor
pământului, deja ridicate. Când agricultorul are ambele capitaluri, apare o concurenţă între ele
pentru că patrimoniul său este limitat. O bună parte din capital este imobilizat în pământ, lipsind
exploatantul de capitalul de exploatare necesar;
- Pot apare dificultăţi de transfer între generaţii, pentru că sunt mai rare cazurile când
agricultorul moşteneşte singur în totalitate o exploataţie. De cele mai multe ori patrimoniul funciar
este împărţit între toţi moştenitorii. Cel ce vrea să preia exploataţia trebuie să-i despăgubească pe
ceilalţi moştenitori, apărând astfel inconvenientul semnalat mai sus: banii care servesc pentru
despăgubirea moştenitorilor nu pot fi investiţi în capitalul de exploatare. In plus mai apare si
inconvenientul ca moştenitorul exploataţiei respective să nu fie un bun manager de exploataţie. În
această situaţie agricultorul moştenitor preferă să fie locatar decât proprietar al terenului pe care-l
cultivă.
Modul indirect de punere în valoare a capitalului funciar este arenda totală sau parţială.
Arendarea nu este altceva decât o asociere de capitaluri: capitalul funciar şi capitalului de
exploatare, capitaluri care aparţin persoanelor diferite. De aici apar următoarele avantaje:
- Fermierul nu furnizează capitalul funciar. El poate consacra tot avutul său capitalului de
exploatare. In regiunile în care această formă de exploatare domină se întâlnesc cele mai bune
structuri de exploatare si productivitatea agriculturii este mai ridicată;
- Fermierul nu este legat de loc, el este independent si poate alege exploataţia care-i convine
cel mai bine, putând oricând să o părăsească când nu-i mai convin condiţiile economice;
- Proprietarul terenului are de asemenea o serie de avantaje. Valoarea capitalului său funciar
se menţine, chiar poate să crească, pământul fiind o valoare sigură. El primeşte un venit fix pentru
capitalul său funciar (arenda) fără să fie interesat de modul în care se face exploatarea acestuia. El
poate de asemenea să-şi aleagă arendaşul care îi pare cel mai bun pentru administrarea domeniului
său.
În acelaşi timp, arendarea prezintă si următoarele dezavantaje:
- Situaţia fermierului arendator este precară; la fiecare reînnoire a contractului de arendă
dreptul proprietarului de a-si relua proprietatea pune în pericol rămânerea pe loc a fermierului.
Proprietarul poate însă si el să suporte contraloviturile acestei precarităţi: la sfârşitul contractului de
arendă, fermierul are tendinţa de a-şi recupera avansurile făcute în ameliorarea solului;
- Apar dificultăţi în evaluare si rambursarea la sfârşitul perioadei de arendă a amelioraţiilor
aduse de fermier exploataţiei, îi îngrădesc libertatea sa de acţiune şi limitează investiţiile dorite de
el.
Legislatorul, promulgând si ameliorând "statutul arendaşului" reduce din inconvenientele
acestui mod de folosire a pământului.
În România, procesul de privatizare demarat prin aplicarea Legii fondului funciar (Legea
18/1991) şi a celorlalte legi privind economia agricolă diversifică formele de exploatare a
pământului si cele de organizare a producţiei. Agricultorul exploatează pământul, îl pune în valoare
prin munca sa, putând fi si proprietar si antreprenor. Ca urmare a sistemului de moştenire, a
îmbunătăţirii si specializării forţei de muncă se întrevede o largă răspândire a modului de lucru în
arendă.

93
 Transformările structurale profunde din agricultura românească au ca suport proprietatea
privată care a devenit dominantă. Organizarea economico-socială a producţiei agricole la noi în ţară
a fost posibilă prin aplicarea următoarelor legi adoptate după 1989: Legea 18/1991, Legea fondului
funciar; Legea 36/1991, Legea societăţilor agricole si alte forme de asociere în agricultură; Legea
31/1990, Legea societăţilor comerciale; Legea 15/1990, Legea privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale; Legea 16/1994, Legea arendei.
Spaţiul rural românesc este caracterizat printr-o mare diversitate de forme si tipuri de
exploataţii în domeniul producţiei agricole, dar este previzibilă o mare diversitate de tipuri de
unităţi şi în domeniile: agroindustrial, cel de service, comercializare si industrie mică.
Astfel au apărut următoarele tipuri de exploataţii (în accepţiunea oficială a organismelor din
agriculturii):
a) Gospodării ţărăneşti individuale (de subzistenţă);
b) Asociaţii familiale;
c) Societăţi agricole;
d) Societăţi comerciale agricole;
e) Regii autonome agricole.
Primele trei tipuri de exploataţii din agricultură reprezintă de fapt agricultura privată din
România. Prezentăm în continuare modul de organizare a exploataţiilor agricole private din
agricultura noastră în tabelul 3.15.
a) Gospodăriile ţărăneşti individuale (de subzistenţă). Aceste gospodării sunt de
dimensiuni reduse (1-5 ha), fără mijloace de producţie şi fără resurse băneşti. Au şanse de
supravieţuire extrem de reduse în condiţiile economiei de piaţă dacă nu sunt sprijinite de stat.

Modul de organizare a exploataţiilor agricole private

în România la data de 30 mai 1999
Tabelul 3.15
Specificare UM 30.06.1993 30.06.1999 Diferenţă

A. Gospodării individuale
- Număr total Nr. 4.010.046 4.096.616 +86.370
- Suprafaţa agricolă Mii ha 9053 9.579 +526
- Suprafaţa medie Ha 2,26 2,34 +908
B. Asociaţii familiale
- Număr total Nr. 7730 6082 -1648
- Suprafaţa agricolă Mii ha 765 399 -88
- Suprafaţa medie Ha 125 145 +20
+86.570
C. Societăţi agricole cu
personalitate juridică
- Număr total Nr. 3809 3525 -274
- Suprafaţa agricolă Mii ha 1603 1463 -143
- Suprafaţa medie Ha 422 415 -7
Sursa: M.A.A. Buletin informativ nr. 6/1999

În cele peste 4 milioane de gospodării se lucrează mai mult de trei sferturi din
pământul aflat în proprietate privată (80,25% din suprafaţa agricolă aflată în proprietate
privată). Mărimea medie a gospodăriei individuale este de 2,34 ha. De fapt 13,25% din
94
 numărul total de gospodării sunt sub 0,5 ha (542.968 gospodării), 26,6% au între 0,5-1 ha,
32,69% au între 1-3 ha, 16,3% au între 3-5 ha, 3,75% au între 7-10 ha şi peste 10 ha numai
0,31%. (Datele se găsesc în tabelul 3.16.).
În România, mica gospodărie ţărănească din zonele de câmpie, lipsită total de capital, obţine
rezultate extrem de scăzute, insuficiente pentru a mai produce pentru piaţă. În perspectivă se va
reduce numărul acestora, odată cu creşterea dimensiunii lor. În zonele de deal şi munte, micile
gospodării ţărăneşti considerăm că sunt viabile pe termen lung şi vor trebui să fie sprijinite de stat
mai consistent. Printr-o politică de diversificare a infrastructurilor (agroturismul ar fi o soluţie)
rurale, zonele acestea ar putea fi mai bine valorificate.

Situaţia pe ţară a gospodăriilor agricole

pe clase de mărime la 30.06. 1999
Tabelul 3.16.
Nr. de Suprafaţa. Suprafaţa Clasele de mărime, ha
Sub 0,5 0,5-1 1-3 3-5 5-7 7-10 > 10
gospodării agricolă medii
Individuale (mii ha) (ha)
4.096.616 9.578.599 2,34 542.968 1.592.351 1.339.280 668.541 226.510 153.931 13.055
Sursa: M.A.A. Date operative 1999

b) Asociaţiile familiale. Se constituie pe baza înţelegerii între două sau mai multe
familii, având ca scop cultivarea terenurilor agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea,
prelucrarea şi vânzarea produselor, prestarea de servicii etc. Nu au personalitate juridică,
asocierea lor realizându-se prin înţelegerea verbală sau scrisă. La nivelul întregii ţări aceste
asociaţii agricole simple au cea mai mare dezvoltare (6082 asociaţii la 30.06.1999). Potrivit
datelor furnizate de M.A.A. suprafaţa medie a unei exploataţii este de 145 ha.
c) Societăţile agricole. Sunt societăţi de tip privat, cu personalitate juridică şi
răspundere limitată. Capitalul agricol a fost constituit prin participarea liberă a membrilor
societăţii în număr variabil. Obiectul activităţii îl constituie exploatarea pământului,
animalelor şi a altor mijloace de producţie aduse în societate (la 30.06. 1999 existau 3525
societăţi agricole la nivelul întregii ţări) cu o suprafaţă medie de 415 ha.
Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii fiind răspunzători
numai cu părţile sociale. Terenurile agricole se aduc numai în folosinţă, asociaţii păstrându-şi
dreptul de proprietate asupra acestora.
Formele asociative de producţie au apărut ca rezultat al acţiunii conjugate a trei
factori: lipsa capitalului de exploatare, mediu macroeconomic nefavorabil plasamentelor în
agricultură, lipsa cadrului legal de reglementare a pieţei funciare.
Caracteristica definitorie a societăţilor agricole o constituie relativa flexibilitate a
formelor asociative sub raportul numărului şi implicit al suprafeţelor de teren. Astfel de la
15.829 asociaţii familiale în 1994 şi cu o medie de 124,9 ha (I. Dona, 1994) s-a ajuns la 6082
asociaţii în 1999, de la 4089 societăţi agricole în 1994 (I. Dona, 1994) la 3525 societăţi agricole
în 1999.
Forma principală de întreprindere reprezintă, în ţările cu economie de piaţă, societăţile
comerciale, al căror statut de organizare diferă de la o ţară la alta.
Societăţile comerciale sunt entităţi economice formate din mai multe persoane fizice
şi/sau juridice numite asociaţi sau acţionari, având cel puţin o trăsătură comună, exprimată
într-un anumit interes, pe baza căruia contribuie la formarea unui patrimoniu social în scopul
desfăşurării unei activităţi oarecare şi al obţinerii de profit. În ţările cu economie de piaţă,
societatea comercială reprezintă forma principală de întreprindere.
Fiind o persoană juridică distinctă faţă de persoanele fizice şi/sau juridice care o
compun, drepturile şi obligaţiile societăţii comerciale decurg însă din cele ale persoanelor care
se află la originea noii persoane juridice.

95
 În practica economico-juridică contemporană, sunt consacrate două tipuri
fundamentale de societăţi comerciale: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri. Din
combinarea specifică a acestora a rezultat şi se organizează şi un al treilea gen: societatea cu
răspundere limitată.
Societăţile comerciale de persoanex sunt organizate în societăţi în nume colectiv şi
societăţi în comandită simplă, criteriul de departajare fiind gradul de responsabilitate a
subiecţilor de proprietate faţă de unitate şi modul de manifestare a acesteia.
x) Acele societăţi de persoane care au drept scop prestarea la servicii nonmarfare se numesc societăţi civile.
Există însă societăţi civile care, deşi prin statutul lor de înfiinţare şi organizare nu au fost declarate necomerciale, totuşi
au căpătat ulterior un caracter preponderent lucrativ, fiind de fapt societăţi comerciale de persoane.

Societăţile în nume colectiv se caracterizează prin aceea că aportul asociaţilor sub

forma de părţi sociale este netransmisibil, iar obligaţiile financiare ale respectivei societăţi
sunt garantate de toţi asociaţii, fiecare dintre ei răspund nelimitat, subsidiar şi solidar de
obligaţiile asumate de societate.
Societăţile de persoane în comandită simplă se definesc mai întâi prin aceea că aportul
asociaţilor nu este transmisibil şi negociabil. În acelaşi timp, în cadrul acestei societăţi,
asociaţii se împart în două categorii: comandiţii, care răspund în mod subsidiar, solidar şi
nelimitat pentru obligaţiile asumate de societate şi comanditorii, care răspund numai în limita
mărimii aportului lor la formarea capitalului social.
Societăţile comerciale de capitaluri se organizează în societăţi în comandită pe acţiuni şi
societăţi pe acţiuni.
În societatea în comandită pe acţiuni, ca şi la societatea de persoane în comandită
simplă, există două grupe de participanţi: comanditarii şi comandiţii. Dar, în cadrul societăţii
de capitaluri aceste două categorii de societăţi au funcţii şi răspunderi distincte. Numărul
acţionarilor la o astfel de societate nu poate coborî sub o anumită limită statutară, iar
capitalul nu poate fi mai mic decât prevederile legale.
Totodată, comanditarii răspund de obligaţiile societăţii în limita acţiunilor subscrise,
nu a aportului în capital.
Societatea pe acţiuni este cea mai reprezentativă formă contemporană de societate
comercială. Capitalul ei este format prin
contribuţia acţionarilor, persoane fizice şi/sau juridice. Patrimoniul societăţii pe acţiuni se
constituie pe baza participării acţionarilor la fondarea acesteia, sub forma unor înscrisuri,
numite acţiuni. Capitalul social format pe baza emisiunii de acţiuni este utilizat pentru
asigurarea condiţiilor necesare bunei funcţionări a activităţii unităţii, în concordanţă cu
obiectul ei, stipulat în statut. Acest capital social se măreşte prin folosirea unei părţi din
profitul realizat de societate şi destinată dezvoltării.
Această parte se concretizează în emiterea de noi acţiuni ce sunt cumpărate de vechii
acţionari sau se negociază la pieţe specializate.
Acţiunile reprezintă fracţiuni ale capitalului social, care pot fi nominative sau la
purtător (pe ele nefiind specificat numele proprietarilor lor). Acestea dau dreptul posesorilor
lor să-şi însuşească venituri din masa totală a beneficiilor nete obţinute de societatea
respectivă. Mărimea acestor venituri depinde de numărul acţiunilor subscrise şi deţinute, de
nivelul rezultatelor nete realizate.
Totalitatea acţiunilor formează partea principală a capitalului fictiv, care reprezintă
duplicatul de hârtie al capitalului real folosit de societatea pe acţiuni. În economia de piaţă,
paralel cu mişcarea continuă a capitalului real, are loc şi circulaţia acţiunilor, vânzarea şi
cumpărarea lor la piaţa de valori. Prin vânzarea-cumpărarea acţiunilor, se transmite şi
dreptul de a primi venituri.
Conducerea generală a societăţii pe acţiuni este asigurată de adunarea generală a
acţionarilor, respectiv de adunarea reprezentanţilor aleşi de aceştia. Fiecare acţionar are drept
de vot, numărul voturilor fiind proporţional cu numărul acţiunilor deţinute, Conducerea
curentă a societăţii respective este încredinţată unui consiliu de administraţie ales sau numit
96
de adunarea generală. Prin formarea de societăţi pe acţiuni s-au putut asigura şi se asigură, în
continuare, concentrarea resurselor băneşti necesare pentru fondarea şi dezvoltarea de mari
unităţi în sectoarele moderne ale economiei.
Societatea cu răspundere limitată este o formă de societate comercială, care integrează
în funcţionalitatea ei elemente împrumutate atât de la societăţile de persoane, cât şi de la
societăţile de capitaluri. Capitalul social al respectivei societăţi este divizat în părţi sociale, în
principiu netransmisibile. Ca şi la societăţile de persoane, în cadrul lor numărul asociaţilor
este limitat prin lege, aceşti răspund pentru obligaţiile societăţii numai în limita aportului de
capital, ca şi în cazul societăţilor de capitaluri. O astfel de societate se caracterizează şi prin
aceea că întregul capital comercial este împărţit în părţi sau cote care nu sunt transmisibile
decât: pe cale succesorală, când nu este necesar acordul celorlalţi asociaţi; către un alt asociat,
dacă statutul nu interzice aceasta; către un terţ, dacă actul constitutiv prevede o astfel de
clauză şi numai cu consimţământul majorităţii asociaţilor, deţinând ¾ din capitalul social.
Toate tipurile şi formele de societăţi comerciale realizează, în fond combinări speciale
ale dreptului de proprietate individuală, ale atributelor raportului economic de proprietate cu
modul de utilizare a obiectului proprietăţii.
d) Societăţile comerciale. În agricultură s-au constituit societăţi comerciale agricole
prin transformarea unor întreprinderi agricole de stat şi staţiuni pentru mecanizarea
agriculturii sau a unor cooperative agricole de producţie sau asociaţii economice
intercooperatiste sau mixte.
Cea mai eficientă formă de organizare a proprietăţii private cu folosire asociativă s-a
dovedit a fi societatea comercială pe acţiuni, care prezintă următoarele avantaje:
- riscuri mai mici, deoarece răspunderea proprietarilor este limitată la cuantumul
valoric al acţiunilor obţinute;
- societatea poate exista nelimitat în timp, cu condiţia să fie profitabilă, datorită
posibilităţilor de vânzare a acţiunilor, ceea ce conduce la substituirea acţionarilor proprietari
şi cu alţi acţionari;
- emiterea de acţiuni oferă largi posibilităţi de sporire a capitalului societăţii;
- oferă garanţii pentru creditori.
Societăţile comerciale agricole pe acţiuni cu capital majoritar de stat (provenite din
foste IAS-uri), erau constituite în 490 întreprinderi care au administrat în 1997 o suprafaţă de
1652,1 mii ha teren agricol, respectiv 1319,9 mii ha teren arabil, revenind în medie pe o
societate comercială o suprafaţă de 3370 ha teren agricol, respectiv 2690 ha teren arabil. Din
totalul terenului gestionat de aceste societăţi o suprafaţă de aproximativ 528,7 mii ha revenea
unui număr de 242,2 mii acţionari şi locatori. Aceste terenuri care fac şi obiectul legii
169/1997, legea de modificare şi completare a Legii fondului funciar (Legea 18/1991) după
finalizarea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole.
e) Regiile autonome în agricultură.
Regia autonomă (regia publică) reprezintă acea formă de întreprindere care are ca obiect
producerea de bunuri economice în scopul obţinerii de profit, precum şi gestionarea bunurilor aflate
în proprietatea statului. Ea poate avea ca obiect şi executarea unor funcţii acordate de stat ca
reperceperea de impozite, administrarea unor domenii publice etc. Regiile autonome exercită
drepturile de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, dispunând asupra acestora,
posedându-le şi folosindu-le pentru a produce bunuri materiale şi servicii pentru piaţă.
Regia autonomă are personalitate juridică proprie, iar restituirea sa este separată de
bugetul statului. Gestiunea unei regii autonome este însă legată într-o ramură mai mare sau
mai mică de rezultatele financiare generale ale proprietăţii publice. Regia autonomă poate fi:
directă, dacă atribuţiile ei economico-financiare sunt încredinţate unor funcţionari de stat;
indirectă, în situaţia în care aceste funcţii sunt concesionate sau închiriate unor
întreprinzători particulari.
Regiile autonome din România actualei perioade de tranziţie a economiei de piaţă au o
pondere relativ mare şi un statut special de funcţionare. În unele sectoare (de pildă căile

97
ferate), regiile autonome vin din istoria îndepărtată a economiei româneşti, practic de la
începuturile căilor ferate în ţara noastră.
Alte regii autonome provin din fostele întreprinderi socialiste de stat şi pe baza Legii
privatizării, lege prin care se exceptează de la privatizare o serie de sectoare de importanţă
naţională. Indiferent de istoria constituirii lor şi de avaturile pe care le-au suportat de-a
lungul diferitelor regimuri, îndeosebi în timpul sistemului monopolist – statul de tip
dictatorial dinaintea revoluţiei din decembrie 1989 – unităţile economice care se organizează
ca regii autonome sunt: unităţile din sectorul energetic, unele întreprinderi extractive, o parte
a exploatărilor agricole şi a fondului forestier, sistemul de bază al transporturilor şi
telecomunicaţiilor, infrastructura de bază pentru ocrotirea sănătăţii, învăţământul public,
unităţile de protecţie socială. Există şi opinii conform cărora regiile autonome ar trebui să se
extindă şi asupra unor unităţi din metalurgie, industria construcţiilor de maşini, chimie etc.
Regiile autonome funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară,
fiind cu personalitate juridică. Regiile autonome aparţin statului. Sunt organizate la nivel
naţional şapte asemenea regii autonome agricole:
- Regia autonomă de îmbunătăţiri funciare;
- Regia autonomă, Institutul de cercetare şi dezvoltare pentru valorificarea produselor
horticole;
- Regia autonomă a tutunului;
- Regia autonomă Institutul naţional de medicină veterinară
“Pasteur”
- Regia autonomă Institutul de montanologie
- Regia autonomă “Cai de rasă”
- Regia autonomă – Agenţia Naţională a Produselor Agricole (ANPA).
Regia Autonomă a Îmbunătăţirilor Funciare
Lucrările de îmbunătăţiri funciare din România reprezintă un important patrimoniu de interes
naţional, în cea mai mare parte proprietate publică, care sunt organizate în complexe şi cu funcţionalitate
pe suprafeţe mari.
Au ca obiect de activitate: administrarea şi exploatarea lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare (irigaţii, desecări, baraje, îndiguiri, combaterea eroziunii solului); coordonarea
sistemului naţional de supraveghere, evaluare, prognoză şi avertizare a amenajărilor de
îmbunătăţiri funciare, ca parte componentă a sistemului naţional de monitorizare pentru
protecţia mediului şi menţinerea cadastrului amenajărilor de îmbunătăţiri funciare, ca parte
componentă a cadastrului agricol de specialitate.
Regia este organizată şi funcţionează în baza Legii nr. 50/1994, modificată şi
completată prin Legea nr. 138/1996, ca regie autonomă cu 41 de sucursale judeţene.
Potrivit prevederilor Legii nr. 84/1996, amenajările de îmbunătăţiri funciare constituie
o cauză de utilitate publică de interes naţional, regia având în exploatare şi întreţinere:
- lucrări de irigaţii pe o suprafaţă de 3,1 milioane ha (prize, staţii de pompare şi
repompare, canale de aducţiune);
- lucrări de desecare-drenaj pe o suprafaţă de 3,1 milioane ha (canale de colectare şi
distribuitoare de interes general, staţii de pompare de evacuare a apelor);
- lucrări de combatere a eroziunii solului pe o suprafaţă amenajată de 2,2 milioane ha;
- lucrări de apărare împotriva inundaţiilor pe Dunăre şi râuri interioare (2224 km).
Exploatarea şi întreţinerea lucrărilor este susţinută financiar de la bugetul de stat şi
organizată instituţional la nivel naţional şi judeţean prin acte normative specifice (legea nr.
50/1994, Legea nr. 84/1996, HG nr. 292/1991, HG nr. 686/1994, completată şi modificată prin
HG nr. 1203/1996) numai că din nefericire această susţinere financiară nu a fost acoperită
decât 82 % din bugetul de stat prin ministerul agriculturii.
Regia Autonomă Cai de Rasă
Au ca obiect de activitate: creşterea, ameliorarea, calificarea şi perfecţionarea efectivelor de
cabaline de rasă pură în cadrul hergheliilor care sunt ferme de elită; organizarea şi coordonarea

98
activităţii de reproducţie, creştere şi control sanitar veterinar, în vederea realizării efectivelor de
cabaline pe rase şi subunităţi; asigurarea activităţilor de atestare a apartenenţei de rasă, organizarea
sistemului de rasă, organizarea sistemului de informaţii privind evidenţa zootehnică, ţinerea
registrelor genealogice şi a registrelor de montă şi fătări, eliberarea adeverinţelor de montă,
eliberarea certificatelor de origine la intern şi export, stabilirea grupelor sanguine pe fiecare rasă.
Ca mod de organizare şi funcţionate regia este: înfiinţată prin HG nr. 702/1991 , în
baza Legii nr. 15/1990. Deţine 5 depozite cu 1500 armăsari montă publică şi 14 herghelii cu 12
rase cu un număr de 3700 de cai care asigură reproducători crescuţi în 20 de subunităţi de
tradiţie, fiind singurele nuclee din România de rasă pură, rod al unei munci sistematice
desfăşurate pe o perioadă cuprinsă între 100 – 400 ani şi reprezintă un patrimoniu genetic
naţional, recunoscut şi apreciat atât în ţară cât şi în străinătate. Prin patrimoniul propriu de
armăsari de montă publică, regia desfăşoară activitatea de ameliorare a celor peste 815.000
cabaline din marea creştere; are susţinere financiară de la bugetul de stat prin ministerul
agriculturii în pondere de circa 15 % pentru turma de bază şi cercetare.
Regia Autonomă Institutul Pasteur
Obiectul de activitate al regiei îl constituie: cercetarea fundamentală în domeniul patologiei
animale şi igienei publice veterinare. Asigură diagnosticarea şi supravegherea bolilor cu risc major
epizootologic şi epidemiologic; elaborează metode, metodologii şi mijloace de diagnostic pentru
prevenirea şi combaterea bolilor la animale. Are competenţă în producţia de seruri şi vaccinuri
pentru combaterea bolilor la animale şi a celor transmisibile la om.
Regia este înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990 prin HG nr. 665/1991 ca regie autonomă
cu 6 sucursale teritoriale şi 3 ferme biobază. Reprezintă unica instituţie de profil din domeniul
sanitar veterinar care realizează activitatea de cercetare pentru sănătatea animalelor şi a
sănătatea publică. Institutul Pasteur elaborează studii de specialitate şi este furnizorul
principal de mijloace imunoprofilactive în conformitate cu “Programul acţiunilor strategice
de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la animale şi a celor transmisibile la om,
precum şi de protecţia mediului”; urmăreşte supravegherea epizootologică în condiţiile
alinierii ţării noastre la standardele sanitar-veterinare ale Uniunii Europene; Regia produce
peste 200 produse majore – seruri, vaccinuri – pentru diagnostic, prevenire şi combaterea
bolilor la animale şi a celor transmisibile la om; deţine singurul laborator din România,
special amenajat pentru diagnosticul bolilor cu risc major epizootologic şi epidemiologic;
beneficiază de fonduri de cercetare-dezvoltare de la ministerul cercetării şi tehnologiei
reprezentând 12 % din necesarul de resurse financiare.

Regia Autonomă Institutul de Cercetare pentru Valorificarea

Produselor Horticole
Obiectul de activitate al regiei îl reprezintă cercetarea fundamentală şi aplicativă , studii
privind producerea şi valorificarea produselor horticole şi legumelor de seră; multiplicarea şi
difuzarea creaţiilor biologice (seminţe şi material săditor); furnizarea de servicii ştiinţifice şi
tehnologice agenţilor economici sau oricăror beneficiari interesaţi.
Din punctul de vedere organizatoric şi funcţional regia este înfiinţată în baza Legii nr.
15/1990; coordonează activitatea de cercetare în domeniul producerii, valorificării,
industrializării şi păstrării produselor horticole şi a legumelor de seră, precum şi producerea
de seminţe şi material săditor pentru legume şi flori cultivate în seră; beneficiază de fonduri
de cercetare-dezvoltare de la ministerul cercetării şi tehnologiei reprezentând 14% din
necesarul de resurse financiare.
Regia Autonomă a Tutunului
Obiectul de activitate îl constituie fabricarea şi comercializarea tutunului, ţigaretelor şi
produselor din tutun ; coordonarea lucrărilor tehnice şi acordarea de asistenţă tehnică şi financiară
producătorilor agricoli din domeniu.
Industria tutunului în România este organizată în mod unitar în baza Legii 15/1990,
prin HG 1214/1990, ca Regia Autonomă a Tutunului cu 16 sucursale fără personalitate

99
juridică din care: 6 fabrici de ţigarete (Bucureşti, Râmnicu Sărat, Târgu Jiu, Timişoara,
Sfântu Gheorghe, Iaşi), 8 fabrici de fermentare tutun (Arad, Ocna Mureş, Urziceni, Craiova,
Carei, Bârlad, Titu, Vlăduleni), o staţiune centrală de cercetări pentru cultura şi
industrializarea tutunului Bucureşti cu 6 câmpuri experimentale şi o fabrică de piese de
schimb şi subansamble Bucureşti. Regia este proprietara a 43 mărci de ţigarete, precum şi 30
ha de teren agricol destinat cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor pentru
cultura tutunului. Regia a fost deja restructurată în Societatea Naţională “Tutunul
Românesc” cu 16 sucursale fără personalitate juridică (HG 918/1997).
Regia Autonomă Institutul de Montanologie
Obiectivele majore ale regiei sunt: cercetarea, dezvoltarea în domeniul montanologiei şi
dezvoltarea rurală în zonele montane şi premontane.
Regia este înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990 prin HG nr. 255/1991; reprezintă unicul
institut de montanologie din ţară cu activităţi de cercetare dezvoltare montană; din anul 1995
este membru al organizaţiei europene de profil EUROMONTANA. Activitatea de cercetare-
dezvoltare din cadrul regiei este orientată pe 3 direcţii principale: economia rurală în specific
montan, sociologia rurală şi marketingul produselor agricole în zona montană. Beneficiază de
fonduri de cercetare-dezvoltare de la ministerul cercetării şi tehnologiei reprezentând 12 %
din necesarul de resurse financiare. Are de asemenea un patrimoniu de 7,2 miliarde lei,
compus şi din teren: 1577 ha, din care 1100 ha teren agricol, 407 ha livadă, 54 ha vii pe rod, 4
ha fâneţe şi 12 ha parc dendrologic.
Regia Autonomă – Agenţia Naţională a Produselor Agricole (ANPA)
Regia derulează acţiuni specifice privind pieţele cerealelor şi ale seminţelor oleaginoase,
achiziţii şi vânzări de produse cerealiere în numele statului; elaborează periodic studii privind piaţa
internă şi externă a produselor cerealiere, precum şi buletine informative privind calitatea şi
cantitatea stocurilor.
Organizarea şi funcţionarea este puţin mai complicată. Regia a fost reorganizată prin
HG 184/1997, prin predarea unei părţi din patrimoniul iniţial al ANPA la 29 societăţi de tip
CEREALCOM. Au fost predate în totalitate către societăţile de tip CEREALCOM
capacităţile de depozitare de 3,5 milioane tone deţinute anterior de ANPA. În anul 1995, fosta
regie ROMCEREAL (din care s-a desprins ANPA) a predat o capacitate de depozitare de 6,7
milioane tone la 41 capacităţi tip COMCEREAL, conform HG nr. 462/1995 şi 1054/1995.
Predarea patrimoniului de la ANPA la societăţile CEREALCOM nu a fost finalizată.
Acţiunea a fost blocată întrucât pierderile din anii 1994-1996 (în prezent de circa 250 miliarde
lei) nu au fost preluate la datoria publică, conform prevederilor Ordonanţei de Urgenţă nr.
16/1997.

