Politici Culturale PDF

POLITICI CULTURALE
ȘI MODELE INTELECTUALE
ÎN ROMÂNIA
POLITICI CULTURALE ȘI
MODELE INTELECTUALE
ÎN ROMÂNIA
Editori:
Lucian Nastasă
Dragoș Sdrobiș
Editura MEGA
Cluj‑Napoca
2013
This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific
Research, CNCS – UEFISCDI, project number PN-II-ID-PCE-2011-3-1089
Tehnoredactare şi copertă:
Francisc BAJA
© Autorii, 2013
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NASTASĂ, LUCIAN
Politici culturale şi modele intelectuale în România /
Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş. - Cluj-Napoca : Mega, 2013
ISBN 978-606-543-390-8
I. Sdrobiş, Constantin-Dragoş
008(498)
Editura Mega | www.edituramega.ro

e‑mail: mega@edituramega.ro
CUPRINS
Dragoș Sdrobiș
Politici culturale și modele intelectuale în România (câteva precizări conceptuale) 7
PARTEA I
MECANISME IDEOLOGICE ȘI INTELECTUALE ALE IDENTITĂȚII
Dietmar Müller
Instituţionalizarea cunoaşterii ştiinţelor sociale în perioada interbelică: Institutul Social
Român şi Asociaţia de Politică Socială (Verein für Sozialpolitik) 19
Mihaela Grancea, Radu Şerban

Industrie şi artă, etic şi estetic în filmul interbelic. Câteva realităţi şi opinii din mediul
cultural românesc 34
Mihai A. Panu
Activism politic şi promovare etno‑culturală în rândurile minorităţii germane din Banatul
interbelic 62
Veronica Turcuş
Academia Română și politica ei culturală externă la începutul anilor ’30: Raportul cu
Accademia d’Italia 80
Grigore Moldovan
Instituţii ale stalinismului cultural românesc: înfiinţarea „Institutului de studii
româno‑sovietic”, filiala Cluj (1949) 103
Zsuzsánna Magdó
Mass Enlightenment, Atheism and the Romanian Socialist Nation: The Society for the
Dissemination of Culture and Science, 1949–1963 120
PARTEA A II-A
LEGITIMAREA MERITOCRAȚIEI ȘI A ELITELOR: UNIVERSITATEA
Leonidas Rados
Jewish Students and Jewish‑Gentile Relations in the University of Iași (1860–1900) 157
Nagy Levente
Concursul discursurilor. Catedra de Română de la Budapesta și discursul despre
continuitatea daco‑romană în perioda interbelică 170
Irina Nastasă‑Matei
Studenții români în perioada interbelică, între educația „națională” și universitățile
occidentale 210
Șerban Turcuș
Istoricul Constantin Marinescu despre Universitatea din Cluj (politică de cadre, atmosferă,
programe de studiu) 228
Marius Cazan, Vlad Pașca

„Lupta de clasă” la porțile facultăților. Politici de promovare socială prin învățământul
superior în epoca Gheorghiu‑Dej (1948–1965) 251
PARTEA A III-A
IDEOLOGII ȘI MODELE INTELECTUALE
Lucian‑Zeev Herșcovici
De la ortodoxia iudaică la asimilism: Heymann Tiktin 283
Dragoș Sdrobiș
O identitate disputată în România interbelică: intelectualul. Între tribulații generaționale
și diferențe specifice 295
Liviu Neagoe
Intelectualii români şi chestiunea evreiască 1870–1910 329
Lucian Nastasă
Intelectualii și violența 349
Silvia Mitricioaei
Iudaism și pedagogie sionistă în opera de tinerețe a lui Theodor (Loewenstein) Lavi 378
Felician Velimirovici
„De ce nu ți‑ai văzut de istorie?” („Bibliotecarul”, sau despre opțiunea de a trăi în adevăr
în România comunistă) 394
Lista autorilor 427

Dragoș Sdrobiș
POLITICI CULTURALE ȘI MODELE INTELECTUALE ÎN

ROMÂNIA (CÂTEVA PRECIZĂRI CONCEPTUALE)
„Mă vor scriitor, farseur, mă vor angrosist de idei și muncitor corect

la bibliotecă. Să scriu cărți, să le public, să mă însor, să frecventez
saloane literare, să țin conferințe la Ateneu, să protestez prin ziare
împotriva imoralității veacului, să profetizez, să‑mi las barbă, să mă
decoreze și să mă promoveze senator. Asta e tot. Vor să fiu ca ei, să
fiu al lor, să le expun ideile inarticulate. Asta înseamnă să fii victo‑
rios. [...] Mă acceptă să fiu orice, numai să‑mi am deja modelul”.
(Mircea Eliade, Întoarcerea din rai)
Î n ianuarie 1934, atunci când a apărut romanul Întoarcerea din rai al lui
Mircea Eliade, autorul era deja unul consacrat, iar cartea devine „roma‑
nul unei generații”. Citatul ales reprezintă o introspecție severă pe
care personajul principal, Pavel Anicet – un tânăr cu ambiții intelectuale,
dar „ambiționat” de ceilalți și spre altfel de „idealuri” – o vede ca pe un
impas. Dorința de a fi ceva, dar altfel: de a evada dintr‑un anumit canon
social, conștientizând totuși că riscă să impună un altul. Nutrește să fie un
intelectual imaculat, dar contactul cu realitatea îl condamnă la zbaterea în
marasm. Soluția la care recurge în cele din urmă este una singură pentru
acest personaj: sinuciderea ca formă de evadare.
Acest preambul poate părea unul abrupt și nepotrivit pentru titlul acestui
volum. Numai că atunci când vorbim de politici culturale – menționând doar
educația sau diplomația culturală, spre exemplu – trebuie să înțelegem prin
asta un mecanism de consacrare a unei alte tipologii sociale: modelul inte‑
lectualului. Politicile culturale fac referire clară la modelul statului modern,
„educațional”, în care „puterea începe să se împletească cu cunoașterea”1.
Educația, ca și „tehnologie politică”, trebuia să identifice aptitudinile și
calitățile indivizilor și să le valorifice potențialul individual. Iar ca reper se
impune intelectualul, ce subsumează atât ambiția schimbării sociale, cât și
preceptul meritocratic.
Astfel, dacă politica culturală poate fi considerată un pandant al schim‑
bării culturale, modelul intelectualului devine stadiul ultim al schimbării
1
Michel Foucault, Lumea e un mare azil (studii despre putere), ed. Ciprian Mihali, Cluj, Editura
Idea Design&Print, 2005, p. 11.
8 Dragoș Sdrobiș
sociale. Oricum am privi aceste concepte și oricâte sinonime am încerca

să le găsim, ambele au la bază fenomenul educației moderne, ca proces de
alocare socială a indivizilor în societatea modernă, o societate industriali‑
zată, urbanizată și omogenizatoare. Vorbim de o societate în care vectorii
recunoașterii și ai sancționării sociale (care stau la baza relațiilor interu‑
mane) sunt obiectivați prin intermediul educației; ca societate a cunoașterii
(knowledge society) în modernitate relațiile interumane nu mai sunt clădite
pe sistemul de încredere specific lumii rural‑medievale, ci pe capacitatea de
expertiză și de utilizare a unui capital cultural. De aici și o altă caracteristică
a modernității: accelerarea procesului de diferențiere socială2.
În mod logic, aici ar fi locul unei paranteze: „etimologia ideatică” a poli‑
ticilor culturale reprezintă urmarea unui curent ideologic care a guvernat
cultura și societatea în ansamblul său de‑a lungul întregului secol XX (sub‑
sumând aici și reacția postmodernistă). Și anume, ideologia modernizării, a
progresului continuu, care a transmutat – axiologic3 chiar – evoluția în sine
în schimbare teleologică (azi mai bun decât ieri, mâine mai bun decât azi). Era
vorba de o prezumție, nicicum o axiomă, dar o prezumție care a captat forța
unui postulat. Chiar dacă termenii a moderniza şi modernist au fost folosiţi
pentru prima dată de către iluminişti, mai ales sub pana lui Jean Jacque
Rousseau, aceasta se îmtâmplă atât de târziu pentru că abia iluminismul este
curentul care lansează o concepţie istoristă asupra timpului. Începând de
acum curgerea inexorabilă a timpului va fi sau va trebui să fie văzută ca pro‑
gres; adică tentaţia perfecţiunii: pandantul modern‑progres devine modul
de conjugare a viitorului4.
Oarecum firesc, astăzi ideea de modernitate ca progres pare să‑și fi atins
limitele, dar prin faptul că a reprezentat și încă mai reprezintă o ideologie,
adică un sistem de idei și credințe care îl ajută pe individ să înțeleagă soci‑
etatea și să își construiască un model de acțiune individuală în cadrul aces‑
teia, studierea modernității trebuie să devină recreionarea morfologiei sale.
Așa cum am notat mai sus, educația în sensul ei instituțional și inclusiv a
2
Bourdieu pleacă de la premisa că în societățile industriale procesul de divizare socială se
fundamentează pe două tipuri de capital: cel material și cel simbolic, educația contribuind
prin aceasta la „sanctification of social divisions. […] So that not one but two species of capital
now give acces to positions of power, define the structure of social space, and govern the life
chances and trajectories of groups and individuals: economic capital and cultural capital”
(subl.a.). Foreword by J.D. Wacquant, în Pierre Bourdieu, The State Nobility (Elite Schools in
the Field of Power), Cambridge, Polity Press, 1996, p. X.
3
Provenit din limba latină – modernus – termenul desemna iniţial o acţiune recentă, ulterior
dimensiunii cronologice adăugându‑i‑se şi o valoare axiologică, pentru că va fi utilizat ca şi
periodizare, o modalitate de raportare la trecut. Raportul cu trecutul devine unul de depăşire
şi de asimilare. Alexis Nouss, Modernitatea, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000, p. 10.
4
Ibidem, p. 13.
reprezentat un predicat al schimbării sociale, dar și subiect al politicilor cul‑

turale. În sensul ei inițial, educația se rezuma la transmiterea unei anumite
culturi, dar mai ales cu scopul prezervării, și mai puțin cu cel al diseminării.
Schimbarea de perspectivă este adusă de modernitate, când cultura în sine
nu mai este privită ca un act de cunoaștere, ci devine un element al consacră‑
rii sociale. De aici și utilizarea conceptului de capital cultural, care, în funcție
de dificultatea dobândirii sale dar dependent și de cererea socială, devine
formă de alocare a unui status social. Deci, prin capitalul cultural pe care îl
conferă, școala înlesnește individului dobândirea prestigiului social (social
recognition)5. Există și critici care suspectează această abordare de prea mult
optimism: dacă pentru unii dintre ei educația reprezintă doar un motor al
oportunităților, în schimb pentru alții – pesimiști sau realiști? – educația
nu face altceva decât să producă și să prelungească inegalitățile sociale în
general6. Dar ceea ce nu poate fi negat educației este rolul covârșitor pe care
l‑a avut în schimbarea socială a societăților moderne. Iar germenii acestei
schimbări au fost colportați de cele mai multe ori de către grupuri mino‑
ritare: „Nu vom putea vorbi de schimbare socială autentică decât atunci
când vom fi inversat termenii, făcând din grup un ansamblu, din normele
și atitudinile lui ținta schimbării, iar din indivizi și minoritari sursa aces‑
tor schimbări”7. Influența minoritarilor ca formă a schimbării sociale8 este, în
opinia lui Serge Moscovici, un proces posibil prin trasarea și urmarea unor
politici culturale.
Pierre Bourdieu nu se lasă înșelat de aparențele și de frenezia debor‑
dante ale modernității. Adept al teoriei elitelor enunțată de Vilfredo Pareto
încă din secolul al XIX‑lea, sociologul francez creează o echivalență con‑
ceptuală între circulația elitelor (viziunea paretiană, prin care sociologul ita‑
lian încerca să pună capăt iluziei democratizării societăților) și reproducția
5
Vezi John L. Rury, Education and Social Change (Contours in the History of American
Schooling), 3rd edition, New York, Routledge, 2009, p. 8–13.
6
Ibidem, p. 17.
7
Serge Moscovici, Influență socială și schimbare socială, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 123.
8
Această teorie lansată de către Serge Moscovici încă din anii 60–70 ai secolului trecut
se datorează și contextului social marcat de apariția unor noi grupuri sociale care urmă‑
reau recunoașterea socială și satisfacerea cerințelor lor. Astfel, prin acceptarea acestei teorii
a influenței minoritarilor în procesul de schimbare socială se explică slăbirea controlului
social și lărgirea categoriei normei (sau normalului), producându‑se „sub ochii noștri o
metamorfoză. Foarte mult timp, un număr mare de indivizi erau plasați în categorii devi‑
ante, erau tratați și se tratau ei înșiși ca obiecte și chiar ca reziduuri ale societății normale. În
ultima vreme, aceste categorii se preschimbă în minorități active, creează mișcări colective
sau participă la crearea lor. Altfel spus, grupuri care erau definite și se defineau, cel mai ade‑
sea, în mod negativ și patologic în raport cu codul social dominant au devenit grupuri care
posedă propriul cod și, pe deasupra, îl propun celorlalți ca model sau ca soluție de schimb”.
Ibidem, p. 19.
10 Dragoș Sdrobiș
culturală. Mai mult, în analizele sale, Bourdieu nu operează cu locuri comune

(pe care, condescendent, le lasă în grija doxozofilor9), ci analizează evidențele.
Dacă doxozoful se folosește de simpla enumerare a locurilor comune pentru a
demonstra propria viziune asupra lumii, sociologul, la fel ca filozoful, vede
în locurile comune „noțiuni sau teze cu care se argumentează, dar despre care
nu se discută”10. Iar printre aceste locuri comune despre care vrea să discute
Bourdieu este educația și ideologia pe care aceasta a impus‑o societăților
moderne: mitul competenței și al meritocrației. Rezultat al ideologiei neo‑
liberale care a guvernat politica și economia întregului secol XX, educația a
instaurat un tip de „neodarwinism social”, prin care „doar cei mai buni și cei
mai străluciți, cum se spune la Harvard, triumfă”. Mai mult, ar fi vorba de o
viziune mondialistă a „internaționalei dominanților”, care promovează filo‑
zofia competenței în funcție de care se cuantifică reușita sau eșecul social.
Oamenii se împart, astfel, în winners și loosers, pe cei dintâi sociologul fran‑
cez încadrându‑i în rândurile „nobilimii de Stat”, „acești oameni care au
toate caracteristicile unei aristocrații în sensul medieval al termenului și
care‑și datorează autoritatea educației, adică, după ei, inteligenței, conce‑
pută ca un dar al Cerului, despre care știm că, în realitate, este distribuită
de societate, [pentru că] inegalitățile în materie de inteligență sunt niște
inegalități sociale. Ideologia competenței este extrem de convenabilă pentru
justificarea unei opoziții care seamănă puțin cu cea dintre stăpâni și sclavi
[...]”11. Ideologia competenței are deci trăsăturile unei sociodicee, devenind
o justificare teoretică a faptului pentru care cei privilegiați sunt privilegiați.
Termenul prin care Bourdieu alege să surprindă acest fenomen de trans‑
ferare a atributelor puterii este cel de reproducție culturală, ca specie a pro‑
cesului mai larg de reproducție socială. Reproducția socială este cea prin
care instituțiile însele, printre care și școala, colportează un bagaj norma‑
tiv care să conserve poziția privilegiată a dominanților, în ciuda aparentei
schimbări pe care o afișează. „Pentru a păstra totul așa cum este acum,
trebuie să schimbăm totul”; această replică din romanul Ghepardul al lui
Giuseppe Tomasi di Lampedusa sintetizează viziunea sociologului francez.
Teoria lui Bourdieu alocă un rol minor ideii de mobilitate socială, cel puțin
celei de mobilitate socială ascendentă, între clase. Dimpotrivă, el este con‑
vins că educația prelungește procesul social de stratificare socială, sursă pri‑
mară a inegalităților sociale și, implicit, a inechității sociale. Deși nivelul
9
Termen împrumutat de la Platon, prin care filosoful grec desemna acei pretinși savanți
incapabili de a pune la îndoială prejudecățile, ca mecanism de demantelare a structurii unei
societăți. Pentru Bourdieu, aceștia ar fi cei care nu contenesc în a aduce elogii sistemului
lumii moderne, incapabili de a surprinde evoluția câmpului puterii (nota mea).
10
Pierre Bourdieu, Contraofensive, București, Editura Meridiane, 1999, p. 14.
11
Ibidem, p. 47–48.
de instrucție este un principiu universalist care ar sta la baza mobilității

sociale, intereferarea cu alți factori – ca genul, vârsta, etnia sau anteceden‑
tele de familie – relativizează amploarea mobilității sociale ascendente. În
ciuda acestei critici pesimiste, trebuie reiterat faptul că din punct de vedere
istoric ideologia meritocrației reprezintă o evoluție față de sistemele sociale
de castă sau stare.
Dar primul pas este acela ca societatea însăși să legitimeze educația ca
sistem de diferențiere și chiar de mobilitate socială. Cu cât educația devine
mai elevată, cu atât capitalul simbolic dobândit devine mult mai exclusivist
și mai restrâns ca număr. Monopolul deținerii unul astfel de capital simbo‑
lic devine un nou tip de nobilitate12. Iar mecanismul care duce la inocularea
și recunoașterea de către societate a educației ca factor al promovării sociale
este reprezentat de politicile culturale. Deși termenul trimite mai degrabă
la inițiativele statului în configurarea unei rețele de consacrare culturală și
intelectuală a indivizilor, politicile culturale trebuie puse în strânsă legătură
cu accepția noțiunii de cultură13. Iar cum cultura, în sensul său generic, sub‑
sumează totalitatea normelor care dau coerență și soliditate unei societăți,
politicile culturale reprezintă acțiunea concertată a statului modern de a
aduce laolaltă oamenii și aspirațiile lor – sociale, economice, politice,
educaționale –, chiar dacă acestea pot fi de cele mai multe ori contradictorii.
Din punct de vedere istoric, strategia culturală sau politicile culturale au
12
Pierre Bourdieu, The State Nobility, p. 79. Printr‑o astfel de optică Bourdieu vede în școală
– mai ales cea franceză, pentru că pe aceasta o analizează – un sistem, nu de promovare soci‑
ală, ci de prezervare a ordinii sociale. Prin influența pe care școala de elită o are asupra elitei
însăși, care influențează la rându‑i alegerea copiilor ei – prin cultivarea spiritului de castă,
prin practicile patronajului și a concursului – meritocrația devine mai degrabă ideologie, dar
prea puțin realitate socială. Iar forma de recunoaștere socială a acestei ideologii este presti‑
giul. Dacă credința în nobilitate se baza pe naștere și natură, mitul școlii eliberatoare este
același lucru. Numai că acum nașterea și natura sunt mascate de o fațadă „democratică”, și
anume ideologia darului natural și a meritului individual. Astfel, deși se credea că educația
face trecerea de la sistemele de stări la cel de clase sociale (deci mai puțin pe criterii atribuite,
cât pe cele dobândite), amploarea mobilității sociale la nivel individual rămâne și în acest caz
destul de limitată.
13
Evoluția acestui termen a depășit de mult sensul său latin etimologic – cel de dezvoltare al
facultăților intelectuale – desemnând astăzi totalitatea „formelor de comportament dobândite
de societățile umane”. Printr‑o astfel de abordare, termenul este pus în pandant cu civilizația
(utilizat în secolul al XIX‑lea și în prima jumătate a secolului al XX‑lea ca verb: a civiliza).
Astăzi, evoluția științelor umaniste (mai ales a antropologiei) care au făcut din om centrul
preocupărilor lor, transformă cultura dintr‑un concept anistoric, într‑unul care contribuie
la dezvoltarea istorică. Determinismul cultural devine echivalentul determinismului istoric.
Tocmai de aceea, în centrul preocupărilor culturale se situează acum credințele, instituțiile,
sau valorile socio‑culturale, pentru că, în ultimă instanță, „cultura este trăită în mod direct de
actorii sociali”. Vezi Pierre Bonte, Michel Izard (coord.), Dicționar de etnologie și antropologie,
Iași, Editura Polirom, 2007, p. 187–189.
12 Dragoș Sdrobiș
fost inventate de către francezi, fiind „rodul unei preocupări constante a

puterilor monarhice, imperiale ori republicane de a‑și atribui, în numele
unei mistici naționale, protejarea unui patrimoniu artistic existent și, prin
extindere, de a încuraja ceea ce urmează să devină patrimoniu”14. Acesta este
rostul ultim al politicii culturale: acela de a ajuta statul să se confunde cu
națiunea. Prin alianța cu „nemuritorii” națiunii – figuri luminate, cărturari,
artiști – statul se face colportorul peste veacuri al unui spirit național.
Pentru spațiul românesc, influența culturii occidentale – pe filieră fran‑
ceză, dar și germană – se face simțită și în planul politicilor culturale. Statul
român a considerat cultura – de fapt crearea unei culturi naționale – un reper
identitar. Tocmai de aceea statul a ales să investească sume imense de bani
pentru crearea unor instituții (Academia Română, Universitatea, muzee,
teatre, etc), dar și a unor practici culturale (durata minimă de studii, consa‑
crare socială prin educație, patronarea actului cultural etc), ca modalitate de
inoculare a apartenenţei la un contract social, politic şi identitar a tuturor
cetățenilor săi. Prin politicile culturale se urmărea democratizarea cultu‑
rii, care să confere soliditate edificiului social: pe de o parte, prin crearea
divertismentului și a promovării unei culturi populare, formulă de ocupare
a timpului liber al corpului social; pe de altă parte, prin încurajarea creației
artistice și științifice, ca expresie a capacităților culturale ale națiunii. Cum
actul cultural însemna creație, inventivitate și sensibilitate, politicile cultu‑
rale urmăreau să reveleze și să promoveze specificul societății. Dar politicile
culturale urmăresc și să elimine caracterul individual și spontan al creației
artistice. Cultura trebuie să devină un proces continuu, concertat și colectiv.
Cel însărcinat cu o astfel de misiune nobilă urma a fi intelectualul însuși.
În România preocupările teoretice relative la politicile culturale apar destul
de târziu15. În 1928, Institutul Social Român organizează ciclul de conferințe
intitulat Politica culturii, reunind 29 de comunicări. Dimitrie Gusti este cel
care prin conferința sa încearcă să sintetizeze sfera de acțiune a politicii cul‑
turale a statului român. Plecând de la exemplul Danemarcei, un stat în esență
agrar la mijlocul secolului al XIX‑lea, sociologul român evidenția influența
majoră a universităților populare înființate de Grundtvig ca mijloc de stimu‑
lare colectivă spre acțiune socială și emancipare economică. Ceea ce trebuia
România să înfăptuiască – și cât mai repede – era dezvoltarea satului româ‑
nesc, nicidecum ignorarea sa. De aceea, în interpretarea gustiană politica
14
Jean‑Michel Djian, Politici culturale: apusul unui mit, Timișoara, Fundația Interart Triade,
2005, p. 7.
15
Trebuie menționat că în 1931, sub egida Institutului Social Român, au fost editate 30 de pre‑
legeri ale unor importante personalități culturale ale României interbelice, sub titlul Politica
culturii. De asemeni, Fundația Culturală Regală „Principele Carol” se înscrie în același tipar
de instrumentalizare cu scopuri politice a culturii și a actului cultural (nota mea).
culturii însemna dezvoltare comunitară care să estompeze decalajele dintre

mediul urban și rural prin dezvoltarea acestuia din urmă. Pe lângă acest pro‑
ces, necesară era și renunțarea la viziunea elitistă asupra culturii care nu făcea
decât să întrețină la nivelul percepției publice inferioritatea satului față de
oraș. „Școala românească este parcă anume făcută să îndepărteze pe sătean
din satul său, odată ce a ieșit de acolo pentru a cerceta o școală superioară.
Și de aceea ni se prezintă spectacolul penibil al goanei după funcțiuni din
partea fiilor de săteni, ce au urmat școlile superioare”16. Ceea ce își propunea
Gusti era realizarea statului cultural. Deoarece națiunea presupune cultură,
iar cultura presupune națiunea, „statul național nu poate exista decât sub
forma Statului cultural”17. Iar în paginile Enciclopediei României Gusti devine
mult mai explicit. Aici națiunea este privită ca „o creație sintetică volun‑
tară, o unitate socială, […] un sistem voluntar cu o motivare cosmică, bio‑
logică și psiho‑istorică, cu voința socială drept causa movens a procesului de
naționalizare […]”18. Scopul științelor sociale creionat în viziunea gustiană era
acela de a impune schimbarea socială prin cunoașterea realităților sociale.
Este vorba de proiectul monografiilor sociologice care ar fi trebuit să cuprindă
toate cele aproximativ 15 mii de sate ale României Mari, prima etapă a pro‑
iectului de politică culturală al lui Dimitrie Gusti. Pentru că, așa cum explica,
realitățile sociale trebuiau analizate în raport direct cu idealul social pe care îl
promova statul român, ceea ce făcea trecerea de la sociologie la etică. Iar dacă
știința eticii însemna aprecierea realității sociale în raport cu idealul social,
„căutând să înfățișăm [societatea] nu cum este ea la un moment dat, ci cum
ar trebui să fie”, știința politicii reprezintă „studierea mijloacelor prin care
societatea poate realiza idealul social”19. Astfel, când în epocă se vorbea de
sociologie, etică și politică, ceea ce se înțelegea era ideea de politică culturală.
În 1937 Ștefan Bârsănescu definește la rându‑i acest concept, prin care
„politica culturii înseamnă orice activitate de guvernare care tinde la
organizarea culturii pentru comunitate și indivizi: a culturii‑educație, a
culturii‑creație și a propagării culturii”. Iar implementarea acesteia impune
legiferarea unei baze juridice (legi de organizare a învățământului, a actului
cultural, regulamente, programe), educația devenind structura esențială20.
16
Dimitrie Gusti, Politica culturii și statul cultural, în Dimitrie Gusti, Cunoaștere și acțiune în
serviciul națiunii, București, Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, [1940], p. 173 (stu‑
diu publicat și în Politica culturii. 30 de prelegeri și comunicări organizate de Institutul Social
Român, București, 1931, p. 473–486).
17
Ibidem, p. 180.
18
Dimitrie Gusti, Știința națiunii, în Enciclopedia României, vol. I, București, Editura
Fundațiilor Regale, 1938, p. 18.
19
Ibidem, p. 26.
20
Ștefan Bârsănescu, Politica culturii (studiu de pedagogie), ed. Carmen Crețu, Iași, Editura
Polirom, 2003, p. 37.
14 Dragoș Sdrobiș
Profesor de psihologie la Iași, Bârsănescu nu s‑a ferit să concluzioneze

că „politica nostră culturală se dovedește incoerentă, adică lipsită de sis‑
tem”, atât în ceea ce privește „diletantismul și frivolitatea tineretului edu‑
cat, șubrezenia creației culturale și adânca neștiință și crescânda corupție
morală a maselor, [cât și în] haosul la care a parvenit, în spirit, organizare și
tehnică, politica noastră culturală și legală după două decenii de eforturi”21.
Statul român nu conștientizase că prin politicile culturale și prin angrena‑
rea intelectualilor și a artiștilor în acest proiect de democratizare culturală
se puteau pune bazele unei culturi comune ca reper într‑o societate tot mai
divizată și antagonizată din punct de vedere social. Proiectul de reformă
socială inițiat de Dimitrie Gusti reprezintă singura încercare de interpretare
a culturii ca formă de solidaritate socială, la fel cum a fost într‑o oarecare
măsură și proiectul universității populare a lui Nicolae Iorga. Anacronismul
modelului elitist al culturii – menținut în mare măsură și în perioada inter‑
belică de către statul român – intra în contradicție cu revoluția electorală, dar
și cu liberalizarea învățământului, mai ales a celui superior.
Schimbarea de optică în această privință devine vizibilă mai ales după
1938, când statul român intră în zodia dictaturilor și, mai apoi, a totalita‑
rismelor. Comunismul mai ales, prin accelerarea procesului de schimbare
socială, printr‑o politică culturală ce viza masele și prin acapararea actului
cultural a dat un alt impuls ideii de cultură. Dacă în interbelic cultura deve‑
nise un factor al inegalității sociale, în comunism cultura trebuia să fie un
liant social și fundament al totalitarismului. Acum, prin politică culturală
se subînțelegea administrarea concertată a actului cultural. Scopul acestui
proces ideologic era instaurarea hegemoniei politice, prin înscrierea con‑
simţământului în forme variate de coerciţie. Altfel spus, grupurile subordo‑
nate îşi acceptă subordonarea, chiar și în ochii acestora regimul devenind
unul legitim. Trebuie precizat că legitimitatea unui regim nu înseamnă
neapărat că întreaga societate aderă la discursul ideologic; legitimitatea se
traduce prin faptul că minoritatea nu aderă la o imagine alternativă a unei
posibile ordini sociale. Sau, după formula lui Katherine Verdery, succesul
unei astfel de politici culturale însemna „neorganizarea unei contraimagini
eficiente”22. În comunism politica culturală reprezenta bătălia purtată de
diferite grupuri ale elitei politice şi intelectuale, care prin discurs urmăreau
să suprime mesajele alternative şi să capteze urechile și chiar să modeleze
conștiințele, cruciale în câştigarea resurselor care ar facilita o percepere
mai largă a mesajului lor23. În această cheie ar trebui înțeleasă și afirmația
21
Ibidem, p. 28.
22
Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceaușescu, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1994, p. 29.
23
Ibidem, p. 32.
sentențioasă a lui Adam Michnik: „Cel mai teribil lucru în comunism este
ceea ce vine după el”.
Tranziția postcomunistă a adus cu sine o democratizare a culturii și o
primenire a agendei dezbaterilor. Dar, în ciuda acestei aparențe, societatea
românească, ca societate „în esență imorală, construită pe eclipsa totală a
unui trecut al ororii” (Gabriel Liiceanu), a redescoperit memoria istorică. Iar
această apentență pentru salvarea memoriei a boicotat istoria și a scindat ire‑
versibil actul cultural românesc. „În 1990, pe când o parte dintre cei tineri
mergea în străinătate să studieze și să‑și lărgească referințele culturale și
ideologice, căutând astfel ieșirea din cercurile vicioase și punctele moarte
ale culturii noastre, alții au rămas pe loc și au încercat să relanseze spiritul
anilor ‘20‑‘30, să reînvie disputele din anii ‘50‑‘60, să‑și plătească polițele
din anii ‘70, să continue mecanic orientări din anii ‘80. Era un timp al reca‑
pitulării cu voce tare a întregii culturi române, întreprindere cu siguranță
necesară după anii de cenzură”24. Un lucru devine cert: „Nu cred că un
grup, oricare ar fi el, ar mai putea controla – printr‑o conspirație sau nu –
centrele principale de producție, difuzare și normare simbolică”25.
În această pluralitate a discursului cultural și cultivând pluralismul ide‑
atic și interpretativ se înscrie și volumul de față. Departe de a „cultiva” o
imagine „idilică” a culturii române în modernitate, volumul urmărește să
discute despre „locurile comune”, nicidecum să argumenteze cu ajutorul
acestora. Studiile din acest volum încearcă să surprindă amplitudinea anu‑
mitor modele sociale și să releve impactul politicilor culturale în România
modernă. Dacă unele dintre acestea se axează pe evidențierea unor clivaje
– etnice, politice sau sociale – inerente promovării sociale, altele încearcă să
surprindă dezvoltarea sferei de acțiune a politicilor culturale, într‑o Românie
care încerca din mers să învețe și să producă modernitatea. Autorii studi‑
ilor de față sunt convinși că părăsirea certitudinilor moștenite reprezintă
cheia cultivării spiritului critic, care să ajute, la rându‑i, la articularea unor
interogații relative la relația dintre elite, societate și istorie.
24
Sorin Antohi, Virgil Nemoianu, România noastră (conversații berlineze), Iași, Editura
Institutul European, 2009, p. 99.
25
Ibidem, p. 98.
Partea I
Mecanisme ideologice și
intelectuale ale identității
Dietmar Müller
INSTITUŢIONALIZAREA CUNOAŞTERII ŞTIINŢELOR

SOCIALE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ: INSTITUTUL
SOCIAL ROMÂN ŞI ASOCIAŢIA DE POLITICĂ SOCIALĂ
(VEREIN FÜR SOZIALPOLITIK)
Abstract: The Institutionalization of Social Sciences in Interwar Romania:

The Romanian Institute of Social Sciences and the Asocciation of Social
Politics (Verein für Sozialpolitik)
This chapter applies the methods of histoire croiseé and comparison for ana‑
lyzing a case of institutional transfer from Germany to Romania. The post‑World
War I Institutul Social Român was conceived to a considerable degree on the
model of the German Verein für Sozialpolitik. But whereas in the German con‑
text of rapid industrialization in the late 19th century the social question was
constituted of integrating industrial workforce into the fabric of Wilhelminian
society, in Romania the peasantry was the main social question. The origins
of the institutional transfer is traced back on the influence of Karl Bücher, one
of the prominent members of the Verein für Sozialpolitik and the Historical
School of Political Economy (Historische Schule der Nationalökonomie), exerted
on his Romanian disciples Dimitrie Gusti and Virgil Madgearu. Through the
means of the Institutul Social Român Gusti and Madgearu aimed at the intro‑
duction of institutionalized knowledge from social sciences in the legislative
process, having as side effects a professionalisation of politicians and a public
awareness of the urgent need to tackle to peasant question.
Key‑words: Dimitrie Gusti, Virgil Madgearu, Institutul Social Român, Karl
Bücher, Verein für Sozialpolitik, institutional transfer, interwar Romania
După Primul Război Mondial, statele din Europa Centrală, de Est şi de

Sud‑Est au fost supuse unei puternice presiuni pentru a se adapta la pro‑
vocările generate de procesele de industrializare şi urbanizare, precum şi
de reformele agrare şi de votul universal masculin. Masele şi‑au făcut apa‑
riţia în spaţiul public, fie în calitate de muncitori în industrie, fie în cali‑
tate de mici fermieri, proprietari de pământ, iar reprezentanţii intereselor
acestora revendicau dreptul la participare politică şi socială. O mare parte
din elita academică vedea în această evoluţie o provocare, căreia într‑o
viaţă politică caracterizată de o permanentă improvizare nu i se mai putea
face faţă prin intermediul partidelor bazate pe personalităţi sau de tip cli‑
entelar. Peste tot în Europa răsăriteană au apărut instituţii, care – adesea
20 Dietmar Müller
urmând modele occidentale – au declanşat procese ce pot fi caracterizate,

după cum spune Lutz Raphael, drept „scientizare” a socialului şi profe‑
sionalizare a politicului1. Astfel a început o transformare a caracterului
statalităţii din regiune – de la statul intervenţionist la cel social. Pe baza
exemplului Institutului Social Român (ISR) atenţia se va îndrepta în cele
ce urmează mai întâi către procesele de transfer conceptual şi de imple‑
mentare instituţională a chestiunii sociale ce se referă la actorii implicaţi,
în condiţiile în care Asociaţia de Politică Socială (Verein für Sozialpolitik)a
constituit cel mai important model pentru ISR. Ulterior vor fi prezentate
adaptările specifice, impuse de contextul românesc, urmând ca în înche‑
iere să fie analizată viziunea îngustă – ţărănească şi etnică – în teoria şi
practica ISR.
Karl Bücher şi Şcoala Istorică de Economie Naţională

(Historische Schule der Nationalökonomie) din Leipzig
În deceniile de la cumpăna dintre secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea, uni‑
versităţile germane au exercitat o puternică atracţie pentru studenţii din
Europa de Est. Trebuie subliniat îndeosebi oraşul Leipzig, precum şi Karl
Bücher, care a predat acolo între 1892 şi 1917, între altele, şi economie naţio‑
nală2. El personal a condus în această perioadă 25 de lucrări de doctorat ale
unor est‑europeni, din care cinci români3. Doi dintre adepţii săi, Dimitrie
1
Cf. Lutz Raphael, Die Verwissenschaftlichung des Sozialen als methodische und konzeptionelle
Herausforderung für eine Sozialgeschichte des 20. Jahrhunderts, în Geschichte und Gesellschaft, an
22 (1996) nr. 2, p. 165–193.
2
Cf. Bertram Schefold, Karl Bücher und der Historismus in der deutschen Nationalökonomie, în
Notker Hammerstein (ed.), Deutsche Geschichtswissenschaft um 1900, Stuttgart, Steiner‑Verlag,
1988, p. 239–267; Hendrik Wagner, Die Nationalökonomie an der Universität Leipzig in der
Zwischenkriegszeit. Eine Untersuchung ihrer wirtschaftswissenschaftlichen Institute 1918–1939,
Leipzig, Evangelische Verlagsanstalt, 2008; Beate Hasel‑Wagner, Die Arbeit des Gelehrten.
Der Nationalökonom Karl Bücher (1847–1930), Frankfurt am Main (e.a.), Campus‑Verlag, 2011.
3
În anul 1903, Dimitrie Gusti a fost primul doctorand al lui Bücher, iar Virgil Madgearu ulti‑
mul, în 1910. Au urmat apoi doctoranzii lui Bücher, indicându‑se numele și titlul disertației
acestora. Demetrius Gusti, Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des prak‑
tischen Wollens, Leipzig, Univ., Diss., 1903; Demeter Busuicescu, Das Tababmonopol in
Rumänien, Jena, Fischer Verlag, 1905; George Cipăianu, Die Einführung der Zuckerrübenzucht
und des Zuckerrübenanbaus in Rumänien, 1908 (nepublicat); Alexander Nasta, Der Maisanbau
in Rumänien, 1909 (nepublicat); Virgil N. Madgearu, Zur industriellen Entwicklung Rumäniens.
Die Vorstufen des Fabriksystems in der Walachei, Weida, Thomas & Hubert, 1911. În 1904 a fost
respinsă în Leipzig disertația lui Alexandru Cercel; a promovat însă în 1908 în Erlangen,
vgl. Alexandru Cercel, Die Nationalbank in Rumänien, Erlangen, Univ. Diss., 1908. Cf.
Erik Koenen, Verzeichnis der Hochschulschriften, în Erik Koenen, Michael Meyen (ed.), Karl
Bücher. Leipziger Hochschulschriften 1892–1926, Leipzig, Leipziger Universitäts‑Verlag, 2002,
p. 49–133.
Instituţionalizarea cunoaşterii ştiinţelor sociale în perioada interbelică 21
Gusti (doctor în 1903 cu lucrarea „Egoism şi altruism“, condusă de Wilhelm

Wundt, în co‑tutelă Karl Bücher) şi Virgil Madgearu (doctor în 1910 cu
lucrarea „Despre dezvoltarea industrială a României”)4, au devenit perso‑
nalităţi‑cheie în ştiinţele sociale din România, precum şi în viaţa politică
din perioada interbelică. Dimitrie Gusti a înfiinţat mai multe institute de
ştiinţe sociale şi este considerat întemeietorul unei metodologii sociologice
relevantă şi în zilele noastre – colectarea monografică a tuturor informa‑
ţiilor despre o unitate socială, de obicei un sat5. Iar Virgil Madgearu a fost
ideologul‑şef de necontestat al Partidului Naţional Ţăranesc (iniţial Partidul
Ţărănesc) în România interbelică.
Așa cum scria Gusti în anunțul relativ la asasinarea lui Madgearu de către
membrii Gărzii de Fier, cei doi s‑ar fi cunoscut în 1908 chiar prin interme‑
dierea unor cărți – „a unui profesor, căruia amândoi i‑am păstrat totdeauna
un adevărat cult” – în Leipzig. Încă de atunci Madgearu era „preocupat mai
ales de aplicarea metodei ştiinţifice învăţate de la Bücher, la problemele
româneşti”6. Dintr‑un alt necrolog de Emanoil Bucuţa reiese explicit faptul
că interesele lui Madgearu față de politica socială germană erau de lungă
durată: ca redactor‑șef al revistei Monitorul Asigurărilor Muncitoreşti editate de
Casa Centrală a Meseriilor, Creditului şi Asigurărilor Muncitoreşti a trimis
în 1912 o corespondență de proporții în Germania „să poată urmări publica‑
ţiile de politică socială în această limbă, limba politicii sociale în Europa”7.
Pe lângă atractivitatea în general ca oraş şi centru universitar – Leipzig‑ul
era apreciat încă de la începuturile epocii moderne în spaţiul românesc în
calitate de centru de târguri, de carte şi universitar – numărul impresio‑
nant de mare de doctoranzi est‑europeni ai lui Karl Bücher se explică în
primul rând prin raţiuni structurale. Acestea se regăsesc în metodologia
ştiinţifică a Şcolii Istorice de Economie Naţională (Historische Schule der
Nationalökonomie), precum şi în obiectivele de politică socială ale Asociaţiei
de Politică Socială, fondată în 1872 la Eisenach. Dacă importanţa asociaţiei
pentru politica socială a vremii a fost limitată, rolul acesteia în dezvolta‑
rea conţinuturilor şi a evoluţiei instituţionale a ştiinţelor sociale nu poate fi
îndeajuns subliniată8.
4
Cf. Erik Koenen, Verzeichnis der Hochschulschriften, op. cit., p. 86, 102.
5
Cf. Maria Larionescu, Şcoala sociologică de la Bucureşti, Bucureşti, Editura Metropol,
1996; Traian Vedinaş, Introducere în sociologia rurală, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 24–26.
6
Dimitrie Gusti, Virgil N. Madgearu şi Institutul de Ştiinţe Sociale ale României, în Sociologie
Românească, an 4 (1942), nr. 7–12, p. 552.
7
Emaniol Bucuţă, Virgil Madgearu, în Sociologie Românească, an 4 (1942), nr. 7–12, p. 560.
8
Cf. Volker Kruse, Von der historischen Nationalökonomie zur historischen Soziologie. Ein
Paradigmenwechsel in der deutschen Sozialwissenschaft um 1900, în Zeitschrift für Soziologie, an
19 (1990), nr. 3, p. 149–165; Eric Grimmer Solem, The Rise of Historical Economics and Social
Reform in Germany 1864–1894, Oxford, Clarendon Press, 2003.
22 Dietmar Müller
După cum se ştie, Şcoala Istorică de Economie Naţională a apărut în con‑

textul criticii aduse liberalismului de tip Manchester şi a doctrinei care îi
stătea la bază – doctrina liber‑schimbismului a lui David Ricardo şi Adam
Smith. De la Friedrich List şi reprezentanţi ai Şcolii Vechi de Economie
Naţională, precum Wilhelm Roscher, şi până la cei ai Şcolii Recente de
Economie Naţională, precum Gustav Scholler – în Germania existau îndoieli
serioase cu privire la faptul că doar liber‑schimbismul poate constitui fun‑
damentul politic permanent pentru dezvoltarea economică. Din perspec‑
tiva ştiinţelor economice, neo‑clasicismului i se reproşa crearea de modele
economice, bazate pe simple supoziţii (homo oeconomicus, invisible hand),
care nu îşi găseau confirmarea în realitatea empirică, constituind de fapt
construcţii ideologice menite să perpetueze dominaţia economică britanică.
Aceste îndoieli cu privire la comerţul liber erau de un interes evident pentru
publicul românesc şi trebuie să‑i fi fascinat pe o parte din membrii tinerei
elite a României, având în vedere că ei vedeau societatea şi economia autoh‑
tonă ca aflându‑se în faţa aceleiaşi provocări, chiar dacă decalată temporal,
de a modela dezvoltarea economică ca proces de recuperare. Continuând
tradiţia lui List şi Schmoller, gândirea economică şi acţiunile de politică eco‑
nomică în România interbelică s‑au dezvoltat în cadrul naţional al econo‑
miei naţionale şi al economiei politice naţionale.
Atracţia exercitată de Asociaţia de Politică Socială

Un alt motiv structural ce explică atractivitatea lui Karl Bücher ca îndru‑
mător de doctorat este implicarea sa în Asociaţia de Politică Socială9, în cadrul
căreia se reuniseră îndeosebi specialişti în ştiinţe economice şi sociale care
aveau convingerea că o societate aflată într‑un proces de industrializare
rapidă necesită şi o politică de reforme sociale, pentru că altfel chestiunea
socială risca să degenereze în acţiuni revoluţionare. După cum reiese din
apelul fondator, activităţile asociaţiei – sub formă de sondaje şi recomandări
politice – se adresau clasei politice şi birocraţiei administrative germane,
dar şi publicului larg în vederea popularizării propriilor propuneri de solu‑
ţii. Această instituţionalizare a cunoştinţelor de ştiinţe sociale – fundamen‑
tate teoretic şi dobândite empiric – trebuie să‑i fi impresionat pe Dimitrie
Gusti şi pe Virgil Madgearu din mai multe motive. În România până la
acel moment ştiinţele hegemonice fuseseră jurisprudenţa formalistă şi o
9
Cf. Franz Boese, Geschichte des Vereins für Sozialpolitik 1872–1932, Berlin, Duncker &
Humblot, 1939; Dieter Lindenlaub, Richtungskämpfe im Verein für Sozialpolitik. Wissenschaft
und Sozialpolitik im Kaiserreich vornehmlich vom Beginn des „Neuen Kurses” bis zum Ausbruch
des Ersten Weltkriegs (1890–1914), Wiesbaden, Steiner‑Verlag, 1967; Marie‑Louise Plessen,
Die Wirksamkeit des Vereins für Sozialpolitik von 1872–1890, Berlin, Duncker & Humblot, 1975.
istoriografie speculativ‑patriotică. În ambele domenii realitatea empirică

a situaţiei României nu juca aproape deloc un rol sistematic. Asociaţia de
Politică Socială le‑a oferit lui Gusti şi Madgearu un model de cum să conso‑
lideze poziţia ştiinţelor economice şi sociale, dar şi să influenţeze politica
(socială) şi nu în ultimul rând să îşi crească propria vizibilitate. În niciuna
din afirmaţiile lui Gusti sau Madgearu despre istoria evoluţiei Institutului
Social Român nu există referinţe explicite la Asociaţia de Politică Socială,
fapt ce se justifică probabil prin inoportunitatea politică de a îşi asuma în
România anilor 1917–1918 susţinerea pentru un model german10. Dar o ana‑
liză comparată a apelurilor fondatoare ale celor două instituţii11, a statutelor
şi a activităţilor lor sugerează fără îndoială un transfer reușit şi o adaptare la
situaţia din România12.
Pentru început trebuie avut în vedere că „problema socială” nu este o
constantă imuabilă, independentă de timp și spațiu, ci variază în conținutul
său în societăţi diferite și/sau în momente diferite, în funcție de crizele
reale, de pericolele sociale sau politice pentru statu‑quo, ca și de percepţia
referitoare la precaritatea raporturilor sociale. Chestiunea socială repre‑
zintă o construcţie intelectuală a societăţii legată nemijlocit de apariţia
sociologiei, psihologiei, criminologiei şi a altor ştiinţe sociale13. Astfel, nu
este de mirare că percepţia şi construcţia chestiunii sociale într‑un stat pre‑
dominant agrar, așa cum era România în prima jumătate a secolului al
XX‑lea, nu a fost determinată de muncitorimea industrială, ci de ţărănime.
Oportunitatea de a compara Asociaţia de Politică Socială cu Institutul Social
Român, respectiv cu precursorul acestuia, Asociaţia pentru studiu şi reformă
socială, constă în obiectivele politice ale celor două instituţii, precum şi în
rolul experţilor în cadrul acestora. Impulsul fondator pentru ambele orga‑
nizaţii poate fi subsumat dorinţei de prevenire a socialismului prin inte‑
grarea muncitorilor în cazul Germaniei şi a ţăranilor în cazul României14.
10
Pentru context vezi Lucian Boia: „Germanofilii“. Elita intelectuală românească în anii primu‑
lui război mondial, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009.
11
Cf. Anexa 1: Apelul fondator a Asociaţiei de Politică Socială din 7 octombrie 1872, în Franz
Boese, Geschichte des Vereins für Sozialpolitik op. cit, p. 248–249 precum şi Anexa 2: Apelul
fondator al Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială, în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma
Socială, an 1 (1919), nr. 1, p. 291–293.
12
Vezi şi Statutele Institutului Social Românesc, Bucureşti, 1921; Institutul Social Român 1921–
1926, Bucureşti 1926; Emanoil Bucuţa, Institutul Social Român, în Arhiva pentru Ştiinţa şi
Reforma Socială. Omagiu Profesorului D. Gusti. XXV ani de învăţământ universitar (1910–1935),
an 14 (1936), vol. 2, p. 577–593.
13
Cf. Lutz Raphael, Die Verwissenschaftlichung des Sozialen art. cit.
14
În acest sens vezi şi analiza activităţii lui Dimitrie Gusti în Partidul Naţional Ţărănesc,
Stelu Şerban, Un program conservator de modernizare a României interbelice. Dimitrie Gusti în
cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, în Romanian Political Science Review, an 10 (2010), nr. 2,
p. 311–322.
24 Dietmar Müller
Rolul experţilor în ştiinţe sociale a fost de a defini problema, de a elabora

expertize ştiinţifice şi de a le transmite funcţionarilor din administraţie şi
clasei politice.
În istoriografia şi istoria sociologiei din România influenţa germană a
fost analizată în acest context exclusiv cu referire la legătura personală a
lui Gusti, de pildă cu Karl Bücher, Wilhelm Wundt şi alţi profesori ger‑
mani, precum şi din perspectiva istoriei ideilor ca formă de influenţare a
sociologiei româneşti de către cea germană15. Chiar şi în cea mai recentă,
excelentă de altfel, analiză a „şcolii lui Gusti” a lui Antonio Momoc16, autorul
abordează contextul Germaniei wilhelmiene marcat de reformele sociale ale
lui Bismarck, cunoscut de Gusti în timpul studiilor, când a fost influenţat
indirect de către Gustav Schmoller şi Werner Sombart şi nemijlocit de către
Karl Bücher şi Wilhelm Wundt. Totuşi, el nu menţionează deloc Asociaţia
de Politică Socială, care ca instituţie a avut o influenţă enormă până în pri‑
mul deceniu al secolului al XX‑lea, datorită activităţii lui Schmoller. Aceeaşi
observaţie este valabilă şi pentru Zoltán Rostás, care afirmă, fără a intra în
detalii:
„To Gusti, an admirer of German professional associations from the days
when he was a student there, such structures were necessary in order to
involve academic research in finding solutions for real social problems.
In his opinion, the Romanian Social Institute was meant to serve as a link
between the legislative and decision‑making bodies of the state”17.
După cum Momoc ilustrează foarte sugestiv, prin analiza instituţiilor şi
nu doar a activităţii marilor personalităţi în istoria evenimentelor politice
este posibilă o înţelegere semnificativ mai bună a istoriei României inter‑
belice18. De dorit sunt şi studii care, din perspectiva istoriei transferurilor,
respectiv entangled history/histoire croiseé, analizează nu doar istoria influen‑
ţelor personale şi intelectuale, ci şi transferurile şi interdependenţa dintre
instituţii.
15
Cf. Ovidiu Bădina, Studiu introductiv, în Dimitrie Gusti, Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1968; Zoltán Rostás, The Bucharest School of
Sociology, în East Central Europe, an 27 (2000), nr. 2, p. 1–20.
16
Cf. Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism
şi legionarism, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2012, p. 21–33.
17
Zoltán Rostás, The Bucharest School of Sociology, p. 11.
18
Pentru o analiză a succesului acestei abordări vezi trei publicaţii româneşti recente, Bogdan
Murgescu e.a. (ed.), Istoria Curţii de Conturi a României (1864–2004), Bucureşti, Centrul de
Studii Istorice, Economice și Sociale, 2005; Ana Maria Ciobanu e.a. (ed.), Institutul de Istorie
„Nicolae Iorga” 1937–1948, Bucureşti, 2009; Andrei Florin Sora, Servir l’état roumain. Le corps
préfectoral, 1866–1940, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011.
Programul şi activitatea Institutului Social Român

În România interbelică, încă mai trăiau în mediul rural şi din agricultură
peste 80% din populaţie, astfel încât problema socială nu era reprezentată
ca în Germania de către muncitorimea din industrie, ci de către ţărănime.
Dar precum expertiza ştiinţifică şi activitatea de lobby a Asociaţiei de Politică
Socială aveau drept scop să curme avântul revoluţionar al social‑democraţiei
şi al sindicatelor, şi impulsul fondator al Insitutului Social Român (ISR) a
constat nu în ultimul rând în dorinţa de a preveni ca gândirea bolşevică să
prindă teren în România19. Acest obiectiv este subliniat explicit în apelul
fondator ce accentuează „revoluţiile sociale din 1888 şi 1907”20 – revoltele
ţărăneşti din care ultima s‑a încheiat cu o sângeroasă răscoală cu mai multe
mii de morţi în rândul ţăranilor – ca o consecinţă a unor politici pericu‑
loase, precum şi de faptul că prima din cele şapte secţii ale ISR era dedicată
problemelor agrare. Argumentele privind necesitatea ISR echivalează cu o
critică radicală în egală măsură a politicii şi ştiinţei româneşti:
„Căci toată lumea va fi de acord a recunoaşte, că aproximaţia capricioasă
şi improvizaţia haotică a politicii de până acum trebue să înceteze pentru
totdeauna, – nu‑i mai este de ajuns credinţă în conducători, în loc de ştiinţă,
dogmă, în loc de observaţii, şi disciplină oarbă, în loc de critică, – care au
dus la atât de variate, dese şi pripite experienţe sociale pe socoteala societăţii
românești”21.
Atât organizaţia precursoare, cât şi ISR îşi propuneau în schimb o evalu‑
are a stării de fapt şi o analiză a reformelor sociale necesare, cu scopul de
a reorganiza întreaga viaţă socială a ţării, de a elabora propuneri de soluţii,
precum şi de a le populariza în rândul clasei politice şi a publicului larg.
Şi în această dublă direcţie de acţiune a lobby‑ului este evidentă preluarea
modelului Asociaţiei de Politică Socială.
Odată cu mutarea Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială din nor‑
dul Moldovei, de la Iaşi, la Bucureşti în 1920 a avut loc şi schimbarea
denumirii în Institutul Social Român. Dimitrie Gusti era preşedintele
instituţiei, iar Virgil Madgearu secretar general. Gusti, care era profesor
universitar de sociologie la Iaşi din 1910, s‑a mutat la catedra similară de
la Bucureşti. Madgearu a început – pe lângă activităţile sale ştiinţifice
şi administrative – să publice începând cu anii ‘20 texte ce i‑au confe‑
rit poziţia de teoretician al Partidului Ţărănesc. Mai multe aspecte ale
19
Institutul Social Român, fondat în 1920, a avut drept precursor „Asociaţia pentru studiul şi
reforma socială“, înfiinţată în 1918 (vezi Anexa 2).
20
Dimitrie Gusti, Apelul făcut în Aprilie 1918, cu prilejul întemeierii Asociaţiei pentru studiul şi
reforma socială, în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, an 1 (1919), nr. 1, p. 291.
21
Ibidem.
26 Dietmar Müller
activităţilor lui Gusti şi Madgearu în cazul ISR, precum şi în spaţiul

politic, pot fi atribuite metodologic şi din punct de vedere al conţinutului
influenţei lui Karl Bücher. În autobiografia sa – intitulată „Autosociologia
unei vieţi” – Gusti scrie că o anumită atitudine şi metodică a lui Bücher
l‑ar fi influenţat în anii tinereţii: „după Wundt, de la Bücher am învăţat
ce este şi ce trebuie să fie ştiinţa socială realistă” 22. Bücher ar fi criticat
distanţa ştiinţelor sociale faţă de realitate şi şi‑ar fi sfătuit doctoranzii să
abordeze ştiinţele sociale în manieră realistă, adică sub forma cercetării
pe teren şi a sociologiei cotidianului: „Strada te va învăţa mai mult decît
cărţile […] dacă ştii să priveşti, să întrebi şi să‑ţi ordonezi apoi observa‑
ţiile. […] Este un semn al educaţiei noastre că cineva se simte mai acasă
la el pe Akropolis din Athena, ori pe Forum roman decît în locul său de
naştere”23. Empirismul constituie aşadar metoda de bază a celor doi elevi
români ai lui Bücher.
Dimensiunea ţărănească şi etnică a teoriei şi practicii ştiinţelor sociale

Apariţia maselor pe scena politică din România a fost dominată de ţără‑
nime. Mobilizarea recruţilor‑ţărani în Primul Război Mondial, acordarea
dreptului universal de vot (pentru bărbaţi), precum şi reforma agrară au
făcut ca integrarea populaţiei rurale să devină principala provocare pentru
elitele culturale şi pentru sistemul politic.
Pentru Gusti şi Madgearu era clar că realităţile româneşti trebuie con‑
cepute pornind de la lumea satului şi agricultură. Întrebarea retorică a lui
Madgearu cum altfel ar putea fi într‑o democraţie decât ca politica econo‑
mică să se muleze pe interesele majorităţii covârşitoare, adică ale ţăranilor,
constituie firul roşu al textelor sale24, de la cele despre politica fiscală la cele
despre politica vamală25. Înainte de Primul Război Mondial, Madgearu a
fost preocupat în primul rând de problemele meşteşugarilor, ale industriei
autohtone şi ale comerţului, elaborând publicaţii şi absolvind un stagiu de
practică de mai multe luni într‑o bancă din Londra. Abia după reformele
22
Dimitrie Gusti, Fragmente autobiografice. Autosociologia unei vieţi 1880–1955, în D. Gusti,
Opere, vol. 5, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971, p. 124.
23
Karl Bücher apud D. Gusti, op. cit.
24
O bună introducere în gândirea economică a lui Madgearu o reprezintă colecţiile artico‑
lelor sale. Vezi Virgil Madgearu, Agrarianism, Capitalism, Imperialism (contribuții la studiul
evoluției sociale românești), Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1936.
25
Vezi Dietmar Müller, Agrarpopulismus in Rumänien. Programmatik und Regierungspraxis
der Bauernpartei und der Nationalbäuerlichen Partei Rumäniens in der Zwischenkriegszeit, St.
Augustin, Gardez Verlag, 2001, p. 92–121; Keith Hitchins, A Rural Utopia: Virgil Madgearu
and Peasantism, în Idem, The Identity of Romania, Bucharest, Encyclopaedic Publishing
House, 2009, p. 151–176.
agrare a început să se dedice politicii agrare în calitate de om de ştiinţă şi,

în măsură crescândă, ca politician. Din perspectiva politicii economice, el
considera că singura şansă pentru o dezvoltare a industriei pe scară largă
consta în dezvoltarea agriculturii.
Şi pentru obiectivul pe termen lung al lui Dimitrie Gusti – elaborarea
unei sociologii a naţiunii26 – satul era esenţial, nu doar pentru că ţăranii
erau preponderenți numeric, ci pentru că în opinia lui viaţa rurală păstra
specificul cultural, esenţa românismului. Acest imens proiect de cercetare
şi documentare empirică a fost pus în practică prin colectarea monografică
de date cu privire la toate sferele relevante ale unei unităţi sociale, de regulă
ale unui sat. Datele colectate prin mijloace antropologice şi sociologice erau
încadrate în contextul condiţiilor juridice şi economice. Era plănuită o extin‑
dere a cercetării şi asupra oraşelor, dar în timpul vieţii lui Gusti şi în tradiţia
sa analizele au rămas limitate la sate populate de români. Această dublă
limitare se justifica prin prejudecata lui Gusti în legătură cu necesitatea
existenței unui specific național, care se explică în mare măsură prin prisma
influenţei primului său îndrumător de doctorat, Wilhelm Wundt, psiholog
al popoarelor27. Dacă România putea aduce o contribuţie proprie, tipologică
la psihologia popoarelor, atunci acest deziderat era posibil cu siguranţă prin
cercetarea vieţii de la sat, întrucât esenţa românismului era păstrată în obi‑
ceiurile şi felul de viaţă al ţăranilor.
Această premisă are mai multe conotaţii, din care cele mai multe sunt
problematice. Prin neglijarea deja amintită a sociologiei urbane şi industri‑
ale şi prin concentrarea pe sat s‑a creat o imagine arhaică a României inter‑
belice. Modernitatea ce şi‑a făcut apariţia în mediul rural a fost percepută
ca o tulburare a identităţii româneşti ţărăneşti. O altă consecinţă a acestei
identităţi culturale româneşti determinată de ţărănime se referă la aspectul
cetăţeniei. Gusti este în această privinţă un reprezentant tipic al viziunii
centriste, oficiale a multor intelectuali şi politicieni din perioada interbe‑
lică: definiţia politică a naţiunii române înţeleasă ca o naţiune cetăţenească
fără coloratură etnică sau religioasă, aşa cum era prevăzută de Constituţia
din 1923. Clauzele de protecţie a minorităţilor din tratatele de pace de după
Primul Război Mondial erau însă percepute ca un amestec în treburile
interne şi, mai mult, erau considerate depăşite având în vedere constituţia.
Însă în practica politicienilor şi a cercetătorilor deopotrivă ieşea la iveală în
26
Vezi Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii, în D. Gusti, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1970, p. 7–95.
27
Începând cu 1900 Wilhelm Wundt a publicat o lucrare în mai multe volume despre psi‑
hologia popoarelor. Vezi pars pro toto primul volum, Wilhelm Wundt, Völkerpsychologie:
eine Untersuchung der Entwicklungsgesetze von Sprache, Mythus und Sitte, vol. 1–2, Leipzig,
Engelmann Verlag, 1900.
28 Dietmar Müller
mod recurent o viziune etnică asupra naţiunii, în care minorităţile nu îşi

aveau locul şi rămâneau cetăţeni de rangul al doilea28.
Gândirea economică a lui Virgil Madgearu la rândul ei se baza pe una din
tezele lui Karl Bücher – alte puncte de referinţă fiind dezbaterea agrară din
social‑democraţia europeană de la cumpăna dintre secolele al XIX‑lea şi al
XX‑lea, precum şi studiul din 1924 al agronomului rus, Aleksandr Čajanov
„Despre chestiunea teoriei sistemelor economice necapitaliste”29. Bücher
încercase să explice istoria omenirii în cadrul unei teorii a „treptelor de
dezvoltare macroeconomice”30. Prima treaptă de bază – economia casnică,
autarhică – se regăseşte în premisele ţărănismului, elaborat în bună măsură
de Madgearu. Cea mai pură formă a economiei casnice fără schimburi ar
reprezenta‑o situaţia în care toate bunurile sunt atât produse, cât şi con‑
sumate în interiorul unei familii sau unui neam; niciun bun nu părăseşte
cercul şi nimic nu intră din exterior. Acest model cuprinde şi economia
oikos‑ului din antichitatea clasică, cu utilizarea pe scară largă a sclavilor,
precum şi economia bazată pe gospodăria nobiliară din evul mediu timpu‑
riu şi clasic. Constantă este importanţa covârşitoare a proprietăţii funciare
pentru producţia de bunuri, dar şi raportul de dependenţă între persoane.
Pentru Madgearu, reforma agrară de după Primul Război Mondial însemna
revenirea la starea naturală, anume la „ţărănizarea agriculturei“. Fără influ‑
enţe extraeconomice – războaie, stăpânire străină, feudalism – micile gos‑
podării ţărăneşti ar avea întotdeauna mai mult succes pe piaţă decât marile
gospodării – aceasta era convingerea sa fundamentală. Madgearu invoca pe
Bücher şi atunci când amintea de raportul dintre scăderea recoltei pămân‑
tului şi capitalul investit: spre deosebire de industrie, producţia agrară ar fi
dependentă de limitele biologice ale forței de muncă, astfel încât o utilizare
a maşinilor agricole ce necesita investiţii de capital şi o împărţire a sarcinilor
de muncă ar fi în mod natural limitată. Munca în agricultură nu ar depinde
de investiţii de capital, ci de intensitatea muncii ca atare, astfel încât mica
gospodărie de familie ar putea supravieţui vremurilor de criză, în vreme
28
Cf. Dietmar Müller, Staatsbürger auf Widerruf. Juden und Muslime als Alteritätspartner im
rumänischen und serbischen Nationscode. Ethnonationale Staatsbürgerschaftskonzeptionen,
1878–1941, Wiesbaden, Harrassowitz Verlag, 2005; Idem, Orientalism and Nation: Jews and
Muslims as Alterity in Southeastern Europe in the Age of Nation States, 1878–1941, în Reframing
the European Pasts: National Discourses and Regional Comparisons, Part 1, Practices and
Perceptions, Dietmar Müller, Borbála Zsuzsana Török, Balázs Trencsényi (ed.), în East Central
Europe, an 36 (2009), nr. 1, p. 63–99.
29
Cf. Alexander Tschayanoff, Zur Frage einer Theorie der nichtkapitalistischen Wirtschaftssysteme,
în Archiv für Sozialwissenschaften und Sozialpolitik, an 51 (1924), p. 577–613.
30
Cf. Karl Bücher, Volkswirtschaftliche Entwicklungsstufen, în Grundriss der Sozialökonomik.
I. Abteilung: Historische und theoretische Grundlagen, Tübingen, Mohr, 1924 (ediția princeps
Frankfurt am Main, 1895), p. 1–18.
ce gospodăria mare ar trebui să renunţe la activitate. Mai mult, raportul

dintre gospodăriile ţărăneşti de familie şi evoluţiile pieţei era minimal nu
doar pe latura de finanţare, ci şi din punct de vedere al desfacerii, întrucât
aceste gospodării nu scoteau aproape deloc produse pe piaţă. Astfel, mica
agricultură ţărănească trebuia considerată un sector ce funcționa potrivit
unei logici necapitaliste.
Căi europene de transfer şi întrepătrundere

În relaţia dintre Karl Bücher şi adepţii săi români, Dimitrie Gusti şi Virgil
Madgearu, respectiv dintre Şcoala Istorică de Economie Naţională şi Asociaţia de
Politică Socială pe de o parte, şi gândirea economică românească şi Institutul
Social Român pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că a avut loc un trans‑
fer. Cum însă poate fi observat cu regularitate la raporturile de transfer şi
întrepătrundere, ideea sau instituţia transferată sunt adaptate la necesităţile
şi condiţiile locale. Nici reducerea la dimensiunea ţărănească şi etnonaţională
din monografiile săteşti ale lui Gusti, nici permanentizarea economiei cas‑
nice lipsită de schimburi ca formă intermediară între capitalism şi comunism
postulată de Madgearu nu se regăsesc la Bücher. Făcând însă abstracţie de
aceste conţinuturi, peste care a trecut timpul, Institutul Social Român rămâne
cel mai important rezultat al transferului analizat – ca formă românească de
„scientizare” a socialului şi de profesionalizare a politicului.
Analiza rădăcinilor de conţinut, biografice şi instituţionale ale Institutului
Social Român indică faptul că specificul său poate fi înţeles doar în contextul
unei istorii sociale şi culturale europene, care acordă atenţie influenţelor
transnaţionale, modelărilor multiple şi adaptărilor locale.
Traducere din limba germană:

Andrei Avram
Anexa 1
Apel fondator al Asociaţiei de Politică Socială

Adunarea de la Eisenach din 7 octombrie 1872 cu privire la discutarea chestiunii
sociale a însărcinat comitetul subsemnat să organizeze o reuniune în acelaşi scop
în acest an.
În concepţia noastră privind situaţia socială ne bazăm pe lucrările tipărite ale adu‑
nării din anul precedent (Lucrările Adunării de la Eisenach ş.a.m.d., Leipzig 1873).
Din totalitatea încercărilor mai mult sau mai puţin justificate de continuare a
formării a unei societăţi bazate pe muncă din zilele noastre, în prezent conflictul
30 Dietmar Müller
dintre capital şi muncă reiese ca fiind cel mai ameninţător pericol. Suntem de
părere că statul şi societatea au aici nişte sarcini urgente de reformare paşnică.
Mai întâi, va fi necesară clarificarea situaţiei muncitorilor şi a raporturilor aces‑
tora cu angajatorii, constatarea necesităţilor organizaţiilor colective, sprijinirea dez‑
voltării fructuoase a acestora şi facilitarea oricărui compromis între părţile adverse.
În acelaşi mod trebuie abordate celelalte probleme sociale şi economice ale vre‑
mii, precum sistemul de sănătate şi de învăţământ, sistemul de transport, cel de
acţiuni şi cel fiscal.
Avem convingerea că dominaţia necontrolată a unor interese individuale parţial
antagonice şi inegale ca forţă nu garantează binele comun, că, dimpotrivă, reven‑
dicările privind spiritul civic şi umanitatea trebuie să îşi facă efectul şi în viaţa eco‑
nomică şi că intervenţia bine cântărită a statului în vederea apărării intereselor legi‑
time ale tuturor celor implicaţi trebuie chemată din timp.
Această grijă a statului nu o vedem ca pe o improvizaţie sau ca pe un rău inevi‑
tabil, ci ca pe o îndeplinire a importantelor sarcini ale timpului şi naţiunii noastre.
Prin îndeplinirea serioasă a acestor sarcini, egoismul individului şi interesul ime‑
diat al claselor se vor supune ţelului de durată şi mai înalt al întregului.
Credem că un schimb de idei periodic între angajatori şi muncitori, între oameni
ai teoriei şi ai practicii, va contribui semnificativ la o înţelegere, şi îi îndemnăm
pe foştii participanţi şi pe cei ce gândesc ca noi, îndeosebi şi pe funcţionarii din
administraţie, să fie prezenţi la Eisenach, la 12 octombrie anul curent şi să adere la
asociaţia ce va fi constituită.
Berlin, 31 mai 1873
Comitetul
Dr. Bitzer [...]. Borchert jun. Prof. Dr. Brentano. Franz Duncker. Dr. J. Eckhardt.
Dr. Engel [...]. Geibel jun. Prof. Dr. Gneist. Prof. Dr. Frhr. V.d. Goltz: Prof. Dr. Held.
Prof. Dr. Hildebrand. Prof. Dr. V. Holzendorff. Dr. Max Hirsch. L. Jacobi [...]. Prof.
Dr. Knapp. Prof. Dr. Knies. Dr. Löwe‑Kalbe. Dr. Meitzen [...]. Dr. Mithoff. Prof.
Dr. Nasse. Rud. Ranisch. Frhr. V. Roggenbach. [...] Prof. Dr. Roscher. [...] Prof. Dr.
Schnoller. Sombart. J. Schulte [...]. Prof. Dr. v. Sybel. Thorade [...]. Tiedemann [...].
Prof. Dr. Wagner. v. Wedell‑Malchow. Prof. Dr. Wirth.
(în [...] sunt omise funcţiile administrative şi profesiile membriilor comitetului)
În Franz Boese, Geschichte des Vereins für

Sozialpolitik 1872–1932 (=Schriften des Vereins für
Sozialpolitik 188), Berlin 1939, p. 248–249.
Traducere din limba germană:

Andrei Avram
Anexa 2
Apelul făcut în aprilie 1918, cu prilejul întemeierii

Asociației pentru studiul și reforma socială
Stimate Domnule,
Astăzi, când în urma evenimentelor externe și interne se decide de soarta națiunii

și a Statului român, s‑a întemeiat o Asociație pentru Studiul și Reforma Socială în
România, cu împătritul scop: de a cerceta toate laturile vieții sociale românești, – în
mod desinteresat și fără nicio prejudecată și tendință științifică ori politică –, de a
propune reformele, care izvorăsc în mod firesc, logic, din aceste studii, de a lupta pe
toate căile de propagandă pentru ca aceste reforme să se înfăptuiască și, în sfârșit,
de a contribui în largă măsură la educația socială a maselor.
De bună seamă că lipsa unei cunoașteri adâncite și aprecieri juste a realității
sociale românești a fost una dintre cauzele puternicelor zguduiri din temelie ale
Statului nostru – amintim numai dintre cele ivite în decursul ultimelor decenii:
revoluțiile sociale din 1888 și 1907, criza financiară din 1900 și extrem de dureroasa
situație în care ne aflăm.
Asociația corespunde, desigur, unei mari necesități a timpului. Căci toată lumea
va fi de acord a recunoaște că aproximația capricioasă și improvizația haotică
a politicii de până acum trebuie să înceteze pentru totdeauna – nu‑i mai este de
ajuns credință în conducători, în loc de știință, dogmă, în loc de observații, și disci‑
plină oarbă, în loc de metodă critică –, care au dus la atât de variate, dese și pripite
experiențe sociale pe socoteala societății românești.
Viața publică românească trebuiește organizată din nou pe alte temelii. Întâmplarea
norocoasă ori nenorocoasă, simpla oportunitate ori simpla chibzuială și afirmare a
nepregătiților și adesea a interesaților, trebuiesc definitiv înlăturate prin introducerea
unei pozitive cunoștințe a lucrurilor, prin o siguranță cât mai mare în întrebuințarea
mijloacelor disponibile pentru atingerea celor mai nimerite scopuri, în sfârșit prin
sistematizarea diviziunii muncii, în așa chip ca fiecare să facă ceea ce pricepe.
Din asemenea preocupări s‑a născut ideea întemeierii Asociației.
Știința socială, cu toate ramurile ei, aplicată în cea mai largă măsură la proble‑
mele neamului și Statului român, va fi cultivată în sânul Asociației. Cunoașterea
limpede a realității este singura în măsură de a da un nou cuprins și impuls patri‑
otismului, aprofundându‑l, deșteptând sentimentul responsabilității sociale și dez‑
voltând conștiința socială, determinând deci o vedere politică clară pentru ceea ce
este imposibil și ce este necesitate politică, ce trebuie realizată.
Asociația este pătrunsă, în același timp, de un sincer spirit democratic; ea
știe că puterea vine de jos, oricât lumina ar veni de sus, că deci consolidarea și
32 Dietmar Müller
progresul unui Stat democratic, oricare ar fi el, mare ori mic, atârnă de două mari
condițiuni: de modul cum e condus și de calitatea cetățenilor ce‑l compun – adevă‑
rata democrație însemnând, pe lângă o opinie publică bine informată și luminată,
participarea efectivă a fiecărui cetățean la viața publică.
De aceea, Asociația însuflețită de un cald idealism și optimism social, având
credința într‑un viitor mai fericit al neamului și Statului român, și simțind obligația
de a munci în vederea lui, și‑a propus să participe la educația socială a maselor,
urmărind prin toate mijloacele ca poporul român să devină o personalitate creatoare
de cultură – distinctă printre celelalte neamuri – prin trezirea în fiecare cetățean a
voinței adormite, de un trai mai demn și conștient.
Asociația, călăuzită de ideea etică a realizării unui maxim de pace și dreptate soci‑
ală, prin dispariția treptată în viitor a hotarelor astăzi tranșante, între bogat și sărac,
oraș și sat, cult și incult, năzuiește a contribui la formarea unei națiuni viguroase,
conștientă de menirea ei în istoria universală și a unui Stat bine ordonat, sănătos,
drept și puternic, care să oglindească cât mai credincios, aspirațiile și conștiința de
sine a națiunii.
Acestea sunt, în trăsături generale, ideile conducătoare care formează spiritul
Asociației pentru Studiul și Reforma Socială și care au determinat principiile de orga‑
nizare și de funcțiune ale ei.
Activitatea Asociației va fi îndreptată în primul rând în organizarea unor cerce‑
tări determinate, având ca obiect studiul cât mai complet și mai metodic al vieții
sociale românești, sub toate fețele.
Aceste studii se vor face în următoarele secțiuni: 1) secțiunea agrară, 2) comerci‑
ală și industrială, 3) financiară, 4) juridică, 5) politică și administrativă, 6) politică și
igienă socială și 7) culturală. Noi secțiuni se vor întemeia, după necesitate. Membrii
Asociației se vor grupa pe specialități în secțiunile respective; orice persoană, care
prin activitatea sa dovedește competență în chestiunile sociale, va putea fi admisă
ca membru – prețuindu‑se îndeosebi obiectivitatea și independența personalității
competente. Înțelegem prin competență nu numai pe cea științifică, ci și larga
experiență practică, fie ea chiar restrânsă, locală, a diferiților oameni de muncă din
provincie și de la țară, care ne vor ajuta atât la strângerea materialului de studiu cât
și la controlarea cu împrejurările și interesele locale – variate în diferite părți ale
țării – a concluziilor noastre teoretice de caracter general.
Pentru o bună funcționare a cercetărilor, membrii vor fixa programul de lucru și
vor studia fiecare latură a lui; lucrările și rezultatele secțiunilor vor fi apoi depuse în
comitetul Asociației, care le va centraliza și coordona.
Problemele și soluțiunile de importanță deosebită vor fi în sfârșit supuse de
comitet deliberării adunării generale, pentru ca aceste chestiuni, după ce au fost
dezbătute în sânul secțiunilor respective și al comitetutului să mai fie o dată dis‑
cutate de specialiștii tuturor secțiunilor, astfel ca, în urma hotărârii adunării gene‑
rale, soluțiunile problemelor formulate de secțiuni să devină expresiunea adevărată
și bine cântărită a întregei Asociații, constituind astfel baza solidă a atitudinii

Asociației în chestiunile de reformă socială.
Activitatea științifică nu se va mărgini însă numai la formarea secțiunilor, ci va
organiza misiuni speciale în țară și străinătate pentru studierea la fața locului a
diferitelor chestiuni, va constitui Arhiva Asociației, despre care se vorbește mai jos,
și va edita publicații științifice.
Aceste publicații vor alcătui Biblioteca științifică a Asociației, care va cuprinde
publicații de critică a stărilor actuale, anchete și cercetări în toate domeniile vieții
sociale, rapoartele misiunilor speciale în țară și străinătate, traduceri de autori
clasici, documente și statistici, anteproiecte de legi, regulamente, programe și
ordonanțe, actele congreselor Asociației, lucrări teoretice (monografii, lucrări de
sinteză) și un organ științific al Asociației, Arhiva pentru știința și reforma socială.
În afară de activitatea științifică, Asociația va organiza un serviciu de propagandă
pentru înfăptuirea reformei sociale – așa cum va fi hotărâtă de Asociație – și de
educațiunea socială a maselor; prin conferințe, cursuri, adunări și prin publicațiile,
care vor forma Biblioteca de propagandă și educație socială.
Pentru a înlesni lucrările Asociației, cât și, în general, studiile sociale în România,
se va da o îngrijire specială întemeierii unei Arhive pentru științe sociale, care va
cuprinde: 1) o biliotecă, cu o sală de lectură, 2) o colecție de documente de la noi și
de pretutindeni (statistice, istorice, diplomatice, comerciale, parlamentare, legisla‑
tive, memorii, planuri, statute ale instituțiilor și organizațiilor sociale, etc), 3) un
repertoriu bibliografic, 4) un oficiu de informație, care, pus la dispoziția cercetă‑
torilor și oamenilor politici, se va extinde asupra următoarelor puncte: a) indicații
bibliografice, b) indicații de persoane, care se ocupă cu anumite chestiuni sociale, c)
starea legislativă dintr‑un Stat într‑un moment dat, d) lucrările în curs ale Asociației
și e) motivele și propunerile de reformă socială ale Asociației.
În sfârșit, Asociația se va pune în legătură cu instituțiile similare din străinătate,
îndată ce împrejurările vor permite.
Acestea sunt ideile conducătoare și principiile de organizare și de funcțiune ale
Asociației pentru Studiul și Reforma Socială în România.
Asociația, conștientă că opera pe care o întreprinde este aproape tot atât de grea
pe cât este de necesară, pășește la muncă și la fapte, încrezătoare că va răspunde
menirii ei, dându‑și bine seama că numai gradul de realizare a acestei opere va da
criteriul just de apreciere al valorii societății noastre.
Dimitrie Gusti
Profesor universitar
Președintele Asociației pentru Studiul și Reforma Socială
Preluat din Arhiva pentru Știința și Reforma

Socială, an I, nr. 1, aprilie 1919, p. 91–293.
Mihaela Grancea, Radu Şerban
INDUSTRIE ŞI ARTĂ, ETIC ŞI ESTETIC ÎN FILMUL

INTERBELIC. CÂTEVA REALITĂŢI ŞI OPINII DIN MEDIUL
CULTURAL ROMÂNESC
Abstract: The Interwar Film between Industry and Art. Aspects and
Opinions from the Romanian Cultural Milieu.
The present study approaches the birth and evolution of cinematography
in interwar Romania, revealing both the artistic and political points of view
regarding this kind of artistic expression. In this respect, the opinions enunci‑
ated by Tudor Vianu or D.I. Suchianu are, in great part, favorable for the film
art, while Constantin Kirițescu expressed his reluctance regarding the cinema
explosion.
In interwar Romania the artistic film developed into a loisir activity, whose
success was confined by the foreign film productions. But the disregard or
even the opposition of the authorities regarding the film industry led to a small
production of Romanian films. In addition, the film failed to become a mecha‑
nism of national reinforcing process. Nevertheless, through film magazines
and due to an increasing number of cinema halls, the public could reach and
embrace a new form of artistic expression.
Keywords: cinema, film industry, film criticism, censorship, Curierul fil‑
mului magazine, interwar Romania
Tudor Vianu despre rosturile filmului
D upă Primul Război Mondial începe, cu adevărat, era imaginii.