CAPITOLUL IV

CAPITALUL ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI

4.1. Abordarea conceptuală a capitalului; rolul şi

100
 structura capitalului în agricultură
4.2. Capitalul de exploatare
4.2.1. Şeptelul mort şi mecanizarea agriculturii
4.2.2. Şeptelul viu
4.2.3. Plantaţiile pomiviticole
4.3. Formarea şi economia de capital
4.3.1. Investiţiile în agricultură
4.3.1.1. Mecanismele investiţiei şi jocurile progresului
tehnic
4.3.1.2.Evoluţia, structura şi particularităţile
investiţiilor în agricultură
4.3.1.3. Criterii de apreciere a proiectelor de investiţii
4.3.2. Economia de capital
4.4. Sursele de asigurare cu capital în agricultură

101
 CAPITOLUL IV
CAPITALUL ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI

4.1. Abordarea conceptuală a capitalului; rolul şi

structura capitalului în agricultură

CAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond sau stoc de
mărfuri, la care se adaugă masa de bani aducători de venit (sub formă de dobândă). Din
secolul XIV noţiunea de capital primeşte noi accepţiuni, semnificând bogăţie, avere, valoare
care sporeşte, patrimoniu. Sensul modern al termenului capital este fundamentat în secolul
XVIII-lea de către fiziocratul francez A.J. Turgot, după care capitalul reprezintă un
participant la producerea de valoare şi pe profit.
În economia de piaţă capitalul se află în posesia firmelor private şi publice şi a
indivizilor cărora le revine inevitabil uzufructul şi riscul. Dreptul de proprietate asupra
capitalului conferă deţinătorilor capacitatea de a-l înstrăina, folosi şi gestiona aşa cum găsesc
de cuviinţă, fără a încălca legea şi libertatea de acţiune a altor agenţi economici. Bunurile care
alcătuiesc capitalul au valoare de piaţă, se vând şi se cumpără la preţuri pe care agenţii cererii
şi ofertei le consideră acceptabile. De altfel, numele societăţii (orânduirii) capitaliste derivă
din faptul că acesteia îi este definitorie posibilitatea ca oricine să deţină şi să obţină profit de
pe urma capitalului.
În prezent există optici diferite de a privi capitalul, iar termenul este folosit cu
semnificaţii foarte diverse atât în literatura ştiinţifică cât şi în vorbirea curentă. Pentru a
realiza un minimum de rigoare ştiinţifică, de cele mai multe ori termenului de capital i se
asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc. Alte ori este necesară
sublinierea opticii din care este definit şi analizat capitalul. În literatura şi practica statelor cu
economie de piaţă se disting: optica economică, optica juridică, optica contabilă şi optica
doctrinară de definire şi analiză a capitalului.
1. În optica economică capitalul este definit din două puncte de vedere : al producţiei şi
al repartiţiei.
a) Din punctul de vedere al producţiei, capitalul numit şi tehnic sau real este un factor de
producţie; desemnează ansamblul bunurilor produse prin activitatea economică şi folosite
pentru obţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de venit (explicit sau implicit). Ca factor
de producţie capitalul (tehnic) se deosebeşte de ceilalţi factori de producţie pentru că este
derivat, este rezultatul unor procese anterioare de producţie. El se deosebeşte şi de alte bunuri
finale rezultate dintr-un proces de producţie anterior (îmbrăcăminte, alimente etc., în general
bunuri de consum sau satisfactori) pentru că bunurile care-l formează pot servi doar indirect
la satisfacerea trebuinţelor şi anume prin intermediul bunurilor şi serviciilor la a căror
producere participă împreună cu alţi factori de producţie. Pentru că servesc activităţii
economice din care se obţin alte bunuri şi servicii, bunurile din care este alcătuit capitalul
factor de producţie se mai numesc bunuri de capital, capital tehnic, bunuri de producţie.
Capitalul ca factor de producţie se deosebeşte şi de bani (inclusiv de forma bănească a
capitalului), pentru că banii, chiar cei disponibili pentru cumpărarea de maşini, echipamente,
pământ, animale, alte facilităţi productive ca atare nu produc nimic şi, nu pot fi consideraţi ca
o resursă economică.
Ca factor de producţie, capitalul este alcătuit dintr-o gamă de bunuri reproductibile:
clădiri în care se desfăşoară activităţi agricole, industriale, comerciale, de cercetare ştiinţifică,
prestări de servicii etc. maşini, utilaje, instalaţii şi mijloace de transport, tractoare şi maşini
agricole, poduri, autostrăzi, şeptelul viu, plantaţii, brevete şi documentaţii tehnico-ştiinţifice,
tehnică electronică de calcul (şi programele adecvate), materii prime, materiale,

102
semifabricate, seminţe, furaje, îngrăşăminte, erbicide, insecticide şi biostimulatori,
combustibil şi energie etc.
Pământul, în măsura în care încorporează lucrări care-i îmbunătăţesc calitatea, rolul şi
funcţiile, devenind un factor de producţie reproductibil se transformă din pământ materie
naturală în pământ capital, fiind considerat atât în teorie cât şi de practicieni ca element al
factorului capital.
Calitatea capitalului tehnic ca factor de producţie constă în aceea că el favorizează
creşterea eficienţei factorilor primari, favorizează uşurarea muncii şi permite factorului
muncă să se concentreze spre activităţi care solicită creativitate.
Obţinerea capitalului implică consum de timp şi alte resurse, datorită lui economia, firma,
exploatarea agricolă devin mai productive. De exemplu, dacă fermierul lucrează terenul sau
îngrijeşte animalele prin metode manuale, productivitatea muncii şi a pământului vor fi inevitabil
slabe. Dacă apelează la mecanizare, irigaţii, foloseşte îngrăşăminte, insecticide etc., pe care le
obţine el sau pe care le cumpără, aceasta, impune folosirea unor resurse şi diminuarea consumului
curent ca sacrificiu pentru ca productivitatea muncii şi a pământului să crească. Oamenii au învăţat
că o metodă de producţie directă în producţia vegetală sau zootehnică în care majoritatea sau toate
operaţiunile se efectuează manual este inevitabil de eficienţă redusă. În schimb, metodele indirecte
de producţie, bazate pe folosirea capitalului tehnic sunt de cele mai multe ori incomparabil mai
eficiente. Ele presupun însă sacrificarea unei părţi a consumului şi venitului curent. Limitele până la
care agentul economic (şi comunitatea) pot accepta acest sacrificiu determină amploarea metodelor
indirecte de producţie, volumul capitalului tehnic şi eficienţa celorlalţi factori de producţie.
Capitalul sporeşte cantitativ şi se ameliorează calitativ prin investiţii nete şi brute (vezi investiţii).
După modul în care participă la activitatea economică, după modul cum se consumă şi
se înlocuiesc, bunurile care formează capitalul tehnic se grupează în capital fix şi capital
circulant. Capitalul fix – reprezintă acea parte a capitalului tehnic (real) format din bunuri
care participă la mai multe acte (cicluri) de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după
mai mulţi ani de utilizare. Pentru analiza structurală a capitalului fix este importantă
împărţirea acestuia în capital activ (participă nemijlocit, direct, la obţinerea bunurilor
economice) şi capitalul fix pasiv, care este o condiţie necesară pentru obţinerea bunurilor
economice, dar care nu participă direct la acest proces (ex.: clădiri, construcţii, unele mijloace
de transport etc.). Este supus uzurii fizice şi morale şi implicit amortizării. În practica
agricolă, capitalul tehnic este grupat în: capitalul funciar şi capitalul de exploatare.
Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradiţional din capitalul funciar fac
parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, amelioraţii funciare (drumuri, drenaje,
instalaţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi plantaţiile pomiviticole.
Pământul nu se uzează şi deci nu se amortizează spre deosebire de alte elemente ale
capitalului funciar, în special amelioraţiile funciare şi plantaţiile, care se deteriorează prin
folosire şi deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite.
Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a pământului. Rolul acestui capital
este acela de a face pământul să producă.
Deci capitalul de exploatare din agricultură este constituit din: capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix este compus din: diferite mijloace materiale (tractoare, maşini agricole
etc.) menţionate în literatura de specialitate şi sub denumirea de şeptelul mort; animalele
(numite şi şeptelul viu) de tracţiune, de reproducţie şi de rentă (care aduc venituri).
Capitalul circulant – reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un singur ciclu de
producţie, în care sunt consumate sau profund transformate şi trebuie înlocuite după fiecare
ciclu de producţie (materii prime, materiale, energie, carburanţi, lubrefianţi, apă tehnologică
etc.). El se constituie anual şi trebuie să fie reconstituit tot anual. El poate fi asimilat cu
“consumuri intermediare” care includ bunuri şi servicii utilizate pentru a obţine producţie
agricolă totală ca: furajele cumpărate, îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele,
servicii pentru întreţinerea clădirilor, reparaţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii.

103
Capitalul circulant mai include: stocuri, valorile exploataţiei - aprovizionările, producţia
neterminată, animalele în creştere, produsele vegetale recoltate dar nevândute.
Sub aspect calitativ, capitalul tehnic, în special cel fix este apreciat prin nivelul tehnic şi
eficienţa economică ce o asigură.
Clasificarea capitalului tehnic în fix şi circulant este foarte importantă pentru
gestiunea firmei: consumul capitalului fix se include în costuri sub forma amortizării; cel
circulant se include integral îmbrăcând forma costurilor directe (variabile) şi indirecte.
Randamentul utilizării capitalului circulant depinde esenţial de consumul specific şi de viteza
de rotaţie; randamentul capitalului fix depinde de nivelul tehnic, structura şi rata de utilizare.
b) Din punctul de vedere al repartiţiei capitalul este un ansamblu de resurse eterogene, a
căror utilizare (folosire) permite obţinerea periodică a unui venit. Include capitalul tehnic dar
şi alte resurse apte să aducă un venit posesorului: valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, etc.)
locuinţe, depozite bancare, capital uman etc.
2. În optica juridică, capitalul de care dispune un individ include toate drepturile de
proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care beneficiază.
3. În optica contabilă, capitalul firmei exprimă în forma bănească capitalul propriu
(valoarea patrimoniului). Este format din capitalul social (sume aduse de proprietar, asociaţi,
acţionari) la care se adaugă rezervele (profituri nedistribuite), autofinanţarea, provizioanele
ş.a. În sens larg, capitalul include pe lângă capitalul propriu şi mijloacele atrase şi aflate la
dispoziţia firmei pe termen lung (mai mare de un an): credite bancare, credite obligatare.
4. Alte accepţiuni şi forme ale capitalului: capital bănesc – suma de bani care asigură
deţinătorului un venit (dobândă sau profit) prin folosirea lui (investiţii, împrumut etc.);
capital bancar, format din fondurile băneşti proprii ale băncilor şi din depunerile diferiţilor
agenţi (persoane fizice şi morale sau juridice), folosite pentru acordarea de credite, purtătoare
de dobânzi; capital mobiliar (fictiv): acţiuni şi obligaţiuni, titluri financiare, cambii, titluri de
valoare, care oferă posibilitatea deţinătorilor să obţină un flux de venituri pe termen lung sub
formă de dividend (pentru acţiuni) şi dobândă (cupon) pentru obligaţiuni, titluri financiare de
credit; capital de rezervă, partea din capitalul societăţii, care se alimentează din profitul
obţinut şi serveşte la completarea capitalului social (când acesta se depreciază) şi la plata
dividendelor (dacă profitul anual a fost suficient); capitalul nominal alcătuit din elemente
pozitive ale patrimoniului (bunuri, bani, creanţe) inclusiv acţiunile şi obligaţiunile; capitalul
statutar, cel care aparţine unei societăţi, bănci, etc., şi se formează prin contribuţia membrilor
societari, care fac vărsăminte în acest scop, capital subscris, totalitatea subscrierilor
(angajamentelor) participanţilor la societatea comercială; capital vărsat, cotă parte din
capitalul subscris şi depus de fiecare asociat: poate fi egal cu cel subscris sau mai mic, dacă
vărsămintele se fac eşalonat, la termene prevăzute în statutul societăţii; capital naţional, suma
activelor nete obţinute de persoanele fizice şi juridice (morale) dintr-o ţară. În terminologie
marxistă: capital constant (folosit pentru achiziţionarea bunurilor de capital) şi capital variabil
(folosit pentru angajarea forţei de muncă, singura care creează valoarea nouă şi
plusvaloarea).

4.2. Capitalul de exploatare

4.2.1. Şeptelul mort şi mecanizarea agriculturii

Şeptelul mort este format din ansamblul utilajului agricol: de tracţiune, de lucrat solul,
de întreţinere a culturilor, de recoltat, utilaje pentru mecanizarea diferitelor procese de muncă
în creşterea animalelor etc.
Generalizarea utilizării tractoarelor şi a maşinilor în agricultură a modificat viaţa
rurală. Această generalizare a stat la originea tuturor schimbărilor înregistrate în ultimii 30
de ani în mediul rural. Importanţa tehnică, economică şi socială a acestui fenomen este
considerabilă.
La originea dezvoltării maşinismului au stat numeroase avantaje sociale şi economice.

104
 Avantajele sociale. Tractorul şi maşinile permit ca munca în câmp să fie mai puţin grea,
în acelaşi timp reducându-i-se durata. Mecanizarea unei exploataţii contribuie la scăderea
timpului de lucru şi poate permite o creştere a suprafeţei cultivate.
Avantaje economice. Maşinile agricole permit creşterea productivităţii pământului.
Pământul produce mai mult, randamentele la unitatea de suprafaţă cresc. Maşinile agricole
permit:
- efectuarea unor lucrări de calitate la momentul optim;
- reducerea numărului animalelor de tracţiune şi înlocuirea lor eventual prin
animale de rentă.
Maşinismul creşte productivitatea muncii. Timpul necesar pentru a executa o lucrare scade
când se trece de la tracţiunea animală la tractor.
Consecinţele mecanizării sunt numeroase. Dacă introducerea mecanizării nu este
însoţită de modificarea structurilor agrare şi de măsuri sociale, în mod sigur poate deveni
periculoasă şi chiar poate limita dezvoltarea maşinismului ca atare, din următoarele
considerente:
- creşterea productivităţii muncii este însoţită de o creştere a valorilor, dar şi de
eliberarea unei părţi importante a forţei de muncă, care trebuie folosită în altă
parte;
- scăderea numărului agricultorilor permite mărirea dimensiunii exploataţiilor
necesară pentru o utilizare raţională a tractoarelor şi maşinilor agricole;
- gestiunea exploataţiei devine mai complexă, iar agricultorul devine din ce în ce mai
mult un adevărat manager de întreprindere;
- condiţiile de muncă şi de viaţă din mediul rural se schimbă: munca este mai puţin
grea din punct de vedere fizic; agricultorul are mai mult timp liber.
Din punctul de vedere al şeptelului mort, agricultura României se situează pe ultimele locuri
în ierarhia ţărilor europene sub aspectul dotării tehnice. Astfel la sfârşitul anilor ’89, agricultura
dispunea de 129.230 tractoare agricole (vezi tabelul 4.1.). Cu un număr de 17 tractoare ce revine la
1000 hectare suprafaţă arabilă, dotarea era mai mică de 2 ori decât în Cehoslovacia şi Spania, de 4
ori mai mică decât în Polonia şi Grecia, iar faţă de ţările dezvoltate din punct de vedere economic
nici nu se mai poate vorbi (Austria 216 tractoare la 1000 hectare arabil, Germania 198, Olanda 184,
Elveţia 257, Japonia 388 potrivit datelor furnizate de FAO în 1989).

Evoluţia parcului de tractoare şi maşini agricole

Tabelul 4.1.
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
TRACTOARE 129.239 105.142 124.853 139.586 155.953 162.375 161.375 162.809 164.174
Sector stat 129.239 105.142 102.832 106.661 101.019 87.722 78.426 70.597 69.240
Sector privat 22.021 32.925 54.934 74.653 83.309 92.212 99.934
COMBINE 38.453 35.385 34.561 34.739 33.875 35.021 36.189 35.927 36.074

PENTRU
PĂIOASE
Sector stat 38.453 35.385 34.300 34.109 32.294 30.781 28.358 26.076 25.418
Sector privat 261 630 1581 4240 7831 9851 10.656
PLUGURI 70.708 62.712 73.219 82.003 94.320 102.207 107.401 113.107 114.714
Sector stat 70.708 62.712 65.401 66.578 60.440 539.016 48.607 45.699 45.009
Sector privat 7818 15.425 33.880 49.191 58.794 67.408 69.705
GRAPE DISC 37.119 33.634 36.488 41.105 47.812 51.536 55.398 58.859 60.286
Sector stat 37.119 33.634 33.483 34.300 30.792 27.249 24.788 23.477 23.224
Sector privat 2985 6805 17.020 24.287 30.610 35.382 37.062
SEMĂNĂTOR 18.347 15.772 17.018 18.342 21.353 21.973 24.377 26.321 25.735

I PĂIOASE
Sector stat 18.347 15.772 15.896 16.221 15.577 13.583 13.265 12.332 12.158
Sector privat 1122 2121 5776 8390 11.112 13.989 13.577

105
 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
SEMĂNĂTORI 18.111 16.656 17.341 18.918 22.424 24.066 25.980 27.291 28.180

PRĂŞITOARE
Sector stat 18.111 16.656 16.401 17.405 16.607 14.943 14.273 13.406 13.215
Sector privat 940 1513 5817 9123 11.707 13.885 14.965
PRESE DE 16.136 17.737 20.435 20.025 19.039 17.387 15.991 13.887 13.371

BALOTAT
Sector stat 16.136 17.737 19.916 19.902 18.687 16.806 15.014 12.615 11.968
Sector privat 519 123 352 581 977 1272 1403
REMORCI 49.990 44.549 61.732 65.794 75.070 73.588 73.111 74.933 76.451

TRACTOR
Sector stat 49.990 44.549 47.128 50.417 45.160 37.568 33.632 31.181 31.102
Sector privat 14.604 15.377 29.910 36.020 39.479 43.752 45.349
Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

Numărul de tractoare ce revine pe unitatea de suprafaţă trebuie judecat în funcţie de

puterea lor şi de nivelul de intensificare a producţiei, de dimensiunea exploataţiilor agricole şi
de gradul de utilizare raţională a acestora.
În ceea ce priveşte actualul sistem de tractoare şi maşini agricole se constată
necesitatea elaborării unor sisteme de mecanizare adecvate mărimii şi profilului noilor
exploataţii agricole.
Parcul de tractoare şi maşini agricole din dotarea actuală a agriculturii româneşti a
crescut continuu în perioada 1989-1997. Potrivit aceloraşi date din tabelul 4.1. în anul 1997,
faţă de 1989, creşterea reprezenta 27% la tractoare, 62% la pluguri şi grape cu discuri, 40%
la semănătorile pentru păioase, 56% la semănătorile pentru prăşitoare, respectiv 53% la
remorcile de tractoare. Această tendinţă are o excepţie situaţia la combine pentru recoltat
cereale şi la presele pentru balotat, unde asistăm la diminuarea parcului cu 6%, respectiv
17%.
Marea majoritate a utilajelor se află în proprietate privată (tabele 4.2. şi 4.3.), sector
care în anul 1998 deţinea o pondere de 82,9% la tractoare, 85,1% la grape cu discuri, 85,5%
la combine etc.
Nivelul de dotare existent în prezent în agricultură nu este în măsură să asigure

100 % = necesar
Fig.5.1. Gradul de dotare cu tractoare si masini agricole
pentru
executarea
100 lucrarilor in
10
28 perioadele
80 52 48
60
40 90
72
48 52
20 1
0
Tractoare Combine de Pluguri Semanatori
recoltat
cereale
Sursa: M.A.A. existent
efectuarea

lucrărilor mecanice în perioadele optime prevăzute de tehnologiile de cultură (conform

estimaţiilor făcute de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, vezi fig. 4.1.).

106
 Situaţia evoluţiei parcului de tractoare şi principalele maşini agricole în anul 1998
Tabelul 4.2.
Nr. Denumirea Existent 1.01.1998
crt Utilajului Total Total sector Din care: TOTAL Din care:
. agricultură privat AGROMEC Societăţi Agricultori STAT DRASCA* Unităţi
agricole individuali cercetare
1. Tractoare 163.765 135.914 35.252 11.357 89.305 27.851 24.836 3015
2. Combine păioase 34.053 29.131 17.812 2394 8925 4922 4579 343
3. Combine porumb 845 358 271 32 55 487 473 14
4. Maşini fertilizat 7736 5398 3183 877 1338 2338 2079 259
5. Pluguri 116.662 99.624 25.903 8534 65.187 17.038 15.476 1562
6. Grape disc 62.416 53.129 12.727 5493 34.909 9287 8308 979
7. Semănători păioase 26.093 22.203 7514 2696 11.993 3890 3551 339
8. Semănători 28.339 24.353 8435 2665 13.253 3986 3687 299
prăşitoare
9. Remorci tractor 76.507 60.786 13.180 7100 40.506 15.721 13.760 1961

Tabelul 4.3.
Nr. Denumirea utilajului Existent 30. 06 998
crt Total Total sector Din care: TOTAL Din care:
. agricultură privat AGROMEC Societăţi Agricultori STAT DRASCA* Unităţi
agricole individuali cercetare
1. Tractoare 163.970 136.637 34.146 11.789 90.702 27.333 24.315 3018
2. Combine păioase 34.016 29.253 17.238 2597 9418 4763 4417 346
3. Combine porumb 751 342 256 30 56 409 392 17
4. Maşini fertilizat 7766 5479 3106 903 1470 2287 2025 262
5. Pluguri 117.520 100.857 25.302 8779 66.776 16.663 15.159 1504
6. Grape disc 62.395 53.092 12.327 5699 35.056 9303 8360 943
7. Semănători păioase 26.645 22.724 7425 2810 12.489 3921 3580 341
8. Semănători 29.030 25.122 8345 2800 13.977 3908 3611 297
prăşitoare
9. Remorci tractor 77.031 61.542 12.956 7258 41.328 15.489 13.528 1961
Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei
* DRASCA – Departamentul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale pe acţiuni

93
 Situaţia parcului de tractoare şi principalele maşini agricole la data de 30.06.1998
Tabelul 5.4.
Nr. Denumirea utilajului Existent Neamortizate Amortizate
crt. inventar Existent Din care în Diferenţă Existent Din care în Diferenţă
30.03.1998 30.06.1998 funcţiune 30.06.1998 funcţiune
1. Tractoare TOTAL 163.970 64.768 61.994 2774 99.202 83.330 15.872
Din care: 30 CP 1101 740 723 17 361 303 58
40-45 CP 35.761 15.986 15.556 430 19.775 16.611 3164
50-60 CP 1000 498 459 39 502 422 80
65 CP 117.562 44.134 42.258 1876 73.428 61.679 11.749
100 CP 408 100 78 22 308 259 49
180 CP 658 296 147 149 362 304 58
Tractoare grele 705 191 141 50 514 432 82
Alte tractoare 6473 2658 2491 167 3815 3205 610
2. Combine păioase 34.016 13.001 10.916 2085 21.015 13.677 7338
3. Pluguri 117.520 49.691 47.929 1762 67.829 60.371 7458
4. Grape disc 62.395 24.422 22.853 1569 37.973 32.469 5504
5. Combinatoare 10.842 4104 3739 365 6738 5135 1603
6. Maşini amendamente 7766 2970 2681 289 4796 3688 1108
7. Semănători păioase 26.645 12.261 11.374 887 14.384 12.122 2262
8. Semănători prăşitoare 29.030 13.736 12.690 1046 15.294 12.517 2777
9. Cultivatoare 24.022 9408 8935 473 14.614 12.327 2287
10. Maşini combatere 8777 3404 3051 353 5373 4182 1191
11. Maşini erbicidat 10.924 4557 4318 239 6367 5347 1020
12. Combine furaje 2496 1082 814 268 1414 846 568
13. Vindrovere 2671 1079 900 179 1592 1049 543
14. Prese balotat 11.098 3896 2709 1187 7202 3538 3664
15. Remorci tractor 77.031 29.776 26.704 3072 47.255 37.327 9928
Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

94
 La deficienţele generate în primul rând de insuficienţa acestor utilaje ca număr, trebuie să
adăugăm uzura fizică şi morală accentuată a acestora. Astfel din datele prezentate în tabelul 4.4. nu
funcţionau în plină campanie agricolă (30.06.1998) 2774 tractoare neamortizate şi 15.872 tractoare
amortizate. Situaţia era la acea dată şi mai dezastruoasă în ceea ce priveşte combinele: 2085 nu erau
în funcţiune în plină campanie de recoltat cereale păioase (16 %) din cele neamortizate şi 7338 nu
erau în funcţiune din cele amortizate (34,9 5).
Datele prezentate în tabelul 4.5. demonstrează că pe ansamblul agriculturii, 50% din
tractoarele existente au o vechime în exploatare de peste 8 ani, iar în sectorul de stat parcul de
tractoare de peste 8 ani atinge o cifră record, 80%. Este şi firesc că cu o asemenea structură nu vom
putea niciodată să ne încadrăm în epocile optime de efectuare a lucrărilor, rămânând mari suprafeţe
agricole nelucrate (peste 350 mii ha în 1998).
Un ultim lucru mai remarcăm: numărul de tractoare şi combine achiziţionate din import
până la data de 30 iunie 1998. În condiţiile în care producţia indigenă de tractoare şi combine
agricole este gâtuită şi forţată să dea faliment s-au achiziţionat din import peste 2550 tractoare şi
peste 6213 combine, de toate mărimile şi toate mărcile (amintim câteva: John Deer, Renault, Ms.
Ferguson, Fiat, Claas, Ford, New Holland etc.).

4.2.2. Şeptelul viu

Şeptelul viu este format din totalitatea animalelor existente într-o exploataţie agricolă la un
moment dat. O parte a şeptelului viu este considerată ca o componentă a capitalului fix de
exploatare. Din capitalul fix de exploatare fac parte:
- animalele de tracţiune (cai, boi de muncă etc.);

95
 Situaţia vechimii parcului de tractoare şi a principalelor maşini agricole
Tabelul 4.5.
Specificare Vechimea, în procente
Existen 1 an 2 ani 3 ani 4 ani 5 ani 6 ani 7 ani 8 ani 9 ani 10 ani 11 ani 12 ani 13 ani 14 ani
t
1.I.199
7.
TRACTOARE Total 162.809 - - 12 15 8 8 3 4 4 4 8 9 9 16
Sector stat 31.044 - - 1 - 5 5 9 8 13 11 12 12 12 12
Sector privat 92.212 1 - 22 25 14 13 - - - - - - - 25
COMBINE pt. 35.927 - 2 2 2 1 2 8 14 14 11 15 11 7 11
PĂIOASE
Sector stat 5776 - - - - 1 1 2 16 16 14 14 14 11 11
Sector privat 9847 20 37 4 6 1 4 - - 10 - 13 3 1 1
Agromec 20.304 - - - - - - - 19 14 13 18 12 8 16
PLUGURI total 113.107 5 5 14 16 10 8 4 4 3 5 5 6 9 6
Sector stat 17.722 - - 6 - 6 12 12 7 7 12 12 12 7 7
Sector privat 67.408 13 14 23 27 15 8 - - - - - - - -
Agromec 27.977 - - - - - 3 6 9 5 11 11 13 26 16
GRAPE DISC total 58.859 6 6 13 17 9 3 1 4 6 4 9 8 9 5
Sector stat 9943 - - 9 - 3 2 2 12 12 12 12 12 12 12
Sector privat 35.382 13 18 21 29 15 4 - - - - - - - -
Agromec 13.524 - - - - - 2 5 9 10 3 20 20 23 8
SEMĂNĂTORI 26.321 7 9 13 14 6 3 6 7 4 3 6 6 8 8
PĂIOASE
Sector stat 4192 - 3 18 2 - 7 7 9 9 9 9 9 9 9
Sector privat 13.989 21 19 19 26 11 4 - - - - - - - -
SEMĂNĂTORI 27.291 5 7 14 16 6 3 2 8 7 5 7 6 9 5
PRĂŞITOARE
Sector stat 4333 - - 13 1 13 5 5 9 9 9 9 9 9 9
Sector privat 13.885 16 19 24 30 7 4 - - - - - - - -
Agromec 9073 - - - - - - 4 16 14 10 15 14 19 8
Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

97
  animalele de reproducţie şi de rentă (tauri reproducători, vaci de lapte, berbeci, scroafe
etc.).
Cealaltă parte a şeptelului viu este formată din animalele în creştere destinate vânzării
(tăuraşi la îngrăşat, viţei, miei, porci la îngrăşat etc.), având toate caracteristicile capitalurilor
circulante.
Cunoaşterea încărcăturii în animale la unitatea de suprafaţă a unei exploataţii prezintă
interes atât tehnic cât şi economic. Ea permite, de exemplu, cunoaşterea:
- importanţei relative a fiecărei specii de animale;
- suprafeţelor de furaje necesare pe unitatea de animal;
Caracteristicile capitalului animal (Şeptelul viu)
a) Animalele constituie un element de transformare, - transformă furajele şi alte produse
vegetale în carne, lapte etc. Dar această transformare este făcută cu un randament
energetic scăzut.
b) Este un “echipament” viu; nu se amortizează, se reînnoieşte el însuşi, în
detrimentul produsului final.
c) Este un ansamblu organizat: turma de bază. Turma de bază are o structură ce
corespunde fiecărei specii şi orientări de creştere.

Rolul capitalului animal

Esenţial este rolul său productiv, însă şeptelul viu reprezintă în plus o serie de avantaje:
- contribuie la obţinerea humusului prin îngrăşămintele organice;
- asigură folosirea deplină a forţei de muncă familiale (în special iarna);
- furnizează bani lichizi pentru exploataţie prin vânzările produselor respective;
- valorifică produsele secundare vegetale şi de asemeni subprodusele industriale.
Pentru condiţiile concrete din ţara noastră, creşterea animalelor are o importanţă deosebită
datorită următoarelor considerente: asigură produse de primă necesitate pentru alimentaţia umană;
contribuie la asigurarea industriilor prelucrătoare cu materii prime; asigură valorificarea superioară
a producţiei vegetale (atât principală cât şi secundară); reprezintă sursă importantă pentru creşterea
producţiei vegetale prin furnizarea îngrăşămintelor organice; valorifică cu eficienţă economică
ridicată baza naturală furajeră de pe păşuni şi fâneţe (circa 4,5 milioane hectare); determină
utilizarea uniformă şi mai productivă a forţei de muncă, asigurând realizarea, în tot cursul anului de
venituri pentru exploataţiile crescătoare de animale şi pentru producători. Creşterea animalelor, prin
specificul lor de producţie, se pretează la procese de producţie industriale, determinând niveluri
ridicate de producţie şi de productivitate a muncii, ceea ce ar putea avea un rol important în
dezvoltarea comerţului exterior al ţării. Acestea sunt numai câteva considerente care evidenţiază
rolul şi locul producţiei animale în ansamblul agriculturii şi al economiei româneşti, care
argumentează şi mai mult necesitatea de a dezvolta şi de a intensifica acest sector al agriculturii
româneşti. Din nefericire evoluţia stării de fapt a acestui sector demonstrează tocmai contrariul.
În perioada care a urmat anului 1989, inclusiv în 1998, a avut loc o reaşezare
considerabilă a efectivelor de animale la toate speciile. În anul 1998, comparativ cu 1989,
diminuarea efectivelor (vezi tabelul 4.6.) a fost de: peste 50% bovine; peste 50% la porcine;
45% la ovine şi 48% la păsări. În perioada analizată sporirea efectivelor se înregistrează
numai la o singură specie (cabaline) şi anume un spor de 36 % (vezi tabelul 4.7.). Tot din acest
tabel putem deduce scăderea masivă a efectivelor în sectorul de stat, care a atins cote
alarmante: s-au pierdut cca. 80% din efectivele de bovine, aproximativ 83,3% la ovine; 58%
din porcine şi 77,8 din păsările ouătoare.

98
 Evoluţia efectivelor şi a producţiei animale în perioada 1989 – 1998
Tabelul 4.6.
Specificare U.M. 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Bovine Mii cap. 6416 6291 5381 4335 3683 3597 3481 3496 3435 3296
Mii t viu 439 633 634 499 486 488 392 363 381 307
Mii hl* 32.234 33.057 35.107 33.593 35.594 41.663 44.759 45.453 45.947 44.411
Porcine Mii cap. 14.351 11.671 12.003 10.954 9852 9262 7758 7960 8235 7097
Mii t viu 1023 1010 1069 1011 976 994 882 910 890 823
Ovine Mii cap. 16.210 15.435 14.062 13.269 12.079 11.499 10.897 10.381 9663 8937
Mii t viu 216 203 173 135 170 149 152 155 140 123
Tone 35.386 36.167 32.537 28.020 26.011 25.141 24.323 23.165 22.120 19.967
lână
Păsări Mii cap. 127.561 113.968 121.379 106.032 87.725 76.532 70.157 80.524 78.478 66.620
Mii t 484 552 474 422 382 327 355 376 327 334
greut. vie
Ouă – 7040 8077 6859 5801 5316 5091 5263 5459 4953 4956
mil. buc.
* lapte de vacă fără consumul viţeilor
Sursa: Anuare Statistice 1989 – 1997
Date statistice 1998

Evoluţia efectivelor de animale în perioada 1989-1997 în sectoarele de stat şi privat

Tabelul 4.7.
- mii capete -
Specificare 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 Prel. 1997
BOVINE 6291 5380 4280 3683 3597 3481 3496 3435 3283
- sector privat 5147 4409 3474 3010 3050 3056 3133 3103 3048
- sector stat 1144 971 806 673 547 425 363 332 236

99
BOVINE MATCĂ 2468 2122 2266 2025 1979 1963 1983 1939 1826
- sector privat 2149 1848 2027 1818 1796 1804 1842 1812 1731
- sector stat 319 274 239 207 183 159 141 127 95
OVINE 16.452 15.067 14.833 12.884 12.276 11.642 11.086 10.317 9645
- sector privat 13.722 12.801 12.909 11.319 11.033 10.561 10.177 9592 9205
- sector stat 2730 2266 1924 1565 1243 1081 909 725 440
OVINE MATCĂ 9989 9747 12.230 9467 9147 8591 8202 7662 6707
- sector privat 8711 8547 11.128 8507 8356 7940 7643 7190 6416
- sector stat 1278 1200 1102 960 791 651 559 472 291
PORCINE 11.671 12.003 10.954 9851 9262 7758 7960 8235 7133
- sector privat 5584 5911 5455 5381 4911 4415 4614 4766 4581
- sector stat 6087 6092 5499 4470 4351 3343 3346 3469 2552
SCROAFE MATCĂ 1023 951 772 792 678 576 591 584 529
- sector privat 467 440 326 395 327 290 305 305 315
- sector stat 556 511 446 397 351 286 286 279 214
PĂSĂRI 113.968 121.379 106.032 87.528 76.532 70.157 80.524 78.478 68.915
- sector privat 56.231 58.418 53.223 46.192 44.006 46.340 50.869 54.289 57.025
- sector stat 57.737 62.961 52.809 41.336 32.526 23.817 29.655 24.189 11.890
PĂSĂRI OUĂTOARE 49.390 51.475 50.213 42.396 37.980 36.233 38.575 38.883 30.421
- sector privat 34.920 35.225 34.304 31.122 29.130 29.192 30.378 31.842 27.217
- sector stat 14.470 16.250 15.909 11.274 8850 7041 8197 7041 3204
CABALINE 663 670 749 721 751 784 806 816 818
- sector privat 599 623 707 682 716 756 782 794 804
- sector stat 64 47 52 39 35 28 24 22 14
FAMILII ALBINE – mii 1201 1091 1207 753 703 683 658 632 632
fam.
- sector privat 1064 978 1140 695 654 645 624 605 617
- sector stat 137 113 67 58 49 38 34 27 15
Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

100
 Cauzele care au determinat reducerea drastică a efectivelor de animale sunt generate de un
complex de factori, între care amintim:
- asanarea economică a efectivelor de animale prin scoaterea din circuitul productiv a
animalelor tarate sau cu potenţial productiv scăzut;
- structura deformată a exploataţiilor / întreprinderilor, care a condus la o capacitate
de performanţă scăzută a unui număr semnificativ de producători (vezi gigantismul unor
asemenea agenţi economici, mai puţin adaptabil exigenţelor şi cerinţelor economiei de piaţă);
- dominarea pieţei de produse animaliere de către agenţii de prelucrare cu capital de
stat (cel mai adesea cu o situaţie financiară precară) care au imprimat cererii un caracter
monopolist, ceea ce a accentuat transferurile de valoare adăugată din agricultură spre alte
sectoare, în detrimentul crescătorilor de animale;
- slaba dezvoltare a pieţelor, mediu concurenţial subdezvoltat, dezechilibrat, ce
acţionează în defavoarea tot a crescătorilor de animale;
- prelungirea controlului preţurilor la poarta fermei pentru principalele produse
animaliere;
- inexistenţa unor structuri instituţionale care să protejeze interesele agenţilor
economici din componenţa filierelor produselor animaliere.
Tendinţa de creştere a ponderii sectorului privat în ansamblul efectivelor de animale s-
a menţinut constantă pe parcursul întregii perioade (1989-1998).