Filmul trece, în câţiva ani, de „formalismul” filmului experimental,
de experienţa expresionistă şi se statorniceşte în filmul narativ, cel
mai solid suport pentru melodramă. În plus, ca mijloc de comunicare, fil‑
mul a fost construit pe percepţia vizuală, iar ca accesoriu, pe cea auditivă.
Aceste evoluţii l‑au transformat însă nu doar în sursă de evaziune şi educa‑
ţie, ci şi în instrument de propagandă (totalitară, cât şi democratică).
Influenţele cinematografului au fost analizate şi de esteticianul Tudor
Vianu, un entuziast al promovării cinemaului1, o artă pe care o considera
încă vulnerabilă, dar şi în expansiune (la 1928 erau, peste tot în lume,
50.000 de săli de spectacol care puteau difuza filme pentru 150.000.000 de
1
Vezi Tudor Vianu, „Cinematograf şi radiofuziune în politica culturii”, în Politica culturii.
30 prelegeri publice şi comunicări organizate de Institutul Social Român, ed. Institutul Social
Român, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1931.
Industrie şi artă, etic şi estetic în filmul interbelic 35
persoane)2. Vianu observă că filmul, deşi a debutat ca artă, a devenit, dato‑

rită popularităţii sale şi puterii de influenţă, o oportunitate pentru investiţia
capitalistă, o industrie dinamică: „…după referinţe date din 1924, Statele
Unite investesc anual pentru înscenare de filme, o sumă de 200.000.000
de dolari. Industria cinematografică ocupă al patrulea loc printre marile
industrii ale Americii şi locul al treilea printre cele ale Germaniei”3. În ana‑
liza sa, Vianu a prezentat efectele economice şi sociale pe care le‑a generat
industria filmului. El descrie cum, datorită amplorii acestei industrii şi a
mecanismului care presupunea implicarea unui număr foarte mare de pro‑
fesii şi indivizi, filmul a determinat, la fel ca şi industria, o explozie demo‑
grafică fără precedent4, apariţia de aglomerări umane și a contribuit la naş‑
terea Holywood‑ului ca metropolă (în câţiva ani, între 1920 şi 1924, oraşul a
ajuns de la 25.000 la 100.000 de locuitori), un oraş exotic, loc al speranţelor
fabuloase, din moment ce un regizor putea să recruteze pe oricine dintre
locuitorii locului (vezi cazul Rudolf Valentino). Este vorba de un oraş care
părea o imposibilă intersectare de dimensiuni: „…pe aceste străzi eteroclite,
un public burghez şi muncitoresc se încrucişează cu un public deghizat, cu
centurioni romani, tirani asiatici sau eleganţi romantici, actori cari revin la
ora prânzului sau se duc să petreacă o oră liberă pe terenul de sport, într‑o
animaţie pitorească şi febrilă, care împrumută acestui oraş un aspect unic
în lume”5.
Concluzia lui Vianu este mai mult decât realistă: „Ajuns la o asemenea
înflorire, cinematograful poate fi considerat ca o expresie a civilizaţiei capi‑
taliste contimporane”6. Evident, pentru a realiza această analiză complexă
cu referire la fenome culturale care trezeau un interes universal, pentru a
explica ceea ce justifica această realitate, precum şi transformarea filmului
artistic în sursă de evaziune7, Vianu a făcut apel la cercetările sociologice
2
Ibidem, p. 420.
3
Ibidem.
4
Ibidem, p. 421.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Despre „cinemau” ca habitudine (cei mai mulţi dintre cinefilii comuni mergeau la film
de două ori pe săptămână), despre fascinaţia pe care o trezea şi o alimenta în rândurile
cinefililor o sală de cinema şi filmul rulat acolo, vezi şi Petre Comarnescu, „Cum petrece
cel mai umil cetăţean american”, în Rampa, an XVI, nr. 4792, 1 ianuarie 1934, p. 3. Publicul
din România interbelică nu era departe de aceste condiţii. „Imperiul iluziei” era construit
prin rutina frecventării cinematografului, din reprezentările fastuoase ale filmelor cu subiect
istoric, prin reproducerea de interioare şi festinuri grandioase (astfel, spectatorul intra, în
manieră mediată, într‑o lume inaccesibilă), dar şi prin aspectul „teatrelor” în care erau vizi‑
onate filmele: uşierii respectuoşi cu spectatorul, scaune confortabile, săli amenajate estetic,
muzica de film de bună calitate (de regulă, muzică simfonică). Astfel, nu ne este dificil să
ne explicăm de ce în 1933, în SUA erau 20.300 de săli de cinema. Cetăţenul umil „se simţea
36 Mihaela Grancea, Radu Şerban
consacrate, îndeosebi la cercetările germane referitoare la răspândirea cine‑

maului, la efectele sale socio‑economice şi culturale (îndeosebi, citează din
Emilie Altenloh, autoarea cărţii Zur Soziologie des Kino, 1914). Conform stu‑
diului la care face referire Vianu, publicul cinefil din Germania era format
din „…munctorimea activă, în întreprinderile de industrie şi comerţ. Printre
aceştia, tineretul nu poartă încă răspunderea unei familii şi se bucură de o
salarizare aproape egală cu aceea a muncitorilor căsătoriţi. El reprezintă la
rândul lui procentul cel mai însemnat. Tineretul comercial şi industrial de
ambe sexe îşi satisface în faţa miracolului ecranului o anumită pornire a
unei imaginaţii lacomă de spectacole sentimentale şi aventuroase, curioasă
de ceea ce li se prezintă ca alcătuind viaţa superiorilor lor în ierarhia capi‑
talistă, după cum ne aşteptăm de la vârsta şi condiţia lor”; „…acum clientul
cel mai obişnuit al cinematografelor […] este omul maselor moderne, trăind
după legile pe care prezentul i le prescrie, acela care nu găseşte un conţinut
de viaţă şi de activitate umilă şi anonimă pe care el o consacră industriei şi
comerţului contemporan. Atunci când profesiunea acordă omului un con‑
ţinut de viaţă, interesul pentru cinematograf descreşte şi este tocmai cazul
acelor meseriaşi, mici patroni de ateliere sau lucrători independenţi în vre‑
una din ramurile meseriilor, la care cercul preocupărilor pe care profesiunea
le impune se acoperă cu însăşi întinderea vieţii”8. Însă, conform aprecierilor
sociologilor, muncitorul se refugia în cinematograf. Aici el afla o compen‑
saţie a urâtului „adunat în acele lungi ore consacrate fabricii sau magazinu‑
lui, cărora el le‑a rămas indiferent şi străin”9. Astfel, filmul se adresa unui
public numeros, alienat şi devenea un spectacol popular10. Vianu observă şi
efectele psihologice ale unui film urmărit în cinematograf, diferenţa dintre
un spectacol care implică un grup în scopul realizării unei petreceri popu‑
lare şi felul în care „cinemaul” aduce laolaltă oamenii, „…încântarea pe care
un film o stârneşte în masa spectatorilor săi […]. Plăcerea de a privi nu se
adaugă cu aceea provenită din conştiinţa că te bucuri în comun”11, e o plăcere
individualistă. În acelaşi timp însă, în mod paradoxal, deşi filmul foloseşte
rege”. D.I. Suchianu susţine că şi prezenţa vampei lascive trezea reverii în rândurile publicu‑
lui masculin, mai ales că vara, în cinematografele din Bucureşti, se rulau multe filme, cam
câte două, unul după altul; vezi D.I. Suchianu, „Cronica cinematografică”, în Adevărul, an
XIII, seria II‑a, nr. 710, 15 iulie 1934, p. 9.
8
Ibidem. Vezi şi D.I. Suchianu, „Cinematograful. Filmul românesc”, în Adevărul Literar şi
Artistic, an XIII, seria II‑a, nr. 720, 23 septembrie, 1934, p. 6, despre structura socio‑culturală
a publicului cinefil din România interbelică, public alcătuit: „…în cea mai mare parte din
dactilografe, studenţi, băieţi de prăvălie, manicure, ofiţeri, toți oameni tineri şi relativ săraci,
care foarte uşor sunt dispuşi a adopta o etică de masă verde bazată pe noroc şi pe ceasul bun
şi prea puţin fundată pe efort şi aşteptare activă”.
9
T. Vianu, op. cit., p. 422.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
fabulaţia, are şi un mare grad de generalitate, foloseşte personaje sterotipe,

situaţii clişeizate12. O astfel de orientare (populară) a cinematografului, pre‑
cum şi „lipsa de nuanţă, fineţe fără de care lucrurile sufletului nu pot fi pre‑
zentate decât cu grosolănie”13, conform aserţiunilor sociologilor şi esteticie‑
nilor, îi îndepărtau pe intelectuali de această artă. Echilibrul se putea realiza,
în acest context, doar prin jocul actoricesc şi prin „bunul tact al regizorilor
[…] ca în condiţia de generalitate care este a filmului, accentul verosimil al
vieţii să nu se piardă şi delicateţea prezentării să fie salvată”14.
Vianu considera că succesul cinematografului se datora şi evoluţiilor par‑
ticulare ale literaturii moderne care s‑a îndepărtat de cititorul comun; acest
loc ar fi fost ocupat de cinematograf care a devenit astfel „o artă pentru
popor”. O manifestare a acestei paradigme culturale noi, ar fi după Vianu,
vizibilă şi în schimbările care au avut loc în statutul actorului, schimbări care
i‑au afectat acestuia viaţa privată şi autopercepţia și au determinat forme ine‑
dite de pseudo‑religiozitate. Mai ales actorii care jucau roluri reprezentative
pentru eposul popular, istoriile şi culturile naţionale, viaţa omului împovă‑
rat de viaţa modernă, au devenit eroi adulaţi. Pentru omul simplu, actorul
era/este o imagine consacrată; actorii înşişi ajung să se autoidentifice cu
eroi populari. Astfel, filmul era responsabil şi de o parte din alienarea omu‑
lui modern. Pentru Vianu, actorul perfect – cel care întrupează un om real,
dar nu se identifică cu personajul – este Charlie Chaplin, cel care „...a ştiut
să întrupeze un om, victimă, satiră vie şi răscumpărare a acestei civilizaţii.
Chaplin este tipul proletarului american, imigrantul sau jalnicul vagabond
care încearcă cu o lipsă egală de succes toate meseriile”15; el exprimă „…inca‑
pacitatea radicală de a se adapta într‑o lume care a făcut din pragmatism o
nouă religie […]. Stângaci cu lucrurile civilizaţiei, el se dovedeşte extrem de
abil cu mijloacele sale naturale. Astfel ruşinează el civilizaţia prin ingenio‑
zitatea personală. Iar această însuşire, care îi îngăduie să se conserve, deşi
nu îl ajută să învingă, se întruneşte în caracterul lui Chaplin, cu o frumoasă
rectitudine a caracterului, o desăvârşită uitare de sine când se găseşte în
faţa unei suferinţe mai mari decât a sa şi chiar cu hotărâre şi curaj când află
mijlocul de a alina. Geniul lui Chaplin a descătuşat astfel în filmul modern
un curent de eticism, care‑i lipsă”16.
Preocupat de finalitatea morală a filmului ca artă, Vianu citează, din
nou, din literatura sociologică germană (M. H. Baege şi Konrad Lange) şi
deplânge maniera în care cinematograful a cedat în faţa dorinţei de profit a
12
Ibidem, p. 423. Vianu vorbeşte despre „tipism şi convenţie”.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 424.
16
Ibidem.
capitaliştilor care au investit în cinema şi au încurajat şi alimentat „gusturi

îndoielnice” (este incriminat „filmul imoral”, aşa‑numitul „Schundfilm”).
Vianu afirmă că mulţi critici de film din Occident erau îngrijoraţi de felul
în care cinematograful creează imitaţii, contraface istoria şi cultura, relaţi‑
onarea umană, şi de aceea au cerut naţionalizarea industriei filmului sau
instituirea unor organisme de cenzură17. Din nou, Vianu vorbeşte despre
experienţa germană, de faptul că asociaţii şi iniţiative private au venit în
sprijinul statului cu referire la „propaganda în sensul înnobilării şi sporirii
valorii instructive a filmului şi pentru crearea unor cinematografe model
(Musterkino)”18. Teoreticianul român enumeră demersurile internaţionale
care au presupus epurarea filmului de manipulări periculoase: la Paris, s‑a
întrunit „un mare congres internaţional al cinematografului (27 septem‑
brie – 3 octombrie 1926) unde s‑a discutat despre „de‑beligerarea” filmu‑
lui, despre depolitizarea sa, despre evitarea scenariilor care erau „capabile
de a trezi sau de a hrăni ura popoarelor sau de a perpetua ideea de război”;
cu acest prilej, s‑a votat o rezoluţie de către reprezentanţii a 31 de ţări şi 13
organizaţii internaţionale (un cartel sindical, Crucea Roşie, Protecţia copi‑
lului, etc)19.
Evident, Vianu, în prelegerea sa, a fost preocupat de felul în care filmul
răspundea exigenţelor estetice specifice artei. În acest context, esteticianul
susţine că una dintre cauzele succesului pe care îl înregistra filmul con‑
sta în „fantasticul aproprierii”, în provocarea iluziei coparticipării la o viaţă
plină de evenimente excepţionale şi exaltări romantice. O astfel de implicare
emoţională, după analist, creează însă dependenţe şi probleme etice. Astfel,
Vianu abordează o temă preferată, aceea a raportului dintre estetic şi etic/
moral în film: „...problema etică a cinematografului este o problemă este‑
tică. În măsura perfecţionării estetice a filmului, atenţia spectatorilor se va
obişnui să considere mai puţin conţinutul brut al fabulei înfăţişate şi din ce
în ce mai mult elementele care o transfigurează artistic. În aceeaşi măsură,
un public mai rafinat va fi câştigat pentru cinematograf şi bunul lui gust,
eleganţa lui morală superioară va impune producţiei filmice, norme şi prin‑
cipii corespunzătoare, după cum, de altfel, lucrul a început să se întâmple.
În drumul către această perfecţionare estetică, presa cinematografică îşi are
rolul său. Creată mai întâi pentru a sprijini interesele capitalismului cine‑
matografic, este drept a spune că această presă, activând în coloanele ziare‑
lor sau în publicaţiile periodice speciale, nu s‑a dovedit nici independentă,
nici inspirată de o ideologie mai înaltă. Îndeplinindu‑şi rolul său alături de
reclamele care ocupă o bună parte din afişajul marilor oraşe, nu este actor
17
Ibidem, p. 424–425.
18
Ibidem, p. 425.
19
Ibidem.
cât de mediocru pe care presa cinematografică să nu‑l fi proclamat stea de

mărimea întâi şi nu este film oricât de plicticos sau ordinar, care să nu fi fost
declarat drept o realizare incomparabilă. Situaţia s‑a îmbunătăţit cu toate
acestea în vremea din urmă, dar nu atât graţie revistelor de specialitate, cât
acelora dintre revistele de cultură generală, care interesându‑se de proble‑
mele modernismului consacră câteva din paginile lor criticii cinematogra‑
fice. Acum, când această artă nouă a câştigat un public atât de numeros şi
chiar unul burghez şi instruit, este de prevăzut că o presă de specialitate
şi‑ar putea face drumul şi fără sprijinul material al întreprinderilor intere‑
sate; iar de la independenţă şi nivelul la care această presă ar înţelege să se
menţină, sunt multe de sperat pentru completarea reformei etice şi estetice
în curs [...]”20. Cu referire la finalitatea filmului, Vianu susţine că aceasta:
„nu este acela de a spori confortul vieţii sau de a ajuta la producerea de noi
bunuri materiale, ci de a contribui la cultura noastră spirituală, ocazionând
un gen nou de satisfacţii estetice şi punându‑ne la îndemână un nou instru‑
ment de cultură şi cercetare ştiinţifică”21. Interogaţii asemănătoare întâlnim
şi în analiza occidentală. Denis Marion, în Variétés, în articolul „Puissance
du cinema” (15 mai 1928), observa „puterea singulară pe care filmele o exer‑
cită asupra unui public vast, având efecte magice asupra vieţii intime; în alt
articol, „État du cinema”, acelaşi susţinea că dacă filmul documentar presu‑
pune redescoperirea lumii, „filmul artistic are puterea de a ne impune drept
reală, o aparenţă de existenţă”22.
De altfel, în epocă, importanţa socio‑culturală a cinematografului era
cunoscută şi dezbătută. Dacă în ţările democratice exista o preocupare con‑
stantă pentru conservarea şi afirmarea libertăţii de expresie, cinemaul ca
mijloc de cunoaştere şi de comunicare universală, în sistemele totalitare,
devine o anexă a propagandei de partid şi de stat. Despre rolul filmului,
elitele erau convinse, precum un cronicar român de film, că „cinematogra‑
ful era cel mai puternic, cel mai direct mijloc de expresie din câte a produs
până astăzi ingeniozitatea umană. Fiindcă este cel mai popular. Antichitatea
greacă şi romană aveau piaţa publică şi tribuna. Numărul ascultătorilor
era, fatal, restrâns. Câmpul de rezonanţă al discursului era limitat […].
Cinematograful este cel mai important factor al progresului. Popoarele con‑
versează cu uşurinţa cea mai mare, prin sute de mii de metri de film, pe zeci
de mii de ecrane, luminând tot întinsul globului […]. Gradul de cultură al
unei ţări se poate măsura în modul cel mai sigur după raportul între metra‑
jul de film pe care îl consumă şi numărul locuitorilor săi. Prin cinema,
20
Ibidem, p. 430.
21
Ibidem, p. 433.
22
Paul Delsemme, „Littérature et cinéma: Denis Marion”, www.arllfb.be/ebibliotheque/
communications/delsemme (accesat la 12.09.2012).
oamenii se cultivă şi împărtăşesc aceleaşi emoţii”23. Despre pericolul ambi‑

guităţii morale, al posibilei simpatizări cu personajele negative s‑a scris,
mai ales, în presa occidentală, în condiţiile infracţionalităţii ridicate din
timpul Marii Depresii24. Astfel se justifică şi introducerea Codului (Motion
Picture Production Code) care urma să cenzureze drastic producţia de film.
Aprecieri de felul celor prezentate anterior se formulau în situaţia în care
melodrama era văzută ca o reabilitare a romantismului (muzica era de bună
calitate, scenele – mai ales cele amoroase – erau patetice, sentimentele, în
general, fiind exteriorizate gestual, deoarece în perioada fimului mut, expre‑
sivitatea jocului nu putea miza pe oportunităţile oferite de sonor; dar şi după
apariţia şi răspândirea filmului sonor, gesticulaţia abundentă şi patetismul
se vor conserva, îndeosebi când era vorba despre exprimarea suferinţei) şi
domina ca gen producţia de film a perioadei, infestând şi hibridizând şi
celelalte genuri filmice. Patetismul jocului actoricesc exprimat, mai ales,
prin gesticulare excesivă, precum şi muzica de acompaniament aveau rolul
de a potenţa emoţionalitatea mesajelor, de a seduce publicul.
Melodrama, un gen popular

Melodrama ca gen filmic25 are o anumită perenitate şi aparţine culturii
populare, fiind periodic „înnobilată” prin recursul la literatura de ficţiune
(ecranizări, adaptări) şi la fondul mitologic al epocii26. Melodrama a deri‑
vat din piesele de teatru care în secolul al XIX‑lea mizau pe „supradimensi‑
onarea” emoţiilor, pe stimularea empatiei spectatorului. Naraţiunea de tip
melodramatic se ţese, de regulă, în jurul unei iubiri romantice care a devenit
(însă) sursă de conflicte domestice şi sociale. Astfel, melodrama devine, la
urma urmei, un „film de pasiune”. Eroul melodramei, de cele mai multe
ori, este o femeie supusă presiunilor presupuse de rolurile sale sociale şi
afective – fiică devotată, tânăra inocentă („sedusă şi abandonată”), fiică rene‑
23
Vezi B. Cehan, „Filmul, drum spre o nouă civilizaţie”, în Rampa, an XVII, nr. 4862, 28
martie 1934, p. 1.
24
Vezi „Interview cu Ed. Herriot. Cinematograful şi morala timpului nostru”, în Rampa, an
XVI, nr. 4581, 23 aprilie 1933, p. 1. Preocupare pentru caracterul educativ al filmului îl vezi şi
în traducerea articolului „Cinematograful şi funcţiunea sa educativă. Amplul articol al unui
profesor italian (Formiggini Santamaria)”, în Rampa, an XVI, nr. 4590, 5 mai 1933, p. 3.
25
În anii ’60, schimbările petrecute în literatură au avut efect şi asupra teoriei filmice – isto‑
ricii cinematografiei au încercat delimitarea unor genuri pe baza popularei teorii a miturilor.
Protagoniştii filmelor au fost consideraţi eroii arhetipici ai conştiinţei colective, iar conform
acestui punct de vedere, experienţele arhaice umane s‑au transformat în epoca modernă în
mituri populare, în care genurile filmice devin formele de manifestare a acestor mituri popu‑
lare, iar eroii filmelor –, eroi mitici.
26
Astăzi, telenovela este vulgata melodramei (n.n.).
gată, orfană, mamă martiră, soţie, femeie independentă – roluri care împing
femeia înspre rezolvarea crizelor majore din familie şi societate. Melodrama
are însă un statut paradoxal. Astfel, deşi femeile sunt personajele principale,
iar consumatorii culturali fac parte din acelaşi gen cu acestea, melodrama
cultiva stereotipurile şi roluri arhetipice specifice concepţiilor masculine des‑
pre funcţiile femeii. Astfel, acest gen filmic nu spune lucruri semnificative
despre femei, ci despre felul în care societatea valorilor preponderent mascu‑
line îşi imaginează natura femeii. Primele melodrame meritorii au fost reali‑
zate în anii ’2027, contaminând apoi şi alte genuri (doar Erich Von Stroheim
în Greed/Rapacitate, în 1924, deşi apelează la aglomeraţia de episoade tragice
consacrate de melodramă, va transcende genul). Pentru prima dată, tipul
„la femme fatale”, o ipostază modernizată a femeii‑sirenă sau a reprezen‑
tării medievale a tentaţiei carnale, apare în filmul lui F. W. Murnau, Sunrise
(1927). De acum, timp de decenii, adolescenta precoce, soţia adulterină, intri‑
ganta, devin manifestări ale naturii demoniace a femeii. Melodrama mută o
identifica şi o condamna din perspectiva axiologiilor tradiţionale.
La mijlocul anilor ’30, melodrama a cunoscut schimbări semnificative în
contextul apariţiei şi afirmării filmului sonor, când patetismul jocului acto‑
ricesc este domolit de creşterea puterii de sugestie şi de puterea de expresie
a cuvântului rostit. În plus, cenzura se introduce din dorinţa de a ţine sub
control atitudinile care riscau să ofere modele, să fie copiate. Femeilor vic‑
time sau femeilor labile şi decăzute le iau locul, în melodrame, femei care,
deşi suferă precum cele din filmele mute, sunt caractere mai complexe şi
puternice care permit unor actriţe să realizeze „partituri” de excepţie. Nu
întâmplător, acum se impun Greta Garbo, Bette Davis, Catherine Herburne,
Marlene Dietrich (în filmele „weepie”); melodramele au născut starul, el
însuşi un fenomen social.
Cum se putea explica afluenţa de public spre cinematografele care rulau
melodrame? O putem pune pe seama iluziei pe care vizionarea acestora o
creează, anume că scenariul îşi este sieşi suficient şi că publicul îl înţelege
fără nicio problemă: „Dacă trecem la spectatorul comun, obişnuit, acesta –
în faţa unei opere cinematografice – crede că vede, dar, în realitate, de obicei,
doar se uită, priveşte: se aţine pe urmele tramei, ale subiectului, şi nu‑şi
dă seama că trama şi subiectul sunt, de multe ori, altele decât cele pe care
filmul le exprimă; urmăreşte filmul aşa cum ar citi o poveste literară. Şi înţe‑
lege încă şi mai puţin, atunci când se află în faţa unui film fără tramă”28. Şi
27
Vezi Broken Blossoms/Muguri zdrobiţi (regia: D.W. Griffith; actriţă în rolul principal: Lilian
Gish; 1919) şi Way Down East (melodramă „pastorală” regizată de D. W. Griffith; actriţă în
rolul principal: Lilian Gish; 1920).
28
Teresa Aristarco, Nuccio Orto, Lo schermo didattico. Un esperimento di alfabetizzazione cine‑
matografica nella scuola dell’obligio, Dedalo libri, „Ombra sonora”, Bari 1980, p. 63, apud Nina
aici putem aduce „un mic amendament”: nici trama unei „poveşti literare”
nu înseamnă, cum s‑ar putea înţelege, doar ceea ce pare la prima vedere.
Spre exemplu, prăbuşirea/ destrămarea unei familii poate însemna, de fapt,
prăbuşirea/destrămarea unei societăţi, a unei clase, a unui mod de viaţă
– lucruri care scapă şi ele cititorului hipnotizat de aparenţe. Prin urmare,
(melo)drama şi filmul romantic – genuri care se bucurau de tradiţie literară
şi teatrală – au suscitat interesul spectatorului, indiferent de timp, locaţie,
culoare, religie sau vârstă. „Răspândindu‑le parfumul”, filmul avea numai
de câştigat, întrucât în anii ’40‑’50 ai secolului XX, melodrama ca gen cine‑
matografic a pus stăpânire pe ecranele lumii, în special, prin filmul mexican.
Temele de bază erau „lacrimi, sânge, violenţă, pasiune, dragoste, moarte
etc”29. O adaptare reuşită a genului în spaţiul european (mai exact, în cel
balcanic) s‑a făcut în Grecia şi Turcia. Marian Ţuţui observa abundenţa
melodramelor în spaţiul balcanic până la al Doilea Război Mondial – adică
exact în perioada care ne interesează – şi apariţia unor regizori speciali‑
zaţi ai genului: Jean Mihail, Ion Şahighian, Boris Grejov, Muhsin Ertugrul,
Dimitris Gaziadis, Ahilleas Madras ş.a.30. O parte a realizărilor acestora sunt
datate în deceniul al treilea, dar au apărut/revenit în sălile de cinema şi în
anii ’30. În special, în Grecia şi în Turcia, melodrama va cuceri şi mai mult
teren, ajutând – în cazul celei de‑a doua – la salvarea imaginii „filmului tur‑
cesc”. În România, puţinele filme turnate au fost tot melodrame şi comedii
muzicale31.
Nicolaeva (coord.), Arta modernă şi problemele percepţiei estetice, Bucureşti, Editura Meridiane,
1986, p. 176.
29
Silvia Popa, Câte ceva despre film. Cultură cinematografică, Braşov, Editura Universităţii
„Transilvania”, 2003, p. 35.
30
Marian Ţuţui, Orient Express: filmul românesc şi filmul balcanic, Bucureşti, Editura Noi
Media Print, 2008, p. 152.
31
Primul film de ficțiune a fost Amor fatal, o dramoletă uitată şi pierdută (regia: Grigore
Brezeanu; actori: Lucia Sturdza, Tony Bulandra, Aurel Barbelian; 1911), apoi Răzbunarea
(regia: Haralamb Lecca după drama Năpasta de I. L. Caragiale; 1913), Ţigăncuşa la iatac (regia:
Alfred Halm, film pierdut, după nuvela omonimă de Radu Rosetti, despre dragostea dintre
un boier şi o ţigancă, în care au debutat actorii Elvira Popescu şi Ion Finteşteanu; 1923), Păcat
(regia: Jean Mihail, după nuvela omonimă a lui I. L. Caragiale; 1924), Manasse (regia: Jean
Mihail, o melodramă având ca subiect dragostea dintre un român şi o evreică, după nuvela
lui Ronetti Roman; 1925), Datorie şi sacrificiu (regia: Ion Şahighian, o poveste de dragoste
pe fundalul primului război mondial, 1925), melodramele Lia (regia: Jean Mihail; 1927) sau
Piatra lui Osman (regia: Marc D’Arly; 1929), dramele Venea o moară pe Siret, (regia: Martin
Berger după romanul omonim al lui Mihail Sadoveanu; 1929) sau Leiba Zibal (regia: Martin
Berger, după nuvela În vreme de război de I. L. Caragiale; 1929). Vezi Călin Căliman, Istoria
filmului românesc, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 99. Primul film
sonor românesc, reprezentând deopotrivă şi cea dintâi coproducţie (România‑Germania)
este Ciuleandra (regizor: Martin Berger; 1930). În acelaşi an, Ion Niculescu‑Brună a realizat
filmul Ecaterina Teodoroiu (despre legendara eroină a Primului Război Mondial).
Filmul sentimental oferea publicului român poveşti de amor şi război sau

de dragoste şi aventură, drama iubirii „imposibile” – cu rezolvări fericite şi
(ne)sperate ale acestora şi cu happy‑end‑uri ori, dimpotrivă, cu răsturnări de
situaţii şi neîmpliniri tragice, finalizate prin despărţirea irevocabilă. Clişeele
structurii „narative” ale acestui gen, din punct de vedere al finalului, au la
bază capacitatea eroilor de a‑şi depăşi statutul social. În funcţie de ele, cer‑
cetătorii Barîş Kîlîbay şi Emine Onaran Inciro au identificat trei tipuri de
melodrame: cele „care reflectă diferenţe de clasă ireconciliabile, [...] cele în
care barierele sociale sunt trecute şi rezultă happy‑end, [...] şi în sfârşit cele
care incumbă dileme morale declanşate de schimbările în situaţia socială a
eroilor”32; ori, mai bine‑zis, ale eroinelor. După perioada filmului mut, aces‑
tea primesc roluri evoluate, de – mamă, soţie sau femeie fatală – femei puse
în situaţii dilematice. Tirnea Hungler, autorul unui scurt articol menţionat
într‑o notă anterioară – Plângeri mute. Istoria genului melodramatic – observa
câteva subgenuri principale ale melodramei: „filmul de epocă [...] [fiind] ade‑
sea adaptarea unei opere literare binecunoscute”, „melodrama centrată pe
boala eroinei” sau cea care „tratează sacrificiul de sine al unei mame” ş.a.
Filmul sentimental satisfăcea, printr‑un proces de identificaţie, nevoia spec‑
tatorului matur de a‑şi remodela, prin imaginar, existenţa socială sau pe
cea conjugală, căci numai filmul este „capabil într‑o asemenea măsură să
devieze deposedarea în plăcere încât îi face pe indivizi nu doar să accepte, ci
chiar să plătească renunţarea la propria lor imaginaţie în favoarea unei ima‑
ginaţii străine”33; publicului tânăr, cuplurilor, astfel de pelicule le puteau da,
cel puţin, sentimentul că obţin experienţă, ieşirea la film substituind plim‑
barea în parc sau chiar „o escapadă copilăroasă”, căci „importantă era nevoia
de a trăi împreună o iluzie, nevoia de a trăi împreună această iluzie atât de
scurtă, atât de nemiloasă încât ne putem lipsi de ajutorul capodoperei...”34.
Precum în viaţa reală, chiar şi sentimentul că este ocolit de drama altora, că
Moartea îi caută întotdeauna pe ceilalţi, îi oferă spectatorului iluzia că exis‑
tenţa sa este neafectată, o iluzie care poate merge chiar până la convingerea
că totul a fost doar ficţiune, iar identificare cu eroii peliculei este de natură
temporară şi superficială: „Eu, când văd un film, n‑am orgolii estetice, toată
grija mea e de ordin moral, ea, infidela, să se întoarcă la căminul conjugal,
banditul să fie pedepsit [...]. Numai filmul are puterea de a ne face fericiţi cu
mijloace atât de simple [...]”35.
32
M. Ţuţui, op. cit., p. 154.
33
Ştefana Steriade, Pavel Câmpeanu, Oamenii şi filmul. O privire sociologică asupra spectatoru‑
lui de film, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985, p. 65.
34
Teodor Mazilu, „Declaraţie de dragoste: şi un film prost ne‑ar face bine”, în Almanah
Cinema, 1978, p. 39.
35
Ibidem.
Ce presupune însă discutarea despre o evoluţie a genului, prin inserţia

în peisaj a „femeii‑obiect”, a unei priviri „mai lucide”, erotismul devenind,
„cel puţin în principiu, o temă gravă şi nu o marfă canalizată în limitele
conformismului mercantil”? Presupune existenţa anterioară a unei drame
ieftine, iar amorul total, pasiunea carnală vor fi înlocuite de „noul val” prin
descoperirea sfâşierilor şi eşecurilor. De exemplu, programul cinemato‑
grafului „Rio” pentru stagiunea 1933–1934, program prezentat în numărul
din 15 octombrie 1933 al Curierului filmului, anunţa publicului un semes‑
tru promiţător, o suită de „capodopere”, mai ales prin accentuarea inves‑
tiţiilor făcute pentru realizarea lor... De fapt, cele mai multe dintre filme
erau producţiile melodramatice (cu muzică şi actori de origine germană),
comediile casei „Urbis‑Film”: Rakoczi‑Marsch/Fiica Nababului – „un film de
camaraderie şi dragoste” –, Rund und eine Million/ Numai o dată în viaţă –
„o comedie muzicală de un pitoresc frapant, cu acţiune interesantă” –, Das
Lied vom Glück/Cântecul fericirii Das – „un film de o tehnică remarcabilă, în
timp ce partenerii reuşesc să dea o interpretare excelentă” (s.n.) –, Hochzeit
am Wolfgangsee /Nunta în vilegiatură – „operetă de mare succes – Wiesses
Rassel – cu multă muzică şi cu o varietate de desfăşurări sentimentale de
un rafinament teatral şi cuceritor” –, Keine Angst vor Liebe /Nu mi‑e frică de
Dragoste, Ein Abenteuer am Liebe/O aventură ş.a.
Se observă că, în deceniul al patrulea, producţiile franţuzeşti şi cele ger‑
mane s‑au bucurat de un spaţiu semnificativ pe piaţa românească a difu‑
zării de film. Tot atunci, migrând spre „Tărâmul Făgăduinţelor”, viziunea
europeană (mai ales cea germană) se va regăsi în stilul filmelor de groază
şi al celor noir, în care eroticul voluptos – şi vulgar deseori – va juca un rol
însemnat36. De exemplu, regizorul Robert Florey, născut în Franţa şi, deci,
familiarizat cu mişcările impresioniste şi expresioniste europene, ajungea
în 1921 în SUA, unde, după experimentarea filmului „artistic”, „mai pur”, se
întoarce la producţii comerciale, agreate de public, unele dintre ele fiind, în
mod evident, tributare expresionismului german. În 1932, regizorul turna
un film după o carte cunoscută, Murders in the Rue Morgue/Crimele din Rue
Morgue. Ideea preluării unor pre‑scenarii din cărţi celebre în epocă nu era
nouă37, dar acum este aplicată frecvent. De exemplu, tehnica „narativă” din
36
James Chapman, Cinema of the World. Film and Society from 1895 to the Present, Midsomer
Norton, Bookcraft, 1968, p. 88: „When German, and other European filmmakers, left to
work in Hollywood in the 1930s and 1940s, the influence of Expressionism, in particular,
can be identified in the visual style of particular cycles such as the horror films of the 1930s
and film noir in the 1940s”.
37
Dăm doar câteva exemple. La începutul deceniului al treilea, se turnaseră Les Misérables/
Mizerabilii (regia: Henry Fescourt), Mark of Zorro/Le signe de Zorro (1921) şi Robin Hood (1922)
de Douglas Fairbanks, titluri care nu necesită traducere pentru a fi recunoscute. Vezi Lo
Duca, Histoire du Cinéma (1895–1968), Paris, Presses Universitaires de France, 1968, p. 52.
filmul The Fall of the House of Usher/Prăbuşirea casei Usher, (1928) miza pe
cunoaşterea de către public a textului omonim, semnat de Edgar Allan Poe38.
Teoretic, mecanismul receptării prevede că „şi în cazul filmului este vala‑
bil adevărul surprins de esteticieni, potrivit căruia cine şi‑a vrăjit privirile
în spectacolul artei, le poartă apoi asupra lumii, descoperindu‑i noi aspecte
şi un farmec nou”39. Această „vrăjire” a privirii nu era una în favoarea spec‑
tacolului oferit de realităţile româneşti de atunci, ci mai degrabă ceva care
crea doar dependenţa de film, pentru că universul individului din clasa
muncitoare, serv al unor concepţii fordiste, îl integra pe acesta doar într‑o
viaţă plină de rutină, alienantă. Totuşi, în perioada interbelică, el putea să
se bucure de autenticitate în film, prin producţiile străine, care prezentau
civilizaţii/moduri de viaţă superioare sau mai interesante, fie şi în cazul în
care erau sondate doar zonele obscure ale acestora. Mai târziu, în sistemele
totalitare, cel puţin în teorie, actualitatea era definită prin sugestia dezvoltă‑
rii şi emancipării prin muncă, prin imagini care demonstrau „cunoaşterea”
proceselor de producţie economică, în detrimentul relaţionărilor umane
complexe, chiar şi în defavoarea melodramatismului: „nu ocoliţi terme‑
nii de specialitate, fac impresie şi nimeni nu‑i va critica, pentru că ei par
dovada că sunteţi buni cunoscători ai vieţii, ancoraţi în procesul de pro‑
ducţie. Conflictele sentimentale n‑au ce căuta după această reţetă, pentru
că un om de tip nou subordonează viaţa sa personală intereselor societă‑
ţii, iar problemele ce se ivesc le rezolvă pe parcurs”40. Citind din paginile
Curierului filmului, fie şi recomandările puerile, de genul: „Walking down
Broadway. Subiectul este foarte puternic: drama unei tinere fete, care s‑a lăsat
acostată în stradă şi se vede apoi părăsită de bărbatul căruia i‑a dăruit clipe de
fericire supremă”41 (s.n.), te simţi, şi acum, mai apropiat/interesat de umani‑
tatea naivă a acelor filme, decât de temele alienante propuse de cinemaul
spaţiului totalitar.
Şi totuşi, „reînvierea melodramei” nu era un fenomen salutat cu entu‑
ziasm de formatorii de cultură. Desigur, se recunoştea succesul pe care îl
înregistrau naraţiunile siropoase, autori precum Xavier de Montépin, tex‑
tele fiind traduse şi răspândite prin intermediul foiletonului (gen popula‑
rizat prin fascicole de Ig. Hertz). Melodrama era „Un tragic compromis”
de „tehnica piesei şi de insistenţele autorului care vrea, cu orice preţ, să‑şi
emoţioneze spectatorii [...]; ceea ce caracterizează melodrama este victoria
38
Kristin Thompson, David Bordwell, Film History. An Introduction, 2nd edition, Boston,
McGraw‑Hill, 2003, p. 183.
39
Virginia Creţu, Educaţia elevilor prin şi pentru film, Bucureşti, Editura didactică şi pedago‑
gică, 1980, p. 12.
40
Ion Pascadi, „Ghid pentru uzul cineaştilor neajutoraţi”, în Almanahul Cinema, 1978, p. 40.
41
Curierul filmului, an I, nr. 1, 15 septembrie 1933, p. 5.
binelui. În tragedii, răul îşi păstrează intransigenţa şi rezistă până la epi‑

log”. El reînvie în literatură şi teatru, după ce ani de zile, „cinematograful e
locul de refugiu al melodramei. Publicul preferă masacrul de sentimente.
Cu toate acestea, sensibilitatea lor nu e decât o banală şi stridentă coardă
simţitoare. Adevăraţii oameni sensibili suntem noi, care nu suportăm
melodrama. Acceptăm tragicul, dar numai ca o concluzie a monologului
interior”42.
Instituţionalizarea cenzurii în România

În state precum Rusia şi SUA, cenzura apăruse la doi ani după debutul
cinematografiei şi era la fel de ridicolă: la Moscova era confiscat şi şters
un film în care Napoleon apărea dansând la bal cu o balerină; în SUA,
după cele 60 de tăieturi suferite43, pe motiv că apărea un copil nelegitim,
Way Down East/Drumul spre est (D.W. Griffith, având‑o în rol principal pe
Lillian Gish; 1921) devenise neinteligibil pentru public. „Reculul” cenzurii
s‑a petrecut, pentru prima dată şi pentru scurt timp, în perioada căderii
regimului ţarist (1917–1922) şi a făcut posibilă realizarea unor filme care
îl prezentau pe călugărul Rasputin drept geniul malefic al ţarismului şi al
Rusiei deopotrivă; în aceeaşi perioadă (1918–1920), pe acelaşi fond de rela‑
xare, pe ecranele din Germania năvălesc filme erotice, unele având scene
explicite. Cenzura va avea grijă ca, la revenirea ei, să fie cât mai draco‑
nică, afectând începuturile a ceea ce începea să fie critica de film. Am oferit
aceste cazuri, ulterioare perioadei care ne‑a interesat, pentru a arăta că, în
ciuda convulsiilor economice care au avut loc pe parcursul ei, aceasta nu
a fost, din punct de vedere al producţiei cinematografice şi al libertăţii de
expresie, cea mai nefavorabilă.
În România, din 1934, controlul spectacolului cinematografic se exercita
în numele statului de către „Comisia de control şi cenzură a filmelor cine‑
matografice”, comisie care funcţiona ca organ al Ministerului Instrucţiunii,
Cultelor şi Artelor. Tipologia filmelor vizonate de organismul care realiza
vizionările prealabile presupunea: „filme culturale”, „filme rele”, „filme dis‑
tractive”. Conform standardelor stabilite, „filmele culturale” erau „... filmele
ce contribuiesc a spori cunoştinţele ori puterile publicului spectator”44. O
42
Vezi Al. Robot, „Reînvie Melodrama?”, în Rampa, an XVII, nr. 4856, 21 martie 1934, p. 1.
43
Recordul l‑a deţinut, în Anglia, The Informer/Denunţătorul (1935) lui John Ford, din care au
fost tăiate de către cenzură 128 de scene (n.n.).
44
Aici intrau, cu o anumită largheţe, şi filmele biografice, precum şi peliculele cu subiect
istoric. Îndeosebi, cele din a doua categorie se constituiau într‑un subgen, ce‑i drept nein‑
dividualizat, care asigura profitul; de cele mai multe ori, aceste filme ofereau o imagine
grandilocventă cu referire la figuri istorice şi evenimente cu rol eponim, reprezentări care
categorie specială în cadrul „filmului cultural” era „filmul didactic, destinat

în special şcoalelor”. În schimb, „filmele rele” erau considerate drept filme
nocive, care „prin chipul de a expune viaţa pot să pervertească sufletul şi să
constituie o propagandă la acţiuni vătămătoare ordinii publice. Astfel sunt
filmele ce reprezintă: A. Acţiuni criminale, construind o şcoală a crimei sau
a delictului; B. Acţiuni politice împotriva ordinei publice şi sociale, ori care
ar pune în scenă vrăjmăşia sau lupta unei categorii de cetăţeni împotriva
altora, ori ar fi o sugestie pentru nesupunerea la lege; C. Filmele care ar
atinge demnitatea ori onoarea poporului nostru, ori a altor popoare, ori ar
propaga ura şi vrăjmăşia între popoare; D. Filme care ar micşora încrederea
poporului în sine, în conducătorii săi şi respectul pentru aceştia; E. Filmele
care ar batjocori sau micşora respectul pentru instituţiile fundamentale ale
Statului: biserica, armata, şcoala; F. Filmele cu „scene de destrăbălare şi
viţii”45 care „constituie un atentat la respectul curăţeniei morale a tineretului
şi familiei”; G. Filmele cu scene de violenţă şi cruzime. „Filmele distrac‑
tive” erau tratate relativ neutru, deoarece aveau „ca ţintă” distrarea publicu‑
lui, neavând „calităţile celor dela punctul 1, nici defectele dela punctul 2”.
După vizionare şi evaluare, Comisia îşi rezerva „dreptul de a da autorizaţie
de reprezentare pur şi simplu filmelor distractive, a aproba cu menţiune
specială pe cele culturale şi a refuza autorizaţia de reprezentare a filme‑
lor clasificate ca rele”. Se stabilea însă o strategie de încurajare a „filmelor
culturale” prin „recomandarea pentru uşurări fiscale şi vamale, conform
convenţiunilor internaţionale în această materie şi a legislaţiei financiare,
prin obligaţiuni impuse programului reprezentaţiilor cinematografice, şi
prin recomandări cu caracter de exclusivitate făcute publicului din şcoalele
de toate gradele, militarilor din cazărmi şi din alte instituţiuni de stat”. De
asemenea, Comisia controla reclama şi afişul cinematografic, având dreptul
de a interzice „reproducerea, proiectarea sau afişarea de texte ori scene din
cele care caracterizează filmele rele” (vezi art.II, punctul 2). Duminica şi în
zilele de sărbătoare în „teatrele cinematografice” programele urmau să fie
satisfăceau egoul naţional şi nevoia de evaziune. Astfel, Curierul filmului, nr. 10–11, Număr
Festiv de Crăciun, 1934, prezenta filmele istorice: Voltaire (regia: John Adolfi, cu Georg Arliss;
1933), Disraeli (cu Georg Arliss şi Joan Benett; 1929), Paganini (Ivan Petrovitch; 1934), Queen
Christina (regia: Rouben Mamoulian, cu Greta Garbo şi John Gilbert; 1933). La puţin timp de
la premieră au fost prezentate în presa românească şi The Rise of Catherine the Great (regia:
Paul Czinner, Alexandru Korda, cu Douglas Fairbanks jr şi Elisabeth Bergner; 1934), The
Scarlet Empress (subtitlu: Catherine the Great; regia: Josef von Sternberg, cu Marlene Dietrich;
1934). De altfel, anii 1933 şi 1934 s‑au remarcat prin producţia de „filme culturale”.
45
Pentru filmele cu scene amoroase explicite se folosea formula „film sexual”. Vezi referi‑
rile la Liebe wie die frau sie Braucht (regia: Vander Velde) din Curierul Filmului, an I, nr. 1, 15
septembrie 1933, p. 4. Filmul licenţios avea totuşi o anumită tradiţie. A l’Ecu d’Or ou la bonne
auberge, peliculă din 1908, este cel mai vechi film pornografic.
alcătuite „exclusiv din filme culturale. Se pot intercala jurnale de actualităţi

şi mici filme umoristice cu aprobare specială, nu însă scene teatrale sau
reviste”. Autorizaţia de difuzare a filmelor se elibera pentru o durată de trei
ani, după expirare aceasta putea fi însă reînnoită (ea putea fi acordată pentru
întreg teritoriul ţării sau numai pentru anumite regiuni). Pentru cinema‑
tografele care nu respectau „dispoziţiunile” se luau măsuri prin „Direcţia
generală a teatrelor şi a autorităţilor de ordine publică”46.
Acest regulament este opera omului de cultură Constantin Kiriţescu47.
Demersul său a fost acceptat, salutat48, contestat, chiar ridiculizat49, dar
a intrat în vigoare. Polemicile au fost atât de aprinse încât au vizat şi per‑
soana iniţiatorului: „Opinia publică, de multe ori atât de arbitrară în ceea
ce priveşte catalogarea, îl consideră pe directorul general al învăţământului
superior, ca un om îmbâcsit de prejudecăţi, poreclit fiind ‘moralistul’, cel
care a oprit rularea filmului Îngerul Albastru”50; editorialistul de la publica‑
ţia Rampa îi ia un interviu lui Kiriţescu şi conchide că de fapt acesta era o
personalitate cu „vederi largi”51.
În scurt timp, măsurile cu referire la cenzurarea filmelor au devenit „o
prezenţă constantă”. Efectele cele mai concludente au fost vizibile, mai ales,
în 1937. Astfel, Ministerul de Interne a închis „...pe timp limitat, un număr
46
Vezi Constantin Kiriţescu, Cinematografia în educaţie şi învăţământ. Censura filmelor
cinematografice – filmul în şcoală – Congresul Cinematografului de educaţie şi învăţământ,
Bucureşti, Cartea Romînească, 1934, 12 p. Vezi şi „Controlul şi cenzura filmelor. O deciziune
a Ministerului Instrucţiunii”, în Curierul filmului, nr. 7, 25 februarie 1934, p. 1. Vezi şi „Noile
dispozițiuni ale Ministerului Instrucţiunii. Filmul cultural intră în vigoare la 1 Mai a.c.”, în
Curierul filmului, nr. 8–9, nr. de Paşti, 1934, p. 1.
47
Constantin Kiriţescu era Director General al Învăţământului Superior, la Ministerul
Instrucţiunii. După criza economică, statul român a încearcat să se implice în producţia şi
difuzarea cinematografică; astfel, în 9 iulie 1934 este aprobată Legea fondului naţional cine‑
matografic (9 iulie 1934) care decidea colectarea filmelor de către „Serviciul Cinematografic”,
organism care funcţiona în cadrul „Oficiului Naţional de Turism” (1936–1938).
48
Vezi D.I. Suchianu, „Cinematograful”, în Adevărul, an XIII, seria a II‑a, nr. 727, 11 noiem‑
brie 1934, p. 8, aprecieri pozitive cu referire la broşura lui Kiriţescu, la pledoaria sa pentru
valorile etice şi estetice ale filmului ca artă, la filmul documentar ca redare a realităţii.
49
Vezi B. Cehan, „Contrazicerile şi inconsecvenţele domnului Const. Kiriţescu”, în Rampa,
an XVII, nr. 4839, 1 martie 1934, p. 1. În această publicaţie de cultură, Regulamentul va fi
aproape ridiculizat din perspectiva valorii morale a esteticii filmului. Pe aceeaşi pagină, V.
Timuş, în „Cezură, educaţie şi autoritate”, susţine că Regulamentul este instrumentul prin
care „s‑a instituit dictatura didactică asupra cinematografului din România”. Autorul consi‑
dera că, de fapt, „controlul filmului a fost sustras forurilor lui fireşti, fiind trecut la Ministerul
Instrucţiei, deşi ar fi trebuit realizat de către „repauzatul minister al Artelor” şi că a transfor‑
mat „un comerţ în organ de educaţie”, ignorând astfel existenţa celor 100 de săli de cinema
din Bucureşti care erau doar nişte „speluci de periferie”.
50
Vezi Ioan Massoff, „Cu C. Kiriţescu despre el şi despre alţii”, în Rampa, an XVI, nr. 4566,
3 aprilie 1933, p. 1, 4.
51
Ibidem.
de cinematografe, găsite că au rulat filme ale căror autorizaţii de rulare au

expirat, sau au închiriat filme de la care neautorizate”52. Era vorba despre
cinematografele „Thalia” din Sibiu, „Comunal” din Sf. Gheorghe; „Astra”
din Satu‑Mare, „Stern” din Tg. Frumos (jud. Iaşi), „Apollo” din Marghitta
(jud. Arad), „Cinema” din com. Ciacova (jud. Timiş‑Torontal), „Modern”
din Slatina (jud. Olt), „Feyman şi Tillschneider” din com. Grabaţi (jud.
Timiş‑Torontal); „Palace”, „Soroca”, „Dom Polsk” din Suceava; „Transilvania”
din Făgăraş; „Muncitori” din Cluj, „Modern” din Craiova și „Carol” din
Zalău53.
Curierul filmului54
Publicaţiile specializate în difuzarea de informaţii despre filmele distribu‑
ite în reţelele de cinematografe aveau şi rolul de a forma un public receptiv
şi „iubitor de cinema”55. Însă nu numărul de experienţe dădea măsura avi‑
zării ca cinefil, chiar dacă spectatorului i se oferea posibilitatea de a observa
şi reţine, din generic, numele unor regizori, ale unor studiouri de film, a
producţiilor în sine sau anul realizării lor. Era nevoie de un material care
să prezinte programele cinematografelor, să recomande filmele, să ofere o
descriere sumară a acestora, să‑i creeze publicului, cel puţin, iluzia că este
informat56. În acest context, apariţia revistei Curierul filmului57 va contribui
la geneza unei noi percepţii, estetice de această dată, asupra filmului. Şi, nu
în ultimul rând, companiile cinematografice erau cele care aveau nevoie de
un intermediar între ele şi marele public, adică de publicaţii specializate în
popularizarea industriei filmului.
Începutul deceniului al patrulea însemna începutul unei noi etape în
istoria filmului şi, în mod expres, şi în cea a melodramei, precum şi ieşirea
(în 1933) dintr‑o criză fără precedent, în timpul căreia şansele de a frecventa
52
Vezi Curierul filmului, an IV, nr. 7, 1 aprilie 1937, p. 6.
53
Ibidem.
54
Revista îşi propunea să apară bilunar. Când vom cita din aceasta, sublinierile ne vor apar‑
ţine de fiecare dată (n.n.).
55
Un model pentru „caracterul pedagogic” al primelor publicaţii specializate era
Cinémagazine, publicaţie care domina piaţa de profil din 1933.
56
Începând cu prima pagină, printr‑un articol poziţionat central, publicaţia semnalează efec‑
tele crizei în „cetatea filmului”: 1600 de artişti concediaţi la Hollywood. Evident, ceea ce se viza
erau nevoile de informaţie şi de comparare.
57
Întâmplător, apariţia Curierului filmului are loc în anul „de aur” al romanului românesc.
În 1933 se publicau: Patul lui Procust de Camil Petrescu, Maitreyi de Mircea Eliade, Cartea
nunţii de George Călinescu, Creanga de aur de Mihail Sadoveanu, Maidanul cu dragoste de
George Mihail Zamfirescu, Europolis de Jean Bart, Femei de Mihail Sebastian, Rusoaica de
Gib Mihăescu etc (n.n.).
un cinematograf fuseseră mai mici58. Sunt şi unele aspecte mai puţin inte‑
resante, dar de care nu putem face abstracţie. Majoritatea populaţiei (78–
79%) trăia la sate şi aproximativ 72% dintre locuitori lucrau în agricultură.
În decursul acestui deceniu, evoluţia la nivel economic a dus la creşterea
numerică a muncitorilor industriali (în 1938, în România funcţionau zeci de
întreprinderi cu peste 1.000 de lucrători) şi la rărirea frământărilor sociale.
Ne aflăm într‑o perioadă de relativă relaxare, când ororile Primei Conflagraţii
Mondiale şi „curbele de sacrificiu” erau amintiri sedimentate, iar România
părea a cunoaşte o stare de redresare economică, de efervescenţă culturală
şi o tendinţă de sincronizare cu „spiritul veacului”.
Pe de altă parte, după restauraţia carlistă (1930), între anii 1934–1938,
politica regală era o încălcare flagrantă a democraţiei. Probabil că cetăţe‑
nii îi dădeau aparentei păci şi stabilităţi un vot de încredere, deşi în fața
ascensiunii fascismului şi a nazismului, rezistenţa prin cultură începe să
devină o formă de evaziune, căreia presa specializată îi acordă atenţie; chiar
şi Curierul filmului prezenta şi dezbătea episoadele de încălcare a dreptu‑
rilor democratice, printre care și aplicarea cenzurii draconice în regimu‑
rile nedemocratice din Europa. Făcând o scurtă paranteză, poate că cel mai
elocvent şi monstruos exemplu de punere a filmului în slujba „sistemului”
îl oferă spaţiul german. Regizorul evreu Kurt Gerron a fost pus să facă un
documentar despre tratarea „umană” a evreilor în lagăre, care să sprijine
propaganda nazistă, pentru ca apoi să fie trimis la Auschwitz şi ucis59. Este
notoriu şi incidentul legat de premiera filmului All Quiet on the Western
Front (Lewis Milestone, 1930), în Berlin, 1931. Reprezentarea ecranizării
romanului pacifist Im Westen nichts Neues/Pe frontul de Vest nimic nou de
Erich Maria Remarque a fost întreruptă de demonstranţi nazişti, iar forţele
de ordine nu au intervenit pentru remedierea situaţiei. Joseph Goebbels a
declarat că filmul era „nepatriotic” şi „evreiesc”, fapt pentru care guvernul a
și interzis proiectarea acestuia60.
În acest context dificil pentru libertatea de expresie a cinematografului,
încă din primul său număr, Curierul filmului încerca să capteze atenţia
58
Filme considerate drept româneşti erau anunţate ca fiind difuzate, în stagiunea din 1933,
de „Standard Arad” prin „Marc Fischer”.Vezi: Prima dragoste (regia: Jean Mihail, versiunea
românească a filmului francez Marie), Suflete în furtună (cu omul de operă Dinu Bădescu,
regia: Jean Mihail, scenariu în varianta românească: N.D. Cocea), Numai o fetiţă (regia: Jean
Mihail). Alte „case de film” erau „Record”, „Mercur”, „Pathé‑Natan” care difuza filme fran‑
ceze, „Ricoli‑Film” care distribuia filme austriece şi germane facile. O singură „casă” difuza,
pe an, mai multe filme. Este vorba despre „Casa Oer‑Film” în stagiunea 1934–1935; ea domina
piaţa distribuţiei la acel moment cu 25 de filme din toate genurile.
59
Robert C. Reimer, Carol J. Reimer, Historical Dictionnary of German Cinema, Lanham,
Maryland, Toronto, Plymouth, The Scarecrow Press, 2008, p. 58.
60
Ibidem, p. 9.
publicului printr‑un titlu de senzaţie: Charlie Chaplin împotriva lui Hitler

şi prin redarea unui episod în care „comicul Charlie” se indigna în faţa
oglinzii: părându‑i‑se că mustaţa îl face să semene prea mult cu Adolf, el îi
cere frizerului să‑l scape de ea. Führerul nu apucase încă să devină un per‑
sonaj demonic, aşa că (încă) se mai putea râde, cu plăcere, de aspectul său,
sau de ticurile și temperamentul său coleric. Charlie Chaplin pătrunsese
(deja) şi în conştiinţa spectatorului român ca idol, ca figură reprezentativă
a comediei cinematografice. A avut filmul de câştigat de pe urma unei ast‑
fel de idolatrii? Evident. Adularea actorului a fost preluată şi în România,
Curierul fiind preocupat să creeze profilul spectatorului ideal: spectatorul
idolatru. Astfel, Liane Haid şi Szöke Szakall, o producţie „Recom‑Film”, era
anunţată drept „o comedie muzicală, al cărei succes este dinainte asigurat
de răsfăţata Liane Haid şi popularul Szöke Szakall [...]”61. Aşadar, vedetele
trebuiau considerate indivizi „răsfăţaţi”, care asigurau şi succesul filmului
– măsurat în profit –, motiv pentru care publicul românesc se putea consi‑
dera privilegiat datorită accesului la producţiile „Casei Fortuna”, producţii
„care au raportat cele mai răsunătoare succese în străinătate şi în fruntea
cărora se remarcă cele mai răsfăţate vedete ale ecranului internaţional”62.
De altfel, ca şi în cazul publicaţiilor de profil din Occident, Curierul a pro‑
pus formate de compromis, rubrici care combinau date despre biografiile
profesionale ale actorilor cu elemente din presupusa viaţă privată. Astfel,
la mijlocul deceniului patru, cea mai abordată vedetă de cinema a fost
Marlene Dietrich63.
Criteriul de selecţie era imperativ, iar ceea ce plăcea în Vest trebuia să
fie apreciat şi în România. Astfel, despre un film care nu a rămas în ana‑
lele cinematecii, precum producţia L’Homme a l’Hispano se afirma că este
un film „întâmpinat la premieră de o afluenţă extraordinară de public”64.
Stilul bombastic al prezentărilor nu era impus doar de marketingul pri‑
mar, ca de circ, ori de modele comportamentale, ci şi de perceperea filmu‑
lui ca eveniment special: „fiecare film trebuie să însemne pentru clientul
casei o sărbătoare morală, mai ales materială”65. Frecvent se afirma că efor‑
turile depuse pentru realizarea peliculelor erau „supraomeneşti”; era ino‑
culată astfel şi ideea că măsura unui film este dată de capitalul implicat în
realizarea acestuia, faţă de care biletul pentru spectacol era un chilipir, o
„sărbătoare [...] mai ales materială”: în Aventurile regelui Pausole, film rea‑
61
Curierul filmului, an I, 15 septembrie 1933, p. 4.
62
Ibidem.
63
Vezi paradigma „înger şi demon” în T. X. P., „Necunoscutele debuturi ale lui von Losch
zisă Marlene Dietrich”, în Curierul filmului, an III, 15 octombrie 1935, p. 2.
64
Curierul filmului, an I, nr. 1, 15 septembrie 1933, p. 1.
65
Ibidem, p. 4.
lizat „după faimosul roman al lui Pierre Louys”(?), „Emil Jannings inter‑
pretează rolul regelui, înconjurat de 365 de regine fermecătoare”66. După
două pagini de prezentare a culiselor realizării filmului, se oferă detalii
care impun imaginea peliculei ca „montare grandioasă” realizată în 4 ver‑
siuni cu ajutorul a 2.700 de actori şi 41.000 de figuranţi, al unei orchestre
simfonice de 700 de persoane care a „acompaniat tot timpul acţiunea”67.
Ca urmare a unor astfel de prezentări, cititorul era preparat pentru aceste
premiere ca pentru nişte evenimente excepţionale. „Străinătatea” (un fel
de Occident dilatat) rămânea o referinţă constantă. Astfel, despre produc‑
ţiile Casei Fortuna, Curierul se vedea dator să menţioneze „că sunt filme
care au făcut maximul de încasări în străinătate”68. Era un argument via‑
bil? Oricum, o mare parte din producţiile străine a pătruns şi în spaţiul
românesc, bucurându‑se, datorită noutăţii şi poate şi datorită Curierului,
de un public numeros69.
În concluzie, relaţia, mai mult sau mai puţin economică, dintre public
şi cinematografie, părea imuabilă şi cât se poate de „legală”: primul este
incesibil pentru ce‑a de‑a doua, care, la rându‑i, devine dependentă în mod
inapelabil de acesta. Se explică astfel de ce, încă din al doilea deceniu al
istoriei sale, cinematografia ajungea a zecea industrie ca importanţă – mai
târziu, a treia; conform lui Charles Pathé, aceasta se plasa pe locul doi în
Franţa începutului de secol, urmând industriei de armament70 (războiul ca
temă aducea şi el, prin „noutatea” experienţelor, anumite beneficii literaturii
şi, implicit, filmului). Literatura, ca afacere, rareori s‑a putut compara cu
industria cinematografică.
De ce tocmai (lacrimo)genul dramatic (amintim aici: melodrama, come‑
diile „casnice”, romanţa, apoi telenovela) a atras atâţia consumatori devo‑
taţi? Pentru că, de cele mai multe ori, alegerea făcută de consumatorul de
cultură avea/are la bază un raţionament simplu: individul alege lucrul de
care se simte mai apropiat, pentru că nimeni nu doreşte să trăiască sen‑
timentul neputinţei (în privinţa înţelegerii mesajul din naraţiune), senza‑
ţia că‑i scapă sensul, deziluzionarea: „Pero, en otras ocasiones, el cuadro
no nos gusta sencillamente porque no lo entendemos, no conseguimos
66
Ibidem, p. 2.
67
Ibidem, p. 4.
68
Ibidem.
69
În Bucureşti, din 1933, funcţionau multe cinematografe de lux, programul lor fiind prezen‑
tat în Curierul filmului. Vezi: „Capitol”, „Cinema Trianon”, „Cinema Regal”, „Cinema Select”,
„Cinema Vox”, „Cinema Rio”, „Cinema Bd. Palace”, „Cinema Roxy”, „Cinema Femina”,
„Cinema Corso”, „Cinema Forum”, „Cinema Tomis”, „Cinema Omnia”, „Cinema Lido”,
„Cinema Izbânda”, „Cinema Rahova” Teatrul „Regal Cinema”; mai sunt pomenite, din 1934,
„Cinema Griviţa”, „Cinema Triumf”, „Cinema Gloria”, „Cinema Rex”, „Cinema Marconi”.
70
Se declara un beneficiu de 345.000 de franci în 1900, mărit la 1.320.000, în 1901.
penetrar su sentido – queda la obra fuera de nosotros, indomada, forastera,

invicta –, queda encima de nosotros humillándonos”71. Au fost momente
când numai ţinând cont de aceste adevăruri simple, dar esenţiale, cineaştii
au reuşit să atragă publicul larg de partea lor. Şi totuşi erau prezentate, cu
entuziasm, şi capodopere, de fapt melodrame sociale şi istorice, precum I’m
a Fugitive from a Chain Gang/Sunt un evadat, povestea veteranului de război,
a sergentului James Allen, care după Primul Război Mondial este un demo‑
bilizat fără slujbă, vagabond, răufăcător fără voie, evadat, muncitor onest
la Chicago aflat într‑un triunghi amoros dificil72. Jean Davidescu prezintă
filmul pe o pagină întreagă, afirmând că I’m a Fugitive from a Chain Gang
este: „Cel mai impresionant şi mai zguduitor film prezentat azi pe ecrane,
cu cel mai mare tragedian al lumii: Paul Muni. Omenirea întreagă a fost
uluită de acest film profund şi puternic. Presa şi publicul l‑au acoperit cu
cele mai fantastice elogii”73.
În formatul oferit de publicaţia bisăptămânală, peponderente sunt arti‑
colele despre filmele rulate la cinematografele bucureştene, despre „cota de
piaţă” a acestora. Domină, deci, interesul pentru profit. Textele respective
nu sunt semnate, cele mai multe aparţinând lui Matei Marţian „prim‑redac‑
tor” al revistei; din 1934, acesta devine directorul revistei. În afară de prezen‑
tarea „stagiunilor” de premiere cinematografice, a analizei critice, frecvent
pseudo‑critice însă, cu referire la cele mai populare pelicule sau a celor mai
răsunătoare eşecuri ale filmelor artistice prezente pe piaţa difuzării româ‑
neşti, Curierul filmului abordează şi subiecte specifice lumii filmului. Dacă
în formatul revistei, după nararea filmelor se acordă o oarecare importanţă
biografiilor unor staruri, se oferă şi date despre problemele sociale care au
legătură cu mediile cinematografiei. Articole scurte, neintegrate în rubrici
specializate, amintesc despre accidentele petrecute în platourile de filmare,
scăderea veniturilor şi concedieri în „cetatea filmului”74, greve ale lucrători‑
71
Herederos de José Ortega y Gasset, La deshumanización del arte (1925, 1976, 1987), în José
Ortega y Gasset, 1. España invertebrada. 2. La deshumanización del arte, Barcelona, Editorial
Planeta DeAgostini, S.A., 2010: „Dar, alteori, tabloul nu ne place pur şi simplu pentru că nu îl
înţelegem, nu reuşim să‑i pătrundem sensul – opera rămâne în afara noastră, neîmblânzită,
străină, neînvinsă – rămâne mai presus de noi, umilindu‑ne” (trad.n.).
72
Regizor: Mervyn LeRoy; actor în rol principal: Paul Mundi; 1932 (nominalizat la trei premii
Oscar). Scenariul este o adaptare după scrierea autobiografică a lui Robert Elliott Burns, I’m
a Fugitive from a Georgia Chain Gang!
73
Jean Davidescu, „Sunt un evadat!”, în Curierul filmului, an I, nr. 3, 15 octombrie 1933, p. 4.
74
Vezi „1600 de artişti concediaţi la Hollywood”, Curierul filmului, an I, nr. 1, 15 septembrie
1933, p. 1. Ca efect al crizei, dar şi ca urmare a prescripţiilor unui cod cinematografic se „inter‑
zicea ca artiştii să joace în acelaş timp în mai multe filme produse de întreprinderi diferite”;
vezi şi „Reducerea salariilor vedetelor de la Hollywood”, în Curierul filmului, an I, nr. 4, 1
noiembrie, 1933, p. 1; „Marele actor şi regisor Erich von Stroheim se sbate în mizerie. El vrea
să fugă la Paris”, în Curierul filmului, an I, nr. 2, 1 octombrie 1933, p. 1.
lor din domeniu75, ameninţări ale gangsterilor, ameninţări care vizau sigu‑
ranţa şi viaţa vedetelor76, bârfe mondene77.
Deşi finalităţile publicaţiei studiate de noi erau realizarea publicităţii pen‑
tru unele case de distribuţie şi prezentarea celor mai bine vândute pelicule,
în câteva dintre articolele perioadei există informaţii şi abordări legate de
felul în care transformările politice au afectat vieţile unor actori, au determi‑
nat caracterul propagandistic al unor filme sau au născut episoade solitare
de rezistenţă prin cultură. Astfel de date se ofereau, mai ales, în relaţie cu
represiunea impusă de regimul nazist78. În schimb, există puţine informaţii
despre felul în care fascismul şi nazismul au afectat, prin cenzură şi politici
antisemite, producţia de film. Aflăm, printre altele, fără prea multe detalii,
despre felul în care Marlene Dietrich a obţinut cetăţenia germană sau des‑
pre raportarea ei la regimul nazist79.
75
Vezi „Greva cinematografiştilor din Paris”, în Curierul filmului, an II, nr. 14, 11 octombrie
1934, p. 1.
76
Vezi „Teroare la Hollywood”, în Curierul filmului din 22 ianuarie 1936, p. 1; în acest articol
se afirmă că după otrăvirea actorului John Gilbert, o parte dintre vedete – Mae West, Marlene
Dietriech, Garry Cooper – au părăsit, pentru ceva timp, „cetatea filmului”; ori, John Gilbert,
fostul „lover” al filmului mut murise din cauza unei crize cardiace datorate alcoolismului.
77
Spre exemplu, divorţurile (n.n.).
78
Vezi „Hollywoodul îi ajută pe artiştii emigraţi din Germania”, în Curierul filmului, an I,
nr. 3, 15 octombrie 1933, p. 1; vezi, tot aici, şi felul în care e tratată sinuciderea comicului
Siegfrid Arno, o victimă a regimului hitlerist, un actor ajuns fără angajament, aflat „în mize‑
rie”. Vezi şi „Filmul german de decadenţă. Presa hitleristă recunoaşte că filmul german a
căzut, nu datorită boicotului ci mediocrităţii sale. Ziarul de «Essenernationalzeitung» critică
violent amestecul politicei rassiste în artă”, în Curierul filmului, an IV, nr. 44, 1 octombrie
1937, p. 1. De altfel, şi alte publicaţii culturale precum Rampa, prin articolele lui C. Henry
relative la exodul artiştilor germani şi la virulenţa propagandei naziste, abordează teme poli‑
tice de pe poziţii democratice. Vezi îndeosebi, „Cinematograful german fără regisori şi fără
vedete”, în Rampa, an XVI, nr. 4548, 5 iulie 1933, p. 5.
79
În presa perioadei s‑a scris frecvent despre Marlene Dietrich, mai degrabă despre „far‑
mecul ei irezistibil”, farmec născut din ambiguitatea dintre fragilitatea fizică, impenetrabilă
şi comportamentul provocator; „înger şi demon”, Marlene a alimentat paginile presei cu
succesele sale, cu capriciile din timpul filmărilor, cu speculaţiile despre viaţa ei intimă. Deşi
se afirma că „...arborarea costumului bărbătesc, fumurile şi ţinuta sa arogantă, i‑au dimi‑
nuat colosal de mult din popularitate”. vezi T.X.P, „Necunoscutele debuturi ale Marlenei
von Losch zisă Marlene Dietrich”, în Curierul filmului din 15 octombrie 1935 – pe tot par‑
cursul anilor 1933–1939, dar mai ales după ce a primit cetăţenia americană, Marlene a fost
o prezenţă constantă şi în paginile Curierului filmului. Filmele în care juca erau difuzate şi
redifuzate deoarece asigurau beneficii substanţiale distribuitorilor şi cinematografelor. Ea
devenise una dintre cele mai interesante imagini ale cinemaului american. Dacă prin Der
blaue Engel/The Blue Angel (regia: Josef von Sternberg; 1930) şi Morocco (regia: Josef von
Sternberg; 1930) a devenit cunoscută propunând un alt gen de feminitate, prin producţiile
realizate în SUA – Shanghai Express (regia: Josef von Sternberg; 1932), Blonde Venus (regia:
Josef von Sternberg; 1932) şi Angel (regia: Ernst Lubitsch; 1937) a remodelat tipul de femeie
fatală.
În schimb, regimul fascist era admirat, fiindu‑i apreciate filmele

artistice cu consistente elemente de propagandă. Astfel, despre filmul
Camicia Nera (regia: Giovacchino Forzano; 1932) se scria ca despre:
„Icoana vie a naţionalismului integral...”80. De fapt, Camicia nera este un
film de propagandă fascistă, cu scene de delir public, un model pentru
realizările viitoarei cinematografii naziste. Personajul principal, o hiper‑
bolă (după ce a luptat în Primul Război Mondial şi şi‑a pierdut memo‑
ria, un fierar italian se stabileşte în Franţa; mai târziu, când se întoarce
în Italia rămâne uimit de realizările „Italiei moderne”; îşi recăpătase
memoria şi putea face comparaţia!) aminteşte prin biografia sa de cea
a lui Mussolini, iar prin povestea sa, despre trezirea la viaţă a „Romei
străvechi”. În film domină retorica ultranaţionalistă, cultul personalităţii
liderului. Despre Mussolini ca erou eponim s‑a scris şi cu prilejul cere‑
moniei de deschidere a studiourilor italiene de film „Cinecittà” (1937;
600.000 m2)81. Tot în această publicaţie este salutată şi „iniţiativa guver‑
nului de a da liber pe piaţă produselor roşii”, peliculelor sovietice care se
dovedesc, din punct de vedere artistic şi tehnic, superioare producţiilor
americane şi europene82.
Anul 1937 a fost considerat drept anul ofensivei filmului european asu‑
pra pieţei care până atunci fusese dominată de „dictatorul” film american.
Sunt apreciate La grande illusion/Iluzia cea mare (regia: Erich von Stroheim;
actor: Jean Gabin), dar sunt neglijate filmele din statele vecine, motiv pentru
care filmul polonez intră pe ecranele din România abia în 193783. Filmele
mute – cu excepţia comediilor cu Chaplin, Stan şi Bran – sunt uitate. De
asemenea, se renunţă la difuzarea filmelor experimentale atât de căutate
80
Vezi „Camicia Nera”, în Curierul filmului, an II, nr. 15, 1 noiembrie 1934, p. 3, articol
de o pagină, o apologie la adresa filmului fascist Camicia Nera şi a liderului Mussolini:
„URBIS‑FILM lansează la marele cinematograf <Rio>, un film excepţional/<Cămăşile
Negre>/ (Camicia Nera)/ Icoana vie a naţionalismului integral şi a înfăptuirilor, – rea‑
lizate de marele factor naţional BENITTO MUSSOLINI – sublim cristalizată în epi‑
soadele acestei grandioase producţii. Filmul operei fasciste şi a făuritorului ei”. Despre
Gabrielle d’Annunzio se afirmă că are statutul de „Marele tribun al mulţimii”, Victor
Emanuel era nepotul „Părintelui Patriei”, iar Benitto Mussolini e definit ca: „războinic
declarat, fiul fierarului din Romagnes, vechiul institutor revocat, năbădăiosul agitator
socialist care şi‑a luat arma, s‑a bătut glorios, şi a ridicat moralul Naţiunii [...] a deschis
Italiei [...] drumul gloriei rodnice, drumul gloriei creatoare”. Filmul e considerat drept
„făclie vie şi imagine sugestivă a consolidării naţiunii şi trezirii sentimentului naţional
şi conştient”.
81
Vezi şi „D. Mussolini a pus prima piatră a cetăţii cinematografice italiene”, în Curierul
filmului, nr. 29, 1935, p. 2.
82
„Filmul sovietic în România”, în Curierul filmului, an IV, nr. 44, 1 octombrie 1937, p. 3.
83
Vezi „Producţia poloneză pentru prima dată în România: Halka, capodopera lui St.
Moninsko, regia lui Julius Cardan”, în Curierul filmului, an IV, nr. 25, 15 noiembrie 1937,
p. 3.
în anii ’2084. În schimb, sunt recenzate din abundenţă filmele cu Greta

Garbo, „filme cult”85.
În editorialele din Curierul filmului, se susţinea că România e „înfeo‑
dată” şi prin industria cinematografică, industriei străine. Importul de
filme însemna, după război, 16 miliarde de lei, iar multe dintre producţiile
importate aveau caracter indezirabil „din punct de vedere artistic, moral şi
cultural”. Se scria despre nevoia de „salvgardare a nevoilor naţionalismului
românesc”. În acest context, „sincronizarea” (dublajul) era văzută ca primă
etapă a naţionalizării industriei cinematografice: „Datorită sincronizării,
ecranul va reda graiul românesc cu tot duhul şi atributul lui”, fiind perceput
ca „mijloc de propagandă naţională în arabescul atâtor minorităţi, uneori
cel puţin refractare” (în epocă exista experienţa dublajului german, româ‑
nii beneficiind de filme americane dublate în limba germană). Experienţa
franceză în domeniul dublajului era frecvent prezentată ca exemplu, deşi
era o metodă relativ recentă (vezi decretele din iunie şi iulie 1934; doar
26% dintre filmele pentru Alsacia şi Lorena erau producții vorbite în ger‑
mană). Primul film dublat în limba română a fost lansat „în studiourile
Ing. Moccia”86.
84
Parker Tyler, The three faces of the film, 2nd edition, New York‑New Jersey, A. S. Barnes and Co.,
1967, p. 9–111. Filmul experimental, de inspiraţie expresionistă, film care a dominat artistic pro‑
ducţia europeană a anilor ’20, nu a fost redifuzat în anii ’30 în cinematografele din România.
Societatea românească realizase proiectul României Mari, nenutrind, la nivel colectiv, frustrări
şi anxietăţi; în plus, publicul românesc, în majoritatea sa, nu avea educaţia necesară pentru a
frecventa o astfel de filmografie. Mai mult, astfel de redifuzări ar fi afectat financiar casele de
distribuţie, precum şi cinematografele. Filmul experimental sovietic va avea şi mai puţine şanse
de proiecţie din cauza caracterului vădit propagandistic; mai ales după 1924, o astfel de abor‑
dare putea fi periculoasă. Începuturile cinematografiei germane sunt marcate de Das Kabinett
des Doktor Caligari (scenariu: Karl Mayer şi Hans Janowitz; regia: Robert Wiene; scenografia:
Hermann Warm, Walter Roehrig; 1919, genul fantastic, primul film horror), o peliculă care
exprimă anxietăţile epocii ca efecte ale comportamentului uman din timpul Primului Război
Mondial. Scepticismul şi fatalismul cu referire la evoluţia umanităţii au dat naştere, în acest
film, unui univers grotesc şi halucinant precum în viziunile delirante ale unui nebun. Un alt
expresionist, Fritz Lang, este cunoscut în România doar prin Die Nibelungen: Siegfried (1924)
şi Die Nibelungen: Kriemhelds Rache (1924). Filmul este o naraţiune fantastică, o adaptare după
epopeea eroică medievală Nibelungenlied. Deşi mitul Nibelungilor era suprasolicitat în cultura
germană, cineastul nu perverteşte, din considerente naţionaliste, această naraţiune legendară.
Şi totuşi, în România, filmul nu are, la difuzare, succesul scontat. Curierul filmului anunţă doar,
periferic, rularea în varianta sonorizată. Ultimele proiecţii ale producţiilor expresionismului
german au rulat în 1933 când „Casa Oer‑Film” a oferit versiunea sonoră a filmului lui Fritz Lang
Die Nibelungen: Siegfried (1924), film produs de Decla‑Bioscop AG, Universum Film (UFA).
85
Îndeosebi Anna Karenina (1935), Camille (1936), Conquest (1937).
86
„Dublarea filmelor în româneşte o necesitate imperios naţională”, în Curierul filmului, an
II, nr. 15, 1 noiembrie 1934, p. 1.
Cronica română de film

Mai mult sau mai puţin originale, definirile lui D.I. Suchianu, cum că
„filmul este un gen literar”87 şi o „şcoală a fericirii”, rămân interesante
şi controversate. Dacă admitem că filmul artistic este numai literatură,
rămâne deschisă cel puţin problema regizării, calitatea artistică a imaginii,
elemente care nu fac parte din „arsenalul tehnicii literare”. Pe de altă parte,
nu putem să negăm „literalitatea” filmului, deoarece atunci am nega litera‑
litatea scenariului care oferă axul narativ al peliculei. Asemenea altor arte,
cinematografia îşi extrage subiectul din lumea reală şi îl prezintă fie din
perspectivă unică, fie prin relativizarea perspectivelor. De multe ori însă, ea
reprelucrează materialul literaturii și „ecranizează” cărţile devenite popu‑
lare pentru a‑şi asigura un public constant. Astfel, multe romane de mâna
a doua au devenit, în urma adaptării cinematografice, filme celebre88. Deci,
este evident că, sub aspectul naraţiunii şi al narării, filmul este şi literatură,
şi non‑literatură.
Discutând echivalenţa între creaţia cinematografică şi un gen literar, nu
putem face abstracţie totuşi de faptul că literatura – ca mijloc artistic de
expresie – nu are ea însăşi o definiţie, cel puţin nu una general valabilă şi
(atot)cuprinzătoare. S‑a afirmat, pentru o vreme, că aceasta ar fi un tip de
scriere creativă şi imaginativă... dar, creativitatea şi componenta imagina‑
tivă nu aparţin în exclusivitate scrierilor literare. Criticul Roman Jacobson,
accentuând valoarea stilului, definit ca abatere de la normă, considera că
„literatura este un tip de scriere care [...] reprezintă o violenţă organizată
asupra limbajului comun”89. Şi aceasta a rămas doar o definiţie izolată, căci,
mergând pe linia unor raţionamente relativ simple90, literaţii şi‑au demon‑
tat unii altora schelele ridicate pe acest turn Babel al definirilor, ajungând
la un consens generos care poate fi redus la ideea că literatura nu poate fi
definită în mod obiectiv.
Dacă, totuşi, în privinţa literaturii, teoreticianul englez Terry Eagleton
sugera că definirea literaturii „depinde de modul în care alegem să citim,
nu de natura a ceea ce este scris”91, în privinţa naturii filmului şi a influenţei
lui în secolul XX, există puţine certitudini. Probabil că şi în cazul filmului
ar fi salutară concentrarea atenţiei asupra mecanismului receptării (atât a
87
D.I. Suchianu, Cinematograful, acest necunoscut (I). Funcţiile cuvântului în film, Cluj,
Editura Dacia, 1973, p. 17.
88
Vezi John C. Tibbetts, James M. Welsh, The Encyclopedia of Novels into Film, 2nd edition,
New York, Facts on File Inc., 2005.
89
Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 16.
90
Unul dintre argumentele aduse în acest caz a fost că nu orice deviere lingvistică este poe‑
tică: argoul, de exemplu.
91
Terry Eagleton, op. cit, p. 23. Este sugestia teoreticianului literar care implicit dezbate o
problemă aparent simplă, dar fără un răspuns univoc: Ce înseamnă „citim”?
conceptului „film”, cât şi a ceea ce este proiectat). Funcţia de comunicare

a unui mesaj se activează/legitimează de fiecare dată doar în momentul
confirmării decodării, la receptor. Şi filmul, ca artă, îşi atinge finalitatea
doar dacă spectatorul posedă competenţa culturală necesară înţelegerii sale.
Altfel, el rămâne, asemenea unei cărţi neînţelese corespunzător, un mesaj
incomplet şi falsificat involuntar. Altfel, există riscul ca cinematografia să
devine o artă minoră, poate decadentă, o retorică în „icoane” pentru cei care
nu ştiu să „citească”92.
Este primul aspect la care semnalăm o oarecare rezervă faţă de unul
dintre raţionamentele teoreticianul român D.I. Suchianu, prin care acesta
intenţiona să demonstreze că decodarea mesajului filmic presupune o
mai mare capacitate de analiză decât cea necesară pentru înţelegerea lite‑
raturii: „Cititorul de roman e ajutat la ghicire de analizele autorului (care
uneori ne comunică nu numai presupusele secrete ale personajelor, dar
chiar şi micile opinii personale ale romancierului despre personaje şi eve‑
nimente). Pe când în film, spectatorul trebuie să ghicească tot. Între tot şi
ceva nu e o deosebire de grad, nu e o diferenţă de mai mult şi mai puţin, ci o
deosebire de natură, o deosebire dialectică cu salt calitativ. Iată de ce nivelul
de inteligenţă al cinefilului este sub acest raport superior aceluia al citi‑
torului de romane”93. Pentru a fi de acord cu această comparaţie ar trebui
să credem că cinefilul ar trebui să‑şi „limiteze” gândirea atunci când se
află în faţa unui roman şi că un regizor nu va dezvălui niciodată nimic
din intenţiile sale. La fel de puţin probabil este ca un cititor exersat să
dea dovadă de o gravă incapacitate de înţelegere a artei cinematografice,
ale cărei tehnici sunt izbitor de asemănătoare cu cele ale artei literare. În
realitate, pentru a „garanta” înţelegerea unei capodopere, este nevoie de
mai mult decât literatură şi cultură cinematografică: e nevoie de o vastă
cultură enciclopedică.
După François Truffaut, ceea ce îi conferă cineastului statutul de artist este
ambiţia acestuia, asemănătoare cu aceea a romacierilor şi artiştilor, ambiţia
de a depăşi sau chiar de a elimina norma/modelul din domeniul lui94. Altfel
spus, arta autentică este cea care expune sau înfăţişează fenomene inedite.
Indiferent dacă este cazul unei „situaţii noi” în pictură, în literatură sau în
film, este nevoie de aceeaşi sclipire, a cărei intensitate nu poate fi măsu‑
rată obiectiv. Diferenţele de acest gen se constată între practicile culturale
92
Acest rol de surogat al melodramei îl sugerează şi celebrul autor G. de Pixérécourt: „Scriu
pentru cei care nu ştiu să citească”, apud Tirnea Hungler, Plângeri mute. Istoria genului melo‑
dramatic, 2011. Vezi http://www.istoriafilmului.ro/articol/62/plangeri‑mute‑istoria‑genu‑
lui‑melodramatic–1 (accesat la 09.09.2013).
93
D.I. Suchianu, Cinematograful, acest necunoscut (I)..., p. 9.
94
Rosalin Galt, Karl Schoonover (eds.), Global Art Cinema. New Theories and Histories, Oxford,
Oxford University Press, 2010, p. V–VI.
ale claselor sociale95, având la bază „competenţe culturale” inegale (adică

posedarea în mai mică sau mai mare măsură a „codului” în care un obiect
artistic este „codificat”)96. În acest context socio‑cultural, cinematograful
[...] a devenit un loc social şi un bun comun al tuturor categoriilor sociale
(diferenţele de practică constau în alegerea unor localuri şi producţii cine‑
matografice), inclusiv a celor pe care nu‑i viza filmul în sine, cât industria
cinematografică, adică acei spectatori care „se urcau pe bănci, îşi încurajau
frenetic eroii în acţiunile lor temerare, prin vociferări şi strigăte [...] şi pără‑
seau sala extenuaţi” 97.
În privinţa judecăţii de valoare, ceea ce‑i rămânea cinefilului, dincolo de
interpretarea „faptelor” – comună filmului şi operei literare –, era aprecie‑
rea calităţii/inovaţiei tehnicii regizorale, adică iniţierea într‑o „naratologie a
filmului”. Dar, cel mai probabil, acest aspect îi scăpa spectatorului, aşa cum,
de cele mai multe ori, cititorul neiniţiat nu are în vedere importanţa tehnicii
narative (focalizare, cronotop, intertextualitate etc)98.
În ciuda similitudinilor sale (nu puţine, ce‑i drept) cu arta literară, cine‑
matografiei îi revine un loc aparte, iar regizorul este (în parte) şi nu este
un scriitor, aşa cum un romancier este (în parte) şi nu este un regizor, şi
aşa cum ambii sunt şi nu sunt nişte artişti plastici (plasticitatea limbajului
sau a unor frame shoots nu le conferă statutul de pictor, de sculptor sau de
arhitect). Regizorul Robert Wise considera că nici măcar autorului însuşi
nu‑i poate delega rolul de scenarist pentru adaptarea la ecran a unui roman,
„because he’s too tied into the material and can’t see where it needs to be
changed and cut and adapted for the screen”99. Tot el sugera posibilitatea
„urmăririi” cărţii şi a „citirii” filmului: „Or is it see the book and read the
film? Maybe that’s not as silly as it sounds!”100.
Nu vrem să continuăm cu teoretizări privitoare la raportul dintre film şi
literatură101. Însă, dacă ne rezumăm la genul care domina peisajul cinema‑
95
Vezi dezvoltarea problematicii în Pierre Bordieu, Distinction: A Social Critique of the
Judgement of Taste, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1984.
96
Apud Lisa A. Barnett, Michael Patrick Allen, Social Class, Cultural Repertoires, and Popular
Culture: The Case of Film, în „Sociological Forum”, vol. 15, nr. 1, 2000, p. 147. „A work of art
has meaning and interest only for someone who possesses the cultural competence, that is,
the code, into which it is encoded”.
97
Lazăr Cassvan, Mituri şi legende din lumea filmului, București, Editura Eminescu, 1976,
p. 12–13. Autorul face referire la publicul specific unui anumit local din capitală.
98
Vezi, în acest sens, încasările scăzute pe care le‑au obţinut în România filmele expresio‑
nismului german.
99
John C. Tibbetts, James M. Welsh, op. cit, p. XIV.
100
Ibidem.
101
Să nu uităm că D.I. Suchianu, deşi este cunoscut mai ales prin activitatea sa de cronicar
cinematografic, a dovedit o vastă preocupare pentru literatură. În cartea Literatură şi cinema‑
tograf. Convorbiri cu D.I. Suchianu (Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 14), Grid Modorcea
tografic interbelic, anume la melodramă, trebuie să recunoaştem că filmul

interbelic este (uneori) un gen hibrid „literar teatralo‑muzical”. Şi nu ne
referim aici la subiect, pentru că atunci am putea admite că celelalte filme
(de acţiune, de aventură etc) sunt variaţii pe teme diferite ale aceluiaşi gen
(„filmul literar”). Ceea ce avem în vedere este felul în care se „citeşte” şi se
„rescrie” melodrama, spectatorul nefiind interesat atât de punerea în scenă,
de detalii, de lumini şi umbre, de aspectele artistice (sau tehnice) de reali‑
zare a filmului ori chiar de „acţiunile”102 firului epic în sine, ci de pasiunea
exprimată în film; mai exact, era/este atras de plăcerea coparticipării prin
trăire, precum şi de dorinţa de a afla dacă ea a rămas cu el, ceea ce de fapt
nu se întâmplă decât provizoriu, pentru că, în afara destinului personaje‑
lor, în afara iubirii lor „absolute, nebune”, mai exista un joc – al unui actor
care, datorită condiţiilor tehnice de atunci, nu prea reuşeşte să apară „în
persoană”, dar poate delega oricând orice personaj pentru a‑i sugera pre‑
zenţa –, acela al Morţii103. În plus, cât timp cuvântul a fost absent, ambigui‑
tatea era şi mai mare. Spectatorului îi rămânea dreptul la varii concluzii, la
evaziune ca şi catharsis. Fără aportul sensibilităţii spectatorului, melodrama
risca (deseori) să devină o piesă jucată prost, un teatru al absurdului sau,
datorită artificialităţii, al stereotipurilor, chiar un fel de teatru de păpuşi.
Importanţa contribuţiei spectatorului este subliniată şi de Tudor Caranfil:
„În melodramă nu faptele în sine sunt melodramatice, ci doar modul de a
le privi. [...] Melodrama – ca gen – constă în tendinţa schematizantă, osten‑
tativ generalizatoare, proiectată atât asupra povestirii cât şi a personajelor,
în forţarea logicii evenimentelor, în înlănţuirea fatală a coincidenţelor care
nu au, toate, alt scop decât acela de a spori, în mod artificial, intensitatea
emoţiei”104.
Cu toate aceste „păcate”, cinematograful fascinează, învinge scepticismul
intelectualilor. Liviu Rebreanu,Victor Eftimiu, Camil Petrecu, D.I. Suchianu
(în 1930, acesta publică un Curs de cinematografie), criticul Ion Cantacuzino
scriu cronică de film. Mai mult chiar, unii dintre aceştia, dar mai ales Victor
consideră că sensul pe care îl are cuvântul „literatură” în studiul lui Suchianu este acela de
„poveste” sau „mit”. Nici aceasta nu rezolvă problema, căci – cel puţin în cazul melodramei –
Suchianu sugera renunţarea la ceea ce înseamnă „poveste” (vezi infra, nota 102), favorizând
„expresionismul” (trăirea) în detrimentul „impresionismului”.
102
În articolul „Ce este melodrama”, din Almanah Cinema, 1978, p. 49–54, D.I. Suchianu
consideră că pentru realizarea unei melodrame reuşite, regizorul trebuie să recurgă la elimi‑
narea situaţiilor „tari”, precum: „urmăririle poliţiste, peripeţiile de cataclisme, naufragii, sti‑
hii, scenele de război, scenele scandaloase, pornografie, cruzimile sanghinolente, violenţele,
scenele de groază, scenele cu monştri, cele cu nebuni furioşi şi sadici”.
103
Mai ales în cazul filmelor expresioniste germane. O excepţie este Death Takes a Holiday/
Moartea în vacanţă (regia: Mitchell Leisen; actor în rol principal: Frederich March; 1934).
104
Tudor Caranfil, Vârstele peliculei. O istorie a filmului în capodopere, vol. III. O artă la răscruce
(1927–1931), Bucureşti, Editura Meridiane, 1990, p. 245.
Eftimiu, pun în discuţie lipsa de reacţie imediată a politicenilor care dez‑

băteau în Parlament despre „impozitul pe spectacole”; aceştia promise‑
seră, prin vocea lui Alexandru Vaida‑Voievod, Preşedinte al Consiliului de
Miniştri, că se va elabora şi discuta o „lege pentru încurajarea industriei
cinematografice naţionale”105.
Filmul artistic – devenit o artă dinamică prin consacrarea filmului sonor
– a avut succes pe piaţa românească de profil. Numai că acest succes era
asigurat de producţia străină de o calitate artistică medie. Filmul româ‑
nesc, din lipsă de investitori, dar şi din cauza dezinteresului manifestat de
clasa politică, va fi mai puţin semnificativ decât producţia din ţările vecine.
În România, cinematograful a contat mai mult ca loisir. Deși în state ca
Ungaria, Polonia, Slovacia sau Grecia peliculele au avut o contribuție seri‑
oasă la efortul de (re)construcție identitară, în România acest potențial a fost
mai degrabă neglijat. Proiectele generoase sau iniţiativele unor intelectuali
de marcă au fost în mod repetat neglijate. Deși poate părea o concluzie cate‑
gorică, totuși în România interbelică cinematograful a fost perceput doar
prin prisma consumului cultural (primar) și prea puțin ca și canal de comu‑
nicare între individ și societate.
Al. Serafim, „Pentru realizarea filmului românesc”, în Curierul filmului, an II, nr. 1, 15 sep‑
105
tembrie 1934, p. 2. Cu privire la lipsa de încredere în viitorul producţiei de film în România
vezi şi Matei Marţian, „Producţia românească de film”, în Curierul filmului, an II, nr. 5–6, 22
decembrie 1934, p. 1.
Mihai A. Panu
ACTIVISM POLITIC ŞI PROMOVARE ETNO‑CULTURALĂ

ÎN RÂNDURILE MINORITĂŢII GERMANE DIN BANATUL
INTERBELIC
Abstract: Political Activism and Ethno‑Cultural Promotion among the