4.2.3. Plantaţiile pomiviticole

Plantaţiile pomiviticole au făcut parte în mod clasic din capitalul funciar. Dar ele au
caracteristicile unui capital fix foarte specializat şi este normal să fie incluse în capitalul de
exploatare. Plantaţiile sunt considerate investiţii care necesită capital propriu, separat de
capitalul funciar. Acest capital investit trebuie amortizat. De aceea plantaţiile, fie de viţă de
vie, fie de pomi, din punct de vedere economic sunt considerate ca făcând parte din şeptelul
mort.
Pomicultura şi viticultura reprezintă în ţara noastră cele mai intensive ramuri ale
producţiei vegetale şi ocupă primele locuri sub aspectul eficienţei economice. Ca ramuri ale
agriculturii, pomicultura şi viticultura îndeplinesc funcţiuni multiple atât în ceea ce priveşte
modul de utilizare a condiţiilor naturale, a resurselor de producţie – materiale şi umane, cât şi
în privinţa utilizării produselor principale şi secundare, obţinute în aceste ramuri. Prin
particularităţile de producţie pe care le prezintă, ca şi prin întregul conţinut al activităţii lor,
pomicultura şi viticultura ar trebui să reprezinte într-adevăr ramurile de vârf ale agriculturii
româneşti, deoarece aceste îndeletniciri se contopesc cu fiinţa naţională a neamului nostru,
tradiţiile pierzându-se în negura timpului.
După 1989 dreptul de proprietate asupra pământului a fost restabilit prin Legea 18/1991 –
Legea fondului funciar astfel că în 1997 sectorul particular deţinea 72% din totalitatea
suprafeţei agricole, 84% din suprafaţa arabilă, 51% din suprafaţa de pajişti naturale, 76%
din suprafaţa ocupată de vii şi 69% din suprafaţa ocupată cu livezile pomicole (vezi tabelul
4.8.).
Modificări semnificative faţă de anul 1989 nu apar în ceea ce priveşte structura
terenului agricol, cu excepţia reducerii constante a suprafeţelor deţinute de livezi (cu 16 %).

101
 Dinamica terenurilor pe categorii de folosinţă şi forme de proprietate în perioada 1989 – 1997
Tabelul 4.8.
mii ha
Nr. Specificare Anul
1989 % 1990 % 1991 % 1992 % 1993 % 1994 % 1995 % 1996 % 1997 %
crt.
I AGRICOL TOTAL 14759 100 14769 100 14798 100 14790 100 14793 100 14798 100 14797 100 14789 100 14789 100
1. - domeniul public privat al statului 4134 28 2309 16 4474 30 4458 30 4426 30 4103 28 4193 28 4095 28 4092 28
2. - sector cooperatist 8602 58 8266 56 - - - -- - - - - - - - - - -
3. - sector particular 2023 14 4194 28 10124 70 10396 70 10335 70 10372 70 10694 72 10694 72 10697 72
II. ARABIL TOTAL 9458 100 9450 100 9423 100 9357 100 9142 100 9339 100 9337 100 9339 100 9336 100
1. - domeniul public privat al statului 1966 21 417 4 1976 21 1901 20 1888 20 1834 20 1530 16 1530 16 1524 16
2. - sector cooperatist 6576 70 6331 67 - - - - -- - - -- - - - - - -
3. - sector particular 934 9 2702 29 2447 79 7456 80 7454 80 7504 80 7807 84 7809 84 7812 94
III. VII TOTAL 278 100 277 100 286 100 299 100 304 100 299 100 292 100 289 100 287 100
1. - domeniul public privat al statului 87 31 43 15 89 31 84 28 91 27 79 26 72 25 71 25 69 24
2. - sector cooperatist 154 55 152 55 - - - - - - - - - - - - - -
3. - sector particular 17 14 82 30 197 69 215 72 223 73 220 74 220 75 218 75 218 76
IV. LIVEZI TOTAL 318 100 314 100 311 100 304 100 295 100 289 100 278 100 271 100 267 100
1. - domeniul public privat al statului 108 34 71 23 105 34 100 33 98 33 96 33 89 32 86 32 83 11
2. - sector cooperatist 140 44 137 44 - - - - - - - - - - - - - -
3. - sector particular 70 22 104 33 206 66 294 67 197 67 193 67 189 67 185 68 184 69
V. PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE TOTAL 4705 100 4728 100 4778 100 4830 100 4852 100 4872 100 4890 100 4890 100 4899 100
1. - domeniul public privat al statului 1973 42 1776 38 2304 48 2329 48 2391 49 2417 50 2412 49 2408 50 2416 49
2. - sector cooperatist 1730 37 1846 35 - - - - - - - - - - - - - -
3. - sector particular 1002 21 1306 27 2474 52 2501 52 2461 51 2455 50 2478 51 2482 50 2483 51
Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

102
 În privinţa viilor au apărut modificări calitative în sensul că după 1989 s-au plantat
suprafeţe mari cu vii hibride, de calitate inferioară. Astfel în anul 1996 din suprafaţa de
251.831 hectare vii pe rod, cele hibride deţineau 110.035 hectare, deci o pondere de 43,7%
(vezi Anuarul Statistic al României, 1997).

4.3. Formarea şi economia de capital

4.3.1. Investiţiile în agricultură

Doi factori de producţie – capitalul şi munca – trebuie combinaţi pentru obţinerea
producţiei. În continuare se va examina legătura dintre prezent şi viitor prin investiţii şi de
asemeni, modul cum progresul tehnic este una din cheile viitorului nostru.
Suntem astăzi în medie de trei ori mai productivi decât părinţii noştri. Ceea ce
înseamnă că în medie, la acelaşi număr de ore de muncă, producem de trei ori mai mult decât
acum treizeci de ani, graţie unei mai bune formări, a unei mai bune organizări a muncii, a
unei automatizări mai pregnante a producţiei, a unor utilaje mai bune graţie unui efort de
utilizare fără precedent.
Actualmente, omenirea în sens general investeşte în fiecare an de trei până la patru ori
mai mult ca acum treizeci de ani şi de cinci până la nouă ori mai mult decât la începutul
secolului.

4.3.1.1. Mecanismele investiţiei şi jocurile progresului tehnic

Investiţiile în general au două reprezentări. Întreprinderea care investeşte are o
acţiune de stimulare a altor întreprinderi (le dă acestora de lucru), de stimulare a cererii, de
stimulare a activităţii economice în general. În acelaşi timp, ea îşi dezvoltă capacităţile de
producţie instalate şi oferă bunuri posibile (stimulează oferta).
Consumul intern şi exportul fac parte din cerere. Dacă ele cresc, ele antrenează producţia.
Dar aceasta este limitată de întreprinderile şi maşinile disponibile. În revanşă, dacă investiţia creşte,
nu numai că antrenează creşterea producţiei, ea adaugă de asemeni noi întreprinderi, noi maşini
celor deja disponibile . Investiţia joacă astfel rolul unic şi central în creşterea economică, deoarece
ea acţionează simultan asupra cererii şi ofertei de bunuri.
Acţiunea asupra cererii
Ce se întâmplă atunci când şefii de întreprinderi, încrezători în ameliorarea climatului
de afaceri deci creşterea proiectelor lor de investiţii propunând să-şi dubleze producţia?
Întreprinderile care investesc se adresează fabricanţilor de maşini.
Două situaţii apar:
a. Aceşti fabricanţi sunt în străinătate. Deci în acest caz producătorii străini îşi măresc
vânzările, dar balanţa noastră comercială se deteriorează şi efectele investiţiei se opresc aici.
b. Dacă fabricanţii de echipamente sunt fabricanţi naţionali, decizia de a investi va
declanşa o serie de mişcări favorabile.
Cifra de afaceri a furnizorilor de echipamente creşte şi în consecinţă salariile şi
impozitele pe care ei le plătesc, profiturile pe care le realizează cresc în aceeaşi măsură.
Salariaţii lor, eventual în număr mai mare, consumă mai mult. Distribuitorii şi producătorii
de alimente, de îmbrăcăminte, de televizoare, de automobile văd cum vânzările şi încasările
lor cresc. Pentru a face faţă unei cereri mai mari, aceştia îşi măresc producţia, fac noi
angajări, măresc salariile şi comenzile către furnizorii lor. Per total, rezultă că investiţia
naţională are un efect multiplicator asupra activităţii economice. Acesta este celebrul
multiplicator al investiţiilor al lui Keynes.
Descoperirea acestei explicaţii, care ne pare evidentă astăzi, a constituit acum o
jumătate de secol un avans capital în exercitarea politicii economice. După multiplicator, când
afacerile merg prost, acestea se pot relansa stimulând programe de investiţii.

2
 Dar trebuie să vedem de asemeni şi limitele acestui raţionament: dacă furnizorii de
echipamente sunt în străinătate va avea loc o fugă a comenzilor şi a efectelor multiplicatoare
spre străinătate. Această fugă deteriorează echilibrul financiar al întreprinderilor şi pe cel al
naţiunii, fără a determina relansarea activităţii sperate. Astfel, în mod precis, cu deschiderea
frontierelor se cunoaşte astăzi că toată relansarea într-o ţară izolată se direcţionează în cea
mai mare parte pentru profitul producătorilor străini. Relansarea economică atât de dorită se
sufocă ea însăşi în mod rapid: efectul multiplicator nu mai este ceea ce era.
Acţiunea asupra ofertei
Investiţiile aduc o mărire a capacităţilor de producţie:
- Dacă maşina se substituie unei maşini vechi, scoasă din uz, aceasta este o investiţie de
reînnoire.
- Maşina nouă poate, de asemenea, să fie adăugată vechilor maşini existente: aceasta
este o investiţie de extensie. De exemplu se poate construi o a doua linie de montaj sau de
asamblare pentru a face faţă cererii.
- Maşina nouă poate de asemenea să se substituie muncii umane. Aceasta este o
investiţie de raţionalizare sau de productivitate. Dacă costul mâinii de lucru pare prea ridicat
şefilor de întreprinderi, aceştia preferă să instaleze mai multe maşini decât să angajeze
personal suplimentar.
În practică, distincţia este departe de a fi totdeauna clară. Întreprinderea a investit în
acelaşi timp pentru a răspunde cererii, pentru conservarea sau pentru creşterea segmentului
său de piaţă, pentru reducerea defectelor de fabricare, pentru ameliorarea calităţii
producţiilor şi livrarea de noutăţi şi pentru reducerea costurilor sale unitare utilizând, pentru
aceeaşi producţie, mai puţini factori de producţie: mai puţini salariaţi, mai puţine materii
prime sau mai puţină energie. Toate aceste trei raţiuni de a investi sunt totdeauna prezente,
dar ele se combină rezultând procedee diverse, după raţionamentele respective.
Problema care se pune este mai puţin legată de a şti pentru ce se investeşte în general,
ci aceea de a selecţiona (a alege) dintre toate proiectele posibile, proiectul cel mai bun pentru
investiţie. Pentru aceasta, trebuie folosiţi mai bine banii de care se dispune la un moment dat.
Cheltuielile de investiţii sunt imediate, profiturile vor veni întotdeauna puţin mai târziu.
Creditul permite să investeşti, dar el este scump: trebuie să plăteşti dobânda şi bineînţeles, să
rambursezi capitalul împrumutat. Înainte de a decide o investiţie trebuie să se compare
diferitele proiecte, să se aleagă aceea cu cea mai bună rentabilitate şi în toate ipotezele, trebuie
eliminate acelea unde rata rentabilităţii va fi inferioară ratei dobânzii, pentru că ele vor aduce
mai puţin decât costă.
Cunoscând că investiţiile au atâtea virtuţi se înţelege mai greu de ce se stagnează din
acest punct de vedere de foarte mulţi ani în foarte multe ţări. Cum se face că având atâţia
muncitori neocupaţi, ele nu încep relansarea investiţiilor, stimulând astfel ansamblul
activităţilor economice ?
Dintre toate variabilele economice, investiţia este una dintre cele mai greu de explicat.
Într-o economie descentralizată, investiţia totală depinde de deciziile numeroşilor şefi de
întreprinderi. A investi nu este altceva decât a face un pariu cu viitorul. Dar eşti din ce în ce
mai puţin înclinat să pariezi când perspectivele de viitor sunt ameninţate de mari greutăţi.
Decizia de a investi este o decizie ireversibilă, cel puţin pentru câţiva ani. Dacă
conjunctura economică va fi mai puţin favorabilă decât previziunile, veniturile sperate nu se
vor realiza, cu toate că cheltuielile legate de dobânzile bancare şi de rambursarea creditelor
vor continua să curgă. Întreprinderea se va găsi în dificultate cu bancherul său, cu furnizorii
săi şi foarte probabil va fi îndrumată spre lichidare. Pentru a evita de a fi prea îndatorate şi
de a risca astfel să-şi piardă independenţa, societăţile preferă să se autofinanţeze în cea mai
mare parte. Ele nu distribuie acţionarilor decât o parte din beneficiile lor şi reinvestesc restul.
Autofinanţarea reprezenta prin anii ’60, 80 % din investiţiile totale, chiar 100 % în Statele
Unite. Profiturile ridicate contribuie astfel uşor la demararea investiţiilor. Făcând greşeala
3
unei rentabilităţi suficiente, întreprinderile nu pot apuca ocazia de a investi, de a participa la
cercetarea tehnologică şi la dezvoltarea ocupării forţei de muncă.
Un obstacol în calea investiţiilor îl constituie existenţa unor maşini subexploatate.
Întreprinderile care nu folosesc la întreaga capacitate tehnica şi echipamentele de care dispun,
sunt obligate să răspundă la toate comenzile suplimentare ale clienţilor lor fără maşini
suplimentare, deci fără să investească. Ele dispun de o marjă de capacitate neutilizată. Atâta timp
cât această marjă nu va fi resorbită, întreprinderile nu vor putea să investească.
Întrucât cheia investiţiei este încrederea în viitor, “starea de încredere” cum spun
oamenii de afaceri este un lucru de la care ei pretind întotdeauna atenţia cea mai strictă şi
vigilenţa cea mai mare. Faptul marcant în materie este extrema precaritate a datelor cu
ajutorul cărora suntem obligaţi a efectua evaluările în privinţa randamentelor scontate.
Cunoştinţele despre factorii care guvernează randamentul unei investiţii câţiva ani mai târziu
sunt în general foarte limitate şi adesea neglijabile: “ Dacă natura umană nu avea gustul
pentru risc, dacă ea nu găsea nici o satisfacţie (alta decât cea pecuniară) de a construi o uzină
sau o cale ferată, de a exploata o mină sau o fermă, singure investiţiile suscitate printr-un calcul
stabilit la rece nu puteau lua fără îndoială o mare extensie” scria J.M. Keynes. Nici încrederea,
nici gustul pentru risc nu se comandă prin decrete, ele depind de numeroşi factori economic,
financiari, sociali, vederile politice naţionale şi internaţionale. Este mult mai uşor să dispară
încrederea decât să fie restaurată.
În rezumat, în ciuda tuturor virtuţilor sale, investiţia poate să se găsească în mod
durabil blocată. Mai multe rotiţe contribuie la mecanismele investiţiei: volumul economiilor,
costul creditului, demararea crescândă a cererii, rentabilitatea profiturilor şi natural
încrederea în viitor. Este suficient ca una din rotiţe să fie gripată pentru ca motorul investiţiei
să se caleze şi să se sufoce. Aceasta se întâmplă când ansamblul economiei este în pană. Şi
dacă durează de mult timp în faţa concurenţei neiertătoare a străinătăţii începe riscul
declinului, al intrării pe toboganul căderii. Progresul tehnic nu poate fi încorporat din plin
decât în echipamente noi şi ţările care nu investesc vor pierde teren în privinţa tehnicii.
Pentru naţiuni, jocurile tehnologice sunt jocuri vitale.
Progres tehnic înseamnă o nouă organizare a factorilor de producţie care permite fie să
se producă mai mult cu aceleaşi cantităţi de factori, fie că se produce tot atât dar economisind
unul dintre factori: mai puţin efort, mai puţin ulei, mai puţine minereuri sau mai puţină
uzură la maşini.
Progresul tehnic se manifestă în general o dată cu schimbarea utilajelor: de exemplu
atunci când un editor înlocuieşte o rotativă cu alta mai rapidă. Aceste progrese ale tehnicii au
efecte difuzate extrem de larg pe ansamblul economiei. Astfel toate întreprinderile beneficiază
de progresele informaticii. Înlocuind tehnica din prima generaţie cu tehnica din a doua
generaţie, din a treia generaţie, şi chiar a patra generaţie, sau prin microordinatoare, s-a
putut creşte masiv puterea de conversie pentru fiecare ban cheltuit în informatică.
Manifestarea cea mai radicală a progresului tehnic este înlocuirea unei tehnologii prin
alta mai automatizată: mai puţini oameni şi mai multe maşini. De o manieră generală
muncitorii, mai puţin numeroşi, sunt îndepărtaţi de unelte şi de produs, ei intervin sau
supraveghează prin intermediul a numeroase mecanisme. În muncă au apărut noi
constrângeri: monotonia, sedentarismul, solicitarea ridicată a muncii, zgomot, reducerea
efectivelor etc.
Aspectul cel mai spectaculos şi cel mai controversat al progresului tehnic este
înlocuirea omului de către maşini. De la invenţia troliului şi a scripetelui până la
automatizarea completă a liniilor de montaj a automobilelor oamenii nu au încetat să
inventeze mijloace de a uşura efortul lor, totodată obţinând o cantitate crescută de bogăţii
materiale. Atunci când înlocuim un atelier clasic printr-unul automatizat, supravegheat de
către ordinator, nu se contribuie oare la creşterea şomajului ?!

4
 Progresul tehnic a dat naştere întotdeauna la frică. Sismondi, unul dintre primii
economişti socialişti scria, de exemplu, acum mai puţin de un secol: “Dacă astăzi o descoperire
nouă poate să facă cu un singur meseriaş ceea ce se făcea acum 10 ani cu o sută, această
descoperire va deveni un rău naţional”. Acest pronostic s-a dovedit totalmente fals, ca şi
celelalte pronosticuri asupra consecinţelor progresului tehnic.
Karl Marx a fost foarte favorabil progresului tehnic permis de către maşini. Critica sa
nu se referea la maşinism ci la sistemul capitalist, care permite acumularea capitalului
productiv în mâinile proprietarilor capitalişti, şi exploatarea astfel a muncii proletarilor.
Progresul tehnic era în ochii săi pervertit prin ordinea socială capitalistă. În loc de a fi un
progres pentru om, maşina nu făcea, în accepţiunea sa, decât să progreseze bogăţia
capitaliştilor.
Economiştii liberali sunt în general optimişti faţă de progresul tehnic. Eu au încredere
în mecanismele pieţei, amintind că şi în acest domeniu funcţionarea pieţei a absorbit toate
şocurile. Ei nu contestă de loc că la început maşina ia locul muncitorilor pentru că ea este
făcută în mod precis pentru aceasta. Dar pentru ei trebuie să vedem mult mai departe:
 În primul rând, maşinile trebuie fabricate. Industria de bunuri de echipare are un
puternic caracter manufacturier. Pentru a pune la punct şi a produce maşinile este nevoie de
bărbaţi şi femei: ingineri, birouri de studiu şi de design, muncitori calificaţi. Când se au în
vedere efectele automatizării asupra locurilor de muncă, suprimate în sectoarele care se
automatizează, trebuie să se ia în considerare şi locurile de muncă create pentru conceperea şi
construirea automatelor şi roboţilor.
 În al doilea rând, mecanizarea mai accentuată permite fabricarea în serii mari.
Studiile de produs, cheltuiala de lansare, echipamentele sunt astfel amortizate de o cantitate
mai mare de produse. Calităţile produsului pot fi tratate cu mai mare grijă, preţurile de cost
mai strânse. Pe scurt, producţia de masă permite scăderea preţurilor şi generalizarea
consumurilor la toate categoriile populaţiei. Cea mai mare parte a produselor industriale au
cunoscut această evoluţie: preţuri ridicate la debut, apoi scăderea preţurilor graţie
progresului tehnic şi dezvoltării consumului. Creşterea totală a vânzărilor compensează uşor
efectul mecanizării: trebuie mai puţine ore de muncă pentru fabricarea unui obiect, dar se
fabrică mai multe obiecte. Locurile de muncă sunt salvate şi dezvoltarea asigurată.
 În sfârşit ca un ultim argument, progresul tehnic dă naştere întotdeauna (ca o
performanţă) la produse noi. Noi activităţi apar pentru a răspunde la noi trebuinţe. Locurile
de muncă se dezvoltă astfel graţie progresului tehnic.
Conştienţi că nu este posibil de a departaja de o manieră definitivă opiniile pesimiştilor
sau optimiştilor, respectându-le dreptul propriilor opinii propunem câteva concluzii generale,
dorind a fi luate mai mult ca puncte de reper:
- nu se poate demonstra că în viitor progresul tehnic va continua să crească numărul
locurilor de muncă; această constatare verificată de-a lungul secolelor în toate ţările este totuşi o
prezumţie favorabilă pentru viitor;
- refuzul progresului tehnic a condus la declinul economic; atitudinea în legătură cu
investiţiile şi progresul tehnic rămâne ambiguă; nimeni nu se declară deschis împotriva
progresului, dar opunându-se fie succeselor sau pervertirilor (cazul lui Marx) nu poate fi
interpretat ca fiind refuzul progresului;
- progresul tehnic produce o busculare a echilibrului social.
Progresul tehnic redesenează în permanenţă harta activităţilor economice. Schimbarea
tehnică antrenează deci reconversia activităţilor, care deplasează locurile de muncă şi oamenii
înşişi. Aceste crize de adaptare sunt acompaniate de recalificări, de şomaj. Iată pentru ce
solidaritatea în legătură cu victimele reconversiilor nu este numai o datorie de caritate. Este
de asemenea o necesitate economică dacă se vrea într-adevăr evitarea blocării progresului. În
termeni pur economici, munca este un bun din ce în ce mai puţin rar. Durata şomajului oficial
şi a şomajului deghizat sub forma prepensionării şi a plecărilor anticipative demonstrează că
5
milioane de ore de muncă sunt în diferite feluri refulate de economie. Pe de altă parte, munca
rămâne o valoare centrală a societăţii noastre, care structurează activitatea noastră personală
şi cimentează coeziunea noastră socială. Noi muncim pentru a produce bunuri şi servicii care
fac existenţa noastră mai agreabilă, dar existenţa noastră nu este făcută numai pentru a crea
bunuri şi servicii pentru consum.

4.3.1.2. Evoluţia, structura şi particularităţile investiţiilor în agricultură

În ansamblul factorilor care asigură creşterea economică generală a ţării noastre o
însemnătate deosebită o au investiţiile – forma principală prin care se realizează acumularea.
Experienţa ţării noastre, cât mai ales a statelor cu o agricultură dezvoltată, demonstrează cu
prisosinţă că ritmul şi proporţiile creşterii şi dezvoltării producţiei agricole depind în mare
măsură de nivelul fondurilor investite, de orientarea lor spre direcţiile progresului tehnic
contemporan.
România se află în plin proces de tranziţie spre economia de piaţă. Caracteristica
esenţială a actualei etape este foamea de capital necesar pentru retehnologizare, pentru
schimbarea structurii economiei naţionale moştenite de la vechiul regim. Economia
românească este încă victima unui sistem în care separarea artificială a unităţii dintre
investiţie şi interes a generat mari pierderi. Ne găsim oarecum într-o situaţie paradoxală: deşi
printr-o politică aberantă a unei cote înalte de acumulare s-au investit mii de milioane de lei
în preocupările de dezvoltare economică, nivelul înzestrării şi dotării tehnice este extrem de
precar, chiar rudimentar în raport cu performanţele progresului tehnic contemporan.
Dezastrul investiţiilor româneşti este reflectat de evoluţia indicatorilor de eficienţă
propriu-zişi a investiţiilor, indicatori care au suferit scăderi considerabile şi continui (vezi
tabelul 4.9.).
Evoluţia unor indicatori 1 ai eficienţei
investiţiilor şi fondurilor fixe
Tabelul 4.9.
Nr. Indicatorii UM 1971/ 1976/ 1981/
crt. 1975 1980 1985
1. Ritmul mediu anual de creştere a % 11,3 7,2 4,9
venitului naţional
2. Rata acumulării % 32,7 35,2 27,9
3. Sporul venitului naţional la 1000 Lei 313 174 124
lei investiţii productive
4. Sporul venitului naţional la 1000 Lei 419 215 270
lei fonduri fixe productive
Sursa: Margareta Marian, Elena Merce – Economie agrară, partea I, Cluj-Napoca,
1991
La degradarea continuă a eficienţei efortului investiţional al economiei româneşti au
contribuit nefavorabil în proporţie diferite următorii factori: gradul de utilizare a
capacităţilor de producţie, structura pe ramuri a economiei, proporţia fondurilor fixe active,
durata de serviciu şi sistemul de amortizare practicat, starea fizică şi gradul reînnoirii
fondurilor fixe etc.
În agricultură, ca de altfel în întreaga economie planificată centralizat, investiţiile au
constituit monopol de stat. În acest fel, lipsa de competenţă, conjugată cu lipsa de interes a
generat distrugerea spiritului întreprinzător, aducând individul într-o stare de dezinteres
total faţă de procesul de producţie. Din această cauză considerăm că pentru trezirea şi
resuscitarea interesului pentru politica de investiţii în general, dar mai ales pentru investiţiile
6
din agricultură, trecerea în revistă a particularităţilor investiţiilor din agricultură este
binevenită.
Dar ce reprezintă în fond investiţiile ?
Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor băneşti efectuate în scopul de a crea noi
capacităţi de producţie, de a înlocui pe cele uzate, de a reconstrui, lărgi sau moderniza pe cele
existente, de a dezvolta obiective cu destinaţie social-culturală.
În funcţie de această definiţie, orice investiţie reprezintă un capital fix potenţial, aşa
cum fiecare categorie de capital fix constituie o investiţie realizată, materializată.
Investiţiile ca mijloc de dezvoltare şi modernizare a agriculturii nu trebuie confundate
cu cheltuielile de producţie care se includ integral, cu întreaga lor valoare, în costul producţiei
realizate pe perioada unui ciclu de producţie.
Investiţiile sunt destinate în exclusivitate pentru realizarea de noi mijloace fixe care
prin natura lor participă la mai multe cicluri de producţie.
În alocarea fondurilor de investiţii pentru agricultură, ca şi în asigurarea utilizării
raţionale a acestora, trebuie avute în vedere particularităţile pe care investiţiile din această
ramură a economiei naţionale le prezintă comparativ cu cele alocate în alte sectoare de
activitate productivă.

1) S-a folosit terminologia uzuală din perioadele respective

Dintre acestea menţionăm:

a) În agricultură o unitate de produs se obţine, de regulă, cu un volum mai mare de
fonduri fixe decât în industrie, iar sporul de producţie nu urmează întotdeauna o linie
continuu ascendentă şi proporţională cu volumul fondurilor utilizate în producţie;
b) O serie de fonduri fixe, îndeosebi mijloacele de mecanizare, au o durată redusă de
utilizare în cursul anului şi o capacitate diferită de lucru de la o zonă la alta;
c) În multe sectoare de producţie, recuperarea fondurilor de investiţii alocate se face
după o perioadă mai îndelungată de timp din momentul efectuării lor şi se eşalonează pe un
număr mai mare de ani (de ex., investiţiile în plantaţii, în creşterea animalelor etc.);
d) Fondurile fixe neproductive au în agricultură o pondere mai mare în totalul
fondurilor fixe ale întreprinderilor, comparativ cu industria, ceea ce influenţează direct
nivelul eficienţei economice a producţiei realizate.
Toate aceste particularităţi pledează nu numai pentru o creştere absolută a volumului
de investiţii alocate agriculturii, dar şi pentru un ritm superior de creştere, comparativ cu cel
realizat pe ansamblul economiei naţionale şi mai ales pentru o utilizare cât mai intensivă a
acestor fonduri.
O problemă capitală a dezvoltării investiţiilor ca factor al modernizării agriculturii o
constituie orientarea judicioasă a acestora şi restructurarea lor continuă în conformitate cu
cerinţele progresului tehnic.
În privinţa orientării investiţiilor trebuie avute în vedere realizarea cu prioritate a
obiectivelor productive şi sporirea continuă a ponderii acestora în totalul investiţiilor
efectuate. În acest cadru însă accentul trebuie pus pe creşterea cantitativă şi îmbunătăţirea
calitativă a obiectivelor cu o eficienţă economică ridicată şi imediată, cum sunt animalele de
producţie, lucrările de îmbunătăţiri funciare, plantaţiile intensive de vii şi pomi ş.a.
Realizarea unui număr cât mai mare de asemenea obiective crează posibilităţi tot mai mari

7
pentru sporirea rapidă a producţiei agricole şi crearea pe această cale a unor noi surse de
acumulări proprii, din care să fie alocate sume noi pentru investiţii.
O altă direcţie a orientării investiţiilor în agricultură trebuie s-o constituie realizarea de
obiective care să permită introducerea şi aplicarea largă în producţie a tehnologiilor moderne
de tip industrial, precum şi a metodelor şi procedeelor înaintate de organizare a producţiei şi
a muncii.
În orientarea investiţiilor din agricultură este de asemenea necesar să se aibă în vedere
în permanenţă sporirea mijloacelor fixe care, utilizate raţional, să asigure o reducere continuă
a necesarului de forţă de muncă şi o diminuare a ponderii acesteia din totalul populaţiei active
ocupate pe economie.
Extinderea mijloacelor de mecanizare complexă a producţiei agricole, ca şi dezvoltarea
puternică a electrificării şi automatizării în toate sectoarele activităţii productive, reprezintă
în această privinţă obiectivele principale care trebuie avute în vedere la orientarea
investiţiilor.
În practica de producţie agricolă există mai multe criterii de clasificare a investiţiilor.
a) Un prim criteriu este cel al destinaţiei lor economice. În funcţie de acest criteriu se
disting:
- investiţii productive, care participă la obţinerea şi creşterea producţiei cum sunt, de
pildă, investiţiile alocate cumpărărilor de animale de producţie, înfiinţării sau extinderii
plantaţiilor viti-pomicole;
- investiţii neproductive, care nu contribuie la obţinerea producţiei, dar care ajută la
desfăşurarea în bune condiţii a procesului de producţie, cum sunt, de exemplu, investiţiile
pentru căile de comunicaţii şi mijloacele de transport.
b) Un al doilea criteriu de clasificare după sfera de acţiune. Din acest punct de vedere
deosebim:
- investiţie specifică, prin care se înţelege investiţia pe unitatea de producţie (suprafaţă,
animal) sau pe unitatea de produs;
- investiţie comună, care se referă la realizarea unui obiectiv ce poate fi utilizat în mai
multe scopuri, de exemplu, investiţia destinată construirii unui depozit, unei magazii, unei
remize etc.;
- investiţie generală, care priveşte un obiectiv de interes general, cum ar fi realizarea
unui sediu administrativ;
c) Un al treilea criteriu este modul de participare la introducerea progresului tehnic, în
funcţie de care deosebim:
- investiţiile de refacere, care sunt investiţii ce participă la înlocuirea, lărgirea sau
reconstrucţia fondurilor fixe fără a aduce modificări în nivelul tehnic al fondurilor respective;
- investiţiile de modernizare, sunt investiţii prin care înlocuirea, lărgirea şi reconstrucţia
fondurilor fixe se face în condiţiile ridicării nivelului tehnic, a parametrilor mijloacelor de
producţie respective;
d) Un al patrulea criteriu este structura cheltuielilor reclamate de un obiectiv sau altul de
investiţii. Din acest punct de vedere se disting;
- investiţii cu consum specific mare de forţă de muncă, cum sunt de pildă investiţiile
făcute în hidroamelioraţii;
- investiţiile cu consum specific mare de mijloace materiale, cum sunt cele destinate
complexelor zootehnice de tip industrial, din industria agroalimentară sau cele alocate pentru
procurări de maşini şi instalaţii agricole.
e) Un al cincilea criteriu de clasificare este sursa de finanţare, deosebindu-se:
- investiţii finanţate din bugetul statului;
- investiţii finanţate din fondurile proprii;
- investiţii asigurate prin atragerea de capital.