German National Minority in Interwar Banat
The emergence of Greater Romania in 1918 triggered important structural
transformation not only in the institutional design of the territorially extended
nation state but, also at societal level meaning primarily the interethnic rela‑
tions and the ethno‑cultural self‑awareness of minorities. The Banat region,
famous for its multicultural profile, was systematically exposed to the sys‑
temic geopolitical and ideological forces which decisively affected the whole
European continent during the interwar period. Given these aggravating cir‑
cumstances the traditional sense of community and implicitly the presupposed
tolerance towards otherness gradually disappeared.
This paper attempts to analyze the development of ethno‑cultural exclusive‑
ness and ideologized political identity in case of the Banat Swabians. The pre‑
disposition of many Swabians (especially young people) for an ideologically
defined ethno‑cultural identity and the emergence of extremism as leading
strategy for extending their political activism indicate an impetuous awak‑
ening of ethnic awareness and the social need for both political and cultural
representation.
In this respect, the paper tries to investigate not only the background rea‑
sons related to social and cultural transformations promoted by this minority
but also the concrete manifestation of Swabian political activism. By assuming
that a strong and widely accepted political activism represents the most impor‑
tant precondition for extending and promoting the communities cultural area
of influence, the strategies and political infrastructure designated to facilitate
such ambitious social objectives became historically highly relevant.
Keywords: Interwar Banat, German minority, political activism, political
elites, ethnic nationalism
Introducere
O dată cu trecerea Banatului în componenţa României Mari după

momentul 1918, chestiunea şvăbească a intrat inevitabil pe agenda
factorilor de decizie politici de la Bucureşti. Viaţa politică a şvabilor
a fost în perioada interbelică una distinctă, caracterizată într‑o primă fază de
accentuarea obiectivelor legitime ale acestora privind drepturile minorităţii
Activism politic şi promovare etno‑culturală în rândurile minorităţii germane 63
ca atare, apoi într‑o a doua fază de intrarea în umbra ideologică a naţio‑

nal‑socialismului. Investigarea orientărilor politice ale şvabilor bănăţeni nu
se poate face pornindu‑se de la premisa omogenităţii culturii politice a aces‑
tora. Dimpotrivă, în rândurile şvabilor au existat mai multe curente de idei
şi atitudini politice inclusiv în ceea ce priveşte adeziunea la naţional‑socia‑
lism. În ceea ce priveşte cultura politică două sunt aspectele care se cer atent
urmărite în acea perioadă: atitudinea faţă de statul român şi problematica
adeziunii la ideile naziste.
Contextul apariţiei României Mari i‑a pus pe şvabi în faţa unei dileme
identitare, fapt ce a dus rapid la o polarizare a opţiunilor politice. În acest
sens se puteau constata două orientări principale: una filoromână şi una
filomaghiară.
„Şvabii din Banat, deşi puţini la număr, sunt divizaţi în două tabere. O
parte acomodându‑se împrejurărilor actuale sunt filo‑români şi doreşte
o conlucrare umăr la umăr cu poporul românesc, cealaltă parte însă este
maghiarofilă şi ţine şi acum morţiş la Ungaria sperând că situaţia actuală
este temporară. Ambele tabere se învinuiesc reciproc de trădarea cauzei lor.
Filo‑maghiarii susţin că sub dominaţiunea română, şvabii cu timpul vor fi
absorbiţi de masa românească, pe când sub regimul maghiar şi‑au putut
păstra caracterul german aşa cum l‑au păstrat până acum. Filo‑românii la
rândul lor susţin că sub regimul maghiar, copiii şvabi au uitat limba maternă
deoarece sistemul de guvernare maghiar nu admitea propunerea limbei ger‑
mane în şcoala lor”1.
Orientarea politică a oricărei comunităţi şi de aici consolidarea unei cul‑
turi politice autentice constituie un proces strâns legat de existenţa unei
elite intelectuale care să reprezinte masele. Cazul şvăbesc este unul com‑
plex, întrucât procesul de formare al unei intelighenţii autentice a fost frâ‑
nat înainte de 1918 de fenomenul maghiarizării. Educaţia în limba maghiară
făcea ca oricine îşi dorea un grad mai mic sau mai mare de şcolarizare era
supus automat maghiarizării. Chiar dacă exista o conştiinţă etnică la şvabii
obişnuiţi, aceasta era de regulă treptat pierdută în procesul (maghiarizant)
de formare a elitelor intelectuale.
Totuşi acest lucru nu a însemnat automat lipsa unei intelectualităţi şvă‑
beşti autentice şi amorţirea permanentă a conştiinţei etno‑culturale a aces‑
tei minorităţi. Odată cu intrarea Banatului sub administraţie românească
au dispărut desigur şi motivele maghiarizării, şvabii beneficiind de condi‑
ţii ceva mai bune în ceea ce priveşte promovarea identităţii lor culturale.
Autorităţile române au înţeles pe deplin impactul maghiarizării asupra
minorităţii germane şi pornind de aici au încercat dezvoltarea unei strategii
de apropiere a şvabilor de cauza românească:
1
A.C.N.S.A.S, Fond D 011518, Dosar nr. 3412, f.166.
64 Mihai A. Panu
„Intelectualii lor, preoţi, învăţători, funcţionari, medici, notari comunali etc,

nu sunt prea numeroşi, deşi sunt sâmburul spiritului populaţiei şvăbeşti, cari
înainte de războiu erau educaţi ungureşte şi azi numai cu greu îşi află drumul
spre poporul lor. Faţă de cari un procedeu de apropiere bine chibzuit şi bine
aplicat – în felul celui unguresc din trecut – ni i‑ar putea câştiga intereselor
noastre, barem în măsura în care i‑a succes fostei dominaţiuni ungureşti!”2.
Viaţa politică a şvabilor bănăţeni în perioada interbelică se articula pe o
realitate structurală oarecum independentă de aşteptările şi idealurile lor.
Contextul geopolitic european modificat după Primul Război Mondial i‑a
obligat să aleagă, simplu spus, între idealul lor etno‑cultural (autonomia) şi
condiţiile obiective care se impuneau în acel moment (alipirea la România):
„Autonomia era idealul, alipirea la România era oportunitatea”3.
Organizarea politică şi culturală a şvabilor din Banat

După intrarea Banatului în componenţa României Mari şvabii au început
să se organizeze politic şi cultural. Păstrarea specificului etnocultural era
pentru aceştia imperativ iar eforturile în acest sens nu au întârziat să apară.
Primele formaţiuni şvăbeşti înfiinţate după momentul Marii Uniri şi care
au avut caracter politic au fost „Deutsch‑Schwäbische Volkspartei” (DSVP4 –
Partidul Popular al Şvabilor Germani, n.t.) înfiinţat pe 8 septembrie 1919 şi
„Schwäbische Autonomie‑Partei (SAP5 – Partidul Autonomiei Şvăbeşti) înfi‑
inţat în mai 1920. Ambele formaţiuni au reuşit să trimită reprezentanţi în
legislativul românesc. Totuşi, nici una dintre aceste organizaţii nu a rezistat
foarte mult. În martie 1921 se înfiinţează la Timişoara „Deutsch‑Schwäbische
Volksgemeinschaft” (Comunitatea Populară Germano‑Şvăbească, n.t.) for‑
maţiunea care avea menirea de a reuni şi reprezenta interesele tuturor
şvabilor:
„Am 13 März 1921 fand im Temeschburger Fabrikshof der Denkwürdige
Schwabentag statt, der die Gründung der „Deutsch‑schwäbischen
Volksgemeinschaft” aussprach. 20.000 Schwaben aus allen Teilen des
Gaues legten durch ihn, ein gewaltiges Bekenntnis zur Einheit ab. (...) Sie
wählten zum Obmann Dr. Kaspar Muth. Die Banater Schwaben waren nun
endlich geeinigt“6.
2
Ibidem, f.36.
3
Ibidem, f.40.
4
Mads Ole Balling, Von Reval bis Bukarest. Statististisch‑Biografisches Handbuch der
Parlamentarier der deutschen Minderheiten in Ostmittel‑ und Südosteuropa 1919–1945, Vol. II,
Ringsted, Dokumentation Verlag, 1991, p. 570.
5
Ibidem.
6
Nik. Hans Hockl, Das deutsche Banat. Seine geschichtlich‑politische Entwicklung und Aufgabe,
Temeschburg, Buchdruckerei Anwender&Sohn, 1940, p. 49. (Pe 13 martie 1921 s‑a ţinut
Comunitatea Populară a Şvabilor‑Germani care a existat între anii 1921

şi 1933 a fost bine organizată. Cuprindea 178 de filiale7 şi era condusă prin
intermediul unui Consiliu (Consiliul German‑Şvab) al cărui preşedinte
era Kaspar Muth. Finanţele organizaţiei intrau în atribuţia aşa‑numitului
„Oficiu principal al comunităţii populare germane‑şvăbeşti” al cărui sediu
era în „Casa Germană” din Timişoara. Responsabilii principali de acest
Oficiu erau cei doi secretari ai săi: Francisc Legel şi Erwin Schiller8. Ca
organ executiv Consiliul German‑Şvab avea o importanţă aparte, întrucât
putea convoca adunări populare şi putea organiza plebiscite. Comunitatea
Populară a Şvabilor‑Germani (Deutsch‑Schwäbische Volksgemeinschaft)
avea o alcătuire complexă fiind structurată după cum urmează9:
– Vecinătăţi (Cuprindeau de regulă locuitorii unei străzi, însă nu mai
mult de 100 de persoane. O vecinătate era condusă de un aşa‑zis consiliu al
vecinătăţii).
– Comunităţi locale ( Cuprindeau mai multe vecinătăţi).
– Comunităţi de circumscripţie (Cuprindeau mai multe comunităţi locale).
– Comunităţi de regiuni (Cuprindeau mai multe comunităţi de
circumscripţie).
Promovarea şi consolidarea identităţii culturale a şvabilor se făcea de ase‑
menea într‑un cadru instituţionalizat. Exista în acest sens un organism bine
structurat numit „Deutsch‑Schwäbischer Kulturverband” (Liga Culturală
germano‑şvabă n.t.) condus de dr. Michael Kausch şi care în 1922 avea peste
70 de filiale10. După ani de maghiarizare chestiunile care ţineau de identita‑
tea culturală erau cât se poate de sensibile. Autorităţile române recunoşteau
în rândurile şvabilor simptomele unor mişcări populare cu ţintă autono‑
mistă, aşa că au lăsat într‑o oarecare măsură mână liberă consolidării iden‑
titare etno‑culturale a acestora. Învăţământul în limba germană devenea
din ce în ce mai extins. De asemenea, presa de limbă germană cunoaşte o
perioadă de înflorire. Identitar, şvabii bănăţeni se găseau într‑o perioadă de
regăsire. Un indicator relevant al consolidării etno‑culturale a şvabilor din
Banatul românesc ţine de înmulţirea publicaţiilor (în special ziare şi reviste)
în limba germană. Astfel, conform documentelor de arhivă în acea perioadă
existau în Banat următoarele publicaţii de limbă germană11:
ziua şvabilor în cartierul timişorean Fabric. Cu această ocazia a fost înfiinţată Comunitatea
Populară a Şvabilor‑Germani. 20.000 de şvabi din mai multe părţi ale districtului şi‑au
manifestat cu această ocazie dorinţa de unitate. Preşedinte a fost ales dr. Kaspar Muth. Şvabii
bănăţeni erau în sfârşit uniţi – n.t.).
7
Ibidem p. 50.
8
A.C.N.S.A.S, Fond D 011518, Dosar nr. 3412, f.41.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Ibidem, f.39.
66 Mihai A. Panu
În Timişoara
– Schwäbische Volkspresse (zilnic)
– Temeswarer Zeitung (zilnic)
– Temeswarer Volksblatt (zilnic)
– Arbeiterzeitung (zilnic)
– Banater Tageblatt (de trei ori pe săptămână)
– Der Landbote (săptămânal)
– Sonntagsblatt (săptămânal)
– Banater Bauernblatt (săptămânal)
– Banater Musikzeitung (lunar)
– Die Sonne (lunar)
– Bienenzüchter (lunar)
– Von der Heide (lunar)
– Banater Schulbote (lunar)
În Arad
– Arader Zeitung (de două ori pe săptămână)
În Deta
– Dettaer Zeitung (de două ori pe săptămână)
În Ghioroc
– Die Glocke (pamflet)
În Lugoj
– Lugoscher Zeitung (de trei ori pe săptâmână)
– Der Banater Handwerker (lunar)
În Oraviţa
– Orawitzaer Zeitung (săptămânal)
– Die Jugend (lunar)
În Periamoş
– Die Bürgerzeitung (de două ori pe săptămână).
Pe parcurs organizaţiile cu caracter politic sau cultural ale şvabilor bănăţeni

au continuat să se înmulţească. Acest fapt dovedeşte implicarea comunitară,
conştiinţa politică a şvabilor şi dorinţa lor de a se mobiliza. În acest proces
al diversificării mijloacelor instituţionalizate de reprezentare şi promovare
a comunităţii, elitele au jucat un rol decisiv. Deşi în trecut a fost afectat de
maghiarizarea sistematică, procesul de formare al elitelor şvăbeşti a fost unul
continuu. Aceste elite au întreţinut o dinamică reală a mediului instituţio‑

nalizat de reprezentarea politică şi culturală a comunităţii. Pe lângă proiec‑
tul cuprinzător al „Deutsch‑Schwäbische Volksgemeinschaft” (Comunităţii
Populare Germano‑Şvăbeşti n.t.) s‑au dezvoltat în paralel şi alte organizaţii
cultural‑politice notabile. Apariţia altor organizaţii cu caracter politic în rân‑
durile minorităţii germane din Banat nu denotă în mod automat o fragmen‑
tare a identităţii şi preferinţelor politice ale acestei minorităţi, ci mai degrabă
un principiu asumat al pluralismului în ceea ce priveşte mecanismele şi
mijloacele de reprezentare politică. În rândurile elitelor şvabilor bănăţeni nu
exista doar o singură orientare politică sau preferinţe ideologice bine definite.
Nu încă. Pe parcurs însă, condiţiile social‑politice deteriorate la nivel naţional
precum şi condiţionările ideologice sistemice şi‑au făcut simţită prezenţa.
Au existat în interiorul Comunităţii Populare Germano‑Şvăbeşti orientări
şi atitudini politice diferite. Drept dovadă la puţin timp după înfiinţarea aces‑
teia o grupare condusă de Peter Hollinger (preşedintele asociaţiei comerci‑
ale „Eisenring“) s‑a desprins de Comunitatea Populară Germano‑Şvăbească
şi a participat separat la alegerile parlamentare şi regionale:
„Etwas später begann Peter Hollinger, der Vorsitzende des Banater deuts‑
chen Gewerbeverbandes „Eisenring” eigene politische Wege zu gehen. Er
gründete mit Anton Hügel die „Freie deutsche Gemeinschaft“. Sie stand
ausserhalb der „Deutsch‑Schwäbischen Volksgemeinschaft” und ging bei
Parlamentswahlen und Komitatratswahlen eigene Wege“12.
Diversificarea organizaţiilor cu caracter cultural‑politic a continuat în
rândurile şvabilor. Astfel, în 1928 a existat o iniţiativă a tinerilor şvabi care
s‑a concretizat prin înfiinţarea „Jungschwäbischer Klub” (Clubul tineretului
şvab n.t.), organizaţie care avea drept principal obiectiv eliminarea influ‑
enţelor Bisericii Catolice din sfera mecanismelor de reprezentare politică
şi crearea unei identităţi svăbeşti pe principii preponderent etno‑culturale:
„1928 gründeten einige junge Männer aller Berufstände unter Führung von
Hans Eck, Josef Gaßner und Anton Valentin den „Jungschwäbischen Klub“.
Sie versuchten zunächst in der Ueberlieferung Adam Müller Guttenbrunns
eine Erneuerung auf rein völkischer Grundlage, mit Ausschaltung kirchli‑
cher Einflüsse, durchzuführen“13.
12
Temeschburg, Buchdruckerei Anwender & Sohn, 1940, p. 54. (Ceva mai târziu, Peter
Hollinger, preşedintele asociaţiei comerciale şvăbeşti „Eisenring”, şi‑a dezvoltat propriul pro‑
iect politic. El a înfiinţat împreună cu Anton Hügel „Comunitatea germană liberă” în afara
Comunităţii Populare Germano‑Şvăbeşti. Comunitatea germană liberă a participat separat la
alegerile parlamentare şi regionale – n.t.).
13
Ibidem. (În 1928 un grup de tineri şvabi de profesii diferite au fondat „Clubul Tineretului
Şvab” sub conducerea lui Hans Eck, Josef Gaßner şi Anton Valentin. Ei au încercat mai întâi
68 Mihai A. Panu
Această organizaţie avea, prin asumarea unor asemenea obiective, un

vădit potenţial de radicalizare.
Anticlericalismul şi preferinţa pentru crearea unei identităţi etno‑cul‑
turale exclusive, deşi în mică măsură explicabile, întrucât erau promovate
de cercurile ceva mai revoluţionare ale tinerilor, au reprezentat precondi‑
ţia necesară alinierii de mai târziu la ideile naţional‑socialiste. La începutul
anului 1933 Jungschwäbischer Klub şi Freie Deutsche Gemeinschaft au fuzi‑
onat, reunindu‑se în organizaţia numită „Jungschwäbische Volkspartei“14
(Partidul Popular al Tineretului Şvab n.t.). Acea perioadă devenise însă din
ce în ce mai pronunţat marcată de ascensiunea naţional‑socialismului în
Germania şi de radicalizarea vieţii social‑politice în România Mare. În scurt
timp multe dintre organizaţiile cu caracter politic şi cultural ale germani‑
lor din Banat aveau să se alinieze (sau să fie aliniate) la curentul pan‑ger‑
manist european reprezentat în special de organizaţia care avea să prindă
curând rădăcini foarte puternice şi în România, „Nationalsozialistische
Erneuerungsbewegung” (Mişcarea de Reînnoire Naţional‑Socialistă n.t.):
„All diese Parteien und Gruppen [...], verloren durch das Auftreten der in
gesamtdeutschem Zusammenhang stehenden Nationalsozialistischen
Erneuerungsbewegung ihren Sinn und ihre Bedeutung“15.
Era naţional‑socialismului începea şi în România. Condiţiile favorabile
apariţiei grupărilor naziste în Banat sunt complexe şi presupun în primul
rând anumite filiere prin care naţional‑socialismul a ajuns în Banat. Deşi
s‑au înmulţit după venirea naziştilor la putere în Germania, asemenea fili‑
ere au existat încă din primii ani ai perioadei interbelice.
Dinamica şi profilul organizaţiilor politice

aparţinând minorităţii germane din Banat
Ideile naţional‑socialismului au ajuns în Banat, în primul rând prin şva‑
bii care dintr‑un motiv sau altul ajungeau să petreacă anumite perioade de
timp în Germania. Unul dintre cei mai importanţi activişti ideologici din
rândurile şvabilor bănăţeni care a cultivat de timpuriu relaţii cu cercurile
radicale din Germania a fost Karl von Möller, fost colonel în armata aus‑
tro‑ungară şi principal contributor la dezvoltarea infrastructurii naziste în
Banat. Karl von Möller avea legături strânse cu NSDAP‑ul german încă din
o valorificare a tradiţiei simbolizate de Adam Müller Guttenbrunn pentru a iniţia un proces

de reînoire identitară pe principii pur naţionale şi anti‑clericale – n.t.).
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 54‑55. (Toate aceste partide și grupuri [...], și-au pierdut rostul și semnificația poli‑
tică, odată cu apariția în context pangerman a Mișcării Național-Socialiste de Reînnoire – n.t.).
primii ani de după Marea Unire şi a reuşit în 1931 să creeze în Banat primele
organizaţii naţional‑socialiste:
„Der Wegbereiter der nationalsozialistischen Erneuerung im Banat ist
Oberst Karl von Möller. Seit 1922 hielt er die Verbindung zur NSDAP aufre‑
cht . Er kam jedoch erst 1931 zum Aufbau der ersten nationalsozialistischen
Gruppen. Die ersten entstanden in Hatzfeld (Möller und Peter Maurusz),
Neu‑Arad (Franz Stoss und Peter Bernath), Perjamosch (Rudolph Ferch
und Franz Adam Minnich) und Temeschburg (Geisa Buding und Peter
Schmidt)“16.
Aşadar, odată cu primele organizaţii înfiinţate la Jimbolia, Aradul Nou,
Periam şi Timişoara începea în 1931 era naţional‑socialismului instituţio‑
nalizat în Banat. O contribuţie semnificativă la pregătirea şi ascensiunea
nazismului în Banat a avut‑o şi organizaţia de tineret „Wandervogel” (Păsări
călătoare n.t.) condusă de Nikolaus Hans Hockl:
„Sub conducerea lui Nik. Hans Hockl organizaţia Wandervogel a cunoscut
o însemnată extindere cuprinzând tot Banatul şi stabilind legături peste
hotare. Conducerea liceului german “Banatia” din Timişoara a permis atra‑
gerea elevilor în această organizaţie reacţionară şovină şi a admis chiar stabi‑
lirea sediului ei în incinta şcolii”17.
Organizaţiile Wandervogel existau în Banat încă din 192618 şi se bucurau
de maximă mobilitate precum şi de entuziasmul revoluţionar al tinerilor din
care erau compuse. Aceste organizaţii aveau relaţii strânse cu Germania.
În afară de Nikolaus Hans Hockl, la conducerea acestora luau parte şi alte
persoane, majoritatea puternic angajate politic: Paul Kindl, Peter Maurusz,
Peter Lindacher, Sepp Komantschek, Sepp Schmidt, Stefi Heinz şi alţii19.
Infrastrucura organizaţională proto‑nazistă avea să se diversifice în Banat
în următoarea perioadă. Începând cu anul 1932 activitatea politică a şvabi‑
lor bănăţeni se intensifică, organizaţiile cu caracter politic se înmulţesc iar
activismul politic al diferitelor grupări determină o adevărată luptă a tuturor
16
Temeschburg, Buchdruckerei Anwender&Sohn, 1940, p. 57. [Cel care a pregătit terenul pen‑
tru mişcarea naţional‑socialistă în Banat a fost colonelul Karl von Möller. Acesta a întreţinut
relaţii cu NSDAP încă din anul 1922. Însă abia în 1931 a reuşit crearea primelor grupuri
naţional‑socialiste. Primele au fost înfiinţate în Jimbolia (Möller und Peter Maurusz), Aradul
Nou (Franz Stoss und Peter Bernath) Periam (Rudolph Ferch und Franz Adam Minnich) şi
Timişoara (Geisa Buding und Peter Schmidt) – n.t.]
17
William Marin, Gheorghe I. Oancea, Mişcarea antifascistă şi revoluţia populară în Banat,
Timişoara, 1971, p. 47.
18
Nik. Hans Hockl, Das deutsche Banat. Op.cit., p. 57. Cf. Kaspar Hügel, Die politische
Geschichte der Banater Schwaben in Rumänien: Vom Ende des Ersten bis zum Ende des Zweiten
Weltkrieges(1914–1944), Lochau, Selbstverl. d. Verf., 1988, p. 13.
19
Ibidem.
70 Mihai A. Panu
împotriva tuturor20. Mişcarea de Reînnoire Naţională se va numi începând

cu primăvara anului 1932 „Nationalsozialistische Selbsthilfebewegung der
Deutschen in Rumänien (NSDR)21‑ Mișcarea național‑socialistă de autoaju‑
torare a germanilor din Romania (n.t.). Condusă iniţial de Karl von Möller,
filiala bănăţeană a NSDR intră începând cu toamna anului 1933 în atribuţiile
unui nou preşedinte: Franz Adam Minnich22.
Din decembrie 1933 NSDR a fost redenumită în „Nationale
Erneuerungsbewegung der Deutschen in Rumänien” (NEDR) – Mişcarea
de Reînnoire Naţională a Germanilor din România (n.t.) pentru ca în anul
următor (1934) să fie interzisă de guvernul român23. În 1935 ia naştere
„Deutsche Volkspartei in Rumänien” (DVR) – Partidul Popular German din
Românnia (n.t.) ca o extensie legală a NEDR desfiinţată în anul precedent24.
Noua formulă nu a fost ferită de fragmentări. Astfel au putut fi identificate
două facţiuni principale:
1. „Der unter der Leitung Fritz Fabritius stehende Flügel der
Erneuerungsbewegung, der die Führung des „Verbandes der Deutschen
in Rumänien” ubernommen hatte und diesen am 22 Oktober 1935 zur
„Volksgemeinschaft der Deutschen In Rumänien” umgestaltet hatte.
2. der Flügel Dr. Alfred Bonfert der sich in der „Deutschen Volkspartei
Rumäniens” ein festes organisatorisches Gefüge gab“25.
În Banat aripa Fabritius a fost reprezentată la început de Nikolaus Hans
Hockl şi Peter Lindacher iar mai târziu după înfiinţarea „Volksgemeinschaft
der Deutschen In Rumänien” (Comunitatea Populară a Germanilor din
România n.t.) de dr. Josef Riess (preşedintele al districtului), Peter Anton
(adjunctul preşedintelui Riess) şi Rudolf Ferch ca administrator distric‑
tual al „Nationale Arbeitsfront“26(NAF) – Frontul Naţional al Muncii (n.t.).
Din partea „Deutsche Volkspartei Rumäniens“(DVR) la nivelul regiunii
Banat conducătorul Franz Adam Minnich este înlocuit de Hans Ewald
Frauenhoffer27. Pe măsură ce interesele şi posibilităţile de intervenţie con‑
crete ale Germaniei s‑au diversificat în România, scenariul intrării tuturor
20
Johann Böhm, Nationalsozialistische Indoktrination der Deutschen in Rumänien 1932–1944,
Frankfurt am Main, Peter Lang Verlag, 2008, p. 23.
21
Nik. Hans Hockl, Das deutsche Banat op. cit., p. 57.
22
Ibidem, p. 59.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
25
Ibidem, p. 60. (1. Aripa Mişcării de Reînnoire aflată sub controlul lui Fritz Fabritius care
preluase „Asociaţia Germanilor din România” şi o transformase la 22 octombrie 1935 în
„Comunitatea Populară a Germanilor din România”.
2. Aripa Dr. Alfred Bonfert care din punct de vedere organizaţional se potrivea foarte bine în
„Partidul Popular German din România” – n.t.)
26
Ibidem.
27
Ibidem.
etnicilor germani sub umbrela aceleiaşi organizaţii politice se apropie din

ce în ce mai mult de realizare. După multe negocieri, majoritatea cu impli‑
care germană, schema organizaţiilor politice ale germanilor din România
se simplifică tot mai mult. Astfel „Volksgemeinschaft der Deutschen in
Rumänien” (Comunitatea Populară a Germanilor din România n.t.) devine
„Deutsche Volksgemeinschaft in Rumänien“28 (Comunitatea Populară
Germană din România n.t.) acţiune care va pregăti terenul pentru ascen‑
siunea politică a lui Andreas Schmidt şi desigur pentru crearea „Deutsche
Volksgruppe in Rumänien” (Grupul Etnic German n.t.).
Dezvoltarea instituţională a nazismului în Banat a avut la bază de cele
mai multe ori entuziasmul şi receptivitatea tinerilor. De pildă, organiza‑
ţia NSDR – Nationalsozialistische Selbsthilfebewegung der Deutschen in
Rumänien, înfiinţată de Fritz Fabritius la 22 mai 1932 a avut un impact
semnificativ în rândurile tinerilor şvabi care au creat filiale în mai multe
localităţi bănăţene. Oficial NSDR a început să funcţioneze în Banat sub con‑
ducerea lui Karl von Möller pe data de 4 septembrie 1932 când a avut loc
adunarea regională de la Jimbolia29. În toamna anului următor conducerea
regională Banat a organizaţiei a fost preluată de Franz Adam Minnich30. Un
rol hotărâtor în receptarea şi propagarea ideologiei naziste în Banat l‑a avut
aşa‑numita Jugendbewegung (Mişcarea Tineretului n.t.) Această mişcare
se scindase deja în 1927, din ea luând naştere binecunoscuta Wandervogel
condusă de Nikolaus Hans Hockl şi Bund der Jungschwaben (Liga Tinerilor
Şvabi n.t.)31. Dintre cele două aripi ale Mişcării Tineretului, Wandervogel a
fost cu siguranţă cea mai radicală.
Elitele politice ale şvabilor bănăţeni, deşi animate de aceleaşi idealuri care
porneau de la salvgardarea identităţii culturale a etnicilor germani, nu au
fost niciodată unite ideologic. „Volksratul” (consiliul popular n.t.) şvabilor,
care era organismul „umbrelă” menit să‑i reprezinte politic pe etnicii ger‑
mani din Banat, era compus după alegerile din 17 aprilie 1933 din trei frac‑
ţiuni importante:32
– Vechea comunitate a poporului (Volksgemeinschaft) care mai târziu a
devenit mişcarea pentru unitate (Einheitsbewegung). Această fracțiune era
condusă de aşa‑zişii maghiaroni, persoane venite de multe ori din rândurile
28
Ibidem, p. 62.
29
Georg Wildmann, Donau‑schwäbische Geschichte. Die Tragödie der Selbstbehauptung
im Wirkfeld des Nationalismus der Nachfolgestaaten 1918–1944, München, Reihe III,
Donauschwäbische Kulturstiftung, 2010, p. 369.
30
Ibidem.
31
Ibidem.
32
Hans Ewald Frauenhoffer, Erinnerungen und Erlebnisse eines „Volksparteilers” aus der Zeit
des kampfes um die nationale Erneuerung des Banater Deutschtums, München Gernlinden,
Sommer 1981, p. 5‑6.
72 Mihai A. Panu
clerului catolic şi apropiate de Ungaria. Aceştia formau aşa‑numita catego‑

rie a politicienilor clericali dintre care la conducerea sus‑numitei fracţiuni
s‑au remarcat dr. Kaspar Muth sau prelatul Franz Blaschkowitsch. În inte‑
riorul Volksratului această fracțiune s‑a opus constant grupărilor venite pe
filieră social‑democrată, motiv pentru care a atras mai târziu simpatia şi
suportul naţional‑socialiştilor. În anul 1933 fracţiunea clerical‑maghiaronă
deţinea majoritatea mandatelor în Volksrat, şi anume 74.
– Partidul popular al Tinerilor Şvabi (Jungschwäbische Volkspartei) era
de fapt o alianţă între „Jungschwäbische Bewegung” (Mişcarea Tineretului
Şvab n.t.), „Deutsche Gemeinschaft” (Comunitatea Germană n.t.) şi „Freie
Wählerschaft” (Electoratul liber n.t.). Această grupare se bucura de susţinerea
meşteşugarilor şi a tineretului neangajat religios. Conducătorul acestei ali‑
anţe electorale era redactorul principal al publicaţiei timişorene „Extrapost“,
Hans Beller, care era simultan şi liderul Organizaţiei Meşteşugarilor
Germani din Banat (Deutsche Banater Handwerker‑Organisation). Această
alianţă avea în Volksrat 47 de mandate.
– A treia fracţiune prezentă în Volksratul şvăbesc era Mişcarea
de Întrajutorare Naţional‑Socialistă a Germanilor din România –
(Nationalsozialistische Selbsthilfebewegung der Deutschen in Rumänien).
Era condusă de Karl von Möller urmat în ierarhie de locţiitorul său, Franz
Adam Minnich, acesta din urmă devenind câteva luni mai târziu (toamna lui
1933) liderul regional al organizaţiei NSDR. Imediat locţiitorul lui Minnich
la conducerea regională Banat a NSDR devine Hans Ewald Frauenhoffer.
Această fracţiune avea 29 de mandate corespunzătoare celor 10.026 voturi
obţinute.
În următorii ani reprezentanţii ultimelor două fracţiuni (dintre cele men‑
ţionate anterior) au venit cu iniţiativa creării unui partid „democratic, cu
program neutral”33 care să nu fie limitat doar la zona Banatului. Astfel la
insistenţele lui Beller şi Minnich şi cu aprobarea lui Fritz Fabritius34, dr.
Rudolf Brandsch (fostul secretar de stat pe probleme ale minorităţilor) obţine
aprobarea autorităţilor române pentru înfiinţarea noului partid: Deutsche
Volkspartei Rumäniens‑DVR ( Partidul Poporal German din România)35.
Deşi în aparenţă nou şi aprobat de autorităţile române DVR nu era altceva
33
Georg Wildmann, Donau‑schwäbische Geschichte. Die Tragödie der Selbstbehauptung
im Wirkfeld des Nationalismus der Nachfolgestaaten 1918–1944, München, Reihe III,
Donauscwäbische Kulturstiftung, 2010, p. 386.
34
Fritz Fabritius: iniţiatorul NSDR în 1932, conducătorul Asociaţiei Germanilor din România
(Verband der Deutschen in Rumänien), în 1935; conducătorul Comunităţii Germanilor din
România (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumänien) până la desfiinţarea acestei orga‑
nizaţii în 1939, apoi din 1939 preşedintele Uniunii Grupurilor Etnice Germane din Europa
(Verband der Deutschen Volksgruppen in Europa).
35
Traducerea îi aparţine lui Hans Ewald Frauenhoffer (Erinnerungen.... p. 17).
decât o organizaţie cosmetizată neutral şi democratic în spatele căreia se

ascundea programul „Mişcării de Reînnoire” (Erneuerungsbewegung36) şi
implicit aspiraţiile grupurilor care susţineau ideologia naţional‑socialistă.
Cu alte cuvinte, DVR a continuat tradiţia ideologică a recent desfiinţatei
NEDR luându‑i practic locul37. Pe 10 februarie 1935 are loc la Timişoara, în
casa unde îşi avea loc redacţia şi administraţia ziarului Extrapost, condus de
Hans Beller, (Timișoara I, Str. Gen. Doda 3. Tel. 40‑79), şedinţa de înfiinţare
a DVR. La eveniment au participat conform spuselor lui H.E. Frauenhoffer
aproximativ 80 de persoane38. Consiliul de conducere al partidului s‑a ales la
indicaţiile lui Beller şi Minnich dintre simpatizantii „Mişcării de Reînnoire”
(Erneuerungsbewegung), după cum urmează:39
În prezidiu
– Peter Kreiling: preşedinte
– Hans Beller: vicepreşedinte
– Franz Adam Minnich: consilier principal
– Hans Ewald Frauenhoffer: locţiitorul consilierului principal
– Dr. Andreas Konrad: casier
– Dr. Peter Warth: controlor
– Nikolaus Hans Hockl: controlor
În consiliul de administratie (cu şi fără portofolii)
– Sepp Komantschek: probleme comunitare şi de agricultură
– Ing. Peter Schmidt: administraţie
– Franz Stoss (editor): presă
– Gisi Kuhn: organizaţia femeilor
– Peter Maurusz: tineret
– Dr. Fritz Klingler (medic): domeniul sănătăţii
– Robert Ferschitz: comerţ
– Nikolaus Hans Hockl: domeniul muncii
– Dr. Schneider (avocat): probleme juridice
– Peter Bernath: responsabil zona Arad
– Dr. Franz Horger: responsabil zona Lugoj
– Sepp Wingert: responsabil zona Banatul de sud
– Kaspar Hügel
– Wilhelm Valentin
36
NEDR‑Nationale Erneuerungsbewegung der Deutschen in Rumänien. La sfârşitul lui 1933
după ce NSDR (Nationalsozialistische Selbsthilfebewegung der Deutschen in Rumänien) a
fost interzisă organizaţia a supraviețuit sub numele NEDR. La rândul ei, NEDR a fost dizol‑
vată în februarie 1934 context în care avea să apară DVR.
37
PA AA, Bukarest 136/2587, nepaginat, Dosar I.A‑3: Vertraulich. Tgb. Nr. 445/35.
38
Hans Ewald Frauenhoffer, Erinnerungen und Erlebnisse eines „Volksparteilers” op. cit., p. 17.
39
Ibidem, p. 18.
74 Mihai A. Panu
– Anton Valentin
– Hans Eck
– Anton Sehi
– Christoph Huniar
– Emmerich Ludwig
– Dr. Peter Ferling
– Georg Klotz
– Ernst Brandl
– Michael Schädt
– Eugen Angerbauer.
DVR-Banat a fost aşadar, mai ales în ceea ce priveşte forma de orga‑

nizare şi personalul, o formă mascată a organizaţiei cu afinităţi naţio‑
nal‑socialiste, aşa‑zisa „Erneuerungsbewegung”40. Aripa bănăţeană a
Mişcării de Reînnoire a încercat pe parcurs să se detaşeze de trunchiul
transilvănean al organizaţiei dominat de Fabritius şi suporterii săi.
Hans Ewald Frauenhoffer (unul din liderii marcanţi ai şvabilor) pre‑
zintă în memoriile sale41 încercările grupului bănăţean (Frauenhoffer,
Hockl, Minnich, Beller etc) de a‑l convinge pe Fabritius de necesitatea
autonomiei „Erneuerungsbewegung” (Mişcarea de Reînnoire) în Banat.
Exponenţii aripii radicale a Erneuerungsbewegung în Banat au fost
Minnich şi Frauenhoffer42, cel puţin aşa erau percepuţi cei doi în cercu‑
rile politice non‑bănăţene. Grupul şvabilor bănăţeni a redactat o scrisoare
(care i‑a fost înmânată lui Fabritius personal de către Frauenhoffer), în
care era argumentat excepționalismul mişcării în Banat, mai ales în con‑
textul alianţei filialei bănăţene a mişcării cu Organizaţia Tineretului Şvab
(Jungschwaben)43. Deşi masca elemente naziste şi fusese creat pe schele‑
tul Mişcării de Reînnoire, DVR‑Banat funcţiona în legalitate în mare parte
datorită relaţiilor pe care Rudolf Brandsch (cel care reuşise să obţină auto‑
rizaţia de înfiinţare) le avea la Bucureşti. Organizaţia s‑a extins în Banat
printr‑o campanie susţinută şi bine pusă la punct. Au existat aproximativ
45 de filiale în diferite localităţi din Banat şi chiar un organ de presă de
care era responsabil Nikolaus Hans Hockl44. Ziarul se numea „Deutsche
Volkszeitung” şi apărea la tipografia din Lugoj a lui Heinrich Anwender45.
40
Ibidem, p. 24.
41
Ibidem.
42
Karl M. Reinerth, Fritz Cloos, Zur Geschichte der Deutschen in Rumänien 1935–1945. Beiträge
und Berichte, Bad Tölz, Verlag der Arbeitsgemeinschaft für südostdeutsche Volks‑ und
Heimatforschung, 1988, p. 3.
43
Hans Ewald Frauenhoffer, Erinnerungen und Erlebnisse op. cit., p. 29.
44
Georg Wildmann, Donau‑schwäbische Geschichte op. cit., p. 388.
45
Ibidem.
În pofida unor voci din interiorul grupului şvabilor bănăţeni care nu

doreau ca acest „produs politic” (DVR) să fie exportat şi în Transilvania (cu
toate că iniţial partidul fusese înfiinţat şi cu „binecuvântarea lui Fabritius”)
şi pe fondul unor repoziţionări strategice dar în acelaşi timp neaşteptate
ale unor membri, cum ar fi trecerea lui Nikolaus Hans Hockl în tabăra lui
Fabritius (care între timp luase o oarecare distanţă faţa de DVR‑Banat), par‑
tidul s‑a extins masiv. Pe 22 aprilie 1935 a fost organizată de către conduce‑
rea DVR, în localitatea bănăţeană Biled, ziua partidului la care au luat parte
majoritatea capilor politici bănăţeni dar şi delegaţi saşi. Acest eveniment
a însemnat ieşirea la rampă a unei noi clase politice a şvabilor, formată în
majoritate din tineri ambiţioşi şi foarte receptivi la impulsurile ideologice
venite dinspre Berlin. Noile elite politice s‑au distanţat net de profilul politic
şi de maniera de conducere politică a vechilor elite, mai ales social‑demo‑
craţi şi clericali, afirmându‑şi setea de putere în ceea ce ei considerau a fi o
nouă ordine socială şi politică.
După ce, la presiunea aripii radicale naziste a Erneuerungsbewegung
din Transilvania (în special Waldemar Gust, Herwarth Scheiner şi Alfred
Bonfert)46, DVR a prins rădăcini şi în regiunile locuite de saşi, dar şi în
Bucovina (sub conducerea lui Erwin von Millanich), o restructurare în ier‑
arhia partidului devenea oarecum inevitabilă. Între timp pe fondul animo‑
zităţilor dintre aripile moderată şi radicală a organizaţiei, are loc trecerea
lui Fritz Fabritius la conducerea nou‑înfiinţatului Verband der Deutschen
in Rumänien47 (Liga Germanilor din România n.t.). Se creează astfel un
vid de putere (de care încearcă să profite Waldemar Gust), fapt ce produce
o oarecare agitaţie în ierarhia mişcării. Reluând o idee lansată într‑un para‑
graf anterior, trebuie precizat că DVR nu era altceva decât un paravan al
Erneuerungsbewegung, o construcţie oficial legală prin care elemente ale
NSDR/NEDR, atât moderate cât mai ales radicale, cu pronunţate accente
naziste, au supravieţuit şi chiar s‑au multiplicat. Pe 13 octombrie 1935, la
Timişoara este ales dr. Alfred Bonfert în funcţia de preşedinte al DVR48.
Locţiitorii acestuia au devenit Hans Beller şi Waldemar Gust iar Franz Adam
Minnich a fost ales în funcţia de consilier principal urmat de locţiitorul său,
Hans Ewald Frauenhoffer49. Secţiunea Banat a partidului era condusă de
Frauenhoffer şi îşi avea sediul în Timişoara, Piaţa Unirii nr.5/I.12. În anul
1937 secţiunea Banat a DVR avea următoarea organizare:50
46
Ibidem, p. 390.
47
Fabritius a fost ales în fruntea acestei organizaţii pe data de 29 iunie 1935. A fost ales pe cale
democratică, fiind acceptat inclusiv de cercurile clericale din Banat (spre exemplu de către Kaspar
Muth, care a fost un membru marcant al Deutsch‑Schwäbische Volksgemeinschaft – n.t.).
48
Ibidem, p. 395.
49
Ibidem.
50
Hans Ewald Frauenhoffer, Erinnerungen und Erlebnisse, op. cit., p. 218.
76 Mihai A. Panu
– Hans Ewald Frauenhoffer (din Timişoara): conducătorul regiunea Banat

– Christoph Huniar (Marienfeld): locţiitor
– Karl Neidenbach (Timişoara): responsabil probleme economice
– Josef Schönborn (Comloşul‑Mare): responsabil cu organizarea filialelor
– Heinrich Bolko Dobrowolski (Timişoara): serviciul financiar‑contabilitate
– Dr. Fritz Klingler (Timişoara): cultură şi sistemul de sănătate
– Dr. N. Schneider (Timişoara): consilier juridic
– Thea Heckl (Oraviţa): organizaţia de femei
– Christian Bloser (Timişoara): organizaţia de tineret
– Irene Müller (Timişoara): organizaţia de fete
– Franz Stoss (Aradul‑Nou): coordonator ziarul organizaţiei (Deutsche
Volkspost)
– Ing. Peter Schmidt (Timişoara): administrator al ziarului organizaţiei
(Deutsche Volkspost)
Conducători zonali în Banat:
– Zona Arad: Peter Barnath
– Zona Adam Mueller‑Guttenbrunn: Georg Klotz
– Zona Lenau: Johann Emmerich Ludwig
– Zona Prinz Eugen: Wilhelm Vallentin
– Zona U‑Timişoara: Anton Broessner
– Zona Severin: dr. Franz Horger
– Zona Caraş: Julius Baumann
Secţiunea bănăţeană a DVR s‑a remarcat în acei ani prin opoziţia con‑
stantă făcută aripii fabritiene din Transilvania. Nou‑înfiinţatul „Verband
der Deutschen in Rumänien” (29 iunie 1935) aflat sub conducerea lui Fritz
Fabritius, a câştigat treptat tot mai mulţi adepți. Începând cu 22 octombrie
1935 Verband der Deutschen in Rumänien s‑a numit „Volksgemeinschaft
der Deutschen in Rumänien” cu acelaşi Fabritius în funcţia executivă.
Conducerea filialei Banat a Volksgemeinschaft‑ului era asigurată de Josef
Rieß51. Tot din 22 octombrie 1935 s‑a ales şi noul program al organizaţiei
(neues Volksprogramm) care s‑a bucurat de susținerea majorităţii, printre
oponenţi numărându‑se doar 16 votanţi din rândurile DVR52. Prin noul pro‑
gram anunţat, Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumänien arată o sem‑
nificativă apropiere de naţional‑socialism. Fie că vorbim de centralismul
excesiv în ceea ce priveşte structura organizaţională şi relaţia cu filialele, fie
că vorbim de atentatul la libertatea presei prin folosirea organelor de presă
în scop propagandistic, fie că vorbim de pan‑germanismul asumat sau de
51
Georg Wildmann, Donau‑schwäbische Geschichte op. cit., p. 397.
52
Ibidem.
principiul autorităţii liderului, această organizaţie condusă de la centru de

Fritz Fabritius a înaintat rapid spre nazificare.
Chiar dacă elementele naziste erau existente, organizaţia nu avea un
caracter monolitic. Pe lângă faptul că în interiorul ei exista o ruptură între
naţional‑socialiştii grupaţi în jurul lui Fabritius şi conservatorii din jurul lui
Hans Otto Roth, Volksgemeinschaft‑ul trebuia să facă faţă şi provocărilor
exterioare venite în special din partea DVR. În Banat Volksgemeinschaft der
Deutschen in Rumänien nu se afla atât de mult sub influenţa lui Fabritius,
astfel încât putem vorbi şi de această dată despre un soi de excepţionalism
bănăţean care făcea să existe diferenţe semnificative între secţiunea bănă‑
ţeană şi cea transilvăneană a Volksgemeinschaft‑ului. Ca şi în alte cazuri,
este vorba de rolul jucat de biserica catolică în Banat.
Chiar dacă la nivelul programului politic Volksgemeinschaft der
Deutschen in Rumänien se apropia simţitor de naţional‑socialism (mai ales
prin gruparea fabritienilor), exista şi o aripă conservatoare, care în Banat
i‑a avut ca protagonişti pe unii membri ai grupărilor clericale catolice. Cu
toate acestea, în interiorul organizaţiei bănăţene a Volksgemeinschaft‑ului
existau clivaje alimentate de acelaşi tineret adept al „romantismului revo‑
luţionar“. Astfel avem de‑a face cu Landesjugendführerul Nikolaus Hans
Hockl, cu Gaujugendführerul Peter Lindacher şi în sfârşit cu Rudolf Ferch
Gauleiter pe regiunea Banat al N.A.F (Nationale Arbeitsfront), fiecare dintre
aceştia fiind exponenţii unor viziuni nu atât distincte, cât mai ales puternic
individualizate care îi făceau să intre automat în concurenţă ideologică53.
Născute din NSDR/NEDR, atât Volksgemeinschaft der Deutschen in
Rumänien condusă de Fabritius cât şi Deutsche Volkspartei Rumäniens
condus de Alfred Bonfert reprezentau faţetele aceluiaşi concept ideologic,
în sensul că Volksgemeischaftul practica mai degrabă un soi de naţionalism
social (naţional‑socialism) pe când liderii DVR (este vorba aici de cei care au
pus bazele partidului la Timişoara, Frauenhoffer, Minnich&Co.) erau mai
mult adepţii unui socialism naţional54. În Banat, începând cu prima parte
a anului 1936 conservatorii grupaţi în jurul cercurilor clericale se unesc
într‑o formaţiune politică numită Einheitspartei (Partidul Unităţii n.t.), al
cărui lider devine Kaspar Muth55. Această formaţiune (Einheitspartei) va
intra în componenţa „Partidului German” (Deutsche Partei), special creat
de Fabritius pentru alegerile parlamentare din toamna lui 193756. Această
manevră politică şi în general faptul că Fabritius reuşea să controleze ceva
mai bine decât Bonfert (şi cei din DVR) agenda politică a germanilor din
53
Ibidem, p. 403.
54
Cf. Ibidem, p. 404.
55
Ibidem, p. 419.
56
Ibidem, p. 420.
78 Mihai A. Panu
România, a făcut ca cei din Deutsche Volkspartei Rumäniens să hotărască

la 1 septembrie 1937 reorganizarea propriului partid. Schimbările nu au fost
atât de însemnate, astfel că profilul partidului şi potenţialul său electoral au
rămas oarecum neschimbate.
Concluzii
Politizarea vieţii de zi cu zi în rândurile şvabilor bănăţeni a fost un proces
determinat în primul rând de factori exteriori, dat fiind faptul că segmen‑
tele sociale cele mai mari ale şvabilor (în special ţăranii) nu aveau (sau nu
doreau să aibă) prea multe afinităţi cu politica, majoritatea resimţind creş‑
terea importanţei factorului politic, drept o imixtiune nefericită în ordinea
firească a lucrurilor: „Ţăranul şvab nu era neapărat tipul de Homo Politicus
(n.t.)”57. După venirea naţional‑socialismului la putere în Germania această
ideologie a fost preluată pe diferite căi şi în România. Unele filiere de con‑
taminare ideologică erau deja pregătite şi funcţionale (a se vedea cazul orga‑
nizaţiilor de tineret de tipul Wandervogel sau călătoriile de studiu făcute de
şvabi în Germania), însă după momentul 1933 putem vorbi de o dezvoltare
instituţionalizată a nazismului în spaţiul românesc: „Curând după venirea
la putere a naţional‑socialiştilor în Germania, mişcarea s‑a propagat şi în
rândurile etnicilor germani din România. (n.t).”58. Receptarea naţional‑soci‑
alismul în rândurile şvabilor bănăţeni s‑a făcut diferit. Pe lângă profilul
oarecum conservator al ţăranilor şvabi, exista în Banat o tradiţie a curente‑
lor politice moderate, precum social‑democraţia, care se bucurau de susţi‑
nerea păturilor sociale mai vârstnice. De remarcat este şi faptul că pe lângă
aceşti factori sociali‑politici care dădeau contur culturii politice a şvabilor
bănăţeni, exista şi factorul religios care în acel context avea cu siguranţă o
importanţă aparte: catolicismul.
Profilul confesional catolic al şvabilor bănăţeni nu se împăca prea bine
cu anticlericalismul naţional‑socialist, astfel că pentru decidenţii ideologici
nazişti existenţa unei biserici catolice puternice în Banat a fost un impe‑
diment constant în faţa propagandei şi îndoctrinării. Dacă acceptăm acest
criteriu religios ca fiind important în tipul de receptivitate pe care nazismul
l‑a avut în rândurile etnicilor germani din Banat, putem identifica două gru‑
puri‑ţintă care au reacţionat atunci când au fost expuse ideologic: tinerii
şi bătrânii. Segmentul social reprezentat de bătrâni a avut o atitudine mai
degrabă sceptică în faţa ideologiei naţional‑socialiste. Conservatori politic şi
57
Günter Schödl, Deutsche Geschichte im Osten Europas. Land an der Donau, Berlin, Siedler
Verlag, 1995, p. 602.
58
Andreas Hillgruber, Hitler, König Carol und Marschall Antonescu. Die Deutsch‑Rumänischen
Beziehungen 1938–1944, Wiesbaden, Franz Steiner Verlag, 1954, p. 121.
având puternice afinităţi cu religia catolică, bătrânii şvabi nu au arătat entu‑

ziasm faţă de principiile promovate de Berlin şi nu au interiorizat ideologia
nazistă decât poate mânaţi de un relativ oportunism.
De cealaltă parte, însă, avem categoria tinerilor, doritori de implicare poli‑
tică, doritori de afirmare, mulţi dintre ei expuşi influenţelor ideologice ale
Germaniei cu prilejul călătoriilor de studii. Această categorie a reprezen‑
tat pentru nazişti ţinta totalitară predilectă. Ideologii nazişti au înţeles că
entuziasmul şi deschiderea tinerilor trebuie speculate la maxim astfel că
începuturile ascensiunii naţional‑socialismului în Banat i‑au avut în prim
plan mai mult pe tineri decât pe bătrâni. La fel ca în cazul mişcării legionare
din România, unde energiile ideologice izvorau în mare parte din rândurile
tineretului (studenţimii), în rândurile tinerilor şvabi s‑a dezvoltat un fel de
romantism politic speculat imediat de Germania. Activismul politic al tine‑
rilor precum şi profilul lor „revoluţionar” şi pe alocuri anticlerical, a făcut
din aceştia simultan victime şi vectori ideologici ai nazismului.
Veronica Turcuş
ACADEMIA ROMÂNĂ ȘI POLITICA EI CULTURALĂ

EXTERNĂ LA ÎNCEPUTUL ANILOR ’30: RAPORTUL CU
ACCADEMIA D’ITALIA
Abstract: The Romanian Academy and its Foreign Cultural Politics in the
early ‘30s. The Relationship with Accademia d’Italia
The present study aims to present an aspect of the way in which the
Romanian Academy tried to connect its activities to those of the foreign ones,
especially after the achievement of national unity in 1918. A special significance
is given in this case to the scientific relationships with the Italian Academy. In
this respect, the study presents briefly the modern origins of the academia, as
a concept, developed in Italy, as well as the evolution of this institution in the
first years of the fascist regime. It is the context of the ideological celebrations
in a festive manner of the bi‑millennium of Vergilius birth that launched the
Romanian Academy attempt to connect to the Italian one. One of the promot‑
ers of such a cultural policy was the president of the Romanian Academy, Ioan
Bianu.
Keywords: Romania, Italy, academy, Vergilius, Fascism
F ondată în 1866 şi inaugurată în august 1867 – mai întâi ca Societate

Academică (Literară), din dorinţa de a se urma modelul instituţiilor
similare, de îndelungată tradiţie, a culturilor majore ale Europei, care
puneau accent pe promovarea limbii literare, dar extinzându‑şi încă din
prima sa sesiune interesul către domeniile istorico‑arheologic şi al ştiinţelor
naturii, această din urmă secţie fiind înfiinţată ulterior, în septembrie 1872 –
viitoarea Academie Română1, cantonată la început în sfera interesului exclu‑
siv pentru spaţiul românesc, va avea ca obiectiv permanent promovarea cul‑
turii naţionale şi stimularea interesului străinătăţii faţă de producţia ştiinţi‑
fică a intelectualilor români2. Era, de altfel, firească o asemenea preocupare,
1
Dan Berindei, Istoria Academiei Române (1866–2006) – 140 de ani de existenţă, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2006, p. 38–43, 49–56, 68–71, 76–78, 84.
2
Încă din anii 1867–78, recent constituita instituţie academică – în perioada respectivă
cu titulatura de Societatea Academică Română – a acordat titlul de membru de onoare
sau membru corespondent unor literaţi şi savanţi străini care se preocupaseră de proble‑
mele româneşti. Cu acest titlu a fost răsplătit în primul rând interesul culturilor neola‑
tine pentru istoria şi problema românească, în 1869 fiind propus ca membru de onoare
al Societăţii Academice Române atât Edgar Quinet (iniţiativa aparţinându‑i lui Alexandru
Papiu‑Ilarian), cât şi Giovenale Vegezzi‑Ruscalla (la solicitarea lui Ion Heliade Rădulescu).
Academia Română și politica ei culturală externă la începutul anilor ’30 81
Academia Română fiind instituită în contextul afirmării naţiunii române
Aceeaşi motivaţie a stat la baza primirii în societatea academică nou formată a filoromâni‑
lor Paul‑Théodore Bataillard, Jean‑Honoré‑Abdolonyme Ubicini sau Adolphe d’Avril în anii
1871–72, însă treptat numărul membrilor străini a crescut, incluzând personalităţi ştiinţifice
din Anglia, Germania, Austro‑Ungaria, Danemarca, Rusia, Spania. În primii zece ani de
funcţionare ai societăţii au fost aleşi 26 de membri „onorari” şi trei membri corespondenţi
străini. Astfel, savanţii aparţinând culturii franceze Victor Euphémon Philarète Chasles,
Ernest Émile Antoine Desjardins, Émile Egger, Christian Edouard Ludwig Wilhelm Fröhner,
Ferdinand Charles Léon de Lasteyrie, Charles Louis André de Linas, Henri Adrien Prévost de
Longpérier au devenit membri de onoare străini în 1871, ca şi italienii Bernardino Biondelli
şi Giovanni Capellini. Filologul italian Graziadio Isaia Ascoli, susţinător al mişcării naţionale
româneşti din Transilvania şi Banat, a fost ales membru onorar în 1877. Tot în anul 1871 –
când, la 7–9 septembrie, Societatea Academică Română a decis primirea a unui număr de 14
personalităţi ştiinţifice din străinătate ca membri de onoare – britanicul Henry Edward John
Stanley of Aderley a devenit membru al instituţiei academice româneşti, urmat în 1875 de Sir
Mounstuart Elphinstone Grant‑Duff. Savanţii germani Franz Johann Joseph Bock – în 1871
–, Friedrich‑Christian Diez – în 1872 –, Karl Richard Lepsius, Friedrich‑Max Müller şi Adolf
Tobler (de origine elveţiană) – în 1875 – au fost primiţi ca membri de onoare străini ai socie‑
tăţii. Austriacul Hugo Schuchardt (din 1877), zoologul şi biologul din Danemarca, Johannes
Japetus Smith Steenstrup (din 1870), arheologul rus Aleksei Sergheevici Uvarov (din 1871)
sau medicul şi filologul spaniol Pedro Felipe Monlau (din 1870) s‑au numărat în rândul
membrilor de onoare străini ai societăţii în primii săi zece ani de funcţionare, de remarcat
fiind numărul mare de învăţaţi francezi – 11 societari „onorari” – din componenţa tinerei
asociaţii academice. În anul 1878, Societatea Academică Română avea trei membri corespon‑
denţi străini, francezii Emile Legrand, Léon Louis Lucien Prunol de Rosny şi doctorul Julius
Jung din Praga. În primul său deceniu de existenţă, asociaţia academică proaspăt înfiinţată
se preocupa deja de stabilirea contactelor cu instituţiile similare din străinătate, trimiţându‑şi
publicaţiile la Académie des Inscriptions et Belles Lettres de la Paris, la Academiile din
Berlin, St. Petersburg, Viena sau Pesta, la Societatea Anticarilor din Nord de la Copenhaga
sau la Societatea de Istorie şi Arheologie de la Moscova şi participând la congresele ştiinţifice
internaţionale (pentru Congresul internaţional de Geografie din 1875 de la Paris, Societatea
Academică Română a supus unui concurs lucrările care urmau a fi prezentate acolo, în anul
1878 Grigoriu Ştefănescu a participat la un Congres internaţional de Geologie, iar Bogdan
Petriceicu‑Hașdeu la un Congres internaţional de Orientalistică desfăşurat în Italia). În plus,
urmând din nou modelul instituţiilor academice din străinătate, tânăra Societate Academică
a avut în vedere organizarea unor misiuni de cercetare în străinătate (Gr. Tocilescu a efectuat
o asemenea misiune în anii 1877–78 în Rusia, în 1878 se discuta despre un proiect similar
pe lângă British Museum şi a fost votat un fond pentru cercetări de arhivă în Transilvania şi
Ungaria privitoare la Răscoala din 1784, pus la dispoziţia lui Nicolae Densușianu). Atenţia
care trebuia acordată relaţiilor externe ale noii Societăţi Academice Române era exprimată
clar de unul dintre membrii săi marcanţi, scriitorul şi omul politic Vasile Alecsandri, care
în anul 1873 solicita instituţiei în formare „să nu fie prea greoaie de a numi membri onorari
dintre străinii de renume din orice ţări, căci aceia o vor face cunoscută. Dacă Romînia a avut
grele zile este că nu era cunoscută până mai deunăzi. Să punem Academia în dese relaţi‑
uni cu lumea europeană, căci tot noi vom câştiga din aceste relaţiuni”. Ibidem, p. 86–88,
113–116; Petre Florea, Membrii străini ai Societăţii Academice Române, în „Memoriile Secţiei de
Ştiinţe Istorice a Academiei Republicii Socialiste România”, seria IV, 1980, tom V, p. 137–170;
Cornelia Bodea, Societatea Academică Română şi membrii ei străini, în „Academia Română.
Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie”, seria IV, 1992, tom XVIII, p. 193–230.
82 Veronica Turcuş
în ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea şi al legitimării politico‑statale a

acesteia la nivel european, care implica şi prioritatea incontestabilă a unei
afirmări culturale şi ştiinţifice, a deschiderii unei linii de politică în sfera
culturii care să valorizeze societatea românească şi realizările elitei sale prin
directa legătură cu marile centre de excelenţă științifică ale Europei naţiuni‑
lor. De aceea, menţinerea unor raporturi optime cu instituţiile similare din
străinătate, cu academiile şi instituţiile academice de acolo, a constituit o
constantă a activităţii conducerii Academiei Române încă din perioada înce‑
puturilor – atunci când erau urmărite cu mare atenţie şi privilegiate rapor‑
turile cu intelectualii români din teritoriile cu populaţie majoritar româ‑
nească aflate în componenţa altor state – şi s‑a transformat într‑o politică
extrem de coerentă şi de bine fundamentată la nivelul structurii Academiei
în perioada interbelică. Beneficiind de resursele financiare şi culturale ale
României unificate, Academia Română şi‑a redimensionat eforturile în
amintita direcţie, urmărind consolidarea legăturilor cu instituţiile omoloage
din străinătate şi nu întâmplător anii ‘30 ai secolului trecut au reprezentat
pentru cel mai înalt for ştiinţific românesc un moment de climax la nivelul
dimensiunilor şi al consistenţei raporturilor interacademice3.
3
Dacă în perioada 1879–1918 – etapă de precizare a structurii Academiei Române şi de desă‑
vârşire a organizării şi direcţiilor sale de activitate ştiinţifică – au fost aleşi 71 de membri de
onoare străini, în primul rând francezi (22) şi germani (19), dar şi învăţaţi ori oameni politici
italieni (geologul Quintino Sella şi fizicianul Pietro Blaserna, ambii preşedinţi în funcţie
ai Academiei dei Lincei la data primirii în Academia Română, regele Vittorio Emanuele al
III‑lea, matematicianul Vito Volterra, care va conduce la începutul anilor ‘20 Accademia dei
Lincei, istoricul veneţian Bartolomeo Cecchetti, filologul Angelo De Gubernatis, medicul şi
omul politic Guido Baccelli sau naturalistul Antonio Baldacci), savanţi din Monarhia aus‑
tro‑ungară, specialişti din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Belgia, Elveţia, Olanda
şi au fost primiţi ca membri corespondenţi 24 de cercetători străini (7 din Monarhia aus‑
tro‑ungară, 5 din Franţa, 5 din Germania şi restul din Suedia, Danemarca, Belgia, Olanda,
Italia – romanistul Matteo Bartoli – sau Grecia şi Statele Unite ale Americii), în anii inter‑
belici numărul acestora a sporit considerabil, astfel încât la 8 iunie 1948 – în ajunul reor‑
ganizării Academiei Române de către regimul ideocratic de stânga – instituţia avea peste
60 de membri de onoare străini în viaţă şi 58 de corespondenţi de peste hotare, în anii
1919‑mai 1948 fiind aleşi 134 de savanţi străini ca membri de onoare şi 56 de specialişti stră‑
ini ca membri corespondenţi. Această veritabilă dublare a cifrei învăţaţilor străini cuprinşi
în rândurile Academiei Române a fost secondată în anii interbelici de o dinamică similară
a participării academicienilor români la conferinţele şi congresele internţionale de speciali‑
tate şi de o intensificare a vizitelor întreprinse de savanţii şi literaţii străini în România, cu
precizarea că anumite dificultăţi de ordin financiar, cauzate de situaţia valutei româneşti
imediat după Primul Război Mondial, au frânat la începutul anilor ‘20 volumul participării
specialiştilor români la reuniunile internaţionale organizate de numeroasele organisme cul‑
turale şi supra‑academice constituite la finele marelui conflict, situaţia redresându‑se abia
în anii ‘30, după marea criză economică. În plus, dacă în cele patru decenii de la organi‑
zarea sa ca Academie cel mai înalt for ştiinţific al ţării şi‑a pus doar problema aderării la o
asociaţie internaţională a academiilor menită să coordoneze o serie de activităţi comune ale
Inserată şi organizată la nivelul culturii româneşti în primul rând ca o

expresie a celor mai alese capacităţi ştiinţifice ale întregii naţiuni, Academia
Română – denumire stabilită prin legea promulgată la 29 martie/10 aprilie
1879, prin care Societatea Academică Română era declarată Institut Naţional
– a fost percepută în fond ca o „academie naţională”, după modelul institu‑
ţiilor academice apărute sau reorganizate după aceste principii în ţările care
şi‑au realizat structura statală pe principii naţionale la sfârşitul secolului
al XIX‑lea. Modelul era desigur cel francez, al unui Institut de excelenţă al
academiilor din Berlin, Göttingen, Leipzig, Londra, München, Washington, Paris şi Viena,
în perioada interbelică s‑a înregistrat o participare efectivă a Academiei Române la Uniunea
Academică Internaţională, organism de profil umanistic – şi aici ar fi de amintit rolul a doi
dintre reprezentanţii săi de marcă, istoricii Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga, cel dintâi fiind ales
în 1923 în funcţia de secretar al Uniunii – sau la Comisia Internațională pentru Cooperare
Intelectuală de pe lângă Societatea Naţiunilor, în timp ce o „adeziune morală” şi nu una efec‑
tivă, din cauze de natură financiară, s‑a decis în anii 1921–24 în cazul participării Academiei
Române la activitatea unei serii de organizaţii ştiinţifice internaţionale specializate, profi‑
late pe ştiinţele exacte, cum ar fi Uniunea internaţională de fizică pură şi aplicată, Uniunea
Astronomică Internaţională sau Asociaţia Internaţională pentru Studiul Matematicilor. De
asemenea, ar mai fi de observat că, dacă în anii care au urmat încheierii Primului Război
Mondial a existat la nivel internaţional o tendinţă de a dezvolta, inclusiv la nivel academic,
raporturi privilegiate într‑un parteneriat al învingătorilor, la care erau acceptaţi cei neutri, dar
excluşi perdanţii, Germania în primul rând, stare de lucruri care a influenţat şi activitatea
academică românească şi care a fost remediată abia spre sfârşitul primului deceniu inter‑
belic, în anii celui de‑a doilea conflict mondial relaţiile externe ale Academiei Române au
fost cantonate exclusiv în spaţiul german şi italian, urmându‑se orientarea politică pro‑Axă
a României din perioada respectivă. Succesiv încheierii ostilităţilor din marele război s‑au
intensificat relaţiile culturale şi raporturile ştiinţifice cu Franţa, în virtutea unei tradiţii moş‑
tenite din secolul precedent şi din „La belle époque”. De asemenea, au fost promovate legă‑
turile cu Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii (în toamna anului 1919, Academia
de Ştiinţe din Maryland‑Baltimore a propus Academiei Române numirea reciprocă a câte
trei membri corespondenţi, iar în 1920 Societatea Regală din Londra a invitat cel mai înalt
for ştiinţific românesc să se asocieze în publicarea unui Catalog Internaţional al Literaturii
Ştiinţifice, alături de alte 30 de societăţi academice din lume). Anii interbelici au fost marcaţi
şi de stimularea raporturilor interacademice cu instituţiile similare din Italia, în primul rând
cu Accademia dei Lincei, care îşi exprima printr‑o adresă din noiembrie 1919 profunda soli‑
daritate cu naţiunea română şi cu interesele sale, arătând că „a simţit adâncă îngrijire pentru
naţiunea română” şi salutând „cu cea mai vie bucurie ziua eliberării ei”, „deplina realizare
a aspiraţiunilor ei”. Începutul anilor ‘30 este caracterizat oricum de o remarcabiă fluidizare
a raporturilor dintre Academia Română şi instituţiile academice din străinătate, observabilă
atât la nivelul primirilor de membri corespondenţi străini în Academia Română (un număr
de 6 învăţaţi anual în anii 1929, 1930 şi 1933) cât şi al alegerii unor specialişti români ca
membri ai academiilor străine (Vasile Pârvan a devenit membru corespondent al Accademiei
dei Lincei în 1927, în preajma morţii sale, George Enescu a fost invitat în rândul membrilor
corespondenţi al Academiei de Arte Frumoase a Institutului Franţei în anul 1929, Gheorghe
Marinescu a primit în 1932 onoarea de a se număra printre membrii asociaţi ai Academiei de
Medicină din Paris etc). D. Berindei, op. cit., p. 134–137, 141, 201–202, 227–232, 238; Dorina
N. Rusu, Dicţionarul membrilor Academiei Române. 1866–2010, ed. a IV‑a revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, p. 1173–1175; 1177–1178.
84 Veronica Turcuş
întregii naţiuni, conform însă situaţiei româneşti, bazându‑se pe o modali‑

tate de recrutare adaptată formelor şi instituţiilor pe care le dezvoltase cul‑
tura română până în momentul respectiv, chiar dacă nu se poate vorbi şi în
Principate sau în Transilvania despre o tradiţie pluriacademică, ci mai mult
despre structuri care dobândiseră caracteristicile unor societăţi profilate pe
diverse ramuri ale ştiinţelor.
În Italia, de exemplu, Accademia dei Lincei, cu o îndelungată istorie, fon‑
dată în anul 1603 la Roma şi profilată iniţial pe ştiinţele naturale şi exacte
(printre primii săi membri s‑au numărat Galileo Galilei sau Giambattista
Della Porta)4, s‑a afirmat la început ca una dintre academiile care reuneau
oamenii de ştiinţă, literaţii şi artiştii din Peninsulă din vremea respectivă5.
Existau, spre exemplu, în Italia academiile de tradiţie renascentistă, în marea
lor parte înflorite în perioada post‑tridentină, în a doua jumătate a secolului
al XVI‑lea, deseori denumite cu extravaganţă umoristică. Constituite iniţial
ca societăţi academice, multe dintre ele au avut o viaţă efemeră şi nu au
depăşit nivelul de cenaclu literar, filosofic sau ştiinţific constituit în jurul
unei personalităţi care le anima sau al unui protector înstărit, care găzduia
în propria sa reşedinţă reuniunile academice. Multe dintre cele care au avut
o activitate îndelungată şi‑au precizat statutele într‑o formulă modernă abia
în secolele al XVIII‑lea sau al XIX‑lea, fiind doar de atunci organizate pe
secţii şi depăşind caracterul şi preocupările specializate cu care au pornit.
Altele, dimpotrivă, au evoluat de la o vocaţie enciclopedică spre o particula‑
rizare a intereselor activităţii ştiinţifice şi literare, de multe ori în funcţie de
preocupările conducătorilor şi membrilor respectivelor instituţii academice.
4
„Annuario della Accademia Nazionale dei Lincei”, Roma, 2009, p. 5.
5
Vezi date interesante în Discorso dell’origine delle accademie publiche e private e sopra l’impresa
de gli Affidati di Pavia del P. D. Gio. Battista Alberti Somasco, Genova, per Gio. Maria Farroni,
Nicolò Pesagni & Pier Francesco Barbieri, 1639, 172 p.; L’Italia accademica, ossia le accademie
aperte a pompa, e decoro delle lettere più amene nelle città italiane, raccolte e descritte dall’abate,
e dottore Giuseppe Malatesta Garuffi, Parte prima dedicata a gl’illustrissimi signori, li signori
accademici scelti del Collegio de’Nobili di Parma, In Riminio, per Gio. Felice Dandi, 1688,
450 p.; Notizie storiche delle accademie di Europa con una relazione più diffusa dell’accademia
nobile ecclesiastica di Roma ristaurata dal sommo pontefice Pio Sesto… del conte Paolino Mastai
Ferretti, Roma, 1702, 147 p.; Michele Maylender, Storia delle Accademie d’Italia, con pre‑
fazione di Luigi Rava, Vol. 1, Abbagliati‑Centini, Bologna, L. Cappelli, 1926, XXIV+541 p.;
Vol. 2, Certi‑Filotomi, Bologna. L. Cappelli, 1927, 458 p.; Vol. 3. Finti‑Lydii Lapidis, Bologna,
L. Cappelli, 1929, 506 p.; Vol. 4, Litana‑Rinnovati, Bologna, L. Cappelli, 1929, 472 p.; Vol. 5,
Rinomati‑Zitoclei, Bologna, L. Cappelli, 1930, 498 p; retip. Anast, Bologna, Forni, [1976];
Catalogo alfabetico e geografico delle accademie d’Italia (dalla seconda metà del secolo XV al prin‑
cipio del XIX) trascritto dalle Accademie d’Italia opera inedita di Michele Maylender, Fiume,
Battara, 134 p.; Giuseppe Gabrieli, Repertorio alfabetico e bibliografico delle accademie d’Italia
nell’opera di M. Maylender, „Accademie e biblioteche d’Italia”, a. 10, 1936, n. 2, 29 p.; Jennifer
Montagu, An Index of emblems of the Italian academies: based on Michele Maylender’s Storie delle
accademie d’Italia, London, University of London, Warburg Institute, 1988, III+77 p.
Unele dintre academii au rămas doar instituţii de consacrare, însă altele

au dezvoltat alături şi programe didactice aferente ori s‑au transformat
într‑o astfel de instituţie. Multe dintre ele au dezvoltat renumite edituri,
au publicat valoroase lucrări şi periodice ştiinţifice care să le reprezinte şi
şi‑au constituit cunoscute şi valoroase biblioteci, marcând decisiv evoluţia
culturală a oraşului respectiv şi orientând‑o pozitiv pe cea a regiunii. În
sfârşit, multe dintre academii au avut perioade de întrerupere a activită‑
ţii lor, deseori din cauza conflictelor din zonă sau a calamităţilor naturale
(ciuma etc), a persecutării membrilor lor pentru ideile profesate, au fost
refondate cu aceeaşi sau cu altă titulatură, uneori peste mulţi ani, secole
chiar, din dorinţa de a fi respectată şi reluată o tradiţie academică, le‑au fost
schimbate deseori însemnele heraldice şi motto‑ul, au fuzionat dând naş‑
tere unor noi instituţii culturale din dorinţa de a se adapta timpurilor, au
trecut treptat de la stadiul de asociaţii private la acela de instituţie publică,
odată ce statul modern şi întregul său aparat birocratic s‑au implicat în sus‑
ţinerea, inclusiv financiară, a acestora. Altele au optat însă pentru vechea
formulă de organizare, şi multe au rămas cantonate în tradiţia locală; altele
au continuat să fie renumite în Italia sau în întreaga lume. Unele, în sfâr‑
şit, au fost nevoite să îşi încheie activitatea din considerente financiare sau
din lipsa interesului pentru ideile şi concepţiile susţinute de membrii lor
– care erau fie condamnate, fie căzute în desuetudine –, dovedind astfel în
multe cazuri că nu şi‑au împlinit suficient vocaţia şi nu au depăşit stadiul
de societate culturală sau ştiinţifică. Câteva, în fine, au alăturat activităţii
culturale şi ştiinţifice o inspirată activitate administrativă, concretizată prin
disponibilitatea alocării de premii, a constituirii de fundaţii care să promo‑
veze cultura, existând chiar cazuri – cel al Accademia di Santa Cecilia6 –
când instituţia de consacrare şi cea didactică aferentă au devenit profitabile
societăţi productive.
Ar fi de remarcat astfel că o serie de iniţiative renascentiste timpurii din
Italia au avut o existenţă relativ scurtă şi nu şi‑au putut preciza suficient
structura instituţională. Accademia Pontaniana din Napoli, constituită pe la
1443 (cu sediu al reuniunilor la început în Castel Nuovo Aragonese – în care
membrii săi se întruneau animaţi de Antonio Beccadelli şi sub patronajul
lui Alfonso al V‑lea de Aragon, rege al Neapolelui, de unde şi denumirea ini‑
ţială de Accademia Alfonsina –, apoi instalată din 1458, după moartea rege‑
lui, la reşedinţa lui Beccadelli, iar din 1471, după decesul acestuia din urmă,
organizată în casa lui Giovanni Pontano), a fost desfiinţată la 1542 şi apoi
6
Accademia romana di Santa Cecilia este unicul exemplu de academie italiană fondată în
perioada Renaşterii care a dobândit în a doua jumătate a secolului XX fizionomia unei firme
moderne aducătoare de venit. În prezent are un corp academic compus din 70 de membri
efectivi şi 30 onorari.
86 Veronica Turcuş
reorganizată în formule moderne după 18087. O jumătate de secol a supra‑

vieţuit şi celebra Academie neoplatonică din Florenţa, întemeiată în 1459
prin grija lui Cosimo di Giovanni degli Medici (1389–1464) şi cu contribuţia
umanistului Marsilio Ficino, în fond o încercare de a redeschide simbolic în
vremea Renaşterii vechea şi clasica Academie din Atena animată de Platon,
care se reunea în grădinile lui Akademos. Printre membrii Academiei plato‑
nicienilor din Florenţa se numărau Giovanni Pico della Mirandola, Nicolaus
Cusanus, Angelo Poliziano, Leon Battista Alberti, Bartolomeo Scala, precum
şi o serie de exponenţi de seamă ai familiei Medici, printre care şi Lorenzo
il Magnifico. Funcţionând la început în vila familiei Medici din Careggi,
după moartea lui Lorenzo il Magnifico, survenită în 1492, Academia plato‑
nică se va reuni la vila lui Bernardo Rucellai. Existenţa instituţiei academice
va fi curmată la 1523, în urma conjuraţiei unor membri împotriva cardi‑
nalului Giulio de’ Medici8. O viaţă efemeră a avut şi Accademia Romana,
organizată în anul 1467 de umanistul Pomponio Leto, în fond un cena‑
clu de literaţi fascinaţi de lumea clasică antică şi de păgânism, cu vederi
antipontificale, ceea ce a şi dus la desfiinţarea societăţii în anul 1468 prin
voinţa papei Paul al II‑lea9. În Piemonte cea mai veche societate literară de
7
În perioada în care Pontano a condus academia (1471–1503), aceasta avea în vedere, în
general, dezbateri pe teme literare şi filologice, în centrul atenţiei stând clasicii antichităţii,
în mod special Seneca, dar şi pe teme teologice sau de geografie, în contextul descoperirilor
geografice ale timpului. Între membrii instituţiei sunt de amintit Gabriele Altilio, Jacopo
Sannazaro, Benedetto Gareth, Andrea Matteo Acquaviva, Girolamo Carbone, Giovanni
Cotta, Francesco Pucci, Tristano Caracciolo, Pietro Summonte, Antonio de Ferraris etc. După
moartea lui Pontano, survenită în 1503, academia a fost condusă de discipolii acestuia şi s‑a
bucurat de un prestigiu semnificativ în rândul literaţilor şi savanţilor italieni. Declinul a sur‑
venit începând cu anul 1532, când societatea academică se afla sub conducerea lui Scipione
Capece. Reînfiinţarea societăţii academice în anul 1808 a însemnat şi repropunerea acesteia
într‑o formulă modernă, cu o structură pe trei secţii (cea de matematică şi fizică, cea de
ştiinţe morale şi politice, cea de literatură şi arte frumoase). Recunoaşterea instituţiei prin
decret regal în 1817 a însemnat şi o reorganizare a claselor academiei, care au crescut la cinci
(cea de matematică, cea de ştiinţe naturale, cea de ştiinţe morale şi economice, cea de istorie,
în fine, cea de literatură italiană şi arte frumoase), în conformitate cu noile curente de idei
conturate în secolul naţiunilor.
8
James Hankins, The myth of the Platonic Academy of Florence, în „Renaissance Quarterly”,
vol. 44, 1991, no.3, autunno, p. 429–475.
9
Giovanni Lovito, L’opera e i tempi di Pomponio Leto, presentazione di Italo Gallo, Salerno,
Laveglia, 2002, 74 p. (Quaderni salernitani, 14); Antiquaria a Roma: intorno a Pomponio Leto e
Paolo II, Roma, Roma nel Rinascimento, 2003, XLI+161 p.; G. Lovito, Pomponio Leto politico e
civile: l’umanesimo italiano tra storia e diritto, Salerno, Laveglia, [2005], 90 p. (Quaderni saler‑
nitani, 18); Gerardo Gallo, Pomponio Leto, scoliaste e maestro d’Umanesimo. Conferenza tenuta
all’Accademia Cosentina, 2006, 22 p. (Quaderni dell’Accademia Cosentina, 65); Pomponio
Leto e la prima accademia romana: giornata di studi, Roma, 2 dicembre 2005, a cura di Chiara
Cassiani, Myriam Chiabò, [Roma], Roma nel Rinscuimento, 2007, XI+155 p.; Maria Accame
Lanzillotta, Pomponio Leto, vita e insegnamento, Tivoli, Tored, 2008, 240 p. (Ricerche di filo‑
factură academică datează de pe la 1478–80 şi a fost organizată la Saluzzo

de marchizul Lodovico II, care a pus la dispoziţia reuniunilor academice
sala cea mare a castelului. Şi această academie italiană la ale cărei întruniri,
prezidate din 1492 de marchiza Margherita, participau literatul Bernardino
Dardano da Parma, Bernardino Orsello da Saluzzo, profesorul de teologie
Giovanni Ludovico Vivaldo da Mondovì, medicii Iacob Teofredo da Revello
şi Giorgio Gastaudo, gramaticienii Bartolomeo Pascale, Giovanni Gauterio,
Facino Tiberga, Luigi Laurenti, s‑a dizolvat timpuriu, la începutul secolului
al XVI‑lea, în condiţiile politice nefavorabile experimentate atunci de mar‑
chizatul de Saluzzo10.
De altfel, există date despre academii care au apărut anterior celor amin‑
tite mai sus la Napoli, Roma sau Florenţa, însă trebuie operată clar distinc‑
ţia între societăţile – multe de factură prevalent literară – ale Renaşterii,
care urmau modelul Academiei lui Platon şi îi reuneau pe învăţaţi, aceştia
prezentându‑şi în adunări propriile lor scrieri privind ştiinţele, literele şi
artele şi comunicându‑şi reciproc înţelepciunea şi setea de cunoaştere şi
acele Studium generale, în fond structuri universitare care au apărut după
secolul al XII‑lea şi în cadrul cărora studioşii avizi de cunoaştere ascultau
învăţămintele maeştrilor stipendiaţi de public. Se pare că pe la 1400 fusese
instituită la Foligno, pe lângă conventul San Domenico, o Accademia dei
Concili, cu preocupări legate de studiile teologice şi de poezie, iniţiativa
aparţinând episcopului Federico Frezzi11. De asemenea, ar fi de amintit aca‑
demia de veche tradiţie din Viterbo, Accademia degli Ardenti, ale cărei rădă‑
cini se coboară spre mijlocul secolului al XIV‑lea. Proiectată la 1350 de poe‑
tul Francesco Petrarca, inspirat de o idee a lui Dante Alighieri, cu numele de
Accademia degli Ostinati in Ardore12, a fost apoi fondată în 1480 de literatul
din Viterbo, Sante Cesara cu scopul studierii „scrierilor antice, pentru a le
face cunoscute şi accesibile spiritelor celor mai frământate”. Instituţia, care
logia, letteratura e storia, 6; Biblioteca pomponiana, 1); G. Lovito, I Sanseverino di Salerno:

politica e cultura tra Umanesimo e Rinascimento: la trattatistica storico‑politica nella storia della
letteratura italiana, [s.l.], Ferraro, 2008, 146 p.; Pomponio Leto tra identità locale e cultura
internazionale. Atti del convegno internazionale (Teggiano, 3–5 ottobre 2008), a cura di Anna
Modigliani, [Roma], Roma nel Rinscimento, 2011, XII+284 p.
10
Delle Società Letterarie del Piemonte. Libri due di Tommaso Vallauri, Torino, Tipografia dei
Fratelli Favale, 1844, p. 16–25.
11
Informaţia apare doar dintr‑o adnotare pe un codice. Se pare că academia fusese instituită
în anii 1404–1409 şi pusă sub protecţia Sf. Toma de Aquino. Instituirea ei trebuie legată de
interesul episcopului pentru dezbaterile teologice din vremea respectivă, nefiind de neglijat
implicarea episcopului în Conciliul de la Pisa din 1409, apoi de la Constanţa, în 1415–16. Date
în G. Rotondi, Federico Frezzi, la vita e l’opera, Todi, 1921; Piero Lai, Cultura letteraria a Foligno,
în „Bollettino storico della città di Foligno”, 1996–1997, XX–XXI, p. 48; Simona Foà, Frezzi,
Federico, în Dizionario Biografico degli Italiani, Istituto Treccani, 1998, vol. 50.
12
M. Maylender, op. cit, vol. IV, 1929, p. 170.
88 Veronica Turcuş
a adoptat ca simbol heraldic mănunchiul de nuiele din aur puse într‑un cre‑
uzet deasupra flăcărilor pentru a se lichefia şi ca motto Donec purum (spre
puritate maximă), a fiinţat până la 1873, reunind nume celebre ale cultu‑
rii italiene precum Ariosto, Tasso, Michelangelo, Leopardi, editori precum
Curcio şi Mondadori, sculptorul Nagni, scriitorul Tecchi, Vittoria Colonna,
Ludovico Muraton etc13.
Revenind la cazul Accademiei dei Lincei, ar fi de remarcat că instituţia
şi‑a dobândit de timpuriu un remarcabil prestigiu şi la începutul anilor ‘20
ai secolului al XVII‑lea era recunoscută drept cea mai importantă acade‑
mie italiană. Succesiv, instituţia academică a fost adaptată, după anul 1870,
necesităţilor timpului şi noilor evoluţii politice, odată cu unificarea statală
şi transformarea Romei în capitală, aşa cum rezultă din Statutul promulgat
la 14 februarie 1875. Prin amintitul statut îi era recunoscut academiei carac‑
terul naţional, depăşindu‑se astfel nivelul local. Acelaşi statut adăuga toto‑
dată vechii clase de ştiinţe fizice şi matematice şi o clasă de ştiinţe morale,
istorice şi filologice, Academiei dei Lincei fiindu‑i astfel consfinţit caracterul
de maximă expresie a elitelor ştiinţifice ale naţiunii italiene14. Desigur că în
Italia, Accademia dei Lincei nu a avut niciodată structura supra‑academică
pe care Franţa a propus‑o cu Institut de France, acest rol de coagulare a ini‑
ţiativelor academice tradiţionale fiind realizat în Peninsulă, cu începere din
anul 1923, de Unione Accademica Nazionale15.
Privită din această perspectivă, a însăşi structurii sale şi a motivaţiilor
care au stat la baza constituirii Academiei Române la sfârşitul secolului
al XIX‑lea, apare mai mult decât firească propensiunea instituţiei pentru
fundamentarea şi fortificarea contactelor şi a legăturilor cu academiile
13
De‑a lungul timpului interesul pentru etruscologie a constituit una dintre preocupările
principale ale membrilor academiei, mai ales că au fost descoperite numeroase vestigii
arheologice etrusce în vecinătatea oraşului Viterbo. Academia a fost reconstituită în 1964,
denumirea actuală fiind Accademia delle Scienze e delle Arti degli Ardenti di Viterbo.
Ibidem, vol. I, 1926, p. 311; Leggi organiche dell’Accademia di Scienze ed Arti degli Ardenti di
Viterbo ed articoli addizionali alle medesime, Viterbo, nella Stamperia dell’Accademia presso
Domenico Rossi, 1812, XXVI p.; ed. 3, Viterbo, presso Camillo Tosoni, 1835, 29 p.; ed. 4,
Viterbo, nella Stamperia dell’Accademia presso Camillo Tosoni, 1854, 26 p.; Mario Signorelli,
Storia e finalità dell’Accademia degli Ardenti di Viterbo, Viterbo, Quatrini, 1964, 15 p.; Maria
Rita Giuliobello, L’Accademia degli Ardenti di Viterbo, Roma, Università degli Studi di Roma,
Facoltà di Magistero, 1980–81, 277 f. dactilografiate. (teză de licenţă, prof. Eugenio Ragni).
14
„Annuario della Accademia Nazionale dei Lincei”, 2009, p. 8–9; Accademia Nazionale dei
Lincei. Brevi cenni, Roma, Azienda Grafica Eredi dott. G. Bardi, 2008, p. 5–7.
15
Organismul a fost instituit pentru a oferi o corectă colaborare italiană la iniţiativele acade‑
mice, cercetările şi publicaţiile propuse de Union Académique Internationale – federaţie de
instituţii ştiinţifice din diverse ţări fondată la Paris în anul 1919 la propunerea Academiei des
Inscriptions et Belles‑Lettres şi care şi‑a stabilit sediul administrativ la Bruxelles, pe lângă
Academia Regală de Ştiinţe, Litere şi Arte Frumoase a Belgiei – în domeniul ştiinţelor uma‑
niste (filologie, istorie şi arheologie, ştiinţe morale, politice şi sociale).
„naţionale”, considerate expresia cea mai înaltă a culturii şi realizărilor ştiin‑

ţifice ale respectivei societăţi. Pe această linie se înscrie şi interesul deosebit
pe care conducerea Academiei Române, prin poziţia preşedintelui său de
atunci, filologul şi istoricul literar Ioan Bianu16, l‑a manifestat la începu‑
tul anilor ‘30 pentru stabilirea de raporturi optime cu Accademia d’Italia,
creaţie instituţională recentă în vremea respectivă şi prin excelenţă musso‑
liniană, dar care a fost percepută la nivelul elitei româneşti în primul rând
ca o instituţie menită să valorizeze întreg potenţialul creator al Italiei şi să
exprime spiritul naţional al acesteia.
Reale Accademia d’Italia a fost instituită la 7 ianuarie 1926 printr‑un
decret‑lege, convertit apoi în legea nr. 496 din 25 martie 1926, dar abia după
patru ani – la 28 octombrie 1929 – a fost inaugurată, rațiunile pentru care a
trenat într‑atât debutul funcţionării acestei academii fiind motivate de înal‑
tele oficialităţi fasciste tocmai prin grija deosebită pe care au avut‑o în preci‑
zarea organizării noii formule instituţionale, discutându‑se în amănunţime
chiar problema oportunităţii înfiinţării ei, de asemenea a obiectivelor pe
care urma să le aibă în vedere şi cea a stabilirii unui sediu pe măsură (până
la urmă s‑a optat pentru splendida reşedinţă romană din Trastevere constru‑
ită de bancherul Agostino Chigi, Villa della Farnesina, aflată în proximita‑
tea sediului celei mai renumite academii italiene de atunci, Accademia dei
Lincei – anume a Palatului nobiliar Corsini – şi pictată de Sebastiano del
Piombo, Giulio Romano, Sodoma şi Rafael Sanzio)17. Instituţia număra 60
membri grupaţi în patru clase (ştiinţe morale şi istorice, ştiinţe fizice, mate‑
matice şi naturale, litere şi, în sfârşit, arte), dintre care jumătate erau numiţi
prin decret regal pe baza propunerii şefului guvernului – e drept că în acord
cu ministrul Instrucţiunii Publice şi fiind consultat şi Consiliul de Miniştri
– şi doar cealaltă jumătate desemnaţi în sânul amintitei instituţii, ingerinţa
autorităţii statale fiind evidentă şi din perspectivă financiară sau din punct
de vedere al status‑ului social (spre deosebire de membrii celorlalte acade‑
mii italiene, academicienii Italiei erau retribuiţi de stat printr‑o sumă fixă şi
erau asimilaţi înalţilor funcţionari de stat – cu implicita atribuire a titlului
de excelenţă)18.
Semnificative pentru percepţia pe care trebuie să o fi avut academiile
diverselor ţări europene în legătură cu Accademia d’Italia, cu caracterul
16
Ioan Bianu (1856–1935), membru titular al Academiei Române din 1902, a condus institu‑
ţia în calitate de preşedinte în perioada 1 iunie 1929 – 30 mai 1932 şi ca vicepreşedinte de la
30 mai 1932 la 13 februarie 1935, data morţii sale. Dorina N. Rusu, op. cit, p. 111.
17
Reale Accademia d’Italia. Inventario dell’Archivio, a cura di Paola Cagiano de Azevedo e Elvira
Gerardi, Ministero per i Beni Culturali e Ambientali, Dipartimento per i Beni Archivistici e
Librari, Direzione Generale per gli Archivi, Roma, 2005, p. XI, LVI‑LX (Pubblicazioni degli
Archivi di Stato. Strumenti CLXVII).
18
Ibidem, p. XIV.
90 Veronica Turcuş
naţional al acesteia, care îşi propunea să depăşească orice particularism local

sau cantonarea interesului ştiinţific în anumite domenii predilecte de cerce‑
tare, sunt cuvintele lui Benito Mussolini, rostite în faţa Camerei Deputaţilor
a Parlamentului italian la 30 ianuarie 1926, cu prilejul dezbaterii parlamen‑
tare asupra instituirii noii structuri academice: “[La nuova struttura istituzi‑
onale] dovrà perciò avere un suo compito affatto diverso da quello delle altre
Accademie esistenti nel Regno [… alle] quali sono affidati generalmente
compiti particolari o locali, l’Accademia d’Italia dovrà essere un centro vivo
della cultura nazionale, che alimenti e promuova il movimento intellettuale,
secondo il genio e la tradizione della nostra gente, e ne diffonda l’efficacia
oltre i confini della Patria […] L’Accademia potrà inoltre dare saggio ed utile
ausilio al Governo nello studio e nella risoluzione dei più gravi problemi rela‑
tivi alla cultura nazionale”19.
Proiectul era desigur generos şi se puteau bănui prea puţin la începutul
anilor ‘30 evoluţiile supărătoare şi strict ideologizante pe care le va avea
noua academie în cel de‑al doilea deceniu al perioadei fasciste (obligaţia
prestării jurământului fascist din 1933 pentru toţi membrii instituţiei, cu
pedeapsa expulzării în cazul refuzului – cerinţă pe care, de altfel, decre‑
tul‑lege regal din 21 septembrie 1933 o impunea tuturor institutelor de cul‑
tură, academii, asociaţii ştiinţifice –, obligaţie urmată de o decizie internă
a Academiei, semnată la 23 februarie 1934 de preşedintele instituţiei, fizi‑
cianul Guglielmo Marconi, prin care se modifica regulamentul personalu‑
lui, hotărându‑se că toţi funcţionarii şi subalternii trebuiau să fie înscrişi
în Partidul Naţional Fascist; controlul strict al capului guvernului asupra
numirii conducerii academiei, consfinţit în Italia prin legea din 26 septem‑
brie 1935 – care era din nou adresată paletei mai largi de instituţii cultu‑
rale din peninsulă, abrogând tot ceea ce se găsea în statutele acestora cu
privire la alegerea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor, aceştia urmând a fi
numiţi de ministrul Educaţiei Naţionale – şi care se va regăsi în propunerile
de modificare a statutului şi regulamentului de funcţionare al Accademia
d’Italia discutate în adunarea de la 15 februarie 1937 şi legiferate prin decret
regal la 8 iulie 1937, convertit în lege la 23 decembrie acelaşi an, care stabi‑
lea că Academia nu îşi va mai desemna candidaţi pentru funcţia de preşe‑
dinte, dintre care şeful guvernului alegea şi numea apoi o persoană, numi‑
rea venind acum direct, prin decret regal la propunerea, în fond decizia,
lui Mussolini, de acord cu ministrul Educaţiei Naţionale; controlul pe care
Accademia d’Italia, profund politizată, urma să îl exercite asupra întregii
activităţi academice italiene, a tuturor academiilor de tradiţie din Peninsulă,
prin instituirea la 21 iunie 1938 a Consiliului Naţional al Academiilor,
19
M. Ferrarotto, L’Accademia d’Italia, Napoli, Liguori, 1977, p. 22.
patronat de Accademia d’Italia şi condus de preşedintele acesteia, care înlo‑

cuia mai vechea Unione Accademica Nazionale; poziţia rasistă adoptată în
anul 1938, când Accademia d’Italia, răspunzând circularei nr. 11836 din 19
august 1938 a Ministerului Educaţiei Naţionale prin care se cerea numele
tuturor membrilor şi personalului care erau sau aveau legături de rudenie
cu persoane de rasă ebraică, a trimis listele solicitate, Academia având deja
instituită prin grija preşedintelui de atunci, Federzoni, şi o Comisie pentru
studiul problemelor rasei, în concordanţă cu politica regimului şi cu preve‑
derile legislative antiebraice şi în apărarea rasei ariene care fuseseră adop‑
tate; instituirea în 1939 a unui comitet de academicieni pentru îndepărtarea
din publicaţiile academice a operelor autorilor evrei; fuziunea cu Accademia
dei Lincei petrecută la 8 iunie 1939 pe baza legii nr. 755 şi semnificând în
fond îngurgitarea tradiţionalei Accademia dei Lincei de către structura insti‑
tuţională statală mussoliniană, cu tot ceea ce a însemnat patrimoniu şi acti‑
vitate ştiinţifică; susţinerea iniţiativelor de purificare a limbii italiene prin
îndepărtarea cuvintelor de origine străină, în conformitate cu legea nr. 2042
din 23 decembrie 1940, prin constituirea unei Comisii pentru italienitatea
limbii)20.
Accademia d’Italia era încă în faza cristalizării sale instituţionale în anul
193021, an la care se referă documentele publicate în anexă şi care marchează
preliminariile stabilirii primelor contacte dintre Academia Română şi aşe‑
zământul italian recent înfiinţat. Bazată iniţial pe subvenţiile statale – o
sumă care venea de la Ministerul Educaţiei Naţionale şi care era calculată
în funcţie de necesităţi, pentru acoperirea costurilor administrative, anume
chirii, retribuirea academicienilor şi a funcţionarilor, respectiv o altă sumă
din partea Ministerului Corporaţiilor pentru scopuri culturale, adică premii
şi publicaţii22 – Accademia d’Italia şi‑a făcut simţită prezenţa în planul vieţii
20
Reale Accademia d’Italia, p. XVII–XXI, XLVIII, LI. Cuprinderea corpului academic al
„lincei”‑lor (70 de membri naţionali la cele două secţii – ştiinţe fizice şi matematice, respectiv
ştiinţe morale, istorice şi filologice – la care se adăugau 10 membri străini şi 60 de corespon‑
denţi atât la o clasă cât şi la cealaltă) în structura Accademiei d’Italia se făcea însă selectiv,
numărul membrilor Academiei Italiei fiind ridicat de la 60 la 80 şi adăugându‑se astfel 5 la
fiecare clasă dintre foştii membri naţionali sau corespondenţi de la Accademia Nazionale dei
Lincei (de reţinut că pentru secţiile de litere şi arte care nu aveau corespondenţă la Lincei
se mergea chiar pe numirea de personalităţi externe). Alegerea celor care deveneau acade‑
micieni ai Italiei dintre foştii „lincei” era operată de guvern, restul devenind doar membri
agregaţi ai Accademiei d’Italia şi urmând să participe numai la adunările cu caracter ştiinţi‑
fic şi nu la cele decizionale. De asemenea, prin legea de fuziune statutul instituţiei nu mai
putea fi modificat decât de guvern pe bază de decret regal. Vezi „Annuario della Accademia
Nazionale dei Lincei”, Roma, 2009, p. 9.
21
La 7 iunie 1930, de exemplu, avea loc prima adunare generală publică a Accademiei d’Italia.
Reale Accademia d’Italia, p. XL.
22
Ibidem, p. XLI–XLII.
92 Veronica Turcuş
culturale şi ştiinţifice internaţionale, adică şi‑a făcut debutul în societatea

academică, dacă ar fi să vulgarizăm puţin contextul, printr‑o primă manifes‑
tare de anvergură, care a reprezentat totodată un mare efort financiar: impli‑
carea într‑un amplu şi costisitor proiect conceput de propaganda culturală
mussoliniană şi axat pe ideea promovării romanităţii şi a legitimării istorice
a regimului prin raportarea la glorioasa tradiţie clasică imperială romană,
anume celebrarea în 1930 a bimilenarului naşterii poetului latin Publius
Vergilius Maro (15 octombrie 70 î.Hr. – 21 septembrie 19 î.Hr.)23. Seria cele‑
brărilor de acest fel, cu directă trimitere la Imperiul roman şi la secolul
lui Augustus, va continua în anii ‘30, cu sărbătorirea bimilenarului naşte‑
rii poetului roman Horaţiu în 1935 (manifestările patronate de Accademia
d’Italia şi desfăşurate la Potenza şi Venosa fiindu‑i încredinţate istoricului
antichităţii Ettore Romagnoli, unul dintre primii academicieni ai noii insti‑
tuţii, militant pentru „italienismul pur” şi pentru afirmarea universală a lim‑
bii italiene24) sau cu manifestările organizate în Italia vreme de un an, din
toamna lui 1937 şi până în toamna lui 1938, pentru aniversarea bimilenaru‑
lui naşterii împăratului Octavian Augustus, Mostra Augustea della Romanità
fiind coordonată de istoricul de artă Giulio Quirino Giglioli. Romanităţii i
se dădea o importanţă şi mai mare în epoca fascistă prin juxtapunerea ei
conceptului de italienitate, care evidenţia trezirea şi promovarea spiritului
italian. Ideologia fascismului a utilizat cu multă abilitate mitul şi împletirea
sa cu tradiţia istorică pentru a forja o forma mentis specifică „omului nou”.
În sfera arheologiei, căutarea mitului şi a originilor a fost modelată într‑o
extindere logică a conceptului romanităţii25. În acest sens trebuie interpre‑
tată voinţa oficială de a remodela centrul Romei – care emana prea mult
parfum pontifical – fiind astfel stimulate săpăturile menite să întregească
mitul originilor şi nu întâmplător cultul personalităţii la Mussolini s‑a bazat
pe modele de inspiraţie clasică (seria liniară de fondatori şi eroi romani
precum Enea, Romulus, Augustus poate fi văzută culminând, în viziunea
ideologiei fasciste, în Mussolini ca restaurator al spiritului roman şi al pute‑
23
Aşa cum arăta Gioacchino Volpe, seria manifestărilor dedicate poetului latin şi încheiate cu
croaziera virgiliană de la sfârşitul lunii octombrie 1930 precum şi precizările instituţionale
din sânul Academiei d’Italia de la finele anului respectiv au marcat încheierea primei faze
preparatorii şi de cristalizare a structurilor instituției italiene, care din momentul respectiv
era capabilă să îşi îndeplinească scopurile pentru care fusese creată. La complessa attività dell’
Accademia d’Italia, în „La Stampa”, Torino, a. 64‑VIII, 13 ottobre 1930, nr. 243, p. 1. Date des‑
pre manifestările dedicate lui Virgiliu şi în Pier Vincenzo Cova, Da Carducci a Eliot. Appunti
per una storia della fortuna di Virgilio nella prima metà del Novecento, în Virgilio nostro Antico,
Comune di Calvisano, 1983, p. 99–130.
24
Reale Accademia d’Italia, p. XXXIX–XL, XLV.
25
Pentru detalii vezi Mariella Cagnetta, Antichisti e Impero fascista, Bari, Dedalo, 1979, 156
p. (Biblioteca Dedalo, 26)
rii politice). De aceea, ciclul comemorativ era extins pentru a include aceste
aspecte, alături de celebrarea anuală a zilei de naştere a Romei (21 aprilie,
„Natale di Roma”) fiind propuse, cum s‑a amintit, bimilenarul lui Virgiliu
din 1930, care punea în lumină figura lui Enea, sau cel al lui Augustus din
1938, când directorul expoziţiei dedicate romanităţii, G. Q. Giglioli, a făcut
în discursul de deschidere al manifestării o referire la directa legătură din‑
tre Mussolini şi romani. În plus, proiectul unei mari artere care să străbată
forurile imperiale şi să evidenţieze spiritul modernităţii fasciste, prin rapor‑
tarea totodată la rădăcinile acesteia, trebuie interpretat prin aceeaşi dorinţă
de juxtapunere şi de întrepătrundere a gloriosului trecut roman cu măreţia
voită şi căutată a epocii mussoliniene26.
Ducele Mussolini a încredinţat personal Academiei d’Italia sarcina con‑
ducerii manifestărilor din 1930, iar instituţia academică l‑a delegat pe Ettore
Romagnoli cu organizarea sărbătoririlor, acesta din urmă fiind susţinut
de ministrul Educaţiei Naţionale, de academicianul R. Paribeni, directorul
general al Artelor Frumoase, de preşedintele Comitetului pentru Cooperare
Intelectuală, Alfredo Rocco, profesor de drept comercial la Universitataea
din Roma şi membru al Accademia dei Lincei, precum şi de conducerea
Academiei Virgiliene din Mantova27. Cu toate că momentele celebrative
urmau să se desfăşoare în jurul datei de 15 octombrie, dimensiunea propa‑
gandistică a primat în mod evident şi o serie de iniţiative s‑au materializat
încă din aprilie 1930, mai ales cu ocazia zilei de 21 aprilie, în contextul în
care se dorea sublinierea legăturii dintre regimul mussolinian, proiectele
sale de exaltare a muncii în folosul societăţii, a lumii rurale şi tradiţionale
(vezi „Festa del Lavoro”) şi glorioasa tradiţie a Imperiului roman şi a gintei
latine.
În vederea sărbătoririi celor 2000 de ani de la naşterea lui Virgiliu se avea
în vedere în zona Mantovei – localitate în apropierea căreia venise pe lume
poetul28 şi unde tradiţia virgiliană era consolidată, existând printre altele şi
o Accademia virgiliana29 – inaugurarea unei „păduri virgiliene” – care să
26
Oliver Gilkes, The Trojans in Epirus: Archaeology, Myth and Identity in Inter‑War Albania,
în Archaeology under Dictatorship, edited by Michael L. Galaty and Charles Watkinson, New
York, Kluwer Academic / Plenum Publishers, 2004, p. 36–40.
27
La celebrazione virgiliana. Il programma delle manifestazioni, în „La Stampa”, 1 febbraio
1930, nr. 28, p. 3.
28
Născut la Andes (probabil actualul Pietole de lângă Mantova), situat în provincia romană
Gallia Cisalpina.
29
Prin grija împărătesei Austriei, Maria Tereza de Habsburg, în anul 1768 era organizată
Reale Accademia di Scienze e Belle Lettere din Mantova, numită Accademia Virgiliana de
Napoleon Bonaparte, în onoarea celui mai celebru dintre locuitorii zonei din antichitate,
Publius Vergilius Maro. Astăzi Accademia Virgiliana numără 120 de membri şi este structu‑
rată pe trei clase (secţia de litere şi arte, cea de ştiinţe matematice, fizice şi naturale, respec‑
tiv cea de ştiinţe morale). Prin grija acestei Academii au fost publicate un volum de studii
94 Veronica Turcuş
evoce Bucolicele – proiectul aparţinându‑i lui Giacomo Boni şi fiind realizat

de Arnaldo Mussolini, fratele Ducelui30. În Palatul Ducal din Mantova urma
să fie realizată o expoziţie de incunabule şi stampe virgiliene, iar la Roma
se preconiza organizarea unui concurs pentru un imn dedicat lui Virgiliu31
(a fost organizat mai întâi un concurs pentru versurile imnului, concurs
câştigat de Ugo Fleres, iar mai apoi un concurs pentru partea muzicală32).
virgiliene care cuprindea scrierile specialiştilor interesaţi de opera poetului şi un volum

dedicat locurilor natale ale marelui clasic. Vezi vol. Studi virgiliani, Mantova, R. Accademia
Virgiliana, Tip. Eredi Segna di D. Vacchelli, 1930, 267 p. (Pubblicazioni della R. Accademia
Virgiliana, Ser. 2, Miscellanea, 9) sau lucrarea lui Bruno Nardi, Breve guida al paese natio di
Virgilio (bimillenario virgiliano), Mantova, L’artistica di A. Bedulli, 1930, 19 p. + 16 fig.
30
Arheologul şi arhitectul italian Giacomo Boni (1859–1925), cunoscut pentru activitatea des‑
făşurată la Veneţia, în contextul restaurării Palatului Ducal în anii ‘80 ai secolului al XIX‑lea,
dar mai ales pentru săpăturile arheologice întreprinse la Roma în ultimul deceniu al amin‑
titului veac şi în primii ani ai secolului trecut la Forul Roman şi pe Palatin – a descoperit
printre altele şi celebra Lapis niger – a avut un interes deosebit pentru cultele Romei antice.
În primele decenii ale secolului XX, pe fundalul unui mai larg curent de opinie, de sorginte
naţionalistă şi utilizat cu succes la nivelul politicului pentru a argumenta aspiraţiile Italiei
de a deveni o putere mediteraneană şi colonială, curent care milita pentru repropunerea în
Peninsulă a vechilor tradiţii ale Romei antice, Boni a propus recuperarea cultelor păgâne şi
chiar o eventuală adoptare a lor la nivelul statului (a încercat să repropună o serie de cere‑
monii păgâne, pentru prima aniversare a Marşului asupra Romei pregătind un program
care cuprindea astfel de ritualuri antice: Cereris Mundus, Ludus Troiae, Opus Coronarium,
Ludi Palatini, Lupercalia). O parte din ideile sale l‑au sensibilizat şi pe Benito Mussolini, mai
ales că Boni întrevedea posibilitatea ca fascismul să favorizeze o renaştere a Romei antice.
Interesat de raportul dintre natură, culte şi artă în antichitate, are şi o serie de scrieri pe tema
dată – Vendemmie italiche, Roma, Stab. cromo‑lito. tip. Armani 1922, 10 p. (extras din „Nuova
Antologia”, Roma); Arte e natura. Discorsi tenuti in Senato il 16, 19 e 20 giugno del 1923, Roma,
Tip. del Senato, 1923, 22 p. etc. –, iar tot în „Nuova Antologia” a publicat în 1923 un articol
de 8 p. pe tema Il secondo millenario di Virgilio. La cinci ani după moartea lui Boni, ideile sale
despre celebrarea bimilenarului virgilian au fost reluate de Arnaldo Mussolini, specialist
în agrotehnică şi care în anii 1923–27, pe lângă preocupările sale de politică şi jurnalism –
legate de „Il Popolo d’Italia” dar şi de o serie de reviste de specific agricol şi forestier precum
„Domenica dell’Agricoltore” sau „Bosco” – era atunci interesat de natură şi de protejarea
şi regenerarea pădurilor, devenind primul preşedinte al Comitetului Naţional Forestier al
Italiei. Vezi despre Boni, Sandro Consolato, Giacomo Boni, l’archeologo‑vate della Terza Roma,
in Esoterismo e Fascismo: storia, interpretazioni, documenti, a cura di Gianfranco De Turris,
Roma, Edizioni Mediterranee, 2006; Paola S. Salvatori, Liturgie immaginate: Giacomo Boni
e la romanità fascista, în „Studi Storici”, LIII, 2012, 2, p. 421–438. Pentru Arnaldo Mussolini,
vezi Michelangelo Ingrassia, L’idea di fascismo in Arnaldo Mussolini, Palermo, Istituto Siciliano
di Studi Politici ed Economici, 1998, 317 p.; Marcello Staglieno, Arnaldo e Benito: due fratelli,
Milano, Mondadori, 2003, 616 p. (Le scie); Milano, Oscar Mondadori, 2004, 616 p. (Oscar
storia, 349).
31
Reale Accademia d’Italia, p. XLII.
32
Ibidem, p. 222–223. Vezi în Arhiva Reale Accademia d’Italia, Tit. XIII. Corrispondenza
con Accademie e Istituti di cultura – Congressi – Commemorazioni – Esposizioni – Unione
Accademica, busta 14 (Inno a Virgilio: bando del concorso per le parole, corrispndenza, testo
scelto dalla commissione, elaborati dei concorenti dal n. 1 al n. 100), busta 15 (elaborati dei
Manifestările în onoarea bimilenarului naşterii lui Virgiliu s‑au desfăşurat

în primul rând la Roma şi Mantova, dar şi la Napoli (unde erau repropuse
cu această ocazie Grota Sibilei – cu o cale de acces modernizată –, mormân‑
tul lui Virgiliu şi o serie de locuri amintite de acesta)33 sau Florenţa (unde a
fost organizată o reuniune solemnă în amintirea poetului în celebrul Salone
dei Cinquecento, după normele stabilite de Accademia d’Italia, sub auspiciile
Societăţii Leonardo da Vinci şi a Municipalităţii florentine, fiind iniţiată şi
reproducerea cunoscutului Codice Virgiliano Laurenziano prin grija profeso‑
rului Enrico Rostagno34). În amintitul context au fost tipărite în toată Italia o
serie de lucrări cu conţinut istoric sau literar pe teme virgiliene35, una dintre
realizările anilor ‘30 fiind ediţia critică a operelor lui Virgiliu încredinţată lui
Remigio Sabbadini36. În plus, iniţiativa italiană a sensibilizat şi ale acade‑
mii străine care stabileau la începutul anilor ‘30 relaţii cu recent înfiinţata
Accademia d’Italia. De exemplu la Paris, la Collège de France, a fost susţinută
cu ocazia bimilenarului virgilian o conferinţă de către academicianul Albert
Besnard. Conferinţa a avut loc la 25 martie 1930, amintind de data întâlnirii
poetice a lui Dante cu Virgiliu – plasată în preajma Duminicii Floriilor – şi s‑a
desfăşurat în prezenţa delegaţilor de la Académie des Sciences, Académie des
Beaux‑Arts şi Académie des Sciences Morales et Politiques, precum şi a aca‑
demicianului Ettore Romagnoli, delegat al Reale Accademia d’Italia. Amintita
iniţiativă a fost promovată şi cu sprijinul Comitetului Italia‑Franţa37.
La Roma, manifestările virgiliene patronate de Accademia d’Italia au
avut ca momente importante celebrarea de la 10 octombrie 1930 din cadrul
concorenti dal n. 101 al n. 219), busta 16 (Concorso per la musica dell’inno in versi: bando,
corrispondenza con allegati e spartiti).
33
Vezi „La Stampa”, 9 febbraio 1930, nr. 35, p. 3 (articolul Come si svolgeranno le celebrazioni
virgiliane).
34
Vergili Medicei simillimum publice phototypice impressum, Roma, La Libreria dello Stato, 1931,
2 vol. [opera facsimile del codice mediceo laurenziano 39.1] (cuprinde şi Enrico Rostagno,
Notizie intorno al Virgilio mediceo, 57 p. )
35
Vezi Bimillenario virgiliano: numero unico a favore delle opere assistenziali fasciste: 1930–31‑a.
IX, Como, E. Cavalleri, 1930, 94 p.; Emanuele Cesareo, Studi Virgiliani, 1–2, Palermo, Tip.
Boccone del povero, 1930, 30 + 30 p. (extr. din “Atti della R. Accademia di Scienze, Lettere
e Belle Arti di Palermo”, fasc. 2, vol. 16); La celebrazione del bimillenario virgiliano nella
Venezia Giulia: gennaio‑maggio 1930‑a. VIII, Trieste, R. Università degli Studi Economici e
Commerciali, 1930, 21 p.; Conferenze virgiliane tenute alla Università Cattolica del Sacro Cuore
in commemorazione del bimillenario virgiliano, Milano, Soc. Editura Vita e Pensiero, 1931, VII
+ 143 p.; Vincenzo Ussani, L’Istituto di Studi Romani e il bimillenario virgiliano, Roma, Paolo
Cremonese Ed., 1931, 4 p. (extr. „Atti del 2 Congresso Nazionale di Studi Romani”); Studi
Virgiliani, vol. I, Roma, Istituto di Studi Romani, Sapientia editrice, [1931], 253 p. etc.
36
P. Vergilii Maronis opera. Remigius Sabbadini recensuit. Vol. 1, Bucolica et Georgica; Vol. 2,
Aeneis, Romae, Typis R. Officinae Polygraficae, 1930, [XI+198] p. + [IV+470] p. (Scriptores
graeci et latini publico sumptu editi).
37
„La Stampa”, 1 febbraio 1930, nr. 28, p. 3.
96 Veronica Turcuş
şedinţei academiei, unde au rostit discursuri guvernatorul Romei, preşe‑

dintele de atunci al Accademia d’Italia, Guglielmo Marconi, în funcţie de
la 30 septembrie 1930, şi Ettore Romagnoli (acesta din urmă conferenţiind
la 13 octombrie şi în cadrele solemne oferite de Municipalitatea romană în
sediul său capitolin)38, precum şi organizarea unei croaziere virgiliene39.
Programul croazierei virgiliene – ca de altfel al întregii serii de manifes‑
tări – era anunţat în presa din Peninsulă încă de la începutul anului 193040,
iniţiativa aniversărilor marilor clasici promovată de Italia având şi un ecou
internaţional (a fost organizată chiar o croazieră americană în onoarea lui
Virgiliu)41. Încă din august 1930 era făcut public traseul croazierei: Brindisi,
Santi Quaranta, Butrinto, Corfu, Taranto, Scilla, Catania, Siracusa, Porto
Empedocle, Agrigento, Marinella, Selinunte, Trapani, Salerno, Capri,
Napoli, Civitavecchia, Roma, Lavinia [Lanuvio], Laurentum [Laurento],
Ardea42. Se preconiza ca pe navă un cercetător desemnat de Accademia
d’Italia să susţină zilnic lectura unui fragment ilustrativ din Eneida, iar în
fiecare din punctele semnificative atinse un orator ales din rândul arheolo‑
gilor italieni să susţină o conferinţă ilustrativă43. Alături de participarea unor
personalităţi politice, era anunţată prezenţa pe navă a unor iluştri specialişti
precum profesorii Ugolini, Marpicati, Maiuri, a lui G. Marconi etc44. Era
făcut public până şi meniul ales pentru croazieră45, iar o hartă a periplului
virgilian a fost pregătită şi distribuită pentru ca doritorii să poată observa o
cât mai fidelă reconstituire a călătoriei lui Enea46.
38
Arhiva Reale Accademia d’Italia, Tit. XIII. Corrispondenza con Accademie e Istituti di
cultura – Congressi – Commemorazioni – Esposizioni – Unione Accademica, busta 13, fasc.
Virgilio 1930. Vezi şi documentul 3 din anexă.
39
Date în Francesco Pellati, La crociera virgiliana nei luoghi dell’Eneide, în Virgilio, Eneide, ver‑
sione poetica di Francesco Vivona, Roma, Associazione Nazionale „Ludi di Enea”, Delfino,
432 p. [republicat după 30 de ani]; Armando Ladolini, L’Iter vergilianum e l’educazione classica,
„Il Popolo di Roma”, 17 ottobre 1930; La „Crociera Virgiliana”, în „Il Popolo d’Italia”, 19 ottobre
1930. Vezi şi articolele din „La Gazzetta del Mezzogiorno” din 18 şi 25 octombrie 1930.
40
Vezi „La Stampa”, 1 febbraio 1930, nr. 28, p. 3.
41
Croaziera a fost organizată în vara anului 1930 din iniţiativa American Classical League, a
numărat 200 de participanţi sub conducerea profesorului de la Universitatea din New York,
Ralph Van Deman Magoffin, preşedinte al Institutului Arheologic din America al American
Classical League. Vezi „La Stampa”, 7 agosto 1930, nr. 187, p. 3 (art. La crociera virgiliana ame‑
ricana); 9 agosto 1930, nr. 189, p. 7 (art. La crociera virgiliana americana. I componenti ricevuti
in Campidoglio).
42
Idem, 28 agosto 1930, nr. 204, p. 4 (art. Una crociera virgiliana organizzata dalla Lega
Navale).
43
Idem, 9 febbraio 1930, nr. 35, p. 3.
44
Idem, 28 agosto 1930, nr. 204, p. 4.
45
Reale Accademia d’Italia. Crociera Virgiliana organizzata dalla Lega Navale Italiana,
Commissariato per le Crociere: 15–29 settembre 1930, Milano, Turisanda, [1930].
46
O. Gilkes, op. cit, p. 34.
Evenimentul includea bineînţeles şi Butrintul ca escală importantă. Acolo

Italia organizase o misiune arheologică încă din 1924 condusă de Luigi
Ugolini, iar propagandistic era subliniat la începutul anilor ‘30 faptul că
rezultatele săpăturilor de pe cele două ţărmuri ale Adriaticii pun în lumină
o „prietenie de 3.000” de ani, suport justificator al intereselor italiene în
zonă. În contextul bimilenarului virgilian, săpăturile de la Butrint urmau
să fie folosite ca o directă ilustrare a romanităţii. În mod similar proiectelor
de dezvelire arheologică din oraşele clasice ale Libiei, implicarea italiană în
Albania urma să fie justificată de trecut. Au fost susţinute prelegeri pe tema
Butrintului şi a mitului lui Enea, incluzând identificarea locurilor din zonă,
numite după cele citate de Virgiliu. În plus, o serie filatelică a fost emisă
pentru bimilenarul virgilian, iar regele Helenus era înfăţişat făcându‑i lui
Enea semnul de rămas bun dintr‑una din porţile cetăţii47.
Ideea de croazieră pe urmele lui Enea nu a fost în mod întâmplător aleasă
de regim. La începutul anilor ‘30 se punea un mare accent pe propaganda
marinărească ca un element important al evidenţierii şi promovării trecutu‑
lui şi tradiţiei Peninsulei, legată indisolubil de mare şi de oraşele portuare,
cu toate implicaţiile economice şi politice care derivau de aici. Au fost consti‑
tuite astfel coloniile marinăreşti, iar Opera Nazionale Balilla organiza anual
o croazieră destinată sădirii spiritului navigaţiei în sufletul tinerilor italieni
şi exemplul a fost preluat, cu sprijinul Ligii Navale Italiene, de cei care func‑
ţionau în domeniul industrial, de Confederaţia profesioniştilor şi artiştilor,
de Asociaţia mutilaţilor etc48. Regimul avea în vedere ranforsarea unei con‑
ştiinţe marinăreşti în rândul populaţiei şi nu întâmplător Accademia d’Italia
a promovat în anul academic 1938–39 un Dizionario della Marina, operă
considerată una dintre cele mai importante iniţiative ale instituţiei49.
Ziarele franceze de la începutul lui septembrie 1930 au anunţat la rân‑
dul lor seria sărbătoririlor virgiliene din Italia, determinându‑l la mijlocul
amintitei luni pe preşedintele Academiei Române, Ioan Bianu să solicite
– cu deosebită discreţie dar „repejor” – istoricului şi arheologului Giuseppe
Lugli, secretar al Şcolii Române de la Roma şi membru corespondent al
Academiei Române – care avea în atribuţiile sale şi sarcina promovării con‑
tactelor dintre Institutul românesc din capitala Italiei, respectiv instituţiile
de cultură din ţară şi mediul academic italian – date despre primele iniţia‑
tive internaţionale ale Accademia d’Italia în vederea unei eventuale includeri
47
Ibidem, p. 40–48. Pentru Butrint vezi şi The Theatre at Butrint: Luigi Maria Ugolini’s exca‑
vations at Butrint, 1928–1932 (Albania Antica 4.), ed. by Oliver J. Gilkes with contributions
by Anna Maria Liberati…, London, The British School at Athens, 2003, XVII+270 p. (The
British School at Athens, Supplementary volume, 35).
48
Giovanni Pala, Propaganda marinara, în „La Stampa”, a. 64‑IX, 29 dicembre 1930, nr. 308,
p. 1.
49
Reale Accademia d’Italia, p. XLVII–XLVIII.
98 Veronica Turcuş
a Academiei Române în rândul partenerilor culturali ai instituţiei italiene

nou create50. Ioan Bianu îşi punea chiar problema dacă Academia Română
a fost „uitată”, nefiind anunţată oficial cu privire la manifestări sau dacă
acestea erau organizate într‑un cadru ceva mai restrâns, fără a fi implicaţi
toţi posibilii parteneri de dialog cultural ai naţiunilor europene. Profesorul
Lugli îi va oferi lui Bianu la distanţă de câteva zile toate datele necesare des‑
pre Accademia d’Italia, trimiţându‑i în primul rând un volum al celui dintâi
„Anuar” al instituţiei italiene (incluzând statutul aşezământului), pentru ca
preşedintele Academiei Române să adreseze o scrisoare oficială, dacă va
considera necesar, în vederea stabilirii raporturilor instituţionale şi a schim‑
burilor regulare51. La 25 septembrie 1930 Giuseppe Lugli va trimite condu‑
cerii Academiei Române şi toate datele necesare cu privire la ciclul mani‑
festărilor virgiliene de la Mantova, Napoli şi Roma precum şi noul calendar
al croazierei virgiliene, care nu a mai avut loc de la 15 septembrie, aşa cum
era programat, ci între 15–29 octombrie cu piroscaful „Genova”, întârzierea
de o lună fiind cauzată de neocuparea locurilor şi determinând autorităţile
italiene să reducă preţul biletului pentru a beneficia de numărul necesar de
participanţi52.
În şedinţa ordinară a Academiei Române de la 26 septembrie 1930, pre‑
şedintele Ioan Bianu anunţa membrii Academiei Române „că în cadrul
marilor serbări ce se fac în Italia pentru comemorarea celor 2000 ani împli‑
niţi de la naşterea poetului latin Virgil, Liga Navală Italiană organizase, din
îndemnul Academiei Italiene, pentru zilele de 15–29 Septembrie [...] o călă‑
torie pe mare pe urmele călătoriei lui Enea imaginate şi descrise de Virgil
în Eneida”. „Călătoria s‑a amânat – arăta preşedintele Academiei Române
– pentru 15–29 Octomvrie”. De remarcat că în „Analele Academiei Române”
din 1930–31 apare precizarea că Academia Italiană a trimis şi programul
călătoriei, deci probabil că primele contacte oficiale erau deja stabilite53.
În legătură cu serbările virgiliene din Italia, în cadrul Academiei Române
se va mai discuta în şedinţa ordinară de la 31 octombrie 1930, în contextul
50
Vezi doc.1 din anexă.
51
Doc.2 din anexă.
52
Doc.2–3 din anexă. Preţul iniţial al croazierei a fost de 2.000 lire it. şi pentru ca eveni‑
mentul să poată avea loc a fost operată o reducere de 35% din suma stabilită, iar Ministerul
Comunicaţiilor a concedat o reducere de 50% pe căile ferate pentru deplasarea participan‑
ţilor de la locul de rezidenţă la porturile de îmbarcare şi de la cele de debarcare la gările
de origine. De asemenea, cum croaziera s‑a amânat pentru 15–29 octombrie, Ministerul
Educaţiei Naţionale din Italia a oferit zile libere tuturor învăţătorilor, profesorilor sau studen‑
ţilor care doreau să participe la eveniment. „La Stampa”, 28 agosto 1930, p. 4; 11 settembre
1930, nr. 216, p. 3 (art. Facilitazioni per la Crociera virgiliana); 14 settembre 1930, nr. 219, p. 7
(art. La Crociera virgiliana. Agevolazioni concesse dal Duce).
53
„Academia Română. Anale. Şedinţele din 1930–31”, tom.LI, p. 17–18.
în care Academia Română semnala invitarea ei la festivitatea în onoarea

poetului latin organizată de comitetul „Revistei clasice” la Ateneul Român
la 2 noiembrie 1930. Cu această ocazie Ioan Bianu a arătat că instituţia pe
care o conducea dedicase la 24 mai o şedinţă comemorativă lui Virgiliu şi că
„în prezent în Italia se continuă festivităţile de toamnă în oraşele Mantova,
Neapole şi Roma, după un program, pe care colegul nostru corespondent
d‑l G. Lugli, Secretarul Şcoalei Române din Roma, a binevoit a ni‑l comu‑
nica prin scrisoare”54.
În consecinţă se observă maniera în care Academia Română, prin cores‑
pondenţa şi eforturile preşedintelui său de la începutul anilor ‹30, Ioan
Bianu, a susţinut o politică externă coerentă şi decisă în favoarea deschide‑
rii mediului academic românesc spre academiile şi societăţile ştiinţifice ale
principalelor naţiuni europene, acordând un interes deosebit Italiei, care
avea, aşa cum am precizat în paginile introductive ale studiului, o remarca‑
bilă tradiţie în domeniu. Dincolo de contextul epocii şi de faptul că stabili‑
rea raporturilor dintre Academia Română şi Accademia d’Italia apare docu‑
mentar în directă legătură cu o acţiune tipică propagandei mussoliniene,
din toate datele avute la dispoziţie rezultă în primul rând interesul forului
ştiinţific de la Bucureşti pentru stabilirea de relaţii oportune cu mişcarea
academică din Peninsulă şi cu cele mai recente formule instituţionale ale
acesteia, care la nivelul începutului anilor ‘30 erau percepute mai mult ca
expresia unui spirit naţional, împărtăşit dealtfel şi de cercuri largi ale eli‑
tei româneşti. Ceea ce rezultă în mod deosebit din documente este şi tac‑
tica lui Ioan Bianu în materie de politică externă culturală, accentul fiind
pus pe stabilirea contactelor personal‑oficiale între învăţaţii epocii, contacte
care precedau de cele mai multe ori raporturile instituţionale propriu‑zise
sau le influenţau în mod generos. Preşedintele Academiei Române a decis
astfel, la aflarea ştirii despre manifestările italiene, să se adreseze printr‑o
scrisoare cu caracter privat lui Giuseppe Lugli, nu în primul rând în cali‑
tate de membru corespondent străin al Academiei Române, ci de amic şi
colaborator în proiectul coordonării ştiinţifice a Şcolii Române de la Roma,
iar solicitările sale au fost legate de aflarea de detalii concrete despre noua
instituţie academică italiană, pentru a putea reacţiona în mod adecvat. Iar
ceea ce se evidenţiază în mod deosebit din corespondenţa dintre Bianu şi
Lugli este preocuparea constantă a preşedintelui Academiei Române pen‑
tru ca instituţia sa să fie integrată în ansamblul raporturilor interacademice
la nivel european ca un partener de dialog viabil, similar Academiilor din
Franţa sau din alte părţi ale continentului.
54
Ibidem, p. 26.
100 Veronica Turcuş
ANEXĂ55
Ioan Bianu
ACADEMIA ROMÂNĂ
Bucureşti, 14 Sept. 1930
Calea Victoriei, 125
Cher professeur et ami Lugli,

J’ai à peine envoyé à la poste une lettre aujourd’hui même vous priant de nous
envoyer le programme des fêtes Virgiliennes, quand je reçois le Figaro de Paris du
10 septembre dans lequel je trouve une lettre de Pierre de Nolhac56 “de l’Académie
française”. On parle dans cette lettre d’un “pélerinage sur les traces de l’Enéide pre‑
paré avec soin par l’Académie royale italienne”. Le pélerinage devait s’embarquer
demain le 15 septembre à Brindisi pour une croisière virgilienne, devant naviguer
dans l’Adriatique, la mer Egeé et la mer Tyrrhènienne. Le pélerinage doit durer du 15
au 29 sept.
En même temps que la reponse à ma lettre de ce matin je vous prie de nous
informer sur l’organisation de cette croisière Virgilienne et sur son programme.
Avons nous été oubliés? On a‑t‑on décidé à faire les invitations en cercle restreint?
55
Documentul nr. 1 se găseşte la Biblioteca dell’Accademia di San Luca de la Roma, Fondo
Giuseppe Lugli, Corrispondenza. Cartella 01. Scambi epistolari internazionali, f.76, iar
documentele nr. 2–3 sunt păstrate în Arhiva Academiei Române din Bucureşti, Fond Şcoala
Română din Roma (Accademia di Romania), dosar nr. 2, 1928–1931, f.133–136. Documentele
şi interpretarea lor doresc să aducă precizări şi completări seriei dedicate corespondenţei lite‑
ratului român, serie devenită deja clasică, a Scrisorilor către Ioan Bianu publicate la sfârşitul
anilor ‚70 ai secolului trecut de Editura Minerva.
56
Pierre de Nolhac (Ambert, Puy‑de‑Dôme, 1859 – Paris, 1936), istoric şi poet francez, mem‑
bru al École Française de Rome (1882–85), perioadă în care a studiat la Biblioteca Vaticanului
descoperind manuscrise inedite ale lui Petrarca. În anii respectivi a studiat şi manuscrisele
lui Virgiliu conservate acolo, tipărind în publicaţia Şcolii Franceze din Roma, „Mélanges
d’Archéologie et d’Histoire publiés par l’École Française de Rome” studiul Les peintures des
manuscrits de Virgile (extr. Rome, P. Cuggiani, 1884). A funcţionat la Muzeul de la Versailles în
calitate de conservator, opera sa fiind constituită în special din scrieri istorice, dedicate epocii
Renaşterii, multe dintre acestea dedicate culturii italiene şi contactelor italo‑franceze, iar în
1922 a fost ales membru al Academiei Franceze. Printre lucrările sale se numără şi Le Virgile
du Vatican et ses peintures, Paris, Imprimerie nationale, 1897, 11 p. Vezi André Dezarrois,
Adieu a monsieur Pierre de Nolhac, în „La revue de l’art”, a. 40, mars 1936, nr. 368, p. 105–106;
Anne‑Christine Faitrop‑Porta, L’École Française de Rome et les „souvenirs romains” de Pierre de
Nolhac, de Jérôme Carcopino et de Pierre Grimal, în La réception du latin du 19. siècle à nos jours.
Actes du colloque d’Angers des 23 et 24 septembre 1994, Angers, Presses de l’Université d’Angers,
1994, p. 337–348.
Tout cela naturellement dans la plus absolue intimité et discrètion – mais

presto‑prestissimo.
Suo amico
I. Bianu
ŞCOALA ROMÂNĂ DIN ROMA

ROMA (36) 19. IX. 930
ACCADEMIA DI ROMANIA
VIA EMILIO DEL CAVALIERE, 11
Egregio Prof. Bianu,

Ho ricevuto la sua seconda lettera, mentre già stavo apprestando il materiale
richiesto dalla prima. Non Le avevo ancora scritto della Crociera Virgiliana perché
sembrava che non si facesse più, dato l’esiguo numero degli iscritti. Ora invece
è stata rimandata al 15 ottobre e i prezzi sono stati ribassati, per cui si farà certo.
A parte Le spedisco alcuni programmi in italiano e in francese. Ho richiesto alla
Accademia di Italia – di cui ora è presidente il Sen. Marconi – il I volume dell’An‑
nuario da poco uscito, per inviarglielo in omaggio. Ella poi scriverà – se crede – uffi‑
cialmente per iniziare il cambio regolare.
Le spedisco anche a parte due copie di un mio volumetto sulla Villa di Orazio57 –
estratto dal lavoro più grande – una per Lei e una per l’Accademia di cui mi onoro
di far parte.
Quanto prima Le farò sapere anche dei festeggiamenti che si stanno preparando a
Mantova per il prossimo anno. Per tutto l’inverno scorso vi sono state nelle principali città
d’Italia conferenze e letture su Virgilio, ma senza un carattere particolare di cerimonie.
Avrei molto piacere di rivederla qui in Italia e a Roma, dove la Scuola è sempre
aperta per Lei, suo illustre patrono.
Il Direttore verrà come al solito in dicembre e sembra che voglia trattenersi un
periodo più lungo, portando con sé la famiglia.
I miei sono a godere il fresco a Rocca di Papa ed io vado là a passare le feste; alla
fine del mese torneranno a Roma, perché il bambino ormai va a Scuola e fa già la
seconda classe primaria! Mia moglie e Piero sono stati molto sensibili al suo affet‑
tuoso saluto e Le contraccambiano di cuore memori saluti.
Per parte mia gradisca mille cose cordiali con l’assicurazione di immutato e
fedele affetto per lo Istituto che mi onora di tenermi per suo segretario.
Con la migliore stima e amicizia mi creda
suo dev.mo
G. Lugli
57
G. Lugli, La villa d’Orazio nella valle del Licenza, Roma, Morpurgo, 1930.
102 Veronica Turcuş
ŞCOALA ROMÂNĂ DIN ROMA

ROMA (36) 25. IX. 930
ACCADEMIA DI ROMANIA
VIA EMILIO DEL CAVALIERE, 11
Egregio e Caro Prof. Bianu,

Qui a tergo le trascrivo il programma delle feste Virgiliane indette per questi
giorni. Come già La dissi, vere cerimonie ufficiali – cioè con partecipazione delle
autorità dello Stato – no vi sono; vi sono soltanto cicli di conferenze nelle città par‑
ticolarmente interessate, e poi la crociera.
Dalla Accademia d’Italia ho ottenuto una copia del I volume dell’Annuario – dove
è anche lo Statuto – per Lei particolarmente e mi hanno assicurato che è già stata
spedita. La biblioteca dell’Accademia Romena deve averne già ricevuto a suo tempo
una copia ufficialmente.
Dello Statuto non esiste una stampa a parte, perché dovrà essere fra poco legger‑
mente modificato.
Verrà Lei qui a Roma? Lo spero vivamente, mentre Le rinnovo i più cordiali
auguri e saluti.
Suo devmo.
Giuseppe Lugli
Programma delle feste autunnali in onore di Virgilio

‑‑‑‑‑
Mantova – dal 21 sett. al 2 ottobre ciclo di conferenze di oratori designati dal Governo
Napoli – 7 ottobre – in Municipio, conferenza del Prof. Luigi Valli
Roma – 13 ottobre – in Campidoglio, conferenza di Ettore Romagnoli
‑‑‑‑‑
15–29 ottobre
Crociera Virgiliana
Grigore Moldovan
INSTITUŢII ALE STALINISMULUI CULTURAL

ROMÂNESC: ÎNFIINŢAREA „INSTITUTULUI DE STUDII
ROMÂNO‑SOVIETIC”, FILIALA CLUJ (1949)
Abstract: Institutions of the Romanian Cultural Stalinism: The Creation of

the Cluj Branch of the Institute for Romanian‑Soviet Studies (1949)
This study will adress Stalinism as the ‘revolution imposed’ on the coun‑
tries of East and Central Europe and, in doing so, it will analyze the cultural
aspects of the process, questioning its regional policies and practicies, with
specific attention to the creation in 1949 of the Cluj branch of the Institute
for Romanian‑Soviet Studies. Placing this unexplored institution within the
intricate interplay between state designs (Moscow influenced), and implemen‑
tation, it will deal with the politics of science under communism, based on
unpublished archival documents. The research will be directed towards insti‑
tutional agendas, following how the dissemination of the Soviet science was
assumed at a local/regional level, concomitant to the attention towards the
nature of institutional dynamics in a Soviet‑type scientific system.
Key words: Stalinism, Cultural Revolution, soviet‑type institution, cultural
transformation
Preliminarii
D in perspectivă sovietică, perioada dintre sfârşitul celui de‑al doilea

război mondial şi anul 1953 a reprezentat Stalinshchina, timpul lui
Stalin1, moment maxim de expansiune şi prestigiu, în care URSS a
iniţiat în Europa de Est o politică de reconstituire extrateritorială a „mode‑
lului” perfecţionat înainte de război. Înţelegerea standard a stalinismului, ca
o interpretare originală a unor premise ideologice şi politice (marxism‑leni‑
nism), respectiv un mod de guvernare într‑un stat autoritar, a fost astfel
„complicată” prin extensia sa (şi) la nivel interstatal. Interpretările legate de
natura acestui sistem au generat un adevărat „efect rashomon”2, „mărturiile”
1
Vezi Robert C. Tucker, „The politics of Soviet De‑Stalinization”, în World Politics, vol. 9,
nr. 4, 1957, p. 563.
2
În filmul Rashomon, regizat de Akira Kurosawa, patru martori ai unei crime articulează apa‑
rent sincer şi plauzibil, naraţiuni diferite (în punctele cheie), asupra evenimentelor dintr‑un
trecut recent. Filmul a captat în ultimii 60 de ani atenţia prin modul în care accentuează nece‑
sitatea de a diferenţia multiplele forme de rememorare, fără a descalifica în vreun fel vari‑
antele oferite de respondenți diferiţi asupra aceluiaşi eveniment din trecut, contestând deci
104 G r i g o r e M o l d o va n
postbelice (precum şi cele post‑sovietice), deşi articulate şi sincere, fiind

adesea divergente şi contradictorii. Cu toate acestea, majoritatea observa‑
torilor fenomenului au convenit că procesul de extindere al sistemului/
proiectului „revoluţionar” stalinist a fost definit de natura sa imperială şi/
sau colonială exprimată prin dubla hegemonie sovietică asupra afacerilor
interne şi politicii externe a statelor, parte a ceea ce generic a fost numit
„bloc sovietic”3. Legitimarea de către centru (Moscova) a subordonării/ier‑
arhiei specifice acestui „bloc” a fost „legalizată” prin diverse acte bilaterale
şi justificată ideatic prin apelul şi interpretarea originală a teoriilor marxiste
ale progresului şi dezvoltării istorice (inegale). Astfel, „uniformitas sowjetca
postbelica”, descrisă ca atare în 1952 de Viktor Klemperer4, se baza pe ideea
conform căreia ea nu putea fi creată în dauna URSS‑ului, iar ceea ce putea
dăuna acestui stat ar dăuna edificării viitoare a socialismului la nivel global.
Mai simplu spus, acesta era „timpul lui Stalin”5. Din perspectiva strictă
a culturii, reflecţia acestei perioade a fost ‘jdanovcina’ sau, păstrând aceaşi
notă, acesta era ‘timpul lui Jdanov’. O epocă „după apocalipsa” din Uniunea
Sovietică, în care “judecata” aplicată anterior culturii burgheze, avangar‑
dei, şi proletkult-ului era extinsă la nivelul întregii Europe de Est, (re)con‑
firmându-se acum şi în plan extern supremaţia culturii epocii lui Stalin.
Conform lui Vladimir Simionovici Kemenov, autor al unui ghid menit să
“explice” noilor democraţii populare caracteristicile acestei culturi, datorită
victoriei unei orânduiri sociale superioare, Uniunea Sovietică devenise „ţara
viziunile dominante asupra acestuia. Vezi: Rashomon (Daei Motion Picture Co. 1950) regizor
Akiro Kurosawa în colaborare cu Kazuo Miyagawa; Robert van Es, “Persistent Ambiguity
and Moral Responsibility in Rashomon”, în Kevin L. Stoehr (ed), Film and Knowledge. Essays
on the integration of Images and Ideas, North Carolina, Macfarland and Company Inc, 2002,
p. 117.; Orit Kamir, “Judgment by Film: Socio‑Legal Functions of Rashomon”, în Yale Journal
of Law & the Humanities, accesat la http://sitemaker.umich.edu/Orit_Kamir/files/rashomon.
pdf, Robert van Es, „The Rashomon Effect: When Ethnographers Disagree” în American
Anthropologist 90 (1), p. 73–81, Kovacs Andras, The Abduction of Imre Nagy and his Group. The
“Rashomon” Effect, în Luisa Passerini (ed), Memory and Totalitarianism. International Yearbook
of Oral History and Life Stories, 1992 vol. 1, p. 117–124.
3
Vezi Andrew C. Janos, East Central Europe in the Modern World. The Politics of the Borderlands
from Pre‑ to Postcommunism, Stanford, Stanford University Press, 2000; Francois Soulet,
Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Editura Polirom
1998; Samuel P. Huntington, Political Order in Changing Societies, New Hawen, Yale
University Press, 1971; Milovan Djilas, The New Class, Praeger Publishers Inc., 1957; Zbigneiw
Brzezinski, The Soviet Block. Unity and Conflict, Harvard University Press, 1967.
4
Vezi John Connelly, Captive University: The Sovietization of East German, Czech and Polish
Higher Education 1945–1956, University of North Carolina Press, 2000, p. 6 .
5
Pentru descrierea „prestigiului” cunoscut de Stalin şi Uniunea Sovietică în perioada post-
belică este sugestiv capitolul „Saltul spectaculos al comunismului” (1945-1949) în Jean
Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi,
Polirom, 1998, p. 11-39.
Instituţii ale stalinismului cultural românesc 105
cea mai progresistă din lume” iar cultura sovietică, socialistă, „cea mai pro‑
gresistă şi superioară din lume”6. Exprimând „cele mai grandioase idei ale
timpului, ideile lui Lenin şi Stalin, în imagini artistice ale realismului soci‑
alist”, aceste indicaţii au fost transpuse rapid într-o serie de politici culturale
care, în cazul românesc erau expuse ca „o parte componentă a revoluţiei
socialiste, având drept ţel fundamental dezvoltarea multilaterală a culturii
noi puse în slujba marilor idealuri de construcţie a comunismului şi făurire
a conştiinţei socialiste a întregului popor muncitor”.
Modalităţile prin care dezideratul enunţat urma a fi realizat implicau
trei direcţii generale: „zdrobirea împotrivirii burgheziei şi moşierilor răs‑
turnaţi”, „lichidarea oricărei încercări de restabilire a puterii capitalului”,
„construirea socialismului prin concentrarea tuturor forţelor întregului
popor muncitor pentru lichidarea claselor exploatatoare”, respectiv „întări‑
rea şi dezvoltarea revoluţiei noastre culturalo‑educative în sensul reeducării
maselor largi în spiritul socialismului”7.
Idee centrală a celei din urmă sarcini a partidului, revoluţia culturală8, a
devenit unul din instrumente principale în interpretarea politicilor culturale
de tip stalinist, cu precădere după publicarea în 1978 a studiului lui Sheila
Fitzpatrick, unul paradigmatic pentru interpretările ulterioare9. Adoptând
6
Vladimir Simionovici Kemenov, Caracteristicile a două culturi, București, Editura Partidului
Comunist Român, 1948, p. 89–91.
7
L. Sălăjean „Doi ani de la Instaurarea R.P.R”, în Lupta de Clasă, an XXX (seria V), nr. 1,
ianuarie 1950, p. 29.
8
În baza unui fundal pre‑sovietic atipic, termenul propriu‑zis de revoluţie culturală
(Kulturnaya revolyutsia) a fost utilizat în primă fază cu referire la dezvoltarea generală a
societăţii sub socialism, alfabetizare şi igiena populaţiei, măsuri ce implicau o îndepărtare
graduală faţă de moştenirea ţarismului (Lenin). Ulterior, sub influneţa Proletkult‑ului,
acest termen a fost uzitat şi cu referire la opoziţia maniheică dintre cultura burgheză şi
cea proletară, respectiv obsesia dobândirii, cu orice preţ, a hegemoniei/exclusivităţii
proletariatului (şi) în acest domeniu. În perioada stalinismului, conceptul a cunoscut o
nouă interpretarea originală. Vezi Vadim Volkov, “The concept of Kul’turnost’, Notes on the
Stalinist civilizing process”, în Sheila Fitzpatrick, Stalinism New Directions, London and New
York, Routledge, 2000, p. 210–227.
9
Sheila Fitzpatrick, The Cultural Front. Power and Culture in Revolutionary Russia, Ithaca and
London, Cornell University Press, 1992. Negând ipostaza totalistă a statului sovietic, descris
mai degrabă ca un organism predispus presiunii sociale, autoarea americană a identificat
pentru prima dată un moment, dar şi o semnificație pentru revoluţia culturală din Rusia lui
Stalin, orientând investigaţia înspre fenomenul promovării sociale al unui grup social favo‑
rizat de stat, acei „vydvizhentsy”, care odată ce acaparaseră poziţiile dorite şi asigurate prin
programele statului, au refuzat orice mobilizări (revoluţionare) suplimentare ce le‑ar fi peri‑
clitat statusul dobândit. Deşi „paradigmatic” pentru abordărilor ulterioare, subiectul a mai
fost tratat şi ca o problemă ideologică, din prisma agenţilor şi a caracterului dual (la nivelul
transformării individului şi al promovării sociale), ori ca un proces care transcende istoria
sovietică. Vezi şi Michael David Fox, “What is Cultural Revolution?”, în Russian Review, 58,
1999, nr. 2, p. 181–202.
o parte din concluziile acestor cercetări, pe alocuri coalescente, revoluţia

culturală în contextul postbelic poate fi considerată un program specific
(stalinist), ce viza transformarea societală după un anume tipar civilizaţi‑
onal, ceea ce Steven Kotkin numea civilizaţie stalinistă10, căreia îi poate fi
asociată ideea transferului de civilizaţie, descris prin sintagme precum sovie‑
tizare11 sau stalinizare. Limitând interpretarea la nivelul culturii (în sensul
restrâns al conceptului şi acceptat ca atare în epocă), politicile de tip stali‑
niste au vizat în primul rând crearea unei infrastructuri instituţionale, ideo‑
logizate şi epurate, a unei structuri piramidale, cu Academia transformată,
în vârf, ca „imperiu al cunoaşterii”12, secondată de Universitate, institute de
cercetare, respectiv organisme menite să asigure „ingredientul sovietic” al
schimbărilor. Principiile funcţionării sistemului au fost ierarhizarea strictă,
planificarea, distincţia clară între cercetare şi predare, exclusivitatea ideolo‑
gică a marxism‑leninismului, (re)valorificarea critică a culturii, promovarea
de cadre noi şi, nu în ultimul rând, o nouă atitudine faţă de ştiinţa şi cul‑
tura sovietică13. Apelând la modul în care contemporanii din România l‑au
descris şi adăugându‑i adjectivul dominant, sintagma potrivită este cea de
centralism cultural stalinist14.
Introducerea acestor principii, şi aplicarea în general a proiectului, au
fost caracterizate de pretenţiile totalitare ale regimului, exprimate prin
intermediul terorii, a forţei, a agenţilor loiali şi/sau oportunişti, dar şi prin
eforturi considerabile pentru proiectarea unei imagini pozitive a Uniunii
Sovietice. Redat ca o frenezie pro‑sovietică (Adrian Cioroianu), sau ca o
rusolatrie (Vlad Georgescu), acest aspect a vizat iniţial estomparea unor
antipatii istorice vis‑a‑vis de Uniunea Sovietică, sentimente exacerbate în
perioada interbelică. Treptat, aceste eforturi incipiente au fost completate
de crearea unor instituţii specializate cu un rol determinant în orientarea
culturii şi a producătorilor de cultură înspre modelul sovietic.
Eseul de faţă reprezintă un efort în vederea explorării caracteristicilor
iniţiale ale politicilor culturale (staliniste), din prisma aplicării lor la nivel
10
Stephen Kotkin, Magnetic Mountain: Stalinism as a Civilization, Berkeley, University of
California Press, 1995.
11
Una din cele mai bune abordări teoretice a acestui concept este oferită de E.A. Rees,
“Theories of Sovietization”, în Balázs Apor, Péter Apor şi E.A. Rees (ed), The sovietization
of Eastern Europe: new perspectives on the post‑war period, Washington, DC, New Academia
Publishing, 2008.
12
Michael David‑Fox, Gyorgy Peteri, (ed), Academia in Upheaval. Origins, Transfers and
Transformations of the Communist Academic Regime in Russia and East Central Europe, London,
Bergin&Garvey, 2000.
13
Mihail Roller, Pe drumul revoluţiei noastre culturale, în „Lupta de clasă”, an XXVII (seria V),
nr. 2, 1948, p. 97–110.
14
Ion Cernea, Programul de activitate al filialei Cluj al Academiei R.P.R, în „Lupta Ardealului”,
an IV, nr. 708 din 6 decembrie 1948, p. 3.
regional şi al vectorilor necesari acestui proces post‑belic. Optând, în baza

unor documente de arhivă inedite, pentru un studiu de caz „neexplorat”
istoriografic, atenţia va fi orientată înspre instituţionalizarea propagandei
pro‑sovietice, precum şi înspre evoluţia sistemului, a agendei culturale din
România lui Gheorghe Gheorghiu Dej, în funcţie de raportarea la „model”
şi puterea tutelară.
Instituţionalizarea „entuziasmului regăsirii” postbelice: de la

„Amicii URSS” la „Institutul de studii româno‑sovietice”
În analiza sa referitoare la istoricul „Asociaţiei Române pentru Strângerea
Legăturilor cu Uniunea Sovietică” (ARLUS), Adrian Cioroianu pornea de
la premisa existenţei unui „proto‑război rece” încă din perioada interbe‑
lică între Uniunea Sovietică şi România, „conflict” cu certe manifestări în
schimburile culturale, împotriva căruia au militat partizani locali ai utopiei
din „Ţara Sovietelor”, prin înfiinţarea unei asociaţii menite a face cunos‑
cute „realizările Uniunii Sovietice şi a contribui la spulberarea valului de
calomnii antisovietice”15. Constituită după modelul francez, „Amicii URSS”
şi‑a propus să limiteze efectele „blocadei” culturale prin organizarea de
vizite, conferinţe, expoziţii precum şi prin editarea de reviste despre URSS
şi despre legăturile istorice dintre cele două ţări. „Travaliul filo‑sovietic”, ini‑
ţiat de profesorul Petre Constantinescu‑Iaşi, membru fondator al PCdR, a
fost rapid extins la nivel naţional prin crearea de comitete regionale (Iaşi,
Chişinău, Braşov şi Cluj), şi completat de editarea unei publicaţii proprii,
adresată publicul larg şi membrilor, „intelectuali, artişti, avocaţi, profesori,
medici, meseriaşi, muncitori şi ţărani din România”16. Evoluţia proiectului
a fost însă influenţată de politica statului român, care oscila între exprimări
de genul „sectă tolerată” şi „organizaţie ilegală”, aceasta devenind subiect
al unor încercări succesive de restructurare şi „reînviere” sub alte denumiri
(Societatea pentru relaţii culturale). Eforturile fondatorilor au avut totuşi o
finalitate nesperată prin crearea, la sfârşitul războiului, şi de data aceasta
15
Titu Georgescu, Organizaţii de masă legale conduse de P.C.R., 1932–1934, Bucureşti, Editura
Politică, 1967, p. 189.
16
Gruparea includea mai mulți foști sau viitori activiști ai PCR‑ului. În afară de
Constantinescu‑Iași și co‑fondatorii Ion Niculi și Iorgu Iordan, printre membrii
asociației se mai numărau: Scarlat Callimachi, N.D. Cocea, Alexandru Sahia, Stephan
Roll, Mihai Beniuc, Petre Pandrea, Teodor Bugnariu și Mihai Popilian. Alți mem‑
bri erau simpatizanți comuniști sau oameni fără o orientare politică foarte clară, pre‑
cum Mac Constantinescu, Demostene Botez, Haig Acterian, Ioan Hudiță, Zaharia
Stancu, Marcel Janco, Șerban Cioculescu, Brunea‑Fox, Sergiu Dan, Radu Cernătescu,Octav
Doicescu, Constantin Motaș și Sandu Eliad. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introdu‑
cere în istoria comunismului românesc, București, Editura Curtea Veche, 2005.
sub protecţie sovietică, a ARLUS, organism ce a încorporat şi dezvoltat misi‑

unea „Amicilor”.
Extinsa investigaţie la nivelul perioadei interbelice, propusă de Adrian
Cioroianu, este benefică din prisma faptului că în acest mod, contrar anali‑
zei clasice ce accentuează rupturile radicale dintre intervalele temporale seg‑
mentate de război, sunt evidenţiate o serie de elemente de continuitate ce au
marcat natura transformărilor culturale. Un astfel de element ţine de activi‑
tatea interbelică a fondatorului „Amicii URSS”, Petre Constantinescu‑Iaşi,
care, în acest context, a devenit un bun cunoscător al „modelului”, argu‑
ment al legitimării sale ulterioare (şi acceptării sovietice), ca un adevărat
„birocrat al Academiei”17 în cadrul „establishment”‑ul cultural românesc:
preşedinte al Sindicatului Învăţământului Superior din Bucureşti, ministru
al Propagandei, ministru al Cultelor, membru al Academiei R.P.R., direc‑
tor al Institutului de Istorie şi director ştiinţific al Institutului de Studii
româno‑sovietice.
Mutând atenţia asupra perspectivei sovietice, asociaţiile de prietenie
au fost constituite iniţial ca o serie de grupuri pentru a transmite mesa‑
jul comunist unor comunităţi etno‑culturale apropiate de spaţiul rus (slavi
şi/sau lumea ortodoxă), nediferenţiate de criteriului clasei. Cu toate aces‑
tea intelectualitatea nu era în această fază printre destinatarii „mesajului”.
Schimbarea s‑a produs treptat, consecinţă a transformărilor politice (şi
ideologice), dar şi datorită experienţei dobândite de URSS la nivelul politi‑
cii externe. Astfel, după 1927, în conformitate cu politica de centralizare a
tuturor organizaţiilor de acest gen, a luat fiinţă „Amicii URSS”, care urma
să aibă secţii în majoritatea ţărilor lumii, racordate unui Secretariat cen‑
tral cu sediul la Moscova. Subordonarea urma să fie una politică, prin fili‑
era Comintern‑ului, Albert Inkpin (lider Comintern şi fost secretar al P.C.
Britanic) fiind numit responsabil al Biroului Internaţional. Specific aces‑
tei etape a fost nu doar centralizarea stalinistă, ci şi reorientarea mesajului
înspre categorii sociale diferite, respectiv rafinarea acestuia prin apelul făcut
la intelectualii „progresişti”, cu înclinaţii înspre stânga ori antifascişti, deci
nu neapărat comunişti. Strategia a fost continuată prin V.O.K.S. (Asociaţia
Generală pentru Relaţii Culturale ale URSS cu Străinătatea18), care va coor‑
17
Termenul este folosit de Enteen M. George în descrierea poziţiilor dominante deţinute
în spaţiul academic sovietic de către Pokrovskii. Enteen M. George, The Soviet Scholar
Bureaucrat. M.N Pokrovskii and the Society of Marxist Historians, University Park, Pennsylvania
State University Press, 1991.
18
„Vsesojuznoe obschestvo kul’turnykh svyzei s zagranitsei”. V.O.K.S. a fost condusă de
membrii marcanţi ai comunităţii academice sovietice, de la O.D. Kameneva, F.N. Petrov, A.I.
Denisov sau Vladimir Kemenov, ultimul dintre aceştia, co‑fondator al ARLUS‑ului românesc.
Vezi Michael David‑Fox, “From Illusory ‘Society’ to Intetelectual Public: VOKS, International
Travel and Party: Intelligentsia Relations in the Interwar Period”, în Contemporary European
dona până în 1958 toate instituţiile de acest gen, devenind principalul res‑
ponsabil pentru furnizarea materialului de propagandă pro‑sovietică.
În baza experienţei acumulate la nivelul diplomaţiei culturale sovietice
interbelice V.O.K.S.‑ul a devenit principalul responsabil pentru trimiterea
în Europa de Est a emisarilor sovietici, necesari restructurării instituţiilor
culturale centrale şi pentru înfiinţarea de altele noi. În România acesta a
fost mai întâi co‑fondator al ARLUS (1944), al „Institutului de cultură
româno‑sovietic” (1946), „Casei Prieteniei Sovieto‑Române” (1947), „Muzeul
româno‑rus” (1948) şi, într‑un final, al „Institutului de Studii româno‑sovie‑
tic”(1947). Trimişii sovietici prezenţi la înfiinţarea celui din urmă au fost
academicianul I.A. Cairov, profesorul Denisov, scriitoarea Vera Inber şi
V.M. Cusacov, preşedinte adjunct al Comitetului de Arhitectură de pe lângă
consiliul de miniştri, alături de intelectualii locali „entuziaşti” să participe
la eveniment: Pompiliu Constantinescu‑Iaşi, Andrei Oţetea, Valeriu Novac,
George Enescu, Gabor Gaal, Daniel Danielopol. Aşa cum era descris în
primul număr al „Analelor Româno‑Sovietice”, editate ulterior de institut,
înfiinţarea acestei instituţii încheia oficial izolarea celor două culturi, a inte‑
lectualilor români de ştiinţa sovietică, entuziasmul regăsirii fiind evident:
Se ştie câtă suferinţă a plătit poporul nostru [în] cei 27 de ani de politică de
ură şi falsificare, dusă de conducătorii săi oficiali. Ceea ce se cunoaşte însă
mai puţin este paguba imensă pe care am suferit‑o prin aceea că am fost lip‑
siţi de tot ceea ce minţile şi laboratoarele şi instituţiile de ştiinţă sovietice au
creat în tot acest răstimp. Am rămas astfel străini de uriaşele descoperiri ale
ştiinţei sovietice în domeniul tehnicii, ale medicinii, al organizării sanitare,
etc.19
Persoană juridică care putea să înfiinţeze filiale oriunde în ţară, condusă
de un director general, secondat de un secretar general şi un comitet de con‑
ducere cu rol consultativ, ISRS a funcţionat pe cinci direcţii: „studii”, „cur‑
suri”, „biblioteci” şi „documentare”, „publicaţii” şi „administrativă”. Fiecare
direcţie sau secţiune, formată iniţial din 5–10 membri activi a ajuns la un
număr de 44 titulari, completaţi de membri corespondenţi, ai căror număr a
variat constant în jurul cifrei de 150. Instituţia nou-creată îşi propunea: „stu‑
diul aprofundat şi sub toate aspectele al realizărilor culturii sovietice, răspân‑
direa cunoștințelor despre realizările culturii sovietice între toţi intelectualii
History, 2002, nr. 1, p. 7–32; Idem, „The Fellow Travelers Revisited: The “Cultured West”
through Soviet Eyes”, în The Journal of Modern History, vol. 75, nr. 2 din iunie 2003, p. 300–
335; Idem,, Showcasing the Great Experiment. Cultural Diplomacy and Western Visitors to the
Soviet Union, 1921–1941, New York, Oxford University Press, 2011; Paul Hollander, Political
Pilgrims: Travels of Western Intellectuals to the Soviet Union,China, and Cuba, 1928–1978, New
York, Oxford University Press, 1981.
19
Analele Româno‑Sovietice, nr. 1, 1946. p. 12.
români, acordarea sprijinului său tuturor organizaţiilor şi instituţiilor din

România care, într‑un fel sau altul, depun o activitate pentru cunoaşterea
realizărilor culturii sovietice, pregătirea cadrelor ştiinţifice şi didactice care să
ducă mai departe şi să promoveze studiul culturii sovietice” (s.a.)20.
La doi ani după acest moment a fost organizată filiala de la Cluj (1949),
care urma a fi unul dintre cei mai importanţi actori desemnaţi pentru a
disemina în cadrul comunităţii academice locale rezultatele ştiinţei sovie‑
tice, ca „cea mai înaintată ştiinţă a lumii”, şi pentru a superviza procesul de
asumare a principiului conform căruia „cuceririle acesteia sunt singurele
care pot da studiului un just conţinut ştiinţific”21:
Cunoaşterea temeinică de către oamenii de ştiinţă […] a orientării teoretice
şi ideologice a ştiinţei sovietice legate de sarcinile construirii socialismului
şi a unei culturi noi […] Propagarea superiorităţii sovietice care este pusă în
slujba poporului pentru pace şi bunăstarea celor ce muncesc şi demascarea
«teoriilor» canibalice ale imperialiştilor pusă în slujba distrugerii omului,
pauperizării şi creşterii profitului maximal al capitaliştilor”22.
Discursurile inaugurale reiterau obsesia generală pentru ideologie (mar‑
xism‑leninism), exclusivismul, supremaţia şi asocierea ştiinţei cu aceasta,
elemente de altfel definitorii pentru sistemul cultural creat. Fundamentul
pentru revendicări de acest tip îl constituia experimentul sovietic al congru‑
enţei pretenţiilor marxismului (de a fi ştiinţă) cu paradoxurile exprimate de
natura sa utopică. Elementele cheie ale argumentaţiei, exprimate ca atare şi
de redactorul publicaţiei institutului, Ion Banu, gravitau în jurul „unităţii de
gândire a marxismului”, condiționării sociale (criteriul clasei), şi a asocierii
„luptei muncitorimii cu cea a omului de ştiinţă”, preluată şi reprezentată
la nivel ideologic de partidul‑stat23. Astfel, ştiinţa, conform logicii descrise,
era ştiinţă de partid şi totodată ideologie (ştiinţifică). Fiind principii experi‑
mentate de „savantul” şi de „ştiinţa sovietică”, acestea urmau a fi preluate
ca metodă unitară şi unică în „cercetarea fenomenelor vieţii”24. Mai sim‑
plu spus, la baza creării ISRS‑ului s‑a regăsit ideea conform căreia ştiinţa
20
Cf. Gabriel Catalan, „Instituţii, practici şi personalităţi la începuturile sovietizării culturii
şi istoriografiei româneşti”, în Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu, Cluj Napoca,
XLIV, 2005, p. 449.
21
„Copie după procesul verbal de constituire, Cluj‑Napoca”, Arhiva Institutul de Istorie
George Bariţiu al Academiei Române (filiala Cluj), fond Institutul de Studii Româno‑Sovietic
Cluj, (AISRS), „Corespondenţă 1949–1953”, (cutia 37, dosar „Acte”/1949), Cluj‑Napoca, 8
Martie 1950, nepaginat.
22
„Copie după conferinţa aniversară ‑Institutul de Studii Româno‑Sovietic factor de legă‑
tură ştiiţifică cu Uniunea Sovietică‑” AISRS, „Corespondenţă 1953–1957”, (cutia 38, dosar,
Diverse/1957), nepaginat.
23
Analele Româno‑Sovietice, nr. 1, 1946, p. 629.
24
Ibidem, p. 635.
marxistă devenise ştiinţă sovietică, factor esenţial pentru realizarea univer‑

sală a dezideratului utopic (construirea socialismului), prin funcţia acesteia
de explicare, prognozare şi enunţare (ştiinţifică) a modului şi căii (unice) de
transformare a mentalităţilor tradiţionale într‑unele „raţionale”.
Efortul propagării, adaptării la context local şi, până la urmă, al explicării
unor atari principii abstracte, pentru un public educat, dar nefamiliarizat cu
ele (în viziune partinică datorită „izolării” culturale interbelice şi a influenţe‑
lor de factură „burgheză” şi „tradiţională”), a fost desemnat unor indivizi cu
nenumărate sarcini pe „frontul cultural”. Intermediari între regim şi ţară,
aşa cum i‑a caracterizat Ghiţă Ionescu, intelectualii „progresişti” din cen‑
trele universitare au devenit ocupanţi temporari ai unei poziţii privilegiate
în formarea şi transmiterea discursurilor oficiale25. Fiind vorba de comu‑
nităţi academice unde controlul simbolic era la fel de important ca şi cel
politic/ideologic, apelul pentru crearea unor instituţii de genul ISRS‑ului a
vizat persoane capabile să interpreteze „miturile oficiale” recunoscute toto‑
dată (şi) academic pe plan local. Comitetul provizoriu de conducere al insti‑
tuţiei centrale, pe lângă aportul lui Petre Constantinescu-Iaşi, era compus
din Ştefan Nicolau, Andrei Oţetea, Eugen Bădărău şi Valeriu Novac, ulterior
fiind integraţi Mihail Roller şi A. Sanielevici26. La Cluj, directorul nou‑crea‑
tului institut a fost numit Alexandru Roşca, membru fondator al „Amicilor
URSS” (filiala Cluj), un „activist din ilegalitate”27 şi un psiholog apreciat,
cu numeroase articole şi studii publicate în perioada interbelică. Adjunctul
său, Teodor Mihăilescu (secretar general), era simultan director al bibliote‑
cii centrale, funcţie care, în contextul specificului proiectelor ulterioare de
reformare, va sta la promovarea sa în funcţia de director. Secretarul adjunct,
György Szegő, era la rândul său un intelectual cu specializări diverse, care
îmbina activitatea de traducător (din rusă în română şi maghiară), cu cea de
chimist, ori cu cea de lector al institutului de artă.
Secţiile create după modelul de la centru – tehnică‑economică,
social‑juridică, biologie‑medicală – au fost, la rândul lor definite de per‑
sonalităţile care urmau să le conducă, intelectuali care îmbinau certele
merite academice cu dosare politice ireproşabile, cel puţin în acel moment.
25
Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 207–209.
Autorul discută şi despre impactul eliminării lui Lucrețiu Pătrăşcanu şi a Anei Pauker ca
un motiv în plus al distanţării intelectualităţii (de stânga) faţă de Partidul Comunist. Raluca
Spiridon, „Locul şi rolul intelectualului în societatea comunistă. Evaluări teoretice”, în
Dan Cătanuş (coord.), Intelectualii în Arhivele comunismului, Bucureşti, Editura Nemira,
2006, p. 76–101; Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 37.
26
Ibidem, p. 453.
27
cf. Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj (ANDJC), Comitetul regional P.M.R Cluj,
fond 2, dosar 138/1947, f.3.
Conducătorul celei dintâi, Kohn Hillel, era un fost avocat, sociolog, econo‑
mist şi scriitor de limbă maghiară, care fusese parte a mişcării comuniste
încă din 1930, iar la momentul creării ISRS‑ului era un reputat profesor
de economie politică al facultăţii de drept şi economie28. La rândul său,
Csehi Gyula/Iuliu, directorul celei de‑a doua secţii, era un estetician, critic
literar şi traducător format la Viena şi Paris (membru activ al Asociaţiei
Studenţilor Comunişti), şi un fost militant procomunist şi colaborator al
revistelor „Korunk” (Era Noastră), „Jövő Társadalma” (Societatea Viitoare).
La fel ca şi Hillel, acesta fusese condamnat anterior pentru activităţile
politice, familia deportată, iar după eliberare a ajuns în poziţii cheie ale
spaţiului cultural local, fiind numit pe rând şef al catedrei de filozofie a
Universităţii Bolyai şi, ulterior unui scurt exil la Aiud, profesor la catedra
de Științe ale Literaturii – Estetica şi Teoria Literaturii29. Ultimul dintre
directorii de secţii, Salvator Cupcea, se remarcase prin organizarea primei
facultăţi de igienă, a cărei decan a fost mai mulţi ani, şi prin directoratul
institutului de igienă din localitate.
Legat de menirea unor atari indivizi, George Connely a lansat o ipoteză
interesantă, care, până la un anumit punct, poate fi testată şi în cazul româ‑
nesc. Conform opiniei sale, Uniunea Sovietică a fost mai puţin implicată
în transformările culturale decât în cele economice şi politice, delegând
aproape în totalitate acest rol unor lideri locali, în care avea totală încre‑
dere în ce privea supravegherea şi coordonarea importul idealurilor sovie‑
tice30. Motivele unei atari „pasivităţi” ar fi explicate de problemele interne
ale Uniunii Sovietice, în coordonarea propriului sistem cultural, cât şi de
prioritatea conferită altor segmente ale transformării. Astfel, ceea ce trebuia
transferat, introdus şi modalitatea prin care aceasta urma să se desfăşoare
a fost făcut în baza interpretării (proprii) a „miturilor oficiale”, efectuată de
indivizi cu certe cunoștințe despre model, acei ideologi angajaţi pe „frontul
cultural”. Rolul acestor personalităţi a fost într‑adevăr axiomatic, capitalul
simbolic dobândit, precum şi încrederea sovieticilor fiind determinante
pentru constituirea lor în ceea ce Ioana Macrea Toma numea „privighilen‑
ţie” a regimului31.
Urmând în linii mari exemplul de la Bucureşti şi instrucţiunile puterii
tutelare, membrii filialei de la Cluj au supervizat structurarea instituţională
prin formarea a trei „direcţii”: studii şi documentare, traduceri şi biblioteca.
28
Romaniai Magyar Irodalmi Lexicon, vol. I, Bucureşti, 1981, p. 76–77.
29
Ibidem, p. 326–329.
30
John Connely, Captive University: The Sovietization of East German, Czech and Polish Higher
education 1945–1956, p. 21.
31
Ioana Macrea‑Toma, Privilighenția. Instituții literare în comunismul românesc, Cluj, Editura
Casa Cărții de Știință, 2009.
Teoretic cea mai importantă, direcţia studiilor a fost şi prima care a devenit
„funcţională” prin intermediul secţiilor amintite, împărţite, la rândul lor
în mai multe subsecţii: Secţia social‑juridică cuprindea subsecţiile de isto‑
rie‑filozofie (Constantin Daicoviciu), filologie‑literatură (Hoim Leonid), juri‑
dică (Janos Demeter) şi geografie‑geologie (Răuţ O.); secţia biologică‑medi‑
cală, pe cele de biologie‑ştiinţe naturale şi medicină, iar cea tehnico‑econo‑
mică pe cele de economie, matematici‑fizici, chimie, agricolă‑colectivizare şi
tehnică32. O atare structurare era rezultatul implementării şi interpretării în
variantă locală a viziunii şi clasificării standardizate sovietice a ştiinţei, în
ştiinţe aplicate (agricultură, tehnică, medicină), ştiinţe sociale şi umanistice
(filozofie, pedagogie, psihologie, politică, economie, ştiinţe juridice, istorie,
filologie‑lingvistică, literatură, artă) şi ştiinţe ale naturii (matematică, astro‑
nomie, fizică, chimie, biologie, geologie, geografie).
Sarcinile generale ale institutului, trasate în urma consultărilor cu repre‑
zentanţii comitetului regional al P.M.R., se refereau la gruparea acestuia cu
universităţile pentru îndeplinirea planurilor unice din învăţământ33 şi coo‑
perarea cu filiala Academiei, sprijinirea la nivel individual a cercetătorilor
şi a „oamenilor de ştiinţă”, prin „satisfacerea nevoilor academice, cores‑
punzătoare cu planurile generale de muncă”34. Colaborările instituţionale,
ca sarcină primordială, au fost evident extinse dincolo de relaţia cu filiala
Academiei sau universitate, implicând organismele cu atribuţii similare
de genul librăria „Cartea Rusă” sau ARLUS‑ul, care au transferat treptat
ISRS‑ului o mare parte din atribuţiile lor circumscrise „muncii cu intelectu‑
alii” şi „temelor politice”. Un prim simpozion de acest gen, organizat exclu‑
siv de institut, a fost cel consacrat temei „Sovietele, forma cea mai înaltă a
democraţiei”. În planul relaţiilor externe, în această fază incipientă singu‑
rul partener real a fost VOKS‑ul, prin asocierea sa ca şi co‑organizator la
diferite evenimente relevante pentru comemorări ale diferiţilor savanţi ruşi
ori simpozioane dedicate „prieteniei româno‑sovietice” (Ştiinţa sovietică şi
ajutorul dat activităţii ştiinţifice şi didactice din centrul universitar Cluj”, 6
noiembrie 194935).
Încărcată încă de la început cu responsabilităţi şi răspunderi ideologice
multiple, direcţia „studii” şi‑a început activitatea prin organizarea unor
comunicări, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice cu caracter general, în mare
32
Datorită caracterului bilingv al comunităţii, fiecare dintre acestea urma să aibă câte doi
responsabili, pe linie română şi maghiară (nota mea).
33
În cadrul schimbărilor aduse de reforma învăţământului (1948) s‑a introdus şi obligativi‑
tatea întocmirii programelor pentru cursurile universitare şi alcătuirea unor manuale uni‑
versitare care să corespundă noii concepţii bazate pe marxism, pentru programul reformei.
Vezi Lupta Ardealului, an IV, nr. 601 din 4 august 1948, p. 8.
34
ANDJC, Comitetul regional P.M.R Cluj, fond 13, dosar nr. 203/1952, f.1.
35
AISRS, „Corespondenţă 1949–1953”, cutia 37, dosar „Acte”/1949, nepaginat.
parte rezultat al unor cercetări prealabile efectuate fie de referenţii locali, fie
de către invitaţi de la Bucureşti, Târgu‑Mureş, sau din Uniunea Sovietică.
Tematica aleasă a fost în mod logic centrată pe evidenţierea principiilor
care au stat la baza creării institutului, pe sublinierea „caracterului înain‑
tat al ştiinţei sovietice”, a luptei acesteia împotriva celei „burgheze”, şi, cel
mai important, pe apelul general la aplicarea „metodei sovietice în ştiinţă”.
Prezentările susţinute în primul an au fost circumscrise unei clasificări pre‑
alabile şi au fost circumscrise medicinii (Istoria medicinii în Rusia pre‑revo‑
luţionară, Tratamentul meningitei şi TBC prin metoda sovietică), biologiei
(Miciurismul şi plantele medicinale), agriculturii (Metode sovietice pentru cul‑
tura cartofului), geografiei, (Metodologia geografiei fizice, regionale şi economice
în concepţie sovietică), istoriei (Problema periodizării epocii primitive), muncii
(Igiena muncii în URSS), şi, nu în ultimul rând, ideologiei (Schiţă despre
materialismul dialectic)36.
Deşi astfel de acţiuni au făcut cunoscut institutul în rândul intelectualilor
din localitate, eficienţa sa, în sensul obiectivelor şi sarcinilor prestabilite de
la centru, a început să fie testată doar odată cu momentul punerii în func‑
ţiune a mecanismului de efectuare şi difuzare a traducerilor, „ştiinţifice şi
calificate”, din limba rusă. Realizate iniţial după planurile de la Bucureşti
(ulterior după cele ale filialei Academiei), acestea erau coordonate şi cen‑
tralizate de secţia „traduceri”, dezvoltată ca atare progresiv. Ordonând şi
clasificând materialul într‑un documentar, aceasta menţinea evidenţa lite‑
raturii sovietice (cărţi, reviste, ziare), a celei despre Uniunea Sovietică, a
traducerilor (română şi maghiară) efectuate (şi) de instituţii partenere, ca
şi al articolelor sau al studiilor cuprinse în publicaţiile sovietice recente.
Pentru a pune operativ în circulaţie „tot ceea ce e mai nou şi mai impor‑
tant în ştiinţă”, institutul a început editarea săptămânală a unui Buletin de
Informare Bibliografică, în care se regăseau rezumatele publicaţiilor intrate
la institut, lista traducerilor efectuate, cronica vieţii ştiinţifice din URSS şi
sumarul principalelor periodice sovietice. Cele mai importante dintre ele,
primite de la Bucureşti, ori direct de la V.O.K.S., popularizate prin interme‑
diul documentarului şi distribuite contra‑cost, au fost Kommunist, Voprosii
Filosofii (Probleme de filozofie), Voprosii Economii (Probleme de economie),
Voprosii istorii (Probleme de istorie) şi Sovetscoe Gosudarstov i Pravo (Statul
şi dreptul sovietic)37.
36
„Raport de activitate a Institutului de Studii Româno‑Sovietic, filiala Cluj”, AISRS, cutia
37, dosar „Acte”/1949 nepaginat.
37
Pentru o listă detaliată a publicaţiilor sovietice de specialitate intrate în circuitul bibliote‑
cilor din Cluj, fie prin ISRS fie prin alte instituţii vezi Catalogul colectiv al revistelor ştiinţifice
străine intrate în biblioteca din Cluj 1948–1958, Cluj‑Napoca, Biblioteca Universitară, 1961.
Figura 1. Model afiş popularizare conferință ISRS
Figura 2. Model afiş popularizare publicaţii ISRS

Fiind vorba de instrument de propagare, Buletinul, distribuit gratuit insti‑

tuţiilor partenere şi contra‑cost persoanelor private38, a devenit unul din
principalele canale prin care institutul a reuşit să îşi suplimenteze subven‑
ţia primită de la Bucureşti. Astfel, dacă la sfârşitul anului 1949 subvenţia
era de 250.000 lei, încasările din traduceri erau de 570.000 lei, iar în anul
următor acestea au ajuns la 550.000 lei, respectiv 637.000 lei.
Primele solicitări pentru traduceri au fost expediate, începând cu luna
iulie, din partea ISRS Bucureşti, a universităţilor locale („Babeş” şi „Bolyai”),
a filialei Academiei, dar şi a celor mai importante fabrici din localitate. Cu
excepţia celor comandate de la Bucureşti, pentru redistribuire în ţară, restul
fiind efectuate contra‑cost, universităţile şi institutele deţinând în acest
sens, cel puţin la nivel teoretic, un fond special. Ulterior, sistemul comen‑
zilor şi al plăţilor s‑a reglementat prin crearea unor liste speciale, expediate
semestrial de către partenerii institutului.
Tabel 1. Lista instituţiilor partenere din Cluj, numărul lucrărilor