8
 4.3.1.3. Criterii de apreciere a proiectelor de investiţii
Toate proiectele de investiţii au incidenţe economice, însă este foarte rar cazul când
printr-o singură formulă pot fi exprimat toate efectele economice ale unui proiect, dar în ceea
ce priveşte modul în care trebuie să fundamentăm alegerile şi deciziile – există o largă gamă
de criterii sau coeficienţi de evaluare parţială.
a) Criteriile rentabilităţii financiare
În calculul rentabilităţii financiare se pleacă de la contul rezultatului financiar al
operaţiunii. Rentabilitatea financiară a unui proiect poate fi definită ca beneficiul contabil ce
va rezulta din execuţia sa.
Pentru evaluarea ei putem utiliza diferite metode:
a1. Putem face comparaţie între beneficiul rezultat ca urmare a investiţiei şi suma
investiţiei, ca o medie simplă a coeficientului de productivitate al capitalului fie plecând de la
beneficiul global pentru toată durata de viaţă a investiţiei, fie plecând de la beneficiile brute
sau nete anuale aflate în plin regim de funcţionare.
beneficiu
r
capital investit
a2. Putem proceda încă la o comparaţie între situaţia dinainte şi după investiţie putând
lua în considerare:
- cheltuielile totale, ceea ce se traduce prin costurile totale anuale medii;
- costurile unitare de producţie.
Dacă F1 şi F2 sunt cheltuielile anuale medii de exploatare înainte şi după investiţie, A 1 şi A2
cheltuielile anuale de capital înainte şi după investiţie, I1 şi I2 cheltuielile anuale legate de dobândă
şi P1 şi P2 numărul de unităţi produse, condiţiile de rentabilitate sunt:
F1  A1  I1 F2  A1  I 2
 şi
P1 P2
F1 + A1 + I1 > F2 + A2 + I2
a3. Calcularea beneficiului total actualizat şi a ratei rentabilităţii
Această metodă constă în evaluarea operaţiunilor financiare (cheltuieli şi venituri) legate de
o investiţie ţinând cont de suma lor (nu în sens adiţional) şi de data la care ele sunt efectuate.
a31. Actualizarea
Această noţiune traduce avantajul care se poate ataşa veniturilor viitoare în raport cu
veniturile prezente.
Astfel, dacă admitem că un leu disponibil într-un an este echivalent
1
cu lei cheltuiti imediat, a este rata de actualizar e.
1 a
Utilizarea procedeului de actualizare permite eliminarea efectului întârzierilor şi al timpului.
De exemplu, o cheltuială C plătibilă în t ani este echivalentul unei cheltuieli C 0 plătibilă imediat,
majorată cu o anumită sumă legată de actualizare.
Ct = C0 (1 + a)t
La fel, 100 lei plătiţi cu o dobândă de 8 % fac 100 (1 + 0,08) 10 în 10 ani; dar egală unui
beneficiu de 100 lei în anul 10, la aceeaşi rată de actualizare 8 % nu reprezintă în anul 0
(iniţial) decât:
100
 46,3 lei
(1  0,08)10
Proiectele de investiţie ridică 2 probleme esenţiale:
- durata de utilizare a echipamentului nou, ceea ce înseamnă intervalul de timp asupra
căruia se eşalonează pe de o parte cheltuielile angajate, iar pe de altă parte încasările sau
reducerile de cheltuială scontate;

9
 - rata de actualizare care este cel mai adesea dobânda fixată de planificator, dar care
poate fi de asemenea rata medie la care investitorul poate găsi să împrumute (cazul unei
întreprinderi).
a32 Beneficiul actualizat (Ba)
Dacă avem cheltuielile C0, C1 …………Ct ,
care se succed în ani 0, 1 …………..t ,
atunci cheltuielile totale actualizate sunt:
C C2 Ct
0 C  C0  1   ..........   Ca
t

1  2 (1  2) 2
(1  2) t
În aceeaşi succesiune, veniturile dau venitul total actualizat:
V V2 Vt
0 V  V0  1   ..........   Va
t

1  2 (1  2) 2
(1  2) t
Beneficiul actualizat Ba = Va – Ca, trebuie să fie pozitiv pentru ca întreaga investiţie să fie
rentabilă. (pentru calcule există tabele de actualizare uzuale).
a33Rata rentabilităţii

Aceasta este rata fictivă de actualizare, care anulează beneficiul actualizat:

Beneficiul
actualizat
B( i )

B( i ) = 0
Rata de actualizare
B( i ) = 0 ; O operaţiune este rentabilă când rata sa de rentabilizare este superioară ratei de
actualizare, în caz contrar ea fiind nerentabilă .

10
 Plecând de la o rată “a” fixată în avans, se caută “a” pentru
care:
Va  C  0

Comparaţia acestei rate de rentabilitate cu rata fixată de

planificator sau cu rata dobânzii permite de a judeca mai mult sau
mai puţin rentabilitatea proiectului.
a4 Analiza financiară a unui proiect trebuie să fie însoţită de:
- seria conturilor anuale de încasări (venituri) şi cheltuieli;
- de un plan de finanţare indicând pe ani resursele şi
utilizarea capitalurilor permanente, diversele surse de
finanţare şi de scadenţă a împrumuturilor;
- de un plan de trezorerie.
b. Criteriile rentabilităţii economice
Pentru calculul rentabilităţii economice se caută a sesiza nu
numai rezultatul financiar al investiţiei, ci în mod absolut egal şi
efectele sale asupra economiei ţării sau ale unei regiuni.
Criteriile utilizate pentru evaluare decurg din criteriile
financiare, dar investiţia, costul şi beneficiul sunt tratate într-un sens
mai larg.
Pentru exprimarea beneficiului se consideră în general
creşterea produsului intern brut sau valoarea adăugată suplimentară
determinată de investiţie. Această valoare adăugată brută este egală
cu valoarea adăugată suplimentară brută diminuată de consumurile
intermediare; ea se numeşte brută deoarece nu se ţine cont de
amortizări.
Astfel, o amelioraţie funciară poate permite obţinerea unei
producţii P mai mari decât cea anterioară P 0, cu consumuri
intermediare C (seminţe, îngrăşăminte etc.) în general mai ridicate
decât înainte. Suplimentul de valoare adăugată este:

11
 (Va) = (P-C) – (P0-C0)
Criteriile de rentabilitate economică cele mai frecvent utilizate
sunt următoarele:
b1. Coeficientul de capital ( capital output ratio)
Este raportul:
Investitia I

 Valoarea adaugata  ( VA )

În care intervin: - totalul investiţiei I (în sensul ansamblului

Factorilor de producţie)
-valoarea adăugată suplimentară, ceea ce
înseamnă
valoarea brută a producţiei suplimentare la
costurile pieţei, ţinând cont de costurile de
funcţionare, de întreţinere şi de prestările de
muncă furnizată.
b2. Coeficientul marginal al capitalului :
dI
d ( VA )

Aceasta este investiţia suplimentară necesară pentru a creşte

cu o unitate valoarea adăugată.
b3. Coeficientul de eficacitate
Valoarea adaugata ( VA )

Investitie I
Acesta este invers coeficientului de capital; indică ce valoare
adăugată suplimentară se poate obţine cu o unitate de capital; cu cât
acest raport este mai ridicat, cu atât mai bună va fi rentabilitatea
proiectului
B
Varianta 1 :
C

B – beneficiul economic = venitul net anual aşteptat de la

12
proiect
C = costul economic: remuneraţia capitalului investit + costul
de
funcţionare şi de întreţinere
Ba
Varianta 2 :
Ca

Ba- beneficiul anual; Ca – costurile anuale (ambii termeni sunt

Relativ la acelaşi interval de timp)
b4. Beneficiul economic actualizat
Este de fapt o lărgire a criteriului beneficiu actualizat. Pentru
un proiect de modernizare agricolă beneficiul economic actualizat
sau surplusul economic poate să se prezinte sub forma:
( Vt  I t  C t )  ( V0  I 0 C0 )
S = t 1
n

(i  a ) t
în care: a = rata de actualizare;
Vt şi V0 – venitul agricol de ansamblu al exploataţiei în
anul t şi 0;
It şi I0 – cheltuieli de investiţie în anul t şi 0;
Ct şi C0 –cheltuielile de funcţionate în anul t şi 0.
- Pentru un proiect de şosele sau de drumuri rurale calculul
beneficiului anual poate fi efectuat plecând de la formula
(B):
- B = Tt + Ec + Epp– D
în care: Tt – economii realizate în privinţa transporturilor de
mărfuri;
Ec – economii realizate în ceea ce priveşte transportul
călătorilor;
Epp - economii de întreţinere periodice;
D - costul total al drumului.
Beneficiul actualizat se poate calcula după formula enunţată:
13
 Vt
B   1n
t (1  2) t

- Rata rentabilităţii economice este cota dobânzii care

anulează beneficiul economic, În calculul beneficiului economic
poate intra ca linie de cont:
- fie singure beneficiile directe rezultate ale investiţiei
propriu-zise;
- fie beneficiile directe şi indirecte, ultimele cuprinzând:
valoarea adăugată brută suplimentară ale altor sectoare
unde investiţia a fost de realizat: transport, comercializare,
transformare, artizanat;
- suma tuturor impozitelor şi drepturilor percepute asupra
producţiei suplimentare;
- efectele induse atunci când ele sunt cuantificabile (efectul
multiplicator).
Astfel se pot calcula toate beneficiile cuantificabile reţinute de
execuţia proiectelor pentru economia naţională sau regională.
B5. Criteriul de minimizare a timpului de recuperare
Utilizat cu sau fără rata de actualizare, el are ca scop de a
indica perioada de plecare de unde suma algebrică a cheltuielilor şi
încasărilor succesive devin pozitive. Acest criteriu trebuie utilizat cu
prudenţă, deoarece el are tendinţa de a favoriza investiţiile mici şi de
scurtă durată în detrimentul investiţiilor mai importante şi de lungă
durată.
În sfârşit, aprecierea rentabilităţii este făcută la modul general
prin coroborarea mai multor criterii. Astfel pentru un proiect de
modernizare agricolă, se poate face apel:
- la bugetul economic actualizat şi de eficienţă:
I I
sau
Valoarea adaugata Beneficul economi actualizat
14
 - la coeficientul Venitul net agricol / Populaţia pentru
determinarea efectelor proiectelor la nivelul exploataţiilor
agricole.
- la coeficientul Resurse fiscale / Investiţii sau
Exporturi / Importuri pentru a aprecia efectele proiectului la
nivelul unui stat.
Trebuie de asemeni păstrată o anumită prudenţă în utilizarea
unor anumite criterii cifrice, acolo unde lipsesc în mod curent date
sigure şi precise. Pe de altă parte, aceste criterii sunt valabile pentru
compararea între ele a mai multor proiecte, propunând alegeri între
mai multe investiţii decât pentru studiul şi justificarea unui proiect
izolat (singular).
Anumite efecte ale unui proiect, chiar şi nemăsurabile, trebuie
luate în considerare la estimarea rentabilităţii unui proiect.
Menţionăm numai câteva utilităţi economice şi sociale, după cum
urmează:
Cele sociale:
- ameliorarea utilizării forţei de muncă;
- creşterea venitului familiei;
- inserţia proiectului în planurile de dezvoltare ale statului
interesat.
Cele economice:
– punerea în valoare a unei regiuni;
- dezvoltarea unui sector preponderent;
- stimularea acţiunilor economice şi creşterea schimburilor
sau diminuarea importurilor;
- contribuţia la resorbţia dezechilibrelor fundamentale;
- efectul multiplicator al veniturilor create prin proiect, efectul
multiplicator fiind definit ca măsură a creşterilor pe linia cererii şi a

15
producţiei provocate prin crearea de noi venituri.

4.3.2. Economia de capital

Din capital se suportă un anumit număr de cheltuieli pe care

putem să le clasificăm în patru grupe: dobânda capitalului,
amortismentul, cheltuielile de întreţinere şi reparaţii, cheltuielile
diverse (asigurări, impozite, taxe etc.).
În agricultură prezintă importanţă capitalul disponibil la
unitatea de suprafaţă, în corelaţie cu suprafaţa şi producţia brută.
Importanţa capitalurilor necesare la unitatea de suprafaţă este
invers proporţională cu suprafaţa cultivată. Într-adevăr, dacă
agricultorul dispune de puţin teren el trebuie atunci:
- să intensifice producţia prin creşterea producţiei brute,
cumpărând o cantitate mai mare de îngrăşăminte etc.
- să dispună proporţional de o mai bună dotare tehnică, ceea ce
poate determina pe de altă parte o subexploatare a acestor tehnici.
În legătură cu producţia brută, corelaţia sa cu capitalul de
exploatare se poate face prin raportul:
Capital de exploatare
Productia bruta

Acest raport este cu atât mai ridicat cu cât dimensiunea

exploataţiei este mai redusă, cele două serii de date variind în acelaşi
sens. Din analiza datelor furnizate de evidenţa contabilă agricolă
reiese că, creşterea capitalului şi cea a producţiei brute sunt în mod
sensibil echivalente.
a. Dobânda capitalului
Aceasta nu este altceva decât “remuneraţia capitalului”, sau
ceea ce trebuie plătit pentru a-l putea utiliza. Remuneraţia

16
 capitalului de exploatare este o cheltuială relativ importantă, ea
începând să fie calculată şi în agricultura românească.
În literatura de strictă specialitate din Vestul Europei dobânda
la capitalul imobilizat este egală cu 5 %. Pentru terenurile agricole,
dobânda capitalului funciar închiriat (arendat) ia forma valorii
locative (de închiriere) sau mai simplu este egală cu arenda.
Arendarea în ţara noastră este încă în stadiu incipient, deşi
beneficiem chiar de o lege în acest domeniu, Legea 16/1994 – Legea
arendei. Calculul arendei (al valorii locative) este lăsat la voia celor
doi parteneri de contract, rezultând o multitudine de situaţii, fie în
avantajul arendaşului, fie în cel al arendatorului. Arenda reprezintă
raportul dintre funciar (proprietarul de teren) şi capitalul de
exploatare (fermierul). Raportul respectiv trebuie să fie echitabil,
tocmai de aceea prezentăm în tabelul 4.10. valoarea cheltuielilor
uzuale de arendare în ţările din U.E. în perioada 1993 – 1996.

b. Amortismentul
Amortismentul este valoarea de înlocuire a capitalului care se
uzează treptat, iar partea uzată se include valoric, pe măsura
obţinerii producţiei în costul acesteia (clădiri, maşini, tractoare,
amelioraţii funciare, plantaţii).
Necesitatea amortizării şeptelului mort este determinată de următoarele
considerente:
- de a se crea în mod treptat, pa parcursul utilizării tehnicii din dotare,
sumele necesare pentru procurarea de noi echipamente atunci când cele mai
vechi nu mai pot fi folosite;
- de a include în costurile de producţie sumele care reprezintă consumul,
respectiv aportul echipamentelor respective la obţinerea unui produs.

17
 Valoarea locativă a terenurilor agricole în U.E.
(ecu/ha)1
Tabelul 4.10.
1993 1994 1995 1996
Belgia
- Terenuri arabile 155,25 160,73 117,87
- Pajişti 149,04 156,85 164,89
Danemarca
- Terenuri agricole 241,39 260,23 270,06 278,56
Germania
- Total arendă 239,62 249,00
- Arendă nouă 219,48 225,75

Grecia
- Terenuri arabile 382,54 391,86 408,48 428,80
Franţa
- Terenuri arabile 115,77 118,80 121,38 123,52
Luxemburg
- Terenuri agricole 142,32 148,07 154,16 152,16
Olanda
- Terenuri arabile 266,64 284,95 297,77 309,38
- Păşuni 255,15 254,83 257,28 279,01
Austria
- Terenuri agricole 240,63 248,44 250,85

Finlanda
- Terenuri agricole 136,79 150,22 149,78
Suedia
- Terenuri agricole 77,84 80,10 80,26 92,66
Regatul Unit
- Anglia 129,13 131,40 127,87 138,67
- Ţara Galilor 74,35 79,49 79,97 82,76
- Scoţia 87,23 95,37 94,10 97,68
- Irlanda de Nord 215,39 234,57 235,28
Sursa: Eurostat
1) Convertibil la rata de schimb curentă a anului

În mod ideal, cotele de amortizare calculate ar trebui să corespundă cu uzura pe care o

înregistrează echipamentele în procesul de producţie.
Şeptelul mort este afectat atât de uzura fizică, cât şi de uzura morală.
Uzura fizică reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a
şeptelului mort datorită întrebuinţării, neîntrebuinţării şi acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală este deprecierea valorică sau productivă a şeptelului mort, înaintea
uzării lui fizice complete, datorită ieftinirii echipamentelor de acelaşi gen (uzura morală I) sau
ca urmare a apariţiei altora mai perfecţionate, cu performanţe tehnice şi economice
superioare (uzura morală II).
Uzura morală nu modifică mărimea fondului de amortizare, ci scurtează durata de
exploatare a bunurilor durabile.
18
 La stabilirea amortismentului anual trebuie să se ţină seama de starea bunurilor şi
anume:
- bunuri aflate în cadrul duratei normate de serviciu;
- bunuri menţinute în funcţiune şi după expirarea duratelor normate de serviciu;
- bunuri scoase din funcţiune înainte de expirarea duratelor normate.
Din cele trei categorii de bunuri durabile, numai prima se supune amortizării. Este
important, deci, de stabilit sfera bunurilor durabile fixe supuse amortizărilor.
Prin normă de amortizare se înţelege mărimea procentului cu care se amortizează un
bun durabil în timp de un an. Această normă de amortizare este fixată prin lege, în funcţie de
durata normată de funcţionare a bunului respectiv.
100
Na  , în care Dn – este durata normată de funcţionare
Dn
Mărimea normată de amortizare este invers proporţională cu durata de funcţionare a
echipamentelor şi direct proporţională cu intensitatea uzurii.
În calcularea amortismentului se urmăreşte asigurarea concordanţei între ritmul
uzurii (atât fizice cât şi morale) a bunurilor durabile şi valoarea ce se recuperează în procesul
amortizării.
Se cunosc mai multe metode de calculare a amortismentului şi anume:
Metoda normelor progresive este recomandată de economişti pentru calcularea
amortismentului bunurilor durabile care au o durată lungă de serviciu; aceasta se bazează pe
ipoteza că obiectul supus amortizării suferă o mai slabă depreciere în primii ani de
funcţionare.
Metoda normelor regresive se recomandă pentru determinarea amortismentului la
bunurile durabile asupra cărora acţionează într-o măsură mai mare uzura morală (tractoare,
maşini agricole, instalaţii etc.). În acest caz, la început normele de amortizare sunt mai mari,
iar apoi descresc continuu, pe măsura epuizării duratei normate de funcţionare a bunului
respectiv.
Metoda normelor variabile, egale cu deprecierea reală suferită de bunul durabil. Se
apreciază că această metodă este ideală, dar estimarea este foarte dificilă.
Metoda normelor proporţionale în timp (a ratelor egale sau lineare) este o metodă
simplă, cel mai frecvent folosită. Potrivit acestei metode se aplică aceeaşi normă de amortizare
pe toată durata de funcţionare normată a bunului respectiv.
Vt  Cpf  Csu  Vr
Aa 
Dn
în care:
Aa – amortisment anual; Vt – valoarea de facturare; Cpt – cheltuieli de punere în
funcţiune; Csu –cheltuieli de scoatere din uz; Vr – valoarea reziduală.
Amortizarea fondurilor fixe se calculează de la data punerii în funcţiune şi până la
recuperarea integrală a valorii de inventar.
În ţările dezvoltate economic şi înzestrate cu un înalt potenţial tehnic şi tehnologic
creşte ponderea fondului de amortizare în totalul investiţiilor (peste 60 % faţă de circa o
treime în ţara noastră). Această situaţie este legată şi de sistemul de amortizare practicat (în
cote descrescânde), sistem care asigură recuperarea rapidă a valorii bunurilor durabile şi
înlocuirea celor uzate fizic şi moral, asigurând condiţiile introducerii progresului tehnic.
Aşa cum s-a precizat pentru unele bunuri durabile a căror durată de serviciu este
exprimată şi în ore de funcţionare, exploataţiile agricole calculează amortismentul lunar
având în vedere durata de serviciu normată în ani.
Dacă la expirarea anului, se constată că respectivele bunuri durabile au fost folosite un
număr de ore mai mare decât cel normat anual, unităţile au obligaţia să calculeze
amortismentul datorat în plus.

19
 Stabilirea amortismentului în funcţie de numărul de ore efectiv lucrate cu aceste
bunuri durabile permite recuperarea valorii de inventar într-o perioadă mai redusă decât
durata normată de funcţionare. Utilizarea acestuia, în continuare, se face fără a se încărca
nivelul costurilor cu amortizarea.
Pentru bunurile durabile scoase din funcţionare înainte de expirarea duratei normate
de serviciu, valoarea rămasă neamortizată se va recupera din rezultatele financiare ale
exploataţiei.
Rolul amortizării este evidenţiat de faptul că ea reprezintă un element al costurilor de
producţie. În acest context, noile capitaluri fixe trebuie să funcţioneze la parametri proiectaţi,
pentru ca amortizarea să determine încărcarea normală a costurilor. Dacă noile capitaluri fixe
nu sunt utilizate la potenţialul lor tehnic, atunci se va înregistra o “încărcare” excesivă a
costurilor, iar eficienţa economică va scădea. Totodată trebuie menţionat faptul că noile
bunuri durabile, oricât de perfecţionate ar fi, eficienţa lor depinde, în cele din urmă, atât de
materiile prime şi materialele utilizate, cât şi de calitatea forţei de muncă ce le pun în
funcţiune.
Pornind de la faptul că în ţara noastră, ca şi în celelalte ţări est europene, eficienţa
folosirii şeptelului mort înregistrează în ultimii ani descreşteri, se pune problema stopării
acestei tendinţe. Examinarea situaţiei trebuie să pornească de la urmărirea structurii
capitalurilor productive în funcţie de durata de serviciu efectivă, în raport cu durata normată.
Efectuarea unor asemenea analize are implicaţii nemijlocite asupra eficienţei acestora şi a
forţei de muncă utilizată.
Comparativ cu ţările dezvoltate economic, în România există diferenţieri mari în
privinţa înnoirii şeptelului mort.
Rata foarte scăzută a scoaterilor din funcţiune a bunurilor durabile, ca şi durata
normată de funcţionare a acestora, de 2-3 mai mare decât în ţările dezvoltate, au condus la
învechirea şi diminuarea continuă a potenţialului tehnic al economiei noastre, cu influenţe
negative asupra dimensiunii consumurilor de materii prime, materiale, energie etc., şi a
calităţii produselor obţinute.
În această goană după profit s-a mers până acolo încât în societăţile comerciale de
creştere a puilor pentru carne nu s-a mai calculat amortismentul pentru a nu încărca costul
de producţie. Rezultatul pozitiv dar efemer pe termen extrem de scurt, dar cu consecinţe
dezastruoase pe termen lung a avut consecinţe deja vizibile: unele dintre aceste societăţi
comerciale au intrat în faliment.

4.4. Surse de asigurare cu capital în agricultură

Formarea capitalului se realizează prin investiţii.

În general se investeşte pentru menţinerea capitalului existent prin reînnoirea părţii
care se deteriorează sau pentru crearea de noi capitaluri. Agricultorul, ca de altfel toţi
antreprenorii, este nevoit să investească. Pentru reînnoirea capitalului productiv, pentru
creşterea capitalului utilizat pentru transformarea şeptelului şi a echipamentului cât şi pentru
reluarea procesului de producţie, agricultorul are nevoie de capital. Este cazul agricultorului
român în etapa actuală, al cărui capital agricol este constituit numai din capitalul funciar,
capitalul de exploatare propriu-zis fiind nevoit să şi-l procure din diferite surse pentru a putea
investi.
Banii ca atare fac parte din activele financiare. Prin intermediul activelor financiare,
resursele economice, activele reale temporar disponibile la proprietarii lor ajung la
întreprinzători, agenţi economici care pot utiliza mai multe resurse decât cele pe care le-au
economisit, evident în scopul obţinerii de profit.
În economiile democratice circulă o mare diversitate de active financiare. Apar noi şi
noi instrumente financiare, care răspund cât mai exact şi cât mai rapid nevoilor specifice ale
20
diverselor categorii de debitori şi creditori. Activele financiare sunt comercializate de către
instituţiile financiare pe pieţele financiare în conformitate cu regulile financiare impuse de
organele legiuitoare ale ţării. Finanţarea activităţii economice este asigurată prin utilizarea
contra plată de către întreprinzători (debitori) a resurselor economisite de proprietari
(creditori).
În procesul de tranziţie către economia de piaţă va trebui ca pe baza modelului
instituţiilor financiare (bănci, burse, asigurări etc.) specifice acestui tip de economie, să se
creeze propriul nostru sistem financiar, constituit din noi instrumente financiare, noi instituţii
financiare, noi pieţe financiare, noi reglementări juridice, ca o componentă distinctă şi
esenţială a sistemului economic.
Indiferent de forma de proprietate care stă la baza exploataţiei agricole, formarea de
capital necesar în agricultură pentru diverse utilităţi se bazează pe următoarele categorii de
resurse:
a) resurse proprii;
b) resurse bugetare (provenite de la bugetul statului);
c) resurse atrase (de pe pieţele financiare interne sau externe)
a) Resurse proprii
Întreprinzătorul agricol pentru reluarea procesului de producţie propriu-zis dar şi pentru
achiziţionarea de noi tractoare, maşini agricole, mijloace de transport, animale pentru turma de bază
etc., are nevoie de capital bănesc. El se asigură din resurse-proprii – autofinanţare prin prelevarea
unei părţi din venitul agricol.
În cazul exploataţiilor agricole de dimensiuni reduse (gospodăriile ţărăneşti de
subzistenţă, asociaţiile de familie simple) partea din venitul agricol destinată prelevării pentru
relansarea producţiei sau achiziţionarea de noi mijloace intră în mod evident în contradicţie
cu trebuinţele esenţiale ale familiei.
Pentru societăţile agricole şi pentru cele cu caracter comercial resursele proprii pot fi
constituite din: prelevările directe din venitul agricol; amortismentul; încasări din vânzarea
unor mijloace fixe sau din valorificarea materialelor rezultate din mijloacele fixe scoase din
funcţiune; o parte din profit.
Exploataţiile agricole care întocmesc bilanţ anual de venituri şi cheltuieli sunt obligate
ca 20 % din profitul net realizat să fie utilizat pentru crearea fondului de dezvoltare.
Potrivit Legii privind impozitul pe profit, impozitul aferent profitului utilizat pentru
lărgirea şi modernizarea bazei tehnico-materiale precum şi pentru investiţii destinate
protejării mediului înconjurător, se reduce cu 50 %, urmând ca sumele echivalente să fie
folosite în scopul amintit, în mod obligatoriu.
b) Resurse bugetare
Potrivit Legii 83/1993 – Legea privind sprijinul acordat de stat producătorilor agricoli, toţi
producătorii agricoli, indiferent de forma de proprietate, au beneficiat de sprijin din partea statului,
materializat prin: alocaţii, subvenţii la dobânzile pentru creditele de producţie şi de investiţii,
primele de producţie, compensaţii, avantaje fiscale, garanţii pentru obţinerea de credite; preţuri
minime garantate.
Alocaţiile pentru producţie şi investiţii s-au acordat producătorilor agricoli pentru
ameliorarea fertilităţii terenurilor agricole, procurarea şi menţinerea în exploataţie de efective
matcă, procurarea de reproducători şi material seminal, producerea de seminţe şi material
săditor.
Alocaţiile destinate ameliorării fertilităţii terenurilor agricole s-au acordat
producătorilor agricoli sub formă de amendamente şi îngrăşăminte chimice. Cantitatea de
îngrăşăminte chimice, acordată sub formă de alocaţie a reprezentat cel puţin 60 kg s.a. azot şi
fosfor pe hectarul cultivat cu grâu în 1994 şi 100 kg s.a. în 1995.
Alocaţiile destinate procurării de efective matcă şi reproducători s-au acordat
producătorilor agricoli pentru animalele valoroase atestate de către oficiile de selecţie şi
21
reproducţie, cuantumul acestor alocaţii fiind de până la 50 % din preţul de vânzare echivalent
în viu.
Alocaţiile destinate menţinerii în exploatare a efectivelor matcă de vaci şi bivoliţe s-au
acordat tuturor producătorilor agricoli şi reprezentau 25 % din cheltuielile anuale de
întreţinere, pe animal şi specie.
Acordarea de credite cu dobândă preferenţială sau după caz, acordarea de garanţii în
vederea obţinerii acestora pentru producătorii agricoli s-au acordat prin intermediul
instituţiilor financiare sau bancare:
- credite pe termen scurt, cu dobândă anuală subvenţionată în proporţie de 60 %,
pentru aprovizionarea materială şi realizarea producţiei agricole;
- credite pe termen mijlociu, cu dobândă anuală subvenţionată în proporţie de 70 %,
destinate procurării de echipamente, tractoare, maşini şi utilaje agricole, animale
de producţie şi reproducţie;
- credite pe termen lung, cu dobândă anuală subvenţionată în proporţie de 75% şi o
perioadă de graţie timp de un an, în vederea realizării de investiţii pentru
construcţia de adăposturi în zootehnie, spaţii de producţie şi depozitare, sere,
plantaţii pomiviticole, introducerea şi extinderea pe suprafeţele agricole în
proprietate privată a irigaţiilor.
Primele acordate de stat producătorilor pentru produsele agricole vegetale şi animale
de importanţă naţională s-au referit la:
- produsele vegetale şi zootehnice livrate agenţilor economici mandataţi de stat, la
preţurile de contractare şi de achiziţie garantate de stat (ex.: la cereale prima a fost de 40
lei/kg, la lapte de vacă prima a fost de 200 lei/l;
- viţeii obţinuţi de la vacile şi junincile însămânţate artificial sau prin montă de la
reproducătorii atestaţi (70.000 lei/cap);
- lucrările speciale ale solului – afânarea adâncă, scarificarea, nivelarea.
Preţuri minime garantate au fost stabilite pentru cereale, plante oleaginoase,
leguminoase boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, tomate pentru industrializare, seminţe, material
săditor şi lapte proaspăt.
Sumele necesare acoperirii contravalorii alocaţiilor, primelor, subvenţiilor,
compensaţiilor şi pentru activităţile de asistenţă tehnică şi de specializare se aprobă anual
prin Legea bugetului de stat.
Trebuie să arătăm că acest sistem a funcţionat până în toamna anului 1996. O dată cu
schimbările politice majore din viaţa politică românească, s-a schimbat şi schema de finanţare
a sectorului agricol, care debutează cu abrogarea legii 83/1993. În acest sens, începând cu
1997 în structura bugetului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei a fost introdus un nou
capitol de cheltuieli care să vină în sprijinul producătorului agricol, “credite din resurse
bugetare”. S-a urmărit ca susţinerea financiară a producătorilor să fie făcută transparent şi
subvenţiile acordate de puterea publică să ajungă nemijlocit la producătorul agricol sub
forma unor plăţi directe.
Pentru susţinerea financiară a producătorilor agricoli s-au promovat mai multe acte
normative, dintre care amintim Legea 62/1997 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr.
6/1997 prin care s-a acordat agricultorilor prin implementarea sistemului de cupoane – suma
de peste 1300 miliarde lei (în anul 1997).
Implementarea sistemului de cupoane a constat în următoarele: cupoanele au fost
acordate tuturor proprietarilor de terenuri agricole, proporţional cu suprafeţele lor, dar
limitat inferior (0,5 hectare) şi superior (5 hectare); deci se primeau maxim 6 cupoane. Cu
aceste cupoane, distribuite de Poşta Română, se pot cumpăra următoarele categorii de
materiale şi servicii: seminţe şi material săditor, îngrăşăminte, pesticide, motorină, lucrări
mecanice, manuale. Valoarea cuponului în 1997 a fost de 127.360 lei (cel din toamna anului
1997).
22
 Asemenea acţiuni au fost întreprinse şi pentru anii 1998-1999 ponderea cupoanelor în
cheltuielile gospodăriilor individuale ajungând la circa 1/3 (din surse M.A.A.).
Introducerea noului sistem de creditare a agriculturii a dus la implicarea mai multor
bănci comerciale în această activitate, care era apanajul unei singure instituţii bancare: Banca
Agricolă. Acest fapt poate fi de natură să încurajeze băncile să-şi dezvolte capacitatea de a
face o analiză de risc pertinentă şi pentru creditele destinate unei activităţi dependente în mod
fundamental de condiţiile naturale.
c) Resurse atrase
Exploatanţii agricoli (individuali, asociaţi sau societari) pot recurge pentru modernizarea
activităţii agricole la capitalurile de care au nevoie, prin două modalităţi:
- apelarea la credite bancare de pe pieţele financiare interne cât şi de pe pieţele
financiare externe;
- atragerea capitalului propriu-zis, autohton sau străin.
Acordarea de către bancă a creditelor se face pe baza verificării temeinice a investiţiilor
ce urmează a fi întreprinse cu sumele împrumutate. Băncile solicită garanţii materiale (sub
formă de gaj sau ipotecă) şi angajamente ferme de restituire a creditului la termenul stabilit
(scadenţă). Angajamentele celor care primesc creditul (debitorii) faţă de bănci (creditorii) se
face în scris.
Băncile abilitate în România să acorde credite producătorilor agricoli sunt: Banca
Agricolă (B.A.), Banca Română pentru Dezvoltare (B.R.D.) şi Banca Comercială Română
(B.C.R.). În principiu orice bancă poate acorda credite producătorilor agricoli, însă numai
băncile nominalizate mai sus au fost abilitate să opereze cu fondurile speciale de creditare,
subvenţionate de stat în ceea ce priveşte dobânda.
Exploataţiile agricole pot obţine capitalul străin necesar de la bănci de stat sau
particulare, de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) sau
Banca Europeană. Utilizarea creditului străin pentru investiţii implică anumite obligaţii
contractuale care au drept clauză principală efectuarea unor plăţi periodice ca urmare a
utilizării acestor fonduri, cât şi restituirea capitalului la anumite termene şi în anumite
condiţii. Preţul creditul străin diferă în funcţie de situaţia de pe piaţa financiară la un moment
dat.
Atragerea capitalului autohton, dar mai ales străin se deosebeşte faţă de obţinerea de
credite prin aceea că restituirea capitalului nu este obligatorie, acesta putând să participe pe o
durată nederminată la realizarea producţiilor şi investiţiilor. Participarea capitalului străin şi
autohton la investiţiile exploataţiilor agricole are loc prin emiterea şi cumpărarea de acţiuni,
iar pe baza acestora proprietarii capitalului primesc dividende. Dacă aceste dividende nu sunt
stimulatorii, proprietarii capitalului pot vinde acţiunile în orice moment.