şi al paginilor traduse de ISRS în anul 194939.
Instituţia Numărul Nr de
lucrărilor pagini
Uzinele Janos Herbak 3 43
Institutul de Istorie şi Filozofie 3 115
Institutul de Mecanica (Universitatea „Bolyai”) 2 87
Institutul de Chimie Agronomică (Universitatea „Babeş”) 6 528
Institutul de Fiziologie Animală (Universitatea „Babeş”) 4 84
Facultatea de Pedagogie (Universitatea „Babeş”) 5 705
Facultatea de Psihologie (Universitatea „Babeş”) 4 841
Facultatea de Drept (Universitatea „Babeş”) 44 1355
Institutul de Zoologie (Universitatea „Babeş”) 1 133
Institutul de Folclor 3 97
Centrul de Ortopedie 1 20
Institutul de Igienă (Institutul de Medicină şi Farmacie) 14 220
Clinica de Oftalmologie (Institutul de Medicină şi Farmacie) 10 87
Institutul de Farmacologie (Institutul de Medicină şi Farmacie) 11 103
Institutul de Histologie (Institutul de Medicină şi Farmacie) 2 45
Institutul de Medicină şi Farmacie – Biblioteca Centrală 94 1325
Biblioteca Universitară 334 5033
38
Printre abonaţii la Buletin se regăseau unii dintre cei mai reprezentativi profesori şi
cercetători clujeni ai vremii: Emil Petrovici, Tiberiu Popovici, C. Negulescu, C. Daicoviciu,
Ludovic Banyai, Eugen Seidel, Erasmus Nyaradi, Raluca Ripan, Ştefan Paşca, Grigore
Benetato, Andrei Lazany, A. Bulancea, Rudolf Palocsay, Victor Preda. Cf. „Adresa nr. 376–54
către filiala Academiei R.P.R., Cluj”, AISRS, „Corespondenţă 1953–1957”, cutia 38, dosar,
Diverse/1957, nepaginat.
39
AISRS, „Facturi, State de plată”, cutia 45/ f.a, nepaginat.
Tabel 2: Lista lucrărilor traduse de ISRS Cluj pentru ISRS Bucureşti în 194940.
1.Vostrikov, A.V. Lenin şi Stalin în lupta pentru paternitatea filosofiei marxiste
Filozofie
2.Rozenthal, M. Filozofia trădătorilor socialişti contemporani
1.Alexandrov, Critica rămăşiţelor ideologiei burgheze în noţiunea dreptului
Drept
2.Pocrovschi, V.S. Dreptul constituţional sovietic
1.A.K. Tara, 10 ani de la moartea lui Makarenko.
2.Popov, D.G. Organizaţia comsomolistă în şcoală.
Pedagogie 3.Gmurmam, V.E. A.S. Makarenko şi educaţia preşcolară.
4.Danilov, M.A. Despre mijloacele de ridicare a reuşitei elevilor din şcoala
sovietică.
Botanică 1.Lâsenko, T.D. Stadiile în desvoltarea plantelor
1.Broinştein, etc. Problema sens. organelor interne
2.Latmanizov, L.V. Acomodarea în inima broaştei
3.Mojuxin, A. Influenţa formalinei asupra ariei de repaos a muşchiului stricat
Medicină
4. Cronica. A treia conferinţă a fiziologilor, biochimiştilor şi farmaciştilor din
Uzbechestan
5. Lâsenko, T.V. Engels, despre câteva chestiuni de darwinism
1.Lurie, S.I. Exploatarea aliţilor Atenieni
2. Artamov, M.I. Probleme ist. Sciţilor în ştiinţa sovietică.
Istorie
3.Gracov,prof. Reminiscenţele matriarhatului la Sarmaţi
4.Solneţeva, V.G. S.B. Veselovschi. Proprietatea feudală agrară în Rusia de nord
Unul din aspectele esenţiale al transformărilor la nivelul întregii societăţi

a fost efortul forţării ritmului modernizării specific comuniste. Prezentat
ca un model exclusiv, unic şi o contra‑soluţie la cel capitalist „modernizarea
comunistă” a fost definită de industrializarea (stalinistă), politicile culturale,
indiferent de variante locale sau de perioadă istorică, fiind puternic influ‑
enţate de acest aspect. Revoluţia culturală, asimilată nevoii de modernizare
a fost invariabil subordonată acestor priorităţi, aspect evident şi la nivelul
instituţiei descrise care, încă de la înfiinţare, alterna propagarea modelului
cultural cu cel industrial sovietic. Practic, ISRS Cluj a semnat diferite pro‑
tocoale cu unităţile industriale locale şi regionale angajându‑se să fie parte
la aplicarea metodei sovietice¸ membrii marcanţi ai institutului fiind asoci‑
aţi acestor fabrici şi viceversa. Primii colaboratori ai ISRS au fost celebra
fabrică „Janos Herbak”, uzina „Unirea”, fabrica de bere „Înainte” (Ursus),
fabrica „Metalurgica”, Atelierele Principale C.F.R., fabricile de basmale,
spirt, porțelan, textile elastice, etc. Astfel, ca răspuns la cererea nr.191 din
20 octombrie 1950, responsabili de la „Întreprinderea regională de electrici‑
tate Cluj” au menţionat că aplicarea „metodei” însemna pentru ei modul în
care au pus în funcţiune linia de 110.000 volţi, construită în aceea perioadă
între Cluj‑Turda‑Câmpia Turzii, cu referire la Spravocinic po electrificaţii sel‑
covo hozeaistiva, carte primită de la institut; Regia „RATA Cluj” de transport
40
Ibidem.
urban, a descris în detaliu „metoda șoferilor suta‑miişti”, preluată din URSS

şi se pare aplicată cu succes, atât timp cât unul din angajați a fost primul
care a aplicat‑o la nivel naţional, fiind premiat evident cu medalia muncii41.
În mod cert natura exclusiv sovietică a acestor proceduri era discutabilă,
însă formularea răspunsurilor şi dialogul instituţional închegat atunci pre‑
cum şi faptul că tehnicienii acestor instituții au devenit membri şi au activat
în cadrul ISRS, denotă recunoaşterea ISRS ca element de legătură în „dez‑
voltarea” şi „aplicarea” soluţiei sovietice la nivel tehnic42.
În mod paradoxal, odată cu importanţa clamată în discursurile inaugu‑
rale, filiala din Cluj a ISRS s‑a confruntat cu o serie de probleme care i‑au
periclitat funcţionarea, şi care în mod cert reflectau, dincolo de auto‑repre‑
zentări idealizante, limitele unor transformări mimetice. Problema locativă
a fost prima şi cea mai „stânjenitoare”, descrisă ca atare în repetate rânduri
de secretariat, sediul închiriat pe strada Pușkin nr. 1 (nu întâmplător ace‑
eaşi clădire cu ARLUS şi Cartea Rusă43), fiind împărţit cu o anume doamnă
Gabrea şi alte două co‑locatare, studente. Inconvenientul, ce a durat până în
anul 1953, a împiedicat crearea unei săli de conferinţe proprii, dar şi func‑
ţionarea bibliotecii, considerată de membrii comitetului de conducere ca
fiind „cel mai slab punct al institutului”44. Realizat lent şi prin donaţii ale
ARLUS‑ului, fondul bibliotecii a fost constant îmbogăţit (de la 707 volume
şi 130 reviste sovietice în 1950 la aproximativ 25.000 de lucrări în 1957),
asimilarea ulterioară de către biblioteca Filialei Academiei fiind previzibilă
şi inevitabilă.
O limitare mult mai serioasă, din punct de vedere al îndeplinirii principa‑
lei sarcini a membrilor, era legată de numărul mic al traducătorilor (locali),
respectiv de nivelul lor scăzut de pregătire. Cum cunoaşterea limbii ruse nu
a fost un criteriu iniţial pentru angajare, filiala a fost nevoită să organizeze
41
AISRS, „Corespondenţă 1949–1953”, cutia 37, dosar „Acte”/1949, nepaginate.
42
„Cercetând în permanenţă literatura sovietică de specialitate, din traduceri, tehnicienii şi
muncitorii uzinelor noastre îşi ridică nivelul lor profesional […]. Vă comunicăm că am făcut
sesizările cuvenite pentru vizitarea documentarului dvs. Examinând catalogul trimis de dvs.
constatăm că acesta cuprinde un număr de lucrări care interesează angajaţii noştri. Credem
că ar fi de dorit să completaţi documentarul dvs. cu lucrări de specialitate din sectorul pie‑
lărie, încălţăminte, curele şi confecţiuni din cauciuc. Popularizând aceste lucrări din urmă
vom putea spera într‑o vizitare activă a bibliotecii dvs. În continuare ne mai interesează
lucrări de contabilitate normată, planificare şi organizare şi în general opere de economie
politică. Repetăm mulţumirile noastre pentru activităţile dvs.”. Adresă primită de la Uzina
„Janos Herbak” la cererea nr. 191 din 20 octombrie 1950, AISRS, „Corespondenţă 1949–1953”,
cutia 37, dosar „Acte”/1949, nepaginat.
43
În prezent spaţiul este împărţită de U.S.R., U.A.P., filiala ICR Transilvania şi revistele
Tribuna şi Steaua (nota mea).
44
„Raport de activitate Septembrie 1949”, AISRS, „Corespondenţă 1949–1953”, cutia 37,
dosar „Acte”/1949, nepaginat.
numeroase examene pentru traducători, simultan cu pregătirea unor cur‑

suri proprii pentru membri, predate de delegatul sovietic (tov. Kumeţova) şi
de responsabilul local (Hoim Leonid). Fără a mai aminti dificultăţile în sta‑
bilirea unor legături cu instituţii externe similare (o încercare aparent eşu‑
ată a fost cu cel Ungaro‑Sovietic), activitatea ISRS Cluj a fost „complicată”
prin crearea unei subsecţii la Târgu‑Mureş. Expresie concretă a directivelor
de ramificare la nivel regional, secţia condusă de un medic din localitate,
Hermann Eugen, a fost, la fel ca cele din Braşov sau Timişoara, condiţionată
de specificul local.
Problemele structurale cât şi evoluţia instituţiei după înfiinţare au fost
determinate de neclarităţile de la nivel central legate de rolul ISRS‑ului,
subiect de dezbateri politice şi, implicit, al unor proiecte succesive de
reformă. După intervalul „autonomiei” anilor 1947–1950, institutul a fost
ataşat Academiei, iar după 1955 comitetul central (via departamentul de
Propagandă) critica în mod public institutul şi propunea noi schimbări.
Toate acestea nu erau altceva decât expresia la nivelul culturii a interesului
statului de reconsiderare a situaţiei periferice şi a naturii coloniale a rela‑
ţiilor cu Uniunea Sovietică. „Cooperarea internaționalistă” devenea treptat
agenda oficială, efectul asupra ISRS făcându‑se simţit la 24 decembrie 1957
când acesta a devenit secţie a Academiei, atribuţiile şi personalul restrânse
iar obiectivele reconsiderate. Secţia de studii româno‑sovietice a Academiei
Republicii Populare Romîne, cu filialele adiacente, se va ocupa din acel
moment aproape exclusiv de efectuarea de traduceri orientate tot mai mult
înspre segmentul „tehnic”. Ulterior, în asentiment cu reorientarea politici‑
lor culturale înspre consolidarea naţională a ştiinţei, (specific stalinismu‑
lui‑naţional), toate structurile anterioare ale ISRS au fost fie desfiinţate, fie
absorbite de Academie. În final, istoria creării ISRS‑ului din Cluj, descrisă
pe scurt, a consemnat din perspectiva regională caracteristicile perioadei
de „glorie” a stalinismului, marcată de obsesia pentru ştiinţa sovietică şi
de încercarea de găsire a unui echilibru între centru (Moscova) şi periferie
(România). Sfârșitul (stalinismului) a însemnat, ca peste tot în Europa de
Est, o descompunere treptată a idealurilor culturale, revoluţia culturală fiind
totuşi încă în plină manifestare, dar independentă de „ingredientul sovietic”
asimilat, într‑un mod sau altul.
Zsuzsánna Magdó
MASS ENLIGHTENMENT, ATHEISM AND THE

ROMANIAN SOCIALIST NATION: THE SOCIETY FOR
THE DISSEMINATION OF CULTURE AND SCIENCE,
1949–1963
Abstract: Juxtaposing the regime’s public rhetoric on the inevitable triumph

of mass enlightenment against a far more troubled internal account of obsta‑
cles encountered on the ground, this study develops a preliminary institutional
history of the Society for the Dissemination of Science and Culture, 1949–
1963. By bringing together bodies of scholarship, on the socialist nation and
Soviet atheism, it investigates the Romanian party‑state’s attempt to generate
and propagate the values of socialist patriotism and scientific‑materialism at
the expense of the “mystifying” ideologies of nation and religion. Such an anal‑
ysis will show that, despite the substantial resources the party had committed
to the political and scientific education of the masses, by the end of the 1950s
and early 1960s, political and bureaucratic contingencies and shifting ideologi‑
cal objectives ensured discouraging results. By showcasing the Party’s struggle
to translate revolutionary culture from state intention to popular conviction, I
suggest that the breakdown of the ideological and bureaucratic apparatus con‑
tributed to the gradual renunciation of culture. So far, this has been attributed
in scholarship mostly to shifts in Soviet politics, particularly Khrushchev’s 1956
denunciation of Stalinism and his insistence that Romania to preserve an agri‑
cultural role within the COMECON. Additionally, I intimate that the 1950s and
early 1960s constituted a formative experience for the state. Once atheism and
cultural reform became the subject of a nationwide campaign of revitalization
after 1965, this experience helped shape the rhetorical devices and institutional
mechanisms with which the new regime embarked on the invention of a dis‑
tinctly Romanian atheist socialist nation.
Key words: socialist nation, patriotism, religion, atheism, mass‑enlighten‑
ment, and the Romanian communist regime under Dej.
“Whenever there’s talk in our circles about… the withdrawal

of state support from a state religion, [and] especially about
the freedom of conscience, the misunderstanding commonly
occurs that the restriction of a people’s religion also implies the
destruction of its nationality. In other words, it is shown that
there is a correspondence between our nationality and the reli‑
gion of our people, the negation of one implying the negation
of the other – from where the deduction that our free thinkers
are anti‑nationalists and anti‑patriotic, to say the least”1.
1
Panait Zosin, Câteva considerațiuni pentru libertatea de cugetare, priving religiunea față de
naționalitate, știință, morală și filozofie (Iași, 1910).
Mass Enlightenment, Atheism and the Romanian Socialist Nation 121
“The North Pole he guards with pride,

The course of rivers he changes,
He dislodges mountains sky‑high,
The simple Soviet man.
Dispel tales of miracles,

Banish god from the heavens,
Simple Soviet men,
Make miracles everywhere”2.
A midst the general crisis of modernity at its peak in the interwar

years, religion constituted a crucial tool for ethno‑cultural regen‑
eration in the newly formed nation‑states of post‑imperial Eastern
Europe. As part of a longue‑durée process which, at least since the 19th cen‑
tury, involved both “the nationalization of religion and the sacralization of
the nation”3. As Martin Schulze Wessel explained, this mutual imprint –
often asymmetric and with heterogeneous manifestations in the region –
involved, on the one hand, a rapprochement of confessions to nationalism
and believers’ adoption of national values and, on the other, the appropria‑
tion of religious functions and modes of expressions by national ideology.
In the multi‑national Greater Romania, this aspect of reframing the nation
meant that interwar political culture and the symbolic organization of pri‑
vate life pivoted around various ethno‑religious imaginaries of the “sacred
nation:” in the case of the Romanian majority around a quintessentially
Orthodox nation, while for national minorities – such as the Hungarians –
around competing Roman‑Catholic and Calvinist imaginings of the nation4.
2
Vasily Ivanovich Lebedev‑Kumach, The Common Soviet Man. A song by the famous Soviet
poet and lyricist quoted in B.A.Bogdanov, O preodolenii religioznykh perezhitkov v soznanii
liudei: stenogramma publichnoi lektsii (Moscow, 1951), 13.
3
See editor Martin Schulze Wessel’s introduction to his edited collection Die Nationalisierung
der Religion und die Sakralisierung der Nation im östlichen Europa (Stuttgart, 2006), 7.
Czech secular conceptualizations of the nation are the exception here. See, Martin Schulze
Wessel, “Das 19. Jahrhundert als ‘Zweites Konfessionelles Zeitalter’”? in Zeitschrift für
Ostmitteleuropaforschung 2 (2002), 514–529. While churches and religiosity have played a
central role in anti‑imperial national movements since the 18th and 19th centuries, the brea‑
kup of empires into nation‑states was an important landmark in the unfolding history of
church‑state relations and the convergence of nation and religion. See Hans Christian Maner
and Martin Schulze Wessel, eds. Religion im Nationalstaat zwischen den Weltkriegen 1918–
1939: Polen, Tschechoslowakei, Ungarn, Rumänien (Stuttgart, 2002), 8.
4
For the Romanian and Hungarian cases see Árpád von Klimó, Nation, Konfession,
Geschichte: Zur nationalen Geschichtskultur Ungarns im europäischen Kontext (Munich and
Vienna, 2003), Hans Christian Maner, Multikonfessionalität und neue Staatlichkeit: orthodoxe,
griechisch‑katholische und römisch‑katholische Kirche in Siebenbürgen und Altrumänien zwischen
den Weltkriegen, 1918–1940 (Stuttgart, 2007) and relevant chapters in Hans Christian Maner
and Martin Schulze Wessel, op. cit.
122 Z s u zs á n n a M a g d ó
However, with the advent of communist take‑over in 1947–1948, Romanian

leaders called an end to such bourgeois‑feudal mystifications and heralded
a Stalinist cultural revolution and an all‑out class war. Notwithstanding the
generous compromise reached particularly with the Romanian Orthodox
Church, these communist leaders, utopian and militant at heart, were
adamant about aligning the civic and inner worlds of everyday citizens
with their own devotion to the construction of a new order in a “socialist
fatherland”5. In the early decades, this important task of anchoring individ‑
ual self‑conceptions in notions of class specifically through the inculcation
of socialist patriotism and scientific‑materialism befell to the Society for the
Dissemination of Culture and Science.
Founded by the 26 May 1949 Politburo resolution and modeled on the
Soviet All‑Union Society for the Dissemination of Political and Scientific
Knowledge (later the Znanie Society), the SDSC’s key objective was to forge
a vanguard of intellectuals to serve as the beacons of political, cultural and
scientific enlightenment. Under the supervision of the Central Committee’s
Department of Agitation and Propaganda, it was to re‑educate and assimi‑
late “the large intellectual circles of the R.P.R” which it had inherited from
the monarchy. This objective reflected the new regime’s dual desire to ideo‑
logically discipline and to extend limited concessions to the “old” intelligent‑
sia, upon whose expertise it depended in cultural affairs, industry and state
administration. Yet, the state harbored a deep mistrust towards this group
and perceived its pragmatic compromises with such “fellow‑travelers” as
ethereal. Therefore, one of the Society’s long‑term responsibilities became
to mold “workers and working peasants with high political, ideological, cul‑
tural and professional consciousness” into a new socialist intelligentsia, one
of healthy social origins and revolutionary commitment6. As a corollary to
the SDSC was to develop into a mass organization of intellectuals and take
its place in a network of party institutions established for other social cat‑
egories (e.g. the youth, women, workers and nationalities).
5
The 1948 Law on Religious Cults asserted the state’s control over religious life by putting
churches under the surveillance and administration of the Ministry of Cults and by shrinking
the number of legally recognized confessions from 60 to 14. It also legalized neo‑protestant
sects like the Pentecostal and Baptist churches which were disbanned in the interwar period
naturally with attempt to draw these under state control. See Vasilică Croitor, Răscumpărarea
Memoriei: Cultul Penticostal în perioada comunistă (Medgidia, 2010). While the Greek‑Catholic
and Roman‑Catholic Church bore the brunt of anti‑religious persecutions and administra‑
tive measures at the turn of the 1940s, the Romanian Orthodox Church came to enjoy a
privileged status unmatched by any church in Stalinist Eastern Europe not withstanding the
state’s repressive measures against its clergy. See, Lucian Leuștean, Orthodoxy and the Cold
War: Religion and Political Power in Romania, 1947–1965 (London, 2009).
6
Arhivele Naționale Istorice Centrale [henceforth ANIC], Fond C.C. al P.C.R. Agitație și
propagandă, file 6/1950, 34.
More importantly, however, the SDSC’s broader mission was to lift the
centuries‑thick veil of ideological darkness and cultural backwardness that
the exploiting classes had purportedly cast on the proletariat and the peas‑
antry. As its first statute stipulated, the Society’s principal calling was “to
propagate scientific and political knowledge among the masses, to fight
against obscurantism, mysticism, superstitions, [and] combat all inimical
ideological influences”. By implication, this included nationalist beliefs
alongside manifestations of religiosity7. Naturally, the young socialist
regimes insisted that this kind of mass enlightenment, infused as it was
with the discourse of class war, was part of a radical rupture with the past.
Yet, state‑socialist fervor to enlighten and humanize the masses belonged,
in fact, to the deep‑seated post‑Enlightenment aspirations. Political and
intellectual elites at large who sought “to solve social problems and reshape
society” in order to assure a cultured, orderly and productive labor force in
the age of western industrial modernity8. Entrusted with this task, the SDSC
– much like its institutional forefather, the Znanie Society – emerged then
as the foremost establishment charged with the fashioning of new socialist
citizens. Until its dissolution in 1963, it also remained the largest institution
of experts in Romanian society charged with the production, implementa‑
tion and coordination of scientific, cultural and political education on the
ground, across the sociological divides of gender, class and ethnicity.
By examining the ideological considerations and bureaucratic structure
governing the Society for the Dissemination of Science and Culture, this
study explores the conceptual and institutional impediments party ideolo‑
gists encountered as they struggled to translate socialist ideology from state
intention to popular conviction. Without doubt, this dedication to social
7
Statutul Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii (Bucharest, 1949), 7.
8
David Hoffman, Stalinist Values: The Cultural Norms of Soviet Modernity, 1917–1941
(Ithaca, 2003), 16–16; See also, Kate Transchel, Under the Influence: Working Class Drinking,
Temperance and Cultural Revolution in Russia, 1895–1932 (Pittsburgh, 2006), 4. The RWP was
also heir to the educational campaigns of liberal and socialist intellectuals. In particular, it
inherited two liberal interwar institutions involved in mass enlightenment: the Romanian
Athaeneum Literary Society (Societatea Literară Ateneul Român) founded in 1865 by acade‑
micians Constantin Esarcu, Vasile Alexandrescu Urechea and Nicolae Kretzulescu, and the
Ioan I. Dalles Foundation established in Bucharest in the early 1930s following the donations
of Elena Dalles, the last heiress of a rich family of Greek origins, to the Romanian Academy
of Sciences. On the popularization of science in Romania. Marius Rotar, “Propagandă și
acțiuni anti‑alcoolice în România interbelică” în Apulum. Acta Musei Apulensis XLV (2008),
259–281. Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania, 31–35. Simona M. Antonescu,
Literatura de popularizare a științei în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea și începutul seco‑
lului XX în România (Bucharest, 2007). Additionally, Romanian communists were also
heirs to the educational campaigns of socialist intellectuals which the latter expanded, par‑
ticularly in 1905–1921. I thank Anca Mândru, my colleague at the University of Illinois at
Urbana‑Champaign, for this point.
engineering was simultaneously informed by the regime’s totalizing ambi‑

tion to control and by its declared utopian verve and ethical commitment to
the social and spiritual emancipation of workers and peasants. For a weak
party that was simultaneously building itself and administering the full‑scale
revolutionary transformation of an unsympathetic Romanian society, these
competing ideological objectives could in themselves produce considerable
strain. However, as this study will show, the troubles lay deeper: the parallel‑
isms of the dual party‑state structure and ideological incongruities inherent
in the Soviet blueprint converged with cadre problems and the ideological
revisions of the post‑Stalinist years to deflate the efforts of the SDSC and of
the Department of Agitation and Propaganda. As a result, for much of the
1950s, success in transmitting a coherent approach on the place of nation
and religion under socialism through the fabric of cultural institutions
remained an aspiration rather than a triumph.
Numerous scholars have addressed how socialist regimes dealt with
national ideology and religion in politics, discourse and social practice and
have acknowledged that both dimensions were crucial for party‑state ambi‑
tions to usher in an alternative modernity. While few political histories stud‑
ied the party‑state’s concerns with the convergence of ethno‑religious identi‑
ties, nationality and religious policy, scholarship on secularization, and the
cultivation of patriotism towards a “socialist fatherland,” on the other, have
continued to run on separate tracks9. For example, studies of the socialist
nation have explored the socialist parties growing reliance on ethnic con‑
structions of nationhood for purposes of political legitimacy, the involvement
of ethnographers and historians in re‑imagining the body politic and their
struggle over cultural capital10. By comparison, analyses of religion under
socialism have centered on the political history of church‑state relations and
religious policies or on Soviet “scientific‑atheism,” particularly its misrecog‑
nition of religion as modernity’s temporal “other,” its institutional shortcom‑
9
See, Pedro Ramet, ed. Religion and Nationalism in Soviet and East European Politics
(Durham, 1989) and Steven M. Miner, Stalin’s Holy War: Religion, Nationalism and Alliance
Politics, 1941–1945 (Chapel Hill, 2003).
10
On national ideology under socialism, see Katherine Verdery, National Ideology under
Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania (Berkley, 1995); Lucian Boia,
History and Myth in Romanian Consciousness (New York, 2001); Yannis Sygkelos, Nationalism
from the Left: the Bulgarian Communist Party during the Second World War and the Early Post‑War
Years (Leiden, 2011); Martin Mevius, Agents of Moscow: The Hungarian Communist Party and
the Origins of Socialist Patriotism, 1941–1953 (Oxford, 2005); Jan Palmowski, Inventing A
Socialist Nation: Heimat and the Politics of Everyday Life in the GDR, 1945–1990 (Cambridge,
2009); Francine Hirsch, Empire of Nations: Ethnographic Knowledge and the Making of the
Soviet Union (Ithaca, 2005); Terry Martin, Affirmative Action Empire: Nations and Nationalism
in the Soviet Union, 1923–1939 (Ithaca, 2001); David Brandenberger, National Bolshevism:
Stalinist Mass Culture and the Formation of Modern Russian National Identity (Harvard, 2002).
ings and its lack of appeal to intended audiences11. Yet, beyond political his‑
tories of church‑state relations, these two scholarships have not converged to
analyze the Party’s efforts to rewrite the historical, cultural and affective ties
forged between the nation‑state and religion. Nor did they address its project
to make citizens’ lives meaningful through a socialist national way of life that
was atheist at heart. This lack of a genuine analysis of how state socialisms,
in their aspiration towards an alternative modernity, engaged ethno‑religious
subjectivities on the ground is all the more surprising because nationalism
and Marxism‑Leninism have both been compared to religion. Furthermore,
until the recent debunking of assumptions regarding the inevitable forward
march of secular modernity, social scientist and ideologists expected in fact
that the secular cosmologies of the nation and socialism would substitute
religious beliefs and practices in the modern age12.
This is all the more surprising since socialists of all stamps grappled with
the social imaginaries of the “sacred nation” and Christian nationalism that
11
On church‑state relations see, Lucian Leustean, Orthodoxy and the Cold War, op. cit., and
Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin: Biserica Greco‑Catolică în timpul regimului comu‑
nist (Bucharest, 2003); Sabrina Ramet, Nihil Obstat: Religion, Politics and Social Change in
East‑Central Europe and Russia (Durham, 1998); Tatiana Chumachenko, Church and State in
Soviet Russia: Russian Orthodoxy from World War II to the Khrushchev Years, ed. and trans.
by Edward Roslof (Armonk, 2002). For works on secularization and Marxist‑Leninist athe‑
ism see, Bohdan R. Bociurkiw and John W. Strong, eds. Religion and Atheism in the U.S.S.R.
and Eastern Europe (Toronto, 1975); Esther Peperkamp and Malgorzata Rajtar, Religion and
the Secular in Eastern Germany, 1945 to the Present (Leipzig, 2007); Thomas Schmidt Lux,
Wissenschaft als Religion: Szientismus im Ostdeutschen Säkularisierungsprozess (Berlin, 2008);
the works of Dimitry V. Pospielovsky, in particular, A History of Marxist‑Leninist Atheism and
Soviet Antireligious Policies (New York, 1987); David E. Powell, Antireligious Propaganda in the
Soviet Union: A Study of Mass Persuasion (Cambridge, 1975); Glennys Young, Power and the
Sacred in Revolutionary Russia: Religious Activists in the Village (University Park, 1997); William
B. Husband, Godless Communists: Atheism and Society in Soviet Russia, 1917–1932 (DeKalb,
2000); Daniel Peris, Storming the Heavens: The Soviet League of the Militant Godless (Ithaca,
1998); Paul Froese, The Plot to Kill God: Findings from the Soviet Experiment in Secularization
(Berkeley, 2008); Victoria Smolkin, “‘A Sacred Space Never Remains Empty:’ Soviet Atheism,
1954–1971” (PhD Dissertation, University of California Berkeley, 2010); Shoshana Keller, To
Moscow, Not Mecca: The Soviet Campaign against Islam in Central Asia, 1917–1941 (Westport,
CT, 2001); and Eren Murat Tasar, “Soviet and Muslim: the Institutionalization of Islam in
Central Asia, 1943–1991” (Ph.D. dissertation, Harvard University, 2010). On post‑Soviet soci‑
eties, Sonja Luehrmann, Secularization Soviet Style: Teaching Atheism and Religion in a Volga
Republic (Bloomington, 2011).
12
For such ideologists of the nation and socialism, see the works of two major figures
Ernest Renan “What is a Nation?” (1882) in Becoming National: A Reader, ed., Geoff Eley and
Ronald Grigor Suny (New York, 1996), 41–55; and Anatoly Lunacharsky, Religiia i sotsialism
(Petersburg, 1908). For studies that initially adopted the religious studies approach to natio‑
nalism and Marxism‑Leninism in scholarship on the nation and state‑socialism, see Cartlon
Hayes, Nationalism: A Religion (New York, 1960); James Thrower, Marxism‑Leninism as the
Civil Religion of Soviet Society (Lewiston, 1992).
emerged in the late 19th century and manifested with such potency particu‑
larly in interwar Eastern Europe13. As the first epigraph to this study shows,
early Romanian socialists like Panait Zosin confronted charges of being
anti‑patriotic and anti‑national on account of their support for the abolition
of state support to the Orthodox Church and the promotion of the freedom
of conscience. Until Stalin’s consolidation of power in the 1930s, Bolsheviks,
in particular, repudiated both “bourgeois” national sentiment and religious
belief as symptomatic of capitalist class structure and, despite pragmatic
political concessions, they expected both to wither as a result of socialist
construction. In fact, as historian Terry Martin argued, Soviet patronage of
national consciousness entailed both socialist nation‑building and an offen‑
sive against “traditional national beliefs and practices, above all, religion,”
the ultimate goal being to render the above‑class appeal of nationalism
meaningless14. Lenin and Stalin had some important differences regard‑
ing the life‑time of socialist nations under communism. Nevertheless, both
proscribed a historical and societal rupture with imaginings of the “sacred
nation” that had become embedded in tsarist official nationality policy and
Russian conservative nationalism in the 19th century15.
In following Soviet footsteps, Romanian communists were left to see
whether it was imminent for socialist ideology to transform the enthusiasm
and beliefs that had been effectively harnessed by Christian nationalism
in interwar Greater Romania. While Romanian Worker’s Party embraced
Marxism‑Leninism as a science that disproved both the primordial, eternal
existence of nations and the metaphysical essence of the world, Romanian
communists faced daunting questions on how to transpose Soviet ideology
into Romanian social reality. How would Stalinist approaches to nation and
religion be transplanted and adapted? In a bid to overcome feeble political
13
For instance, see the Austro‑Marxist Otto Bauer’s discussion on the role of religion in the
historical development of nations in his Die Nationalitätenfrage und die Sozialdemokratie
(Vienna, 1907), 130–131. On Christian nationalism in interwar Romania, see Hans Christian
Maner, Multikonfessionalität und neue Staatlichkeit, op. cit. For scholarship that cautions against
modernist assumptions regarding the inevitability of national subjectivities, see James Bjork,
Neither German Nor Pole: Catholicism and National Indifference in a Central European Borderland
(Ann Arbor, 2008). Jeremy King, Budweisers into Czechs and Germans (Princeton, 2002), Ines
Koeltzsch, Geteilte Kulturen: Eine Geschichte der tschechisch‑jüdisch‑deutschen Beziehungen in
Prag, 1918–1938 (Munich, 2012).
14
Terry Martin, The Affirmative Action Empire, esp. 183 and 444.
15
Whereas Lenin believed in transcending nationalism, according to Terry Martin, Stalin’s
conception of the socialist nation shifted by the late 1930s from class towards “a more pri‑
mordial, völkisch understanding” and he had come close to affirming the permanence of
socialist nations. See, op.cit, 436. On the origins and evolution of the official nationality
policy, see Nicholas V. Riasanovsky, Nicholas I and Official Nationality in Russia, 1825–1855
(Berkeley, 1959).
legitimacy, how far could party leaders venture with their radical mission to
transform mass consciousness? Last but not least, how would the discur‑
sive and structural legacies of the Soviet party‑state and the post‑Stalinist
revitalization of Marxist‑Leninist ideology converge to temper the regime’s
achievements and redirect its goals?
Juxtaposing the regime’s public rhetoric on the inevitable triumph of mass
enlightenment against a far more troubled account of obstacles encountered
on the ground, this study develops a preliminary institutional history of the
Society for the Dissemination of Science and Culture. It investigates, thereby,
the Romanian party‑state’s attempt to generate and propagate the values of
socialist patriotism and scientific‑materialism at the expense of the “mys‑
tifying” ideologies of nation and religion. Such an analysis will show that,
despite the substantial resources the party had committed to the political and
scientific education of the masses, by the end of the 1950s and early 1960s,
political and bureaucratic contingencies and shifting ideological objectives
ensured discouraging results. By showcasing the Party’s struggle to translate
revolutionary culture from state intention to popular conviction, I suggest
that the breakdown of the ideological and bureaucratic apparatus contrib‑
uted to the gradual renunciation of Soviet models of culture that are rou‑
tinely attributed in scholarship on socialist Romania to shifts in Soviet poli‑
tics, particularly Khrushchev’s 1956 denunciation of Stalinism and his insist‑
ence that Romania to preserve an agricultural role within the COMECON.
Additionally, I intimate that the 1950s and early 1960s constituted a forma‑
tive experience for the state. Once atheism and cultural reform became the
subject of a nationwide campaign of revitalization with Ceausescu’s advent
to power in 1965, this experience helped shape the rhetorical devices and
institutional mechanisms with which the new regime embarked on the
invention of a distinctly Romanian atheist socialist nation.
Cultural Revolution and the Inception of Mass Enlightenment

In March 1948, Iosif Chișinevschi, the secretary of the Department
of Agitation and Propaganda conceded to the suggestions of the newly
established State Committee for Culture and the Arts that “the advance‑
ment toward socialism necessitated the commencement of the cultural
revolution”16. In a programmatic article in the June issue of the RWP’s theo‑
retical journal Lupta de clasă (“Class War”), the chief party historian Mihail
Roller conformed to this desire by listing the Party’s three objectives in
the creation of a new socialist culture. Besides a critical reconsideration of
16
ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Propagandă și Agitație, dosar nr. 23. Qtd in Cristian Vasile,
Literatura și Artele în România comunistă, 1948–1953 (Bucharest, 2010), 42.
cultural heritage through the lens of Marxism‑Leninism, Roller informed,

the cultural revolution was to entail the socialist organization of public edu‑
cation and the formation of a new intelligentsia. Most importantly, however,
it was to propel the communist education of the working masses. This cul‑
tural uplifting of the people, Roller explained, would involve the obliteration
of capitalist remnants in mass consciousness through the inculcation of a
new attitude toward work, collective property and state apparatus, etc17.
As scholars of state socialism have explained, the cultural revolution
involved both a “class warfare”, a destructive process targeting the inversion of
social hierarchy primarily through state terror, and a productive utopian pro‑
ject aimed simultaneously inward at the transformation of the inner self and
outward at mass enlightenment18. Militant calls for the disenfranchisement
and marginalization of the old political, business and intellectual elite in the
socialist press, not to mention the purges decimating their ranks, left no doubt
about the worker‑state’s commitment to class struggle19. Yet, in the process of
toppling the “bourgeoisie and feudal classes,” the socialist press also promised
the masses ideological and social emancipation by making “culture, science,
literature and art an asset of the working people”20. As the spokesman of the
Bucharest worker’s delegation Iorgu Dumitrescu noted at the first Congress
of Intellectuals in 1949, “The Great October Socialist Revolution and the tri‑
umph of socialism in the Soviet Union have proved that it is possible to build
a society […] where all human genius and thought are placed at the service, not
of exploitation, but of the free development of the people”21.
The new socialist regime understood the production and dissemination
of knowledge as a strict function of class relations that were engendered by
the political and economic structure of a society. Therefore, it denounced the
bourgeois‑feudal culture of the Romanian monarchy and claimed that only
a new culture of and for the masses could guarantee liberation from social
17
Mihail Roller, “Pe drumul revoluției noastre culturale” în Lupta de clasă seria V‑a, nr. 2
(October‑December 1948), 97. For similar articles, see also Sorin Toma, “Republica Populară
Română pe drumul revoluției culturale” în Scânteia (October 24, 1950), 2. Qtd. in Eugen
Denize and Cezar Mâță, România comunistă: statul și propaganda, 1948–1953 (Târgoviște,
2005), 105–107.
18
For arguments that have become classical in Soviet historiography regarding the destruc‑
tive and constructive aspects of the cultural revolution, see Sheila Fitzpatrick, The Cultural
Front: Power and Culture in Revolutionary Russia (Ithaca, 1992), 115–148; ibid., “Cultural
Revolution Revisited” în Russian Review 58:2 (April 1999), 202–209; and Michael David Fox,
“What is Cultural Revolution?” în Russian Review 58:2 (April 1999), 181–202.
19
Clara Mareș, ed. Intelectualii și regimul comunist. Istoriile unei relații (Bucharest, 2009); Dan
Cătănuș, ed. Intelectualii români în arhivele comunismului (Bucharest, 2006).
20
Pavel Țugui, “Partidul făurește o cultură înaintată” în Contemporanul (May 4, 1951), 2.
21
Congress of the Intellectuals of the Rumanian People’s Republic for Peace and Culture, May
29–31 (Bucharest, 1949), 135.
injustice and cultivate an authentic sense of patriotism. By virtue of its lan‑

guage of class struggle, the party‑state’s analysis of society easily lent itself a
dichotomous vision that set the exploiting classes against the working pro‑
letarian and peasantry. Interested to serve “the culture of the west,” declared
the socialist press, the ruling elite “tore science, literature and art away from
the working people” and its “progressive” traditions.22 According to the sec‑
retary of the Central Committee Iosif Chișinevschi, the bourgeoisie and the
big landowner regime had promoted an “anti‑scientific, anti‑patriotic and
anti‑social” cultural policy that thrived on “the cobweb of obscurantism,
intrigues, venality and national treason”, “dragging the masses as deeply as
possible into the darkness of ignorance in order to maintain the regime of
exploitation and oppression.”23 Ultimately, as an article in the May 7, 1949 of
Contemporanul added, the false sense of patriotism with which the legionary
forces and the “historical” parties attired themselves resulted “in the sell‑
ing of our independence and sovereignty, in the economic deprivation of
Romania and its enslavement to Hitler’s Germany, [and] in the deployment
of our people into an unjust and disastrous war […].”24 Consequently, the
old elites were to be stripped of all political, social and human rights and
deprived of their previous social positions. Workers and peasants, on the
other hand, would inherit “the progressive traditions of the culture of the
past” and become the legitimate beneficiaries of socialist construction. As
newly empowered citizens, it was them that the socialist regime called upon
to bring progressive aspects of Romanian culture to “new peaks of flourish‑
ing” and to become the carriers of a new, socialist patriotism.25
This promise of social emancipation through mass enlightenment was
pivotal to the socialist regime’s heroic self‑conception of being the archi‑
tect of new times (timpuri noi); it was also profoundly saturated with a
new discourse of political legitimacy. Indeed, party ideologues constructed
an account of the struggles of the communist underground on behalf of
workers’ and nationalities’ rights, the peasant question and mass enlight‑
enment in Greater Romania26. Artlessly emulating Stalin’s speeches, such
narratives also circulated rosy projections about a happy socialist future27.
22
Pavel Țugui, op. cit.
23
Iosif Chișinevschi, “Development of Culture in the Rumanian People’s Republic” în The
Congress of Intellectuals, op. cit., 103–104.
24
Victor Adrian, “Patriotismul oamenilor muncii”, în Contemporanul (May 7, 1948), 6.
25
Congress of the Intellectuals, 135.
26
Mihail Roller, Istoria R.P.R. Manual pentru învățământul mediu. 4th ed (Bucharest, 1956).
Simion Ghiță et al., Antologia ateismului din România (Bucharest, 1962), 52–61.
27
See also, Marina Galina and Evgeny Dobrenko, ed. Petrified Utopia: Happiness Soviet Style
(London, 2009); Karen Petrone, Life Has Become More Joyous Comrades: Celebrations in the
Time of Stalin (Bloomington, 2002).
Fig.1. Propaganda poster in Hungarian from 1956 comparing the results achieved by the
Romanian Peoples Republic and the Romanian monarchy in the development of cultural
life. Displayed on the right are statistical figures on book and brochure publishing; houses
of culture and reading; broadcast subscriptions; audience numbers in theaters, operas,
cinemas and at concerts; and amateur art groups and circles in houses of culture. Archive
of the County Museum Mures [henceforth AMJM], Collection of the Regional Museum
Târgu‑Mureș, Department of Modern and Labor Movement History, 1705, 1949–1956, 2.
More importantly, however, to indicate that blissful utopia was already

within the reach of socialist citizens, the regime repeatedly called attention
to its performance in cultivating the masses, invoking its myriad literacy
campaigns, sanitation drives and public lectures. In propaganda posters it
often amplified this message juxtaposing statistical representations of the
inter‑war and post‑war developments in cultural life in order to set itself
apart from the monarchy.
Socialist Patriotism and the SDSC

By 1948, the new socialist regime declared a break with the political sta‑
tus‑quo ante and the “anti‑social” ideologies it had wielded for the reproduc‑
tion of power and social control. Instead of ethnic or confessional affiliations
or some confluence of both, the party‑state sought to mobilize everyday
citizens around the imaginary of “the socialist fatherland” and instill a new
kind of patriotic fervor. According to the Chief of the Romanian General
Staff Leontin Sălăjan, the new socialist patriotism entailed an attachment
to “the revolutionary traditions of our people” exemplified by Romanian
rulers fight against “the Turkish yoke,” anti‑Habsburg peasant uprisings,
the 1848 revolutions, and the heroic struggles of the working class in the
interwar period28. As the first secretary of the Union of Communist Youth
Gheorghe Florescu argued, it also included the cultivation of “an ardent
devotion towards the RWP and its leaders,” a love of work and a spirit of
conscientiousness and firm discipline in production, not to mention a
familiarity with “the culture and numerous beauties of our country” and
“the magnificent achievements of socialist construction”29. In their attempt
to define socialist patriotism, party ideologues often juxtaposed its construc‑
tive aspects against the destructive features of its bourgeois counterpart:
national identity and enmity. What made socialist patriotism progressive,
they argued, was its rootedness in international working class solidarity
and in the principle of the Friendship of Peoples30. A classic Stalinist meta‑
phor of socialist unity and class militancy, the latter was adopted by party
leaders to signal the equitable relationship between the formerly national‑
izing Romanian majority and its “co‑habiting nationalities,” particularly the
Hungarian one31. The position of the elder brother was naturally reserved to
the Soviet Union. As some ideologues argued, the bedrock of both proletar‑
ian internationalism and the brotherhood of peoples and, by extension, of
socialist patriotism was in fact “the love of the Great Land of Socialism, the
invincible bastion and leader of the proletariat everywhere”32.
28
Leontin Sălăjan, “Măreața fortă a patriotismului” în Contemporanul (April 6, 1951), 3.
29
Gheorghe Florescu, “Educația, forță a patriotismului tineretului‑ sarcină centrală a U.T.M.”
în Contemporanul (March 30, 1951), 1.
30
Victor Adrian, “Patriotismul oamenilor muncii” în Contemporanul (May 7, 1948), 6.
“Unitatea și frăția de nezdruncinat a poporului român cu toate naționalitățile din R.P.R.” în
Scânteia, anul XXIV, nr. 3115 (October 28, 1954), 3–4.
31
“Unitatea și frăția de nezdruncinat a poporului român cu toate naționalitățile din R.P.R.”
în Scânteia, anul XXVI, nr. 3115 (October 28, 1954), 3–4. For an excellent description of the
Stalinist concept of “Friendship of the Peoples,” see Terry Martin, op. cit, 432–461; Grame
Grill, op. cit, 12–14.
32
Patriotismul și internaționalismul proletar (Bucharest, 1949).
Thus, rejecting any above‑class belongings, Romanian party leaders

advanced a socialist patriotism that intermixed respect for “progressive
national traditions” with scientific‑materialism, international working class
solidarity and a devotion to socialist construction and Soviet civilization.
Indeed, the socialist regime appropriated the symbolic capital of space and
time to reshape both the inner and civic lives of socialist citizens. By adopt‑
ing a litany of Soviet political rituals, party leaders reformed the calendar of
national and religious holidays in order to restructure the symbolic organi‑
zation of public life and the political loyalties it engendered. For instance,
in 1948 Romanian leaders changed the Holiday of National Heroes from
Jesus’s Ascension Day to May 9, and organized red carols (colinde) and New
Year’s greetings (sorcova) on December 30, the Day of the Republic, to off‑
set religious rituals and traditions centered on Christmas and New Year’s
Eve. Party cadres also experimented with life‑cycle rituals such as “october‑
ings”, “communist youth weddings” (nunte uteciste) and “red funerals” in an
attempt to order the private world and morality of the new “homo sovieti‑
cus.” Last but not least, in the attempt to restructure historical memory and
promote the alignment of citizen’s selves with Marxist‑Leninism, the regime
transformed the material infrastructure of people’s lives by erecting social‑
ist monuments, by adopting the cult of Soviet heroes and by re‑designing
and re‑naming urban space33.
Beyond the symbolic reconstitution of time and public space, however, the
Party‑state assigned the task of mass enlightenment and the cultivation of
socialist patriotism to a host of newly established institutions of state admin‑
istration and mass organizations. The cultural departments of local people’s
councils executed such ideological imperatives in theatres, museums, houses
of culture, libraries and cinemas under the supervision of the Committee
of Cultural Institutions (Comitetul pentru Așezămintele Culturale) and the
Committee of Cinematography (Comitetul pentru Cinematografie). In factories
the same task befell to the cultural sections of the General Confederation of
Labor (Confederația Generală a Muncii), and after 1955, the General Council
of Trade Unions. On collectivized state farms, by comparison, resposibil‑
ity belonged to the cultural activists of the Miciurin Society for Agricultural
Sciences (Societatea Miciurin pentru Științele Agriculturii) and the agricultural
departments of the local people’s councils, both institutional networks being
under the jurisdiction of the Ministry of Agriculture. Within this expansive
institutional framework, the full coordination of mass cultural enlighten‑
ment was entrusted to the SDSC. Thus, while for other organs the function
of transforming mass consciousness was one among others, the propagation
33
Grame Grill, Symbols and Legitimacy in Soviet Politics (Cambridge, Mass., 2011), 15.
of mass enlightenment, more specifically socialist patriotism and scientific

materialism, in particular, was the SDSC’s primary reason for existence34.
As a result, the Society fulfilled crucial duties in the mobilization for
mass cultural enlightenment of the 1950s. First, based on a centralized
plan, it commissioned members to prepare conferences and it coordi‑
nated their nationwide presentation. Initially at least, half of the confer‑
ences dealt with political and social topics, another 30% aiming at the
popularization of science35. The topics for the remaining public addresses
were to be generated locally in accordance with the problems and inter‑
ests specific to its diverse constituency in the region36. Although the pub‑
lic address system constituted the Society’s main method of mass enlight‑
enment, engaging the masses aurally and visually in the context of high
illiteracy rates – dominant especially in the Romanian countryside, were
of paramount importance. Therefore, the SDSC undertook the broadcast‑
ing of its conferences, instructing its branches to organize collective audi‑
tions37. Confident in the centrality of experience in education, it also set
up a series of permanent and traveling exhibits on evolutionary theory,
on the Soviet and Romanian achievements of socialism, or on the history
and geography of the fatherland38. Furthermore, it screened Soviet lantern
slides and documentary and artistic films borrowed from Sovromfilm and
commissioned the “Alexandru Sahia” and “Ion Creangă” film studios to
produce of additional ones39.
34
Mihai Manoliu, “Doi ani de la înființarea S.R.S.C.” în Contemporanul (June 22, 1951), 1.
35
For instance, public lectures were prepared on “the problems of Marxism‑Leninism” (e.g.
the political and economic evolution of the RPR), “the feats of science and culture in the
USSR,” the history of Russian/Soviet‑Romanian relations, the materialist conception of the
world, new discoveries and practices in the natural and agricultural sciences, and on the
topics of Romanian culture.
36
ANIC, Fond Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii [hencefort S.R.S.C], file
1/1950, 10.
37
ANIC, Fond S.R.S.C, file 1/1951, 92.
38
ANIC, Fond S.R.S.C, file 3/1950, 6–10 and file 8/1952, 76–77. Opened for the public in
late May 1951 in the Pavilion for Agricultural Exhibits of Freedom Park, “the Origins and
Evolution of Man” was the S.D.S.C.’s most important national exhibit in the 1950s . To bring
the exhibit to the people, the SDSC commissioned the State Committee for Cinematography
100 lantern slides as well as 10 large and 10 small‑sized travelling exhibits to circulate accor‑
ding to a detailed plan in cities and the countryside. ANIC, Fond S.R.S.C., file 11/1951, 24–25.
Alongside two future exhibits “The Origins and Evolution of Life on Earth” and “The Origins
and Development of Human Society,” this exhibit reflected official attempts to normalize
the scientific Marxist‑Leninist perspective on man’s evolution from the natural world toward
socialist society. ANIC, Fond S.R.S.C, file 8/1952, 226–241 and file 7/1955, 88. For a presen‑
tation of “the Origins and Evolution of Man” see Nicolae Ștefănescu, “Expoziția S.R.S.C: un
success de seamă” în Almanahul S.R.S.C. (Bucharest, 1952), 204.
39
ANIC, Fond S.R.S.C, file 11/1951, 169, file 2/1960, 5-24 and file 4/1955, 121-123.
To complete this system of public lectures and exhibits, the Society

popularized political and scientific education through the printed media.
For example, alongside the annual “Almanah of the S.D.S.C. (Almanahul
S.D.S.C), publications intended for the broadest possible audience included
the popular journals “Science and Technology” (Știință și Tehnologie) and
“Science and Culture” (Știință și Cultură). Already the most widely circu‑
lated periodical given its high publication figures (50,000), the latter became
the Society’s chief journal following the institutional reforms undertaken
during Dej’s half‑hearted thaw in the mid–1950s40. While it published arti‑
cles in periodicals with national circulation, the SDSC also printed its most
popular conferences in a brochure format, editing the series “the SDSC’s
Collection” (Colecția S.R.S.C.), “Science for Everyone” (Știința pentru toți)
and “Science Wins” (Știința învinge)41.
Last but not least, beyond its responsibilities of producing, coordinating
and disseminating political and scientific education, the Society’s cardi‑
nal task was to train highly qualified cultural activists, who could success‑
fully engage the interest of the public and also train local cadres. For this
purpose, it established its own three‑month School of the Society for the
Dissemination of Science and Culture in 195342. In selecting students, the
SDSC followed the practices of other party schools, recruiting mainly from
the top party organs and its own branches and readerships from the regional
and district level. The Department of Agitation and Propaganda and the
Ministry of Education prepared the School’s course plan jointly. After gradu‑
ation, students were expected to enhance the SDSC’s work on the grass‑
roots level. However, the Society’s pedagogies of training went beyond this
program of schooling and included, for example, various printed venues.
Cadres and intellectuals could acquire ideological and practical guidance by
consulting the Central Committee’s bimonthly theoretical journal “Class
40
The journal’s initial publication figures of 30,000 copies were raised to 50,000 per annum
in 1952. ANIC, Fond S.R.S.C, file 3/1951, 8 and file 11/1952, 38.
41
The Society published mainly in periodicals such as “The Spark” (Scânteia), “The
Youth’s Spark” (Scânteia Tineretului), “The Army’s Voice” (Glasul Armatei), “The Universe”
(Universul), and “Union Life” (Viața Sindicală). ANIC, Fond S.R.S.C., file 70/1949, 1-3. Its
collections were usually printed by the state publishers such as Editura Tehnică, Cartea Rusă
and Editura Tineretului. ANIC, Fond S.R.S.C., file 11/1952, 91. Other collections were issued
by the Ministry of Agriculture, the Ministry of Health, the Red Cross, Editura PMR, Editura
Militară, Editura de Stat pentru Literatura Stiințifică și Didactică. ANIC, Fond S.R.S.C, file
10/1951, 76. Some of the SDSC’s publications were translated in the language of co‑habiting
nationalities – Hungarian, German, Serbo‑Croatian, and Ukrainian, although their numbers
tended to be below the demographic percentage of minority populations.
42
According to the Presidium’s resolution on February 3rd, 1953, the first class of 35 students
was to start in Bucharest in the third trimester and the second in the fourth quarter prefera‑
bly in one of the regions. ANIC, Fond S.R.S.C, file 1/1953, 12–13.
Struggle” (Lupta de clasă) and its official organ “The Spark” (Scânteia), the
weekly of the Ministry of Culture “the Contemporary” (Contemporanul) and
the monthly of the State Committee for the Houses of Culture entitled “The
Cultural Guide” (Îndrumătorul Cultural)43. Finally, cadres and intellectuals
had access to Soviet political writings and scientific scholarship through the
publications of “the Russian Book” (Cartea Rusă), the Political Publishing
House (Editura Politică) and through methodological brochures published
in the collection “For the assistance of the S.D.S.C.’s lecturers” (Colecția “În
ajutorul conferențiarilor S.R.S.C.”)44.
In order to perform all of its duties, the Society’s headquarters in Bucharest
was allotted ninety‑nine employees by 1951, who transferred presumably
from Party organs, the state bureaucracy and institutions of public educa‑
tion45. At the local level, a series of regional and district branches (filiale
regionale and subfiliale raionale) helped execute the SDSC’s central plan, by
coordinating conferences, monitoring popular responses, and researching
problems assigned from above46. According to its founding statute of 1949,
the role of bureaucratic oversight was allotted to an Executive Council and
a Presidium that comprised the who’s who of the regime’s newly anointed
cultural and scientific establishment47. Yet, besides these academicians,
43
The latter was also published by the same title in German (Kultureller Wegweiser) and in
Hungarian (Művelődési Útmutató) until 1956 and then under the titles “People and Culture”
(Volk und Kultur) and “Enculturation” (Művelődés).
44
Karl Marx and Friedrich Engels, Despre religie (Bucharest, 1956); G.A. Gurev, Despre credința
în dumnezeu : de vorbă cu credincioșii (Bucharest, 1956); M.P. Baskin, Materialismul și reli‑
gia (Bucharest, 1958). Stalin’s foundational works on the nationality question were publi‑
shed somewhat earlier. See, Marxismul și chestiunea națională (Bucharest, 1949), Problema
națională și leninismul: răspuns tovarășilor Mescov, Covalciuc si altora. (Bucharest, 1949).
45
ANIC, Fond S.R.S.C, file 7/1950, 8–9, 24–26. According to its organizational diagram,
the Society’s headquarters included the following administrative organs: the Secretariat, the
Administrative and Financial Division and the Personnel Office. Headquarters had secti‑
ons producing and supervising political and scientific education such as the Organizational
Division with an Office of Instructors and the Division for Political and Scientific Education,
which had a library and separate departments for the natural sciences, technology and poli‑
tics, society and economy. The counselors, reviewers and instructors employed in the latter
two divisions were transferred from academic and research institutions and party schools.
46
An executive committee ran each regional base, directing a staff of activists assigned
to various scientific departments, district branches, urban and rural readerships and “red
corners.”
47
Appointed directly by the Council of Ministers, the first Executive Council included
members of the Academy of Sciences who also fulfilled leading positions in ministries
and institutions of higher education and research: Traian Săvulescu, President of the
Academy of Sciences; Petre Constantinescu‑Iași, Director of the Institute of History “Nicolae
Iorga”; Vasile Mârza, the Minister of Health, Grigore C. Moisil, President of the Society of
Mathematical and Physical Sciences, Ripan Raluca, Dean of the Department of Chemistry at
the “Victor Babeș” University in Cluj, Mihail Roller, Deputy Director of the Institute of Party
writers and physicians, the presence of secretary Leonte Răutu and his
deputies Ofelia Manole and Mihail Roller in the Society’s governing bodies
confirmed that the actual reins of control lay in the figurative hands of the
CC’s Section of Agitation and Propaganda.
Two years after its establishment, the Society trumpeted numerical evi‑
dence in the socialist press on its expanding institutional infrastructure,
membership and the successful proliferation of public lectures, claiming
that its rapid societal penetration was thrust forward by a mass thirst for
enlightenment and for emancipation from the shackles of past ideologies48.
Intended, however, for a mass audience, this public account of triumph was
overshadowed however by a second account – one much more disconcerted
about challenges on the ground and much less convinced about the pros‑
pects of inevitable success. Directed at a narrow audience of party cadres
and cultural workers, this counter‑narrative unfolded from the instructions
and territorial reports of the SDSC’s Orgburo and the archives of the Central
Committee. In contrast to the Society’s official discourse, it highlighted the
paradoxes inherent in socialist discourse, party‑state administration and
resource distribution49.
History. Additionally, the Council also had representatives from the main party newspaper
Scânteia (the journalists Horia Liman and Alexandru Buican), the Writer’s Union (the pre‑
sident Zaharia Stancu and the writer Geo Bogza), the C.C. of the U.T.M. (Paul Cornea), the
Romanian Army (Valter Roman, Chief of Staff) as well as members of the Department of
Agitation and Propaganda (the secretary Leonte Răutu, his deputy Ofelia Manole and the alre‑
ady mentioned Mihail Roller). The other appointees were Ernest Ungureanu, medic and pro‑
fessor at the Department of Medicine and Pharmaceutics at the University of Iași, Prof. Ion
Rădulescu, Prof. Simion Pop, Ion Părvu, engineer, Vanda Nicolschi, prof. Ion Murgulescu,
Dumitru Mihalache, Ion Gh. Maurer, prof. Victor Malinschi, prof. Ion Livescu, Dr. Constantin
Dumitriu, Sergiu Brătescu, assistant professor Ion Banu and prof. Ilie Ardeleanu. See
Statutul S.R.S.C., op. cit. In 1949 the SDSC’s Executive Council elected Traian Săvulescu for
the position of director, and Ion Gh. Maurer and Valter Roman as deputy‑directors. According
to the Society’s organizational diagram, the position of the latter two was later occupied in
1954 by Alexandru Buican, journalist at Scânteia, and Eduard Mezincescu, former Minister
of Culture. ANIC, Fond Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii, file 1/1954, 24–25.
48
By 1951 the Society had established 28 regional, 39 district branches and 112 readerships; it
claimed 18,000 members and 6,200 representatives with the help of whom it purportedly held
92,000 conferences with 11,500,000 participants. Approximately, 7% of these conferences
(6,400) were reportedly held in Hungarian, German, Serbian, Ukrainian, Tatar, Turkish and
Greek. ANIC, Fond S.R.S.C., file 3/1951, 8. The SDSC’s reported publications of brochures were
23 titles in Romanian in 1,165,000 copies, 16 titles in Hungarian, German and Serbo‑Croatian
in 73,000 copies. ANIC, Fond S.R.S.C., file 1/1951, 37. The Society also printed 60 articles in
the local and central press, broadcast 70 conferences in its Wednesday series and maintained a
radio program for children “Responses to pupils’ questions” (“Răspunsuri la întrebările elevi‑
lor”) on Sundays at 8 a.m. ANIC, Fond S.R.S.C., file 3/1951, 8 and file 1/1950, 92.
49
This contrast between the regime’s propagandistic narrative for mass consumption and its
internal narrative of affliction and ambiguity is noted for the Soviet Union by Victoria Smolkin
Between the Party and the State

According to the provisions on institutional membership in its first stat‑
ute, the Society appeared to enjoy a well‑defined jurisdiction and function
with respect to ministries, party organs and mass organizations and a privi‑
leged status within the larger institutional web of the new socialist state50.
While the SDSC had the task to plan and produce the ideological materials
for mass enlightenment and coordinate its dissemination, its institutional
members were assigned the more menial role of facilitators, having to pro‑
vide the Society with substantial financial support, audience, transportation
and accommodation for its lecturers51. Besides the rapid establishment of
branches in urban areas, the SDSC’s elevated and well‑circumscribed sta‑
tus as an ideological establishment seemed to be confirmed at the turn of
the 1940s by the extension of its institutional grasp into the villages. This
followed with the transfer of rural readerships for the State Committee for
the Houses of Culture (SCHC) to its jurisdiction52. Yet, the Society’s internal
reports and discussions at the Department of Agitation and Propaganda
painted a far messier image. In this latter rendering, the SDSC struggled
with an ambivalent jurisdiction, organizational disarray and devolution in a
chaotic bureaucratic environment.
By far the largest source of complications was the state’s decision to
entrust the task of uplifting the masses to a multiplicity of mass organiza‑
tions. Among others, these included the Union of Romanian Democratic
Women, ARLUS, and CGM, not to mention organs of the state administra‑
tion such as the Ministry of Education, the State Committee for Culture and
the Arts and the Ministry of Labor. Without doubt, this tenacious drafting
of all institutions in society into mass cultural work and other aspects of
public service was paradigmatic to socialist regimes53. Yet, as the Society’s
records show, the ensuing overlaps in the fields of institutional authority
presented central organs and regional and district branches, in particular,
with considerable challenges. For instance, mass organizations and the dif‑
ferent sections of the people’s council subordinate to the aforementioned
ministries often duplicated the Society’s conference schedules at the local
in her dissertation, ” ‘A Sacred Space Is Never Empty:’ Soviet Atheism, 1954–1971,” 51.
50
Statutul Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii (Bucharest, 1949).
51
ANIC, Fond S.R.S.C., file 2/1950, 29.
52
ANIC, Fond S.R.S.C., file 6/1950, 29 and file 1/1950, 63.
53
David Brandenberger, The Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination and
Terror Under Stalin, 1927–1941 (New Haven, 2011), 22. See also, Peter Kenez, The Birth of the
Propaganda State: Soviet Methods of Mass Mobilization, 1917–1929 (Cambridge, 1985).
level, producing excessive repetition of lectures and alienating target audi‑

ences, as a result54. Besides popular demobilization, this multiplicity of
parallelisms among the party‑state organs also gave way competition over
local audience and added to the frustrations and institutional inefficiency
of local branches. For example, a member at the Executive Council meeting
on October 10, 1955 confessed, “I held a lecture at Sibiu, but there were five
other lectures scheduled for that day, so that all the people who would have
participated in ours split up.” As he concluded, several branches struggled
with the same grave problem: “the lack of coordination in cultural activity”55.
Such encroachments on the SDSC’s field of authority were frequently
amplified when various organs of the party‑state administration arrogated
its local institutional structures for their own purposes. According to the
reports of the Personnel Office (“Secția Cadre”) drawn up in the aftermath
of periodic controls in the provinces, regional party committees and mass
organizations often regarded the local SDSC as a “reservoir of speakers” and
“a factory of public lectures”. These local institutions of the party-state would
rely on the SDSC in this sense to ameliorate the system – wide chronic
shortage of activists and propaganda materials from which they also suf‑
fered. An analysis of the Society’s activity in the Hungarian Autonomous
region described this situation well:
“There were frequent cases when the branch received ‘tasks’ from ARLUS
to mobilize lecturers for its own disposal. Especially in the Month of
[Soviet‑Romanian] Friendship, ARLUS assigned the branch several duties,
creating the impression that the SDSC was its subordinate. Thus, besides
asking the branch to recommend and mobilize lecturers to hold ARLUS
conferences, it also drew up instructions for the elaboration of reviews on
all movies that would be shown during the Week of the Soviet Film, reviews
which were also to be presented by SDSC lecturers… It appears that this type
of collaboration with the SDSC originated from the regional party, which
had demanded the branch repeatedly to draw up lectures it needed. The
Committee of Fight for Peace put forth the same demands and the branch
complied with docility, forgetting our instructions. Thus, it happened that
several lectures not approved by the Executive Council were held under our
banner”56.
Claims that the hijacking of the SDSC’s human resources was an insti‑
tutional habit acquired from the regional party structures were repeated by
other reports from the Stalin and Galați regions. The latter lamented, for
instance, the regional party committee’s tendency “to push the SRSC branch
54
55
ANIC, Fond S.R.S.C., file 1/1955, 69-70.
56
ANIC, Fond S.R.S.C., file 7/1952, 38-39.
towards the machinelike solution of the responsibilities of the department

of agitation and propaganda and to transform it into an editorial staff in
charge of producing and presenting conferences”57.
The Society’s emergency appropriations by other party‑state organs to
plaster the cracks in the regime’s propaganda apparatus may also explain the
Executive Council’s constant frustration with local SDSCs, which seemed to
operate “at the eleventh hour,” despite the plethora of centrally developed
plans58. Without doubt, soft and overlapping jurisdictional boundaries, with
all the inefficiencies, competitions and bureaucratic disorganization they
entailed, produced and irradiated tensions vertically, between the Society’s
central and local organs, and horizontally between the SDSC and minis‑
tries, people’s councils and mass organizations. This bureaucratic wran‑
gling often crystallized into a discourse of blaming, where the Society and
the organs of the party‑state took turns in casting responsibility on the other
side for encroachment, the duplication of efforts and reluctance to coordi‑
nate and cooperate59. Within the Society proper, central organs routinely
exhorted lower levels for circumventing or ignoring instructions. While
regional branches transmitted the language of blaming inward and down‑
ward, the SDSC’s local cadres often re‑directed it, claiming for instance that
the governing bodies’ excessive investment in planning led to “a loss of con‑
tact with the field”60.
Thus, since its inception, the SDSC operated in an arbitrary and cha‑
otic institutional context and was enveloped in a constant bureaucratic
wrangling over jurisdiction with other mass organizations, the party
apparatus and state administration at both the local and central level.
Indeed, these were modi operandi symptomatic of the dual party‑state
structure inherited from the Soviet state. As historian Stephen Kotkin
argued “the parallelism of the party‑state pyramids and the multiplicity
57
58
59
Regional and district branches frequently noted that trade unions, the cultural departments
of people’s councils and even the regional party committees fulfilling the role of patrons,
refused to support the organization of conferences. ANIC, Fond S.R.S.C., file 2/1950, 32
and file 6/1950, 40. In other cases, when lecturers arrived for a scheduled conference, their
hosts had not mobilized an audience or otherwise failed to make the necessary preparations.
For such reasons, between 11–20% of the conferences in the last quarter of 1955 had to be
called off. ANIC, Fond S.R.S.C., file 7/1955, 166–167. Illustrative is the case of Professor Gh.
Vlăhuță, who arrived to town of Rupea in Stalin region at 11 p. m. and was forced to sleep on
the bench at the people’s council because cadre responsible for cultural affairs was nowhere
to be found. ANIC, Fond S.R.S.C., file 3/1955, 43. For the widespread phenomenon of bla‑
ming, see Katherine Verdery and Gail Kligman, Peasants Under Siege: The Collectivization of
Romanian Agriculture, 1949–1962 (Princeton, 2011), 65.
60
ANIC, Fond S.R.S.C., file 1/1955, 62–63.
of the state itself created overlapping jurisdictions” and produced “eve‑

rything from petty squabbling to bureaucratic warfare, which, although
mostly invisible” were endemic to the Soviet “bureaucratic Leviathan,”
and by implication, to all state socialist regimes61. According to Katherine
Verdery and Gail Kligman, for the Romanian regime the legacies of the
Soviet party‑state also involved poor planning and tremendous organiza‑
tional difficulties62.
Aware of such bureaucratic idiosyncrasies, the Executive Council and the
CC’s Department of Agitation and Propaganda issued repeated instructions
to SDSC branches and the relevant organs in party‑state administration
calling for cooperation and coordination in their work63. Further attempts
included the de jure allotment of delegates to the cultural departments of
trade unions, people’s councils and party committees. And since the overlap
with the State Committee for Culture and the Arts proved particularly det‑
rimental, the Society also renounced its permanent presence in the villages
by transferring jurisdiction over rural readerships to the ministry’s subsidi‑
aries at the local level.
By the mid–1950s, however, optimistic belief in the workability of such
solutions seemed to dissipate and amidst renewed Soviet encouragements
for national roads towards communism, questions about the dissolu‑
tion of the SDSC emerged. Yet, in the uncertain ideological atmosphere
of Khrushchev’s Thaw, such unilateral reorganization of mass enlighten‑
ment were considered impractical and potentially radical enough to provoke
Soviet antagonism. As a 1955 report of the Department of Agitation and
Propaganda argued:
“If the SDSC were to discontinue its activity, the Ministry of Culture, C.C.S
and other institutions would have to create their own apparatus for the draw‑
ing up of materials necessary for propaganda through conferences, which
would accentuate the parallelisms and would constitute a waste of labor
force and financial resources...The Soviet experience and that of other peo‑
ple’s democracies confirm the utility of such a mass organization of the intel‑
ligentsia for the mass dissemination of political and scientific knowledge”64.
Although, instead of dissolution, party‑organs had squarely opted for a
thorough reform, the first and the second re‑making in 1960/1961 dealt the
Society heavy blows in terms of restrictions placed on its financial, human
61
Stephen Kotkin, Magnetic Mountain: Stalinism as Civilization (Berkeley, 1995), xvii and
297.
62
Katherine Verdery and Gail Kligman, Peasants Under Siege: The Collectivization of Romanian
Agriculture, 1949–1962 (Princeton, 2011), esp.58–68.
63
ANIC, Fond S.R.S.C., file 1/1950, 94‑v., 132, file 6/1950, 11‑v., 39, 40.
64
ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Agitație și Propagandă, file 53/1954, 264–265.
resources and its jurisdiction. Accordingly, the two Central Committee

resolutions adopted in April 1954 and May 1955 “On the improvement of
disseminating political and scientific education among the masses” and
“On the reform of SDSC” mandated obligatory and unpaid community
work (muncă obștească) for all intellectual circles65. At the Executive Council
meeting on October 10, 1955, propaganda secretary Leonte Răutu explained
that a primary goal of these resolutions was to push the SDSC towards
greater reliance “on the collaboration of intellectuals instead of a structure
excessively bloated and comprised of people frequently ill‑prepared”66. The
party documents also circumscribed the Society’s jurisdiction by assigning
workers’ clubs and “red corners” in factories and institutions to the C.C.S.
and sanctioning the transfer of jurisdiction on cultural work in rural areas
to the Ministry of Culture (former CSCA), among others.
Through these reforms, the SDSC was to become a mass organization
of intellectuals, an enlarged corps of experts endowed with the mission to
produce brochures and hold lectures for the purposes of mass political and
scientific education at the request of party‑state organs at all levels. The
cumulative effect of the two resolutions amounted to a devastating blow to
the SDSC’s institutional prestige. The obligatory community work of intel‑
lectuals and the effective constrictions of Society’s jurisdiction decimated its
central and provincial salaried personnel by 65–77.5% and involved a budg‑
etary curtailment of 52%67. As propaganda secretary Leonte Răutu described
in a report to Gheorghiu‑Dej, intellectuals affiliated with the Society based
on “voluntary work” gave seventy percent of its public lectures without any
remuneration. What is more, state subvention for the S.D.S.C. had fallen
from 9.5 million lei in 1957 to 5.6 million in 1960 with the prospect of being
completely withdrawn by 196368.
Despite the repeated delineation of the SDSC’s jurisdictional functions,
the parallelisms, the bureaucratic warfare and mutual blaming persisted
well into the early 1960s69. For instance, in a note on the activity of the
SDSC forwarded to Gheorghiu‑Dej, Leonte Răutu observed that the SDSC
“needed to develop and strengthen its collaboration with the trade unions
[CGM], the Ministry of Education and Culture, the Union of Working Youth
and the Women’s National Council and had to overcome parallelisms”70.
Yet, in addition to the bureaucratic legacy of the Soviet state, projecting a
65
66
67
68
ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie, file 31/1961, vol. II, 11–15.
69
Statutul Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii (Bucharest, 1956). For the Central
Committee’s resolution, see ANIC, Fond S.R.S.C., file 2/1955, 30–38.
70
ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, file 31/1961, vol. II, 11–15.
coherent approach on the place of nation and religion through the insti‑
tutional fabric proved to be an additional challenge for the young socialist
propaganda state.
The Society and Soviet conceptual frameworks on nation and religion

The RCP’s approach to nation and religion relied extensively on Soviet
atheist rhetoric and church policy of the 1930s and 1940s and on Stalin’s
revisions of the relationship between national identity and socialist patriot‑
ism in the wake of the Cold War. Accordingly, Romanian ideologues usu‑
ally presented three discrete yet intertwining interpretations of bourgeois
national ideology and religion and correspondingly offered divergent meth‑
ods of engagement under socialism. With some approximation, these con‑
ceptualizations could be categorized as politico‑historical, socio‑economic
and cultural – although all three were influenced to various degrees by
Marxist‑Leninist ideology as it evolved after Stalin’s consolidation of power
in the Soviet Union71.
Heir to the Bolshevik rhetoric of class struggle from the 1920s and 1930s,
the politico‑historical approach recognized that bourgeois nationalism and
religion had folded into each other to inform the citizens’ loyalties and the
politics of government by the late 19th and early 20th c. It characterized them
as intertwining forms of mystification that obscured social power rela‑
tions and diverted the proletariat from recognizing its own exploitation and
dehumanization. Reflecting on the historic relationship between Orthodoxy
and Romanian nationalism, for instance, Simion Ghiță, the editor of The
Anthology of Atheism in Romania, stated bluntly:
“…the role of the Orthodox Church in the state was always growing not for
reasons of ‘ancestral faith’ but in order […] to put the revolutionary conscious‑
ness of the masses to sleep [and] to uphold the bourgeois‑feudal regime,
shaken by profound social contradictions. Religious ideology is used by
chauvinist and racist circles in the fight against socialists, democracy and
the freedom of conscience”72.
Informed by Marxist‑Leninist ideology and the history of relations
between confessions and different nations, such conceptualizations led
party leaders to attribute national‑religious affiliations to distinct institu‑
tions, political parties and social groups. Branded as class enemies, these
71
In the following pages I am greatly indebted to Smolkin’s analysis regarding the co‑exis‑
tence of these three narratives in Soviet understandings of religion; however, I extend it to
include the ideological elite’s approaches to bourgeois nationalism and socialist patriotism.
See Smolkin, 56–59.
72
S. Ghiță, et al. Antologia ateismului din România, 44–45.
became the victims of discriminatory administrative and political meas‑

ures. The RWP pursued the control and marginalization of national elites
by uniformly purging their ranks, banning their parties and abolishing the
monarchy in 1948. By comparison, despite the churches’ concurrent subor‑
dination to the Department of Cults, the customary show trials and waves
of anti‑clerical campaigns, the policy of supervision and repression towards
confessions and clerics showed greater diversity. It covered the gray scale
from dissolution and prohibition to a more generous compromise which, in
the case of “sects” banned in the inter‑war period, resulted in legal recogni‑
tion and access to state subsidy73.
Yet, in their political approach to nation and religion, Romanian leaders
were also inspired by the latest inflections in Soviet ideology. For instance,
in its politics of alliance with the Romanian Orthodox Church and its pro‑
gram of scientific‑materialist enlightenment, the Romanian regime mim‑
icked Stalinist religious and atheist policy of the 1930s and 1940s. In these
decades, the Soviet Union embraced a more traditionalist position and more
pragmatic objectives (e.g. industrialization and the promotion of socialist
patriotism) at the expense of the Bolshevik utopian verve. Undrlying this
shift was Stalin’s urge to mobilize the masses for war and his plan to project
Soviet socialism towards Eastern Europe. Over the course of two decades,
these factors expedited a re‑evaluation of the Soviet state’s relationship with
the Russian Orthodox Church and induced the overall cessation of militant
atheist propaganda. The Soviet Union at this point also inaugurated a softer
policy of scientific‑materialist enlightenment in 1947 with the foundation
of the All‑Union Society for the Dissemination of Political and Scientific
Knowledge, a policy trend that Romanian communist leaders followed74.
73
For a brief overview of anti‑clerical measures see Vladimir Tismăneanu et al. Raportul
Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, 447–472. For extended analysis
on the different churches, see Lucian Leuștean, Orthodoxy and the Cold War, op. cit; Cristian
Vasile’s works, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu communist, 1945–1959 (Curtea
Veche, 2005) and Între Vatican și Kremlin, op. cit., George Enache and Adrian Nicolau Petcu,
Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948–1964 (Galați, 2009), Ortodoxie
si putere politică în România contemporană – studii și eseuri (Bucharest, 2005). István Tőkés,
A romániai magyar református egyház élete, 1945–1989 (Budapest, 1990); Péter Sas, Az erdélyi
római katolikus egyház, 1900–1948 (Budapest, 2008); Dănuţ Doboş, Biserica Romano‑Catolică
din România în perioada persecuţiei comuniste (Iași, 2008); Ulrich Andreas, Kirchenleitung über
dem Abgrund: Bischof Friedrich Müller vor den Herausforderungen durch Minderheitenexistenz,
Nationalsozialismus und Kommunismus (Cologne, 1998).
74
On the marginalization of Soviet atheist propaganda in this period, see William B. Husband,
Godless Communists, op. cit; Daniel Peris, Storming the Heavens, op. cit; Victoria Smolkin, “‘A
Sacred Space Never Remains Empty:’ Soviet Atheism, 1954–1971,” op. cit; for Stalin’s war‑
time and post‑war compromise with the Russian Orthodox church, S. Merritt Miner, Stalin’s
Holy War, op. cit; and Nathaniel Davis, The Long Walk to Church: A Contemporary History of
Russian Orthodoxy (Boulder, 2003); Tatiana Chumachenko, Church and State in Soviet Russia,
By comparison to this relaxation of religious policy towards Orthodoxy,