CAPITOLUL VI
23
PAMINTUL - PRINCIPALUL ELEMENT AL CAPITALULUI AGRICOL

6.1. Conceptul de fond funciar şi definirea componentelor sale

6.2. Rolul fondului funciar în dezvoltarea intensivă, modernă a
agriculturii
6.2.1. Însuşirile pământului ca mijloc de producţie în
agricultură
6.2.2. Fertilitatea naturală şi economică a pământului
6.3. Cadastrul funciar
6.4. Bonitarea terenurilor agricole
6.5. Amelioraţiile funciare
6.6. Determinarea valorii pământului utilizat în agricultură
6.6.1. Experienţa mondială în domeniul determinării
valorii pământului
6.6.1.1. Experienţa Statelor Unite în stabilirea valorii
terenurilor agricole
6.6.1.2. Experienţa Franţei în stabilirea valorii
terenurilor agricole
6.6.2. Experienţa naţională în problematica stabilirii
valorii pământului
6.6.3. Renta funciară şi arenda
6.6.4. Preţul pământului

24
 CAPITOLUL VI
PĂMÂNTUL - PRINCIPALUL ELEMENT
AL CAPITALULUI AGRICOL

În condiţiile trecerii întregii economii naţionale la economia de piaţă, asistăm în România la

amplificarea problematicii complexe a economiei funciare.
Problematica economiei funciare - definită în mod tradiţional ca ştiinţă a gospodăririi
resurselor funciare - este amplificată de implicaţiile sociale, economice şi politice ale procesului de
privatizare, demarat încă din 1991, odată cu adoptarea Legii fondului funciar (Legea nr. 18/1991).
Fondul funciar capătă noi valenţe în condiţiile trecerii la economia de piaţă prin noua
semnificaţie, orientare şi precizare legislativă, adecvată valorilor fundamentale ale societăţii,
aceasta pentru că fondul funciar exercită un rol considerabil în dezvoltarea economică, fiind unul
dintre cele mai importante mijloace de producţie precum şi principala avuţie a naţiunii.

6.1. Conceptul de fond funciar şi definirea componentelor sale

Fondul funciar al României este constituit din totalitatea terenurilor de orice fel, indiferent
de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt definite sau de domeniul public ori privat din care fac
parte.
Fondul funciar definit astfel reprezintă o componentă esenţială a avuţiei naţionale, avuţie
care trebuie folosită, protejată şi ameliorată în deplină concordantă cu interesele întregii societăţi.
În funcţie de destinaţie, fondul funciar este alcătuit din următoarele grupe de terenuri:
terenuri agricole, terenuri forestiere, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan şi
terenurile cu destinaţii speciale.
Terenurile cu destinaţie agricolă sunt folosite, în principal, pentru producţie agricolă
vegetală şi anume: terenuri agricole productive - arabile, viile, livezile, pepinierele viticole,
pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile, fâneţele, serele, solariile, răsadniţele şi altele
asemenea; terenurile cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice, păşunile
împădurite; terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole şi de
îmbunătăţiri funciare; drumurile tehnologice şi de exploatare agricolă; platforme şi spaţii de
depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole; terenurile neproductive care pot fi amenajate şi
folosite pentru producţia agricolă.
Deţinătorii de terenuri agricole - titularii dreptului de proprietate, ai altor drepturi reale
asupra acestora sau cei care, potrivit legii civile, au calitatea de posesori ori deţinători precari - sunt
obligaţi să asigure cultivarea integrală a terenurilor precum şi protecţia solului.
Terenurile cu destinaţie forestieră cuprind: terenurile împădurite sau cele care servesc
nevoilor de cultură, producţie ori administrare silvică; terenurile destinate împăduririlor,
determinate prin amenajamentele silvice; terenurile neproductive - stâncării, abrupturi, bolovănişuri,
râpe, ravene, torenţi - dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice.
În conformitate cu prevederile Codului silvic pădurile şi terenurile afectate împăduririi sau
care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie forestieră, constituie fondul forestier.
Noţiunea de pădure nu este identică cu aceea de fond forestier, pădurea constituind
elementul component principal al acestui fond. Noţiunea de pădure în sensul atribuit prin normele
silvice include terenul care face parte din fondul forestier şi este acoperit cu vegetaţie forestieră,
care a atins vârsta de exploatare şi este cuprins în amenajamente silvice. Terenurile acoperite cu
vegetaţie forestieră ce nu sunt cuprinse în amenajamentele silvice nu sunt supuse regimului silvic, ci
numai unor reguli tehnice silvice şi de pază.

25
 De asemenea trebuie făcută distincţia între fond forestier şi cea de patrimoniu forestier, care
cuprinde ansamblul bunurilor mobile şi imobile destinate exploatării, refacerii, apărării şi pazei
fondului forestier.
Pădurile - ca principal element al fondului forestier - se clasifică, în raport cu funcţiile pe
care le îndeplinesc, în două grupe funcţionale:
- păduri de producţie şi protecţie destinate să producă material lemnos pentru industria de
prelucrare a lemnului şi pentru alte nevoi ale economiei naţionale, precum şi pentru a îndeplini un
rol de protecţie;
- păduri cu funcţii speciale de protecţie, care condiţionează păstrarea şi dezvoltarea unor
obiective de interes economic, social sau ştiinţific.
Terenurile aflate permanent sub ape cuprind: albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele
lacurilor şi bălţilor naturale, cuvetele lacurilor de acumulare la nivelurile maxime de retenţie, fundul
apelor maritime interioare şi al mării teritoriale.
Gospodărirea raţională a apelor este o problemă majoră pentru dezvoltarea socială şi
economică a tării, pentru satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei şi industriei, creşterea
producţiei agricole, apărarea împotriva inundaţiilor şi protecţia apelor împotriva poluării.
Satisfacerea nevoilor de apă ale populaţiei şi ale consumatorilor industriali şi agricoli,
valorificarea de noi surse de apă, folosirea raţională a apelor şi protecţia acestora împotriva
epuizării şi poluării, precum şi amenajarea complexă a cursurilor de apă trebuie să se realizeze în
concordantă cu dezvoltarea economico-socială a tării şi în strânsă corelaţie cu gospodărirea
resurselor funciare.
În clasificarea generală din punctul de vedere al administrării, apele se împart în: ape
internaţionale, ape teritoriale şi ape naţionale.
După aşezarea lor, apele sunt diferenţiate în: ape de suprafaţă şi ape subterane.
După destinaţia economică, apele sunt: de folosinţă generală, ape destinate agriculturii şi ape
cu destinaţie specială.
Din prima categorie fac parte apele pentru satisfacerea nevoilor populaţiei , când apa apare
ca obiect de consumaţie individuală. Din cea de-a doua categorie fac parte apele care se folosesc în
special pentru irigaţii. Apele cu destinaţie specială sunt cele care se utilizează pentru navigaţie,
plutărit, producerea energiei electrice, pescuit şi apar ca mijloace de producţie.
Terenurile din intravilan sunt cele aferente localităţilor urbane şi rurale, cuprinse în
perimetrul construibil aprobat potrivit legii, pe care se află grupate construcţii de locuit, curţi,
obiective social-culturale, obiective economice, construcţii agrozootehnice, pieţe şi reţele stradale,
precum şi alte terenuri care servesc nevoilor de construcţii şi amenajări de ordin tehnic edilitar,
inclusiv terenurile agricole şi forestiere.
Perimetrele construibile ale localităţilor sunt stabilite prin schitele de sistematizare a
localităţilor urbane şi rurale. Intravilanul localităţilor este cel existent la 1 ianuarie 1990, evidenţiat
în cadastrul funciar, el putând fi modificat numai în condiţiile legii.
Terenurile cu destinaţii speciale sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare,
navale şi aeriene, cu construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalaţii hidrotehnice,
termice, de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii, pentru exploatările
miniere şi petroliere, cariere şi hale de orice fel, pentru nevoile de apărare, plajele, rezervaţiile,
monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi alte asemenea.
Toate terenurile cu destinaţie specială sunt o categorie distinctă în cadrul fondului funciar,
diferenţiindu-se prin regimul juridic atât de terenurile cu caracter agricol, cât şi de toate celelalte
terenuri neagricole, având următoarele caracteristici:
- dreptul de folosinţă sau de administrare îl au numai persoanele juridice;
- folosirea ca şi schimbarea destinaţiei iniţiale, precum şi trecerea dintr-o categorie de teren
cu destinaţie specială în alta se realizează în cadrul unor raporturi juridice de drept funciar,
intervenite între organismele de specialitate ale administraţiei publice şi diferiţii beneficiari direcţi
ai administrării sau folosinţei lor;
26
 - folosinţa terenurilor cu destinaţie specială este nelimitată în timp, atribuindu-se cu sau fără
termen; terenul poate fi reluat de la beneficiari ori de câte ori se consideră că a dispărut necesitatea
folosirii sale în scopul iniţial stabilit;
- beneficiarii acestor terenuri au dreptul şi obligaţia de a le utiliza în conformitate cu
destinaţia economică a acestora;
- folosinţa funciară privind terenurile cu destinaţie specială este gratuită;
- terenurile cu destinaţie specială au un regim juridic corespunzător destinaţiilor specifice
pentru care sunt afectate.
În condiţiile acestor terenuri o importantă deosebită au restricţiile care derivă din actele
normative, privind atât utilizarea terenurilor respective, cât şi a terenurilor limitrofe ce constituie
zone de protecţie.
Din grupa de terenuri cu destinaţie specială fac parte următoarele categorii de terenuri:
terenurile destinate transportului rutier; terenurile destinate transportului feroviar; terenurile
destinate transportului pe apă; terenurile destinate transportului aerian; terenurile destinate
producerii şi transportului energiei electrice; terenurile destinate exploatărilor miniere şi petroliere;
terenurile destinate rezervaţiilor şi monumentelor naturii; terenurile destinate staţiunilor
balneoclimaterice; terenurile destinate monumentelor de cultură.

6.2. Rolul fondului funciar in dezvoltarea intensivă,

modernă a agriculturii

În zilele noastre problema funciară se găseşte încă în centrul economiei rurale. Pământul
rămâne o resursă esenţială fără de care agricultorul nu-şi poate exercita meseria; aceasta explică
apariţia conflictelor ascuţite cauzate de posesia sau deţinerea lui pentru că în afara caracterului său
specific de fixitate absolută, pământul nu există prin natura sa decât într-o cantitate strict limitată.
Viziunea economică a problemei funciare în agricultură este supusă mai multor constrângeri
legate de caracteristicile proprii ale pământului.
Pământul - ca obiect de analiză economică, este un bun particular, nemobil, nereproductibil,
heterogen, indivizibil, având multiple caracteristici nedisociabile (forma, suprafaţa, poziţia) şi
exercitând simultan mai multe funcţii diverse (producţie, consum, valoare - refugiu, speculaţie).
Relaţiile dintre oameni şi pământ depăşesc cu mult cadrul analizei economice. O legătură de
comuniune mistică uneşte omul cu pământul. După Biblie, pământul este simbolul continuităţii,
contrar discontinuităţii şi rupturii constituite de moartea individului sau de dislocarea grupurilor şi
familiilor. De altfel, mitul proprietăţii private se fondează pe ideea că pământul asigură
continuitatea şi perenitatea. Pământul capătă deci o valoare simbolică, perturbând logica economică.

6.2.1. Însuşirile pământului ca mijloc de producţie în agricultură

Pământul privit sub aspectul său triplu: de pământ - unealtă de producţie, de pământ - obiect
al muncii şi de pământ - instrument de tezaurizare, se caracterizează printr-o serie de trăsături
specifice, care îl deosebesc de celelalte mijloace de producţie şi care au o însemnată influentă
asupra politicilor agrare.
Pământul este limitat ca întindere. Suprafaţa de teren care poate fi luată în cultură este
determinată de însăşi limitele ei teritoriale. Limitarea teritorială a pământului are mai mult un
caracter relativ în actuala etapă de dezvoltare a societăţii omeneşti, în sensul că omenirea este încă
departe de a folosi imensele posibilităţi care mai există pentru extinderea suprafeţelor cultivate. In
etapa actuală, în lume, se cultivă în medie pe locuitor 0,4 hectare. Fără eforturi deosebite se poate
mări suprafaţa cultivată cu încă un hectar pe locuitor, iar prin irigarea terenurilor secetoase şi
semisecetoase, cu încă unul. Dar toată această mărire a suprafeţei se poate face prin luarea în cultură
de noi terenuri.

27
 În cadrul unei entităţi - continent, tară, judeţ, comună, exploataţie agricolă - limitele
pământului sunt determinate de graniţele stabilite pământul nu poate să se mărească ca suprafaţă, ci
numai să-si schimbe modul de folosinţă sau fertilitatea.
Având în vedere proprietatea privată asupra pământului, dar şi datorită limitării lui ca
suprafaţă, este posibilă formarea rentei absolute.
Pământul este de neînlocuit ca mijloc de producţie şi nu poate fi multiplicat. Pentru
executarea diferitelor lucrări, o maşină poate înlocui pe alta, după cum şi obiectele muncii au
cunoscut un întreg istoric al dezvoltării şi înlocuirii lor, paralel cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, a
măririi aplicabilităţii lor practice, pe când pământul ca mijloc de producţie se limitează la
modificarea fertilităţii sale economice, neputându-se folosi în locul lui alt mijloc de producţie şi
nici înmulţi datorită limitării sale naturale.
Aceasta impune necesitatea folosirii optime a fondului funciar, a măririi forţei sale
productive, prin extinderea unei agriculturi intensive.
Unele experienţe făcute până acum arată că se pot obţine produse alimentare vegetale nu
numai prin utilizarea solului, ci şi a apelor care, în sens economic, se includ în noţiunea generală de
terenuri aflate permanent sub ape. Încercările de cultivare a algelor monocelulare deschid mari
posibilităţi pentru valorificarea mai deplină a condiţiilor naturale de pe glob şi pot avea o
contribuţie însemnată la sporirea resurselor alimentare ale omenirii. Se afirmă că practicarea
culturilor hidroponice pe cele mai proaste terenuri ar transforma pământul în simplă bază teritorială
de producţie , ca şi în industrie.
Pământul nu poate fi înlocuit dacă se obţine un produs verde fără pământ, atunci nu mai
provine din agricultură ci este un produs industrial.
Cu toate progresele ştiinţei obţinerea produselor vegetale fără pământ încă este în stadiu
incipient. Prognozele de lungă durată nu prevăd apariţia posibilităţii ca în secolul următor să se
obţină produse verzi fără a folosi ca intermediar pământul. În felul acesta, pământul apare ca un
mijloc de neînlocuit în agricultură.
În procesul utilizării lui, pământul nu se uzează şi îşi îmbunătăţeşte permanent capacitatea
de producţie . Pământul nu cunoaşte nici uzură fizică, nici morală, el participând la un număr
nesfârşit de cicluri de producţie . Rezultă că pământul, ca mijloc de producţie , nu-şi poate pierde
importanta chiar dacă apar terenuri cu fertilitate mai ridicată. Tocmai de aceea solul se remarcă ca
una din cele mai originale şi viabile ecosisteme ale biosferei, una din unităţile sale de bază, o
adevărată "uzină" de produs substanţe nutritive, un uriaş acumulator de energie potenţială. Nu toată
lumea înţelege că solul se comportă ca un organism viu, care se naşte, evoluează, se autogenerează
şi prin funcţiile şi însuşirile sale, asigură în permanentă substratul material energetic pentru
creşterea plantelor şi obţinerea de recolte.
Caracterul imobil al suprafeţei de teren, atât în calitate de obiect al muncii cât şi de mijloc
de muncă, constituie o caracteristică obiectivă fată de restul mijloacelor de producţie ce acţionează
în mişcare, deplasându-se în spaţiu în desfăşurarea procesului productiv, mişcare reclamată chiar de
această fixitate spaţială relativă a solului.
În timp ce celelalte mijloace de producţie pot să fie deplasate de pe un teritoriu pe altul, de
la o exploataţie agricolă la alta, folosirea pământului ca mijloc de producţie este legată de aşezarea
sa spaţială. Ca obiect al muncii, pământul nu este deplasat dintr-un loc în altul în timpul cultivării
sale, cum se întâmplă cu celelalte mijloace de producţie (tractoare, maşini agricole etc.). Aceasta
leagă procesul de producţie de un anumit spaţiu, relief, sol, hidrologie etc.
În procesul utilizării lor, toate mijloacele de producţie se uzează, îşi micşorează
proprietăţile folositoare şi în cele din urmă sunt cu totul scoase din uz, pe când pământul,
dimpotrivă, se caracterizează prin aceea că, cu cât este mai mult şi mai bine folosit îşi măreşte
fertilitatea.
Practica a arătat că fertilitatea pământului poate fi ridicată continuu atunci când sistemul de
cultură aplicat este raţional şi asigură acest proces.

28
 Întreaga politică de investiţii în agricultură trebuie să se bazeze pe acest principiu. Mărirea
potenţialului productiv al pământului nu este o problemă de expectativă, ci de poziţie activă faţă de
felul cum este exploatat. Din unele date statistice reiese că după cel de-al doilea război mondial,
datorită sistemului rapace de exploatare a solului în tara noastră, conţinutul în humus al solului a
scăzut considerabil, iar în unele regiuni a scăzut chiar în mod alarmant. Cercetători de prestigiu din
cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice au atras atenţia că dacă se va continua actualul
sistem de agricultură în următorii 30 - 35 ani vom asista la deşertificarea unor regiuni din tara
noastră.
Accentuăm asupra acestei particularităţi a pământului deoarece pornim de la conceptul
optimist al posibilităţii sporirii continue a fertilităţii pământului, căutând ca prin mijloace speciale,
prin cunoaşterea amănunţită a pământului şi a reacţiilor sale în diferite structuri, să se prognozeze
dezvoltarea nivelului de fertilitate, iar pe această bază să se stabilească viitoarele etape de progres
ale agriculturii ţării noastre.
Un rol covârşitor în această direcţie revine sistemelor naţionale de agricultură, a căror
sarcină principală constă tocmai în conservarea şi sporirea continuă a fertilităţii solului. In felul
acesta, societatea îşi îndeplineşte obligaţia de a transmite pământul ameliorat generaţiilor
următoare.
Pământul - materie este un dar al naturii şi ca atare, nu are valoare, ci numai valoare de
întrebuinţare (ca toate mijloacele de producţie care sunt furnizate de natură fără contribuţia
omului, ca vântul, apa, fierul din filonul de minereu, lemnul din pădurea virgină etc.). Din
momentul folosirii sale în procesul de producţie , prin investirea de muncă vie şi materializată,
devine tot mai mult un produs al muncii omeneşti. Aceste investiţii suplimentare, efectuate de către
om, participă la crearea valorii, făcând necesară evaluarea economică a pământului.
Numai în acest fel se va crea şi în agricultură un cadru economic adecvat pentru aşezarea
activităţii manageriale din această ramură pe baze ştiinţifice.
Ca mijloc de muncă, pământul nu poate participa de unul singur în procesul complex de
producere a bunurilor materiale, ci numai alături şi împreună cu mijloacele de muncă mecanice,
chimice şi biologice, care prin intermediul forţei de muncă acţionează asupra lui. Aceasta înseamnă
că puterea de producţie a pământului, în calitate de mijloc de muncă, exprimată prin acţiunea din
ce în ce mai favorabilă pe care o exercită asupra dezvoltării plantelor ca obiecte ale muncii, creste o
dată cu înmulţirea şi perfecţionarea celorlalte mijloace de muncă şi cu dezvoltarea forţei de muncă,
exprimată prin creşterea calificării ei profesionale.
Putând să producă mai mult şi mai ieftin în măsura în care asupra lui se acţionează cu
mijloace de producţie mai perfecţionate, puse în mişcare de o muncă tot mai calificată, pământul
este nelimitat ca putere productivă, permite alocarea de resurse suplimentare succesive pe aceeaşi
suprafaţă, asigurând folosirea raţională a acesteia, făcând posibilă obţinerea rentei funciare
diferenţiale II.
În funcţie de spaţiu şi timp, pământul este deosebit de variat ca potenţial natural de
producţie , ca fertilitate. Ca urmare a acestei particularităţi, pe terenurile cu fertilitate naturală mai
ridicată se vor obţine, comparativ cu terenurile mai slabe, producţii mai mari şi respectiv un venit
suplimentar sub formă de rentă (renta funciară diferenţială I).
În contextul acestei particularităţi, puterea publică prin organismele de decizie abilitate din
agricultură va trebui să iniţieze şi să aplice în practică acele măsuri de politică economică agrară
(preturi, impozite, tarife, taxe de asigurări, credite, dobânzi etc.), menite să asigure o activitate de
producţie profitabilă pe toate categoriile de teren luat în cultură.

6.2.2. Fertilitatea naturală şi economică a pământului

Principala însuşire a pământului o constituie fertilitatea şi mai ales capacitatea de sporire

continuă a acestei fertilităţi, dacă pământul este folosit în mod raţional.

29
 Prin fertilitatea solului se înţelege însuşirea de a acumula, păstra şi pune la dispoziţia
plantelor substanţele nutritive, apa, aerul de care au nevoie pentru creşterea şi dezvoltarea lor,
însuşire folosită şi amplificată prin munca omului. Toate solurile posedă o fertilitate naturală, care
este determinată de condiţiile climatice şi hidrologice, de relief precum şi de însuşirile biologice,
chimice şi fizice ale solului.
Pământul, în momentul luării sale în cultură, se caracterizează prin fertilitate naturală.
Această fertilitate vine de la natură şi este determinată de factori naturali. Dacă se face abstracţie de
condiţiile climatice etc., diferenţa de fertilitate naturală a terenurilor constă în diferenţa de
compoziţie chimică a stratului superior al solului, adică în conţinutul său diferit în materii nutritive
pentru plante. Totuşi, dacă presupunem două suprafeţe de teren cu acelaşi conţinut chimic şi cu
aceeaşi fertilitate naturală, fertilitatea lor reală, efectivă va fi diferită, după cum aceste materii
nutritive se găsesc sub formă mai mult sau mai puţin asimilabilă şi care pot fi nemijlocit valorificate
de către plante.
Folosirea raţională a pământului în agricultură nu numai că menţine fertilitatea naturală, dar
şi creează o nouă fertilitate, a cărei existentă se datoreşte investirii de muncă vie şi materializată. In
felul acesta se disting o fertilitate naturală a solului şi o fertilitate economică a acestuia.
Fertilitatea naturală şi cea nou creată sunt indisolubil legate între ele, formând fertilitatea
economică, starea în care se află forţa productivă a muncii, în cazul de faţă capacitatea agriculturii
de a face ca fertilitatea naturală a solului să poată fi imediat folosită - capacitate care este diferită pe
diferite trepte de dezvoltare. Fertilitatea economică este un moment al fertilităţii naturale a solului,
la fel ca şi compoziţia ei chimică şi celelalte proprietăţi naturale. De aceea, fertilitatea unui teren
este egală cu suma fertilităţii naturale a pământului cultivat şi a fertilităţii nou create prin cultură,
dar acum devenită naturală.
Cu toate acestea, fertilitatea naturală nu poate fi apreciată ca o fertilitate care s-a format în
mod natural. Cel puţin în ţările în care terenul este de mult timp cultivat problema fertilităţii
naturale iniţiale este mult influenţată de modul de exploatare a pământului. De aceea, fertilitatea
naturală se consideră fertilitatea existentă înainte de a o potenta prin lucrări masive de îmbunătăţire.
Atunci când se fac investiţii continue, se schimbă mijloacele de producţie şi structura lor,
interesează măsura în care fertilitatea naturală se modifică, capătă o nouă potenţialitate, îşi ridică
calităţile sale.
Se deosebesc următoarele categorii de fertilitate, imprimate de caracterul dinamic al
fertilităţii solului: fertilitatea naturală, fertilitatea potenţată şi fertilitatea de tranziţie.
Fertilitatea naturală se determină prin cuantificarea influenţei diverşilor factori naturali,
prin notarea cu note de apreciere a terenurilor agricole de la 1 la 100, ce reprezintă o situaţie pentru
un moment dat, şi anume aceia al întocmirii lucrărilor de referire, al studiilor de bonitare,
considerându-se că se aplică o tehnologie de lucru adecvată. Nivelul de fertilitate astfel determinat
nu reprezintă altceva decât un minim de producţie de la care se pleacă.
Acest nivel minim de producţie exprimă încă de la început marile diferenţieri ce apar între
exploataţiile agricole.
Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea de producţie a terenurilor modificată ca
urmare a folosirii mijloacelor economice de ridicare a fertilităţii actuale prin lucrări de amelioraţii
funciare. Fertilitatea potenţată se evaluează prin note de bonitare ce capătă valori şi peste 100
puncte, putând ajunge pe unele parcele la circa 150 - 160 puncte. Capacitatea de producţie a
terenului ameliorat este estimată prin produsul dintre notele de bonitare naturală şi indicii de
potenţare, evidenţiind astfel posibilitatea maximă de creştere a producţiei la nivelul cunoştinţelor
actuale ale ştiinţelor agricole, atunci când sunt aplicate integral toate măsurile de ameliorare
ireversibilă a terenurilor.
Fertilitatea de tranziţie se referă la diferite etape luate în studiu, când se reliefează doar
aportul unor factori de potenţare aplicaţi până la acea dată.
Fertilitatea naturală capătă o exprimare exactă prin nivelul producţiilor ce se pot obţine la
diferite culturi pe unitatea de suprafaţă, creându-se astfel o fertilitate economică sau efectivă.
30
Gradul de fertilitate economică a solului este determinat atât de nivelul de folosire a fertilităţii
naturale a solului, cât şi de cel al investiţiilor, prin care se obţine un adaus de fertilitate. De aceea
fertilitatea economică este un însoţitor şi un rezultat direct al procesului de muncă din agricultură,
ea neputând fi concepută în afara acestui proces. Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi a
ştiinţelor agricole se schimbă şi fertilitatea pământului, prin faptul că se modifică mijloacele cu care
pot fi valorificate imediat elementele solului.
Introducând noţiunea de fertilitate economică se scoate în evidentă rolul muncii în crearea
fertilităţii efective, care apare ca un rezultat al acţiunii omului asupra solului prin mecanizarea
lucrărilor agricole, aplicarea îngrăşămintelor, a asolamentelor, a lucrărilor hidropedoameliorative
etc., exprimându-se în final, prin nivelul producţiei la unitatea de suprafaţă, productivitatea muncii
şi masa şi rata profitabilităţii în agricultură.
Creşterea fertilităţii solului îşi găseşte expresia în sporirea randamentului la hectar, care
reflectă nivelul de fertilitate absolută a solului. Când sporirea randamentului la hectar este însoţită
de reducerea costurilor, atunci asistăm la creşterea fertilităţii relative a solului.
Fertilitatea relativă a solului reflectă şi eficienta economică a folosirii raţionale a fertilităţii
economice a solului.
Exprimată prin randamentul la unitatea de suprafaţă sau la unitatea de costuri, fertilitatea
pământului într-una din cele două forme (absolută sau relativă) este întotdeauna în funcţie de
factorii de producţie sau de factorii de costuri.
Relaţia care exprimă această dependentă este dată de formula:
y = f(x1, x2, ...., xn)
în care: y = fertilitatea
f = funcţia de producţie sau de costuri
xi = factorii de producţie sau factorii de costuri
(unde "i" ia valori de la 1 la n)
Din analiza conţinutului diferitelor categorii de fertilitate a pământului se poate desprinde
pentru practică concluzia că fertilitatea naturală reprezintă doar baza de pornire pentru desfăşurarea
unei activităţi de producţie eficiente şi că determinantă în ultimă analiză pentru o astfel de
activitate este fertilitatea economică (absolută şi relativă). Deşi folosirea
pământului ca principal mijloc de producţie în agricultură depinde de un complex de factori
naturali, economici, istorici, tehnici, hotărâtor în această privinţă este sistemul de producţie , care
oferă baza obiectivă pentru creşterea continuă, sistematică a fertilităţii economice.

6.3. Cadastrul funciar

Cadastrul funciar este activitatea care asigură cunoaşterea şi inventarierea sistematică şi

permanentă a fondului funciar printr-un complex de operaţii tehnice, economice şi juridice.
Încă din anul 1913, renumitul economist agrar Gh. Ionescu Siseşti, în lucrarea "Politica
agrară cu privire specială la România” abordează problema cadastrului, dându-i următoarea
definiţie: "operaţiunea de ridicare pe teren, fixarea pe planuri şi în registre speciale a întregii
proprietăţi funciare a unei ţări".
În anul 1933 este adoptată după lungi discuţii "Legea pentru organizarea cadastrului funciar
şi pentru introducerea cărţilor funduare în Vechiul Regat şi Basarabia" potrivit căreia cadastrul
funciar cuprinde descrierea tuturor proprietăţilor funciare şi reprezentarea lor topografică pe hărţi.
Cea mai complexă definiţie a cadastrului funciar, valabilă şi astăzi, este cea din Marea
Enciclopedie Agricolă a României: “cadastrul funciar este operaţiunea prin care se determină
suprafaţa şi calitatea solului cu venitul net ce-l produce: determinarea suprafeţei este denumită
cadastrul tehnic iar determinarea calităţii naturale şi economice ale solului o face secţiunea
economică a cadastrului”.
"Legea I. Niţescu" după cum este cunoscută legea privind organizarea cadastrului funciar
din 1933, se compunea din 5 părţi: I - cadastrul funciar şi cărţile funduare; II - cadastrul
31
funciar; III – Cărţile funduare; IV - venituri şi V – dispoziţiuni finale şi tranzitorii. Potrivit acestei
legi, cadastrul funciar avea la bază următoarele principii generale:
- scopul cadastrului funciar - care este de a procura elementele necesare înfiinţării,
completării, rectificării sau reconstituirii cărţilor funciare şi hărţilor acestora; de a crea o bază justă
pentru stabilirea conţinuturilor publice asupra proprietăţilor funciare; de a facilita executarea
lucrărilor de reformă agrară, de colonizare şi de comasare a proprietăţilor; de a da siguranţă
tranzacţiunilor asupra imobilelor şi a înlesni creditul funciar; de a cunoaşte întinderea şi valoarea
economică a proprietăţilor imobiliare ale statului şi particularilor;
- părţile esenţiale ale cadastrului funciar sunt reprezentate de hărţile cadastrului funciar,
planurile şi schitele lor; ritmul cadastral, dosarele pe baza cărora s-au făcut inscripţiunile cadastrale
şi indicele cadastrale;
- unitatea cadastrală este comuna - formată din unul sau mai multe teritorii cadastrale, în
cadrul cărora se află parcelele proprietăţii funciare;
- proprietatea funciară (pe ramuri şi culturi de folosinţă) este divizată în: imobile cu venit
cadastral şi imobile fără venit cadastral;
- publicitatea dosarelor cadastrale.
Trecerea în revistă a preocupărilor legate de cadastrul funciar, care datează încă de la
începuturile acestui secol a fost făcută pentru a demonstra că România este de mult intrată în
Europa din acest punct de vedere.
Cadastrul funciar cuprinde un ansamblu de documente care arată situaţia topografică,
economică şi juridică a tuturor categoriilor de terenuri.
Cadastrul stabileşte starea de succesiune, parcelare, natura, clasa, fertilitatea şi veniturile
aferente fiecărei suprafeţe, având un rol determinant în fundamentarea impozitelor, preţului
pământului, a tuturor etc.
Cadastrul funciar asigură elementele de bază pentru: gospodărirea raţională a rezervelor
funciare ale tării, organizarea producţiei agricole, crearea unei baze juste pentru stabilirea
impozitului funciar.
Cadastrul funciar general se organizează ca sistem informaţional unitar obligatoriu al
tuturor terenurilor şi construcţiilor, pe forme de proprietate şi pe destinaţii, cuprinzând date tehnice,
economice şi juridice.
Cadastrul funciar tehnic inventariază terenurile agricole şi cuprinde următoarele date
tehnice: delimitarea hotarelor şi marcarea prin bariere a terenurilor; parcelele de teren ale fiecărui
teritoriu administrativ (comună, oraş), pe categorii şi categorii de folosinţă; planul topografic şi
cadastral al fiecărui teritoriu administrativ; fişele, registrele şi planurile cadastrale; rectificările de
hotare dintre teritoriile administrativ teritoriale; schimburile de teren agricol şi neagricol;
comasările de terenuri şi punerea în posesie etc.
Cadastrul funciar economic furnizează datele necesare pentru încadrarea terenurilor
potrivit destinaţiei economice în şase clase de calitate şi producţie pentru fiecare parcelă
cadastrală, pe baza studiilor pedologice de bonitare şi evaluare a terenurilor. Tot în cadastrul funciar
economic se tine evidenta categoriilor de terenuri amenajate prin lucrări de amelioraţii funciare.
O componentă esenţială a cadastrului funciar general o constituie cadastrul juridic prin
care se realizează identificarea şi evidenta proprietarilor şi a titularilor de proprietate, precum şi a
actelor juridice privind drepturile reale asupra terenurilor şi construcţiilor în vederea publicităţii
imobiliare.
În funcţie de interesele generale ale statului şi de cele specifice ale anumitor ramuri ale
economiei naţionale, care deţin terenuri de construcţii, ministerele respective îşi pot organiza
evidente speciale, folosind ca date de bază numai pe cele trecute în cadastrul funciar general. In
acest fel s-au diferenţiat ca activităţi curente: cadastrul agricol, cadastrul forestier, cadastrul apelor,
cadastrul căilor ferate şi cadastrul imobiliar - edilitar.
Fondul funciar - expresie de bază în procesul de realizare şi promovare a unei agriculturi
moderne de piaţă - necesită noi orientări şi precizări legislative, adecvate trecerii la o altă etapă
32
istorică de dezvoltare a economiei naţionale. O primă lege, apărută după aprobarea noii constituţii a
ţării, în anul 1991 este Legea fondului funciar, nr. 18/1991, care a reconstituit dreptul de proprietate
asupra pământului, stabilind şi obligaţiile titularilor de terenuri, în special cu privire la asigurarea
integrităţii şi protecţia acestora; folosirea terenurilor agricole pentru producţia agricolă; plata
impozitelor etc. Această lege pe lângă aspectele pozitive - a stat la baza creditării celui mai puternic
sector privat din economie - nu este suficientă pentru reglementarea multiplelor probleme legat de
pământ.
Comasarea terenurilor, vânzarea-cumpărarea de pământ, stabilirea echitabilă a impozitului
funciar sau obţinerea de credit ipotecar nu sunt posibile fără o lege a cadastrului funciar, ce urmează
a fi aprobată de Parlamentul României.
Realizarea unui COD FUNCIAR unitar, care să integreze totalitatea normelor şi a actelor
legislative privitoare la protecţia şi gospodărirea resurselor funciare, rămâne în continuare un
deziderat.

6.4. Bonitarea terenurilor agricole

Promovarea unei agriculturi moderne nu este posibilă fără cunoaşterea şi luarea în

considerare a tuturor caracteristicilor pe care le întruneşte pământul şi în mod deosebit a fertilizării
sale economice.
Studierea complexă a pământului, atât sub aspectul cantitativ cât şi cel calitativ, a devenit o
necesitate pentru întreaga agricultură ca o măsură pentru îmbunătăţirea folosirii sale şi pentru
aplicarea metodelor agrotehnice diferenţiate, precum şi a metodelor moderne de amplasare
teritorială judicioasă a culturilor agricole.
Luarea în considerare a condiţiilor naturale specifice diferitelor zone prezintă o importantă
deosebită în valorificarea şi gospodărirea raţională a resurselor pedologice, termice, hidrice, la
localizarea producţiei agricole. Totalitatea resurselor naturale constituie oferta ecologică a unui
anumit teritoriu agricol. Cunoaşterea profundă a tuturor caracteristicilor ecologice ale unui anumit
teritoriu este necesară mai ales pentru crearea premiselor practicării unei agriculturi durabile, care
necesită în primul rând realizarea reproducţiei lărgite a capacităţii productive a pământului.
Stabilirea criteriilor pe baza cărora trebuie să se facă aprecierea economică a valorii
productive a terenurilor agricole a constituit o preocupare de peste un secol a specialiştilor din
domeniu şi a celor interesaţi în stabilirea unei diferenţieri calitative a terenurilor agricole. Studierea
literaturii privind criteriile de apreciere economică a terenurilor agricole evidenţiază faptul că
acestea s-au diferenţiat după scopul urmărit în clasificarea şi ordonarea terenurilor.
Se pot distinge, în general, patru scoli care s-au preocupat de clasificarea terenului agricol:
a) - Şcoala germană de aprecierea a terenurilor agricole care, are la bază natura geologică a
rocilor mamă şi textura solului, clasificarea terenurilor făcându-se în ultimă instanţă după venitul
net, într-o scară închisă de 100 puncte. Acest criteriu s-a folosit în mod deosebit pentru stabilirea
impozitelor;
b) - Şcoala americană, care porneşte în aprecierea şi clasificarea terenurilor agricole direct
de la determinarea proprietăţilor intrinsece ale solului concretizate într-un indice sintetic denumit
"index Storie", prin care se apreciază calitatea solurilor. Elementele care stau la baza determinării
proprietăţilor solurilor sunt: profunzimea totală a solurilor şi permeabilitatea lor, textura şi structura,
panta terenului, drenajul, conţinutul în săruri.
c) - Şcoala rusă care are la baza clasificării terenurilor tot calităţile intrinsece ale solului,
punând accent pe proporţia în sol a argilei, nisipului, CaCO 3, MgCO3, a bazelor ce trec în soluţie, pe
capacitatea de schimb a solului şi procentul de humus.
d) - Şcoala modernă. Necesitatea folosirii la maximum a resurselor productive ale
pământului dar şi dezvoltarea mijloacelor de producţie din agricultură au determinat necesitatea
aprecierii calitative a solurilor cu mai multă precizie. În procesul de determinare a diferenţierii
fertilităţii pământului este stabilirea justă a criteriilor care stau la baza aprecierii economice a
33
terenurilor agricole şi transpunerea diferitelor calităţi ale terenurilor în note de apreciere.
Reprezentanţii scolii româneşti care activează în cadrul Institutului de cercetări Pedologice şi
Agrochimice din cadrul A.S.A.S. pornesc de la clasificarea terenurilor în raport cu potenţialul
natural şi economic de care dispune fiecare teritoriu pentru diferite culturi, căutând să dea o
expresie cantitativă fertilităţii economice a terenurilor agricole. Acesta se realizează prin
multiplicarea influenţei factorilor naturali şi economici (care primesc o expresie cifrică prin note) şi
care se încadrează într-o scară centezimală de apreciere a terenurilor agricole1.
Aprecierea calitativă (bonitarea) a solurilor este una din problemele fundamentale ale
economiei funciare cu implicaţii deosebite pentru practica agricolă: evaluarea patrimoniului funciar
al exploataţiilor agricole, redeschiderea pieţei funciare, fundamentarea impozitelor, taxelor etc.
Operaţia de bonitare a terenurilor agricole nu este altceva decât un procedeu de cuantificare
a calităţii şi a influenţei fiecărui factor ce constituie fertilitatea terenului respectiv. Aprecierea
calitativă a fiecărei proprietăţi a solului se face în scopul stabilirii nivelului de fertilitate naturală a
acestuia.
Metodologia de bonitare, elaborată de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie - se
bazează pe gruparea ansamblului de factori care concură la realizarea producţiei în două mari
categorii: factori naturali şi factori tehnico-economici, care mai sunt denumiţi factori de potenţare
sau caracterizare tehnologică a terenurilor supuse bonitării.
Prin cuantificarea influenţei factorilor naturali în patru grupe - solul, hidrologia, clima şi
relieful - se obţine nota de bonitare naturală, iar prin cuantificarea influenţei factorilor tehnico-
economici se obţine nota de bonitare potenţată. Potrivit metodologiei de bonitare influenţele celor
două mari grupe de factori - cei naturali şi cei tehnico-economici - se cuantifică separat, în două
etape succesive. In prima etapă este stabilită nota de bonitare naturală, iar în cea de-a doua etapă
nota de bonitare potenţată care se stabileşte prin adăugarea la nota de bonitare naturală a
influenţelor pozitive pe care le exercită eventualele lucrări hidropedoameliorative ale solului asupra
fertilităţii acestuia.
Folosind procedeul de notare cu puncte celor patru grupe de factori naturali li s-au stabilit
următoarele limite de notare:
- solul, între 0 şi 50 puncte;
- clima între limitele -20 şi + 20 puncte (câte 10 puncte pentru
temperaturi şi precipitaţii);
- relieful, între limitele de 15- şi +15 puncte;
- hidrologia, între limitele de -15 şi +15 puncte.
Un punctaj maxim se poate obţine numai în situaţia când toţi factorii naturali luaţi în
considerare ar prezenta o favorabilitate optimă pentru cultura respectivă. Lucrările de bonitare a
terenurilor agricole au fost precedate de cartarea pedoclimatică a teritoriului, ceea ce a presupus
stabilirea arealelor de terenuri omogene în ceea ce priveşte solul, relieful, clima şi hidrologia,
cunoscute sub denumirea de " unităţi de teritoriu ecologic omogen" (T.E.O.).
Pentru categoria de folosinţă arabil, nota de bonitare se calculează ca medie aritmetică a
punctajelor realizate de primele patru culturi stabilite în ordinea favorabilităţii pentru T.E.O.,
unitatea, microzona sau zona agricolă pentru care se face aprecierea economică a terenurilor.
Pentru a ilustra evoluţia fertilităţii solului din ţara noastră pentru principalele culturi, în
tabelul 6.1. sunt prezentate notele de bonitare pentru aceste culturi .
Se observă că într-o perioadă de circa douăzeci de ani nivelul de favorabilitate al pământului
exprimat prin note de bonitare s-a schimbat, ceea ce a făcut ca şi valoarea sa să se modifice
substanţial.
Studiile de zonare şi bonitare a terenurilor agricole din ultima vreme au arătat că fată de
potenţialul productiv actual al terenurilor agricole din tara noastră care, apreciat prin nota de
bonitare naturală, este de circa 39 puncte, măsurile de sporire a capacităţii productive, cunoscute ca
posibile de aplicat pot duce la un spor mediu de 25-30 puncte, ceea ce ar reprezenta o mărire a

34
capacităţii productive a terenurilor cu peste 70 %, nota de bonitare ajungând la un nivel de 67
puncte.

1) D. Teaci, Bonitarea terenurilor agricole, Editura Ceres, 1980

Evoluţia notelor de bonitare pentru

principalele culturi în anii 1975, 1985 precum şi după 1995
Tabelul nr. 6.1.
Nr. Cultura 1975 1985 După 1995
crt.
1. Grâu 50 62 65
2. Orz 48 62 69
3. Porumb 46 66 71
4. Floarea soarelui 43 57 61
5. Cartofi 39 51 57
6. Sfeclă de zahăr 42 62 68
7. Soia 42 57 61
8. Mazăre. Fasole 48 61 64
9. In ulei 49 61 65
10. In fuior 36 45 48
11. Cânepă 40 52 54
12. Legume 38 55 58
13. Lucernă 45 65 70
14. Trifoi 44 52 55
Sursa: Exterra aurum nr.215/1990, I.E.A. - A.S.A.S.

Pentru terenul arabil, cel mai important dintre categoriile de folosinţă şi în acelaşi timp cel
mai maleabil din punct de vedere al ridicării fertilităţii sale, sporurile în timp a notelor de bonitare
ca medie pe tară cât şi ca structură pe clase de favorabilitate sunt prezentate în tabelul nr. 6.2.
Se poate observa că nivelul de fertilitate a terenului arabil într-o perioadă de circa 40 de ani
este prevăzut să crească de la 42,9 puncte (când a fost apreciat ca teren cu o fertilitate naturală) la
78,1 puncte ca urmare a lucrărilor de potenţare a acestora. In prezent, cea mai mare parte din
suprafaţa irigată (ca element principal de ameliorare funciară) necesită lucrări de repunere în
funcţiune sau chiar de retehnologizare, ceea ce va ridica semne mari de întrebare în privinţa
posibilităţii de atingere în 1995 a notei medii de bonitare potenţată de 78,1 puncte.

35
 Evoluţia notelor de bonitare a terenurilor arabile
în perioada 1950-1995 în România
Tabelul 6.2.
Nr. Perioada Nota de
crt. bonitare % din total arabil
medie a f.bun Bun Mijlociu Mediocr Slab f.slab
terenului > 100 81-100 61-80 u 21-40 <20
arabil puncte puncte puncte 41-60 puncte puncte
puncte
1. Note de bonitare
în perioada 42,9 - 2,9 27,2 25,3 23,4 21,2
1950-1955
2. Note de bonitare
în perioada 55,1 12,7 8,7 21,4 21,0 17,5 18,7
1976-1980
3. Note de bonitare
în perioada 59,3 14,3 10,1 21,3 19,0 16,1 18,7
1981-1985
4. Note de bonitare
în perioada 78,1 33,6 17,7 12,7 11,4 9,5 14,1
1990-1995
Sursa: Ex terra aurum nr.215/1990 I.E.A. - A.S.A.S.

6.5. Amelioraţiile funciare

Prin amelioraţii funciare se înţeleg lucrările cu caracter hidrotehnic, agrotehnic, chimic şi

biologic prin care se asigură conservarea şi ameliorarea durabilă a calităţii pământului, exprimată
prin creşterea fertilităţii solurilor. Lucrările de amelioraţii funciare sunt lucrări cu o durabilitate
îndelungată, solicită fonduri de investiţii mari precum şi personal de specialitate pentru executarea,
folosirea şi întreţinerea lor.
În principiu, prin amelioraţii funciare, înţelese ca o intervenţie antropică profundă asupra
armonizării cerinţelor biologice ale plantelor cu mediul înconjurător, se asigură evitarea pagubelor
periodice generate de acţiunea factorilor naturali care provoacă secetă, inundaţii, exces de
umiditate, sărăturarea sau mobilitatea solului, punând toţi aceşti factori sub controlul omului. De
asemenea, prin incorporarea masivă de capital solicitată de efectuarea amelioraţiilor funciare, se
realizează creşterea productivităţii pământului şi în acelaşi timp creşterea valorii funciare a
exploataţiei.
Amelioraţiile funciare se compun din două mari categorii de lucrări:
a) Lucrări de stopare a proceselor de degradare a solului şi de recuperare a unor terenuri
neproductive. Din această grupă amintim următoarele: combaterea eroziunii şi a alunecărilor de
teren, desecări, îndiguiri, valorificarea solurilor sărăturate şi a celor nisipoase, combaterea acidităţii
solurilor etc.
b) Lucrări de stabilizare a producţiei agricole şi de creştere a fertilităţii solurilor. Din această
grupă amintim următoarele lucrări: amenajările pentru irigaţii, lucrările agropedoameliorative,
fertilizarea organică etc.
Lucrările de amelioraţii funciare se execută în corelare cu cele de amenajare şi organizare a
teritoriului, cu cele de sistematizare a localităţilor urbane şi rurale, cu amenajările silvice,
realizându-se diferenţiat pe zone agricole, bazine hidrografice, judeţe, comune.
Implicarea organismelor statului precum şi a organismelor neguvernamentale dar şi a tuturor
proprietarilor de terenuri este absolut obligatorie întrucât acţiunile de ameliorare a solurilor solicită
fonduri financiare extrem de ridicate. Toate aceste activităţi complexe sunt reglementate prin lege.
Legea fondului funciar, împreună cu celelalte legi şi reglementări privind utilizarea pământului şi

36
apei stabilesc la nivel naţional sisteme de supraveghere, evaluare şi avertizare cu privire la starea
calităţii solurilor.
Protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi de combatere a
proceselor de degradare şi poluare a solului provocate de fenomene naturale sau cauzate de
activităţi economice şi sociale. Lucrările necesare pentru protecţia şi ameliorarea solului se stabilesc
pe bază de studii şi proiecte, întocmite la cerere de organele de cercetare şi proiectare de specialitate
şi se execută de către deţinătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către unităţi specializate în
execuţia unor asemenea lucrări. Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a
solului, suportând parţial sau total cheltuielile în limita alocaţiei bugetare aprobate, pe baza notelor
de fundamentare elaborate de unităţile de cercetare şi proiectare, însuşite de organele agricole de
specialitate judeţene şi aprobate de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei (Art. 58/Legea
18/1991).
Un rol important în realizarea politicii naţionale de utilizare a pământului şi de protecţie a
mediului rural revine Agenţiei de Dezvoltare şi Amenajare Rurală, ca instituţie specializată
implicată în procesul de structurare şi constituire a exploataţiilor agricole şi de administrare a
terenurilor proprietate privată a statului (Legea 18/1991).

6.5.1. Combaterea eroziunii solului

Eroziunea este fenomenul care aduce cele mai mari pierderi dintre toate fenomenele de
degradare a terenurilor agricole care au loc în agricultura tării noastre. Degradările cauzate de
eroziune sunt ireversibile, elementele fertilizante bioacumulate în stratul superficial al solului se
pierd pentru totdeauna. In cazul unei eroziuni mai puternice se pierde întregul strat arabil, apar la
suprafaţă (la zi) rocile nefertile şi greu de fertilizat.
Pentru România, combaterea eroziunii solului şi a alunecărilor de teren este o acţiune
prioritară. Suprafaţa afectată de eroziune este de circa 5,3 milioane hectare, dar lucrări de prevenire
nu s-au efectuat decât pe circa 2,5 milioane hectare.

Structura suprafeţelor agricole în raport cu cerinţele

de prevenire şi combatere a eroziunii solului
Tabelul nr. 6.3.
Nr. Categoria de Teren Arabil Pajişti Plantaţii
crt. eroziune agricol naturale vitipomicole
1. Fără pericol 58,2 68,4 28,1 36,7
2. Pericol redus 17,6 17,3 17,6 22,8
3. Pericol moderat 16,6 9,5 21,7 25,0
4. Pericol accentuat 7,6 4,8 32,6 15,5
TOTAL 100,0 100,0 100,0 100,0
Sursa: Ex terra aurum, 215/1990

Potrivit datelor din tabelul 6.3 din suprafaţa agricolă a tării 41,8 % este afectată de procesul
de eroziune, cele mai afectate categorii de folosinţă fiind pajiştile naturale şi plantaţiile
vitipomicole, cu 71,9 % respectiv 63,3 % din suprafaţă afectată de eroziune. Ameliorarea acestor
terenuri contribuie la creşterea producţiei agricole, la conservarea fertilităţii pământului, creând
astfel un mediu propice necesar dezvoltării economico-sociale a acestor zone defavorizate.

6.5.2. Amenajările pentru irigaţii

Cele mai fertile terenuri din tara noastră se găsesc în zonele sudice şi sud-estice, exact unde
deficitul pentru irigaţii asigură în primul rând însemnate sporuri de recoltă. In al doilea rând,
37
eliminând efectul negativ al lipsei de apă, irigaţiile contribuie la realizarea unor producţii sigure şi
stabile.
Studiile efectuate de specialişti au demonstrat că efectul irigaţiilor este diferit, funcţie de
terenurile amenajate sau funcţie de plantele luate în cultură.
Deşi irigaţiile constituie un mijloc cert de potenţare a fertilităţii pământului, nu toate
suprafeţele de teren se pretează a fi amenajate pentru irigat. Din acest punct de vedere, al
pretabilităţii la irigaţie rezultatele diverselor studii arată că la noi în ţară sunt irigabile, fără restricţii,
12 % din terenurile arabile şi 9 % din cele agricole. Irigaţiile cu măsuri de prevenire a degradării
solului se pot efectua pe 43 % din suprafeţele arabile şi 35 % din suprafeţele ameliorate a solului
30 %, respectiv 28 % din suprafeţele arabile şi agricole şi neirigabile 15 % din terenurile arabile,
respectiv 28 % din terenurile agricole (tabelul nr. 6.4.).

Structura suprafeţelor agricole în raport

cu pretabilitatea la irigare
Tabelul nr.6.4.
Nr. Specificare Teren Arabil Pajişti Vii şi livezi
crt. agricol naturale
1. Irigaţii fără restricţii 8,8 12,0 2,3 5,6
2. Irigaţii cu lucrări de
prevenire a:
- eroziunii prin apă 15,8 18,0 20,0 21,6
- eroziunii eoliene 1,7 1,8 1,1 2,8
- excesului de apă 4,2 5,8 0,9 1,6
din precipitaţii
- ridicării nivelului 12,6 16,7 4,5 7,1
freatic
- salinizării
1,1 1,2 0,9 1,2
3. Irigabil după 27,5 29,8 24,1 18,6
executarea unor
lucrări ameliorative
4. Neirigabil 28,3 14,7 56,2 41,5
TOTAL 100,0 100,0 100,0 100,0
Sursa: Ex terra aurum nr. 215/1990

Suprafaţa amenajată pentru irigat era în anul 1996 de 3065,6 mii hectare teren agricol din
care: 2921,4 mii hectare teren arabil (95,0 % din agricol); 56 mii hectare vii (1,8 % din agricol);
37,2 mii hectare livezi (1,2% din agricol); 65,5 mii hectare pajişti naturale (2,0 % din agricol).
In ultima perioadă asistăm la reducerea şi la degradarea sistemelor de irigaţii existente. Sunt
necesare investiţii mari pentru lucrările de repunere în funcţiune a acestor sisteme şi de
retehnologizare a lor, ştiut fiind faptul că sistemele de irigaţii din România, comparativ cu cele din
alte ţări, se caracterizează prin intensivitate şi randament de utilizare redus (în ţările dezvoltate este
de 60-90 metri liniari/ha, iar la noi este de 18,5 m.l./ha).

6.5.3. Amenajările pentru desecări, indiguiri, alte lucrări de

amelioraţii funciare

38
 O parte însemnată din teritoriul tării noastre are nevoie nu numai de irigare, ci şi de
evacuarea apei pentru corectarea regimului aerohidric prin lucrări de eliminare a excesului temporar
sau permanent de apă. Aceste lucrări se realizează în unele zone concomitent cu amenajările pentru
irigaţii ca sisteme reversibile irigaţii-drenaj. O categorie deosebit de dificilă de terenuri cu exces de
umiditate temporară o reprezintă cele cu soluri pseudogleice şi pseudogleizate, deseori podzolite şi
podzolice. Pe asemenea terenuri lucrările agricole trebuie combinate cu afânarea adâncă, cu
aplicarea amendamentelor şi cu o îngrăşare puternică pentru a obţine rezultatele dorite (tabelul nr.
6.5.).
În raport cu gradul de inundabilitate la nivelul întregii ţări situaţia este următoare: 82,9 %
din terenul arabil este neinundabil, 5,6 % din terenul arabil este inundabil dar sunt realizate lucrări
de îndiguire, 7,1 % este inundabil la mai mult de 5 ani şi 4,4 % din terenul arabil este inundabil cel
puţin o dată la 5 ani. Rezultă că sunt necesare lucrări de îndiguire pe 11,5 % din suprafaţa arabilă a
tării.
Repartiţia terenurilor după cerinţele de prevenire
si combatere a excesului de umiditate
Tabelul nr. 6.5.
Nr. Grupa de terenuri Teren Arabil Pajişti Vii şi livezi
crt. agricol naturale
1. Nu necesită măsuri 56,0 56,9 54,4 54,8
2. Necesită afânare 8,9 11,4 4,0 5,4
adâncă
3. Necesit afânare 12,3 11,0 14,4 15,9
adâncă şi drenaj
superficial
4. Necesită drenaj 11,6 9,5 15,1 18,6
superficial
5. Necesită drenaj 2,5 2,8 2,2 0,5
adânc
6. Necesită drenaj 3,9 4,1 4,0 0,8
adânc şi afânare
adâncă
7. Necesită drenaj 1,6 1,6 1,7 0,7
adânc şi superficial
8. Necesită drenaj 1,7 1,6 2,2 0,5
adânc şi superficial
şi afânare adâncă
9. Necesită combaterea 1,5 1,1 2,0 2,8
izvoarelor de coastă
TOTAL 100,0 100,0 100,0 100,0
Sursa: S. Hartia şi colab. Economia funciară, Buc./1984.

Alte lucrări de amelioraţii funciare necesare a fi efectuate pentru ridicarea fertilităţii sau
pentru restaurarea capacităţii productive a solurilor sunt următoarele: prevenirea şi combaterea
sărăturării, combaterea acidităţii etc.
Potenţarea capacităţii actuale de producţie a terenurilor prin lucrări ameliorative este
posibilă, însă ele trebuiesc aplicate diferenţiat pentru fiecare categorie de teren, necesitând studii de
specialitate aprofundate.
Desigur, lucrările ameliorative sunt necesare, dar sunt limitate de dificultăţi de ordin
economic. Indiferent însă de amploarea acestor dificultăţi se impune realizarea şi funcţionarea
sistemului naţional de ameliorări funciare într-o concepţie unitară, derivând din politica de
39
conservare a solurilor, de protecţie a mediului natural, ca premise ale aplicării conceptului de
dezvoltare durabilă şi în agricultură.

6.6. Determinarea valorii pământului utilizat în agricultură

În literatura noastră de specialitate s-au exclus multă vreme problemele legate de evaluarea
pământului, valoarea sa (care era contestată) şi preţul pământului. În ţara noastră o lungă perioadă
de timp (perioada comunistă), pământul nu a fost considerat obiect de vânzare cumpărare, ceea ce a
făcut ca la o primă şi selectivă analiză valoarea sau preţul pământului să fie noţiuni inutile.
Fără stabilirea valorii pământului şi chiar a preţului său nu se poate face o analiză
aprofundată a folosirii sale. Incontestabil că în procesul de stabilire a locului pământului în avuţia
naţională, determinarea valorii pământului este absolut necesară.
Pentru economia de piaţă stabilirea valorii pământului este o necesitate obiectivă, stringentă,
pământul fiind implicat în multe aspecte economice ce nu mai pot fi ignorate.

6.6.1. Experienţa mondială în domeniul determinării valorii

pământului

Pentru a putea realiza transferul elementelor componente ale dreptului de proprietate

(posesia, folosinţa, delegarea, uzufructul) prin vânzare-cumpărare, arendare, concesionare,
succesiune, acţionariat etc., este necesară determinarea valorii pământului ca avuţie naţională, ca
potenţial de producţie , ca obiect al schimbului (valoare de schimb).
Valoarea unui bun oarecare sau al unui serviciu se manifestă sub două forme: valoarea de uz
(necesitatea mai mare sau mai mică în folosirea bunului respectiv) şi valoarea de schimb (care se
manifestă în momentul schimbului, stabilind un anume raport cantitativ şi calitativ între bunurile şi
serviciile destinate schimbului).
Din acest punct de vedere, terenurile utilizate de oameni prin vegetaţia lor spontană aveau
valoare de uz, nu însă şi valoare de schimb. În momentul în care oamenii sunt doritori în a dobândi
stăpânirea sau utilizarea unor terenuri cultivate de la posesorii lor de până atunci, dispuşi la rândul
lor să cedeze în schimbul altor bunuri sau servicii, apare şi valoarea de schimb.
În estimarea valorii terenurilor agricole este necesară atât determinarea valorii de uz cât şi a
valorii de schimb. Această estimare a valorii este supusă unor dificultăţi inerente, din considerentele
următoare:
- numărul actelor de vânzare-cumpărare de terenuri este atât de mic, încât din ele nu se poate
deduce un preţ mediu;
- terenurile izolate sunt foarte diferite calitativ şi deci şi valoric şi la cele mai multe vânzări
de exploataţii se cumpără şi se plătesc prin acelaşi act juridic terenuri foarte diferite între ele (din
preţul total nu se poate deduce valoarea fiecărui teren în parte);
- clădirile existente, culturile deja înfiinţate în momentul vânzării exploataţiei, mărimea
avansului plătit precum şi o mulţime de alţi factori exercită o influentă mai mare sau mai mică
asupra preţului de cumpărare.
Cele mai frecvente situaţii când se impune determinarea valorii terenurilor agricole sunt:
vânzarea-cumpărarea, diviziunea sau ieşirea din indiviziune, schimbul de terenuri, arendarea,
împrumuturile pe ipotecă, stabilirea impozitelor, exproprierea etc. In cele mai multe cazuri se
urmăreşte determinarea valorii comune, pentru că ea este:
- obiectivă, hotărâtoare din punctul de vedere al intereselor generale (naţional-economice),
nu din cele ale proprietarului, amatorului sau speculantului;

40
 - o valoare reală, cu toate că fiind o noţiune abstractă ea se întemeiază pe fapte şi împrejurări
concrete, reale, deci nu este numai o posibilă valoare sau chiar imaginară;
- o valoare impersonală, deoarece la estimarea ei se face abstracţie de aptitudinile speciale şi
de averea întreprinzătorului;
- o valoare actuală pentru momentul estimaţiei şi nu o valoare trecută sau de viitor;
- o valoare mijlocie, care rezultă dintr-o serie de preţuri, de tranzacţii, estimaţii în viata
economică, inclusiv acelea care se deduc din productivitatea terenului dat, în comparaţie cu
productivitatea altor terenuri;
- valoarea comună este variabilă, neputându-se estima în viitor;
- valoarea comună este adevărată din punct de vedere juridic şi economic numai dacă se
determină metodic, de experţi calificaţi.
Exprimarea valorii pământului se poate face prin:
- preţul de cumpărare;
- preţul de vânzare;
- cheltuielile de producţie ;
- valoarea venală sau de randament;
- valoarea afectivă sau de amator.
Preţul de cumpărare este de cele mai multe ori identic cu cel de vânzare, însă pentru
agricultorul care a cumpărat o exploataţie sau un teren mai demult, preţul actual poate fi diferit de
cel de cumpărare. Când se vorbeşte de valoare de circulaţie se înţelege preţul de vânzare-cumpărare,
valabil la un moment dat.
În cazul terenurilor virgine, cedate gratuit de către stat, putem lua în consideraţie cheltuielile
de producţie , aceste cheltuieli creând însuşiri mai favorabile dezvoltării plantelor pe aceste
terenuri.
Pentru exprimarea valorii venale, se compară renta terenului dat cu exprimarea capitalului
în bani, cu care ar trebui să se cumpere hârtii de valoare sau să fie depuşi în bancă pentru a avea un
venit egal sau mai mare ca renta terenului în cauză. Acest mod de exprimare se poate numi valoare
relativă de vânzare-cumpărare, nu valoare comparativă. Hotărâtoare este renta uzuală, care se poate
realiza printr-o exploatare obişnuită a solului. In acest caz vorbim de valoarea venală comună, spre
deosebire de cea specială care se calculează din evidentele contabile ale exploataţiei1.
Valoarea afectivă sau de amator se manifestă atunci când în afară de rentă hotărăsc
elemente subiective, ca plăcerea de a poseda pământ, ataşamentul faţă de locurile strămoşeşti,
frumuseţea lui sau a localităţii etc. Valoarea afectivă este astfel valoarea uzuală de vânzare-
cumpărare şi joacă un rol important în tranzacţiile funciare.
Metodele de estimare a valorii terenurilor agricole se pot clasifica după mai multe
criterii, în funcţie de scopul urmărit şi de elementele disponibile în momentul evaluării. Astfel, se
disting în primul rând: estimaţia parţială şi estimaţia totală.
După felul procedeului utilizat se disting două metode: metoda directă şi metoda indirectă.
Estimarea directă se poate realiza în următoarele moduri:
a) După anumite tarife care sunt întocmite pe regiuni, mai ales de către instituţiile de credit
ipotecar, pentru diferite feluri de utilizare şi calităţi ale terenurilor, pe baza unor evaluări anterioare
şi destul de numeroase.
Procedeul este simplu, expeditiv şi puţin costisitor, dar inexact, însă suficient pentru cazuri
de împrumut pe ipotecă, deoarece valoarea astfel estimată se reduce cu 25 - 30 % pentru a avea o
marjă de siguranţă, care se ia ca bază la fixarea împrumutului.
b) După preturile curente din localitate, care într-o stare mai dezvoltată a economiei
naţionale ajung a exprima valoarea de circulaţie (în tranzacţie), identică cu valoarea comună.
c) După arenda uzuală din localitate, deoarece arenda constă esenţialmente din renta
terenului. Dobânda şi amortizarea capitalului fix sub formă de clădiri, şi prin urmare arenda,
reprezintă interesele capitalului funciar.

41
 Estimaţia indirectă se numeşte astfel pentru că prin ea se ajunge la calcularea venitului net
(sau a profitului) indirect prin scăderea din veniturile brute a cheltuielilor de exploatare pe articole
de calculaţie. Dacă în aceste cheltuieli sunt incluse şi amortismentele la mijloacele fixe, rezultatul
reprezintă tocmai interesele capitalului funciar. Rezultă astfel două metode de determinare a valorii
venale a terenurilor:
- Capitalizarea venitului net sau a profitului net
Potrivit acestei metode valoarea pământului creste la culturile intensive dar cresc şi
cheltuielile de exploatare. În situaţia când proprietarul îşi pune singur în valoare pământul trebuie
_______________________________
1) V. Sima - Experienţa naţională şi internaţională privind determinarea valorii pământului. Teză de doctorat.1995
Bucureşti.
să-si tină singur evidenta cheltuielilor, pentru a-si putea determina profitul brut.
- Capitalizarea rentei funciare
Pe plan mondial, renta funciară reprezintă 8 - 10 % din producţia fizică (evaluată în funcţie
de potenţialul biologic al pământului şi nu producţia efectiv obţinută).
O metodologie mai sofisticată foloseşte pentru determinarea preţului pământului prin
capitalizarea rentei funciare, Barry Falk.