Stalin’s conception of the place of national identity became radicalized in the
wake of the Cold War and was accompanied by an offensive against Titoist
“national deviations” and a state‑sponsored anti‑Zionist and anti‑Semitic cam‑
paign. Both decimated party ranks across the socialist camp in 1948–1953. In
line with these developments, Romanian party leaders purged party ranks
and denounced “the iniquitous principle of national unity” in December 1948
issuing two Politburo resolutions on the national question and Zionism,
respectively75. Furthermore, since Stalin’s new line meant the rejection of
the principle of multiple national roads to socialism in favor of the Soviet
path, the Romanian regime molded its nationality policy accordingly. On the
one hand, it converged with Soviet practices in the advancement of national‑
ity language and culture by maintaining schools, theatres, a print media for
its largest ethnic minorities, and by advancing nationality elites into posi‑
tions of leadership in the government, economy and cultural and scientific
life76. Such concessions were naturally intended to render national affilia‑
op. cit; Lucian Leuștean, Eastern Christianity and the Cold War, 1945–1991 (London, 2011);
for the rejection of Bolshevik utopianism in the late 1930s in favor of more conservative
values, see Nicholas Timasheff’s classic study, The Great Retreat: The Growth and Decline of
Communism in Russia (New York, 1946).
75
The Politburo’s 1948 “Resolution on the National Question” denounced “national unity”
specifically in the case of Romanians, and Hungarians; it also delegated the responsibility
to combat nationalism in their ranks to minority organizations. To the extent that it targe‑
ted Serbs, Germans and Jews, this rhetoric was specifically inflected by the Soviet‑Yugoslav
split in 1949, the collective blaming of Germans for World War II, and the reverberations of
state‑sponsored anti‑Semitism that unfolded in the socialist camp between 1948–1953. As a
side note, while the political loyalty of these above‑mentioned ethnicities was suspect, the
regime considered the Russian, Ukrainian, Bulgarian minorities “sincerely attached to our
popular democracy.” See, Rezoluția Biroului Politic al C.C. al P.M.R. in chestiunea națională
(Bucharest, 1948), 21–31. On the effects of the Soviet anti‑Yugoslav offensive and the anti‑Zio‑
nist and anti‑Semitic campaign in Romania, see Rober Levy, Ana Pauker: The Rise and Fall of
a Jewish Communist (Berkeley, 2001), 169.
76
These concessions were guaranteed in the Statute of Minorities adopted in 1946 in the wake
of the post‑war peace settlements. They were determined, on the one hand, by the party’s
wish to guarantee the incorporation of Transylvania into Romania and, on the other hand, by
Stalin’s support for multiple national roads to communism before 1948. For the most com‑
prehensive analysis of Romanian socialist nationality policies, see Zoltán Novák, “Politica
P.C.R. față de minoritățile naționale, 1948–1975” (Ph.D. Thesis, Nicolae Iorga Institute of
History, Romanian Academy of Sciences. Bucharest, 2010); Stefano Bottoni, Transilvania
Rossa: Il comunismo romeno e la questione nazionale, 1944–1964 (Rome, 2007); Attila Gidó
and Olti Ágoston, eds. Minoritatea maghiară în perioada comunistă (Cluj‑Napoca, 2009).
Zoltán M. Nagy and Ágoston Olti, eds. Érdekképviselet vagy pártpolitika? Iratok a Magyar
Népi Szövetség történetéhez, 1944–1953 (Miercurea Ciuc, 2009). Andreea Andreescu et al.,
Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Evreii din România, 1945–1965 (Cluj‑Napoca,
2003). Lucian Nastasă, Armenii din nord‑vestul Transilvaniei în anii instaurării comunismului,
1945–1953 (Cluj‑Napoca, 2008).
tions meaningless and open the way for class struggle and the formation of
above‑class identities77. On the other hand, by the early 1950s Romanian lead‑
ers also came to privilege people’s integration into socialism on an individual
and class‑based level as opposed to a collective and ethnic one, claiming that
the national question in Romania had been solved. This gradual turn had
the expected ramifications for nationality institutions: the Central Committee
shrank the press and school network of nationalities, particularly those of
Hungarians and Jews, and transformed minority mass organizations from
representative and community building institutions into “democratic com‑
mittees,” simple conveyor belts of propaganda78. But this turn in national‑
ity policy also inflected the S.D.S.C.’s work. Following instructions from the
Central Committee and the Council of Ministers, the Society intensified its
dissemination of scientific‑materialism and socialist patriotism in high‑prior‑
ity regions79. Concentrated mostly in Transylvania, regions such as Stalin, the
Hungarian Autonomous Region, Hunedoara, Cluj, Sibiu, Bacău and Galați,
had significant populations of ethnic Hungarians and Germans or religious
minorities whose loyalty the state considered suspect (Roman‑Catholics,
Greek‑Catholics, Jehovah’s Witnesses, etc.)80.
While the penchant for “class war” underlying the political narrative
constantly called for revolutionary vigilance and cultivated the image of an
omnipresent and omnipotent “class enemy,” the socio‑economic under‑
standing was inherently more confident about the ultimate passing of both
nation and religion. Derived from the Marxist‑Leninist premise of modern‑
ization, this approach led Romanian ideologues to posit an inverse rela‑
tion between societal development and religious and national conscious‑
ness. On the one hand, the socio‑economic view assumed that industrial
77
Terry Martin, op. cit., 1–2.
78
See Novák, op. cit., These “democratic committees” included the Hungarian People’s
Union (“Magyar Népi Szövetség”), the Jewish Democratic Committee (“Comitetul Democrat
Evreiesc”), the German Antifascist Committee (“Comitetul Antifascist German”), the
Albanian People’s Union (“Uniunea Populară Albaneză”), the Bulgarian Democratic
Committee (“Comitetul Democrat Bulgar”), the Russian and Ukrainian People’s Democratic
Committee (“Comitetul Democrat al Populației Ruse și Ucrainene”) and the Turkish‑Tatar
Democratic Committee (“Comitetul Democrat Turco‑Tătar”). While most of these emerged
as representative minority organizations in the immediate post‑war period, the “democratic
committees” of Germans, Russians and Ukrainians were specifically created by the RWP in
1948.
79
For reference to one series of instructions of this kind see ANIC, Fond S.R.S.C., file
7/1952, 53–60.
80
ANIC, Fond S.R.S.C, file 2/1950, 7. By 1959 the high‑priority regions underwent a slight
change and included the Transylvanian regions Stalin, the Hungarian Autonomous Region,
Baia Mare, Oradea and Timisoara and Bacău and Suceava in Northern Moldova. ANIC, Fond
S.R.S.C, file 1/1959, 1–2.
development, urbanization, and bureaucratization as well as the spread of

education, health care and social services would result in the eradication of
superstitious beliefs as the masses recognized that their gods were created
out of fear of the blind, unpredictable forces of social life81. This assump‑
tion about the inevitable forward march of secularization was widely shared
by contemporary advocates of modernization theory across the Cold War’s
political divide. To the extent that they privileged individual to ethnic inte‑
gration, Romanian communists also espoused Lenin’s and Stalin’s initial
belief that national self‑awareness, although an unavoidable historic phase
in the development of socialist societies, would eventually disappear under
socialism82. Since the economic and cultural equalization that socialist
modernity was supposed to produce international working class identity
and lead ultimately to the eradication of national and religious affiliations
alike, the regime identified modernization as its paramount task. The dep‑
uty Minister of Education Mihail Roșianu aptly summarized this widely
held view at a conference for the superintendents of education in 1948:
“Thus, it is clear that religion doesn’t disappear as a result of anti‑religious
propaganda, ideological struggle, [and] through this method of the materi‑
alist culturalization of the masses…The goal instead is socialist construc‑
tion, the transformation of society’s social base, that is the eradication of the
[social] roots of religious superstitions”83.
Since class war and modernization processes were supposed to produce
new socialist citizens with socialist patriotic and materialist convictions
as a matter of course, it was possible for proponents of either the politi‑
cal or socio‑economic conception to espouse the view that national identity
and religion should be handled by politico‑administrative measures or by
improving the social conditions of the citizenry, respectively. By contrast
the cultural narrative, which emerged by the late 1930s and was rooted in
the Bolshevik party’s self‑conception as a cultural vanguard, had a broader
agenda to struggle with national identity and religious belief as part of its
effort to civilize the “backward masses”84. In Romania, as elsewhere in the
81
Smolkin, 57. See also, Paul Froese, The Plot to Kill God: op. cit., and Paula Michaels, Curative
Powers: Medicine and Empire in Stalin’s Central Asia (Pittsburgh, 2003).
82
Terry Martin, 5–8; M. Frunză and I. Bălănescu, “Cu privire la problema închegării națiunii
socialiste în R.P.R.” în Lupta de clasă vol. XXXII, nr. 2–3 (February‑March, 1952), 35–69.
83
ANIC, Fond CC al PCR – Cancelarie, file 58/1948, 56.
84
Stephen Kotkin, Magnetic Mountain: Stalinism as Civilization (Berkeley, 1995), 292. Alexei
Yurchak, Everything Was Forever Until It Was No More: The Last Soviet Generation (Princeton,
2006), 12. Michael David‑Fox, Revolution of the Mind: Higher Learning Among the Bolsheviks,
1918–1929 (Ithaca, 1997), 5. David Hoffman, Stalinist Values: The Cultural Norms of Soviet
Modernity, 1917–1941 (Ithaca, 2003). Sheila Fitzpatrick ed., Stalinism. New Directions, ed.
Sheila Fitzpatrick (New York, 2000); and Sheila Fitzpatrick, The Cultural Front. Power
socialist camp, this implied a more active ideological engagement with the
masses in the form mass enlightenment. However, it also involved the pro‑
motion of various leisure activities. Accordingly, Romanian socialist citi‑
zens were to turn into self‑taught people that attended lectures and evening
courses and visited libraries regularly. In their time of relaxation, they were
also to attend films and lectures at local houses of culture (case de cultură),
participate in amateur dance or theater troupes, or in the various clubs on
literature, technology, natural science etc85. The stated assumption of these
measures was that political and scientific‑materialist lectures and the forms
of socialist leisure would inevitably transform mass consciousness and eve‑
ryday life.
These three interlocking narratives produced tremendous ideological
confusion with regard to the status and future of both nation and religion
– a confusion that had profound implications for the SDSC’s execution of
party instructions. Romanian party leaders issued resolutions announcing
that the solution of the national question and religion was a function of the
mutually reinforcing offensives launched on the political, socio‑economic
and cultural fronts. The Politburo’s Resolution on the National Question
welded the three discourses together and underscored the successful offen‑
sive against feudal and capitalist classes, the equal entitlement of nation‑
alities to socio‑economic and cultural development, and the importance of
inculcating the spirit of brotherly conviviality and proletarian internation‑
alism in mass consciousness86. Leonte Răutu’s programmatic article on
“religious freedom” in the early December issue of Scânteia proceeded in
a similar vein, mobilizing the language of class war to justify the regime’s
several anti‑clerical measures but also calling for the dissemination of sci‑
entific knowledge and a struggle for “a life of welfare and culture” amidst
the masses87. More importantly, such publications affirmed the subordina‑
tion of the nationality and the religious question to the broader project of
socialist construction and claimed to cement “the political‑moral unity of
the working class” under party leadership.
Yet, although these official documents drew inspiration from the Stalinist
socialist offensive of the 1930s, no doubt partly as a result of Soviet advice,
and Culture in Revolutionary Russia. (Ithaca, 1992). Sheila Fitzpatrick, Everyday Stalinism:
Ordinary Life in Extraordinary Times (Oxford, 1999), 16–17.
85
On socialist leisure in Eastern Europe see Paulina Bren and Mary Neuburger, Communism
Unwrapped: Consumption in Cold War (Oxford, 2012); Susan Reid and David Crowley, Pleasures
in Socialism: Leisure and Luxury in the East Bloc (Evanston, 2010).
86
Rezoluția Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în chestiunea națională (Bucharest, 1948), 14–16.
87
ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Agitație și Propagandă, file 39/1949, entitled “Article regar‑
ding religious freedom” with the note “title to be changed later” was signed by Leonte Răutu.
I am still working on locating the exact Scânteia issue in which this appeared.
their primary goals were to mobilize popular support for the regime and
introduce a new party line, not to clarify the discursive incongruities. Thus,
the discreteness of villains and victims in official rhetoric continued to be
blurry. Analyses of the societal and epistemological underpinnings of nation
and religion and corresponding prescriptions for desirable state practices
also refracted ambivalence. As a result, it became possible for cultural work‑
ers to become adepts of any of the three views and engage in methods rang‑
ing from militant overzealousness, under‑execution and passivity to out‑
right refusal. Since numerous cultural workers proceeded exactly in this
manner, the SDSC’s internal reports and articles continuously criticized the
Society’s apparatus and its various institutional affiliates for deviating from
ideological prescriptions. An internal report addressed to the vice‑president
Vasile Buican, for instance, criticized the Society’s trade union delegates
for their widespread practice of closing factory gates and forcing workers to
attend conferences. The report also singled out a certain comrade Plopeanu
at the propaganda section of the North Station party cell in Bucharest for
refusing assistance in mass mobilization and declaring that the facilitation
of the SDSC’s lecture “Comrade Gheorghiu‑Dej: A Life of Service” was not
party responsibility88. A featured review from May 16, 1951 in Contemporanul,
on the other hand, chided both the SDSC’s district branch and the central
committee of Vâlcea region for their lack of enthusiasm and complacent
attitude towards mass enlightenment. Furthermore, it reproved the apolit‑
ism of a cultural worker who, having the ideological opportunity provided
by a lecture on the Chinese incorporation of Tibet, avoided to underline the
importance of class war against churches and to dispel “mysticism” in the
Romanian countryside89. As these documents implied, the wide spectrum
of undisciplined behavior among cultural workers damaged the SDSC’s
public image and the regime’s efforts at mass enlightenment.
The early programmatic documents also obscured the deep ideologi‑
cal rifts and the heterogeneity of political volition in the central and local
organs of the party‑state. These in turn further aggravated the systemic
ideological incongruities that the Romanian regime had already inherited
from Marxist‑Leninist thought. Fissures among party leaders and govern‑
ment representatives on religious policy became particularly evident fol‑
lowing the secularization of state education, which the Ministry of Public
Education launched in August 1948. To pacify the mounting popular outcry
of religious believers at the removal of school icons and at the state’s broader
offensive against religion, Deputy Minister Mihail Roșianu, a proponent of
88
89
E. Caragheorghe, “Cum îndrumează Comitetul Regional P.M.R. Vâlcea activitatea filialei
S.R.S.C.” în Contemporanul (May 16, 1951), 1.
the socio‑economic stance, instructed county inspectors of public education

at a nation‑wide conference on November 19 to assume a position of neu‑
trality to prayers, icons and other religious symbols in schools90. When the
Secretariat met a couple of days later, Vasile Luca reminded his colleagues
that the separation of church and state was a consequence of bourgeois‑dem‑
ocratic revolutions, a historic stage that the Romanian agrarian state had
not undergone, and suggested the re‑introduction of catechesis in public
education. While others among the Muscovites agreed that the laicization of
schools had been both theoretically and politically premature, Luca’s policy
reversal called for objections mainly because it implied the RWP’s capitula‑
tion to popular pressure. Instead, Ana Pauker underlined the significance
of class militancy against priests and kulaks. Reading the resolutions of the
12th and 13th Congress of the CPSU held in 1923 and 1924, Teohari Georgescu
suggested, on the other hand, a moderation of anti‑clerical rhetoric and
the publication of popular scientific literature. By the end of the meeting,
Gheorghiu‑Dej undertook to champion the offensive against religion on all
three fronts. Although Leonte Răutu’s article on religious liberty emerged
as a result, lack of a coherent platform in the Central Committee on the
religious question demonstrated discord on the issue, which arguably
remained present at least until the purge of the Pauker‑Luca‑Georgescu lot
in 1952, causing confusion on the lower echelons of the party’s propaganda
structure.
Beside the rifts in the Central Committee on central issues of propaganda,
contradictions between the party’s publicly stated ideological commitments
and its state practices introduced an additional element of jarring and con‑
fusion within the party apparatus. The nationality question was such a case.
By denouncing ‘national unity’ and transforming nationality mass organi‑
zations into simple conveyor belts of propaganda in 1948, the party‑state
adopted the model of individual integration and branded all attempts to
claim collective rights or maintain separate ethnic institutions as ‘isola‑
tionist.’ The creation of the Hungarian Autonomous Region (HAR) under
Soviet patronage during the 1952 administrative‑territorial reorganization of
Romania contradicted this principle. Whereas the resolution had stated that
the priorities of the proletariat trumped the nationality question and implied
that class would override ethnicity, the establishment of an administrative
90
ANIC, C.C. al P.C.R. – Cancelarie, file 58/1948, 2–102. Mihail Roșianu, an educator by pro‑
fession, was a member of the interwar communist underground in Vâlcea county, who came
to have a considerable political career, among others, as the President of the Committee
for Cultural Institutions (1950–1952), the Committee for Foreign Relations (1952–1957) and
President of ARLUS (1968–1971). See Florica Dobre, ed. Membrii C.C. al P.C.R, 1945–1989
(Bucharest, 2004), 518.
region based on the ethnic principle suggested that the nationality question
was more complex and national identity had more permanence. As histo‑
rian Stefano Bottoni argued, “After the death of the chief ‘patron’ of Szekler
autonomy, for Bucharest the HAR became Stalin’s awkward heritage [and]
a problem to be handled”. Thus, Romanian nationality policy diversified in
the early 1950s to include the reduction of nationality rights and the nation‑
alization of the RWP’s ranks outside the Hungarian Autonomous Region91.
Such measures naturally alienated the Transylvanian Hungarian party elite
and intelligentsia, whose support for the RWP rested on the party’s initial
advancement of “ethnic particularism.” They increasingly came to identify
Imre Nagy, the Chairman of the Council of Ministers in the Republic of
Hungary, as a national leader92. Besides this emerging center‑periphery rift
on ethnic rights under socialism, however, such a diversified nationality
policy left the question open on whether the new socialist patriotism was
Romanian‑centric or it still accommodated ethnic‑particularism.
The political education provided by the SDSC’s own school and the vari‑
ous party institutions of education did not help bridge the ideological inco‑
herence at the heart of discourse. Nor did this help resolve the deep‑seated
disparities between ideology and administrative practice. While most party
cadres in the Department of Agitation and Propaganda and its regional sec‑
tions as well as in the SDSC’s central apparatus earned degrees from the
‘Ştefan Gheorghiu’ Academy for Socio‑Political Education and A. A. Jdanov
Upper School of Social Sciences, the staff members and creative intelli‑
gentsia active in the provincial framework of the Society rarely attended the
foremost party schools in the 1950s. Instead, they acquired their political
education by attending 3–6 month courses at the regional party schools and
workers’ universities93. Since the syllabi and study materials devised by the
91
Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél, 79–106.
92
Stefano Bottoni, Transylvania Rossa, 131–164. Restrictions on nationality rights affected the
HAR as well since the RWP never approved a statute that would have guaranteed its consti‑
tutional recognition. For instance, to the request of Pál Bugyi, the president of the People’s
Council in the HAR, Zoltán Fábián, an engineer who had studied in the Soviet Union in
1949–1954 and had acquired some familiarity with Soviet nationality policies, prepared
an extensive proposal for the statute. As a result of Fábián’s suggestion, the draft, which
ended up in the hands of the CC member Vasile Patilineț, made reference to the Abkhaz
Autonomous SSR within the Georgian SSSR, where Abkhaz was recognized as an official
language besides Russian and Georgian. Such references substantiated requests that similar
rights to Hungarians in HAR. Amidst the domestic turmoil that the Hungarian Revolution
of 1956 caused in Romania, this proposal was shelved. József Gagyi’s interview with Zoltán
Fábián, 7/2001, MAT Oral History Project. In the context of radical turns in Romanian nati‑
onality policy after 1956, reference to both Soviet autonomy and the Declaration of Alba Iulia
were avoided. See, Bottoni, Sztálin a székelyeknél, 91–92.
93
Nicoleta Ionescu‑Gură, Nomenclatura C.C. al P.M.R. (Bucharest, 2006), esp. 28, 388–391.
Department of Agitation and Propaganda were rather general, the SDSC’s

cadre apparatus acquired its ideological training through the numerous
party instructions and through the widely available programmatic articles
and brochures published in the socialist print media. Yet, these all of which
only perpetuated rather than resolved existing ideological inconsistencies.
More importantly, the SDSC encountered major difficulties in including its
cadres in the party’s system of education. In the shifting ideological ambi‑
ance of the 1950s, the numerous purges, each lasting for months at a time,
contributed to massive cadre fluctuations and shortage. In the end, as the
SDSC’s vice‑president Eduard Menzicescu conceded at a session with the
Department of Agitation and Propaganda, “instead of educating valuable
specialists in all domains,” the Society often had to resort to working with
“insufficiently qualified people”94.
Given these circumstances, the SDSC’s internal reports continuously
complained about the ideological illiteracy and substandard education of
SDSC’s cadres, bemoaning the ideological mistakes that seeped into con‑
ferences, exhibits and the Society’s publications with an unnerving dogged‑
ness. For instance, in a report compiled in the aftermath of a control visit
(muncă de control) in the Hungarian Autonomous Region, an SDSC inspec‑
tor described the set up of the travelling exhibit “The Origins and Evolution
of Man” aghast:
“…the display “Atavisms and Rudiments” was placed next to the “Map of
Human Races”; Miciurin and Lysenko were included under “Achievements
in the R.P.R.”; “Man rules over nature” was put next to “Races”, etc. The
political displays were not fore‑grounded especially the final one with com‑
rade Stalin and comrade Gheorghiu‑Dej was put in the same line and before
the classical thinkers of Marxism”95.
Reporting on the activity of the Timișoara branch to the SDSC’s Executive
Committee Bureau in April 1958, Imre Robotos singled out a Hungarian
translation of a conference on the RWP’s nationality politics to illustrate the
systemic prevalence of this problem96. Instead of promoting a sense of equal
entitlement and ownership of the party‑state among brotherly nations, the
translator creatively translated the ideologically acceptable “common terri‑
tory” (teritoriu comun) into “shared living‑space” (közös lakhely), suggesting
94
95
96
Imre Robotos (1911–2011) was the former editor of the socialist Hungarian daily Romániai
Magyar Szó and later Előre. Because he supported de‑Stalinization following Khrushchev’s
speech at the 20th Congress of the CPSU, he is marginalized. At the time of his report on the
SDSC’s Timișoara branch, he was the chief editor of the Hungarian section within the State
Press for Literature and the Arts (“Editura de Stat pentru Literatură și Artă”).
that “all who lived in the same flat or house were of the same national‑
ity.” In addition to such “gross and comic nonsense,” the translator claimed
that “the RWP solved the Jewish problem,” using a language reminiscent of
national socialist anti‑Semitism, and branded the entire Turkish nationality
as servants of imperial and bourgeois interests. Such ideological mistakes
perverted the content and meaning of SDSC’s activity, Robotos argued, dis‑
crediting the SDSC’s institutional cause and ridiculing both the translator
and the public lecturer in an irreparable manner97.
The concern with the systemic problem of “ideological aberrations”
and public ridicule informed several discussions regarding reforms of the
SDSC throughout the 1950s. The first proposal along these lines came at
the meeting of the Executive Council on April 30, 1953. These proposals
noted that the Society needed to focus on the preparation of lectures of “a
high scientific and ideological level” and on the cultivation of “well‑prepared
and specialized readers,” retaining its organizational responsibilities only
over conferences, exhibits and other events that were organized in urban
public halls, factories and cultural institutions. Conclusively, the organiza‑
tional and financial burdens for conducting political and scientific educa‑
tion in rural houses of culture, factories and collective farms entered into
the jurisdiction of the State Committee for the Houses of Culture and the
Central Counsel of Trade Unions. Furthermore, the SDSC was to provide
lectures and hold events only at the explicit request of such organs98. In
1954/1955 and 1961 the SDSC underwent additional reforms, yet existing
concerns over the ideological gaffes of cultural workers remained a sore
issue until the Society’s dissolution in 1963. This was completed under the
banner of the reorganization of the Ministry of Culture into the Committee
for Culture and the Arts.
Conclusion
In producing a preliminary institutional history of the SDSC as it
attempted to align citizen’s selves with worldview of socialist patriotism and
scientific‑materialism, this study displayed the breakdown of the ideological
and bureaucratic apparatus. It showed that despite devoting considerable
resources to the social and spiritual emancipation of the masses from the
mystifying imaginaries of the “Christian nation,” the party hierarchy faced
discouraging results by the end of the 1950s and early 1960s. Throughout
its existence the SDSC continued to operate in an arbitrary and chaotic
97
98
institutional context and was enveloped in a constant bureaucratic wran‑

gling over jurisdiction with other mass organizations, the party apparatus
and state administration at both the local and central level. In addition to
the problems emanating from the dual party‑state structure, the SDSC’s
success was also curbed by problems of financial resources, cadre shortage
and propaganda training not to mention the ideological inconsistencies and
contradictory state practices that emerged from post‑war Soviet approaches
to national identity and religion.
These systemic failures of the early Romanian communist state put the
familiar scholarly argument about the chronic deficit in national and his‑
torical legitimacy of the Romanian Communist Party into a new perspec‑
tive. In particular, the obstacles the SDSC encountered coalesce into a fresh
lens from which to nuance our understanding of the historical contingen‑
cies that paved the regime’s road towards de‑Sovietization, national‑com‑
munism, and Ceausescu’s personality cult in the 1960s. First, I suggest that
the persistent malfunctions of the propaganda state opened up spaces of
indeterminacy, creativity and unanticipated meanings giving everyday citi‑
zens and cultural workers significant room to interpret both the content
and the instructions for political and scientific education in rather selec‑
tive, incongruous even frivolous ways. Ultimately, through behaviors that
ranged from accommodation, indifference to outright rejection, these social
categories arguably shaped the demise of the Soviet‑inspired SDSC in 1963.
More importantly, however, these early collisions of the state’s totalizing
aspirations with a set of social actors and political and economic realities
on the ground also helped shape the rhetorical devices and institutional
mechanisms with which Ceausescu’s regime would later embark on the
invention of a distinctly Romanian atheist socialist nation. In particular, the
obstacles the SDSC encountered as it tried to adapt Soviet institutions and
concepts help explain why Ceausescu and his cultural dictators were unen‑
thusiastic about ‘red’ life‑cycle rituals and meshed socialist and interwar
‘bourgeois’ methods of mass mobilization to launch events like the now
infamous “Song to Romania” (Cântarea României) festival.
Partea a II-a
Legitimarea meritocrației și
a elitelor: Universitatea
Leonidas Rados
JEWISH STUDENTS AND JEWISH‑GENTILE RELATIONS

IN THE UNIVERSITY OF IAȘI (1860–1900)*
Abstract: In the first years of the University of Iași the number of Jewish
students fluctuated between the most diverse variations, but increased signifi‑
cantly after the Faculty of Medicine started to work (1879), with a peak in the last
years of the 19th century. Certainly, the changes at the beginning of the 1890s, in
which the role of the encyclopedist tended to be taken over by that of the specialist
in the life of Jewish communities, had some influence on the trend of univer‑
sity studies in Jewish communities. Still, at the turn of the 19th and 20th centu‑
ries, the number of Jewish students in the total university population in Iași
experienced a significant downturn. One explanation is the nationalist inflam‑
mation in the Romanian political life and, consequently, from inside student
life, which became more and more tense, as well as the consistent decrease in
the number of Jewish communities in that part of the country.
Some could say that judophobia, present in that environment discreetly
present since the foundation of the University, made relations between the
Romanian and Jewish students to be generally defective. The Jewish students
were not able to take part in the congresses and meetings, nor could they be
accepted in official students’ societies.
Attempts at normalizing the situation, initiated mostly by left‑wing stu‑
dents, were neutralized by the growth of nationalism. Even the exception of the
“Medical Students’ Society”, an organization created in 1894 by both Romanian
and Jewish students, could not withstand the pressure of the local and national
environment and was divided in two parts, according to the ethnicity of the
members.
Key words: University of Iași, Faculty of Medicine, student conflicts, Jewish
students, student associations
Introduction
R omania experienced intense Jewish migration, particularly in the

second half of the 19th century. The successive waves came from
territories such as Galicia, mostly to the northern or North‑Eastern
areas of Romania. Jews settled mostly in the first area they met, in Moldavia,
a traditionalist and barely urbanized region. The town of Iași therefore
became one of the preferred destinations of Jewish migrants. Statistics can
easily demonstrate this well‑known fact. The increase in the Jewish popula‑
tion in Iași took place simultaneously with the numerical decrease of ethnic
158 Leonidas Rados
Greeks who had settled here in previous centuries; the decrease in the Greek
population was due either to their retreat back to Greece, recognized as an
independent state after 1831, or to their easy assimilation.
Although the Jews did not have citizenship with its ensuing rights, they
were ensured access to public education1. The minority stirred strong reac‑
tions within the Romanian majority. Various channels of opinion‑formers
of the time were used to revive old (religious) medieval stereotypes and
to build up new ones, in the social and economic register. So the massive
Jewish presence obliged the Romanian authorities to initiate a set of meas‑
ures to safeguard Romanian “nationality” and to combat the “danger”, with
all its additional excesses2.
All the stereotypes in Romanian society about Jews abounded, in vari‑
ous forms, in the life of the Iași University, an institution created in 1860
according to the patterns and models of modern universities. A certain
anti‑Semitic component3 could be detected here ever since the foundation of
* This work is part of the research project Student Associations and Societies of the University of Iași
in the Modern Period (1860–1918), director Leonidas Rados, code PN‑II‑RU‑TE–2011–3‑0165,
financed by UEFISCDI Romania.
1
After 1878, the Jews’ situation became worse, given the increasingly violent reactions of the
Romanian population, which culminate with the waves of forced expulsions. At the same
time, if the 800 combatants of the War of Independence were given land and naturalized by a
special statute, it seems that less than 100 (about 85) became Romanian citizens in the period
of 1879–1900. See Carol Iancu, Franţa şi evreii din România (1856–1919). Permanenţe şi muta‑
ţii [France and the Jews of Romania (1856–1919). Continuities and mutations] in Carol Iancu
(ed.), Permanenţe şi rupturi în istoria evreilor din România (secolele XIX–XX) [Continuities and
Breaks in the History of Romania’s Jews (19th–20th Centuries], Bucureşti, 2006, p. 113. The
way in which the voting process took place in the Romanian legislative assembly when it
came about granting citizenship to a Jew was described by Gheorghe Panu with fine irony.
The same scholar noticed that in the first months after the formal modification of article 7,
some of the Jews were granted land, but this trend was quickly given up, so that the Junimea
member was right to state, in 1886: “not one Jew was naturalized by the current Chamber;
all those who applied, were rejected”. G. Panu, Chestiunea izraelită [The Jewish Issue], Iași,
1886, p. 4.
2
The antipode of this are the realist attitudes of some of Junimea members (subsequently
members of the Conservatory Party) like Petre Carp, Titu Maiorescu, Gh. Panu, who were
more relaxed about the Jewish issue; this is why they were supposed to answer a whole range
of accusations, the most frequent one being that they “sold themselves to the foreigners”.
Gheorghe Panu, for instance, reacted to this kind of calumnies by publishing his press arti‑
cles in a booklet and, in spite of all pressures, he remained open‑minded his entire life. He
wrote down that “to take the whole Jewish population and condemn it en bloc, to believe that
each Jew is a national danger, to judge passionately and not reasonably, this political line has
never been efficient, not even to those who used it for their own benefit”. G. Panu, op. cit,
p. II.
3
Naftule Popper’s case is indicative in this sense. He applied for the competition organi‑
zed by the Chair of biblical exegesis and Hebrew language in the fall of 1863, during Titu
Maiorescu’s rectorship. Although the Statutes of the University stipulated, in article 2, the
Jewish Students and Jewish‑Gentile Relations in the University of Iași 159
the university, both within the teaching staff and among the student popula‑
tion; it was both vocal, open, expressed in public, and diffusely in more pri‑
vate ways. The state of things at the University of Iași was more complicated
than in its sister institution in the capital Bucharest. The lack of financial
resources and all the ensuing provincial complexes amplified anti‑Semitic
feelings. Therefore it came as no surprise that the professors (and authori‑
ties alike) in Iași blocked attempts to abolish certain departments or chairs,
or the projects of “unifying” the two universities. They referred inter alia to
the strategic position of the institution, which was located in a sensitive area
surrounded from three directions by a Romanian population under foreign
domination and threatened “from within” by the Jewish threat4.
Jewish presence at the University of Iași. The spe‑

cial case of the Faculty of Medicine
Before the establishment of the Faculty of Medicine (1887), the presence
of Jewish students was much diminished, although the first entrant on the
roll is documented in the very first foundation year (1860)5. Why the Jewish
students avoided this higher education center could be better explained by
possibility to employ foreign professors “in case of necessity”, Popper was, as the documents
mention, “rejected from the competition being a Jew”. SJAN Iași, collection “Universitatea
Al.I. Cuza. Rectorat” (quoted below as: “Rectorat”), file 23/1863, f.18. See also Florea Ioncioaia,
Titu Maiorescu şi primul său rectorat la Universitatea din Iaşi (1863–1864), in Universitatea din
Iași. De la modelul francez la sistemul Bologna, Gh. Iacob (ed.), Iaşi, 2007, p. 401–402. In the
late 19th and the early 20th century, A.D. Xenopol thought it was legitimate to exclude from the
competition the Jewish scholar, arguing that the faculty in question was Orthodox Theology.
See A.D. Xenopol, Istoricul Universităţii din Iași [History of the University of Iaşi], in “Anuarul
general al Universităţii din Iași tipărit cu ocazia jubileului de cincizeci ani” [General Annual
of the University of Iaşi, Printed on the Occasion of the 50 Year Jubilee], Iași, 1911, p. XX.
4
This is what happened in 1900, when the Cabinet P.P. Carp, forced by weak agricultural
results and a financial crisis, decided to stop the “waste” and to drastically limit the expenses.
The local elite reacted by submitting a memoir where they wrote that the city actually needed
further support in its struggle to defend the Romanian nationality, threatened by the waves
of immigrants. A.D. Xenopol, Memoriu privitor la păstrarea întregimii culturale a Iaşului [A
Memoir on How to Preserve the Cultural Unity of the City of Iaşi], in “Arhiva”, 1901, p. 468.
5
According to “Codicele matriculariu”, the Faculty of Law counted, among its students, Iosef
Grunberg (“a Romanian‑Jew”), from Iași, the son of the merchant Arie and graduate of a
Pension. The next year, he localized his name (Munteverde), and his parent appears now to
be a certain Leib Segal. This is probably the contact person, the so‑called tutor, a practice in
the European universities. Rectorat, file 12/1860, f.4–9. See also “Anuarul Universităţii din
Iași pe anul şcolar 1895–1896” [Annual of the University of Iași, for the Academic Year of
1895–1896], Iași, 1897, p. 59. Quoting the same “Codice matriculariu”, Iancu Brauştein (Evreii
în prima universitate din România 1860–1948 [The Jews in the First University of Romania,
1860–1948], Iași, 2001, p. 3), also mentions Iacov Cerne, 19, son of Haralamb, ignoring the
fact that this one declares himself an Orthodox.
160 Leonidas Rados
an episode in 1865, when Iulius Brociner, a Jewish student in his first year
of reading Law, addressed the Rector in an indignant memorandum. In it
he claimed that the first‑ and second‑year students, and particularly, “one
Popesco” forced him under the threat of a “baston” (a stick, a caneor perhaps
even a club) to leave the course room. They demanded that he abandoned
the course: “Your good self, as a Jew (using the word “jidan”, an insulting,
racist term), a foreigner, have no right to come to the university. Therefore,
in the name of all the students, I command you not to appear in class” 6.
What is interesting, beside the hostility of the Romanian students, is
the Jewish student’s attachment to the cause of “Romanian youth”, which
could have evolved consistently through the contribution of science but
also through this student’s wish to be integrated within the majority soci‑
ety. Nevertheless, the Rector’s Office avoided expressing an opinion, and
“stood silent”. So, after only four more days, Iulius Brociner addressed a
similar memorandum to the Ministry of Public Instruction (Ministerul
Instrucţiunii Publice), which also went unanswered7.
The intransigence of the Romanian students can be explained mostly
by Simion Bărnuțiu’s influence among school and university students.
Bărnuțiu was notorious for his negative attitude towards Greeks and Jews.
According to him, they had contributed to the fall of the Roman Empire,
to which his student disciples were attached; the “liberal and independent
faction” carried on this spirit after the death of the Transylvanian professor
(in 1864)8. An occasion to show this spirit in public appeared in 1866 when
Iași recorded an anti‑Semitic demonstration in which high‑school and uni‑
versity students took part side by side with professors9.
6
Brociner underlined that the Romanian students did not have the right to “chase away
somebody from the class” and especially not for nationality reasons (“the status of Yid”).
Furthermore, by arguing that there were no stipulations forbidding the Jews’ access to public
education, he invited the academic authorities to make use of the legislation and to deal with
the issue as soon as possible, to ensure his legitimate right to attend classes, to control the
“intriguers”, to legally punish the instigator Popescu and, last but not least, to grant him a
“convenient reparation” for the offence suffered. Rectorat, file 33/1864, f.94–95.
7
Ibidem, f.41.
8
One of the few references to the respect and influence that Simion Bărnuţiu enjoyed at
Iași can be found in the pages of memories signed by the Junimea member Gh. Panu. See
G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iaşi [Memories from Junimea of Iași], vol. I, Bucureşti,
Editura Adevărul, 1908, p. 13. A less critical description, but underlining the professor’s
authority as well, is made in the memories of another former pupil. See Dumitru Ivănescu
(ed.), Memoriile lui Petru Poni [Petru Poni’s Memories], in “Însemnări ieşene”, series III, yr.
I, no. 3, November 2009, p. 62.
9
Even two of the professors, (Petre Suciu and Al. Gheorghiu) are arrested on this occasion.
Unfortunately, the only reference we have now comes from A.D. Xenopol, with his above
quoted study, Istoricul Universităţii din Iași [History of the University of Iaşi], p. XVIII.
This state of affairs remained the same for the following years. In
1875, when The Students’ Club, the first association of Iași students, was
established, point 9 in the club statute mentioned that “Jews cannot be
members”10. It is a well‑known fact that this was an attitude exhibited on a
national scale. The voices which supported the integration of Jews into stu‑
dents’ associations at that time were rather feeble and partly under the influ‑
ence of socialist thinking. Nevertheless, among the topics for discussion on
the agenda at the 1888 Student Congress in Piatra Neamț, a proposal sup‑
ported by around 40 students (who “signed or have not, present or absent”)
suggested a change of the statute (articles 1 and 2) in favor of accepting
the Jewish students into that organization. A “colossal clamor” among the
majority of the people present in the room culminated in the cry “Let the
proposal be torn into shreds!” The initiative did not pass after the vote11.
Jewish students continued their sporadic presence at the University of
Iași until the Faculty of Medicine was established. In the last two decades
of the 19th century Jews enrolled in greater numbers and became more and
more aware of their situation. The number of Jewish students enrolled at
the University increased mainly in the Medical Faculty. The explanation was
simple. The degree and title of doctor ensured access to an eminently free
profession in which the state’s powers to intervene negatively or set up sanc‑
tions were severely restricted. Careers could also be made in the fields of
Science (with preference shown to chemistry) or Law.
In 1879–1880, the first academic year in Faculty of Medicine, only three
out of the 14 students were Jewish (Lieblich Marcu, Langher Samuel and
Margulies Albert). It took two years to change this situation. In 1881–1882
there were 14 Jewish students out of a total of 38. In 1882–1883 the number
of Jewish students increased to 17, while in 1889–1890, out of the 25 stu‑
dents enrolled in the first year in Medicine, 11 were Jewish. Five years later,
in 1894–1895, out of the 36 newly‑enrolled students, 20 were Jewish (includ‑
ing three young female students) 12.
This increasing rhythm of the enrollment of Jewish students fed into the
feeling of the state of “siege” and caused the Iași university authorities to
inform the Ministry of Education, as a last resort, about the development of
the student population in the city. But the balance was restored only a few
10
Statutele Clubului studenţilor Universităţii din Jassy fondatu la 5 martiu 1875 [The Statutes of
the Student Club of the University of Iași Founded on 5 March 1875], Iaşi, 1876, p. 6.
11
See Constantin V. Vasiliu, Congresul de la Piatra al studenţilor universitari. Dare de seamă
[The Piatra Congress of the University Students. Minutes], Bucureşti, 1888, p. 51–52.
12
“Anuarul Universităţii din Iași pe anul şcolar 1895–1896” [Annual of the University of Iași
for the Academic Year of 1895–1896], p. 90–95. One should be cautious about the figures, as
the only indices (which are relative as well) about being part of the Jewish community are the
names, but some of the students, in order to be better integrated, localized them.
162 Leonidas Rados
years later, when the head of the Faculty of Medicine was able to offer, with
open satisfaction, optimistic statistics which recorded a slight growth in the
percentage of Romanian students. A report addressed to the Rector’s Office
on 20 October 1900 stated that beyond the constant rise in the student pop‑
ulation in the Faculty of Medicine, the more important fact was that “the
number of Romanian students annually surpassed that of Jewish students”.
This was based on the enrollment figures in the first year of study within
the last three academic years: 1898–1899 (20 Romanians, 17 Jewish), 1899–
1900 (30 Romanians, 12 Jewish) and 1900–1901 (40 Romanians, 17 Jewish).
A broader picture would add that before 1900, 131 doctors had graduated
from the faculty, of which 76 were Romanians and 55 Jewish13. All in all, in
1898–1899, out of a total of 548, the University had 90 Jewish students (68
in Medicine, 12 in Law, eight in Science and only two in the Arts). The next
year thee figure increased to 101 Jewish students (71 in Medicine14, 14 in Law,
14 in Sciences, two in the Arts) out a total student population of 654.
At a basic level, we note that the proportion of Jewish students of medi‑
cine increased by some 50%, a rather significant proportion for that age15,
an age of resentment against people of a different ethnic group and religion.
This was no different from the situation of those granted the title of doc‑
tor in medicine: in 1898–1899, of 21 doctors (five of them women), 11 were
Jewish (with a woman among them)16, and in the next year, of 16 graduates,
half of them were Jewish17.
One explanation for this is the fact that, since the 1890s, a new type of
intellectual had started to gain prominence in the Jewish‑Romanian world.
13
Rectorat, file 656/1900–1901, f.54 (for their nominal table, see f.58, 59 and 94).
14
The number of 71 is related to a total amount of 160 students of the Medical School (36 in
Ist year, 32 in the IInd year, 16 in the IIIrd year, 19 in the IVth year, 15 in the Vth year of study and
42 doctoral students). Cf. “Anuarul Universităţii din Iași pe anul şcolar 1899–1900” [Annual
of the University of Iași for the Academic Year of 1899–1900], Iași, 1901, p. 110–114. According
to the calculations of Professor G. Bogdan, the number of medical students amounted in
1899–1900 to 142. See Dr. G. Bogdan, Istoricul Facultăţii de Medicină din Iași [History of the
Medical School of Iași], in “Anuarul general al Universităţii din Iași tipărit cu ocazia jubileu‑
lui de cincizeci ani” [General Annual of the University of Iaşi, Printed on the Occasion of the
50 Year Jubilee], p. CCIV‑CCVI.
15
The decreasing tendency of the enrolment of Jewish students, announced by the autho‑
rities of the Medical School, should be related to a painful phenomenon of the time, i.e. the
waves of forced expulsions and the “exodus on foot” (fussgeier), by which the Jewish popu‑
lation (especially in the area of Moldavia) lost about one third of its total amount. Cf. Carol
Iancu, op. cit, p. 113. Thus, a decrease in the enrolments (that the dean Russ welcomed) could
be at least partially explained by the reduction of the number of Jews.
16
for the Academic Year of 1898–1899], Iași, 1900, p. 153–154.
17
for the Academic Year of 1899–1900], p. 114.
The “specialist” tended to replace the traditional “encyclopedist”18. Therefore,

more and more young Jewish students started following the path of a mod‑
ern education, often completed by a degree in the sciences: medicine, phar‑
macy, chemistry, etc.
But one cannot accept some exaggerated figures, which emphasize the
significant proportion of Jewish students in Medicine19. In particular there
was a tendency towards a slight reduction in the number of students of
medicine at the beginning of the twentieth century:
1904–1905 148 students, out of which 38 were Jewish
1907–1908 133 students, out of which 24 were Jewish20.
Let us now return to the attitude of authorities and remind ourselves of

Article 2 in the 1898 Public Education Act (Legea Instrucțiunii Publice).
As its basis, this Article stipulated that “children of other ethnic groups
(meaning foreigners, “fiii de străini”) had access to public education within
the number of free places remaining after the enrolment of Romanian
students, provided that the foreigners paid a tax21. This was a requirement
decided on in 1899 by the Minister. It was an attempt to limit the number
of Jewish students, by demanding a high tax. University taxes were 40 lei
per semester for the Arts. In the Sciences it was 60 and 90 lei for Law and
Medicine, respectively. These were the faculties with the highest number of
Jewish students. For the “worthy, meritous and poor” non‑Romanian, the
18
Cf. Liviu Rotman, Tradiţie şi europenism în lumea iudeo‑română la răspântia secolelor XIX şi
XX [Tradition and Europeanism in the Judeo‑Romanian Universe in the Late 19th – Early 20th
Centuries], in Carol Iancu (ed), Permanenţe şi rupturi ..., p. 128.
19
The same author wrote (p.128) that “in the academic year of 1900–1901 at Iași, out of 376
medical students, over 150 were Jewish”, but these numbers are invalidated by the data alre‑
ady published by the academic authorities, who speak of 201 Romanian and Jewish students.
See “Anuarul Universităţii din Iași pe anul şcolar 1900–1901” [Annual of the University of
Iași for the Academic Year of 1899–1900], p. 286–287.
20
Rectorat, file 735/1908, f.293. The numbers in the official publication of the University
differ from the ones mentioned for the years 1905–1906 (176 students, out of whom 50 Jews),
1906–1907 (130 students). See “Anuarul Universităţii din Iași pe anii şcolari 1904–1905 şi
1905–1906” [Annual of the University of Iași for the Academic Year of 1904–1905 and 1905–
1906], Iași, 1907, p. 293–297 and “Anuarul Universităţii din Iași pe anii şcolari 1906–1907
şi 1907–1908” [Annual of the University of Iași for the Academic Year of 1906–1907 and
1907–1908], Iași, 1909, p. 248–250.
21
Colecţiunea regulamentelor, legilor, programelor şi diferitelor deciziuni şi dispoziţiuni generale
ale acestui departament de la 1864 la 1901 [A Collection of Rules, Statutes, Programmes and
Different Decisions and General Dispositions of this Department from 1864 to 1901], made
and edited by C. Lascăr and I. Bibiri, Bucureşti, 1901, p. 77.
164 Leonidas Rados
Ministry of Public Education could agree to no tax on tuition fees. On some

conditions these facilities were granted to many of the students22.
For reasons one cannot detect, special taxes for non‑ethnically‑Romanian
students had to be abolished in 190123. One likely motive for this adjustment
is likely to have been connected to the danger of a sudden plummeting of
the number of enrolments, particularly at the Medical School. Here Jewish
students tried to enter, with great fluctuation, particularly before 1990.
Figures varied between one third and one half of the student population.
The abolition of taxes contradicted the wish of the central and the university
authorities to limit the presence of “foreign” (non‑Romanian) elements. It
was however useful in the context of local efforts to increase the number of
students, to justify the maintenance of the faculty.
Inter‑ethnic student conflicts at the turn of the XIX–XX centuries

Towards the end of the 19th century there was a widespread fear, including
among the University professors, that Romanians “would be swallowed by
the assimilated Jews”, an idea propagated particularly by personalities such
as A.C. Cuza (known particularly in the interwar period for his anti‑Semitic
campaigns). Even more cosmopolitan colleagues asked themselves ques‑
tions about the threats voiced by A.C. Cuza. In their salon conversations
they sought solutions to counteract what he called “the outrage against the
Jews and their lack of trustworthiness” 24.
In a different register, student movements fizzed and flourished, notably
at the turn of the century. Professors and even the university authorities
became involved in the world of student organizations. Their intentions
were either to better control the phenomenon or to gain more personal influ‑
ence and promote their image. In 1899 The Romanian University Society
22
Among other things, the worthy student was supposed to have, in his High School gra‑
duation certificate, marks above 7, to get an acceptance from the dean and to apply before
1 September. Ibidem, p. 1425–1426. These exemptions were not just theory, they were really
granted to the meritorious students, so that in November and December 1900, there were
six students who benefited from tax exemption for the academic year of 1900–1901. Rectorat,
dosar 656/1900, f.89, 178.
23
D. Berlescu, Universitatea din Iași de la 1860 la 1918 [The University of Iaşi from 1860 to
1918], a chapter of the book Contribuţii la istoria Universităţii din Iași 1860–1960 [Contributions
to the History of the University of Iaşi, 1860–1960], vol. I, 1960, p. 193. In the archives, there
is an answer from the Ministry of Education, with the date of 6 October 1901, to a docu‑
ment in which the Rectorate was asking for clarifications on the tax regime, underlining that
“until further notice, the foreign students do not pay other taxes than the Romanian ones”.
Rectorat, file 660/1901, f.9.
24
Teohari Antonescu, Jurnal 1893–1908 [Diary 1839–1908], edited, introduction and notes by
Lucian Nastasă, Cluj‑Napoca, 2005, p. 187–188.
(„Societatea Universitară Română”) was established. (The student society

did not have an entirely regular constitutional basis.) A.D. Xenopol founded
the society. He appealed for the help of professors and students by stressing
its patriotic and educational aims25. There were slightly diluted anti‑Semitic
nuances. Two year later, in 1901, another student society appeared. “Zorile”
or Dawn expired shortly afterwards, but not before lending its program,
often centered on the Jewish question, to another, longer‑lived and more
influential society, „Solidaritatatea” 26.
In a milieu which encouraged the development of stereotypes, to which
the belief that it was the University’s duty, as a high‑focus location of national
culture, to come up with ideas and solutions, the growing tensions between
the Romanian and Jewish students should not come as a surprise. These
tensions and conflicts found a welcoming bed in the Faculty of Medicine,
where there was a unique situation, singular in the University of Iași.
Traditionally the Jewish students, hardly represented in the mass of
university population (with the exception of Medicine), were not accepted
as members in the student societies. In the 1890s this altered. Some
(Romanian Jewish) medical students, supported by some professors, cre‑
ated the Medical Student Society (1894), with a purely scientific aim27.
One can ask oneself: why was there such a mixed society at the Faculty
of Medicine? The probable answer is that laboratory work generally favored
the apprehension of physical reality, proximity and teamwork. In fact, a
female medical student, in her memoirs, written in the 1890s, remembered
sharing a corpse in their dissection classes with an older Jewish student
(Max Spiegler). There was a note on the corpse: “Spiegler & Co” 28.
25
See Stela Iancu, Preocupări pedagogice la A.D. Xenopol [A.D. Xenopol’s Pedagogical
Preoccupations], and especially the synoptic article signed by D. Berlescu, A.D. Xenopol.
Cronica unui rectorat [A.D. Xenopol. The Chronicle of a Rectorship], both of them in L. Boicu,
Al. Zub (eds.), A.D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa [A.D. Xenopol. Studies on His
Life and Work], Bucureşti, 1972, p. 317–326, 327–336 respectively.
26
Professors A.D. Xenopol and A.C. Cuza come with “good and wise pieces of advice” în the
making of the programme of “Zorile” society. See Memoriu înaintat d‑lui Rector al Universităţii
din Iași de către societatea studenţească „Zorile”, 15 decembrie 1901 [A Memoir Submitted to the
Rector of the University of Iaşi by the ‘Zorile’ Student Society, 15 December 1901], Iaşi, 1901,
as well as the Memoir of the “Solidaritatea” Association, on 12 January 1910, in Rectorat, file
742/1909, f.249–251.
27
The late appearance of the society was explained, by one of the presidents of the Medical
students, by the instability of the Medical School, marked by budget fluctuations and replace‑
ments of the Professors. See Ioan Dinescu, Scurtă privire asupra activităţii Societăţii studenţi‑
lor în medicină români din Iași, de la 1897 la 1912 [A Brief Review of the Activity of the Society
of Romanian Medical Students of Iași, from 1897 to 1912], Iași, 1911, p. 13.
28
Marta Trancu Rainer, File de jurnal. Mărturii [Pages of Diary. Testimonies], ed. by Mihai
Neagu Basarab, Bucureşti, 1982, p. 29. Marta Trancu will actually marry Francisc Rainer, the
166 Leonidas Rados
Toward the end of the 19th century spirits were rather inflamed by the
national question. Consequently tensions between the Romanians and the
Jews had risen quite high. Only a few years after the original society created
by the Jewish medical students, the number of voices displeased by the pres‑
ence of Jewish colleagues increased. In 189729 a small group of Romanian
students left the society because the old structures, where the decisions were
taken by a majority of (Jewish) students, hindered them from their national
aspirations. They formed an exclusively Romanian society. A few years later
the motives of this disruption had been forgotten. There is no trace of it to
be found in the archives. On the other hand, there was no need for this, as
everything was simplified to a basic level, if one considers the account given
by Ioan Dinescu, the president of the society, who wrote: “All those who
know the Jews will understand; and then, no matter how magnanimous
someone may be, nobody will [...] share their bread with foreigners, or sip
from the same cup of life with them”30.
The Jewish students had their own version, which they described in 1902
in similarly rudimentary terms: the furious campaign initiated against them
had been led from the very start by “turbulent people, pseudo‑students”.
In 1897, according to them, some posters had turned up “from nowhere”,
which said that the Society of Jewish Medicine Students was made of Jewish
and a few Romanians, enlisted abusively. That fact caused a reaction of pro‑
test – against the manipulation – of a group of 32 Romanian medical stu‑
dents, members of the respective society. Other grave allegations followed,
formulated by the student Gheorghe Vrânceanu.
Out of the over 40 Romanian students at its beginnings, the mother‑soci‑
ety was left with only 12 in the summer of 1897. In 1902 there seems to
have been none at all left, which was why the members of the other soci‑
ety asked the Rector’s Office for the old name “to be ours, the Romanian
medical students” and the competing association to be forced to use the
“Jewish” segment in its name31. The Romanian medical students seem
creator of the Romanian anthropological school and the founder, during World War II, of the
Institute of Anthropology of the capital.
29
According to the data given by the subsequent presidents of the society, the “cornerstone”
was laid on 8 February 1897, for the wish to “educate and communicate their ideas and to
struggle for the same common ideal”. Anyway, in 1911 already, the archives data were not
accessible any more, a thing that the above mentioned person admitted; he also wrote: “how
many students there were in that meeting, what they spoke about, what programme they
established, we do not know; the minutes miss, they were probably lost”. Ioan Dinescu,
op. cit, p. 14.
30
Ibidem, p. 14.
31 39
See the Memoir of the Society of Romanian Medical Students from January 1902, as well
as that of the Society of the Medical Students from 14 January 1902: Rectorat, file 661/1901–
1902, f.25–26, 28–35 respectively. We do not have details on the solution to the requests
to have acted rather quickly, first under the chairman Gh. Moisiu. They
launched subscription lists for organizing paid conferences. They benefited
from the “younger” professors’ support and from the help of Foundation of
St. Spiridon, which offered a room to the new association32.
In spite of the obvious depopulation, the meetings and conferences
organized by the society established in 1894 kept being attended by a mixed
student audience, (mostly left‑wing) Romanians and Jews. The library of the
society was given the same attention as previously33. At the same time, the
competing society (”of Romanian medical students”) rapidly absorbed the
prestige and activity of the other. The lectures delivered by the Romanian
resident doctors in the St. Spiridon Hospital had become almost an aim in
itself, a fundamental element in the fight for image, so that the first activity
report of the association (1897–1898) proudly mentioned that “the sweet
and pleasant accents of the Romanian language could be heard for the first
time in the room of the society”. Clearly appealing to the national feelings of
the audience, the same text expressed the hope of attracting all Romanian
elements in the new construct: “The Romanian Medical Society will have
grouped around the flag of national culture the whole Faculty of Medicine,
all that the second capital of the country possesses as the best and most
cultivated” 34.
There was an obvious wish to integrate the Jewish students, who, upon
graduating from the faculty became members of the intellectual elite
in Romania, with much higher chances of fulfilling careers if they were
accepted and integrated. The members of the Society of Medical Students
sent repeated reconciliatory signals to their Romanian colleagues with a view
to unifying the two associations, in the name of science. But they showed
a certain naïveté when they hoped that things could return to the pre–1897
state, particularly because the mixed composition of the first association
had been itself an exception to the ruse. How could something like this
have been possible when the major idea of the society, which had crystal‑
lized after 1897, was the „union of all Romanian students of Medicine and
to take the name, but in 1910, the society that had separated in 1897, had in its heading
the name of the parent association. See also the Report of the Committee of verification
in Rectorat, file 742/1909, f.271. Furthermore, Gh. Băileanu, in his synoptic paper Istoricul
Facultăţii de Medicină de la 1890 la 1906. Viaţa studenţească, studenţii facultăţii, internii spi‑
talelor, cantina, biblioteca şi societăţi studenţeşti [History of the Medical School from 1890 to
1906. Student Life, School Students, Hospital Internships, Student Cafeteria, Library and
Societies], in “Revista medico‑chirurgicală”, yr. LXXII, 1968, no.1, p. 227, also writes that the
old society resisted until 1902.
32
Ioan Dinescu, op. cit, p. 15.
33
Rectorat, file 661/1901–1902, f.28–35.
34
Ioan Dinescu, op. cit, p. 16.
168 Leonidas Rados
their strengthening in the legitimate fight against the Jews”? Or when the
attempts at integration of some Jewish students or doctors (the Blumfeld
case) were harshly condemned by those who should have seen in that ten‑
dency a possible solution to the much feared “threat”?
The collaboration between the two medical‑school entities had become
impossible in the context of the public inflammation of the “Jewish ques‑
tion” at the turn of the century. Iași had become the epicenter of these dis‑
orders in May 1899, when “the National Students’ Committee” had spread
a violently anti‑Semitic manifesto (in which the term of “revenge” was cen‑
tral) by calling for the population to take a stand by defending its Romanian
core. The meeting degenerated. Scenes of vandalism and loiterers looking
for the chance of robbery followed. These were similar to the events which
had happened two years earlier in the capital35.
Conclusions
The presence of Jewish students in the University of Iași fluctuated
between the most diverse variations, in which the most important seems to
have been that of the educational offer in fields which were meant to ensure
access to liberal professions, mostly medicine and law. As a consequence, it
was only after the Faculty of Medicine started to work (during the 1879–1880
academic year) that the number of Jewish students increased significantly
to peak in the last years of the 19th century. The changes at the beginning of
the 1890s, in which the role of the “encyclopedist” tended to be taken over
by that of the “specialist” in the life of Jewish communities, had an obvious
influence on the wish of the young Jews to study at the university in the
country.
On the other hand, at the turn of the 19th and 20th centuries, the num‑
ber of Jewish students in the total university population experienced a sig‑
nificant downturn. Explanations relate to nationalist inflammation in the
Romanian political life and, consequently, from inside student life, which
became more and more tense, as well as the consistent decrease in the
number of Jewish communities in Moldavia, in the years of the “voting
with their feet, or walking exodus”.
Judophobia in the Romanian university milieu, present since the founda‑
tion of the University of Iași, made relations between the Romanian and
Jewish students to be generally imperfect. The Jewish students were not
able to take part in the congresses and meetings of the young students.
35
Cf. Carol Iancu, Evreii din România (1866–1919). De la excludere la emancipare [The Jews
of Romania (1866–1919). From Exclusion to Emancipation], translated by C. Litman, 2nd ed.,
Bucureşti, p. 237–238 and annex 22, p. 330–332.
Nor could they be accepted in students’ societies. Attempts at normalizing

the situation, initiated mostly by left‑wing students, were neutralized by the
bubbling growth of nationalism.
The exception of the “Medical Students’ Society”, an organization which
appeared in 1894 and which included Romanian medical students and their
Jewish colleagues, despite the general tendency, could not withstand the
pressure of the local and national environment.
Nagy Levente
CONCURSUL DISCURSURILOR. CATEDRA DE ROMÂNĂ DE

LA BUDAPESTA ȘI DISCURSUL DESPRE CONTINUITATEA
DACO‑ROMANĂ ÎN PERIODA INTERBELICĂ1
Abstract : Le concours des discours. Le département de roumaine de Budapest

et le discours sur la continuité daco‑romaine dans l’entre‑deux guèrres.
La période de l’entre‑deux‑guèrres était une époque d’or dans l’histoire du
Département d’Études Roumaines (fondé en 1863) de l’Université de Budapest.
Grâce aux professeurs comme Carlo Tagliavini, Lajos Tamás et László Gáldi
le département a réussi à s’intégrer dans le monde scientifique internation‑
ale. L’existence et la fonctionnement du département était non seulement une
question scientifique, mais un affair politique aussi. Après le traité de paix de
Trianon la Hongrie perdant les deux tiers de son térritoire, est devenu un pays
hanté par une véritable psychose post‑trianoniènne. Cette frustration a mené
les intellectuels hongrois vers un travaille scientifique plus intènse, en disant
que si la Hongrie a été mutilé de point de vue politique, économique et sociale,
il doit être devenu une véritable puissance de point de vue culturel et scienti‑
fique. Mais cette démarche enflammée a provoqué la réaction des intellectuels
de pays voisins. L’un des plus grands débats a été porté entre les historiens et
linguistes hongrois et roumains sur la question de la continuité daco‑romaine.
Bien que cette polémique fut allumée dans un contexte politique défavorable,
la controverse fut durant deux décennies une passionnante école de recherche
pour les historiens de toute l’Europe. Grâce au ce débat le Département
d’Études Roumaine à Budapest est devenu un vértiable centre de recherche
non seulment de la linguistique roumaine, mais de la linguistique romane
aussi. Dans l’article sont présentés, en premier lieu, les débats entre Nicolae
Iorga, Gheorghe I. Brătianu et Lajos Tamás, et entre László Gáldi et Sextil
Pușcariu. J’essayé de mettre toute la discussion dans un contexte européen, en
montrant que même les interventions des savants étrangers (en particuliere
allemands, par exemple Fritz Valjavec, Ernst Gamillscheg) ont été influencées
par des intérêts personnels, et professionnels et politiques. C’était la présenta‑
tion de la mécanisme sophistiquée de la rhétorique appliquée dans ce discours
mon objectif principal, et pas la découvert de la vérité historique objective.
Key‑words: la continuité daco‑romaine, Département d’Études Roumaines
de Budapest, l’entre deux‑guerres, Lajos Tamás, László Gáldi, Carlo Tagliavini,
Ernst Gamillscheg, Gheorghe I. Brătianu, Nicolae Iorga, Fritz Valjavec, l’analyse
de discours
Î
1
n data de 26 aprilie 1863 Alexandru Roman și‑a ținut Cursul de deschi‑
dere la Catedra de Română din Pesta. Catedra însă s‑a integrat în circu‑
itul științific internațional doar în perioda interbelică. Perioada dintre
Studiul a fost realizat în cadrul programului OTKA nr. 85962.
Concursul discursurilor. Catedra de Română de la Budapesta 171
1928–1945 poate fi considerată un fel de epocă de aur în istoria catedrei.

Cei care au contribuit la făurierea acestei dezvoltări științifice remarcabile
sunt Carlo Tagliavini, Lajos Tamás și László Gáldi. După pensionarea lui
Josif Siegescu, ministrul culturii al Ungariei de atunci, Kuno Klebelsberg
(o personalitate asemănătoare regelui României Carol al II‑lea în ceea ce
privește mecenatul și sprijinirea culturii) l‑a numit ca șef de catedră pe
Carlo Tagliavini (1903–1982).
Un gentleman adevărat: Carlo Tagliavini

În 1928 Tagliavini era deja un savant cunoscut: publicase câteva studii și
un manual de limba română și lucrase la Universitatea din Bologna, iar apoi
la Universitatea din Nijmegen (Olanda). Numirea sa la catedra de Română
din Budapesta avea, bineînțeles, și cauze cultural‑diplomatice. Klebelsberg
spera ca prin această numire să contribuie la îmbunătățirea relațiilor cultu‑
rale italo‑maghiare (care se răciseră considerabil după primul război mon‑
dial, având în vedere că cele două țări se aflau în tabere opuse) și la ridi‑
carea nivelului științific al catedrei. Departamentul chiar a fost rebotezat
în: Catedra de romanistică generală și de limba și literatura română (Általános
romanisztika és román nyelv és irodalom tanszék), sugerând că astfel Catedra
de Română valorează, singură, atât cât toate celelalte catedre romanistice
(franceză, italiană, spaniolă) laolaltă.
Suntem în perioada interbelică când din cauza Transilvaniei se duc lupte
crâncene, nu numai între politiceni, dar și între istoricii și lingviștii români
și maghiari. Politica culturală maghiară aștepta de la profesorii catedrei de
română refutarea tezei continuității daco‑romane, mai ales din punct de
vedere lingvistic. La prima vedere, alegerea lui Tagliavini era o soluție bună:
un profesor nemaghiar străin, care nu putea fi învinuit de părtinire, și des‑
pre care se putea bănui că nu era un adept al tezei continuității daco‑romane.
În plus era printre puținii lingviști europeni ai vremii care învățaseră limba
maghiară. Este adevărat că după ce s‑a întors de la Budapesta în Italia (1935)
aproape toate cărțile sale apărute până la 1945 sunt editate de către Gruppo
Universitario Fascista de la Universitatea din Padova2, dar în scrierile sale
2
Introduzione alla glottologia generale comparata, Padova, Gruppo Universitario Fascista, 1936;
Elementi di linguistica italiana, Padova, Gruppo Universitario Fascista, 1936; Grammatica
comparata delle lingue neolatine. Fonetica Storica, Padova, Gruppo Universitario Fascista,
1937; Testi scelti per le esercitazioni di glottologia, Padova, Gruppo Universitario Fascista, 1937;
Lezioni di glottologia. Parte II, Padova, Gruppo Universitario Fascista, 1940. O aluzie vagă
la legăturile lui Tagliavini cu fascismul găsim și în memoriile lui Alexandru Niculescu:
„Amândoi [Tagliavini și Giuliano Bonfante – nota mea] bătrânii lingviști trecuți prin fantas‑
mele naționalismului fascist italian aveau nostalgia epocii în care Cetatea Dogilor – Veneția
172 Nagy Levente
nu se simte niciodată influența politicii. El a încercat totdeauna să apere

autonomia științei. În articolul‑program publicat în primul număr al revis‑
tei redactată de el, Studi Rumeni, afirma că revista „abbia intenti puramente
scientifici e non di propaganda culturale ed economica. […] La parte eco‑
nomica e specialmente politica, è assolutamente esclusa dalle pagine di
questa rivista per essere lasciata a L’Europa Orientale”3. Nu trebuie să uităm,
bineînțeles, că revista Studi Rumeni era editată în cadrul Istituto per l’Europa
Orientale, un institut care, deși în mod indirect, era în serviciul politicii
expansioniste fasciste din Italia interbelică. Scopul cercetărilor întreprinse
în cadrul institutului era în realitate depistarea urmelor și a influențelor ita‑
liene în întreaga Europa central‑orientală, dar mai ales în zona Peninsulei
Balcanice, și în special în Dalmația și Albania4.
În conformitate cu ideologia institutului, în articolul‑program Tagliavini
punea accent pe două obiective de cercetare: în primul rând pe așa‑zisa
filologie balcanică, adică legăturile limbii române cu celelalte limbi balca‑
nice (mai ales paralelismele albano‑românești); în al doilea rând, afirma
că cultura occidentală a ajuns la români nu numai prin filiera polonă și
maghiară, dar și prin cea italiană, deci scopul principal al revistei va fi studi‑
erea influențelor italiene asupra culturii românești: „Pertanto se i problemi
capitali della filologia della letteratura e dell’arte rumena troveranno largo
spazio sulle nostre colonne, se cureremo con amore la trattazione di ques‑
tioni speciali e particolareggiate, se ci spingeremo spesso in campi vicini,
quali l’albanese, da cui il rumeno può trarre aiuto, compito principalissimo
della nostra rivista sarà di studiare, in maniera completamente scientifica,
i rapporti italo‑rumeni e gli influssi italiani sulla lingua, sulla letteratura e
sull’arte rumena”5.
În timpul șederii la Catedra de Română Tagliavini a fost foarte prudent,
preferând să nu scrie nimic legat de subiectul continuității. În schimb, ținea
să aibă relații bune și cu lumea intelectuală maghiară, dar și cu cea româ‑
nească. Astfel, dacă din partea maghiară primea distincții înalte de stat, în
România va fi ales membru corespondent al Academiei, publicându‑i‑se și
operele (de exemplu: Il Lexicon Marsilianum, București, 1930)6.
– era puterea maritimă și terestră civilizatoare în spațiul Adriaticei”. Alexandru Niculescu,

Peregrinări universitare europene – și nu numai, București, Editura Logos, 2010, p. 156.
3
Carlo Tagliavini, Proemio, în „Studi Rumeni,” an I, 1927, vol. I, p. 1, 3.
4
Stefano Santoro, L’ Italia e l’Europa orientale. Diplomazia culturale e propaganda (1918–
1943), Milano, Franco Angeli, 2005, p. 37–42.
5
C. Tagliavini, Proemio op. cit., p. 7.
6
În ședința Consiliului de Miniștri (Minisztertanács) din data de 29 aprilie 1936 s‑a hotărât
decernarea distincției de stat „Magyar Érdemrend Középkeresztje.” Vezi Magyar Országos
Levéltár (în continuare MOL) K 28, Minisztertanácsi jegyzőkönyvek, 1936. 04. 29.
Începând cu anul 1919 Tagliavini intră în legătură epistolară cu Ion Bianu.

La început făcea mici servicii lui Bianu: procura cărți și reviste pentru
Biblioteca Academiei Române, în timp ce Bianu îi trimitea cărți și reviste
românești lui Tagliavini. În anul 1921 Tragliavini intenționează să‑și deschidă
un curs de limbă și literatura română la universitatea din Bologna, proiect
care nu s‑a mai materializat. Mai târziu, sub egida Institutului pentru Europa
Centrală va urmări înființarea unei catedre de română la universitatea din
Roma. Entuziasmat de această perspectivă, iată ce îi scrie lui Bianu: „Eu mă
gândesc că nu voi obține nimica până când nu va fi Academia Română și
guvernul României care să ceară catedra guvernului italian, măcar plătind
pe jumătate, cum s‑a făcut pentru catedra de literatura franceză. Mie îmi
pare rău pentru România, pentru răspândirea literaturii românești în Italia,
că la Roma, la cea mai mare universitate din Italia, să nu avem o catedră
de limba română când găsim catedre de literatură rusă, poloneză, spaniolă
și chiar chineză. […] Când mă gândesc că la Paris, la Lipsca, la Berlin, la
Viena, la Budapesta sunt catedre de românește, nu înțeleg cum guvernul
român să nu aibă rușine de a nu avea o catedră similară la Roma”7. Probabil
una dintre cauzele pentru care a acceptat oferta guvernului maghiar de a
veni la Catedra de Română din Budapesta în 1929 era chiar faptul că în
Italia Tagliavini nu a reușit să obțină o catedră de română. În anul 1926 la
Universitatea din Roma era însărcinat Claudiu Isopescu cu predarea limbii
române8.
Inițial, Tagliavini avea intenția să meargă la una dintre universitățile din
România (Cluj, București sau Iași) pentru a preda literatura italiană. Nu
știm din ce cauză n‑a reușit să‑și realizeze aceste planuri, deși încă din 1928
7
Scrisoarea lui Tagliavini către Ion Bianu, Bologna, 9 martie 1925: Scrisori către Ion Bianu,
vol. V, ed. Marieta Croicu, Petre Croicu, București, Editura Minerva, 1980, p. 224, 218.
8
Prima catedră de limba română în Italia și‑a început activitatea la Torino. Profesorul
Giovenale Vegezzi‑Ruscala și‑a ținut primul curs la 15 decembrie 1863. Deși în general se
spune că prima catedră de limba și literatura română în afara României a fost înființată
la Torino, trebuie să precizăm că întâietatea aparține totuși Catedrei de Română din
Pesta. Decretul de nominalizare a lui Alexandru Roman ca șef al Catedrei de Română
din Pesta datează din 20 decembrie 1862. Cursul inaugural al lui Roman, cum am amin‑
tit mai sus, a avut loc în data de 27 aprilie 1863, deci cu opt luni mai devreme decât pri‑
mul curs al lui Vegezzi‑Ruscala (să nu uităm că la data respectivă încă nu exista nici la
Iași nici la București catedră pentru limba și literatura română). Vezi Gheorghe Lăzărescu,
Giovenale Vegezzi Ruscalla, primul profesor de limba română în Italia, în „Analele Universității
București, Secția Științe Sociale – Filologie,” an XII, 1963, nr. 28, p. 45–67; Mario Ruffini,
L’insegnamento del rumeno in Italia, în „Il Veltro,” an XIII, 1969, nr. 1–2, p. 305–312; Carmen
Burcea, L’insegnamento del Romeno in Italia fra le due guerre mondiali, în „Romanian Review
of Political Sciences and International Relations,” an II, 2005, nr. 2, p. 103; Kese Katalin,
Kultúra és filológia a Román Tanszék történetének tükrében, Budapest, ELTE, 1999, p. 23–24;
Gelu Neamțu, Alexandru Roman, marele fiu al Bihorului, Oradea, Editura Fundației Cele trei
Crișuri, 1995, p. 32–56.
174 Nagy Levente
devenise chiar membru corespondent al Academiei Române9. Probabil

datorită faptului că nu mai avea loc pe lângă Ramiro Ortiz, care timp de 23
de ani (1909–1932) a predat limba și literatura italiană la Universitatea din
București10. Între timp, în octombrie 1927 i‑a fost propus, foarte probabil
de către un lingvist maghiar – „in via privata” cum scria Taglivini – să vină
la Budapesta ca șef al Catedrei de Romanistică Generală în cadrul căreia
funcționa, cum am menționat mai sus, și Catedra de Română. Într‑o primă
fază Tagliavini a ezitat, sfătudinu‑se în privința oportunității acestei propu‑
neri și cu Sextil Pușcariu la Congresul de Lingvistică organizat la Haga în
aprilie 1927. După relatările lui Tagliavini, Pușcariu i‑a spus că „avrei fatto
bene ad accettare”11. Așadar, Tagliavini acceptă invitația numai cu condiția ca
să‑i fie garantată pe deplin nemastecarea politicii în munca sa științifică și
didactică. Colegii maghiari i‑au sprijinit pe deplin aspirațiile lui Tagliavini
de la care așteptau eliminarea diletantismului și a politicii din viața Catedrei
de Română de la Budapesta: „il mio compito, per ció che si riferisce al
rumeno, e di togliere il dilettantismo e la politica che fin qui hanno regnato
a Budapest e di mettere un indirizzo severamente scientifico […]. Bisogna
riconoscere ad onordel vero che tutti i colleghi ungheresi vedono con sim‑
patia la mia presenza fra loro”12. Speranța cu care a fost așteptat Tagliavini la
Budapesta s‑a manifestat și prin faptul că în senatul universității Tagliavini
a primit 40 de voturi, contra două abțineri, în ciuda faptului că ceilalți doi
pretendenți, Szilárd Sulica și Árpád Bitay, au făcut o contrapropagandă
acerbă lui Tagliavini, acuzându‑l de filoromânism. Profesorii maghiari i‑au
replicat lui Bitay și Sulica „che a loro non importa nulla perché sanno che
sono imparziale e che é un bene che io sia in rapporto di amicizia cogli sci‑
enziati rumeni”13.
Datorită personalității erudite și echidistante a lui Tagliavini Catedra de
Română din Budapesta s‑a încadrat în circuitul internațional al științelor ling‑
vistice. Putem afirma că el e părintele fondator al romanisticii din Ungaria,
încadrând definitiv studierea limbii și literaturii române în cadrul romanisti‑
cii. Meritul lui Tagliavini este și mai mare, dacă luăm în considerare situația
jalnică în care se afla catedra la venirea sa la Budapesta: „Purtroppo le condi‑
zioni di abbandono in cui era lasciata la cattedra prima del mio arrivo erano
disastrose. Non c’era un libro rumeno nel seminario di filologia romanza,
non c’erano allievi preparati, non c’era nulla! Pensi che mentre per la filologia
9
Scrisori către Ion Bianu, vol. cit., p. 225, 238.
10
Despre Ortiz vezi Carmen Burcea, Ramiro Ortiz, București, Editura Alternativă, 2004.
11
C. Tagliavini către Bianu Bologna, 24 martie 1929 în Scrisori către Ion Bianu, vol. cit.,
p. 242.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
romanza ho 150 allievi, per rumeno ce ne sono solo 5 e di veramente prepa‑

rati ce n’é uno (dico uno!) che sa bene la lingua perché é di Arad e ha fatto il
baccalaureato a Timișoara; uno solo si é occupato con amore di rumeno e a
tradotto poesie rumene in ungherese”14. [Cum vom vedea mai târziu acești
doi studenți erau Lajos Tamás și László Gáldi – nota autorului].
Oricât de prudent era însă Tagliavini, Sextil Pușcariu va deveni un adversar
al său. Deși Tagliavini conta foarte mult pe părerea marelui lingvist român,
cerând chiar formal aprobarea lui în ceea ce privește acceptare Catedrei de
Română din Budapesta, Pușcariu nu avea încredere în Tagliavini. La data
de 11 mai 1928 îi scria următoarele lui Ion Bianu: „ungurii văzând priete‑
nia lui Tagliavini pentru români, i‑au oferit catedra de filologie romanică
și mai ales cea de filologie română la Budapesta. Tagliavini, care a primit,
m‑a asigurat că va rămâne tot atât de prieten al nostru. Cum însă el e foarte
accesibil la laude și onoruri, mi‑e teamă că ungurii vor profita de aceste
slăbăciuni ale lui, spre a‑l atrage cu totul în apele lor”15. Disputa din această
perioadă, care caracteriza relațiile dintre lingviștii și istoricii maghiari și
români, era problema continuității daco‑romane. Acesta este motivul pen‑
tru care ambele părți, pentru a arăta imparțialitatea și obiectivitatea discur‑
sului științific, au încercat să demonstreze validitatea propriilor teorii prin
recurgerea la autorități străine. Astfel, dacă un istoric sau lingvist străin
european era adeptul imigrării asta însemna că teoria respectivă este cea
adevărată. Tagliaivini însă a vrut într‑adevăr său fie onest în această afacere,
încercând eliminarea implicării politicii în discursul științific. În chestiunea
continuității Tagliavini afirma că poporul și limba română s‑au format în
sudul Dunării, dar probabil nu toată populația romanizată a părăsit Dacia
după retragerea aurealiană. Chiar și așa, această populație rămasă pe teri‑
toriul Daciei „cu toată probabilitatea” a fost asimilată de către popoarele
migratoare, sau chiar „dalle stesse popolazioni neolatine reimmigrate dal
sud del Danubio”16. Mai târziu afirma că în Transilvania maghiarii găseau
deja o populație slavă, și „molto probabilmente” și câțiva români. Această
teză antipatică maghiarilor era însă imediat contracarată de afirmația că
evoluța istoriei românilor a mers exact în sens invers cu cea a maghiarilor.
Aceștia din urmă erau păgâni veniți din afara Europei, dar au îmbrățișat
catolicismul și astfel „si unirono al mondo occidentale”. Românii însă, deși
aveau la început limba și instituțiile romane, „si estraniarono dall’Occidente,
perdendo con questo per lunghi secoli ogni contatto, dimenticarono le loro
origini romane”17. Bineînțeles că aceste fraze sunau frumos în urechile isto‑
14
Ibidem.
15
Scrisori către Ion Bianu, vol. III, p. 533.
16
Carlo Tagliavini, Civiltà italiana nel mondo. In Rumania, Roma, 1940, p. 14.
17
Ibidem, p. 17.
176 Nagy Levente
ricilor și lingviștilor maghiari, mai ales dacă luăm în considerare și faptul

că în articolul său program, amintit deja mai sus, publicat în revista Studi
Rumeni Tagliavini afirma: „a mio avviso l’ungherese è una delle lingue più
necesarie per i rumenisti”18.
Pușcariu însă îl acuza pe Tagliavini în 1929 de filomaghiarism exacerbat,
afirmând chiar că savantul italian face propagandă științifică contra tratatu‑
lui de la Trianon: „Amicul nostru Tagliavini începe să‑și cam deie în petec.
A scris în numărul din urmă din Europa Orientale un articol despre unguri.
Nu‑i nimic de zis că fiind profesor la Budapesta și rupându‑se și cu limba
maghiară scrie un studiu informativ despre ei. Nu m‑ar supăra nici marea
simpatie ce le‑o arată. Dar e cu totul inadmisibil – și am să i‑o spun ritos
la întîia ocazie – ca să strecoare în notă infamii și minciuni la adresa noas‑
tră, ca recomandarea unor opere de propagandă contra tratatutului de la
Trianon”19. Acuzația lui Pușcariu era absolut nefondată: în articolul incrimi‑
nat Tagliavini nu a scris niciun cuvânt despre români sau despre chestiunea
Transilvaniei. Fiindcă a scris despre limba maghiară era normal să citeze
pe lingviștii maghiari, ca Zoltán Gombocz sau chiar pe Lajos Tamás. Dar
simplul fapt că astfel de nume erau prezente în notele lui Tagliavini, era
de ajuns pentru Pușcariu să afirme că lingvistul italian face propagandă
maghiară în chestiunea Trianonului20.
Un dialog amar: Lajos Tamás și Nicolae Iorga

În 1935 Tagliavini s‑a întors în Italia la Universitatea din Padova. Urmașul
său va fi Lajos Tamás (1904–1984), asistentul său. Înainte de a ajunge la
Catedra de Română Tamás avusese o modestă experiență educativă: timp
de un an fusese profesor de germană la un liceu dintr‑un orășel de lângă
Budapesta (Hatvan). Dar, din punct de vedere științific, studiase la Viena,
Berlin și Paris (unde la École des Langues Orientales Vivantes a absolvit
specialitatea româno‑albaneză) și publicase o serie de studii și articole în
cele mai importante reviste lingvistice maghiare. Entrée‑ul său pe scena
științifică era un studiu în care combătea într‑un stil sarcastic teoria lui
Hașdeu și a lui Drăganu în ceea ce privește originea română a cuvântului
18
C. Tagliavini, Proemio, p. 5. Mai târziu în opera sa de căpătâi și Tagliavini afirma catego‑
ric: „Ora, argomenti filologici portano a ritenere che il Protorumeno si sia sviluppato sulla
riva destra del Danubio.” (Le origini delle lingue neolatine. Introduzione alla filologia romanza,
Bologna, 1972, p. 373.)
19
Scrisoarea lui Pușcariu către Bianu din 21 decembrie 1929 în Scrisori către Ion Bianu
vol. III, op. cit, p. 648.
20
Articolul lui Tagliavini La lingua ungherse in L’Ungheria, în „Publicazioni dell’Istituto per
l’Europa Orientale”, Roma, 1929, p. 341–378.
maghiar mál (din românescul mal)21. Și mai târziu partenerul cu care va

disputa cel mai mult va rămâne Drăganu, a cărui carte (Românii în veacu‑
rile IX–XIV pe baza toponimiei și a onomasticii, București, 1933) a stârnit un
adevărat scandal printre lingviștii maghiari de atunci. Pornind de la ideea
că stăpânirea romană în provincia Pannonia a durat cu 300 de ani mai mult
decât în Dacia Traiană, Drăganu a încercat să găsească toponimii de origine
română/romană în zona sud‑vestică a Ungariei de atunci. În cartea sa a
înșirat vreo două sute de astfel de toponimii: Bonnya (comitatul Somogy)
care ar proveni din românescul bună; Fót (lângă Budapesta) din făt (< fetus,
fœtus); Máli ~ Mályi (un orășel din regiunea Tokaj) din forma pluralului mal
> mali, deși în limba română acest substantiv neutru la plural are forma de
maluri, etc22. Tamás a demonstrat că caracteristicile fonetice ale inscripțiilor
latine din Pannonia nu corespund cu starea fonetică a limbii române vechi.
Deci limba latină din Pannonia nu s‑a pornit pe calea descompunerii într‑o
limbă neolatină23.
Însă marea autoritate a perioadei care trebuia atacată era Nicolae Iorga.
Alegerea țintei era o intuiție bună din partea istoricilor maghiari. Iorga, deși
cu o operă de renume european la vremea respectivă era foarte ușor criti‑
cabil, mai ales din cauza cusururilor științifice ale scrierilor sale. În plus,
Iorga reprezenta vechea școală de istorie, fiind ținta criticilor vehemente ale
membrilor noii generații de intelectuali români. Este foarte bine cunoscut
pasajul din Memoriile lui Mircea Eliade, în care liderul cel mai important al
tinerei generații interbelice prezintă cum s‑a debarasat în 1927 de maestrul
său până atunci frenetic admirat. După Eliade proza lui Iorga era „repezită și
descusută”, iar marele savant nu respecta nici măcar regulile elementare ale
discursului științific. Gheorghe I. Brătianu, P. P. Panaitescu și Constantin
C. Giurescu purtau discuții mai savante cu Iorga, vorbind nu de puține ori
chiar despre falsificările datelor istorice de către Iorga24. Bineînțeles că nu
21
Lajos Tamás, Une illusion linguistique, în „Revue des Études Hongroise,” an VI, 1928,
p. 375–378.
22
N. Drăganu, Românii, p. 93, 98, 127.
23
De exemplu schimbarea ŭ > o are loc în fiecare limbă neolatină occidentală, numai în
română, albaneză și sardă nu. (GULA > it. gola, fr. gueule, dar rom.: gură.) În textele
inscripțiilor panoniene însă găsim: AVONCULO (AVUNCULUS > rom. unchi); CON (CUM
> roum. cum, dar it. con, esp. con). Sau: rotacismul este o lege fonetică foarte puternică în
cazul limbii române (SOLEM > soare), dar în inscripțiile panoniene liquida intervocalică nu
se rotacizează niciodată (PUPILI > POPII). Recenzia lui Tamás despre cartea lui Drăganu în
„Századok,” an 68, 1934, nr. 4–6, p. 211–221.
24
Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ed. Mircea Hadonca, București, Editura Humanitas,
1991, p. 125–126. Critica lui Giurescu, la care se vor referi și istoricii maghiari de mai multe ori:
O nouă sinteză a trecutului nostru, în „Revista Istorică Română”, vol. I, fasc. IV, 1931, p. 337–415.
O monografie exhaustivă, modernă despre viața și opera lui Iorga nu există. Sunt însă foarte
interesante analizele despre strategiile sale matrimoniale, universitare și științifice făcute
178 Nagy Levente
puteau fi lăsate neexplorate asemenea ocazii de către intelectualii maghiari.

La început, din prudență, erau trimiși în luptă tineri specialiști. Prima dată
italianistul Gyula Miskolcy scria o recenzie despre articolul Die Madjaren
al lui Iorga publicat în volumul Weltgeschichte redactat de către Hans F.
Helmolt25. Eroul principal al următorului episod va fi Lajos Tamás, care în
revista Nouvelle Revue de Hongrie publica un articol în care – după ideo‑
logia transilvanismului dezvoltat mai ales în perioda interbelică de către
intelectualii maghiari din Transilvania – scria despre eterogenitatea culturii
românești. Astfel va afirma că spiritul român ardelean, care prin interme‑
diul culturii maghiare avusese contacte permanente cu cultura europeană
occidentală, diferă esențialmente de spiritul amorf, fatalist și plonjat într‑o
amorțeală oriental‑bizantină al românilor din voievodatele transcarpatice26.
Articolul a fost trimis de către redactorul revistei, József Balogh, lui Iorga,
rugându‑l pe istoricul român să scrie un răspuns. Iorga a acceptat solici‑
tarea. În răspunsul său afirma că nu există două tipuri de români; cultura
română care s‑a format prin fuziunea traco‑illirilor cu romanii este absolut
unitară nu numai din punct de vedere etnic, dar și social. Această cultură
este preponderent țărănească, care nu s‑a despărțit de-a lungul secolelor de
rădăcinile sale occidentale latine (am văzut că chiar Tagliavini spunea exact
contrariu). „Mais l’âme roumaine restait l’âme populaire, et celle‑là guère
byzantine ou slave, restait reliée aux origines occidentales”27. Cu o naivitate
caracteristică lui Eminescu care făcea din Ștefan cel Mare un țăran semibar‑
bar28, Iorga afirma că între păturile culte și țărănimea românească nu exista
nicio deosebire culturală în secolul al XVII‑lea: „Les vers de Métropolite de
Moldavie Dosithée, au XVIIe siècle, sont compris par le dernier des paysans,
la langue de la prose chez les chorinqueurs est celle des villages de toutes
de Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a

elitei intelectuale I. Profesorii Facultăţilor de Filosofie şi Litere (1864–1948), Cluj‑Napoca, Editura
Limes, 2007, passim; Intelectualii şi promovarea socială. (Pentru o morfologie a câmpului uni‑
versitar), Cluj‑Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2003, p. 57–75. Din partea maghiară cel
mai bun studiu despre Iorga publicat în ultima vreme: Ambrus Miskolczy, Paradoxa von und
über Iorga in Nation und Nationalismus in wissenschaftlichen Standardwerken) în Endre Kiss
(coord.), Österreich‑Ungarns 1867–1919, Wien‑Köln‑Wiemar‑Böhlau, 1997, p. 127–159 .
25
„Revue des Études Hongroises”, an I, 1923, p. 91–95.
26
Treml Lajos, L’âme roumaine et la Transylvanie, în „Nouvelle Revue de Hongrie”, an 25,
1932, p. 435–443.
27
Lajos Treml, Nicolae Iorga, Sur l’unité de la nation roumaine. Une réponse et une réplique, în
„Nouvelle Revue de Hongrie”, an 26, 1933, p. 472.
28
Vezi articolul lui Eminescu Din abecedarul economic, în „Timpul”, 1877, nr. 287. Matei
Cazacu a demonstrat însă că Ştefan cel Mare nicidecum n‑a fost un domnitor naiv şi
semi‑barbar, ba chiar a vrut să devină şi el un principe cult de tip renaissance: Matei Cazacu,
Eminescu şi istoria naţională, în „Europa‑Balcanica‑Danubiana‑Carpathica. Analele catedrei
de Română de la Universitatea ELTE”, Budapest, 1993, nr. 1, p. 171–172.
les régions roumaines”. Pentru pătrunderea spiritului occidental în cul‑

tura română nu era nevoie de filiera maghiară, pentru că românii nicio‑
dată nu s‑au despărțit de frații lor latini. Dovezile: „pendant longtemps la
vie culturelle, représentée par l’Eglise fut latin,” „des Italiens étaient venus
depuis longtemps par la Mer Noir chez leurs frères,” „pendant tout le XVIIIe
siècle […] les boursiers [roumains] à Padou, à Venise, à Paris ne manquent
pas”. În timp ce bursierii valahi și moldoveni mergeau la studii în Europa
Occidentală românii din Transilvania erau nevoiți să suporte persecuțiile
calviniștilor, iar mai târziu cele ale iezuiților: „en ce moment, par suite des
persécutions calvinistes, puis de l’oppresion des Jésuites, l’esprit roumain
en Transylvanie était devenu presque nul”29.
În răspunsul său Tamás (atunci numit încă Treml) s‑a folosit de metoda cea
mai eficace: i‑a citat pur și simplu pe istoricii și lingviștii români care refu‑
tau ei înșiși tezele lui Iorga. Astfel, de exemplu, pe Al. Philippide care într‑un
„ouvrage monumental” a contestat continuitatea elementului latin pe terito‑
riul Daciei; pe Constantin Giurescu, care în Revista Istorică Română a adu‑
nat într‑un lung articol toate greșelile și inconsecvențele lui Iorga accentuând
influența maghiară asupra limbii și a organizațiilor sociale românești din Evul
Mediu. Sextil Pușcariu este citat pentru a arăta că în evul mediu cultura română
s‑a rupt de cea occidentală, din cauza ortodoxismului bizantin, care funcționa
ca un veritabil zid chinezesc pentru influențele occidentale. Concluzia lui
Tamás: nu bursierii români inexistenți din Padova, Veneția și Paris, „ont inau‑
guré des courants puissants,” ci „des moines transylvains uniates”30.
Din păcate polemica nu a mai continuat. Iorga a preferat să scrie un
nou răspuns scurt la articolul lui Tamas, articol plin de revoltă și supă‑
rare, în care actul lui Tamas este catalogat un procedeu iconoclastic similar
atacurilor venite din partea membrilor generației tinere a intelectualității
românești. „Encore une fois, ce n’est pas de cette façon d’un jeune homme;
comme il semble d’être, doit faire son entrée dans le domaine plein de la
sience” – scria Iorga redactorului revistei Nouvelle Revue de Hongrie31.
Deși Balogh personal nu era de acord cu publicarea celui de al doilea articol
al lui Iorga, comitetul de redacție a preferat să aibă ultimul cuvânt, propu‑
nându‑i lui Iorga să estompeze tonul vehement al scrierii pentru a putea fi
publicat într‑o revistă științifică. Iorga însă a refuzat să reformuleze textul
său, punând capăt prin aceasta polemicii32.
29
„Nouvelle Revue de Hongrie”, an 26, 1933, p. 471–472.
30
Ibidem, p. 473–474.
31
Iorga către József Balogh, București, 24 mai 1933, Országos Széchényi Könyvtár, Kézirattár
(în continuare OSZK) Fond 1/1548, nr. 14532.
32
„J’ai l’honneur et le plaisir de vous annoncer que notre comité de rédaction a décidé de
publier votre réplique a M. Treml mais d’autre part, afin de mettre un terme à la controverse,
de ne plus donner la parole à M. Treml sur ce sujet. Cette décision étant contraire a l’usage
180 Nagy Levente
Totuși, relația Iorga‑Tamás păstrează și alte episoade semnificative. În

ciuda relațiilor politice tensionate din perioada interbelică, cooperăriile
’juridique’ qui veut que le dernier mot appartienne au premier interlocuteur, nous preno‑
nons la liberté de vous retourner ci‑joint votre réponse en vous priant de bien vouloir nous
la renovyer aprés avoir atténué le ton. Si en effet nous demandon à M. Treml de laisser le
dernier mot à Vôtre Excellence, encore ne faut‑il pas qu’il soit offensé. Or il n’est pas douteux
que ce petit article est assez blessant et non pas seulment pour M. Treml.” (Scrisoarea lui
József Balogh către Iorga, Budapesta, 16 mai 1933, în OSZK, Fond 1/1548, nr. 14530). Cred că
nu este inutil dacă public în această notă textul inedit (păstrat în fondul Balogh la OSZK) al
articolului lui Iorga, lăsând la atidudinea cititorului să decidă în ce măsură era jignitor stilul
articolului.
„M. Treml n’est pas de ces penseurs qui se laissent décourager, et très ’objectif’ bien
entendu, et voulant la fraternité des nations, il a des réserves d’acrimonie dont j’ai pu avoir
par les épreuves qu’on me communique, le goût. Cette fois il revient à la charge avec trois
alliés roumains, M. Philippide, massif philologue, égaré dans le domaine de l’histoire, qui
demande d’autres qualités, M. Pușcariu, dont l’opinion ne peut pas être raisonnablement
opposée à la miennne, et M. C. C. Giurescu, auteur d’un pamphlet dont le ton injurieux
m’inerdit de répondre. Sans compter la brutale agression chauviniste d’un Moutafchiev, qui
rend sans doute par le pareils factums un mauvais service à sa nation bulgare. Donc nous
restons deux adversaires puisq’il continue à vouloir être le mien. M’accusant obligeamment
de fausser continuellement la verité il croit pouvoir préciser.
Voyons: où sont donc les points où la vérité historique souffre de mes énonciations? Lorsque
j’affirme „l’unité” de la civilisation roumaine – toute civilisation étant une synthése, ce qui est
certain? Mais l’un n’exclut pas l’autre. Et M. Treml ne connait que des mots d’une littérature
qu’il prétend juger. Lorsque j’explique le nom des Roumains, comme des homines romani?
Mais y a‑t‑il une autre explication? Leur caractére sans doute mélangeé leur ôte‑t‑il le droit
de se nommer ainsi? Et, si on les qualifie de „barbares” a‑t‑on trouvé un argument contre
cette latinité populaire? Les noms étrangers de leurs chefs (et jude est roumain) les rend‑ils
étrangers eux‑mêmes? Mais le király hongrois n’est‑il donc pas le kral slave? M. Treml nie‑t‑il
qu’à travers toutes les chroniques roumains le sultan est nommé „împărat” et que ce nom
est une transmission romaine? N’y a‑t‑il pas chez les Slaves aussi cette même admission de
la légitimité romaine? Peut‑on admettre que le christianisme latin des Roumains, attesté par
tout leur vocabulaire, soit une aventure et pas une continuité? En disant que les emprunts
supposés aux Hongrois sont à la fin du moyen‑âge de fait saxons ou français, ai‑je nié
l’influence populaire du voisinage hongrois, et en suis‑je à devoir apprendre qu’un certain
nombre de terme, déjà notés par moi‑même aileurs, viennent de l’influence de ce voisinage?
Ceci exclue‑t‑il l’influence réelle et large exercée par Gênes et Venise sur les Roumains dans
tous les domaines et uniquement parcequ’un jeune érudit roumain, que les choses apprises
trop récemment, ont un peu étourdi le conteste? Ai‑je jamais contesté a l’Union religieuse
des Transylvains ces effets heureux? M. Treml me demande de lui apprendre l’histoire de la
littérature roumaine. Il n’a pas l’esprit fait pour la comprendre. Et, quant a lui montrer que de
Cantemir comme des chroniqueurs moldaves aussi vient en grande partie le courant réno‑
vateur des mêmes Transylvains, je me borne à le renvoyer a mes cinq volumes de l’histoire
d’une littérature qu’il juge de toute la hauteur de son ignorence.
M. Treml a des ressources d’habilité que j’ai toujours méprisées. Si cependant dans cette
habilité il trouve d’autres arguments, ma conviction profonde et honnêtte est la pour lui
répondre jusqu’a ce qu’il finira par se lasser de ces attaques insidieuses qui ne servent guère
la cause d’une nation dont les regrettables malheurs viennent surtout de l’intolérance agres‑
sive de certains de ses membres, et pas des plus authentique. OSZK, Fond 1/1548, nr. 14529.
intelectualilor români și maghiari nu se sting cu totul. În anii ’30 mai

mulți intelectuali maghiari importanți (de exemplu László Németh, László
Mikecs, Gábor Lűkő, Dezső Keresztúry, Iván Boldizsár, Zoltán Szabó33)
au făcut studii de călătorie în România. În cadrul acestui program sosea
la București în 1933 și Tamás. Despre călătoria sa de studii ne relatează
cotidianul lui Stelian Popescu, Universul, ziar care stătea și în atenția
oficialităților maghiare. Ceea ce nici nu este de mirare dat fiind faptul
că Stelian Popescu era fondatorul și conducătorul Ligii antirevizioniste,
asociație menită să conducă lupta propagandistică împotriva revizionis‑
mului maghiar34. În ciuda acestui fapt apare în ziar un articol obiectiv, din
care aflăm că Tamás a vizitat mai multe licee din București, fiind călăuzit
de inspectorul școlar N. D. Petrescu‑Zoița, la Liceul „Gheorghe Lazăr”,
Tamás asistând și la serbarea de final de an școlar. Articolul se încheie cu
următoarele cuvinte: „D. Treml are o bogată cultură filologică și vorbește
perfect limba română”35. Nimic negativ, nimic jignitor, într‑un articol apă‑
rut într‑un ziar care publica regulat articole fulminante și vehement anti‑
maghiare. Deci, dincolo de politică, la nivelul științei se găsesc inițiative
de cooperare.
Tamás este apreciat și de către lingviștii români. Revista lingvistică Arhiva
din Iași, condusă atunci de către slavistul Ilie Bărbulescu îi publică în 1931
(nr. 38, p. 310–315) articolul Über die rumänischen Zeitwörter ungarischen
Ursprung. Mai târziu, Alexandru Rosetti, în revista sa Bulletin Linguistique,
publică un studiu mai amplu al lui Tamás, studiu care este prezentat și în
limba română de către Alexandru Graur într‑o recenzie cu accente pozitive36.
Lingvistul maghiar este apreciat într‑un mod pozitiv și de către un ziar de
dreapta (Universul), dar și de către unul de stânga (Adevărul). Mai mult,
Tamás a căutat intenționat să stabilească relații cu membrii tinerei generații
ai intelectualității românești. Astfel, a descoperit cu bucurie că unul dintre
ei, Andrei Oțetea, accepta teoria imigrării, cu observația că elemente roma‑
nizate au rămas și în Dacia. Tamás cerea de la Iorgu Iordan informații mai
multe despre Oțetea. Iată răspunsul lui Iordan: „Prof. Oțetea n‑a mai discu‑
33
Despre călătoria lui Mikecs, Németh și Keresztúri, care au fost primiți și călăuziți în
România de către Henri H. Sthal și D. Gusti vezi Béla Borsi‑Kálmán, Megközelítések.
Tanulmányok a magyar‑román (román‑magyar) kapcsolattörténetről és identitásról (Abordări.
Studii despre identititatea și relațiile româno‑maghiare/maghiaro‑române), Budapest, Editura
Lucidus, 2011, p. 112–143.
34
Raportele secrete despre articolele publicate în „Universul” în MOL, K 28, Miniszterelnökségi
lt., 72. cs., 119.
35
„Universul”, 21 iunie 1933.
36
Tamás, Der dynamische Wortakzent der ungarischen Lehnwörter im Rumänischen, în
„Bulletin Linguistique”, an 2, 1934, p. 34–66; Alexandru Graur, Accentul în cuvintele ungurești,
în „Adevărul”, 13 iulie 1934, p. 1.
182 Nagy Levente
tat chestia «originii Românilor». Dealtfel D‑sa se ocupă în special de istoria

modernă și contemporană (mai mult europeană decât românească). Studiul
la care vă referiți D‑voastră reprezintă un simplu… accident în activitatea
D‑sale științifică”37.
Se pare că acest lucru era prea de tot pentru Iorga. Aflăm dintr‑o conferință
ținută de către el la adunarea societății Astra la Abrud în data de 1 septem‑
brie 1938 că în timp ce Tamás se afla la București, a vrut să‑l viziteze și pe
marele istoric. Iată cum este relatată această întâmplare de către Iorga: „D.
Treml‑Tamás, […] și‑a făcut pe urmă apariția la București. Primit excelent,
a lucrat și la Academia Română. Mi‑a făcut o vizită și mie. Nu l‑am primit,
fiindcă eu sunt unul din puținii oameni din România, cari știu a da afară,
dar știți personal. Trimit răspuns că, dacă nu se duce, vin eu și i‑o spun. […]
Domnului Tamás însă i‑am dat în scris răspunsul meu: că sunt oameni care
nu știu ce ai scris; eu știu și nu te primesc în casa mea”38. Așa s‑a spulberat
foarte devreme un început de colaborare și o posibilitate de a purta discuții
raționale despre chestiuni delicate în condițiile discursului științific, în
ciuda atmosferei politice tensionate. Deși cu un an mai înainte și Iorga a
făcut un gest publicând broșura În contra dușmăniei dintre nații. În această
mică scriere Iorga a încercat să diminiueze naționalismul său vehement,
prezentând trecutul comun româno‑maghiar ca o simbioză aproape idilică:
„dar de sentimente naționale, de luptă, pentru ca un neam să nimicească pe
celălalt, de ura unora, cari vorbesc o limbă, împotriva celor cari se slujesc de
altă limbă, de așa ceva numai oamenii din zilele noastre, orbiți de patimă
și călăuziți de neînțelegeri, pot să folosească pentru scopuri rele care au
37
Iordan către Tamás, Iași, 14 august 1942. Scrisoarea lui Iorgu Iordan se află la Biblioteca
Catedrei de Română a Universității ELTE din Budapesta. Iată părerea lui Oțetea despre con‑
tinuitate la care se referea și Tamás: „La noi, filologii care au studiat mai temeinic decât isto‑
ricii problema originii limbii și poporului românesc înclină să admită formarea sud‑dună‑
reană a poporului românesc. Astfel se poate întrevedea baza de conciliere a celor două teze
care păreau până acum ireductibile: poporul românesc a trăit în epoca de formare a limbii în
sudul Dunării, în contact cu Albanezii, apoi, la o epocă și pentru cauze care rămân încă să fie
precizate, s‑a despărțit în patru ramuri, dintre care cea mai însemnată, cea a Dacoromânilor,
a emigrat spre nord, unde s‑a unit cu elementele romanizate care s‑au menținut în Dacia
de la colonizarea romană. Această teză ar fi în concordanță cu faptele stabilite până acum și
ar explica în mod satisfăcător și unitatea limbii și marea întindere de pământ peste care s‑a
răspândit neamul românesc”. Andrei Oțetea, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, în
„Însemnări Ieșene,” an III, 1938, nr. 3, p. 541.
38
Nicolae Iorga, Lupta științifică împotriva dreptului românesc, București, 1938, p. 18–19.
Tamás a fost adus în atenția lui Iorga și de către J. Balogh: „D’ailleurs M. Treml s’apprêt a
se rendre prochainement à Bucarest et je pris des a présent votre Excellence de bien vouloir
le recevoir et lui prêter l’appui de vos précieux conseils. Vous apprendrez a connaître en
M. Treml un jeune savant éminent et érudit, extremement ouvert aux thémes spirituels et
intellectuels roumains, et qui peut servir utilement la cause du rapprochement entre les deux
nations”. Balogh către Iorga, Budapesta, 8 mai 1933, în OSZK Fond 1/1548, nr. 14528.
dus și poate vor duce încă atâta nenorocire în omenire”39. Este glasul sămă‑
nătoristului Iorga, cel care idealizează trecutul față de prezentul decăzut.
Dușmănia între cele două nații a început odată cu apariția naționalismului
romantic. Cauza principală însă a antagonismelor era propaganda făcută de
pătura cultă: „Ura este numai în straturile de sus, hrănită de ziare, de cărți
și cultivată prin școli. Jos, oamenii cari depun aceiași muncă se pot înțelege
între dânșii”40.
Mica scriere a lui Iorga se încheie cu un apel la dialog și la cooperare, intu‑
ind cu o sensibilitate rară (în 1932!) adevăratul pericol al celor două popoare,
bolșevismul: „Iar în fund, pentru toate națiile care locuiesc în România, și
mai ales pentru aceste două mari nații, Românii și Ungurii, se desemnează
încă o dată primejdia asiatică, întruchipată în bolșevism, care nu face decât
să puie într‑o nouă formă ceia ce a fost odinioară amenințarea Cumanilor,
Pecenegilor și Turcilor otomani. A se trezi din beția înverșunărilor de ieri
este, pentru aceste două nații, care în interesul lumii întregi, nu trebuie
să se distrugă una pe alta, nu numai o datorie de umanitate, dar și una de
proprie conservare41. Această mică broșură a lui Iorga a dispărut fără ecou
atât din viața culturală română, cât și din ceea maghiară, deși în 1940 a fost
editată în România și în traducere maghiară42. Era o greșeală a istoricilor
maghiari care au scris pe larg despre Iorga în perioda interbelică, dar niciun
cuvânt nu se găsește în lucrările lor despre această broșură a lui Iorga. Păcat
pentru această ocazie scăpată43.
După această vizită la București nici scrierile lui Tamás nu vor mai fi
publicate în nicio revistă română în perioda 1934–1958. Discuția între isto‑
ricii români și maghiari începea să devină un dialog al surzilor. Astfel,
ambele părți a vrut să se facă dreptate de către o autoritate nepărtinitoare
străină. Istoricii și lingviștii maghiari au crezut că acest for suprem este
lumea științifică europeană a vremii. Au început deci să publice opere care
39
Nicolae Iorga, A nemzetek közötti gyűlölködés ellen (románok és magyarok) – În con‑
tra dușmăniei dintre nații (românii și ungurii), ed. și prefață de László Makkai, Budapesta,
Ambrus Miskolczy, ELTE BTK Román Tanszék, p. 45 (Encyclopaedia Transylvanica).
40
Ibidem, p. 52.
41
Ibidem.
42
A nemzetek között levő gyűlölködés ellen. Románok és magyarok, trad. de Işfan Cristina și Fosztó
Olga, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională,1940.
43
Vezi monumentala monografie despre Iorga a lui Sándor Domanovszky, La méthode histo‑
rique de M. Nicolas Iorga, Budapest, Imprimerie de l’Université Royale Hongroise, 1938. Alte
studii maghiare despre Iorga în perioada interbelică: Lajos Tamás, A román történetírás régi és
új arca, în „Magyar Szemle”, an XXII, 1934, p. 265–271; Makkai László, A román történetírás
új iskolája, în „Századok”, an LXXI, 1938, nr. 1–2, p. 60–66; Elekes Lajos, A román történetírás
válsága, în „Századok”, an LXXIII, 1940, nr. 1–3, p. 30–83; Gáldi László, Iorga, în „Magyar
Szemle”, an XXIX, 1941, p. 43–47; Makkai László, A román történetírás a két világháború között,
în „Hitel”, an IX, 1943, nr. 9, p. 569–584; 1943, nr. 10, p. 636–648.
184 Nagy Levente
vizau direct influențarea părții a treia, gândită de a fi obiectivă și nepărti‑

nitoare. Trebuie să spun, înainte de a prezenta aceste discursuri adresate
publicului științific european (în primul rând, german, francez și italian) că
acestă rivalizare a contribuit nu la scăderea nivelului științific al disputei, ci
dimpotrivă, la ridicarea ei, fapt recunoscut și astăzi44.
Tribunalul Suprem: Occidentul

Uvertura discuției a constituit‑o cartea lui Tamás: Romains, Romans et
Roumains dans l’histoire de la Dacie Trajane, publicată în revista Archivum
Europae Centro‑Orientalis (I, 1935, p. 1–96; II, 1936, p. 46–374.) Este de fapt
prima critică serioasă venită din partea maghiară a teoriei continutății, din
punct de vedere lingvistic. Critica lui Tamás se baza pe lipsa elementelor
vechi germane în limba română, pe interferențe lingvistice albano‑române,
pe rolul păstoritului în supraviețuirea poporului român, precum și pe accen‑
tuarea faptului că în timp ce despre existența romanismului sud‑dunărean
avem destul de multe dovezi, despre supraviețuirea celui nord‑dunărean
avem doar supoziții. Reacția din partea română a întârziat. Pentru a dovedi
imparțialitatea și obiectivitatea adevărului lor istoricii români au așteptat să
se găsească un specialist străin, care să respingă teoria lui Tamás. Situația
era delicată: marea majoritate a lingviștilor și istoricilor europeni (chiar
dacă nu afirmau public) era contra teoriei continuității daco‑romane. Iată
ce scria încă la sfârșitul secolului al XIX‑lea Gheorghe Alexici, aflat în
călătorie de studii în Italia, profesorului său Alexandru Roman, șeful de
atunci al Catedrei de Română din Budapesta: „Trei săptămâni m‑am oprit în
Venezia pentru cunoaşterea dialectului venezian, apoi pentru 6 săptămâni
la Milano la domnul Ascoli. În veci nu pot uita primirea cea pretinească
şi instruirea lui, pot zice părintească, de care m‑a făcut părtaş, căci atâta
şi astfel de lucruri, nicăieri şi de la niciun om n‑am auzit. El m‑a introdus
în studiul dialectologiei italiane, el mi‑a arătat calea pe care am să o urmă‑
resc în viitoarea‑mi muncire şi tot el, marele, ba cel mai marele romanist
de azi, mi‑a dovedit cu date puternice, că leagănul limbii noastre este în
Bălcan şi că în zădar ne zvărcolim împotriva adevărului tainic. Tot astfel
44
„Sunt convins că lucrările publicate atunci au încercat să justifice cu mijloacele științei
aspirațiile de putere ale lui Hitler, care a adus mai mulți români sub dominație maghiară,
decât maghiari pe care i‑a eliberat de sub dominația română. Trebuie să recunosc că, în ciuda
acestui fundal politic sumbru [...] este o performanță colectivă surprinzător de bogată, care
a atins, prin greutatea argumentelor și conștiința metodelor netulburată de angajamentul
politic, culmea de până atunci a discuției”. Gottfried Schramm, Destine timpurii ale români‑
lor. Opt teze referitoare la localizarea continuității latine în Europa de Sud‑Est, trad. de Tudor
Soroceanu, Cluj‑Napoca, Komp‑Press, 2006, p. 13. Despre legăturile discuției privind conti‑
nuitatea cu savanții Germaniei naziste vezi mai jos.
mi‑a vorbit domnul profesor Monaci, din Roma, [Ernesto Monaci 1844–
1918] domnul Luigi Morandi şi domnul Gaston Paris”45. Nume ilustre dintre
care niciunul nu poate fi învinuit de antiromânism sau de filomaghiarism.
Ba chiar Graziadio Isaia Ascoli (1829–1907) era un fervent sprijinitor al
mișcării memorandiste din 189446. Această situație s‑a menținut și în peri‑
oda interbelică: autoritățile, atât cele mai importante, dar și cele mai puțin,
se pronunțau public asupra acestei probleme (Wilhelm Meyer‑Lübcke), ori
erau imigraționiști (de pildă Gustav Weigand, Petar Skok, Ferdinand Lot,
Karl Jaberg etc). Cei care acceptau teoria continuității, cu excepția lui R. W.
Seton‑Watson, nu aparțineau elitei europene de atunci (Gino Lupi, Jaroslav
Müller, Maurice Besnier etc). Însă după 1930 situația s‑a schimbat simțitor,
chiar datorită polemicei purtate cu Tamás.
Până la urmă s‑a găsit un istoric străin, în persoana lui Paul Henry
(atunci profesor la universitatea din Clermont‑Ferrand), să recenzeze car‑
tea lui Tamás. Recenzia lui Paul Henry este un exercițiu retoric. Nu prea
găsim nimic concret în scrierea lui și toate obiecțiile ating niște probleme
în cazul cărora posibilitățile de interpretare sunt multiple (de exemplu în
ce măsură transhumanța este nomadism sau nu). Pe de altă parte, Paul
Henry a reușit într‑o oarecare măsură să depisteze și slăbăciunile lui
Tamás, care într‑adevăr își au originea în stilul vehement al său. Jignirea
simțită datorită Trianonului este prezentă fără îndoială în scrierea lui
Tamás, rezultând o doză mai mare de sentimentalism decât ar fi accep‑
tabil într‑un studiu de specialitate. Fără îndoială, în scrierile lui Tamás se
pot depista niște preconcepții, care câteodată duc la exagerări. Un astfel
de loc comun printre intelectualii maghiari ai vremii era că situația mate‑
rială și socială a românilor era mult mai bună în Regatul Maghiar, iar pe
urmă în Transilvania și în Monarhia Austro‑Ungară, decât în Principatele
Române, iar apoi în Regatul Român. Chiar dacă acest lucru era adevărat,
Paul Henry avea dreptate atunci când afirma că prin acest fapt nu se poate
explica imigrarea masivă a românilor în Transilvania secolului al XVIII‑lea,
pentru că „la Transylvanie à cette époque était loin d’être un paradis qui pût
exercer une action attractive sur les pays voisins”47. Și în acest caz discuția
s‑a purtat la nivel retoric, fără cunoașterea surselor arhivistice de recensă‑
mânt. Surse sigure însă avem numai de la sfârșitul secolului al XVIII‑lea,
și acestea arată că migrațiile în ambele direcții erau exagerate și de către
45
Paris, 22 februarie 1896, Biblioteca Academiei Române, București, fond Alexandru Roman,
S 3 DCCCXXI.
46
Dimitrie Braharu, Chestiunea română în Italia în timpul Memorandumului, în „Analele
Institutului de Istorie Națională”, an IX, 1944, p. 1–130.
47
Paul Henry, Polémique sur l’origine des Roumains, în „Revue de Transylvanie”, an IV,
1938, nr. 3–4, p. 348. recenzia lui Paul Henry a fost publicată pentru prima dată în „Revue
Historique,” tom. 179, 1937, p. 226–227; tom. 180, p. 406–407; 409–412.
186 Nagy Levente
istoricii maghiari și de către cei români. Aceștia din urmă susțineau că

din Transilvania țăranii români emigrau masiv în principate din cauza
persecuțiilor politice și sociale ale autorităților maghiare. Pe baza surselor
arhivistice însă nu se poate dovedi nicio imigrarea masivă a românilor în
secolul al XVIII‑lea în Transilvania, pentru că cu toate probabilitățile acești
români erau deja acolo. Numărul lor a crescut pur și simplu datorită faptu‑
lui că s‑au înmulțit48.
De entuziasm nu este scutit însă nici Paul Henry. Oare poate fi invocat ca
și argument al obiectivității științifice în 1937 Dimitrie Cantemir, cu scopul
de a dovedi existența unei republici păstorești (sic!) în jurul Câmpulungului
și în zona Vrancei încă înainte de formarea voievodatelor românești49? Mai
pe urmă, Paul Henry aplică o metodă des folosită în discuțiile de atunci
despre continuitate: despre acele date care nu pot fi interpretate într‑un mod
subiectiv, care par a fi cele mai sigure, adică despre datele lingvistice afirmă
că nu se ocupă de ele, pentru că nu dovedesc de fapt nimic: „Nous ne sui‑
vrons pas M. L. Tamás dans ses discussions philologiques, où il s’avance en
terrain sûr, ni dans ses explication du rhotacisme, de l’article post‑posé, du
remplacement de l’infinitif par la proposition subordonnée au subjonctif,
et autres particularités caractéristiques du roumain. Les faits invoqués sont
incontestables; mais suffisent‑ils à ’prouver l’origine balkanique de la lan‑
gue et du peuple roumains”50?
O altă metodă de discreditare în timpul acestor discuții era acuza de
falsificare. Și Paul Henry a recurs la această tehnică, afirmând că un text
al lui Densușianu este tradus greșit de către Tamás („une citation de M.
Densușianu (p. 288. n. 81.), dont la traduction française correspond d’assez
loin au texte.”). La locul indicat însă Tamás redă și originalul românesc al
textului lui Densușianu, deci nu prea avea motive să falsifice traducerea
franceză51. Bineînțeles că în replica sa Tamás a ales să exploateze în favoa‑
rea sa această afirmație tendențioasă a lui Paul Henry: „M. Henry affirme
que ma traduction ’correspond d’assez loin au texte’. Je proteste énergique‑
ment contre l’insinuation que j’aie dénaturé le sens du passage en question.
Je suppose que M. Henry aura le courage reproduire le texte roumain et
français où il voudra de démontrer en quoi consiste l’écart entre les deux
48
Miskolczy Ambrus, A józsefi népszámlálás, a nemesi ellenállás és a Horea‑felkelés, în
„Századok”, an 146, 2012, nr. 6, p. 1421–1450.
49
„L’auteur [Tamás] ne fait aucune allusion, même critique, à ces pettites républiques de
bergers de Câmpulung ou de Vrancea, dont D. Cantemir signale l’existence antérieurement
à la constitution des États moldave et valaque et qui paraissent revendiquer une assez haut
ancienneté.” (P. Henry, op. cit., p. 350.)
50
Ibidem, p. 351.
51
Ibidem, p. 351–352. Locul la care se referă P. Henry: „Archivum Europae Centro Orientalis”,
an II, 1936, fasc. 1–4, p. 288, n.81.
textes. Les colonnes de notre Archivum sont à disposition”52. Tamás îi

reproșa lui Paul Henry că, în loc de a aduce argumente rezonabile contra
afirmațiilor făcute de el, a scris o critică literară subiectivă: „Mon interlocu‑
teur se borne à communiquer ses impressions fugitives sur les passages
de mon livre, comme s’il s’agissait d’une critique littéraire. Tel argument
lui plaît, tel autre lui déplaît”53. În plus i‑a reproșat lui Henry că în privința
migrației românilor nu este competent, pentru că prima dată ar trebui
„d’apprendre la hongrois (ceci pour connaître les traveaux d’histoire écrits
en cette langue) et de passer quelques années dans le Hofkammerarchiv
de Vienne où l’on conserve les actes offieciels relatifs à l’immigration des
Roumains en Transylvanie et au Bánát”54.
Se înțelege de la sine că, citind aceste filipice, Paul Henry s‑a supărat și
i‑a răspuns lui Tamás într‑un mod asemănător, afirmând că el este obiectiv
și imparțial în toată această afacere; mai mult de atât... că Tamás nu știe
bine limba franceză: „J’estime en outre n’avoir pas besoin de défendre mon
impartialité, qui va de soi. [...] M. Tamás m’accuse à cette occasion d’ignorer
le roumain. Son procédé [Tamás a făcut o aluzie ironică prin care lansa
ideea că Paul Henry nu știa limba română, fapt care era absurd, pentru că
P. Henry era primul director al Institutului francez din București – nota
mea] m’autoriserait – ce que je ne me permets quand même pas – à faire
les lecturs juges de son français”55. Paul Henry a redat corectat traducerea
lui Tamás, dar care nu era așa de rea, cum lăsase să se înțeleagă P. Henry.
Dar cine n‑ar găsi greșeli într‑un text scris într‑o limbă, care nu este limba
maternă a autorului textului respectiv? Dar iată că discursul științific a ajuns
la nivelul epopeii comice: Dido și Anea se ceartă ca niște zarzavagii de piață.
În 1937, renumitul medievist francez, maestrul mai multor istorici tineri
români de atunci, Ferdinand Lot a publicat o carte cu titlul, Les invasions
barbares et le peuplement de l’Europe, în care autorul s‑a pronunțat în favoa‑
rea tezei imigraționiste. A sosit astfel momentul să intervină și istoricii
români. Ce‑i drept, Lot și‑a expus mult mai concis și coerent rezervele
sale față de teoria imigraționistă decât a făcut‑o Tamás în lucrarea sa scrisă
într‑un stil vădit polemic și ironic. În plus, cartea lui Lot aparent inocentă
din punct de vedere politic (tratând Evul Mediu timpuriu) devenea imediat
de o importanță acută dacă luăm în considerare și subtitlul: Introduction
à l’intélligence des derniers traités de paix56. Cel care și‑a asumat rolul de
52
Tamás Lajos, Roumanie‑Hongrie, în „Nouvelle Revue de Hongrie”, an 38, iulie 1939, p. 28.
53
Ibidem, p. 26.
54
Ibidem, p. 27.
55
Răspunsul lui Paul Henry în „Revue de Transylvanie”, an V, 1939, nr. 4, p. 505–506.
56
Ferdinand Lot, Les invasions barbares et le peuplement de l’Europe, vol. II, Paris, Payot, 1937,
p. 279–296.
188 Nagy Levente
polemist al lui Lot a fost chiar discipolul profesorului francez, Gheorghe I.

Brătianu. Scrierea lui Brătianu este un adevărat act oratoric contra imigratio‑
nem într‑un stil care ar putea fi invidiat chiar și de către Cicero. Înainte de a
răspunde la obiecțiile lui Ferdinand Lot, Brătianu rezumă teoria lui Tamás,
admițând ipotetic că Tamás are dreptate și poporul român s‑a format în
sudul Dunării, iar apoi urmând mersul turmelor sale de oi a imigrat spre
nord. Dar cu o invenție genială Brătianu observă că istoricii bulgari (ca Petar
Mutafčev) nu admiteau sub nicio formă că poporul român s‑ar fi format pe
teritoriul Bulgariei, istoricii greci (A. Keramopoulos) pe cel al Greciei, iar cei
sârbi (Constantin Jireček) pe cel al Serbiei. „Mais alors, d’où sont venus les
Roumains?” – pune întrebarea retorică Brătianu.
Lăsând la o parte faptul că și Brătianu identifică teritoriul Bulgariei, al
Greciei, al Serbiei și al României din anii ’30 cu teritoriile balcanice din seco‑
lele IV–IX, sugerând astfel că n‑ar fi rămas loc pentru români, totuși istoricul
român a reușit să pună în lumină faptul că nu există adevăr istoric absolut,
cum nu există nici discurs istoric omogen. Istoricul este influențat totdeanua
de un context mai larg, chiar dacă el crede că este obiectiv, și imparțial: „Si
l’on est tenté d’accuser l’école historique roumaine d’interpretation tendan‑
cieuses, pour servir à des fins patriotiques, il faut faire au moins les mêmes
réserves pour les historiens et les philologues des pays voisins, qui abordent
l’étude de ces questions dans un esprit tout autre que scientifique”57.
Este meritul lui Brătianu că – în contra obiceiului general aplicat în ase‑
menea controverse – nu a ignorat problemele delicate, ca problema cuvin‑
telor comune și a analogiilor gramaticale româno‑albaneze, lipsa toponi‑
miei românești pe teritoriul Transilvaniei și al Banatului, tăcerea surselor
timp de un mileniu despre români. A și reușit să sintetizeze în așa fel
argumentația sa încât la nivelul comunității științifice europene la sfârșitul
anilor ’30 și începutul anilor ’40 s‑a schimbat situația de până atunci: numă‑
rul lingviștilor și al istoricilor pro‑ și contra continuității tindea spre egal.
Pentru explicarea trăsăturilor lexicale și gramaticale comune româno‑alba‑
neze, bazându‑se pe Dimitrie Onciul și Alexandru Graur, Brătianu a dez‑
voltat teoria substratului, care pe lângă faptul că a fost acceptată chiar și de
către Ferdinand Lot, are succes și astăzi: „Pour les rapports de l’albanais et
du roumain l’idée que les mots crus albanais appartiennent à un substrat
balkanique est ingénieuse et nous sortira de la difficulté” – scria în scri‑
soarea sa din 15 august 1943 Ferdinand Lot58. Iată explicația pentru tăcerea
57
Gh. I. Brătianu, Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain, ed. Stelian Brezeanu,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 71–72. Prima variantă a răspunsul lui
Brătianu a apărut în 1937 și peste cinci ani ediția a doua.
58
Gheorghe I. Brătianu, Le problème de la continuité daco‑roumaine. À propos des nouvelles
remarques de M. Ferdinand Lot, în „Revue Historique du Sud‑Est Européen”, an XX, 1943, p. 50.
surselor: după obiceiul Evului Mediu cronicarii desemnau un anumit terito‑

riu cu numele populației dominante. Deci dacă scriau Lombardia (Italia de
nord) sau Galia (Franța) asta nu însemna că acolo trăiau numai lombarzii
sau, respectiv, galii, dar și populațiile indigene învinse, numai că, deși mulți
la număr, nu ei erau pătura dominantă. După Brătianu situația era similară
și în Dacia, care după retragerea aureliană este numită de către cronicari
bizantini ori Gothia, ori Avaria, ori Cumania etc. Deci totdeauna când croni‑
carii medievali scriu despre goți, cumani, avari sau chiar maghiari ei amin‑
tesc numai poporul dominant al teritoriului respectiv, fără să vorbească
despre cei subjugați, care bineînțeles trebuie să fi fost daco‑roma(â)nii59.
Lipsa toponimiilor românești se explică prin faptul că vechiile toponimii
daco‑romane au fost traduse în limbiile slave și cumane, explicație consi‑
derată genială de către Ferdinand Lot, dar adăugând totodată că: „léverait
difficultés”60.
Brătianu însă recurgea și la un compromis cu imigraționiștii, admițând
formarea poporului și a limbii române nu numai în nordul, dar și în sudul
Dunării. Asta era teoria admigrării, care în perioada interbelică va avea un
succes din ce în ce mai mare: „Ou il n’y a jamais eu de séparation totale,
de césure définitive entre les deux rives du fleuve. Il ést évident, et on le
comrend encore mieux si l’on examine les arguments tirés de la philologie
et de la linguistique que le peuple roumainne s’est pas formé seulement
en Dacie par le seul fait des colons abandonnés par Aurélien et mêlés aux
Slaves. Il est clair qu’ils ont dû recevoir l’appoint des éléments romanisés
de la péninsule balkanique, qui ont pu s’y dévélopper dans un milieu plus
favorables à la conservation de la latinité”61.
O monografie anti‑Iorga, și ce era în jurul ei

În ciuda acestui edificiu coerent Ferdinad Lot nu s‑a lăsat convins.
Bineînțeles că nici Tamás, care însă nu a reacționat la articolele lui Brătianu.
După 1935, în afară de câteva broșuri popularizatoare și de două replici mai
ample (una la un studiu al lui Sextil Pușcariu, cealaltă la articolul lui Ernst
Gamillscheg, despre care voi vorbi mai jos), Tamás nu va mai scrie niciun
rând legat de etnogeneza românilor până la moartea sa survenită în 1984.
Ștafeta a fost preluată de asistentul său, László Gáldi, la rându‑i elev al
lui Tagliavini. Deși s‑a născut la Miskolc în 1910, și‑a luat bacalaureatul la
Liceul „Moise Nicoară” din Arad. La Universitatea Pázmány din Budapesta
se înscrie la specialitatea maghiară‑franceză‑română. La franceză îl avea ca
59
G.I. Brătianu, Une énigme, ed.cit., p. 116–117.
60
G.I. Brătianu, Le problème, art.cit., p. 51.
61
G.I. Brătianu, Une énigme, ed.cit., p. 88.
190 Nagy Levente
profesor pe Aurélien Sauvageot, iar la română pe Carlo Tagliavini. La reco‑

mandarea lui Sauvageot primește o bursă de studii la Paris între 1932–1935.
Aici frecventează cursurile lui Paul Hazard și ale lui Mario Roques. Între
1940–1944 predă în locul lui Tamás (el fiind numit ca director la Erdélyi
Tudományos Intézet la Cluj) la Catedra de Română din Budapesta62. Cu ast‑
fel de antecedente nu era de mirare că se avântă și el în polemica lingvistică
legată de problema continuității.
În timpe ce era bursier la Roma (1937–1938) Gáldi devenea consilierul
principal și traducătorul în franceză al istoricului (la vremea respectivă
și rectorul Universității Pázmány, fosta ELTE) Sándor Domanovszky, în
scrierea monografiei destinată nimicirii lui Iorga63. Ceea ce i‑a deranjat
pe istoricii maghiari în privința lui Iorga, era faptul că în lucrarea repre‑
zentativă și monumentală redactată de către Helmolt Ferdinand Hans
(Weltgeschichte in 9 Bänden, Leipzig‑Wien, 1913–1922) cu scrierea capito‑
lului despre maghiari a fost însărcinat Iorga și nu un istoric maghiar64.
Cauza directă însă care a provocat reacția lui Domanovszky era o recen‑
zie a lui Iorga scrisă în 1936 la una din cărțile sale publicată cu 13 ani în
urmă. Domanovszky, ca expert istoric al delegației maghiare la tratativele
de pace de la Trianon, publică în 1923 o istorie a maghiarilor în limba
germană, cu scopuri vădit propagandistice65. Domanovszky va răspunde
la recenzia lui Iorga cu o monografie de 322 de pagini. Nimeni n‑a mai
scris o lucrarea așa de amplă la vremea respectivă despre opera lui Iorga.
Nu vreau să analizez detaliat cartea lui Domanovszky. Ceea ce urmăresc
este să arăt doar care a fost contribiția lui Gáldi (în afara de traducerea
în limba franceză) la nașterea variantei finale a textului. Într‑o scrisoare
Gáldi îi atrăgea atenția lui Domanovszky că este greșit a afirma că „româ‑
nii numai după un secol de la deschiderea primei tipografii de la Sibiu, au
beneficiat de darurile unei tiparnițe”. Este adevărat că tipografia din Sibiu
a fost înființată în 1529 – scria Gáldi – dar în 1508 deja a fost publicată
prima carte în Țara Românească, ce‑i drept în limba slavonă, dar din anii
1560 Coresi editează cărți și în limba română66. Domanovszky a accep‑
62
Kese Katalin, Kultúra, p. 161.
63
Este vorba despre lucrarea deja citată: Domanovszky, La méthode historique de M. Nicolas
Iorga.
64
Articolul lui Iorga despre maghiari (Die Madjaren) a apărut în „Revue des Études
Hongroises”, vol. IV, 1919, p. 412–467. Vezi și recenzia lui Gyula Miskolczy în „Revue des
Études Hongroises”, an I, 1923, p. 91–95.
65
Alexander Domanovszky, Die Geschichte Ungarns, Münich‑Leipzig, 1924. Recenzia lui
Iorga: Une nouvelle histoire de le Hongrie, în „Revue Historique du Sud‑Est Européen”, an
XIII, 1936, nr. 1–3, p. 1–11.
66
Scrisoarea lui Gáldi către Domanovszky, Budapest, 24. aug. 1937, în Magyar Tudományos
Akadémia, Kézirattár (în continuare MTAK), ms. 4524/154.
tat propunerea lui Gáldi și în varianta tipărită a textului nu mai găsim

afirmația contestată de Gáldi.
Tot în această scrisoare Gáldi atrage atenția asupra unei greșeli comise de
Iorga, care în câteva rânduri sarcastice scrise despre un articol al scriitoru‑
lui maghiar Sándor Hunyady (1890–1942), fiul vitreg al scriitorului Sándor
Bródy (1863–1924) sugera că Hunyady ar fi descendentul renumitei familii
române a Hunyadoreștilor: „M. Alexandre Hunyady (descendant des grands
Roumains du XVe siècle?)”67. Iată replica lui Gáldi: „Această afirmație este
parodia tuturor cercetărilor genealogice. Deși despre fiul vitreg, Hunyady
Sándor, al evreului Sándor Bródy Iorga nu știe nimic, îl consideră că ar avea
legături genealogice cu ’românii cei mari’ din sec. al XV‑lea. Ar trebui amin‑
tit acest lucru măcar într‑o notă!”68. Gáldi uită să atragă atenția asupra fap‑
tului că Iorga punea semn de întrebare la afirmația sa privind originea lui
Hunyady. Iorga este superficial, comite o greșeală elementară fiind răpit de
pasiunea că neamul său ar fi fost umilit de un scriitor maghiar. Gáldi desco‑
peră greșeala științifică și profită de ea, însă Domanovszky era mai prudent:
în textul cărții această greșeala a lui Iorga nu este exploatată, și întreaga
poveste cu confundarea numelui celor doi Hunyiadi lipsește. Deci se poate
spune că Domanovszky a încercat să evite stilul jignitor sau să profite de slă‑
băciunile lui Iorga, mai ales că știa că și în România generația tânără ducea
o luptă crâncenă împotriva bătrânului monumental. Despre aceste lucruri
îl înștiințează chiar Gáldi, care în 1938, aflându‑se la Roma viziteză și Școala
Română de acolo (Accademia di Romania), făcând cunoștință cu directo‑
rul institutului, Emil Panaitescu. Gáldi are numai cuvinte elogioase despre
biblioteca și despre atmosfera intelectuală și primitoare a academiei, aflând
de la un bursier român cu satisfacție că și în România, Iorga este apreciat
numai ca editor de documente nu și ca scriitor de monografii și studii seri‑
oase. Iată duplicitatea relațiilor culturale și intelectuale româno‑maghiare:
în spațiul public și propagandistic al revistelor și al cărților – dispute, chiar
și certuri crâncene, nu lipsite de atacuri personale; în viața cotidiană în
discuții personale, în sălile de bibliotecă – o colaborare aproape exemplară69.
67
„Revue Historique du Sud‑Est Européenne”, an XIV, 1934, nr. 1–3, p. 84.
68
Textul original al lui Gáldi: „Minden etnikum‑keresés paródiája ez a megjegyzés, melyben
Iorga a zsidó Bródy Sándor törvénytelen fiát, Hunyady Sándort – kinek eredetéről semmit
sem tud – a XV. sz. ’nagy románjaival’ hozza kapcsolatba. Talán megérdemelné, hogy egy
jegyzetben megemlíttessék!” (Scrisoarea lui Gáldi către Domanovszky, Budapest, 24. aug.
1937, MTAK, ms. 4524/154.)
69
Scrisoarea lui Gáldi către Domanovszky, Roma, 30 aprilie 1938, MTAK, ms. 4524/159.
Într‑o altă scrisoare scrie următoarele: „Vă trimit alăturat critica lui Giurescu despre o lucrare
recentă a lui Iorga (les Place des Roumains). L‑am citit azi dimineață la Academia Română
de aici, și imediat l‑am și copiat. Ar merita să fie citat măcar într‑o notă, pentru că este inte‑
resant, că și un român ajunge exact la acele concluzii, la care ați ajuns și Dumneavoastră în
192 Nagy Levente
Și acel Gáldi care colaborase cu atâta energie la redactarea și traducerea celei

mai serioase monografii anti‑Iorga scrisă de către un istoric maghiar, după
moartea lui Iorga scria atât de elogios despre marele istoric, încât îl impre‑
siona chiar și pe un alt istoric român, adversar înverșunat și el în perioada
respectivă al istoricilor maghiari: „În urma tragediei, de abia de s‑a ridicat
un glas răzleț pentru a rosti un cuvânt de pomenire creștinească. Mi‑a fost
dat să citesc în revista vrăjmașilor noștri și ai săi (Nouvelle Revue de Hongrie
ianuarie 1941), un omagiu de recunoaștere a uriașei sale opere, fără ca la
acea dată, o publicație românească să fi îndrăznit măcar a o aminti”70.
Nazism, fascism și Geistesgeschihte

La începutul anilor ’40 Gáldi este din ce în ce mai mult infectat de latura
periculoasă a școlii de Geistesgeschihte (istoria ideilor). Acest curent era la
modă în toată Europa. Dacă ar fi să căutăm omologul român a lui Gáldi din
acest punct de vedere, l‑am indica pe Lucian Blaga. Așa cum Blaga căuta
esența spiritului românesc în Spațiul mioritic, și Gáldi avea același scop,
încercând să demonstreze că fiecare popor are un spirit anume, care se
exprimă printr‑un anumit stil. În privința spiritului român Gáldi accentua
lipsa sa de originalitate și – fiind din această cauză nevoit să împrumute tot
timpul elementele altor culturi – eterogenitatea.
Un articol de‑al său scris în spiritul istoriei ideilor va fi cel publicat în
Nouvelle Revue de Hongrie (Les relations culturelles bulgaro‑roumaines), care
i‑a atras atenția și lui Eugen Ionescu, la vremea respectivă secretar de presă
al Legației române de la Vichy. Cităm din raportul lui Ionescu scris despre
articolul lui Gáldi, raport care rezumă excelent elementele cardinale ale teo‑
riei lui Gáldi:
„1. Românii sunt anarhici (bogumilismul și Garda de Fier) și ca atare nu pot
organiza un stat... decât sub ascultarea Ungariei, de pildă.
2. Ei nu pot întemeia o civilizație și o cultură originală – tot ce au, din acest
punct de vedere, fiind împrumutat de la bulgarii și slavii balcanici, singuri
cu care au afinități, căci
această lucrare”. „Mellékelten küldöm Giurescu kritikáját Iorga egyik újabb művéről (La place
des Roumains). Ma reggel olvastam az itteni Román Akadémiában é rögtön lemásoltam.
Talán érdemes volna jegyzetben elhelyezni, hiszen érdekes, hogy egy román is pontosan,
arra a véleményre jut, mint Méltóságos Uram ebben a munkájában”. Gáldi Domanovszky,
Roma, 15 mai 1938, MTAK, ms. 4524/161.
70
Gheorghe I. Brătianu, Nicolae Iorga, în „Revista Fundațiilor Regale”, an VIII, 1941, nr. 4,
p. 3. Articolul lui Gáldi despre Iorga în „Nouvelle Revue de Hongrie”, an 34, 1941, Janvier,
p. 70–72. Vezi și Ambrus Miskolczy, Paradoxa von und über Iorga, op. cit., 158–159. Și un
alt istoric important al vremii, Imre Lukinch, a scris un necrolog despre Iorga în limba
maghiară, care însă a rămas în manuscris. OSZK, Kézirattár Fond 116/307.
3. românii sunt orientali, balcanici, refractari spiritului occidental și latin (și

francez!)
În schimb: ungurii sunt latini, în spirit, ca francezii; ei (împreună totuși
cu bulgarii?) sunt, în sud‑est, singurii capabili să întemeieze o civilizație
occidentală, și să asigure o ordine, potolind chiar și „anarhia orientală
românească”71.
Tezele finale ale articolului lui Gáldi ne arată într‑adevăr acest joc pericu‑
los cu așa‑zisul „spirit al popoarelor,” deși Gáldi nu voia să zică altceva decât
că maghiarii sunt mai occidentali dacât românii balcanici, a căror cultură a
fost împrumutată de la greci, dar mai ales de la bulgari. Dar, oare bulgarii
cu ce sunt mai aproape de cultura occidentală, decât românii, fiind și ei
par exellence un popor balcanic? Iată întrebarea pa care a uitat să o pună
Gáldi72.
Este ușor de remarcat că Gáldi printr‑un astfel de articol punea știința în
slujba scopurilor politicii maghiare. Era perioada în care Ungaria și Bulgaria
se găseau pe aceiași platformă față de România, fiindcă ambele fuseseră
nevoite să cedeze teritorii importante României în urma Conferinței de
pace de la Versailles. Ar fi o naivitate să credem într‑o știință apartinică.
În perioda interbelică elementele științifice și politice formau un amalgam
inextricabil în disputele intelectuale româno‑maghiare.
Între timp Gáldi se va implica din ce în ce mai mult și în diplomația cultu‑
rală. Să nu uităm că situația era asemănătoare și în România: membrii celui
mai important triumvirat intelectual al României (Eliade, Cioran și Ionescu)
au îndeplinit cu toții funcții diplomatice. Și aceasta întrucât scopurile celor
două țări erau similare: fiecare vroia să‑i convingă pe intelectualii străini
(mai ales francezi, germani, italieni și englezi) de adevărul său. Chestiunea
cea mai spinoasă era cea a Transilvaniei. Astfel problema continuității și cea
a superiorității sau inferiorității culturale deveneau de prim rang. Este inte‑
resant și faptul că fiecare tabără era tentată să își prezinte propria situație
în culori sumbre, spre deosebire de situația taberei opuse. Eugen Ionescu
în raportul pe care l‑am amintit mai sus deplângea slaba difuzare a cărților
și revistelor românești în Franța. În schimb maghiarii fac o revistă specială
pentru francezi (Nouvelle Revue de Hongrie), care prin intermediul Serviciului
maghiar de Presă este larg difuzată73. Iată propunerea lui Ionescu la această
situație: „Putem însă sublinia, și cu această ocazie, necesitatea neîntârziată a
71
Nicolae Mareș, Documente diplomatice din arhiva M. A. E. român semnate de Eugen Ionescu,
în „Viața Românească”, an 104, 2009, nr. 11–12, p. 59.
72
Gáldi Ladislas, Les relations culturelles bulgaro‑roumaines, în „Nouvelle Revue de Hongrie”,
an LXVIII, 1943, Février, p. 208.
73
Despre istoria revistei Nouvelle Revue Hongroise, care mai târziu devine Nouvelle Revue
de Hongrie, vezi Henri de Montety, Dans les archives de la Nouvelle Revue Hongroise, în „Revue
des Deux Monde,” 2011, nr. 1, p. 127–141.
194 Nagy Levente
apariției în limba franceză a unei reviste de cercetări românești care să infor‑

meze științific și permanent, intelectualitatea franceză nu numai asupra
adevărurilor românești istorice și naționale dar și asupra realităților noastre
culturale și spirituale și a valorilor noastre de civilizație”74.
Într‑un raport întocmit către Domanovszky (11 sept. 1942) dar adresat
de fapt ministrului culturii al Ungariei, Gáldi evoca probleme similare.
Lectoratele maghiare din universitățile italiane (Roma și Padova) nu pri‑
mesc cărți nici reviste maghiare „în timp ce românii trimit regulat la Padova,
spre exemplu, două cotidiane importante” – scria Gáldi. Carlo Tagliavini –
continua relatarea – primește lăzi pline de cărți noi din partea românilor, iar
din partea maghiarilor numai cu mari dificultăți, prin legături personale,
poate să‑și procure câte o tipăritură nouă maghiară. Gáldi vroia să meargă
cu o bursă în Italia și să facă un raport comparativ despre situația lectora‑
telor românești și maghiare de acolo, dar până la urmă n‑a reușit să obțină
această bursă75. Dar, în timp ce Gáldi deplângea situația deplorabilă a pro‑
pagandei maghiare, iată ce scria Emil Cioran aflat la Vichy ministrului pro‑
pagandei de atunci, Nichifor Crainic: „Celelalte țări așa fac propagandă. Noi
invităm pe francezi la restaurant, în loc să le oferim condițiile unei apropieri
intime, și să ne facem respectați în mediul nostru. Nu cu baluri și mese ne
vom salva noi din starea de obiect de exercițiu al ironiei galice. […] În toate
societățile intelectuale pe care le‑am frecventat la Paris, am întâlnit unguri a
căror misiune e precisă: să strecoare în discuții problemele sau mai bine‑zis
obsesiile lor. Pregătirea lor politică este mult mai omogenă și mai concor‑
dantă decât a studenților noștri”76. Atunci cine a avut o propagandă mai
bună? Diplomații‑intelectuali români spuneau că maghiarii sunt mai buni,
iar maghiarii la rândul lor afirmau exact contrariul. Probabil scorul era unul
de joc nul, dar să nu uităm nici faptul că, prin denigrarea propagandei pro‑
prii, acești semidiplomați legitimau însăși existența lor proprie: dacă partea
adversară este mai bună, atunci trebuie un efort mai mare și din partea
noastră, altfel spus munca noastră este foarte utilă, deci este nevoie de noi.
Așa cum Cioran a fost fascinat de Hitler când era bursier la Berlin, și Gáldi
se întoarce din studiile sale de la Roma (1938–1939) infectat de fascismul
italian. E adevărat: numai o singură dată și‑a exprimat în public admirația
sa față de Mussolini, publicând un studiu despre stilul lui Mussolini77. Este
fără îndoială o scriere elogioasă la adresa Ducelui. Mussolini este conside‑
74
N. Mares, art. cit., p. 59.
75
Raportul lui Gáldi în MTAK, ms. 4524/173–175.
76
Raportul lui Cioran din 30 aprilie 1941 publicat de către Lucian Jora, Diplomația culturală.
Din activitatea lui Emil Cioran, în „Familia”, an 42, 2006, nr. 7–8, p. 198.
77
Mussolini és a modern olasz stílus, în „Egyetemes Philológiai Közlöny”, an 64, 1940,
p. 181–197.
rat de către Gáldi continuatorul celei mai importante tradiții latine a reto‑
ricii. Fără îndoială, este un articol născut sub influența entuziasmului. Ar
fi greu de spus ceva pozitiv despre acest studiu citind epitetele hiperbo‑
lice omagiale: opera lui Mussolini, Il diario di guerra, este „documentul cel
mai perfect al prozei futuriste”; „găsim la el ritmul retoric al lui Cicero și
obiectivitatea solidă a lui Caesar”; „stilul fascist al Ducelui se opune eroic
decadenței spirituale a erei noastre neobarbare”78. Totuși un lucru ar putea
justifica acest entuziasm pro‑Mussolini a lui Gáldi. La fel ca Tamás, și el era
originar dintr‑o familie germană din Ungaria Superioară (Felföld, Slovacia
de azi). Cum am menționat deja, el s‑a născut în 1910 la Miskolc, tatăl său
fiind numit Göbl. Și el își maghiarizează numele împreună cu Tamás odată
cu venirea la putere a lui Hitler, renegând astfel și identitatea sa germană.
Privit din acest punct de vedere simpatia lui față de Mussolini era exprima‑
rea antipatiei față de nazismul german, pe care îl considera mai periculos
pentru maghiari, decât fascismul italian. Să ne închipuim: un german care
devine renegat maghiar, încercând să se îndepărteze de tot ce se leagă de
nazism (barbaria modernă), se îndrăgostește de tot ce este latin. În acest
peisaj identitar confuz aprecierea românilor (cu strămoși latini) nu poate să
fie altceva decât un „odi et amo” continuu.
Când se îndepărtează însă de terenul mlăștinos al doctrinei Geisgeschichte,
sau Kulturgefälle, și ajunge pe meleagurile lingvisticii, Gáldi va scrie studii
și opere remarcabile. Deja Brătianu și Ferdinand Lot erau de acord că în
problema continutății daco‑romane „la linguistique est la meilleure des sci‑
ences auxiliaires de l’histoire”79. Era de așteptat deci intensificarea luptei și
pe acest plan. După critica nimicitoare la teza panromanică a lui Drăganu
lingviștii români așteptau rezultate importante de publicarea Atlasului
Lingvistic Român80. Primul care a încercat să introducă metoda lingvisticii
geografice în discursul despre continuitate era chiar Sextil Pușcariu. Baza
teoretică era concepția lui Matteo Bartoli: în teritorii izolate, și în ariile late‑
rale ale unei limbi, evoluția limbii respective este mai lentă, adică aceste arii
sunt mai conservatoare din punctul de vedere al schimbării lingvistice și
fonetice decât zonele centrale (expuse mai mult circulației și comerțului).
Spre exemplu, din punctul de vedere al limbii latine Dacia și Hispania sunt
zone laterale față de Italia (zona centrală)81. Bazându‑se pe această teorie
Pușcariu afirma: „Chez les Roumains les dialects transdanubiens peu‑
vent être considéré comme recouvrant des aires latérales: l’aroumain et le
78
Ibidem, p. 185, 194, 197.
79
Gh.I. Brătianu, Une énigme, op. cit., p. 172.
80
Atlasul Lingvistic Român, București, 1936 (ed. a II‑a 1937).
81
Matteo Bartoli, Par la storia del latino volgare, în „Archivio Glottologico Italiano”, an XXI,
1927, p. 1–34; și Introduzione alla neolingusitica, Genève, 1925, passim.
196 Nagy Levente
mégléno‑roumain […] l’istro‑roumain, de même aussi que les régions des

extrémités ouest, nord et est du terriotoire daco‑roumain – par rapport aux
régions central daco‑roumaines: Munténie (ancienne Valachie), Moldavie et
Transylvanie sud‑orientale”82. Pușcariu observă că unele cuvinte de origine
latină ca de exemplu nea, arină, păcurar se folosesc pe teritorii daco‑romane
(aproximativ vechea Dacia Traiană), și în Peninsula Balcanică (la aromâni,
și meglenoromâni). În rest, în zona Munteniei și a Moldovei în loc de nea se
folosește zăpadă; în loc de arină – nisip, iar în loc de păcurar – cioban. Deci
acestea sunt zonele izolate (Dacia), sau laterale (Peninsula Balcanică) unde
romanizarea a persistat în așa măsură încât nu a fost posibilă înlocuirea
cuvintelor latine cu cele slave (zăpadă, nisip) sau turcești. În continuare
Pușcariu afirmă că „dialectul” daco‑roman era mai conservator decât dialec‑
tele sud‑dunărene: „Ce caractère plus conservatrice chez les Daco‑Roumains
de l’ouest et du nord que chez les Auroumains, les Mégélintes et les
Istro‑Roumains […] s’explique par la situation même périphérique et relati‑
vement isolé, où sont demeurés les ancêtres des Roumains de Dacie après
l’évacuation officielle de la province par Aurélien”. Eventualele inovații
venite dinspre sud spre nord, și nord‑vest „se sont brisées […] contre un mur
relativement puissant, derrière lequel résistaient les mots latins”83.
Pușcariu i‑a expediat și lui Tamás micul său studiu cu următoarea
dedicație: „D‑lui L. Tams aceste `romantice` considerații asupra patriei pri‑
mitive a Românilor. Cluj, 14. II. 37”84. Această propoziție poate să fie ironică
la adresa lui Tamás, dar totodată și autoironică la adresa lui Pușcariu. Pentru
Tamás această dedicație a devenit un apel la un duel intelectual. A și răspuns
imediat. Tamás îi reproșa lui Pușcariu că atlasul lingvistic arată starea dia‑
lectală a limbii române din anii ’30, fiind astfel greu să tragem concluzii din
datele atlasului referitoare la perioda formării limbii române85. În al doilea
rând, în expunerea lui Pușcariu nu este clar despre care limbă este vorba:
latină sau română. Dacă este vorba de limba latină atunci este clar că față de
Italia avem două insule, sau două arii laterale romane orientale izolate: Dacia
(daco‑romanii) și în Peninsula Balcanică. Concluzie logică care, cum vom
vedea, va fi dezvoltată mai departe de Ernst Gamillscheg. Dar din textul lui
Pușcariu reiese că este vorba despre ariile limbii române unde ariile laterale
sunt cele aromânești și meglenoromânești, iar cele centrale daco‑românești:
Muntenia, Moldova și Transilvania sud‑orientală. Din acest punct de vedere
82
Sextil Pușcariu, Les enseignements de l’Atlas Linguistique de Roumaine, Bucarest, 1936, p. 4–5
(articol apărut și în „Revue de Transylvanie,” an III, 1936, nr. 1).
83
Ibidem, p. 10–11.
84
Exemplarul lui Tamás cu recomandarea lui Pușcariu se află la Biblioteca Catedrei de
Română a Universității ELTE din Budapesta.
85
Lajos Tamás, Sur la méthode d’interpretation de l’Atlas Linguistique Roumain, Budapest, 1937
(apărut și în „Archivum Europae Centro‑Orientalis,” an III, 1937, fasc.1–3).
schema lui Bartoli este absolut perfectă: în cazul limbii române, este absolut
clar că zona centrală, inovatoare este cea muntenească și moldovenească:
din aceste două subdialecte se va forma limba română literară vorbită și în
vremea lui Pușcariu, în care de fapt se vor păstra de exemplu slavonismele
zăpadă și nisip, și nu latinismele nea sau arină, care se vor menține în zonele
laterale. Transilvania și Peninsula Balcanică erau zone laterale în timpul for‑
mării limbii române literare. Dar lucrurile se complică și mai tare – consi‑
deră Tamás – dacă luăm în considerare că nici despre aromâni și megleniți
nu se poate afirma că au trăit neîntrerupt începând cu epoca romană pe teri‑
toriul unde se aflau atunci când se edita atlasul lingvistic român. Deci limba
aromână nu ne spune nimic despre acea limbă latină laterală sau izolată care
era pe teritoriul respectiv când acolo s‑a vorbit latina86. În al doilea rând după
părerea lui Tamás cele două teritorii nu erau așa de izolate, pentru că, cel
puțin pentru teritorii sud‑danubiene, „les innovations romanes postérieurs
au VIIIe siècle sont en Moésie des plus nombreuses”87.
Arbitrul suprem: Valjavec

Corectarea slăbăciunilor teoriei lui Pușcariu i‑a revenit lui Ernst
Gamillscheg. Nu numai din punct de vedere lingvistic, dar și ideologic
ambii se situau pe aceleași poziții, fiind adepți ai nazismului (Pușcariu
era membru al Gărzii de Fier). Gamillscheg era directorul Institutului
German de Cultură la București (Deutsche Wissenschaftliche Institut) în
timp ce Pușcariu a condus Institutul Român din Berlin între 1940–1943.
„Institutul pe care îl conducea servea, la fel ca omologul său, Institutul
German de Ştiinţă din Bucureşti, al cărui preşedinte era Gamillscheg,
imperialismului cultural nazist” – caracterizează activitatea celor două
instituții Klaus Heitmann88. În 1933, după venirea lui Hitler la putere,
este reorganizat Deutscher Neuphilologenverband unde Gamillscheg va fi
membru al comitetului executiv. În octombrie 1934 ținea cursuri în cadrul
Nationalsozialistische Lehrerbund (NSLB), vorbind despre sângele german
cu care a fost injectată lumea romană în declin, afirmând că fără germani
n‑ar exista nici popoare romanice89.
86
Ibidem, p. 7.
87
Ibidem, p. 4.
88
Klaus Heitmann, Sextil Puşcariu, Deutschland und die deutsche Wissenschaft, în Siebenbürgen
als Beispiel europäischen Kulturaustausches, ed. Paul Philippi, Köln, 1975, p. 140. Textul lui
Heitmann l‑am citat în traducerea lui Daniela Olărescu, Sextil Puşcariu – preşedintele
Institutului român din Berlin, în „Revista Arhivelor”, an LXXXVI, 2009, nr. 1, p. 175.
89
Christopher M. Hutton, Linguistic and the Third Reich. Mother‑tongue fascism, race
and the sience of language, London, 1999, p. 67–68; Johannes Kramer, Die Romanische
Sprachwissenschaft im Dritter Reich, în Wissenschaft und Nazionalsocialismus. Eine Ringvorlesung
198 Nagy Levente
În decembrie 1938, Fritz Valjavec, directorul renumitului Südost‑Institut

din München, l‑a rugat pe Gamillscheg să scrie o recenzie despre faimoasa
carte a lui Tamás (Romains, Romans, Roumains). „În ultimii ani continuitatea
românilor, și toate celalalte probleme legate de acest subiect, sunt atacate așa
de puternic de la Budapesta, încât reacția română împotriva acestor lucrări
nu mai este satisfăcătoare. De aceea cred că este datoria științei germane să
intervină, și să facă niște rectificări acolo unde este nevoie” scria Valjavec în
legătura cu atacurile lui Tamás90. Lui Vajlavec îi plăcea să se pună în poziția
arbitrului occidental civilizat în disputele duse de către savanții răzvrătiți și
nedisciplinați ai sud‑estului european de atunci91. În plus, ca adept al impe‑
rialismului cultural nazist și al germanizării spirituale a sud‑estului euro‑
pean era supărat pe Tamás și din cauza renunțării de către acesta la numele
de Treml. „Și pentru asta e nevoie să‑i dăm peste nas acestei autorități pseu‑
doromantice a Ungariei” – scria lui Gamillscheg92. Tamás provenea dintr‑o
familie șvabă, tatăl (Treml) fiind frizer la Arad. După venirea la putere a lui
Hitler, în 1933 i s‑a cerut și lui Treml să intre în organizația germanilor din
Ungaria, Volksbund der Deutschen in Ungarn, care în acești ani se radi‑
calizează din ce în ce mai mult, și devine o unealtă a Germaniei naziste.
Tamás însă, ca formă de protest față de astfel de tedințe, se distanțează de
comunitatea germană a Volksbundului, și își schimbă numele începând cu
data de 7 iunie 1934 din Treml în Tamás93. După astfel de antecedente nu
este de mirare că în 1941 i‑a fost refuzată lui Tamás intrarea în Germania
nazistă, pentru a ține o conferință la Institutul Maghiar din Berlin94. N‑ar
fi de mirare dacă și în spatele acestor manevre să fi stat chiar Vajlavec, care
în 1942 îi scria lui Gerhard Krüger următoarele: „Ar fi bine ca, cel puțin
în măsura posibilităților, să nu‑i lăsăm pe acei savanți maghiari să‑și țină
an der Universität‑Gesamthochschule‑Siegen, ed. Rainer Geissler‑Wolfgang Popp, Essen, Verlag

Die Blaue Eule, 1988, p. 123–167.
90
Scrisoarea lui Vajlavec către Gamillsheg (München, 21. dec. 1938) apud László Orosz, Fritz
Valjavec (1909–1960) a két világháború közötti magyar‑német tudománypolitikai kapcsolatokban,
teză de doctorat, manuscris, Budapest, ELTE, 2006, p. 182–183. Despre relațiile lui Vajlavec
cu germanii din Ungaria interbelică vezi Tilkovszky Loránt, Fritz Valjavec és a magyarországi
németség (1935–1944), în „Századok”, an 127, 1993, nr. 5–6, p. 601–649.
91
Despre legăturile lui Vajlavic cu românii vezi Între știință și politică. Fritz Vajlavec și
corespondenții săi români (1935–1944), ed. Stelian Mândruț și Rudolf Gräf, Cluj‑Napoca,
Academia Română‑Centrul de Studii Transilvane, 2010.
92
Valjavec către Gamillscheg, München, 31 decembrie 1938, în Orosz, op. cit., p. 183.
93
Vezi fișa autobiografică a lui Tamás în MTAK, ms. 5134/112. Despre Volksbund vezi Bellér
Béla, A Volksbildungsverein‑tól a Volksbund‑ig. A Magyarországi németek története 1933–1938,
Budapest, Új Mandátum, 2002; Spannenberger Norbert, A Volksbund. Egy népcsoport nem‑
zetiszocialista szervezete vagy emancipációs kisebbségi egyesület?, în „Aetas”, an 15, 2000, nr. 4,
p. 50–63.
94
MTAK, ms. 5134/100.
cursuri și prezentări în Germania, care combat cu argumente unilaterale

maghiare tezele discursului german istoriografic”95.
Dincolo de probabila antipatie personală a lui Vajlavec față de renega‑
tul Treml‑Tamás, directorul Südost‑Institut era și într‑o dispută perma‑
nentă cu lumea științifică maghiară a vremii. Lucrarea monumentală a lui
Valjavec (Der deutsche Kultureinfluss im nahen Südosten. Unter besonderer
Berücksichtigung Ungarns, München, 1940) n‑a fost primită cu un entu‑
ziasm unanim din partea intelectualității maghiare. De exemplu, János
Kósa, unul dintre discipolii marelui istoric maghiar din perioada interbe‑
lică, Gyula Szekfű, scria o recenzie mai nuanțată despre cartea lui Vajlavec
exprimându‑și rezervele sale față de teoria savantului german: cartea lui
Vajlavec nu este altceva decât legitimarea științifică a expansionismului ger‑
man96. Vajlavec s‑a supărat. Nu numai datorită faptului că maître‑ul istorio‑
grafiei maghiare, Szekfű – cu care până atunci Vlajavec era în relații episto‑
lare destul de bune – nu a scris el însuși această recenzie, ci l‑a însărcinat pe
unul din discipoli săi; dar, lucru și mai grav, era originea evreiască a lui Kósa
(Kremer). Citând recenzia lui Kósa într‑o scrisoare adresată istoricului de
artă Gyula Fleischer, Valjavec amenința întreaga lume științifică maghiară:
„Tonul obraznic, și lipsa de cunoștințe a recenziei domnului Kósa, mă lasă
absolut rece. […] Dar să fie clar părții maghiare, că astfel de calomnii nu vor
fi tolerate în continuare de către știința istoriografică a Imperiului German
(Großdeutsches Reich)”97. În relații mult mai bune era însă Valjavec cu
savanții români ai vremii98. Într‑o scrisoare adresată lui C. Giurescu afirma
că nu este mulțumit de recenzia făcută de către Gáldi despre cartea lui
Giurescu (Istoria românilor I–II, București, 1935–1937), datorită mißgünstige
Untertonlui care se degajă din scrierea lui Gáldi, de aceea chiar și el va scrie
o recenzie despre cartea lui Giurescu în care va combate ideiile lui Gáldi99.
Într‑un astfel de context a cerut Valjavec recenzarea cărții lui Tamás
de la Gamillscheg. Recenzia însă a crescut la mărimea unui studiu care
avea ca scop sfărâmarea argumentelor lingvistice ale imigraționiștilor100.
Bazându‑se pe datele Atlasului Lingvistic Român și pe teoria lui Pușcariu
despre ariile izolate și laterale, Gamillscheg afirma că latinitatea nu a
95
Scrisoarea lui Vajlavec către Krüger în Orosz, op. cit., p. 187.
96
Recenzia lui Kósa în „Egyetemes Philológiai Közlöny”, an 65, 1941, p. 214–229.
97
Scrisoarea lui Vajlavec către Fleischer, München, 25 august 1941, în Orosz, op. cit., p. 180.
98
Vezi în acest sens studiul bine documentat al lui Stelian Mândruț, Fritz Vajlavic și românii,
în Între știință și politică, op. cit., p. 47–89.
99
Scrisoarea lui Valjavec către Giurescu, München, 8 iulie 1938, în Între știință și politică,
op. cit., p. 212.
100
Ernst Gamillscheg, Zur Herkunftsfrage der Rumänen, în „Südost‑Forschungen”, an V, 1940,
p. 1–21. Mai târziu studiul va fi publicat și sub forma unei broșuri. Ernst Gamillscheg, Über
die Herkunft der Rumänen, Berlin, 1940.
200 Nagy Levente
supraviețuit pe teritorii întinse, ci numai în niște focare (Kerngebiete)

unde romanizarea a fost intensă. Mai târziu, din aceste centre („pilaștrii
unei mari clădiri”) ar fi iradiat romanitatea și spre alte teritorii. Dovezile
existenței acestor centre sunt acele cuvinte latine care aici s‑au păstrat, iar
în alte teritorii locuite de români au dispărut (rărunchi din renuculus pentru
rinichi, sau nea în loc de zăpadă). Până aici nicio diferență față de Pușcariu.
Gamillscheg însă a încercat să găsească și alte argumente lingvistice pentru
a demonstra persistența focarelor latine. De pildă, observă că în regiunile
Daciei Traiane în loc de tâmplă se folosește ochiul cel orb, sau ochiul orb, care
nu este altceva, în concepția lui Gamillscheg, decât păstrarea termenului
(ipotetic) latin *oculus ille orbus101. Un alt argument al lui Gamillscheg pivind
insulele romanizate era că în munții Bihorului grupul constonantic sl era
pronunțat skl: sklab (slab); sklugă (slugă) etc. După Gamillscheg asta este o
dovadă a supraviețuirii unei legi fonetice specifice limbii latine, ce poate să
explice, de exemplu, toponimia Ischia din INSULA> isla> iscla> Ischia.
Bineînțeles că din argumentarea lui Gamillscheg nu putea să lipsească
nici toponimia. Și iată că în zonele unde se foloseau cuvintele rărunchi,
ochiul cel orb, sau nea în Munții Apuseni, savantul german a găsit și topo‑
nimii de origine latină: Abrud derivă din latinescul Abruttum, Ampoiu din
Ampeium, iar Turda din *Turidava etc102. Valjavec era încântat de lucrarea lui
Gamillscheg: „Cred că în sfârșit această lucrare diletantă ultrasofistică [adică
cartea lui Tamás – nota mea] este total desființată de către aprecierile bine
fondate ale Domniei‑voastre. Poziția Dumneavoastră este foarte folositoare
și din punctul de vedere al politicii culturale”103.
Sarcina de a răspunde la recenzia lui Gamillscheg i‑a revenit lui Gáldi104,
care atrăgea atenția că în zelul său Gamillscheg a comis niște erori elemen‑
tare. Chiar dacă acceptăm că cuvintele ca rărunchi, nea sau arină s‑au păstrat
în zona Munților Apuseni datorită continutății elementului latin de acolo,
expresia ochiul orb (în loc de tâmplă) nu se poate încadra în acestă categorie,
101
Gamillscheg, Über die Herkunft, op. cit., p. 7–9.
102
Ibidem, p. 15–16, 82.
103
Valjavic către Gamillscheg, München, 21 noiembrie 1939, în Orosz, op. cit., p. 183.
104
Știm că Tamás era dezamăgit din cauza metodei și a intrigilor lui Gamillscheg. A și scris
despre acestea lui Vajlavec (Cluj, 3 februarie 1941), dar din păcate n‑am avut posibilitatea
să consult scrisoarea lui Tamás. Vezi Orosz, op. cit, p. 183. E drept că și Tamás a scris un
mic răspuns lui Gamillscheg din care reiese că Tamás era profund emoționat de faptul că
Gamillscheg afirma că Tamás n‑ar trebui să se pună în serviciul intereselor maghiare, pen‑
tru că Ungaria este doar un „Adoptivvaterland” pentru el (Ludwig Tamás, Randbemerkungen
zu einer Rezension von E. Gamillscheg, în „Archivum Europae Centro Orientalis”, an VI,
1940, fasc.1–4, p. 340–347. Răspunsul lui Gáldi: Zur frage des rumänischen Kerngebiets in
Siebenbürgen, Budapest, 1942 (Ostmitteleuropäische Bibliothek, 44). În acest studiu am uti‑
lizat varianta italiană: Ladislao Gáldi, Teoria e realtà nella storia della romanità orientale, în
„Studi sull’Europa Centro‑Orientale”, Budapest, an I, 1943.
fiind vorba pur și simplu de un calc lingvistic de origine maghiară (vakszem),

expresie prezentă de fapt și în limbile slave meridionale (sârbă: slepo oko,
bulgară: slěpo oko etc)105. Dacă sl > skl, ar fi un fonetism latin, atunci în limba
română ar trebui să avem nu sclab, ci *schiab, sau *șchiab pentru că grupul
consonantic latin cl totdeauna se transformă în limba română în chi, che
(CLAMARE> chemare; OCLUS > ochi etc). Concluzia lui Gáldi este că trans‑
formarea grupului consonantic sl în zona Bihorului în scl trebuie să fie „una
evoluzione spontanea, avvenuta in un periodo relativamente recente”106.
În ceea ce privește etimologiile lui Gamillscheg pentru numele de locuri
românești, după părerea lui Gáldi toate sunt greșite. Forma latină Abruttum
nu este atestată documentar. Această toponimie apare prima dată într‑un
document din 1271: terram Obruth vocatam107. În cazul Ampoiului, dacă ar fi
o moștenire directă din latină în limba română ar trebui să avem *Împeiu (a
în poziția nazală totdeauna se transformă în î sau ă: ANTEUS > întâi). Prima
formă atestată tot din 1271 este Onpoy, deci forma românească nu se poate
deduce direct din forma latină. *Turidava este o formă ipotetică absolut arbi‑
trară, pentru că știim precis că în epoca romană numele orașului era Potaissa108.
Critica lui Gáldi la adresa lui Gamillscheg a apărut în anul 1943. Liniile
frontului în discuția despre continuitatea daco‑romană s‑au pietrificat. Până
la sfârșitul războiului nu se va mai întâmpla nimic demn de amintit. Adepții
continutății, fie savanți români (Pușcariu, Brătianu, Giurescu, Iorga etc), fie
străini (Gamillscheg, Paul Henry, Vlajavec etc) au admis cu toții că formarea
poporului român s‑a petrecut și la sud și la nord de Dunăre. Imigraționiștii
însă nu se lăsau. Ei nu admiteau deloc că și în nordul Dunării ar fi putut
supraviețui latinitatea antică. Din acest punct de vedere între specialiștii
maghiari exista un consens absolut. Fără îndoială pentru un savant străin
lumea științifică română părea mai democratică, mai eterogenă. Se putea
spune că acolo există mai multe curente (de exemplu Philippide care
susținea că romanitatea nord‑dunăreană a dispărut cu totul), ba chiar că
istoricii și lingviștii români sunt capabili și de compromis (admițând și posi‑
bilitatea formării limbii române și în sudul Dunării), pe când cei maghiari
țineau morțiș la obsesiile lor. A doua problemă era stilul. Stilul vehement al
autorilor maghiari este condamnat aproape de toți savanții occidentali, de la
Ferdinand Lot, până la Valjavec: „Il faut louer tout d’abord le ton, qui est par‑
fait et qui contraste avec les écrits haineux et perfides des Hongrois et autres
voisins de la Roumanie” – scria Ferdinand Lot despre studiul lui Brătianu109.
105
Gáldi, Teoria, op. cit., p. 23–29.
106
Ibidem, p. 37.
107
Ibidem, p. 42–43.
108
Ibidem, p. 44.
109
Brătianu, Le problème, art. cit., p. 50.
202 Nagy Levente
În ciuda atitudinii sale părtinitoare, Valjavec a făcut o caracterizare per‑

fectă despre atitudinea lumii științifice maghiare: „Văd că ungurii pur și
simplu nu înțeleg că psihoza care se manifestă împotriva acelor savanți
străini, care nu sunt de acord cu concepția oficială maghiară, va izola spiri‑
tual din ce în ce mai mult știința maghiară de restul lumii. […] Specialiștii
slovaci, români, cehi, sârbi sunt ’părtinitori’. Nici francezii nu sunt obiectivi
dacă își permit să‑și formuleze vreo teorie independentă, personală. Ba chiar
nici savanții englezi n‑au primit o notă mai bună, cel puțin în trecut. […]
Realitatea este că în Ungaria este foarte greu suportată diferența de opinii;
și maghiarii arată foarte puțină înțelegere față de cercetătorii țărilor vecine
care în unele chestiuni nu sunt de acord cu ei. În Germania, de exemplu,
nimeni nu se supără, dacă unele probleme ale trecutului german sunt pre‑
zentate altfel de către specialiștii francezi sau italieni. Istoriografia germană
acceptă că reprezentarea trecutului istoric este diferențiată. Însă în Ungaria
situația este cu totul alta: unele cercuri de câteva decenii sunt foarte intole‑
rante față de opiniile care se diferă de crezurile lor. Dar până la urmă cu asta
fac deservicii chiar cauzei lor proprii”110.
Nu contează în ce măsură Valjavec a avut dreptate sau nu în privința
caracterizării savanților maghiari. Important este că Valjavec și‑a construit
această imagine despre ei. Toate aceste considerente au contribuit la faptul
că bătălia științifico‑propagandistică dusă pe frontul continutății, până la
urmă n‑a fost câștigată de către maghiari. Până pe la mijlocul anilor ’40
situația față de cea prezentată de Gheorghe Alexici la sfârșitul secolului al
XIX‑lea s‑a schimbat simțitor. Românii au reușit să minimalizeze dezavan‑
tajul lor, și să ducă scorul meciului cel puțin la unul de joc nul. La mijlo‑
cul secolului trecut numărul și calitatea specialiștilor străini care acceptau,
respectiv negau continuitatea românilor din Transilvania, era cam același.
(De ex. Ferdinand Lot, Georg Stadtmüller, Karl Jaberg, Petar Skok erau con‑
tra continuității, dar Ernst Gamillscheg, Paul Henry, Alf Lombard sau Fritz
Valjavec erau pro).
În loc de concluzii
Ce concluzii putem trage astăzi din analiza acestor polemici? Atunci
încă toată lumea credea în existența unui adevăr istoric obiectiv, care, deși
ascuns, poate fi descoperit. Bineînțeles că fiecare parte credea că adevărul
lui este adevărul cel corect și obiectiv. Totdeauna celălalt este cel care defor‑
mează adevărul, nu noi. Dacă credem că adevărul obiectiv, autentic este de
partea noastră, atunci discursul istoriografic devine în realitate, nu stabilirea
110
Valjavic către Gyula Fleischer, München, 3 decembrie 1942, în Orosz, op. cit., p. 181.
unui adevăr consensual, ci un procedeu retoric. Astfel scopul meu în cursul

discuției nu este stabilirea unui adevăr comun acceptabil pentru ambele
părți, ci persuasiunea părții celălalte de justețea cauzei mele. Nu faptul că nu
s‑a reușit stabilirea unui adevăr istoric autentic este cel mai trist în întreaga
discuție despre continuitate între specialiștii maghiari și români, ci faptul
că reprezentanții celor două părți n‑au reușit să stabilească, sau să ajungă
la consens nici măcar în privința regulilor discursului. Chiar dacă ar fi fost
posibile, stabilirea și respectarea regulilor discursului științific, probabil că
cele două părți ar fi ajuns tot la rezultate (adevăruri) diferite. Ar fi dispărut,
poate, sentimentul de frustrare. Atmosfera întregului discurs devenea mai
degajată. Care era cauza acestei situații? După părerea mea, lipsa de încre‑
dere și o tehnică a discursului, pe care am putea‑o numi tehnica ascunde‑
rii, sau a camuflajului. Din cauza suspiciunii și a neîncrederii ambele părți
încercau să‑și ascundă prejudecățile cu care intrau în discuție. Și maghiarii
și românii se acuzau reciproc că celălalt nu este obiectiv și imparțial din
punct de vedere științific, pentru că discursul său științific urmărește în
fapt scopuri politice. Nimeni nu a avut curajul să afirme că munca omului
științific nu se derulează într‑un vid, ci este strâns legată de contextul social,
economic și politic.
De‑a lungul disputelor, protagoniștii nu au vorbit niciodată despre acele
rețele sociale și personale imperceptibile, dar care au influențat în mod hotă‑
râtor stilul și tonul discursului. Nu trebuie ascuns faptul că miza discursului
nu era științifică ci politică, pentru ambele părți. Gáldi și Tamás erau doi ger‑
mani (șvabi) reprezentanți specifici ai Monarhiei Austro‑Ungare, cu o iden‑
titate multiculturală specifică imperiului dunărean. Este interesant că șocul
cauzat de Trianon a dus la ei la o intensificare a identității maghiare, proces
la care a contribuit și întărirea Germaniei naziste. Ca un semn de protest
față de Germania nazistă, amândoi își iau nume maghiare (Göbl, Treml), în
ciuda faptului că prin aceasta au provocat reacții ironic‑malițioase ale adver‑
sarilor (Iorga, Vajlavec). Gáldi și Tamás erau reprezentanții acelei generații,
care cu identitatea sa multiplă s‑a simțit bine într‑un imperiu multietnic și
multicultural. Pentru ei destrămarea Austro‑Ungariei nu a însemnat doar o
tragedie politică, dar și o criză identitară. Poate sună prea psihologic dar cred
că discursul lor antiromânesc în problema continuității le‑a servit și ca un
mijloc de întărire a identității lor maghiare. Nu spun că nu au fost oameni
de știință în adevăratul sens al cuvântului. Spun doar că psihoza cauzată de
Trianon a impregnat totdeauna discursul lor științific; psihoză care era așa
de bine depistată și de către Valjavec. Acel Vajlavec, care era tot un repre‑
zentat al funcționarului cu identitate multiplă al Monarhiei Austro‑Ungare.
Deși s‑a născut la Viena, mama sa era de origine șvabă din Banat. Vajlavec
și‑a absolvit școlile elementare într‑un mediu multicultural la Vârșeț (magh.
204 Nagy Levente
Versec; astăzi Vršac în Serbia). După 1919 se mută împreună cu mama sa la

Budapesta, unde își face studiile gimnaziale la școala germană din capitala
maghiară, Reichsdeutsche Oberschule. Psihoza șovină care se manifesta
din ce în ce mai mult în anii ’20–30 din cauza Trianonului în Ungaria l‑a
împins într‑o altă direcție pe Valjavec în construirea identității sale, spre
deosebire de calea urmată de Gáldi și Tamás. În timpul studiilor sale univer‑
sitare la München se îndepărtează din ce în ce mai mult de acea identitate
„Hungarus” care era specifică și șvabilor din Banat. Treptat devine adeptul
concepției unității spirituale a germanilor, crezând că salvarea minorității
germane nu numai din Ungaria dar din întreaga Europă sud‑estică va fi
posibilă numai atunci, dacă cu ajutorul istoriografiei în acești germani va
fi trezit sentimentul apartenenței lor la națiunea germană unitară. Pentru
Valjavec, care era membru al NSDAP‑lui și pentru o scurtă perioadă și al
SS‑ului111, strategia unui Gáldi sau a unui Tamás nu putea să fie altceva decât
o trădare. Poate că în lipsa acestor antipatii personale ale lui Vajlavec față
de Tamás, studiul lui Gamillscheg (citat până astăzi ca o lucrare de referință
de către adepții continuității) contra tezele imigraționiste ale lui Tamás nici
n‑ar fi luat naștere.
Deci, ar trebui să deconstruim mitul observatorului străin imparțial. E
greu, pentru că acest rol al arbitrului occidental care stă necoruptibil dea‑
supra litigiilor noastre balcanice era alimentat chiar de către specialiștii
occidentali: numai ei pot fi imparțiali, obiectivi și științifici, noi, cei din
Europa de est toți sunteți orbiți de idei politice odioase112. Nimic mai fals:
toți suntem aserviți antipatiilor sau simpatiilor noastre personale. Am
văzut mai sus: mulți dintre lingviștii și istoricii din Europa Occidentală
care au participat la această discuție erau adepți ai nazismului (Valjavec,
Gamillscheg, Stadtmüller), ideologie care și‑a lăsat amprenta și asu‑
pra scrierii lor. Nu de puține ori atitudinea lor față de discuțiile noastre
era influențate de interesele lor. Georg Stadtmüller se situa pe aceleași
poziții ideologice ca și Gamillscheg, dar din punct de vedere profesio‑
nal cei doi se aflau într‑o rivalitate permanentă. Stadtmüller era titula‑
rul Catedrei de Istorie Sud‑est Europeană la Universitatea din Leipzig și
a editat revista Leipziger Vierteljahresschrift für Südosteuropa, concurenta
celei similare de la München (Südostforschungen)113. Este oare de mirare
111
Despre cariera și metamorfoza lui Vajlavec vezi Orosz, op. cit., p. 25.
112
Iată ce scria Paul Henry la un moment dat în disputa sa cu Tamás: „J’estime en outre
n’avoir pas besoin de défendre mon impartialité, qui va de soi”. „Revue de Transylvanie”, an
V, 1939, nr. 4, p. 505.
113
Despre conflictele dintre Stadtmüller și Valjavec vezi Gerhard Grimm, Georg Stadtmüller
und Fritz Valjavec. Zwischen Anpassung und Selbstbehauptung, în Südostforschung im Schatten
des Dritten Reiches. Institutionen‑Inhalte‑Personen, ed. Mathias Beer și Gerhard Seewann,
München, R. Oldenbourg Verlag, 2004, p. 237–256.
că în revista imigraționiștilor maghiari va publica un articol (de mărimea

unei micromonografii), în care, scriind despre etnogeneza albanezilor, se
pronunță împotriva continuității daco‑romane114? Oare cât este știință în
aceste articole (al lui Gamillscheg și Stadtmüller) și cât rivalitate și părti‑
nire personală?
În final aș vrea să prezint acele premise după care s‑a desfășurat discuția
despre continuitate în perioada interbelică, cu scopul de a ajuta la evitarea
capcanelor hermeneuticii de suspiciune, dacă în viitor se va redeschide din
nou dosarul continuității. În general există două moduri de interpretare,
nu numai a textelor, dar și a evenimentelor istorice. Unul se ține de gân‑
direa rațională, celălalt de cea poetică (numită și gnostică, sau irațională)115.
Unul dintre principiile gândirii raționale este principiul liniarității (dacă o
mișcare merge de la A la B, este imposibil să fie invers). În privința isto‑
riei asta înseamnă că curgerea timpului este liniară, nu există întoarcere
în timp. Timpul este ireversibil. Acest principiu, la prima vedere banal,
are consecințe grave în domeniul foneticii istorice în lingvistică, deoarece
legile fonetice funcționează doar la un anumit moment, având astfel un
rol important în ceea ce privește stabilirea cronologiei unor evenimente. Să
luăm ca exemplu cazul cuvintelor de origine latină: a în poziție nazală tot‑
deauna se transformă în ă sau â: CAMPUS > câmp; ROMANUS > român.
Însă la un moment dat încetează să mai funcționeze această lege fonetică,
și astfel în cazul cuvintelor de origine slavă a degeaba se află lângă o nazală,
rămâne neschimbat: RANA > rana, HRANA > hrana. Este clar deci că cuvin‑
tele hrana, rana au intrat mai târziu în limba română, ceea ce corespunde
și cu mersul istoriei dat fiind fapul că strămoșii românilor s‑au întâlnit mai
târziu cu slavii decât cu latinii. Atunci însă când Gamillscheg afirmă că
schimbarea grupului consonantic sl în dialectul bihorean al daco‑românei
în scl este dovada persistenței latinității în zona respectivă contrazice această
lege a linearității. Această schimbare este un fenomen al limbii latine (isla
> iscla), care la un moment dat în timp încetează a mai funcționa. După
această dată grupul consonantic cl în limbile neolatine suferă o altă transfor‑
mare (chi, che) cum am văzut deja mai sus. Fiindcă această transformare are
loc și în limba română, dar la un moment dat se termină – de aceea cuvântul
sclav este împrumutat mai târziu din latina medievală, forma originală fiind
din SCLAVUS > șchei – și fiindcă acest fenomen se manifestă în dialectul
114
Georg Stadtmüller, Forschungen zur albanischen Frühgeschichte, în „Archivum Europae
Centro Orientalis”, an VII, 1941, fasc.1–3, p. 1–196.
115
În expunerea acestor teze m‑am bazat pe lucrările lui Umberto Eco, Interpretazione e
sovrainterpretazione. Un dibattito con Richard Rorty, Jonathan Culler e Christine Brokke‑Rose,
ed. Stefano Collini, Milano, Editura Bompiani, 1995, p. 36–43 și Michel Foacult, Les mots et
les choses, Paris, Editura Gallimard, 1966, p. 42–67.
206 Nagy Levente
bihorean și în cazul cuvintelor de origine slavă (slab > sclab), asta ar însemna
că românii bihoreni s‑ar fi întors din punct de vedere al legilor fonetice în
timp, atunci când în limba latina a avut loc această schimbare. Să nu mai
vorbim despre faptul că această schimbare are loc în limba română la mij‑
locul secolului XX. Cât de identică poate fi această stare a limbii române cu
starea limbii latine cu aproximativ 1500 de ani în urmă? Deci pentru a purta
discuții într‑un climat rațional ar trebui să cădem de acord în ce măsură
acceptăm, sau nu, astfel de demonstrații.
Un alt principiu al gândirii raționale este principiul identității (A = A),
adică A este totdeauna A. Nu se poate ca uneori să fie și B sau C. Adică dacă
cronicarii scriu că în Dacia locuiesc goți, sau avari, sau cumanii, atunci,
după principiul identității, goții trebuie să fie goți, avarii – avari și așa mai
departe. Când Brătianu spunea că în Gothia de fapt trăiau daco‑romanii
și nu goții, leza principiul identității al gândirii raționale. Dar și istoricii
maghiari procedeau la fel afirmând că blachi sau blasi lui Anonymus de fapt
sunt francii, sau o populație turanică, sau chiar oștile împăratului Conrad al
III‑lea (1138–1152), care cu ocazia cruciadei a doua (1147) a obligat mănăstirile
de pe teritoriul regatului maghiar să contribuie la camapnia sa militară.
Süpek Ottó a mers ceva mai departe în astfel de interpretări, sugerând chiar
că opera lui Anonymus este o lucrare total alegorică116.
În privința acestor interpretări însă trebuie să fim foarte prudenți, fiindcă
în interpretarea textelor și a operelor istorice, istoriografia se apropie cel
mai mult de opusul gândirii raționale, adică de gândirea poetică, metafo‑
rică. Cu atât mai mult încât chiar denumirile populațiilor sau a teritoriilor
se fac de foarte multe ori exact după legile metaforei sau a metonimiei.
(Vlah, de exemplu, poate desemna și o etnie, dar și o ocupație: păstor). Din
această cauză spun că în problema continutății cele mai sigure (raționale,
logice) argumente sunt cele lingvistice, fiindcă acolo se pot respecta într‑un
procentaj cât mai mare principiile gândirii raționale. Istoriografia este mai
aproape de literatură, adică de subiectivism și de retorică. Textele se pot
interpreta în mai multe feluri. Și aici ar trebui să ajungem la un consens și
să stabilim în ce măsură implicăm interpretarea textelor istorice în discuția
despre continuitate.
Al treilea principiu este principiul non‑contradicției. Un enunț poate să
fie ori adevărat, ori fals. Tertium non datur. Deci o concepție poate fi accep‑
tată din acest punct de vedere dacă este lipsită de contradicții. Când Gáldi
116
Pentru interpretarea denumirii de blachi vezi Mátyás Gyóny, Les Volochs des Annales primi‑
tives de Kiev, în „Études Slaves et Roumains”, an II, 1949, p. 56–92; Gyula Kristó, Rómaiak
és vlachok Nyesztornál és Anonymusnál, în „Századok”, an 111, 1978, nr. 4, p. 623–661; Gábor
Balás, A székelyek nyomában, Budapest, Panoráma, 1984, p. 45–67; Ottó Süpek, Anonymus
műve és személye, în „Tekintet”, an V, 1992, nr. 4, p. 4–26.
afirma că maghiarii și bulgarii sunt mai latini din punct de vedere cultural
decât românii balcanici, cel puțin în privința bulgarilor este vorba despre o
contradicție. Cu cât pot fi mai latini (adică occidentali) bulgarii decât româ‑
nii, având în vedere că și bulgarii sun tot un popor din Peninsula Balcanică?
Sau: Pușcariu afirma că insula romanizată din Munții Apuseni se izola
tot mai mult de romanitatea sud‑dunăreană, pe când Brătianu susținea că
Dunărea niciodată nu forma o barieră reală. În viitor ar trebui să eliminăm
astfel de contradicții.
Am lăsat la ultimul punct problema cauzalității și a analogiei, sau a
similitudinii. În gândirea logică toate întâmplările au o cauză și un efect.
Contrarul cauzalității este analogia, adică dacă două lucruri se aseamănă
trebuie să există și alte legături între ele. De exemplu, hepatita, conform
modelului analogiei, trebuie tratată cu ceai făcut dintr‑o plantă galbenă, pen‑
tru că între galbenitatea plantei și a bolnavului trebuie să există e legătură.
(Este vorba de fapt despre metonimie, utilizată în poetică). Dacă suntem pe
terenul raționailității atunci tratamentul hepatitei începe cu depistarea și
eliminare cauzei, adică a virusului117. Până la descoperirea legilor fonetice
(o adevărată schimbare de paradigmă în lingvistică), pe la sfârșitul secolu‑
lui al XVIII‑lea–începutul secolului al XIX‑lea analogia era larg aplicată în
studiul istoriei limbilor în întreaga Europă. Prin căutarea similitudinilor,
ceea ce în mare măsură era egală cu depistarea cuvintelor asemănătoare în
diferite limbi, se putea dovedi orice în ceea ce privește originea și evoluția
limbilor. Etienne Guichard, de exemplu, într‑o lucrarea monumentală (de
932 de pagini) a demonstrat că toate limbile europene sunt înrudite cu ebra‑
ica. Citez un singur exemplu pentru a demonstra cum se aplica principiul
analogiei în istoria limbii. Cuvântul or în limba ebraică înseamnă lumină
(lux, lumen) scria Guichard. Bineînțeles că este înrudit cu latinescul aurora,
fiindcă și în acest cuvânt este un or, și aurora desemnează ceva ce strălucește
și este luminos. Dar nu numai aurora strălucește, ci și soarele. Fiindcă
poziția soarelui pe cer este folosită pentru măsurarea timpului, atunci și
cuvintele ca hora, sau óra (în limba maghiară) sunt înrudite cu cuvântul
ebraic or. Iată limba ebraică, latină și maghiară în aceeași familie de limbă118.
Șirul similitudinilor poate continua până la infinit.
În Evul Mediu obiectul principal al lingivștilor era dovedirea înrudirii
limbilor cu limba ebraică, singura limba care a supraviețuit și după Potop.
Tot din această cauză și istoriografii evului mediu începeau istoria fiecărui
117
Vezi toată problematica analogiei la nivelul epistemologiei la Michel Focault, Les mots et les
choses, op. cit., p. 45–50.
118
Etienne Guichard, L’harmonie etymologique des langues, Paris, 1631, p. 43–45. Despre ana‑
logia, ca metodă folosită în evul mediu de către istoricii limbii vezi Umberto Eco, La ricerca
della lingua perfetta nella cultura europea, Roma‑Bari, Gius Laterza, 1993, p. 75–103.
208 Nagy Levente
natio de la familia lui Noe. Dacă nepotul lui Noe se numea Gog atunci galii
trebuie să fi fost fii acestuia, deși exista o singură fonemă, care era identică
în cele două cuvinte. Cronicarii maghiarii au ales pe celălat nepot al lui
Noe, pe Magog, care ce‑i drept semăna mai mult cu magyar, magar, decât
Gog cu gal. Bineînțeles că și goții, și geții erau descendenți al lui Gog, sau
Magog.
Trebuie să spunem că toate formele toponimice reconstruite de către
lingviștii români și străini pentru a dovedi continuitatea latinității în nor‑
dul Dunării sunt realizate arbitrar pe baza analogiilor (Abruttus, *Turidava,
*Crisius etc).
Din cele spuse mai sus cred că este clar că nu putem aștepta nici de
la procedeul „audiatur et tertia pars” stabilirea „adevărului autentic” în
problema continuității. Cred că nici la ora actuală nu putem să ne permi‑
tem luxul să nu efectuăm noi (specialiștii maghiari și români) ancheta
continuității. Împrejurările externe (politice în primul rând) sunt acum
favorabile. Ar trebui să profităm de ele acum, pentru că cine știe până
când va mai ține această stare de grație. Dacă în perioda interbelică
Tamás și Gáldi erau cei mai pasionați polemiști în privința continuității
daco‑romane, după 1945 nu au scris niciun rând pe această temă. Sub
egida comunismului internațional a fost organizată în 1955 la Budapesta
o conferință, la care au participat distinși lingviști români (Al. Rosetti, I.
Iordan, E. Petrovici) și unde s‑a vorbit și despre problema continuității,
dar de atunci această temă a devenit un subiect tabu printre lingviștii
maghiari, nu în ultimul rând și datorită lui Tamás, care după 1948 chiar
a împiedicat cercetările în această direcție în Ungaria119. Nici germanii
(Valjavec, Gamillscheg, Stadtmüller) nu vor mai reveni vreodată asupra
problematicii continuității în perioada postbelică. Tagliavini va scrie doar
câteva rânduri în Le origini delle lingue neolatine, rămânând fidel concepției
sale interbelice. Pușcariu moare în 1948, ca și Brătianu în închisoarea
comunistă de la Sighet, peste cinci ani. După o perioadă de „slavonism
cultural”, în epoca ceaușistă teza continuității daco‑romane devine o
adevărată religie de stat în România, cu excluderea totală a romanității
sud‑dunărene din procesul de formare al poporului român, ceea ce nu
era cazul încă în timpul lui Pușcariu sau al lui Brătianu. Redeschiderea
dosarului continuității este cu atât mai acută, încât acum se manifestă un
interes pentru această problemă și din partea specialiștilor occidentali120.
119
Schütz István, Fehér foltok a Balkánon. Bevezetés az albanológiába és balkanisztikába,
Budapest, Editura Balassi, 2002, p. 156.
120
Iată câteva lucrări de referință în acest sens: Gottfried Schramm, Ein Damm bricht. Die
römische Donaugrenze und die Invasionen des 5–7 Jahrhunderts im Lichte von Namen und
Wörtern, Oldenburg, München, 1997, p. 275–343; G. Schramm, Liegengelassene Probleme. Acht
N‑ar trebui să ratăm și acum ocazia, ca în perioada interbelică, a unui

dialog deschis și fertil între istoricii și lingviștii maghiari și români pe
acest subiect.
neue Thesen zur Lokalisierung der lateinischen und albanischen Kontinuität in Südosteuropa,
în „Zeitschrift für Balkanologie”, an 42, 2006, nr. 1–2, p. 199–205; Johannes Kramer,
Sprachwissenschaft und Politik. Die Theorie der Kontinuität des Rumänischen und der balkanis‑
che Ethno‑Nationalismus im 20. Jh., în „Balkan‑Archiv”, 1999–2000, nr. 24–25, p. 105–163;
Helmut Lüdtke, Der Ursprung der romanischen Sparchen. Eine Geschichte der sprachlichen
Kommunikation, Kiel, Westensee Verlag, 2009, p. 420–457; Michel Pillon, Les Daces, Trajan
et les origines du peuple roumain: aspects et étapes d’une controverse européenne, în „Anabases”,
an I, 2005, p. 75–104.
STUDENȚII ROMÂNI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ,