6.6.1.1. Experienţa S.U.A. în stabilirea valorii terenurilor agricole

Variaţiile de preţuri ale terenurilor agricole din SUA au atras atenţia tuturor prin aprecierea
explozivă din anii’70 şi deprecierea rapidă din anii’80. Au circulat numeroase explicaţii pentru
această dinamică contradictorie a preţurilor care a avut loc după o perioadă extrem de lungă
(aprox.50 ani) de relativă stabilitate a acestora. Explicaţiile date se refereau succesiv asupra
modificării încasărilor (veniturilor) din agricultură (Alston şi Burt, 1986), asupra considerentelor
legate de preţurile capitalurilor (Melichar, 1979), restricţiilor şi deficienţelor pieţei de credit
(Reinsel R.D. şi Reinsel E.J., 1979, Shalit şi Schmitz, 1982), anticipărilor bruşte (Castle şi Hoch,
1982), modificărilor de risc (Barry, 1980), veniturilor neagricole (Robinson, Lins şi Von Kataraman,
1985) dar şi asupra unor considerente de ordin macroeconomic sau asupra impactului determinat de
oportunităţile de investiţii în terenurile neagricole (Feldstein, 1980). În lucrările lor aceşti autori fie
că susţin aceste explicaţii sau dimpotrivă le resping.
Cercetările fundamentale privind valoarea terenurilor agricole din SUA prezintă modelele
istorice ale preţurilor, veniturilor, rentelor/arendei, ratelor dobânzilor, finanţarea şi inflaţia. Aceste
modele sunt prezentate în fig. 6.1. pentru a uşura abordarea euristică a diverselor explicaţii propuse.
Explicaţia cu cea mai largă acceptare privind preţurile terenurilor agricole se bazează pe veniturile
şi încasările sau rentele anticipate. Deoarece veniturile anticipate nu sunt observabile este necesară
o comparaţie intuitivă între preţurile reale ale terenurilor agricole şi veniturile reale curente. Studii
recente (Alston şi Burt, 1986) consideră că veniturile reprezintă explicaţia majoră pentru preţurile
terenurilor, explicând aceste preţuri prin decalaje complicate repartizate pe venituri. Figura 6.1. A
ilustrează faptul că valorile reale ale terenurilor nu sunt corelate pozitiv cu modificările recente ale
veniturilor, după cum ar fi necesar în schemele de anticipare. Tendinţele majore ale veniturilor reale
şi preţurile reale ale terenurilor se află în opoziţie după 1992.
Ratele rapide ale inflaţiei sunt, de asemenea, utilizate în vederea explicării parţiale a
creşterilor de preţuri la terenurile agricole în anii’ 70. Nu numai că inflaţia reduce rata de
capitalizare a viitoarelor venituri, dar terenul serveşte drept barieră împotriva inflaţiei. Figura 6.1.B
stabileşte raportul dintre preţurile reale ale terenului şi rata inflaţiei. Deşi sunt mai puţin oscilante
decât rata inflaţiei, preţurile la terenuri urmează un mod similar, cu un scurt decalaj. Astfel
explicarea inflaţiei este satisfăcătoare chiar dacă mecanismul prin care inflaţia afectează preţurile
terenului este departe de a fi clar.
Explicarea preţurilor terenurilor prin credite flexibile în anii’70 şi credite fixe în anii’80 se
bazează pe creşterea maximă simultană, în anul 1981, a datoriilor pe proprietatea imobiliară a
fermei şi a preţurilor terenului, stabilite pentru un acru de teren (fig.6.1. C). Totuşi, problema este că

42
datoria pe proprietatea imobiliară a fermei, ca procent din valoarea terenului, a crescut constant, în
vreme ce preţurile terenurilor au rămas stabile (1960-1972). Pentru perioada 1972-1977 datoria
scade, în vreme ce preţurile terenurilor au crescut rapid, pentru ca în ultima perioadă analizată
(1981-1984) datoria imobiliară să crească, în vreme ce preţurile terenurilor au început să scadă.

Considerând rata reală a dobânzii drept cost de oportunitate a capitalului şi nu drept unitate
de măsurare a reducerii creditelor, costul de oportunitate al capitalului pare să reprezinte o
explicaţie mult mai importantă a preţurilor terenurilor decât disponibilitatea creditelor (fig.6.1.D).
Deoarece datoria pe proprietatea imobiliară a fermei nu prezintă variaţii clare ca răspuns la
modificările apărute, rata reală a dobânzii pe datorii, explicaţia oferită prin costul de oportunitate
este mai plauzibilă.
După trecerea în revistă a datelor istorice, mulţi dintre factorii asupra cărora s-au emis
ipoteze conform cărora ar putea afecta valoarea terenurilor agricole, par să prezinte corelaţii care
sugerează validitatea şi reflectă rezultatele obţinute în studii care oferă o analiză individuală a
fiecăruia.
În 1993, autorii americani Richard E. Just şi John Miranovschi dezvoltă un model teoretic
structural al preţurilor terenurilor agricole, publicat în “American Journal of Agricultural
Economics” nr.1/ 1993.
Abordarea econometrică ad-hoc, tradiţională, a analizelor empirice prezintă avantajul de a
formula rezultate mai apropiate de datele observate, însă este supusă criticilor datorită rezultatelor
eronate obţinute din corelaţii false şi a incapacităţii de a identifica forme tradiţionale adecvate. În
mod specific, ea poate “identifica” numai câţiva factori, astfel încât nu se obţin informaţii despre
interacţiunea cu alte variabile. În mod alternativ analiza teoretică prezintă avantajul menţinerii de
relaţii posibile între variabile, dar suferă din cauza necesităţii de a exista supoziţii convingătoare, în
vederea obţinerii de rezultate clare. Modelul structural al celor doi autori amintiţi mai sus se
43
bazează pe ambele abordări. Teoria economică este utilizată pentru a impune corelaţii verosimile
între variabile, astfel încât identificarea econometrică să fie posibilă, cu mai multe variabile.
Simplificând extrem de mult explicaţiile autorilor, aceştia propun un model global al
preţurilor terenurilor, redus la ecuaţia:
 (1   t t v ) Pt  (1   t ) Rt *   2 At *  t
*
*
Pt  f t (1)
1   t t v   t (1   t )   s Zt  t   d f t (1   ) Z t
unde, după globalizare, variabilele indicatoare devin unităţi participante la diverse regimuri
funciare:
v – proporţia valorii actuale a pământului atribuibilă câştigului de capital
s – proporţia pământului arabil al fermelor respectând limitele economiei minime
d – proporţia valorii pământurilor arabile finanţate prin datorie

Deşi formula (1) pare complicată, intuiţia este simplă. În primul rând, dacă se elimină din
model toate complicaţiile determinate de inflaţie (f t=1), impozite (t=0; t=0), deficienţele pieţei de
credit (γt = τt), costurile de tranzacţionare (Δ= 0, ρ = 1) şi diminuarea riscurilor (β= 0), atunci
această ecuaţie devine ecuaţia reductivă standard:
P  Rt
* *

p t (2)
1  t
Pentru rezolvarea modelului din ecuaţia (1) s-au utilizat datele privind raportul dintre
secţiunea transversală şi seria cronologică (raportul dintre datele înregistrate sincronic şi diacronic),
din perioada 1963-1986. Estimările preliminare ale datelor înregistrate în această perioadă (cele de
creştere a preţurilor) au fost folosite pentru validarea modelului şi au dus la anticipări exante, care
corespund foarte bine datelor din perioada 1983-1986 (perioada descreşterii preţurilor, vezi fig.
6.2.). Anticiparea este aproape exantă a punctului maxim al preţurilor, prezentate în fig. 6.2., este
remarcabilă dacă se ţine cont că s-a estimat econometric un singur parametru. Aceste rezultate oferă
un important sprijin empiric pentru structura modelului, dată fiind adaptarea comparabilă cu
modelele econometrice ad-hoc.
Sunt de asemenea şi autori americani care sugerează faptul că ar fi necesară o revizuire
completă a modalităţii în care sunt modelate preţurile terenurilor. O parte din această revizuire ar

44
putea implica introducerea unor variabile cum ar fi ratele dobânzilor, impozitele, diminuarea
riscului în modelele simple de evaluare a bunurilor în general. Caracterul contradictoriu al preţurilor
terenurilor agricole, al rentelor funciare şi al rentelor de capitalizare este demonstrat de Y. Stephen
Clark, Murray Falton şi John T. Scott, Jr (1993) într-un articol cu acelaşi titlu publicat de
“American Journal of Agricultural Economic”.
Aceştia, plecând de la ecuaţia de bază pentru preţurile agricole, studiată de Melichar,
Featherstone şi Baker, Alston şi Falk:
i 1

 1 
Vt =   Et Rt * x1 (3)
i  0   1  r 

unde: Vt – reprezintă preţul terenului la momentul t
Rt – reprezintă venitul sau rentele din agricultură la momentul t
r-reprezintă rata dobânzilor
Et – reprezintă exponentul de anticipare, condiţionat de informaţiile
disponibile la momentul t
contestă că modelul simplu al evaluării bunurilor descris în ecuaţia (3) reprezintă modelul adecvat
pentru analiza preţurilor terenurilor. Această constatare sugerează faptul că ar fi necesară o revizuire
a modalităţilor în care sunt modelate preţurile terenurilor, reuşind să ridice mai multe întrebări,
răspunzând în acelaşi timp la foarte puţine. Posibilitatea ca modelul simplu de evaluare a bunurilor
să nu fie valabil prezintă implicaţii importante asupra strategiilor. Amintim aici această contestare
(cea a neconcordanţei dintre seriile dinamice ale preţurilor terenurilor şi rentelor funciare) mai mult
pentru caracterul său unic în literatura de specialitate. Totuşi concordanţa dintre cele două serii
(preţurile terenurilor şi rentele funciare) a fost evidenţiată de Falk B. (1991), în articolul “Formally
Testing the Present Value Model at Farmland Price” din “American Journal of Agricultural
Economic”.

6.6.1.2. Experienţa Franţei în stabilirea valorii terenurilor agricole

În Franţa în fiecare an este efectuată de către serviciile de Statistică agricolă ale direcţiilor
departamentale ale Ministerul Agriculturii şi Pădurilor o anchetă asupra valorii venale a terenurilor
agricole, plecând de la rezultatele SAFER 1, completate de către diverşi experţi locali (notar, experţi
funciari etc.).
Valoarea venală a terenurilor este determinată plecând de la preţurile efective de pe piaţă
practicate2, dacă modul de tranzacţii înregistrate în cursul anului pot fi considerate reprezentative.
În cazurile în care piaţa nu este suficient de reprezentativă preţurile indicate sunt rezultatul
estimărilor. Pentru a obţine preţurile medii departamentale, regionale şi naţionale, serviciile
departamentale şi Serviciul Central de Anchete şi Studii Statistice efectuează pentru terenurile
arabile şi pajiştile naturale sinteze ale acestor date pe regiuni agricole. Metoda utilizată este o medie
a dominantelor (pentru fiecare categorie de teren şi în fiecare regiune agricolă se stabilesc valorile
dominante şi valorile extreme: minime şi maxime) pe regiuni agricole, ponderate prin suprafeţe de
teren arabil şi pajişti naturale a fiecărei regiuni.
În anul 1997 preţurile terenurilor agricole au crescut pentru al treilea an consecutiv. Preţul
mediu al celor două categorii principale de terenuri agricole; a crescut de la 18.400 franci
francezi la hectar în 1996 la 18.800 fr.f. în 1997.

___________________

45
1. SAFER – Societe Nationale d’Amenagement Foncier et d’Etablissement Rural
2. Preţul practicat este preţul de vânzare, fără taxe, cheltuieli pentru perfectarea actelor de
proprietate nu sunt incluse. Totodată “aranjamentele pe sub masă “pentru. disimularea fiscală în
principiu sunt incluse.

Pentru prima dată după 1978, acest preţ creşte după corecţia de inflaţie măsurată prin
creşterea preţurilor PIB, astfel preţul din 1997 este superior cu 0,6 % celui din 1996 în valoarea
reală (vezi fig. 6.3.). Rezultatele pe ansamblul Franţei metropolitane sunt: 21.100 Franci pentru
terenurile arabile şi 14.600 Franci pentru pajiştile naturale (vezi. fig.6.4.).
Prezentăm în continuare şi evoluţia valorii venale a terenurilor agricole la nivelul Uniunii
Europene – 15 (vezi tabelul 6.6.) în perioada 1993 – 1996. Se constată că valoarea venală a
terenurilor la nivelul Uniunii Europene are o variabilitate extrem de ridicată de la o ţară la alta la
aceeaşi categorie de teren. Cea mai mică valoare la terenuri agricole se întâlneşte în Suedia (1362
ECU/ha) şi cea mai mare în Luxemburg (44.531 ECU/ha). Pentru terenurile arabile cea mai mică
valoare se întâlneşte în Franţa (3188 ECU/ha) şi cea mai mare în Olanda (20.787 ECU/ha). Datele
din paranteză sunt din ultimul an analizat – 1996.

46
 Valoarea venală a terenurilor agricole în U.E.
Tabelul 6.6.
Ţara Categorie terenuri ECU/ha
1993 1994 1995 1996
Belgia -terenuri arabile 11.944 12.148 12.860 -
- pajişti 9.527 9.995 10.238 -
Danemarca -terenuri agricole 5.887 6.483 7.608
Germania -terenuri agricole 15.380 15.653 17.173 16.680
Germania + -terenuri agricole 11.423 11.349 11.357 10.646
Estul
Germaniei
Grecia - terenuri agricole
- irigabile 11.546 11.929 12.212 11.946
- neirigabile 5.235 5.027 4.786 4.746
Spania - terenuri agricole
- irigabile 9.871 10.011 9.877 10.663
- neirigabile 2.709 2.788 2.822 3.098
Franţa - terenuri arabile 3.060 3.054 3.142 3.188
- pajişti naturale 2.201 2.188 2.222 2.233
Irlanda -terenuri agricole 4.893 5.316 5.378 6.400
Italia - terenuri agricole 11.745 11.685 10.916 -
Luxemburg -terenuri agricole 61.278 44.845 46.690 44.531
Olanda - terenuri arabile 18.803 18.302 19.725 20.797
- pajişti 21.239 21.406 20.391 21.592
Austria
Portugalia
Finlanda - terenuri agricole 2.539 2.698 3.011 2.717
Suedia 1.107 1.190 1.157 1.362
Regatul Unit
- Anglia - terenuri agricole 4.890 5.413 5.433 -
- Ţara Galilor - terenuri agricole 3.568 3.841 4.480 -
- Scoţia - terenuri agricole 2.367 2.232 2.711 2.431
Irlanda de - terenuri agricole 5.730 6.782 7.405 9.930
Nord
Sursa: Données de base Eurostat

Bineînţeles că interesează mai mult metodologia de evaluare teoretică a preţurilor terenurilor

agricole în Franţa, starea actuală de cunoştinţe în acest domeniu.
Modelele de evaluare a valorilor funciare agricole pleacă aproape întotdeauna de la formula
de capitalizare a lui D. Ricardo:

47
 R
P unde : P este pretul terenului
i
R - renta funciara
i - dobinda utilizata pentru capitalizare

Plecând de la simplitatea aparentă a acestei formule se pun probleme teoretice care

alimentează cercetările referitoare la preţul terenurilor agricole şi piaţa funciară de aproape trei
decenii.
Prima generaţie de modele se formalizează echilibrului parţial al pieţelor funciare,
exprimând o funcţie a ofertei şi a cererii în modele de ecuaţii simultane (Reynolds, Timmon D.,
1969; Twenten, Martin, 1966; Herdt, Cochrane, 1966). Aceste modele dau rezultate puţin
satisfăcătoare (Featherstone, Baker, 1987; Weisensel, Schoney, Von Kooten, 1988), fie pentru că
explică insuficient urcarea preţurilor terenurilor în anii ’70 (Pope, Kramer, Green, Gardner, 1979),
fie pentru că nu au trecut la exprimarea unei funcţii şi a ofertei funciare satisfăcătoare (Burt, 1986).
Atunci s-a produs o divergenţă în istoria lucrărilor de cercetare asupra problemelor funciare,
pornind de la repunerea acestora în discuţie. Spre sfârşitul anilor ’70, în Franţa şi în alte câteva ţări,
însăşi rădăcina teoretică P = R/I a fost abandonată. J.L. Guigou (1982), în remarcabila antologie pe
care a consacrat-o teoriilor rentei funciare exprimă în mod direct: “determinanţii corespunzători
preţului terenurilor şi folosinţei solurilor de cele mai multe ori sunt adevărate enigme pentru
economişti. Pentru a ieşi din acest impas, unde se pare că au fost angajate teoriile rentei funciare, ni
se pare oportun să fim tentaţi de a reînnoi abordarea problemelor funciare…”.
În lucrările ulterioare şi chiar mai recente, un loc decisiv îl ocupă analizele anticipative şi în
special utilizarea modelelor autoregresive. Featherstone şi Baker (1997) au elaborat un model mai
complet, raţionând asupra ecuaţiilor simultane ale valorilor funciare, venitului şi dobânzilor, în care
fiecare dintre variabile este determinată prin anticipări referitoare la alte două variabile în ecuaţii
autoregresive. Ipoteza anticipărilor raţionale a fost testată fără rezultate foarte probatoare: (Lloyds,
Rayner şi Orme 1991), astfel că Moore et Meyers (1986) concluzionează că anticipările adaptative
sunt de prezent. În modelele cele mai recente este utilizată cointegrarea (Hallam, Machado,
Rapsomanikis, 1992; Clark, Fulton şi Scott, 1993).
Reţinem că utilizarea anticipărilor este decisivă pentru calitatea modelelor, alegerea
anticipărilor adaptative convine de asemenea cel mai bine. Anumite dezvoltări teoretice (bulele
speculative, volatilitatea valorilor funciare, diminuarea riscului, valoare-refugiu, inflaţia şi
fiscalitatea etc.) şi metodologice ameliorează puţin posibilitatea practică a rezultatelor, punând
problema datelor statistice utilizate, care de cele mai multe ori lipsesc, în special pentru variabila
care reprezintă renta funciară.
Jean Cavailhes şi Stephanie Degoud (1995) propun patru tipuri de modele:
- modelul indirect, plecând de la indicii preţurilor;
- modelul direct, plecând de la valoarea adăugată;
- modelele de anticipări mioape şi adaptative;
- modelul cu anticipări prospective.
Fără să mai prezentăm ecuaţiile celor patru modele, de altfel destul de complicate,
prezentăm rezultatele la nivel naţional în Franţa . S-a plecat de la anchetele anuale referitoare la
preţurile terenurilor agricole, oferite de Serviciul central de studii economice şi statistice al
Ministerului Agriculturii (SCEFS) din perioada 1961-1993.

48
 Rezultatele sunt prezentate sub formă grafică (fig. 6.5.). Preţurile reale şi cele calculate prin
metoda anticipărilor adaptative sunt fără îndoială într-un anumit grad de autocorelare. Trebuie de
asemeni să recunoaştem existenţa uneori a unor diferenţe mari între variabilele reale şi cele

calculate.
Mai recent, Jean Cavailhes, Alban Richard şi Nathalie Taverdet, analizând evoluţia preţurilor
terenurilor în Franţa au publicat articolul “De la rentele clasice la opţiunile de rentă” (Revue
Economique, numero 4, juillet 1996). Aceştia plecând de la modelarea clasică a relaţiei preţurile
terenurilor – renta, propun modele adaptative şi modele de preţuri ale terenurilor cu valoare de
opţiune.
Rezultatele modelelor utilizate confirmă o dată în plus validitatea tehnicilor de capitalizare a
rentelor pentru evaluarea preţurilor terenurilor, dar pe baza rentelor viitoare anticipate, mai degrabă
decât pe baza celor actuale. Modelul anticipărilor adaptative este un instrument relativ fiabil pentru
estimarea expost a influenţelor diverselor variabile explicative. În previziune, aceasta este mai
puţin adevărată atunci când anticipările sunt noi şi în măsură să influenţeze notabil preţurile. Este
mai util atunci să se calculeze modificarea preţurilor care implică aceste abateri ale rentelor
actualizate, cu ajutorul modelelor cu valoare de opţiune. Valoarea de opţiune este legată de o
utilizare alternativă ce defineşte un preţ – plafon. Simulările au relevat că valoarea acestei opţiuni
poate să reprezinte o parte notabilă a preţului terenurilor.

6.6.2. Experienţa naţională în problematica determinării

valorii pământului

În ţara noastră o atenţie deosebită s-a acordat evaluării pământului legată în principal de
preocupările pentru estimarea avuţiei naţionale. In acest scop au fost folosite metodele specifice
ţărilor din vestul Europei, directe şi indirecte, cât şi combinarea acestora, în funcţie de elementele
de care s-a dispus la momentul respectiv.
Dintre principalele lucrări privind evaluarea pământului ca avuţie naţională putem enumera:
"Problemele noastre social-agrare" de Mihai Şerban, 1914; "Avuţia naţională a României" de
I.N.Angelescu, 1915; "La richese de la Roumanie" de N. Xenopol, 1916 etc.
De asemenea au fost realizate o serie de lucrări în care s-au studiat preturile practicate şi
tendinţele existente pe piaţa funciară din România. Dintre acestea amintim lucrarea lui Horia Lupu
"Cercetări asupra preţului şi rentei pământului în România" (1933) lucrare care face cunoscute
rezultatele şi concluziile anchetei asupra preturilor terenurilor arabile, fâneţelor, păşunilor, livezilor,
viilor, pădurilor şi terenurilor de baltă, realizată în toamna anului 1929 în 8000 comune.
49
 În această lucrare s-a căutat să se obţină date nu numai asupra preturilor maxime şi minime
de vânzare-cumpărare ale diferitelor categorii de terenuri, dar şi asupra preturilor de arendare (de
asemenea maxime şi minime) din fiecare comună, pentru a stabili bonificarea capitalului teren,
adică renta solului.
O altă lucrare demnă de remarcat este cea a lui Popovici Lupa, din 1926, "Metode de
estimaţiune a capitalului funciar în agricultură", editată sub auspiciile Ministerului Agriculturii şi
Domeniilor. În această lucrare autorul a prezentat principalele metode posibile de utilizat şi
metodologia de evaluare a terenurilor agricole, viilor, pomilor şi a altor suprafeţe de terenuri.
Estimaţii mai sistematice s-au făcut la moşiile oferite casei rurale, de la 1908 până la 1916
de către agronomi şi experţi în frunte cu Maximilian Popovici. S-au evaluat astfel peste 100 de
moşii din diferite judeţe ale ţării, dar mai cu seamă din Moldova. Baza estimaţiei a format-o în toate
cazurile descrierea amănunţită a moşiei şi clasificarea terenurilor; de cele mai multe ori nu s-au
făcut calcule numai asupra producţiei brute şi a produsului net, ci estimatorul, ţinând seamă de
evaluările existente (fisc, credit), de tarifele regionale, de împrejurările economice şi sociale şi de
preturile de vânzare - cumpărare din regiune a evaluat şi clădirile şi diferitele calităţi de terenuri
pentru a ajunge prin adunare la o valoare globală, care ar fi putut fi considerată drept valoare
comună de circulaţie.
După instaurarea regimului comunist, preocupările economiştilor români în evaluarea
preţului terenurilor agricole s-au înscris pe linia teoretică existentă în ţările socialiste.
Economiştii planului preocupaţi de această problemă au organizat trei simpozioane
internaţionale pe tema: "Aprecierea economică a terenurilor agricole". Două dintre acestea au fost
găzduite de România (Timişoara 1967 şi Iaşi - 1971). Sintezele acestor simpozioane internaţionale
au fost publicate prin intermediul Institutului de Economie Agrară din Bucureşti de către Centrul de
documentare agricolă din cadrul A.S.A.S.
Principalele lucrări realizate în această perioadă sunt: "Aprecierea economică a terenurilor
agricole", Hartia S., Editura Agrosilvică, 1966; "Valoarea terenurilor agricole", Hartia S., Centrul de
informare şi documentare agricolă şi silvică Bucureşti, 1971; "Economie funciară", Hartia S. şi
Bold I., Editura Ceres, 1989; "Evaluarea economică a terenurilor agricole :, Răută C., “Tratat de
economie contemporană, vol. II, cartea I, Editura politică, 1987”; "Aspecte actuale ale rentei
funciare" Malinschi V., Editura Academiei Române, 1970.
Începând cu anul 1990 România a intrat într-un proces de tranziţie la economia de piaţă,
abandonând filozofia marxist-leninistă precum şi economia centralizat-planificată. Astfel, au fost
abandonate principiile comuniste privind valoarea pământului şi poziţia acestuia ca obiect al
vânzării-cumpărării.
Pe această linie au fost realizate în anul 1990 de către un colectiv al Institutului de Economie
Agrară din cadrul A.S.A.S., condus de Hartia S., studii privind valoarea pământului în condiţiile
tranziţiei la economia de piaţă.
Sinteza acestor studii a fost publicată de către Hartia S. în lucrarea "Valoarea pământului
utilizat în agricultură sau scos din circuitul agricol", Ex terra aurum nr. 215/1990.
Metodologia de evaluare a valorii pământului ca element al avuţiei naţionale sau chiar ca
obiect al schimbului, elaborată de colectivul de cercetători se bazează pe determinarea venitului net
multiplicat ce se poate realiza pe diferite tipuri de terenuri, în raport cu categoria de folosinţă şi
gradul de fertilitate, nivelul randamentului la hectar posibil de realizat, amplasarea terenului,
structura optimă a culturilor etc.
Formula de calcul propusă de Institutul de Economie Agrară - ASAS, pentru evaluarea
pământului ca avuţie naţională (Ep) este următoarea:
Ep = (Vsm + Vsv + Vsi + Vsc + Vse + Vp) . Kj . P . A] . R
în care:
Ep - valoarea pământului ca parte componentă a avuţiei naţionale;
Vsm - venitul net realizat de stat prin vânzarea către agricultură a mijloacelor de producţie ;

50
 Vsv - venitul net realizat de stat din vânzarea produselor agricole ca diferenţă între preţul de
cumpărare şi de vânzare a produselor agroalimentare;
Vsi - impozitul direct pe pământ, impozitul pe salarii şi CAS;
Vsc - rabatul comercial şi venitul realizat din industria hotelieră, restaurante şi turism;
Vse - venitul net realizat din exportul produselor agricole;
Vp - venitul net realizat de producătorii agricoli;
Kj - coeficientul de corecţie ce reprezintă venitul suplimentar net realizat prin îmbunătăţirea
calităţii pământului, adică efectul economic al investiţiilor suplimentare care duc la ridicarea
nivelului de fertilitate al acestuia;
P - coeficientul de creştere a preţurilor industriale sau agricole la ridicarea sau scăderea
venitului net din agricultură;
A - aşezarea terenului faţă de centrele de desfacere;
R - rata venitului net multiplicat care a fost luat în considerare pe o perioadă de 26-32 ani, în
raport cu vârsta medie a unei generaţii, posibilitatea maximă de prognoză a evoluţiei unui fenomen,
dobânda de 5 % care se realizează atunci când veniturile sunt depuse la CEC sau cota medie de
amortizare a mijloacelor fixe din agricultură etc.
În afară de aceşti coeficienţi ar mai trebui să se introducă şi unele corecţii privind funcţia
ecologică pe care o are agricultura. Desigur aceasta este foarte greu de apreciat şi deocamdată nu
este aproape de loc studiat şi luat în considerare, dar odată cu agravarea unor dezechilibre
ecologice, ca urmare a dezvoltării activităţilor poluante, dezvoltarea nivelului de trai etc. şi aceste
aspecte vor trebui să se ia în consideraţie sub o anumită formă.

6.6.3. Renta funciară şi arenda

În domeniul rentei funciare, ştiinţa economică trebuie să răspundă unor întrebări esenţiale:
care sunt regulile ce guvernează alocarea pământului între diferiţii agenţi economici utilizatori; care
este rolul preţului pământului în competiţia pentru ocuparea terenului; ce legi economice
coordonează repartizarea surplusului între profit, salariu, dobândă, rentă; ce factori conduc la
apariţia diferitelor forme de rentă. La aceste întrebări economia este cea care are mijloace de analiză
pertinentă a funciarului numai că limitele ei în explicarea problematicii complexe a acestui
domeniu devin din ce în ce mai evidente, ceea ce a condus cum era şi firesc la căutarea de noi
soluţii, noi modalităţi de abordare, asociind economia cu alte ştiinţe umaniste la studiul rentei
funciare şi a funciarului în general.
Problematica rentei funciare are o importanţă actuală deosebită în ţara noastră, urmare a
încercărilor de revenire la economia de piaţă, cu componenta ei esenţială – proprietatea privată
asupra pământului. Întâlnim la tot pasul probleme funciare: în demararea unei afaceri, în momentele
cele mai importante ale vieţii (care român nu visează să-şi construiască o casă ), în conflictele dintre
persoane, instituţii şi localităţi, în proiectele de urbanism şi arhitectură. A reapărut astfel interesul
pentru pământ în România. Comportamentul economic al deţinătorului şi utilizatorilor îmbracă
forme specifice, renta funciară se manifestă. Reapare astfel interesul economic pentru pământul ca
rezultat firesc al venitului dat de acesta, deci de renta funciară.
Problemele conţinutului formelor şi calculul rentei în viata economică se află de mai bine de
două secole în atenţia majorităţii şcolilor, doctrinelor şi curentelor de gândire economică. Acest
concept există încă de la societatea medievală şi până la cea contemporană, având o amplă utilizare
precum şi diferite semnificaţii: rentă în înţeles uzual nu este altceva decât un venit fără muncă, rentă
în economia clasică reprezintă venitul ce revine proprietarului funciar iar în sens modern,
contemporan, renta reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie a cărui
ofertă este limitată (rigidă) sau inelastică. (V.Sima,1993)

51
 Primele abordări cu privire la natura rentei aparţin economistului englez William Petty care
în lucrarea "Tratat asupra impozitelor şi taxelor" (1662) arată că renta este surplusul obţinut de pe
un teren după ce s-au scăzut cheltuielile cu exploatarea lui şi întreţinerea lucrătorului agricol.
Pentru prima oară el defineşte o “rentă naturală” reprezentând surplusul producţiei pentru
consum rezultat în urma exploatării pământului de către cultivator dar care îi revine proprietarului
funciar în virtutea dreptului său de proprietate. Alături de renta naturală, prin rentă ordinară el
desemnează media de ansamblu a rentelor naturale pe o perioadă de şapte ani (un ciclu agricol).
Definiţia rentei ca surplus rezidual va fi preluată de toţi economiştii până la Jean – Baptiste Say.
Un loc important în teoria rentei îl deţine şcoala fiziocrată prin reprezentantul său Francois
Quesnay care consideră că renta îşi datorează existenta forţelor naturii, agricultura fiind singura
ramură în care, cu aportul naturii, bogăţia creată poate să o întreacă pe cea consumată.
Introducând pământul, sursă universală de bogăţie, concepţia economică fiziocrată este
restrictivă, în sensul că producţia agricolă este considerată ca singura producţie de mărfuri. Meritul
său deosebit constă în introducerea pentru prima dată în gândirea economică a noţiunii de clase
sociale, fixând astfel locul individului în societate în raport cu poziţia lui faţă de sursa universală de
bogăţie, pământul. Pentru el proprietatea privată asupra pământului este conformă cu Ordinea
naturală a lucrurilor.
Şcoala clasică reuşeşte pentru prima dată să furnizeze un ansamblu de cunoştinţe
sistematizate sub forma unor teorii economice bine conturate fiind unul din vârfurile gândirii
economice în domeniul rentei funciare. Trei dintre autorii clasici contribuie la constituirea
economiei clasice şi la formularea unei adevărate teorii a rentei funciare (Smith, Malthus şi mai ales
Ricardo).
Adam Smith , în lucrarea sa: “Avuţia naţiunilor” se distanţează de curentul fiziocrat,
recunoscând aportul naturii la formarea rentei, sesizând specificul legăturii ei cu preţul. În acest
sens sublinia că "renta intră în alcătuirea preţului mărfii în alt mod decât salariul şi profitul. Salariul
şi profitul mai mare sau mai mic sunt cauzele preţului, mare sau mic, pe când renta mare sau mică -
efectul acestui preţ”.
David Ricardo (1772-1823) a avut un aport hotărâtor în fundamentarea teoriei rentei
funciare. De la Ricardo gândirea economică moşteneşte cea mai profundă, complexă şi riguroasă
analiză a rentei. Acesta susţine că formarea rentei funciare are la bază fertilitatea inegală a
terenurilor agricole.
Întrucât cererea de produse agricole este în creştere, iar producţia obţinută pe terenurile
fertile este insuficientă pentru acoperirea ei, produsul se vinde la preţul produsului mai scump,
obţinut în condiţii mai puţin favorabile, renta fiind în concepţia sa o parte din produsul pământului,
care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale
pământului.
Chiar şi în zilele noastre teoria ricardiană a rentei constituie principalul punct de referinţă în
domeniu deoarece practic de la Ricardo încoace gândirea economică nu a mai realizat o sinteză de
asemenea amploare a ideilor, ba din contră s-a produs o pulverizare a teoriei în cele mai diverse
domenii.
Teoria ricardiană a rentei este o admirabilă sinteză prin faptul că ia în considerare
contribuţiile remarcabile ale predecesorilor săi pe care le îmbogăţeşte prin idei originale ştiinţific
fundamentate. Ricardo şi mai apoi Marx integrează teoria rentei funciare într-un cadru analitic
propriu, bazat pe conceptele şi metodele de analiză ale ştiinţei economice devenită de acum
autonomă.
În “Principiile de Economie” (1817) renta funciară este definită ca “aceea parte a produsului
solului pe care o plătim pentru a avea dreptul de a exploata facultăţile productive, originale şi
neperisabile ale solului”. Renta este astfel definită ca un preţ al dreptului de folosire a solului.
Gândirea lui Ricardo în domeniu se distanţează pentru prima oară de teoria fiziocrată. Produsele
agricole sunt mărfuri, rezultate ale activităţii umane şi nicidecum un dar al naturii, iar valoarea
acestor mărfuri este dată de munca individuală încorporată în ele. Fundamentele teoriei rentei
52
diferenţiale aşa cum au fost ele definite de Ricardo îşi menţin viabilitatea şi constituie fundamentul
explicaţiei rentei diferenţiale, indiferent în ce sector apare aceasta. Ricardo identifică patru cauze
ale apariţiei rentei diferenţiate, dar se limitează la descrierea a două tipuri de rentă: renta intensivă şi
cea extensivă.
Renta intensivă este rezultatul investirii simultane a unor cantităţi egale de capital pe acelaşi
teren. Datorită randamentelor descrescătoare primele tranşe de capital vor da naştere unei rente
diferenţiale, în timp ce tranşele următoare vor produce din ce în ce mai puţin rentă. Renta extensivă
este rezultatul investirii de tranşe egale de capital pe terenuri de fertilitate diferită. Pe terenurile
fertile va apare în mod firesc o rentă diferenţială.
Marx consacră o importantă parte a operei sale (Capitalul, Volumul III, tomul III) analizei
rentei funciare. Punctul de plecare îl constituie teoria ricardiană a rentei diferenţiale ce se păstrează
aproape intactă în analiza sa. Principalele caracteristici definitorii pentru renta diferenţială sunt:
renta diferenţială nu se repercutează asupra preţurilor produselor agricole; este prelevată asupra
plusvalorii; ea opune pe proprietar fermierului. Nivelul rentei diferenţiale este determinat prin
calcul marginal, fiind astfel în contradicţie cu teoria valorii muncă dezvoltată de el.
El defineşte renta ca fiind o parte a plusvalorii, adică este plusprofitul din sectorul agricol şi
din domeniul locativ. În analiza sa pământul este o resursă naturală ce nu are valoare. Însuşirea în
mod “injust” în regim privat a pământului are două consecinţe directe: pe de o parte constituie o
limitare a liberului acces la o condiţie naturală de producţie, pământul, generând conflicte sociale;
iar pe de altă parte constituie instrumentul de captare a unei fracţiuni din munca socială –
plusprofitul agricol – convertind-o în rentă funciară.
Contribuţia originală a lui Marx la dezvoltarea teoriei rentei constă în introducerea
conceptului de rentă absolută alături de renta diferenţială şi definirea unei rente de monopol. De
asemenea el consacră o însemnată parte din analiza sa preţului pământului, considerat ca fiind
capitalizarea rentelor anuale actualizate. Renta absolută o defineşte ca fiind plusvaloarea încasată de
pe cele mai proaste terenuri. Apariţia sa este explicată printr-o cauză şi o condiţie. Cauza o
constituie egalizarea ratei profitului între sectoarele economice şi definirea unui preţ de producţie în
jurul căruia va fluctua preţul pieţei, condiţia fiind aceea potrivit căreia compoziţia organică a
capitalului în sectorul economic în care poate apărea o rentă absolută trebuie să fie inferioară
compoziţiei organice a capitalului din alte sectoare economice. Caracteristicile rentei absolute
constau în I) influenţa ei asupra preţului produselor agricole, ca un element constitutiv al acestora;
II) valoarea produselor agricole, care este în mod constant superioară preţului de producţie. Pornind
de la aceste elemente renta funciară pentru o anumită suprafaţă este formată din renta diferenţială I
şi II plus renta absolută aferentă (R=RDI + RDII + RA).
Printre autorii ce au dezvoltat teorii noi ignorând total teoria ricardiano-marxistă s-a aflat un
grup de economişti de filiaţiune germană (Von Tunnen, A. Losch, E.S. Dunn, W. Allonso) ce au pus
bazele teoriei economiei spaţiale. Reprezentantul cel mai de seamă al şcolii este Von Tunnen,
creatorul teoriei rentei de poziţie. Din punct de vedere al noutăţii şi originalităţii raţionamentelor
teoria lui Von Tunnen este considerată ca şi cea a lui Ricardo un vârf al gândirii economice.
Curentul ce a apărut şi s-a dezvoltat ca o reacţie la teoria ricardo-marxistă este cel neoclasic,
care formulează şi dezvoltă raţionamente cu totul noi în domeniul funciar.
Epoca contemporană însă se caracterizează printr-un interes crescut faţă de problematica
funciară şi printr-o revenire la tradiţia ricardiană, dar şi printr-o dispersare a raţionamentelor clasice.
În timp ce unii economişti au încercat să utilizeze raţionamentele ricardiene în alte domenii
economice decât agricultura dezvoltând noi concepte, alţii au încercat să le adapteze unei analize
generalizate de formare a rentei într-un cadru generalizat al producţiei de mărfuri.
Cei mai de seamă exponenţi ai şcolii marginaliste (J.B. Say, K. Menger, L. Walras , J.B.
Clark) au avut între preocupările lor analiza rentei. La modul general neoclasicii au negat orice
specificitate a pământului şi a problemelor funciare, renta nefiind altceva decât o manifestare a unui
fenomen economic general.

53
 J.B. Say marchează tranziţia de la teoria clasică la cea neoclasică a rentei funciare. El
stabileşte fundamentele principale ale teoriei neo-clasice analizând rolul valorii utilizate, cel al
mărfurilor şi al preţului. J.B. Say defineşte renta ca un raport (produs net/preţ de cumpărare) analog
ratei rentabilităţii. Ca mijloc de producţie însă pământul furnizează un profit funciar. Distincţia
considerată de Say dintre rentă şi profitul funciar permite în planul teoretic disocierea venitului
solului în două componente distincte: pe de o parte renta care apare ca rata dobânzii capitalului
funciar, iar pe de altă parte venitul utilizării pământului, analizat ca un profit.
Walras defineşte renta pământului ca fiind produsul net al pământului sau acea parte a
produsului total care, după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie, rămâne liberă şi constituie un
venit. Ea este o variabilă endogenă sistemului economic, fiind determinată pe baza echilibrului
general ca toate preţurile şi toate veniturile. Pentru prima oară în evoluţia rentei Walras atacă
virulent definirea rentei ca surplus sau excedent, pentru el neexistând surplus ci numai venituri.
Odată cu el rămâne deschisă una din chestiunile esenţiale privitoare la rentă şi anume: este renta un
venit normal al unui factor de producţie sau aceasta trebuie să fie considerată ca un surplus rezidual
rezultat al evoluţiei pieţei şi în mod ne-economic determinat. Deşi în primele sale lucrări el
consideră că proprietatea privată asupra pământului justifică apropierea rentei funciare, el va reveni
asupra acestei idei considerând că proprietatea terenurilor trebuie transferată integral statului din
raţiuni de eficacitate economică şi justiţie socială. În opera sa teoria valorii şi cea a rentei rămân
indisolubil legate, renta reprezentând o formă specifică a valorii.
Principalul reprezentant al marginalismului pe continentul american, John Bates Clark s-a
preocupat mai ales de problema repartiţiei bogăţiei. În cartea sa “Repartiţia bogăţiei” apărută în
1899 el demonstrează că renta, care este venitul pământului, nu reprezintă decât o consecinţă
normală a legii valorii. În felul acesta el se ridică împotriva teoriei dominante a epocii, teoria
ricardiană, conform căreia renta are un caracter diferenţial rezidual diferit de salariu şi profit. În
teoria sa nu există diferenţe în determinarea acestor trei categorii de venituri. Printr-o serie de
reprezentări grafice într-o optică circulară el demonstrează că toate cele trei categorii de venituri ale
factorilor sunt de aceeaşi natură şi sunt determinate în acelaşi fel. În această perspectivă nu există o
singură rentă funciară ci rente pentru toţi factorii de producţie; renta nu mai este exclusiv funciară
ci, ţinând cont de legea randamentelor descrescătoare şi de remunerarea factorilor în raport de
productivitatea lor marginală, se pot considera rente pentru muncă şi pentru capital. În consecinţă
orice factor de producţie remunerat pe baza productivităţii marginale degajă o rentă diferenţială. În
felul acesta pentru prima oară renta nu mai este specifică funciarului, ci devine un concept
economic general.
Problemele referitoare la natura şi formele rentei funciare au fost prezente şi în gândirea
economică românească încă din secolul trecut.
În buna tradiţie a marilor gânditori şi creatori ai teoriilor economice trei dintre cei mai
reputaţi economişti români au avut ca subiect privilegiat de reflecţie problematica funciară şi a
rentei. Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) se apropie prin abordările sale de gândirea lui A. Smith
considerând că renta provine nu numai din fecunditatea pământului ci şi din truda omului. “Renta
pământului este partea aceea din producţia pământului ce rămâne după ce s-au scos toate
cheltuielile ce s-au făcut pentru a dobândi”. El deosebeşte preţul real, determinat de cheltuielile de
producţie şi preţul curent, care depinde de “căutarea lucrurilor” intuind astfel rolul cererii şi al
ofertei în formarea preţurilor.
Ştefan Zeletin (1925) în perioada interbelică, preocupat de analiza claselor politice în special
a burgheziei române, stabileşte o corelaţie directă între cererea de produse agricole şi mărimea
rentei funciare.
Adept al lui Ricardo, V. Madgearu (1944) acordă un loc privilegiat rentei în opera sa. El
recunoaşte legea fertilităţii descrescânde a solului şi consideră că “renta este întotdeauna un
extraprofit condiţionat de faptul că unul dintre factorii de producţiune are un anumit avantaj şi se
află în posesiunea exclusivă a cuiva”.

54
 Contribuţii semnificative la explicarea rentei funciare le aduce reputatul profesor Virgil
Madgearu, care aprecia că renta diferenţială este o categorie economică mai generală, care îşi
datoreşte existenţa legii fertilităţii descrescânde a solului. El considera renta ca pe un extraprofit
condiţionat de faptul că unul dintre factorii de producţie are un avantaj de a se afla în posesiunea
cuiva.
Renta funciară îşi are originea în raritatea pământurilor fertile şi insuficienta ofertei de
produse agricole de a satisface cererea în creştere. Oferta inelastică ridică preţul produselor agricole
la un nivel care asigură ca toate categoriile de teren luate în cultură (indiferent de calităţile lor) să
furnizeze deţinătorilor lor renta.
Luarea în cultură a terenurilor cu fertilitate mai scăzută pentru a satisface cererea de produse
alimentare determină obţinerea unor randamente mai reduse, la un consum egal de factori,
comparativ cu terenurile bune.
Drept urmare, investiţiile de muncă şi de capital sporesc, dar randamentele nu cresc în
aceeaşi măsură, dimpotrivă au tendinţa să scadă.
Această relaţie specifică dintre rezultate şi efort se reflectă în legea fertilităţii
neproporţionale. Această lege arată că randamentele neproporţionale sunt datorate faptului că
alocările suplimentare de factori pe aceeaşi suprafaţă de teren se regăsesc cu o parte aplicată tot mai
mică în randamentele obţinute. Acţiunea acestei legi are ca efect tendinţa de restrângere a ofertei de
produse agricole, comparativ cu cererea crescândă, datorată sporirii populaţiei şi a veniturilor
acesteia.
Mărirea cererii atrage după sine o ridicare a preţului de vânzare, care nu poate fi modificat
în sensul scăderii printr-o sporire a ofertei totale la principalele produse agricole, întrucât terenurile
apte pentru cultură, îndeosebi cele fertile, sunt limitate.
Preţul ridicat al produsului agricol asigură realizarea unui excedent de venit peste profitul
normal, care revine proprietarului terenului sub forma rentei funciare.
Teoria clasică a rentei funciare, care consideră că veniturile rentiere în agricultură sunt o
consecinţă a preţului agricol este valabilă şi în ţările dezvoltate (unde cererea de produse agricole
este satisfăcută) deoarece se realizează pe fondul confruntării ofertei, crescânde pe termen lung şi
fluctuantă pe termen scurt, cu cererea inelastică. Pentru protejarea veniturilor producătorilor agricoli
din ţările dezvoltate statul practică un sistem de preţuri şi o politică prin care preia surplusul de
produse agricole în anii cu abundentă (creând penurie artificială) şi eliberează stocurile în anii
nefavorabili agriculturii. În felul acesta se obţin pe termen lung de către producătorii agricoli
profituri normale, iar de către proprietarii funciari renta.
Prin urmare, aşa cum s-a specificat, în agricultură se formează mai multe tipuri de rentă:
renta absolută, renta diferenţială, renta de monopol şi renta de poziţie.
Renta absolută este cea încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de calitatea terenului
pe care-l deţin:
Ra = Pv - (Cp + Pn)
unde: Ra este renta absolută
Cp - costul de producţie
Pn - profitul normal
Renta diferenţială provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri, fiind numită şi rentă
de fertilitate sau rentă diferenţială I. Ea este rezultatul cheltuielilor mai reduse cu care se obţin
produsele pe terenurile fertile, în condiţiile când preţul de vânzare este determinat de cheltuielile
produsului mai scump realizat pe terenurile mai slabe. Acest tip de rentă este caracteristic
agriculturii extensive. Intr-o agricultură intensivă se formează şi renta diferenţială II, ca diferenţă
între randamentul a două sau mai multe investiţii succesive de capital şi de muncă pe aceeaşi
suprafaţă sau pe suprafeţe diferite.
Renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren cu
însuşiri speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi deosebite. Vânzarea acestor

55
produse la preturi de monopol permite obţinerea unui excedent peste profitul normal ce revine
proprietarului funciar.
Mărimea şi stabilitatea ei depinde de puterea de cumpărare a consumatorilor şi de decalajul
dintre cerere şi ofertă (inelastică). Elementele de monopol concretizate într-o ofertă inelastică pot fi
create pe căi artificiale (economice sau extraeconomice) cu scopul de a menţine preţul de vânzare
ridicat.
Renta de poziţie rezultă din diferentele determinate de distantele fată de centrele de
aprovizionare şi desfacere (preorăşeneşti) sau faţă de căile de comunicaţie.
În România, aşa cum s-a arătat, proprietatea privată asupra pământului cuprinde 78,9 % din
suprafaţa cultivată.
Conform estimărilor, această suprafaţă este deţinută de peste 6,2 milioane proprietari, din
care aproape jumătate nu sunt agricultori.
În aceste condiţii exploatarea pământului se realizează în regie proprie sau în arendă. Arenda
pe care o va plăti arendaşul va fi în funcţie directă de renta absolută şi de renta diferenţială I, iar
cuantumul său se va stabili pe piaţa arendei, fiind influenţat de legea cererii şi a ofertei de pământ,
diferenţiat în timp şi spaţiu.
Este fără îndoială că în stabilirea arendei trebuie să se pornească de la renta absolută ca
rezultat al monopolului proprietăţii private asupra pământului şi care probabil va fi aproximativ
aceeaşi pe hectar, la care se va adăuga renta diferentială I, care este însă diferită de la un teren la
altul în raport de puterea sa productivă, de fertilitatea naturală, dar şi de cea artificială, adăugată an
de an cu fiecare nou proces de producţie .
Arenda în bani reprezintă suma pe care arendaşul o plăteşte proprietarului pentru dreptul de
a folosi o anumită suprafaţă de teren pe o perioadă determinată de timp. Ea are un conţinut
complex. Principala componentă a arendei o formează renta funciară. Alte componente pot fi :
amortismentul pentru investiţiile făcute în diverse lucrări legate de teren şi dobânda la capitalul
investit.
În practică este dificil de delimitat componentele arendei. Mărimea arendei este în ultimă
fază rezultatul confruntării dintre proprietari şi arendaşi. Arendaşul nu va plăti mai mult pentru un
hectar de teren arabil decât poate câştiga din cultivarea acestuia cu cea mai bună cultură. La rândul
său proprietarul va arenda un hectar de pământ unui fermier numai dacă este sigur că nu poate
obţine un preţ mai bun de la alt utilizator al terenului respectiv. El va încerca întotdeauna să obţină
un maximum de avantaj net din arendarea terenului. La fixarea condiţiilor de arendare, proprietarul
pământului caută să nu lase arendaşului o parte mai mare din producţie decât atât cât este suficient
ca acesta din urmă să-şi menţină capitalul cu care îşi procură sămânţa, plăteşte munca, îşi cumpără
şi întreţine vitele de muncă şi uneltele agricole, plus profitul obişnuit al capitalului din regiune, iar
când se reînnoieşte arendarea, proprietarul pământului cere de obicei aceeaşi sporire a arendei ca şi
cum ameliorările ar fi fost făcute toate cu capitalul său propriu ( A. Smith). O asemenea situaţie
duce la concluzia formulată cu mult timp în urmă, potrivit căreia proprietarul funciar se consideră
proprietar al întregii munci acumulate, cheltuite în decurs de secole pentru a aduce pământul la
nivelul de productivitate pe care îl are în prezent (Th. Hopkins).
Deosebirile de interese dintre proprietarii funciari şi arendaşi au fost observate şi analizate şi de o
serie de reprezentanţi ai ştiinţei româneşti (Ion Ionescu de la Brad, Gheorghe Ionescu-Siseşti şi
alţii).
În legislaţia referitoare la arendare reglementările privind stabilirea arendei diferă de la o
tară la alta. În unele ţări părţile contractante sunt libere să stabilească arenda, în altele, legislaţia
prevede niveluri minime şi maxime între care trebuie să se înscrie tranzacţiile.
În ţara noastră legea arendei (Legea nr. 16/1994) prevede că plata arendei se poate face în
natură, în bani sau în natură şi bani, potrivit înţelegerii părţilor contractante. Elementele în funcţie
de care se stabileşte arenda pentru fiecare categorie de folosinţă sunt: suprafaţa, potenţialul de
producţie , structura parcelară, relieful şi gradul de accesibilitate a mecanizării, posibilităţile de

56
acces, distanta fată de centrul administrativ, amenajările de îmbunătăţiri funciare, tipul plantaţiilor
pomiviticole etc.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a stabilit prin Ordinul nr. 26/1994 - normele
metodologice orientative de calcul a arendei.
Arenda în natură se exprimă într-o cantitate determinată de produse agricole alese în funcţie
de specificul activităţii agricole şi specificul zonei respective; arenda în bani constă din echivalentul
în lei al arendei în natură la preturile practicate pe piaţa liberă locală, de la data plătii. Metodologia
de calcul a arendei are la bază capacitatea de producţie a terenului sau a parcelelor componente,
stabilită în urma studiilor de bonitare de către specialiştii din oficiile judeţene pentru studii
pedologice şi agrochimice. Metodologia astfel stabilită reprezintă un instrument necesar pentru a
avea o imagine generală asupra mărimii arendei. Ea face însă abstracţie de unele aspecte economice
şi sociale cum ar fi costul de producţie şi venitul realizabil de pe suprafaţa arendată, suprafeţele
disponibile pentru arendare, densitatea populaţiei în diferite zone etc.
Există o strânsă legătură între arendă şi preţul pământului întrucât ambele categorii valorice
exprimă o serie de factori comuni, iar una din metodele principale de determinare a preţului
pământului o constituie capitalizarea arendei. Considerând rata de capitalizare neschimbată, arenda
şi preţul pământului evoluează pe termen lung în acelaşi sens, acesta fiind de creştere în termeni
reali. Datele statistice dintr-o serie de ţări relevă însă o sporire mai lentă a arendei şi deci o reducere
a ponderii acesteia în preţul pământului. Această tendinţă se datorează creşterii contribuţiei
factorului capital, în obţinerea venitului agricol în raport cu factorul pământ, odată cu progresul
ştiinţelor agricole şi cu aplicarea în producţie a rezultatelor acestora.

6.6.4. Preţul pământului

Explicarea preţului pământului constituie subiect de disensiuni între economişti în raport cu

apartenenţa lor la un curent de gândire sau altul. În mod obişnuit orice economist reţine ca
explicaţie a preţului unui lucru ajustarea dintre cerere şi ofertă, făcând trimitere la o valoare de
referinţă (valoarea utilitate sau valoarea muncă). În materie de funciar însă ei dispun de un însemnat
număr de teorii pentru a explica valoarea venală sau preţul pământului.
1) Pentru clasici, preţul pământului este egal cu suma actualizată a rentelor funciare anuale.
Definirea şi măsurarea rentelor funciare anuale însă diferă de la un autor la altul. O anumită
acurateţe există în acest mod de abordare a preţului pământului dat de faptul că un anumit
paralelism se observă între evoluţia preţurilor produselor agricole şi valoarea venală a terenurilor
agricole.
2) Neo-clasicii consideră preţul pământului ca fiind preţul de echilibru dintre cerere şi
ofertă, P = f(C,O). Cererea este dată de proporţia de combinare a factorilor (gradul de intensificare
al producţiei) şi de productivitatea marginală rezultată din substituirea pământului de un alt factor.
Făcând referire expresă la agricultură există două posibilităţi pentru creşterea producţiei: I)
intensificarea producţiei pe aceeaşi suprafaţă; II) mărirea suprafeţei agricole. Aşa cum se poate
vedea cererea de pământ pentru o destinaţie (agricolă sau neagricolă) este dată de gradul de
intensificare al producţiei şi de venitul marginal rezultat din substituţia factorilor.
Oferta este evident rigidă şi poate proveni pentru agricultură din excedentul rezultat din
ajustarea combinării factorilor, de la proprietarii neexploatanţi, din succesiunea dreptului de
proprietate. Se poate afirma la modul general că oferta de pământ este independentă de preţ. În faţa
unei oferte rigide cererea este cea care reglează în mod esenţial preţul pământului. Deci
raţionamentul în termenii echilibrului general dezvoltat de neo-clasici poate fi considerat o
construcţie teoretică înşelătoare.
În practică valoarea terenurilor reprezintă un barometru extrem de sensibil ale cărui variaţii
sunt comandate de foarte mulţi factori: naturali (pedologie, climat, expoziţie, topografie); amplasare
(facilităţi de acces, distanţa faţă de marile oraşe; economici (productivitatea brută a terenurilor);
demografici (presiunea demografică, dimensiunea exploataţiei); geografici (vânzarea unei parcele
57
sau a unei exploataţii, s-a observat că loturile mici şi parcelele se vând în medie mai scump decât
exploataţiile întregi).
Evaluarea bănească a pământului presupune stabilirea preţului acestui factor de producţie ,
diferenţiat în timp şi spaţiu, în funcţie de fertilitate, amplasare etc.
Calităţile pământului îşi găsesc expresia în preţul său, care permite stabilirea preţului
arendei, serveşte ca orientare asupra valorii lui de piaţă şi dă posibilitatea adoptării unor măsuri
împotriva speculei cu terenuri.
Preţul pământului este influenţat de o serie de factori generali (situaţia economică agricolă,
puterea de cumpărare etc) şi specifici (mediul natural, dispoziţia terenurilor, raportul faţă de mediul
economic etc).
Preţul pământului stabilit prin expertiză, în vederea includerii în patrimoniu, diferă de preţul
real, rezultat din raporturile cerere-ofertă pe piaţă. Ca orice bun de patrimoniu, pământul are preţ la
care se înregistrează în avuţia naţională şi poate să circule pe piaţă.
Deoarece pământul nu a constituit obiect de vânzare-cumpărare şi nu a fost inclus în
mijloacele fixe ale unităţilor agricole, în perioada comunistă evaluarea lui corectă constituie
premisa deschiderii pieţei funciare, a stabilirii dividendelor ce se cuvin proprietarilor de teren
administrate de societăţile comerciale agricole, a calcului impozitelor şi taxelor etc.
Deschiderea pieţei funciare este legată de organizarea bursei funciare şi de funcţionarea unei
agenţii specializate în tranzacţiile cu pământul.
Preţul pământului are efecte diferite asupra agricultorilor. Un preţ prea mare duce la
îndatorarea lor exagerată la bănci, descurajarea arendaşilor şi a agricultorilor cu dificultăţi
financiare etc. Lipsa de capital poate determina o ofertă ridicată şi deci un preţ scăzut al pământului,
ceea ce va genera tendinţa de speculă. De aceea apare necesitatea unor reglementări care să prevină
un asemenea curs nefavorabil agricultorilor, să înlesnească arendarea, menţinerea proprietăţii rurale
în cadrul familial şi să frâneze creşterea preţului pământului.
Legislaţia privind circulaţia juridică a terenurilor stabileşte că terenurile proprietate privată
pot fi dobândite prin înstrăinare în modurile stabilite de lege (Legea privind circulaţia terenurilor,
Legea 54/1998). Legea 54/1998 a intrat în vigoare, ea producând efecte juridice pentru că a fost
publicată în M.O. nr. 102 / 4 martie 1998.
Proprietatea dobândită nu poate depăşi 200 hectare teren agricol în echivalent arabil pe
familie. Persoanele fizice care nu au cetăţenie română şi domiciliul în România, precum şi
persoanele juridice care nu au naţionalitate română şi sediul în România nu pot dobândi în
proprietate terenuri de nici un fel (prin acte între vii).
Preţul pământului, după cum susţin unii economişti, se poate determina pe baza profitului
potenţial la hectarul cultivat, corespunzând sumei încasate din dobânda la capitalul dat cu împrumut
pe o perioadă de timp determinată. Preţul pământului nu se poate însă stabili numai în funcţie de o
cultură, deoarece sunt culturi intensive, ca de exemplu legumele care asigură profituri ridicate la
hectar, acestea fiind asigurate şi de solurile cu fertilitate ridicată.
Având în vedere considerentele arătate, stabilirea preţului pământului trebuie făcută pe baza
bonitării terenurilor şi a evoluţiei randamentelor la hectar pe o perioadă mai îndelungată.
În vederea fundamentării tranzacţiilor cu terenuri (vânzări, licitaţii), metodologia elaborată
de Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice privind stabilirea preţului estimativ al pământului pe
zone de favorabilitate naturală pentru diferite culturi şi în raport cu fertilitatea economică,
considerăm că este cea mai indicată. Această metodologie tine seama de faptul că preţul pământului
nu se poate stabili global pe zone, ci numai pentru fiecare parcelă în parte, în raport cu fertilitatea,
gradul de echipare tehnică, evoluţia preturilor în perspectivă etc.
Real rămâne însă preţul de piaţă, care se formează în funcţie de cerere şi ofertă, de evoluţiile
modelului alimentar şi de prevederile legale care încurajează sau descurajează vânzarea -
cumpărarea pământului.
"Preţul pământului capital" se află sub influenta unor multitudini de factori direcţi sau
indirecţi, după cum urmează:
58
 a) Cererea şi oferta de terenuri agricole. Caracterul limitat al pământului face ca oferta de
terenuri agricole să fie rigidă, inelastică, insensibilă la evoluţia preţurilor. Creşterea preturilor nu
măreşte oferta dar nici scăderea lor nu afectează oferta. Concurenta se deplasează de pe terenul
ofertei pe cel al cererii, preţul terenurilor agricole evoluează în raport de mişcarea cererii. Pentru
unele categorii de teren sau utilităţi pot exista fluctuaţii ale ofertei în funcţie de interesul
proprietarului de a-si păstra sau vinde proprietatea.
b) Cererea şi oferta de produse agroalimentare. Mărimea cererii de produse agricole şi
scumpirea lor stimulează cererea de terenuri agricole ridicându-le preţul (când oferta este
inelastică). In practică, agenţii economici preferă să cumpere pământ atunci când preţul produselor
agricole scade, preţul pământului fiind mai mic. Când preturile produselor agricole sunt mai mari
agenţii economici preferă arendarea pământului.
c) Posibilitatea folosirii alternative a pământului. Terenurile pot fi folosite pentru agricultură,
silvicultură, construcţii, aşezări urbane şi rurale, căi ferate, baze de odihnă şi tratament, rezervaţii
naturale etc. Modul de folosire care asigură preţul cel mai ridicat influenţează şi preţul celorlalte
folosinţe.
d) Mărimea şi evoluţia rentei funciare Intre renta funciară şi preţul pământului există un
raport de proporţionalitate directă, condiţionându-se reciproc.
e) Rata dobânzii bancare. Preţul pământului se formează şi în raport de evoluţia ratei
dobânzii bancare. Proprietarul pământului va cere la vânzarea terenului o sumă egală cu un capital
care depus la bancă cu dobânda zilei să-i aducă un venit anual egal cu renta funciară dacă pământul
ar fi fost arendat.
f) Progresul tehnic ştiinţific contemporan. Dacă permite prin aplicarea lui în agricultură
obţinerea unei rate a profitabilităţii identică cu cea din alte ramuri sau chiar mai mare, influenţează
tendinţa de migrare a capitalului spre agricultură, cu influente benefice asupra întregii ramuri.
g) Ameliorarea poziţiei terenurilor agricole. Realizarea unor lucrări de îmbunătăţire a
infrastructurii oferă posibilităţi mai bune de exploatare a terenurilor chiar dacă proprietarul de teren
nu a avut nici o contribuţie la executarea lor (căi ferate, autostrăzi, şosele, aeroporturi, depozite).
Aceste modificări influenţează pozitiv preţul pământului.
Schimbările structurale din agricultură au avut un impact considerabil şi asupra capitalului
fix şi circulant din agricultură. Componenta capitalului fix care indică schimbările este tocmai
capitalul funciar. Capitalul funciar se compune din capitalul investit în cumpărarea pământului,
ameliorări funciare, construcţii speciale, plantaţii etc. Capitalul destinat cumpărării pământului nu
se amortizează, ceea ce creează dificultăţi agricultorilor în obţinerea resurselor de investiţii.
Cumpărarea pământului limitează folosirea capitalului pentru achiziţia celorlalţi factori de
producţie . De aceea, achiziţionarea pământului este una dintre cele mai importante decizii care se
iau la crearea şi organizarea unei exploataţii agricole.
Elemente ca: preţul pământului, vânzarea-cumpărarea, arendarea, concesionarea sau
închirierea constituie subiecte de analiză economică ce vor rămâne mereu în actualitate datorită
influentelor ce le generează pe termen lung asupra producţiei agricole (în special), asupra vieţii
rurale (în general).
Ca suport teoretic pentru determinarea preţurilor de vânzare/cumpărare a terenurilor
agricole, propunem calcule determinate de un colectiv de cercetare din cadrul Institutului de
Economie Agrară publicate în studiul “Estimarea valorii de patrimoniu a resurselor funciare din
agricultură pe zone agropedoclimatice” (tabelul 6.7). Aceste valori trebuie interpretate ca bază de
pornire, preţurile reale fiind determinate totuşi de cererea şi oferta de terenuri agricole la un moment
dat.

Valoarea economică şi de patrimoniu a terenurilor agricole

la 30.06.1997 pe zone agropedoclimatice
- lei - Tabelul
6.7

59
 Zona Categoria de folosinţă
agropedo- Arabil Păşuni Fâneţe Vii Livezi
climatică pomicole
I 19.779.000 7.911.600 9.889.500 29.668.500 19.779.000
II 16.436.000 6.574.400 8.218.000 49.308.000 41.090.000
III 15.197.000 9.118.200 9.118.200 37.992.500 53.189.500
IV 13.788.300 13.788.300 13.788.300 16.545.960 41.364.900
V 12.040.000 12.040.000 12.040.000 24.080.000 36.120.000
Sursa: ASAS – IEA – 1997
Desigur că acestea sunt preţuri orientative, metodologia de calcul prezentând unele
deficienţe. Considerăm că mărimea preţului pământului îşi va păstra caracterul schimbărilor în
întreaga perioadă de tranziţie, iar eventualul vânzător de teren va trebui să corecteze preţul de
moment cu eventuala rată de perspectivă a inflaţiei, pentru a nu schimba cea mai sigură şi durabilă
avuţie materială – pământul – cu hârtii fără valoare.
Strâns legată de procesul inflaţionist în continuă desfăşurare este rata dobânzii. Practicarea
unei rate exagerat de mare a dobânzii (care duce la micşorarea preţului pământului) este
condiţionată tot de menţinerea procesului inflaţionist. Stoparea inflaţiei (după perioada de tranziţie)
va duce la reducerea ratei dobânzii bancare şi ca urmare la creşterea (chiar considerabilă) a preţului
pământului.
De aceea, în următorii ani (chiar şi în condiţiile în care procesul de vânzare-cumpărare a fost
legalizat), în România piaţa pământului va avea un caracter restrâns. Numai după stoparea
procesului inflaţionist şi stabilizarea (în limitele variaţiei impuse de economia de piaţă) preţului
pământului se va crea o adevărată piaţă a pământului, fără de care nu este posibilă accelerarea
ritmului de privatizare şi centralizare a proprietăţii asupra pământului în România.
Deşi Legea 54/1998 (Legea privind circulaţia juridică a terenurilor) a intrat deja în vigoare,
legislaţia în domeniul funciarului rămâne încă ambiguă (a se vedea faptul că Legea 169/1997,
Legea de modificare şi completare a Legii 18/1991, încă nu a fost adoptată şi mai trenează pe la
diferitele comisii din Parlamentul României).
În România la ora actuală încă nu avem practic o piaţă a terenurilor agricole deşi a început
să se contureze. Prezentăm în tabelul 6.8 situaţia vânzărilor/cumpărărilor de teren în România la
mijlocul anului 1999. Acest fapt, coroborat cu lipsa unor studii concrete referitoare la actuala
situaţie din domeniu funciarului în România, ne determină să fim de acord cu rezultatele unor studii
de strictă specialitate din ţările cu agricultură avansată (exemplu: cele din Uniunea Europeană) şi
anume că preţul pământului variază teritorial şi în timp – în funcţie de cererea şi oferta de pe piaţa
pământului, ca şi preţul oricărei alte mărfi.

Circulaţia juridică a terenurilor

Tabelul 6.8
Specificare 1998 1999
Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie
Intravilan
Suprafaţa
înstrăinată – 14.422 14.646 16.460 17.686 20.578 21.587 23.569
ha
Valoare – 42 44 43 44 40 58 58
mil.lei/ha
Valoare
totală – 608.028 642.485 713.987 772.209 819.973 1.216.070 1.360.283
mil.lei
60
Specificare 1998 1999
Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie
Extravilan
Suprafaţa
înstrăinată – 12.119 13.756 15.688 18.407 24.464 27.463 32.238
ha
Valoare – 4 5 5 5 5 6 6
mil.lei/ha
Valoare
totală – 51.514 63.973 85.932 98.270 131.283 159.000 192.687
mil.lei
Sursa: MAA, Date operative, iunie 1999

61