ÎNTRE EDUCAȚIA „NAȚIONALĂ” ȘI UNIVERSITĂȚILE
OCCIDENTALE1
Abstract: The Romanian Students from Interwar Period between „National”

Education and the Western Universities
The Romanian academic millieu in the interwar period was character‑
ized by two simultaneous, apparently competing, developments. On the one
hand, there was a transformation of both the universities and the student
body in a national – nationalist – direction, marked by the Romanization of
the institutions of higher education, the acute politicization of the academia,
politically enrolled professors and students, antisemitism, even violence. On
the other hand, the interwar period witnessed a process of modernization of
the Romanian higher education system, as well as attempts to adapt it to the
Western standards. In this respect, the student migration represented one
of the most effective ways to import methods and academic structures from
Western universities. The Romanian authorities encouraged, to some extent,
young people to study abroad, a significant number of Romanian students
studying and specializing at foreign institutions of higher education. Thus,
the student migration had a crucial contribution to the creation of a Romanian
intellectual and political elite, as well as to important developments in medi‑
cine, technology, economics, agriculture etc, most of the Romanian interwar
personalities being educated at foreign universities.
This article aims to present some characteristics of the Romanian higher
education system in the interwar period, focusing on the development of uni‑
versities and fields of study, especially in a national way. A special attention was
also given to the infrastructure that enabled the collaboration with the foreign
academic millieus, the contribution of the Romanian authorities, and their
motivation for it.
Keywords: higher education, cultural exchange, student migration,
Romanization, scholarships
M
1
ediul academic românesc s‑a caracterizat, în perioada interbelică,
prin două direcții de dezvoltare simultane, aparent concurente. Pe
de o parte a fost vorba despre o transformare atât a universităților,
Cercetarea pentru această lucrare a fost finanțată de către Consiliul Naţional al Cercetării
Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN‑II‑ID‑PCE–2011–3‑0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu titlul
Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848–1948)/
Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848–1948).
Studenții români în perioada interbelică 211
cât și a corpului studențesc, într‑o direcție națională – naționalistă –, mar‑

cată de românizarea instituțiilor de învățământ superior, politizarea tot mai
acută a mediului academic, profesori și studenți înregimentați politic, anti‑
semitism și chiar violență.
Pe de altă parte, perioada interbelică este martoră a unui proces de
modernizare a sistemului de învățământ superior românesc și a încer‑
cărilor de racordare a acestuia la standardele occidentale. În acest sens,
una dintre cele mai eficiente căi pentru a importa metode și structuri aca‑
demice de la universitățile vestice a reprezentat‑o migrația studențească.
Într‑o oarecare măsură, autoritățile române au încurajat această plecare
a tinerilor la studii în străinătate, în perioada dintre cele două războaie
un număr important de studenți români studiind și specializându‑se la
instituții de învățământ superior străine. Astfel, migrația studențească a
contribuit decisiv la crearea unei elite culturale și politice românești, pre‑
cum și la evoluții importante în medicină, tehnologie, economie, agricul‑
tură etc, mare parte dintre personalitățile epocii interbelice formându‑se
la universități străine.
Articolul de față își propune să prezinte doar o parte – restrânsă – din
caracteristicile sistemului de învățământ superior românesc în perioada
interbelică, punând accent pe evoluția universităților și a domeniilor de stu‑
diu – mai ales în sens național – în această perioadă. S‑a acordat aici atenție
și infrastructurii care a permis colaborarea cu mediile academice străine,
aportul autorităților române, precum și motivațiile pentru aceasta.
Sistemul de învățământ superior românesc în perioada interbelică

În România au existat din cea de‑a doua jumătate a secolului 19 și până la
încheierea primului război mondial două universități: cea din Iași, înființată
în 1860, și cea din București care data din 1864. Acestor două universități
„tradițional românești” li s‑au adăugat după 1918, odată cu intrarea sub auto‑
ritate românească a Transilvaniei și Bucovinei, alte două universități, cea
din Cluj, universitate maghiară, și cea din Cernăuți, universitate germană.
Aceste două instituții de învățământ superior au dat mare bătaie de cap sta‑
tului român.
În perioada interbelică universitatea reprezenta o forță politică impor‑
tantă, extrem de luată în considerare de către stat. Aici se formau nu doar
elitele politice, culturale și științifice ale țării, nu doar funcționarii statului,
ci chiar „spiritul națiunii“. Pe parcursul secolului 19 și mai ales în perioada
interbelică instituțiile de învățământ superior erau instituții naționale și de
naționalizare. În acest sens, nici universitățile românești nu făceau excepție.
212 I r i n a N a s ta s ă ‑ M at e i
Universitățile nou intrate în componența statului român erau conside‑

rate focare ale rezistenței, fiind percepute drept un pericol pentru stat. Pe de
o parte, universitatea din Cluj era văzută ca un focar de iridentă maghiară,
care ar fi putut servi mai degrabă naționalismului maghiar decât celui româ‑
nesc. Pe de altă parte, Universitatea din Cernăuți, de limbă germană, era de
asemenea percepută drept un pericol la adresa noului stat, cu atât mai mult
cu cât un număr mare de profesori de aici erau evrei (în condițiile în care
populația bucovineană cuprindea un număr însemnat de locuitori de religie
mozaică, care formau și o mare parte din publicul studențesc de la univer‑
sitatea cernăuțeană). Iar asta în contextul existenței unui puternic antisemi‑
tism în mediul academic românesc în perioada interbelică, dar și a unui tot
mai acut antisemitism manifestat de stat. De aceea, aceste două universități
trebuiau restructurate și transformate dintr‑un potențial pericol asupra sta‑
tului în susținătoare ale acestuia, ale românității și ale spiritului național.
De altfel, acest tip de „paranoia” a caracterizat autoritățile românești în toată
perioada interbelică, acestea văzând în aproape orice manifestare a vreu‑
nui grup minoritar de pe teritoriul României un potențial pericol pentru
unitatea și integritatea statului. Iar această atitudine nu a caracterizat doar
statul român, ci cam toate țările nou formate sau re‑desenate pe harta euro‑
peană după primul război mondial, toate deținând și un număr semnifica‑
tiv de minorități naționale. Statul român va împărtăși, astfel, cu mișcările
ultranaționaliste românești din anii ’20–’40, obsesia a două primejdii: iri‑
denta maghiară și iudeo‑bolșevismul.
În acest context, primele măsuri care s‑au luat după alipirea Transilvaniei,
Basarabiei și Bucovinei la România au vizat românizarea acestor teritorii. Iar
acolo unde existau universități (Transilvania și Bucovina), aceste instituții
au fost printre primele care au suferit procesul de românizare.
Universitatea din Cluj a fost înființată de guvernul de la Pesta în 1872,
purtând denumirea de Universitatea „Ferenc József” și fiind o universitate
maghiară. Odată cu sfârșitul primului război mondial și cu dezmembrarea
Imperiului Austro‑Ungar, Transilvania a intrat sub autoritate românească.
În acest context, noua guvernare va demara un proces intens de români‑
zare a regiunii, una dintre primele instituții avute în vedere în acest sens
fiind Universitatea. La 1 octombrie 1919, Universitatea din Cluj va deveni
oficial o instituție românească, schimbându‑și denumirea în „Universitatea
Daciei Superioare Regele Ferdinand”2. Și nu a fost modificate, evident,
doar numele și administrația. Majoritatea corpului profesoral, de origine
maghiară, a trecut în Ungaria, reînființând vechea universitate maghiară
din Cluj la Szeged, în 1921. Au fost și profesori maghiari care au rămas
2
Vezi Vasile Puşcaş, Universitate, societate, modernizare. Organizarea şi activitatea ştiinţifică
a Universităţii din Cluj, 1919–1940, ediţia a II‑a, Cluj, Editura Eikon, 2003.
totuși în Cluj, dar refuzând cooperarea cu autoritățile române și preferând

să predea la Institutul Pedagogic Reformat de aici3.
Cernăuțiul era la cumpăna secolelor 19–20 cel mai important oraș din
Estul Europei care aparținea Imperiului Austro‑Ungar, populația de aici
fiind extrem de eterogenă din punct de vedere etnic: majoritari erau româ‑
nii și evreii, locuind aici și un număr mare de populație germană, dar și
ucraineni, maghiari sau polonezi. Evreii erau în proporție de 24% în 1880 și
32% în 1910, fiind vorbitori și promotori ai limbii și culturii germane și alcă‑
tuind după 1867 cea mai mare parte a medicilor, juriștilor și comercianților
din aceast important centru urban4. În acest context, nu e de mirare că
universitatea înființată aici de autoritățile austro‑ungare în 1875, denumită
„Francisc Iosif”, era o universitate de limbă germană. Totuși, asemenea regi‑
unii, publicul studențesc și profesorii au făcut parte, de la înființare până în
1918, din toate categoriile etnice prezente în regiune, mai ales români, evrei
și germani.
Lucrurile s‑au schimbat odată cu 1918, când Bucovina a intrat sub
administrație românească. Cu această ocazie, cea mai mare parte a corpului
profesoral al universității, cei care erau de altă etnie decât română, au prefe‑
rat să părăsească regiunea. Universitatea din Cernăuți a devenit o universi‑
tate românească prin Decretul regal din 12 septembrie 19195.
Aceste două universități transformate în 1919, prin decrete‑legi, în
instituții de învățământ superior românești, au fost reorganizate în sens
național. În primul rând, au fost adăugate noi catedre, care să le apropie mai
mult de modelul francez și de cele două universități românești mai vechi,
cea din Iași și cea din București6. În al doilea rând, a fost impusă limba de
predare română.
Corpul profesoral s‑a modificat de asemenea, puțini fiind profesorii
din vechile organizări ale universităților care au acceptat să rămână, nu
în ultimul rând și datorită limbii, dar și pentru că nu doreau să locuiască
în statul român. Pe de altă parte, nici statul român nu a făcut nimic să‑i
rețină pe aceștia, ci dimpotrivă. S‑au luat măsuri pentru românizarea cor‑
pului profesoral. În aceste două universități, posturile mai importante au
fost atribuie imediat după preluare unor personalități ale vieții culturale
românești, statul neputând concepe o universitate românească care să nu
se afle în mâna „elitelor naționale”. Astfel, la Cluj a fost impus ca rector
3
Lucian Nastasă, Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spațiul românesc la studii în străină‑
tate (1864–1944), Cluj‑Napoca, Editura Limes, 2006, p. 32.
4
Ibidem, p. 33.
5
Vezi Zoltán Pálfy, National Controversy in the Transylvanian Academe: The Cluj/Kolozsvár
University in the first half of the 20th Century, Budapest, Akadémiai Kiadó, 2005.
6
Lucian Nastasă, op. cit., p. 35.
filologul Sextil Pușcariu, iar la Cernăuți istoricul Ion Nistor, ambii notorii
pentru naționalismul lor și pentru promovarea „românității” în lucrările lor
științifice. Au fost chiar și cazuri în care profesori extrem de valoroși din
rândul minorităților și‑ar fi dorit să rămână ca profesori la universitățile
respective, dar au fost totuși înlăturați din funcție, precum Eugen Ehrlich
sau Adolf Last de la Universitatea din Cernăuți, nu întâmplător evrei ca
origine7. În orice caz, universitățile din cadrul României s‑au transformat
după 1918 în promotoare ale „spiritului național”, mediul academic și profe‑
sorii jucând unul dintre rolurile‑cheie în radicalizarea studențimii.
O parte din studenți a continuat să urmeze cursurile acestor universități.
Alții însă au ales să se înscrie la instituții de învățământ superior metropoli‑
tane, urmând studii superioare fie la București, fie în străinătate. În contex‑
tul unui naționalism și antisemitism tot mai acut în cadrul universităților, în
special minoritarii au fost cei care au preferat varianta studiilor în străinătate.
Mai ales studenții evrei au avut de suferit de pe urma politicii antisemite și a
violențelor din învățământul superior, fiind nevoiți să se îndrepte spre școli
superioare din țări mai democratice. Deși un numerus clausus împotriva lor
nu a fost adoptat oficial niciodată, în fapt acesta a existat. Inclusiv introduce‑
rea examenului special la admiterea la facultate în 1933 era de fapt o măsură
ce avea ca scop limitarea numărului evreilor în învățământul superior. În
orice caz, ponderea studenților evrei a scăzut drastic de la mijlocul anilor
’20 până în 1940, când a fost impus numerus nullus. În 1940, toți studenții
evrei au fost excluși oficial din școli și universități.
De altfel, România perioadei interbelice, deși nu a formulat legi împotriva
minoritarilor până în 1938, a fost guvernată în general de elite naționaliste,
astfel încât minoritarii aveau cu greu acces la funcțiile publice. De aceea,
mare parte dintre membrii minorităților din România care a preferat să
urmeze studiile unei instituții superioare străine a rămas în exil.
Odată cu 1918 sistemul de învățământ superior din România nu doar că
s‑a îmbogățit cu cele două universități despre care am vorbit mai sus. În con‑
textul industrializării tot mai accentuate, a evoluției tehnologiei, a științelor
exacte, dar și sociale, și a evoluțiilor din domeniul construcțiilor și al agri‑
culturii, se impunea o restructurare a acestuia. Astfel, au fost înființate noi
instituții superioare, noi catedre, fiind impuse noi discipline de studiu.
În Transilvania, spre exemplu, au fost preluate și românizate Academia
de Înalte Studii Comerciale şi Industriale şi Academia de Agricultură de la
Cluj, și Academia de Drept din Oradea, aceasta din urmă fuzionând în 1934
cu Facultatea de Drept din Cluj. De asemenea, în 1920 a fost înființată la
7
Lucian Nastasă (ed.), Antisemitismul universitar în România (1919–1939), Cluj‑Napoca,
Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților naționale, Kriterion, 2011,
p. 44.
Timişoara o Şcoală Politehnică, în 1926 s‑a creat la Chişinău o facultate de

teologie ortodoxă, aflată sub administrația Universității din Iaşi, iar o a doua
Școală Politehnică din România a fost înființată la Iași în 1937.
Pe lângă preluarea și crearea acestor noi instituții de învățământ supe‑
rior, au fost create facultăți și discipline noi. Astfel, în 1921 a fost creată la
Bucureşti o facultate de medicină veterinară, iar în 1923 o facultate de far‑
macie, care va însuma din 1934 toate celelalte facultăți de farmacie din ţară.
La Iaşi, în 1933, se va înființa o secţie agricolă, care la scurtă vreme va deveni
facultate de agronomie, cu sediul la Chişinău8. Toate aceste măsuri aveau
ca obiectiv, pe lângă îmbunătățirea sistemului de învățământ superior din
România, și o românizare a acestuia. Astfel, comasarea facultăților de far‑
macie la București a avut ca scop limitarea numărului de studenți evrei care
frecventau în număr mare această specializare9. De asemenea, înființarea,
spre exemplu, în 1934 a Școlii Superioare de Textile din București avea ca
scop principal, recunoscut de autorități, „formarea personalului de con‑
ducere și maeștrii necesari românizării industriei textile”10. Românizarea
diverselor industrii sau discipline, prin înființarea de școli superioare și
prin trimiterea la studii în străinătate a studenților de etnie română, a fost o
preocupare majoră a autorităților între cele două războaie mondiale.
Perioada interbelică a marcat o evoluție și în ceea ce privește discipli‑
nele de studiu și apariția unor noi științe. Inspirate de asemenea dezvoltări
în Occident, și instituțiile de învățământ superior românești au căutat să
impună noile discipline și direcții de cercetare în propria curriculă. Probabil
din acest motiv, principalul criteriu de eligibilitate la obținerea unei burse în
străinătate era ca specialitatea respectivă să nu fie suficient de bine, prefera‑
bil chiar deloc, studiată în România11. Nu vom enumera aici toate catedrele
și institutele înființate în această perioadă. Relevante pentru dezvoltarea
științei, dar și pentru obsesiile ideologice care au caracterizat acea perioadă,
ni se par două: sociologia și igiena rasială.
Sociologia s‑a afirmat în România sub coordonarea lui Dimitrie Gusti,
modelul care a servit pentru aceasta fiind cel german. Gusti obținuse docto‑
ratul la Berlin în 1904, audiind și fiind influențat de profesori precum psi‑
hologul şi esteticianul W. Wundt, economiştii Karl Bucher, Franz von Liszt
şi Gustav Schmoler, istoricul Karl Lamprecht, geograful Frederik Ratzel,
filosoful Frederic Paulsen, sociologii Eduard Spranger, Georg Simmel şi
8
Lucian Nastasă, Itinerarii, p. 39.
9
Ibidem.
10
Arhivele Naționale Istorice Centrale București (infra ANIC Bucureşti), Ministerul Educaţiei
Naţionale. Direcţia Învăţământ Superior, dos.1269/1942, f.49.
11
Politisches Archiv des Auswärtigen Amts Berlin (infra Politisches Archiv), Fond Bukarest,
dos.138.
Paul Barth. El a fost primul care a înființat în România o școală sociologică,

la începutul anilor ’20, cunoscută drept „Şcoala sociologică de la Bucureşti”
sau „Şcoala monografică”, și care s‑a axat în principal de producerea de
monografii rurale. Din Școala lui Gusti au făcut parte tineri care vor deveni
personalități ale culturii române. Este demn de remarcat că cea mai mare
parte dintre ei a studiat tot în Germania (Mircea Vulcănescu, Traian Herseni,
Ernest Bernea, Dumitru Cristian Amzăr, Anton Golopenția), formându‑și
de multe ori aici nu doar opțiunile științifice, ci și pe cele ideologice12.
Institutele de eugenie și igienă rasială înființate în România în anii ’30
s‑au folosit în principal tot de modelul german, fiind susținute însă financiar
și prin fonduri provenite din alte țări, precum Statele Unite ale Americii. De
altfel, eugenia ca disciplină era foarte bine reprezentată în perioada inter‑
belică și în țări precum Marea Britanie, Elveția sau Statele Unite. În 1928,
dorindu‑se o reorganizare a Institutului de Igienă Socială din București,
directorul acestuia, George Banu, va merge la Berlin pentru a vedea cum
este organizat Institutul de Igienă de acolo13. Cea mai cunoscută instituție
de acest fel din România a fost Institutul de Igienă Socială din Cluj, iar
cel mai radical dintre eugeniștii care au activat aici în anii ’30‑’40 a fost
Iordache Făcăoaru, care își trecuse doctoratul în antropologie și igienă rasi‑
ală la Universitatea din München în 193114. De asemenea, tot de aici, în
1943, un oarecare Marius Sulică va fi trimis în Germania pentru a se spe‑
cializa pe studii de ereditate15. Demn de menționat este și faptul că tinerii
cercetători de la Institutul de Igienă Socială au beneficiat de burse și gran‑
turi americane, de la Fundația Rockefeller, pentru a se forma și pentru a‑și
dezvolta cercetările în domeniul eugeniei. Și pe lângă universitatea din Iași
exista un asemenea Institut Antropologic, unii dintre angajații de aici speci‑
alizându‑se, de asemenea, în Germania. În 1938, de exemplu, o asistentă a
acestui institut, Olga Necrasov, studia la Breslau rasismul, urmând să facă
vizite de studii și la Institutele Antropologice din Berlin, Hamburg, Jena,
Kiel, Leipzig, München și Tübingen1617.
12
Vezi Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice”,
București, Editura Minerva, 1981, p. 219–222; Zoltan Rostas, Parcurs întrerupt. Discipoli din
anii ’30 ai Școlii gustiene, București, Editura Paideia, 2005.
13
Politisches Archiv, Fond Bukarest, dos.138.
14
Archiv der Ludwig‑Maximilian‑Universität München, Fond Doktorprüfungen, dos. O‑Np–
1931: Iordache Făcăoaru.
15
ANIC Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale. Direcţia Învăţământ Superior, dos.2493/1943.
16
17
Vezi Maria Bucur, Eugenics and modernization in interwar Romania, Pittsburgh, University
of Pittsburgh Press, 2002; Marius Turda, Paul J. Weindling (ed.), “Blood and Homeland”.
Eugenics and Racial Nationalism in Central and Southeast Europe, 1900–1940, Budapest,
Central European University Press, 2007.
Colaborarea internațională în privința schimbului de studenți

Concomitent cu reorganizarea sistemului de învățământ superior, cu
modernizarea acestuia și cu încercarea de a micșora diferențele existente
între instituțiile românești superioare și cele occidentale, perioada de după
primul război mondial marchează, în plan cultural și academic, demararea
unei politici tot mai active de racordare la sistemele academice internaționale,
la instituțiile de cultură și de schimb inter‑universitar europene. Aceasta se
datora, pe de o parte, accentului tot mai crescut care se punea pe colabo‑
rarea inter‑academică, mai ales între țările europene, Statele Unite deve‑
nind și ele tot mai vizibile din acest punct de vedere și începând să facă o
concurență serioasă Europei în privința cercetării și a inovațiilor. Pe de altă
parte și mai ales, în perioada interbelică se evidențiază tot mai mult rolul de
propagandă culturală pe care studenții internaționali îl dețin, iar România
nu va ezita și ea să elaboreze, în special după 1940, în contextul pierderii
Transilvaniei în favoarea Ungariei, o politică culturală care să aibă ca scop
susținerea intereselor teritoriale românești. Acesta este și motivul pentru
care studenții români aflați la studii în străinătate vor juca un rol impor‑
tant în aceste strategii de propagandă culturală18. În al doilea rând, în felul
acesta se dorea racordarea la un sistem universitar universal și, prin aceasta,
creșterea prestigiului, dar și al performanțelor, universităților românești.
Iar aceasta se făcea prin impunerea disciplinelor și formelor organizatorice
de succes din occident și formarea specialiștilor pentru acestea, din rândul
corpului universitar și al studenților, trimiși la specializări în străinătate.
În plus, independent de strategiile statului în privința migrației
studențești, un tot mai mare număr de studenți din România aleg să stu‑
dieze la universitățile străine, în primul rând datorită avantajelor pe care le
aducea deținerea unui titlu universitar de la o instituție de învățământ supe‑
rior din Occident, dar și datorită calității net superioare a învățământului de
aici. Iar politica de încurajare a schimbului de studenți și a studiului în stră‑
inătate dusă de România a făcut ca fenomenul să ia o și mai mare amploare
în perioada interbelică.
Nu toate schimburile de studenți ale României cu diverse țări europene
erau strict reglementate. O parte dintre ele se petreceau fără a exista acor‑
duri pentru aceasta, fiind încurajate din partea statelor respective, fie din
18
Este vorba în primul rând de Institutul Român din Berlin, înființat în 1941 ca instrument
de propagandă culturală în Germania, care promova dreptul istoric și național al României
asupra Transilvaniei, și care se ocupa cu gestionarea studenților români în această țară,
aceștia fiind încurajați să promoveze interesele României în țara‑gazdă, cu precădere cele
teritoriale (nota mea).
partea statului român. Totuși, majoritatea tinerilor plecau la studii în stră‑

inătate fără a avea altă susținere financiară decât din partea familiei. Și
aceasta deoarece o diplomă occidentală era văzută drept o investiție care va
aduce profit mai târziu.
În anii ’20, România încheiase acorduri culturale care să promoveze
migrația studențească doar cu două state: Cehoslovacia și Polonia. În
acordul cultural cu Cehoslovacia se prevedea ca, anual, câte un student
din fiecare țară să primească o bursă pentru a studia limba și literatura
în cealaltă țară19. Probabil că schimbul de studenți între cele două state
s‑a dovedit profitabil pentru relațiile culturale dintre acestea, căci în anul
universitar 1931/32 România oferea deja patru burse tinerilor cehoslovaci
(trei din partea Ministerului Educației și una din partea Ministerului de
Industrie), patru studenți români beneficiind, prin reciprocitate, de burse
în Cehoslovacia20. Un alt stat cu care se reglementase schimbul de studenți
era Polonia, cu care România încheiase în 1925 un acord cultural. Acesta
prevedea ca în fiecare an doi studenți polonezi să studieze la instituții de
învățământ superior românești, și invers21. Schimburi de studenți regle‑
mentate vor exista și cu Germania de la mijlocul anilor ’30. În 1935, ca
anexă la acordul comercial, se va adopta și un acord cultural care prevedea
oferirea de către statul german a câte 75 de mărci pe lună pentru un număr
de 650 de studenți români care să frecventeze școlile superioare germane,
precum și reciprocitate la echivalarea diplomelor între cele două țări22.
Însă abia în 1942 va încheia România o convenție culturală cu Germania,
în contextul alierii politice și militare dintre cele două țări23. Până în 1942
România va mai încheia acorduri culturale și cu Italia, Franța sau Spania,
acestea, prin intermediul instituțiilor lor de cultură din România, oferind
burse de câte 1–2 luni pentru ca studenții români să participe la cursuri de
vară în țările respective24.
19
University Exchanges in Europe. Handbook of the institutions in all the European countries
to facilitate the work of professors, students and teachers abroad, 2nd revised edition, published
by The League of Nations, International Institute of Intellectual Co‑operation, Paris, 1929,
p. 206.
20
ANIC Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale. Direcţia Învăţământ Superior, dos.485/1931,
f.10.
21
University Exchanges, ed. cit., p. 206.
22
Politisches Archiv, Fond Bukarest, dos.140; ANIC Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale.
Direcţia Învăţământ Superior, dos.801/1938, f.38.
23
„Convenția între Regatul României și Reichul german asupra colaborării în domeniul cul‑
tural“. Arhiva diplomatică a Ministerului de Externe Român, Fond 71, Germania 1920–1944,
vol. 132, f.97–112: textul acordului; varianta în limba germană la Politisches Archiv, Fond
Kultur, dos. R61416.
24
f.219.
Pe lângă acorduri, statul român sprijinea migrația studențească prin

intermediul burselor oferite de ministere. Ministerul Educației acorda
în fiecare an 8 burse, cu o durată de câte 3 luni, profesorilor universitari
români care voiau să facă cercetare în străinătate. De asemenea, profeso‑
rii de școală secundară beneficiau de 30 de burse anuale pentru a‑și defi‑
nitiva în diverse țări studiile de cultură și civilizație. Cea mai mare parte
dintre aceste ajutoare s‑au dat în anii ’20 pentru prezența la școli de vară în
Germania, Franța sau Anglia25.
Ministerul Educației acorda de asemenea tinerilor din România anual
burse pentru studiul în străinătate. Important de menționat aici este că prin‑
cipala condiție pentru a primi o asemenea bursă era ca domeniul de studiu
să nu fie suficient de bine, sau chiar deloc, reprezentat în instituțiile supe‑
rioare din țară. Dacă România beneficia de instituții sau catedre unde spe‑
cialitatea respectivă putea fi urmată, atunci studentul risca să i se refuze eli‑
berarea pașaportului, chiar și în cazul în care nu solicitase vreo bursă, fiind
pregătit să se finanțeze singur în străinătate. Bursele erau oferite fie direct
de către Minister, fie prin intermediul Universităților românești, beneficiarii
trebuind să fie licențiați sau doctori și ori să fie desemnați de 2/3 dintre pro‑
fesorii de la Facultatea de unde și‑au obținut diploma, ori să iasă câștigători
în cazul în care universitățile decideau organizarea unui concurs pentru
acordarea acestor burse26. În 1929, Ministerul acordase 66 de asemenea sti‑
pendii, cea mai mare parte dintre ele pentru Germania, Franța, Anglia, Italia
și Cehoslovacia27 (pentru aceasta din urmă, dincolo de bursele prevăzute în
acordul cultural menționat mai sus, se mai ofereau burse la Universitatea
germană din Praga, un număr mare de tineri din România înscriindu‑se
la studii aici). În 1931 au beneficiat de asemenea burse 13 studenți de la
Universitatea din București (patru la Berlin și nouă la Paris, cei plecați la
Berlin fiind toți înmatriculați la Facultatea de Litere, în vreme ce aceia care se
specializau la Paris proveneau de la Facultatea de Științe, Medicină Veterinară
și Farmacie), 12 de la Universitatea din Iași (șase la Paris, patru în Germania
și doi în Anglia), de la Universitatea din Cernăuți patru (toți la Paris, trei de
la Facultatea de Științe și unul de la Litere) și patru de la Universitatea din
Cluj (toți la Paris, trei de la Litere și unul de la Drept)28.
Pentru a ne face o idee despre ce fel de studenți primeau finanțare de la
Ministerul Educației pentru a studia în străinătate, vom da ca exemplu câțiva
25
26
f.93.
27
28
f.92.
dintre bursierii selectați în 1931 de Universitatea din Iași, deveniți mai târziu
profesori universitari și oameni de știință importanți: Alexandru Sanielevici
pentru a studia la Paris radioactivitatea în laboratorul Mariei Curie, Radu
Cernătescu pentru a studia la Berlin, Paris și Zurich chimia analitică sau
Horia Hulubei pentru a se specializa în chimie fizică la Paris cu Jean Perrin29.
Aceste burse erau de un an, cu posibilitate de prelungire în cazul în
care studentul aducea dovada trecerii tuturor examenelor. Se observă că la
începutul anilor ’30 cea mai mare parte dintre stipendii erau destinate stu‑
diilor în Franța, abia pe locul doi fiind studiile în spațiul german, câteva
burse revenind pentru Italia sau Marea Britanie. În 1932, de exemplu, din
lista de 17 burse oferite de minister studiilor în străinătate, 13 erau pentru
instituții superioare din Franța30. Abia din 1935, și mai pregnant după 1938,
universitățile germane vor fi cele care vor beneficia de prezența celui mai
mare număr de studenți din România.
Se mai acordau burse pentru studenții basarabeni, în 1929 cinci aseme‑
nea tineri studiind în străinătate31, iar în 1931 patru, la Paris și Bergamo,
litere, arte, artă dramatică sau științe agricole. Existau și bursieri finanțați
de Ministerul Educației la școlile superioare speciale, de obicei fiind vorba
de politehnici. Tot în 1931, spre exemplu, doi stipendiați români frecven‑
tau Politehnica din Dresda, unul pe cea din Breslau și unul pe cea din
Berlin‑Charlottenburg32.
În plus, tot Ministerul Educației era cel care susținea financiar Școlile
Române din străinătate – pe cea de la Roma și pe cea de la Fontenay‑aux‑Roses,
o a treia, la Berlin, fiind înființată în 1941, în contextul noii apropieri de
Germania și a demarării propagandei culturale în favoarea reobținerii
Transilvaniei. Școlile Românești din Italia și Franța se bucurau anual de
prezența a câte 10 stipendiați români, o bursă la una din aceste școli fiind
nu doar consistentă, ci și foarte prestigioasă.
Același minister asigura fondurile pentru primirea de profesori străini
la universitățile românești. De altfel, schimbul de profesori universitari
era o parte componentă a politicii culturale a României, mai ales cu Franța
luând amploare după primul război mondial. În 15 iunie 1919 fusese sem‑
nat acordul Angelescu‑Poincaré, care prevedea schimbul de profesori între
instituțiile de învățământ superior ale celor două țări, în 1929 aflându‑se, în
virtutea acestui acord, 35 de profesori secundari și universitari francezi în
România și șapte profesori universitari români în Franța33.
29
Ibidem, dos.466/1932, f.16.
30
Ibidem, dos.466/1932, f.31.
31
32
ANIC Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale. Direcţia Învăţământ Superior, dos.485/1931, f.94.
33
Ministerul Educației va fi activ în acordarea de burse pentru studii în

străinătate doar până la mijlocul anilor ’20, odată cu izbucnirea crizei eco‑
nomice fondurile pentru schimburi de studenți fiind suspendate aproape
în totalitate. Astfel, de la 807 bursieri români în străinătate finanțați de
Ministerul Educației în 1921, numărul lor se va diminua la 278 în 192734,
iar din anii 1932–33 statul nu va mai acorda burse în străinătate decât
prin intermediul unui număr limitat de instituții (precum cele două școli
românești, din Italia și Franța). Referindu‑se la suprimarea burselor în
străinătate, însărcinatul cu afaceri de pe lângă Legația Română din Praga
scria la 12 octombrie 1932: „Domnule Ministru, referindu‑mă la adresa
ministerială nr. 40194 din 17 octombrie (sic!) a.c., am onoare a vă aduce la
cunoștință că am luat dispozițiunile în consecință în privința suprimării
ajutoarelor de studii. Cu această ocaziune cred că ar fi util ca să interveniți
și unde de drept spre a nu se mai acorda pașapoarte pentru străinătate în
special studenților lipsiți de mijloace, aceștia continuând a aduce neplăceri
Legațiunilor și Consulatelor noastre, devenind elemente tulburătoare și
ușor de câștigat pentru orice propagandă subversivă”35. Tot atunci, Nicolae
Iorga, în calitatea sa de director al Școlii Române din Franța, considera
ca bună măsura diminuării burselor în străinătate, protestând doar împo‑
triva tăierii fondurilor destinate instituției conduse chiar de el, precum și
a celei analoage din Italia: „Domnule Ministru, aflu că măsura de supri‑
mat bursele în străinătate, pe care le‑am crezut totdeauna peste măsură de
numeroase și adesea absolut neîndreptățite, atinge și Școalele din Roma
și Franța, așezăminte create în baza unei legi. Este desigur o greșeală, o
măsură financiară neputând să desființeze astfel de instituții care au con‑
tribuit și contribuie așa de mult nu numai la dezvoltarea științei românești
dar și la strângerea și întreținerea legăturilor culturale cu țări de care sun‑
tem legați așa de mult ca Franța și Italia”36. Se pare că doleanța i‑a fost
ascultată, căci în 1936 mai existau doar trei tipuri de burse în străinătate
oferite de ministerul Educației: cele pentru studenții cehoslovaci, cele
pentru membrii Școlii Române de la Roma și cele pentru membrii Școlii
Române de la Fontenay‑aux‑Roses37.
34
Ibidem.
35
f.14. Autoritățile erau îngrijorate în special de activitatea comunistă a studenților români
din Cehoslovacia (vezi ANIC, 600/ 1936, f.73–74). De asemenea, de‑a lungul perioadei
interbelice, și alți studenți în străinătate au fost acuzați de comunism. De exemplu, Maria
Temelie, bursieră din partea Ministerului Educației la Paris în 1939, era acuzată că ar cores‑
ponda cu comuniști precum Jules Blumengeld, Victor Brauner sau Gherasim Luca (ANIC,
dos.1005/1939, f.213).
36
Ibidem, dos.530/1932, f.42.
37
Ibidem, dos.600/1936, f.42.
Măsuri de suspendare a burselor s‑au luat și în 1932, și în 1933.

Documentele de la Ministerul Educației se contrazic – prevăd ca desființate
bursele la date diferite, fie din 1932, fie din 1933, dar și în acești ani și în
anii următori mai găsim referințe la existența unor burse de la Minister.
Probabil că se dădeau burse speciale, sau burse oferite de universități,
cu finanțare de la Minister. Nu ne putem pronunța. Cert este că până și
în 1939 găsim referințe la bursieri ai acestui minister. În orice caz, tăie‑
rea fondurilor pentru studii în străinătate a afectat un număr însemnat
de studenți, unii dintre ei aflându‑se deja în anii terminali ai studiilor la
universitățile occidentale, și care au trebuit să se întoarcă în țară înainte
de a obține diploma: „Ce facem noi atunci, unii în ultimul an de studii,
alții la susținerea tezelor de doctorat și laolaltă având deja făcută proba
meritorie a studiilor făcute? Ne vom vedea oare constrânși să părăsim
costisitoarele străduințe de până acum? Ori care ar fi motivele care au
determinat luarea unei atari dispozițiuni, noi ne îngăduim respectuos a
vă atrage atenția asupra acestei deciziuni, care ne lasă fără sprijin într‑o
țară străină, fără măcar să fi fost preveniți din timp și ne împiedică să
ducem la bun sfârșit studiile întreprinse”38. De asemenea, pe fundalul
corupției autorităților și al neîncrederii populației în clasa politică, sus‑
pendarea burselor a atras suspiciunea unora dintre tineri, care conside‑
rau că acestea se dau doar cu pile: „Subsemnatul, A. Rappaport […] am
înaintat Majestății sale un memoriu în ziua de 7 iunie. La acest memoriu
domnul director al învățământului superior, Dl. Kirițescu, îmi răspunde
în numele D‑lui Ministru următoarele: […] fondul burselor și ajutoarelor
fiind suprimat din bugetul anului în curs.… N‑am încredere în această
frază stereotipă, care se repetă tuturora ce fără intervenții politice cer un
ajutor. N‑am încredere pentru că în 1929 eu am cerut un mic ajutor și
nu l‑am primit, dar o rudă a unui Domn Ministru a fost trimisă pentru
un an la Londra. N‑am încredere pentru că la Școala română din Roma
se trimit oameni ce n‑au nici o legătură cu specialitatea arheologiei și
filologiei, dar au rude mari politicieni. N‑am încredere pentru că chiar
în anul în curs […] la Berlin D‑lui Ion Fințescu împreună cu soția D‑sale
primește 800 mărci pe lună. N‑am încredere pentru că datorită acestor
fraze unele familii primesc câte două lefuri și altele mor de foame”39. De
altfel, modul de distribuire a burselor, mai ales la Școlile Române, a fost
de multe ori contestat. În 1942, de exemplu, acordarea bursei de sculptură
la Roma a iscat un adevărat scandal, una dintre profesoarele membre în
comisie dându‑și chiar demisia. Președintele comisiei de examinare, cele‑
38
Ibidem, dos.466/1932, f.249, Memoriu al studenților din străinătate către Ministrul
Educației.
39
Ibidem, dos.586/1933, f.142.
brul sculptor Oscar Han, a fost acuzat că ar „promite cu ani de zile înainte
bursele pentru străinătate protejaților D‑sale, în special domnișoarelor”40.
În 1932, din cauza situației economice precare, Ministerul Finanțelor
recomanda Ministerului Educației, pentru evitarea devalorizării monedei
naționale, să nu mai acorde finanțare pentru deplasări la conferințe în stră‑
inătate, cu excepția celor organizate de Societatea Națiunilor41.
Desigur că în ciuda suspendării celei mai mari părți a fondurilor dedi‑
cate migrației studențești, tinerii români au continuat să meargă la studii în
străinătate, fie cu burse de la țările‑gazdă, fie cu fonduri proprii (așa cum de
altfel făceau majoritatea și înainte), fie cu burse oferite de diverse organizații
din țară. Spre exemplu, Academia Română a finanțat, începând cu anul
1925, două burse anuale: una pentru studii etnografice și antropo‑geogra‑
fice la Paris, și una pentru studii de geologie la Praga42. Exista, în plus,
încă din anii ’20 valuta avantajoasă43, care se acorda pe baza acordurilor
cu diverse state (mai ales Franța și Germania, dar și Italia, Elveția, Anglia,
Austria, chiar și Statele Unite). Acordarea acesteia, mai ales în perioada de
după criza economică, era, se pare, o povară pentru economia țării, astfel
că în 1934 Banca Națională cerea Ministerului Educației să reducă numă‑
rul studenților în străinătate, căci plățile către aceștia afectează situația de
plăți a Băncii Naționale. Ministerul însă nu a putut lua o asemenea măsură,
el neacordând propriu‑zis devizele de valută, ci doar aprobând, în temeiul
acordurilor culturale pe care le avea cu alte țări, cererile de valută avanta‑
joasă44. Cuantumul acestui ajutor la schimbul valutei se va diminua abia
odată cu izbucnirea războiului45. În plus, mare parte dintre studenți bene‑
ficia de reduceri sau erau chiar scutiți de plata taxei pentru pașaport sau viză
de studii46, unele dintre universitățile occidentale scutindu‑i, de asemenea,
de plata taxelor de studii.
România beneficia în perioada interbelică și de instituții care gestionau
situația tinerilor aflați la studii în străinătate sau care promovau schimbu‑
rile de studenți. Astfel, în București fusese înființat un Oficiu Universitar
în 1927, al cărui președinte era nimeni altul decât profesorul Nicolae Iorga,
40
Ibidem, dos.1327/1942, f.100.
41
Ibidem, dos.484/1932, f.212.
42
43
Valuta avantajoasă reprezenta valuta unei anumite țări pe care studentul o achiziționa
de la Banca Națională la un preț mult mai scăzut decât valoarea ei pe piață, diferența fiind
suportată fie de statul român fie, prin intermediul unor acorduri, de țările în care tinerii
urmau să plece la studii.
44
f.105–106.
45
Ibidem, dos.968/1940, f.473.
46
Ibidem, dos.484/1932, f.227.
finanțat din fondurile Ministerului Educației și ale Academiei Române,

prin intermediul fundației Menachem Ellias. Acesta făcea studii referitoare
la viața studenților, îi asista în diverse chestiuni, având și rolul de a ges‑
tiona relațiile dintre universitățile românești, și relațiile dintre acestea și
instituțiile de învățământ superior din străinătate.
Alte organizații care se ocupau cu studenții erau: Asociația Generală a
Studenților Evrei din București (membră a World Union of Jewish Students);
Asociația universitară a prietenilor Poloniei (care gestiona schimbul de
studenți dintre România și Polonia. În 1927, de exemplu, finanțase schim‑
bul a patru studenți români care să facă muncă practică la fabrici poloneze
și cinci studenți polonezi care să facă muncă practică în clinicile românești);
Federația Asociațiilor Creștine Studențești din România (compusă din
trei organizații studențești românești ortodoxe și o asociație a studenților
maghiari calviniști, era membră a World’s Student Christian Federation din
Geneva);
Comitetul Balcanic (alcătuit din organizații naționale din diverse țări care
făceau parte din World’s Student Christian Federation, având ca scop pro‑
movarea unor relații mai apropiate între studenții din România, Bulgaria,
Iugoslavia și Grecia);
Gruparea Universitară Română pentru Societatea Națiunilor (membră a
International University League of Nations Federation, oferea 4–5 burse anual
studenților români pentru a studia la School of International Studies din
Geneva);
Institut français de hautes études en Roumanie (acorda burse studenților
francezi în România și studenților români în Franța, gestionând, de aseme‑
nea, schimbul de profesori între cele două țări);
Institutul de cultură italiană (condus de profesorul Ramiro Ortiz, organiza
cursuri de limba și civilizația italiană și promova schimbul de studenți între
Italia și România);
Societatea Anglo‑Română, Uniunea Economică a Studenților Universitari
Evrei, Uniunea Națională a Studenților Creștini din România, Federația
Femeilor Universitare Române din București, Foederatio Catholica Studentium
Transylvaniae etc47.
Instituții care să gestioneze relațiile culturale cu Germania au fost
înființate abia în anii ’30. În 1935 a fost înființat la București un Institut
cultural româno‑german, iar în 1940 o replică în Germania a acestuia:
Deutsch‑Rumänische Kulturinstitut din München48. 1938 a marcat instaura‑
rea regimului autoritar al lui Carol al II‑lea, care a luat primele măsuri
legislative împotriva evreilor. Apoi, în perioada septembrie 1940 – ianuarie
47
University Exchanges ed. cit., p. 209–211.
48
Politisches Archiv, Fond Kultur, dos.R61322.
1941, România a fost stat național‑legionar, pentru ca de la această dată să

fie instaurată dictatura lui Ion Antonescu, dictatură de dreapta, marcată
de măsuri antisemite și genocid. În acest context de apropiere atât ideolo‑
gică, dar și politică și militară odată cu izbucnirea celui de‑al doilea război
mondial, în cele două țări s‑au înființat instituții de cultură și de propa‑
gandă. Astfel, în 1940 a fost înființat Institutului German pentru Ştiinţă din
Bucureşti, instituţie de propagandă naţional‑socialistă al cărui director a
fost Ernst Gamillscheg, în vreme ce la Berlin a fost înființat în 1941 un
Institut Român după modelul celor două din Franța și Italia, și în 1943 o
Societate româno‑germană, instituții care se ocupau în primul rând tot cu
propaganda, și în subsidiar cu chestiuni culturale, conferințe sau schimb
de studenți49.
De asemenea, situația studenților români în străinătate era gestionată,
mai ales din 1940, și de Legațiile române din țările respective, dar și de
lectoratele române de pe lângă diverse universități occidentale. Din 1942,
lectorii români în străinătate vor avea obligația, printre altele, de a asista
și supraveghea studenții români din acea țară, urmând a informa oficiile
diplomatice sau, în cazul Germaniei, Franței și Italiei, școlile române de
acolo, despre activitatea acestor studenți50.
Studenți din România la studii în străinătate în perioada interbelică

Ca urmare a acestor măsuri, dar și a intensificării cooperărilor academice
internaționale și a schimbului de studenți în toată Europa și chiar pe plan
mondial, tot mai mulți tineri din România vor alege în perioada interbelică
să plece la studii în străinătate.
La fel ca în deceniile precedente, și după 1918 țara care va beneficia de cel
mai mare număr de studenți din România va fi Franța, motivele pentru această
alegere fiind evidente: bunele relații politice și culturale dintre cele două țări,
prestigiul sistemului de învățământ superior francez, dar mai ales ușurința
cu care românii își puteau însuși limba (și o făceau, franceza fiind utilizată în
mod constant de membrii aristocrației), precum și preferința românilor pen‑
tru cultura franceză. Astfel de exemplu, în 1927 aproximativ 2000 de studenți
români studiau la instituțiile de învățământ superior franceze, în vreme ce
49
Vezi Harmuth Lehmann, Otto Gerhard Oexle (ed.), Nazional‑Sozialismus in den
Kulturwissenschaften, Bd. 1, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 2004; Frank Rutger
Hausmann, „Auch im Krieg schweigen die Musen nicht“. Die Deutschen Wissenschaftlichen
Institute (DWI) im Zweiten Weltkrieg (1940–1945), Göttingen, 2002; dar şi D.C. Amzăr, Jurnal
berlinez, Bucureşti, Editura România Press, 2005.
50
f.140.
doar 700 în Germania și 500 în Italia51. Așadar, până către mijlocul anilor ’30,
Franța se va plasa pe primul loc în rândul opțiunilor tinerilor din România
care studiau în străinătate, urmată de Germania și de Italia.
Această situație se va modifica însă după 1935, în contextul unei mai
mari apropieri, inițial economice, apoi culturale și politice, între România
și Germania. Înțelegerile culturale, acordurile academice în privința schim‑
burilor de studenți (primul din 1935, următoarele în 1939, 1941 și 1942),
inițierea unei colaborări politice între cele două țări, precum și ascensiunea
extremei drepte în România și succesul pe care aceasta l‑a avut în rândul
studenților au făcut ca tinerii din România să prefere, de la mijlocul anilor
’30, cel de‑al Treilea Reich ca loc de studiu. Pentru anul universitar 1937/38,
spre exemplu, un funcționar de la Ministerul Educației scria, referindu‑se
la tinerii care beneficiau de valută avantajoasă pentru a studia în străină‑
tate, că „în Germania au fost mai mulți studenți decât în toate celelalte țări
la un loc. […] Chiar și numărul de 650 studenți prevăzut în scrisoarea din
23 martie 193552 a fost depășit”53. Iar în anul universitar următor – 1938/39
– și mai mulți tineri din România vor pleca la studii în Reich, primind și
facilitățile de valută necesare: dintr‑un total de 1672 studenți, 898 vor pleca
în Germania, în vreme ce în Franța, Anglia, Elveția, Belgia, Statele Unite,
Palestina, Portugalia și Italia la un loc 77454.
Celelalte țări care se mai bucurau în perioada interbelică de prezența
studenților din România erau: Italia – mai ales pentru cei care doreau să
studieze medicină, arte sau arheologie; după 1933 evreii din România, care
preferaseră universitățile germane, se reorientează către cele italiene, dar și
franceze, belgiene sau cehoslovace –, Belgia și Elveția, și mai puțini Anglia,
Statele Unite, Austria, Cehoslovacia, Grecia etc.
Intrarea României în război, în 1941, va duce la diminuarea numărului
studenților români în străinătate. Autoritățile vor îngrădi accesul acestora
la valută și la pașapoarte de studii, nemaiputând pleca decât cei care aveau
stagiul militar efectuat, cei cu derogări, cei care urmau la instituţiile de
51
Politisches Archiv, Fond Kultur, dos. R64101.
52
Este vorba despre acordul economic dintre Germania și România semnat la această dată,
care cuprindea și o anexă prin care guvernul german se angaja să ofere facilități de valută
unui număr de 650 de tineri români, pentru ca aceștia să studieze în Germania (nota mea).
53
f.263.
54
Ibidem, dos.968/1940, f.473–476. Cifrele oferite pentru anii 1937/38 și 1938/39 se referă
doar la acei studenți care beneficiau de facilități de valută. Evident, numărul tinerilor din
România aflați la studii în alte țări era mai mare, mulți plecând fără a beneficia de nici un
fel de ajutor financiar din partea autorităților. Aceste cifre sunt însă extrem de relevante în
evidențierea schimbării de opțiune a tinerilor din România, dinspre învățământul superior
francez către cel german.
învăţământ superior străine discipline care nu se puteau studia în ţară sau

care se aflau la specializare55. În plus, tinerii care studiau deja în alte țări
vor fi presați fie să‑și termine mai repede studiile, fie chiar să se întoarcă
înainte de a obține diploma. În 16 noiembrie 1942 Consiliul de Miniștri a
decis ca cea mai mare parte dintre studenții din străinătate, mai exact toți
cei care nu se aflau în ultimul an de studii sau care urmau studii elemen‑
tare, nu de specializare, să nu mai primească burse sau valută avantajoasă,
și astfel să se întoarcă în țară pentru a face serviciul militar56. Așa s‑a întâm‑
plat, spre exemplu, cu Alexandru Dragomir, student la Freiburg, participant
la Philosophisches Seminar al lui Martin Heidegger și unul dintre discipolii
preferați ai acestuia. Dragomir va fi chemat în țară în 1943, înainte de a‑și fi
susținut teza de doctorat, pe care nu și‑o va mai finaliza niciodată. De altfel,
rezoluția Mareșalului Antonescu pe un document din 1942 de la Ministerul
Învățământului privind plățile pentru studenții din străinătate suna astfel:
„Să se reducă la maximum. Numai prin concurs și numai pentru studii
speciale care nu se pot face în țară”57.
55
f.132–133.
56
Ibidem, dos.1382/1942, f. 215, Ibidem, dos.2556/1943, f.28.
57
Ibidem, dos.1384/1942, f.2.
Șerban Turcuș
ISTORICUL CONSTANTIN MARINESCU DESPRE

UNIVERSITATEA DIN CLUJ (POLITICĂ DE CADRE,
ATMOSFERĂ, PROGRAME DE STUDIU)
Abstract: The University of Cluj seen by the Historian Constantin Marinescu

The historian Constantin Marinescu was one of the best Romanian spe‑
cialist in universal middle‑ages history during the interwar period. He was a
professor at the University of Cluj, where he felt as an exiled person. In his
correspondence with Emil Panaitescu, the director of the Romanian School
in Rome, he didn’t hesitate to express the problems he confronted, problems
that affected negatively the scientific and pedagogical activity in the University
of Cluj. Among this problems the most important were: the nepotism and the
‘arranged’ teaching contests, the struggle for academic degrees and university
functions, or the struggle for scholarships abroad. The framework that can
be easily detached from this correspondence becomes a way of negating the
stereotype that presented the University of Cluj as a ‘clean’ one, especially in
comparison with University of Bucharest. In fact, by analyzing the Marinescu
– Panaitescu correspondence, it seems there was no difference between the
higher education institutions mentioned above.
Keywords: University, Cluj, historians, professors, scholarships
I storicul Constantin Marinescu, un nume cu rezonanță în casta istori‑

cilor din țara noastră, mai cu seamă medieviști, este o figură încă vag
cunoscută, înconjurată de o aură de reverență mai mult sau mai puțin
ipocrită generată și alimentată de distanța impusă de seriozitatea lucrărilor
sale, dar și de destinul postbelic care l‑a îndepărtat de țara sa natală.
Actualitatea complezentă a lui Constantin Marinescu1, căruia i s‑a dedicat
relativ recent și o aulă în incinta clădirii Institutului de Istorie Națională de
pe strada Napoca nr. 11 din Cluj‑Napoca, derivă din raportarea forțată a aces‑
tuia, din perspectiva exilului ce i‑a marcat a doua parte a vieții, la congenerii
sau elevii săi care au ales să rămână în țară și să profeseze cu mai mult sau
mai puțin succes social în timpul ideocrației. Și pentru a nu ne ascunde în
spatele drapajului cuvintelor trebuie să spunem că decizia recentă a con‑
ducerii Facultății de Istorie a Universității „Babeș‑Bolyai” are, dincolo de
substratul celebrativ, o substanță negaționistă la adresa unui celebru perso‑
1
Se înscriu în banala tradiție panegirică rememorările cuprinse în „Anuarul Institutului de
Istorie din Cluj‑Napoca”, XXXII, 1993, p. 339–357.
Istoricul Constantin Marinescu despre Universitatea din Cluj 229
naj al istoriografiei oficiale a regimului ideocrat Ștefan Pascu (printre altele

student apreciat și sprijinit de Marinescu cum se va vedea și care nu a avut
nicio vinovăție în alegerea lui Marinescu de a rămâne în exil)2. Probabil că,
dacă figura lui Marinescu ar fi fost cunoscută ceva mai aplicat, numele aces‑
tuia ar fi dat de gândit (în sens pozitiv, obiectiv vorbind) înainte de a fi publi‑
cizat pe culoarele Institutului de Istorie Națională din Cluj‑Napoca. Pentru
că acest ilustru medievist, cel mai profesionist (din perspectivă tehnică,
raportat la științele de documentare ale istoriei) pe care l‑a avut Facultatea
de Litere și Filosofie din Cluj, a fost un exilat la Cluj, un autoexilat profesi‑
onal s‑ar putea spune, dar și un critic aspru al mecanismelor de gestiune și
a politicii de cadre dusă de conducerea Facultății de Litere și Filosofie și nu
numai, a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj.
Fapt este că într‑un entuziasm recuperator, specific culturilor provinciale
lipsite de orgoliu, suntem încurajați să celebrăm perioada interbelică, evalu‑
ată intelectual ca o vârstă paradisiacă a intelighenției românești, descătușate
după unirea din 1918, și să o raportăm triumfalist la mizeriile instituționale
specifice perioadei postbelice în dubla‑i dimensiune temporală: comunistă
și postcomunistă. Vectorii de opinie din publicistica culturală exaltă virtuțile
interbelice și pe deținătorii acestora, dar uită că în înaripatele lor porniri
exegetice nu cunosc prea abundent detaliile din viața pământenilor celebrați
cu atâta patos și oferiți publicului larg pe sume deloc neglijabile3. Ei bine,
2
Dacă evaluăm denumirile aulelor sau sălilor de curs ale clădirii Institutului de Istorie
Națională constatăm că acestea sunt inspirate de figuri mai mult sau mai puțin contro‑
versate din perioada interbelică, de pildă Constantin Marinescu și Ioan Lupaș (director al
Institutului, dar și controversat ministru al sănătății 1926–1927) și din cea postbelică, ca
Francisc Pall și Pompiliu Teodor. Faptul că Ștefan Pascu nu are asociat numele cu niciuna
dintre sălile de pe Napoca 11, în pofida demnităților deținute, care au plasat ca protagonistă
absolută Facultatea de Istorie în concertul celorlalte Facultăți (rector al UBB și director al
Institutului) se datorează viziunii particulare a unora dintre gestionarii din ultimii luștri ai
Facultății de Istorie, dar probabil și a vinovățiilor ascunse ale acestora ce trebuie obscurate
(unii au fost recrutați personal de Pascu, care le‑a asigurat de multe ori un confort de invi‑
diat pentru epoca regimului ateocrat). Numele lui Francisc Pall și al lui Pompiliu Teodor nu
sunt scutite de controversele care anturează numele lui Pascu, primul fiind blamat de David
Prodan pentru decăderea sa caracterială (vezi David Prodan, Memorii, ed. Aurel Răduțiu,
București, Editura Enciclopedică, 1993), cel de al doilea fiind șef de catedră agreat și impus de
Ștefan Pascu exact în timpul regimului ideocratic. Cel mai straniu fapt înregistrat în această
dimensiune a recuperării numelor unor predecesori, prin intitularea unor aule în clădirea
Institutului de Istorie Națională, este absența numelui lui David Prodan.
3
Este cazul spre exemplu a lui Emil Cioran. Până recent nu se cunoștea nimic despre sti‑
pendierea lui Emil Cioran chiar de către Constantin Marinescu în calitate de director al Școlii
Române din Paris. Acum, datorită excelentelor cercetări de arhivă ale Irinei Nastasă, știm că
perioada instituțională opacă din biografia lui Cioran a anilor 1943–1944 a fost stipendiată de
statul antonescian prin bunăvoința lui Marinescu. Vezi Irina Nastasă, Emil Cioran şi Şcoala
Română de la Fontenay‑aux‑Roses. Mărturii documentare în „Anuarul Institutului de Istorie
George Barițiu”, Cluj‑Napoca, XLIX, 2010, p. 235–244. Păcat de servilismul filofrancez al
230 Șerban Turcuș
o serie de documente private, dintre care în anexa acestui studiu publicăm

unele scrisori4 adresate colegului de facultate, Emil Panaitescu5, răstoarnă
această perspectivă, oferind un reper indirect despre alegerea mai târzie a
lui Marinescu, aceea de a se transfera la București după numirea la Paris și
apoi de a rămâne în exil.
Constantin Marinescu6 s‑a născut la 11 august 1891, în Şerbăneşti‑Poduri
(Pucioasa), judeţul Dâmboviţa și a murit la 1 aprilie 1982 la Barcelona. A
făcut studiile liceale la Piteşti iar cele universitare (dreptul, litere şi filosofia)
la Bucureşti. În 1918 a devenit doctor în litere. Şi‑a continuat specializarea
în istorie medievală la Sorbona şi la École Nationale de Chartes. Revenit în
ţară, a fost numit conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii din
Bucureşti (1923–1924); între 1925 şi 1943 a fost profesor de istorie univer‑
sală la Universitatea din Cluj după care s‑a transferat la cea din Bucureşti
(1943–1946). Director al Institutului de Istorie Universală din Cluj (1925–
1943) a fost şi director al Şcolii Române din Franţa (1941–1948). A fost ales
membru corespondent al Academiei Române (2 iunie 1928), dar este epurat
din Academie de regimul stalinist din România. După căderea regimului
ideocrat a fost însă repus în drepturi ca membru corespondent al Academiei
Române (3 iulie 1990). A fost, de asemenea, membru al Academiei Regale
de Litere din Barcelona, al Societăţii de Geografie din Lisabona, al Societăţii
Regale de Litere şi Ştiinţe din Boemia, al Comisiei Internaţionale a Marilor
Descoperiri Geografice. Cât privește viața privată a lui Constantin Marinescu
informațiile sunt încă relativ parcimonioase. A fost căsătorit cu Zoe Balş și a
avut doi copii, dintre care Dinu a murit de amigdalită streptococică pe când
era la școală, iar Marica a dispărut şi ea relativ prematur, pe vremea când
lucra la UNESCO ca secretară a medievistului Robert Fawtier7.
Scrisorile, multe dintre ele conținând data topică „Cluj, strada General
Dragalina/Dragalina” sunt de o flagrantă întristare instituțională, o con‑
stantă a experienței clujene a lui Marinescu, dar conțin și un realism al
evaluărilor deloc camuflat sau dedublat. Să nu uităm că erau adresate unui
celor care considerau că Hexagonul a fost într‑atât de frapat pozitiv de Cioran, încât i‑a oferit
burse „fără număr”...
4
Le‑am selecționat doar pe cele care au referințe la viața universitară clujeană (nota
autorului).
5
Veronica Turcuș, Emil Panaitescu (1885–1958), și Școala Română din Roma, în „Anuarul
Institutului de Istorie George Barițiu”, Cluj‑Napoca, XLVI, 2009, p. 261–295.
6
Enciclopedia istoriografiei românești, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978,
p. 210–211.
7
Pentru detalii și un parcurs amănunțit al carierei și vieții lui Constantin Marinescu a se
vedea reconstituirea plină de acribie datorată lui Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor.
Ipostaze din viața privată a universitarilor „literari”(1864–1948), Cluj‑Napoca, Editura Limes,
2010, p. 177–179.
personaj, atunci încă influent, ce deținea demnitatea de director al celei mai

celebre instituții românești din străinătate, Accademia di Romania, dar și
membru al corpului didactic al Universității clujene; așadar în pofida carac‑
terului privat avea și o oarecare relevanță instituțională.
Se pot desprinde din aceste documente private mai multe elemente
conexe disconfortului total ce‑l animă pe Marinescu. Acest disconfort este
atât fizic cât și psihic cu descrieri plastice ce îmbracă adeseori forme baco‑
viene. E vorba de atmosfera și de clima Clujului8 care pentru istoricul
non‑ardelean condiționează și caracterul colegilor săi: „Aici umed, ceață,
noroi, oameni meschini și obișnuita lipsă de orizont”9. „Recea și fumuria
atmosferă a Clujului” este o constantă în viața lui Marinescu10. Geografic și
etnic Marinescu atribuie orașului de pe Someș calificarea de „colț provincial
maghiaro‑iudaic”11. Această condiție a exilului profesional în propria țară se
resimte în toată corespondența Marinescu‑Panaitescu. Există o convingere
subiectivă a lui Constantin Marinescu că mediul universitar clujean nu are
maturitatea necesară, și deși nu transpare din documente, comparația la
care se face apel pare a fi Universitatea din București, unde se va transfera
în cele din urmă acest profesionist istoric. Iată câteva calificări date ambi‑
entului universitar clujean: „intrigi, sfori, manevre. scrisori anonime, tot ce
se cuvine pentru înfrumusețarea vieții unui caragialesc oraș de provincie12;
mi‑e destul de silă, ce să‑ți spun! Regret și mai mult că nu pot evada câtva timp
din această cloacă (minima, bine înțeles, de vreme ce Roma se mândrește
cu maxima...)13; la Cluj, somnolență și intrigi14; aceleași mici „cancan”‑uri de
oraș provincial în care proștii și cei de rea credință sunt mai numeroși decât
ar fi necesar15; n‑aștepta știri din această proastă și prostificantă atmosferă16;
aici, viață mocnită, șoapte, intrigi; atmosferă sub‑balcanică....17”. Așadar iată
viceversată perspectiva ce animă standardizat lumea universitară clujeană
în raport cu lumea universitară bucureșteană, ceea ce arată cât de lipsite de
temei sunt clișeele operative în aceste clasificări topico‑caracteriale.
Desigur că acest disconfort al lui Constantin Marinescu provenea mai
cu seamă din animozitățile de natură profesională și incoerența birocrației
8
„Ce fericit ești că mai poți scăpa de apăsarea aceasta clujeană!”, îi scria Marinescu lui
Panaitescu la 31 ianuarie 1938.
9
31 ianuarie 1938.
10
12 februarie 1938.
11
7 februarie 1940.
12
12 februarie 1938.
13
12 februarie 1938.
14
14 ianuarie 1938.
15
22 decembrie 1932.
16
2 iunie 1936.
17
9 iunie 1938.
232 Șerban Turcuș
universitare și ministeriale, chestiuni pe care i le împărtășește lui Panaitescu

fără vreo jenă și fără teama de a fi cenzurat. În primul rând, sunt contrastele
profesionale. Marinescu se pare că era un tip uman extrem de riguros și de
exigent cu sine (îi stau mărturie lucrările de un profesionalism admirabil
pentru epocă), iar acestea vor fi solicitate și colegilor și colaboratorilor săi.
Însă Universitatea din Cluj avea o vârstă fragedă, iar corpul profesoral era
neomogen, cu aspirații centrifuge tocmai din pricina lipsei de omogeni‑
tate, permițând accesul politicului pentru a sprijini cariere rapide și venituri
materiale considerabile (nu întâmplător cel mai ilustru cartier rezidențial al
Clujului, Andrei Mureșanu, este constituit ca nucleu în jurul reședințelor
multor universitari români).
Corespondența pe care o publicăm evidențiază că Marinescu incrimina
atât versatilitatea instituțională a structurilor decizionale din Universitatea
clujeană, cât și egocentrismul sau indiferentismul față de regulile funcționale
în regim universitar. Probabil o frustrare de natură personală l‑a afectat în
timpul permanenței sale la Cluj. Astfel poate fi înțeleasă și plecarea lui prin
transfer la Universitatea din București pe catedra ocupată odinioară de
Nicolae Iorga și, mai apoi, acceptarea direcțiunii Școlii Române din Paris
când era încă profesor al universității clujene funcționale la Sibiu.
Deși Marinescu nu afirmă niciodată în mod frust dorința de a fi ales
decan al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din Cluj (în arcul de
timp 1932–1940), aceasta se întrevede în felul în care judecă modalitatea
de alegere a decanului prin imixtiunea politicului: „La Facultate, același și
același lucru. Adică nu: Partidul Liberal a impus pe Drăgan ca decan în
continuare: al treilea ciclu de câte 3 ani, afară de alt an de decanat mai de
mult...M‑am mirat că, la alegere, am avut și eu 6 voturi...”18. El demască în
corespondența privată defecțiunile morale care ghidau personalitatea‑tip a
celui ce ar fi trebuit să dețină demnitatea de decan: „Mă întrebi despre cele
ce se întâmplă aici. Ce știi, plus o recrudescență de intrigi și de josnicii,
da, de josnicii. Poate mă voi fi „acrit” și eu de atâta trai în acest colț provin‑
cial maghiaro‑iudaic, dar dacă ți‑aș spune ce văd și mai ales ce descopăr în
Facultatea noastră!...
Îți mulțumesc pentru bunele cuvinte în legătură cu Decanatul. Fii însă
liniștit: nu posed ne‑virtuțile necesare (cum s‑a spus despre Pasquale Villari,
care, cum știi, n‑a reușit în viața publică din această pricină) iar, pe de altă
parte, observ din depărtare (fiindcă stau mai retras ca oricând) ce ițe se trag
în războaie subterane ...”19.
Un neajuns instituțional condamnat cu vigoare de ilustrul medievist viza
posibilitatea de intrare în corpul profesoral prin examene trucate sau directive
18
16 ianuarie 1939.
19
7 februarie 1940.
nelegitime chiar dacă la frontiera legii. O tentativă de intrare prin fraudă în

corpul profesoral îl va opune lui Constantin Daicoviciu: „La Universitate cum
știi. Cu o deosebire: se adaptează și cei noi metodelor celor mai vechi... De
pildă: înlocuitorul tău la catedră20 a propus – și Consiliul a admis, fiind indus în
greșeală – numirea unui asistent la catedra ta în persoana tânărului Brătianu.
După ședință, prinși noi de o îndoială, mai ales că știam că cel propus trecuse
licența și cu mine (acum câteva luni!), am cercetat și am constatat că noul asis‑
tent nu numai că nu luase Istoria Antică între cele trei materii de licență, dar
nici măcar nu urmase vreodată un seminariu la materia ta!...Închipuiește‑ți‑l
în fața membrilor din anul III sau IV ai acestui seminariu...”21. De aseme‑
nea, îi semnalează lui Panaitescu o aberație interuniversitară permisă de la
cele mai înalte niveluri instituționale: „Sunt cu totul de părere că noua lege a
învățământului superior conține multe lucruri bune. Îți voi spune însă că la
noi la Științe (la Matematici) a fost transferat – fără a fi întrebată Facultatea și
fără a fi vreo catedră vacantă – un proaspăt profesor de la Agricultură, unde i
s‑a desființat catedra pentru a fi nevoie de transferare.... Concluzia?”22.
În ceea ce privește programele de studiu, din corespondența publicată se
întrevede nemulțumirea lui Marinescu față de propunerile pe care i le rela‑
tează lui Panaitescu. Desigur că el fiind profesor de istoria universală pleda
pentru cauza proprie și nu înțelegea să accepte ca absolvenții facultății să aibă
doar o pregătire minimală în domeniul istoriei universale: „Cine alege Istoria
Românilor nu va face la Ist. Antică și la cea Universală de cât un singur examen
în timpul celor 4 ani de studiu, adică exact ca și la Slavistică, Bizantinologie, etc.
În ce mă privește, cred că se merge pe un drum complet greșit, dacă vrem
să ținem seamă de pregătirea cu care vine cineva din liceu și de ceeace are
de predat viitorul profesor secundar”23. Există tendința, actuală și în anii regi‑
mului ideocratic, de a avantaja curricular istoria românilor din rațiuni lesne
de înțeles. Din aceeași pricină reacția marinesciană față de o propunere de
înființare a unei catedre de istoria Transilvaniei este de reținere, metodologic
susținută, dar politicește însă deplasată: „se consideră absolut necesară cre‑
area unei catedre speciale pentru Istoria Transilvaniei... Am combătut ideea
în consiliu, însă lucrurile erau „aranjate” așa că am rămas – ca de obicei – în
minoritate... (Propusesem, în cel mai bun caz, o conferință)”24.
Rigurozitatea de care Marinescu a dat dovadă în relațiile interuniversitare,
dar și în cele amicale, se vădește în scrisoarea pe care i‑o trimite lui Emil
Panaitescu în 2 martie 1936 și privește teza de doctorat al lui Francisc Pall.
20
E vorba de Constantin Daicoviciu.
21
5 iulie 1939.
22
16 ianuarie 1939.
23
21 februarie 1934.
24
20 decembrie 1939.
234 Șerban Turcuș
Fără ocolișuri și principial Marinescu îi explică directorului Accademiei di

Romania argumentele prin care nu‑i permite lui Pall să‑și publice teza de
doctorat în colecția Ephemeris a Școlii române din Roma.
O altă racilă a societății universitare clujene, – de fapt o caracteristică, se
pare universală în universitățile neconsolidate –, dezaprobată de Marinescu,
era nepotismul: „Trebuie însă să spun cât de mult mă întristează nivelul
vieții noastre universitare (continuă sistemul cu fetele de universitari care,
nu numai că încasează salarii fără a face un minut de slujbă, dar care se văd
definitivate pentru că‑și bat joc de instituții și de cei cari, fără nicio situație,
privesc revoltați la asemenea spectacole”25. Considerațiile lui Marinescu se
pare că aveau ca țintă pe fiicele lui Ioan Lupaș, Hortensia și Marina26.
Cu colegii de la disciplinele istorice relațiile au fost, pare‑se, strict colegi‑
ale, doar cu Panaitescu închegând o prietenie mai vârtoasă, directorul de la
Roma încredințându‑i lui Marinescu supervizarea conservării domiciliului
său clujean. Cu o foarte fină ironie îl trata pe Silviu Dragomir și cu ceva mai
ascuțită ironie pe Ioan Lupaș, mult mai expus comentariilor datorită fiicelor
sale pe care le‑a sprijinit în termeni comparabili cu familiile universitare de
ieri și de astăzi, obicei care însă lui Marinescu i se părea dacă nu de condam‑
nat, cel puțin discutabil. Același tip de ironie cu care‑l atinge pe Lupaș i‑o
rezervă și lui Nicolae Bănescu definit „amicul nostru bizantin”.
Personajele cu care însă ilustrul medievist a avut cele mai dure con‑
troverse intestine, dar rareori au răzbătut în afara Univesității, au fost
Constantin Daicoviciu, Gheorghe Giuglea și Alexe Procopovici și, deși nu e
citat explicit, Sextil Pușcariu.
Cu Constantin Daicoviciu, care era suplinitorul lui Panaitescu la catedra
de istorie antică, relațiile s‑au deteriorat în ultimii ani ai deceniului patru
ai secolului trecut. Deși rezultă că anterior Marinescu l‑ar fi sprijinit pe
Daicoviciu în carieră, din perioada menționată mai sus șicanele făcute de
Daicoviciu, nu în mod special la adresa lui Marinescu, ci a intereselor profe‑
sionale ale acestuia, au fost înseriate, începând de la episodul citat mai sus
cu concursul eșuat de asistent, mai apoi cu disputa legată de biblioteca de
bizantinistică lăsată de Nicolae Bănescu și, în cele din urmă, la șicanarea
lui Ștefan Pascu în legătură cu participarea acestuia la concursul pentru
bursa la Școala română din Roma. În 1939, Constantin Marinescu îl va
caracteriza pe Constantin Daicoviciu, viitor ministru și rector memorabil al
Universității „Babeș‑Bolyai”, ca fiind un tip care „nu se va îmbolnăvi nici de
prea multe scrupule, nici nu va fi înnăbușit de gratitudine”27. Ne rămâne să
adăugăm doar: „magister dixit”.
25
7 februarie 1940.
26
A se vedea Lucian Nastasă, op. cit, p. 335.
27
5 iulie 1939.
Cele mai clamate neajunsuri, nu personale (nu sunt evidențiate consecințe

salariale sau de carieră, dincolo de demnitățile elective) cât instituționale,
în cadrul jocurilor de putere din interiorul Facultății de Litere și Filosofie
le‑a adus, în opinia lui Marinescu, Sextil Pușcariu prin doi interpuși:
Gheorghe Giuglea28 și Alexe Procopovici29. Dușmănia dintre Pușcariu și
Marinescu era veche, lingvistul fiind unul dintre cei mai înverșunați adver‑
sari ai acceptării lui Marinescu în calitate de cadru didactic la universitatea
transilvană30. În consecință și mandatarii acestuia în diversele structuri sau
comisii ale Facultății îi produceau repulsie lui Marinescu. Pușcariu, maes‑
tru al jocurilor de putere, la fel ca Nicolae Iorga, se pare că avea o predilecție
pentru manevrarea prin interpuși, urmărind tot timpul să „tragă spuza
pe turta lui”, altfel spus dorea ca avantajele maxime să fie ale sectorului
litere din cadrul facultății și mai puțin ale istoriei și filozofiei. Probabil că
pe Marinescu îl deranja și faptul că interpușii lui Pușcariu, deloc validați
28
Gheorghe Giuglea (29 ianuarie 1884, Satulung, Brașov – 7 aprilie 1967, București) a fost
un lingvist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936. Urmează Liceul
„Andrei Șaguna” din Brașov, apoi Facultatea de Litere și Filosofie din București (1903–1908),
fiind discipolul lui Ovid Densușianu. Între anii 1913–1914 este lector de limba română la
Sorbona. Își susține doctoratul la Universitatea din Cluj (1920), unde va fi profesor la Catedra
de filologie romanică a Facultății de Litere și Filosofie din 1919 până în 1947. A urmat, de ase‑
menea, specializări în lingvistică romanică în Italia și în Spania. Concomitent cu activitatea
de la catedră, a făcut parte, încă de la înființare, din colectivul Muzeului Limbii Române din
Cluj, condus de către Sextil Pușcariu. Studiile sale s‑au axat pe domeniile lexicologiei, etimo‑
logiei și toponimiei, în cadrul cărora este aplicată metoda de cercetare „cuvinte și lucruri”
(Wörter und Sachen).
29
Alexe Procopovici (14 martie 1884, Cernăuți – 22 iunie 1946, Cluj). A absolvit Liceul „Aron
Pumnul” din Cernăuți și apoi Facultatea de Litere din același oraș, avându‑l ca profesor pe
Sextil Pușcariu. Devine agregat la Catedra de limba și literatura română a Universității din
Cernăuți, devenită vacantă prin plecarea lui Sextil Pușcariu la Cluj. Își susține doctoratul în
1919, fiind ales, în același timp, membru corespondent al Academiei Române, la propunerea
lui Pușcariu. Alegerea în Academie va declanșa contestații din partea lui Ovid Densușianu,
susținătorul lui Ion Aurel Candrea, precum și din partea lui Eugen Lovinescu, care îl va ataca
într‑un pamflet intitulat Alexe Procopovici sau „Omul care n‑a scris nimic” (Eugen Lovinescu,
Critice, ediție definitivă, București, Editura Ancora, vol. V, 1928, p. 101–109). Socotindu‑l, în
recomandarea sa, drept „cel mai de seamă filolog pe care îl are Bucovina”, Sextil Pușcariu dorea
ca prin alegerea lui Procopovici în forul academic să‑și găsească reprezentarea toate provin‑
ciile românești. Colaborarea dintre Pușcariu și Procopovici se materializase deja, în 1914,
prin publicarea împreună a Cazaniei a II‑a a lui Coresi din 1581, una dintre primele ediții
critice de la noi realizată prin metoda transcrierii interpretative. Procopovici va deveni, în
1938, profesor titular la Universitatea din Cluj, succedându‑i, din 1940, lui Sextil Pușcariu la
Catedra de limba română și dialectele ei, precum și la conducerea Muzeului Limbii Române.
Figură controversată, Procopovici a beneficiat de sprijinul fără rezerve a lui Pușcariu care‑l
estima drept un cercetător „meticulos, ager pentru problemele filologice, insistent când ceva a
rămas neclar și cu dragoste de lucru”. Sextil Pușcariu, Memorii, București, Editura Minerva,
1978, p. 193.
30
Lucian Nastasă, op. cit, p. 178.
236 Șerban Turcuș
profesional, forțau acensiunea pe scara socială și instituțională fără a avea

credențialele necesare.
Corespondența Panaitescu‑Marinescu31 este o probă de amiciție ce merge
dincolo de aspectele instituționale și colegiale având o puternică amprentă
privată. Ne dezvăluie un istoric deloc comod, riguros și principial în viața
profesională („duc în continuare secția istorică în spinare”32), dar și în cea
intimă, deloc mulțumit cu propria‑i inserție socială, dispus să‑și asume, în
pofida disconfortului permanent, o atitudine care nu acceptă decât com‑
promisuri limitate și de cele mai multe ori în condiții de presiune îndelun‑
gată. Experiența clujeană, deși reușită profesional, l‑a marcat și l‑a făcut, ca
dincolo de legitima tensiune de ascensiune pe scara socială, să dorească să
părăsească acest habitat instituțional de care nu s‑a lăsat asimilat.
ANEXE
1
22 Decembrie 1932
Scumpe amice,
Mi s‑a comunicat la Facultate adresa D‑tale privitoare la inaugurarea Școalei33.

Din nenorocire, noi neavând favoarea a fi niște miniștri oarecare nu putem să ne
permitem acest lux cu toată dorința mai mult decât fierbinte (bineînțeles, prin noi
înțeleg eu....).
Să întemeiezi așezământul acesta de cultură cu bine și să convoci la sărbătoare și
ursitoare favorabile care să‑i asigure un viitor strălucit.
Vrei, desigur, vești de aici. Aceleași mici „cancan”‑uri de oraș provincial în care
proștii și cei de rea credință sunt mai numeroși decât ar fi necesar. Deci nimic...
Mi‑a sosit alaltăieri o scrisoare de la magazinul englezesc de ceai, anunțând că
a trimis comanda făcută de mine. Reclamă însă banii... Dacă nu i‑ai trimis încă, fi
bun și expediază urgent suma de Ł 1,6 sh.
Îți repet și adresa magazinului, pentru cazul că nu ai avea‑o acolo: The Tea
Planters and Importers Company, 124, Minories, London, E.C.3.
Și te mai rog ceva: Cerusem un rezumat din Bodin34 și te rugasem să‑l însărcinezi
pe Manea cu cercetarea respectivă. Pot să‑l am?
Sfârșesc rândurile acestea grăbite cu sincere și multe urări de sărbători! Ne pare
rău că vom avea un Crăciun și un An Nou pustiit de prieteni.
31
Am păstrat toate particularitățile ortografice folosite de Constantin Marinescu. Singura
intervenție pe care am operat‑o a fost utilizarea cratimei în locul apostrofului.
32
16 ianuarie 1939.
33
Este vorba de inaugurarea clădirii Accademiei di Romania din Roma la 10 ianuarie 1933.
34
Jean Bodin.
Respectuoase omagii Doamnei.

Al D‑tale cu veche prietenie,
Constantin Marinescu
2
Cluj, 21 II 34
Scumpe amice,
N‑am să‑ți dau vești speciale, ci vreau numai să te rog ceva în interesul
învățământului Istoriei în Universitatea noastră. Știi că se prepară un nou regula‑
ment. Lupaș și Dragomir (alți istorici nu s‑au putut strânge) au fost de părere zilele
trecute ca să organizăm secția noastră astfel:
1. Se mențin cele trei sub împărțiri (Istorie Antică, Universală, Istoria Românilor);
2. Seminarii obligatorii: 2 ani la materia principală, câte 1 la cele două secundare,
alese la licență.
3. Examene: 3 la materia principală, 1 la toate celelalte.
Adică: Cine alege Istoria Românilor nu va face la Ist. Antică și la cea Universală
de cât un singur examen în timpul celor 4 ani de studiu, adică exact ca și la Slavistică,
Bizantinologie, etc.
În ce mă privește, cred că se merge pe un drum complet greșit, dacă vrem să
ținem seamă de pregătirea cu care vine cineva din liceu și de ceeace are de predat
viitorul profesor secundar. Te rog să‑mi trimiți, imediat ce primești aceste rânduri,
părerile D‑tale sub formă de propuneri adresate Facultății.
Aici ninge noaptea și se topește ziua. Încolo, ce știi. V‑ați instalat bine? Moțu35
merge la școală? Malila36 a isprăvit cu tusea?
Sărutări de mâini Doamnei,
Al D‑tale cu veche și sinceră afecțiune,
C. Marinescu
3
Cluj, 2 Martie 1936, 112 General Dragalina
Scumpe și dorite amice,
Vreau să încep aceste rânduri, pornite mult mai târziu de cât aș fi dorit, cu urări
plecate din inimă pentru cei nouă ani ai lui Moțu. Să fie sănătos și cuminte și să
trăiască o lungă viață fericită!
Ce rău ne pare că v‑ați îndepărtat pe atât de multă vreme de Cluj!
35
Fiul lui Emil Panaitescu, cunoscut în literatura științifică italiană drept Emilio Alessandro
Panaitescu.
36
Fiica lui Emil Panaitescu, stabillită ulterior în SUA.
238 Șerban Turcuș
Este greu să‑ți spun ceva deosebit de prin partea locului: Aceleași consilii, aceleași
mărunțișuri (ai văzut din ziare ce scandal s‑a întâmplat în jurul ocupării catedrei de
Sociologie .... Amicul D‑tale de la București a cam întins coarda....).
Copiii noștri merg bine. Dinu este încântat de școală, mai încântat decât Marica.
Nevastă‑mea, după multe necazuri cu o eczemă și o furunculoză s‑a înzdrăvenit.
În schimb, eu mă simt mai prost. De luni de zile mă supără rinichii și nu prea
știu ce este de făcut. De‑ar fi cald m‑ași repezi la Căciulata.
Acum ceva în legătură cu Școala.
I‑am scris D‑lui Pall în privința doctoratului său și i‑am spus să‑și aibă gata teza
pentru publicarea în volumul II din Mélanges d’Histoire Générale pe care‑l voi înj‑
gheba în curând.
Din răspunsul său însă înțeleg că D‑ta „ții necondiționat” ca această întinsă
lucrare să se tipărească în Ephemeris. Eu credeam că ne înțelesesesm asupra acestei
chestiuni. Îmi pare rău că trebuie să revin și să te rog să renunți la această idee, pen‑
tru motivele ce urmează:
1. Subiectul acestei teze a fost dat de mine. Lucrarea a fost făcută sub ochii mei, a
fost discutată de mine. Ea se leagă de un studiu publicat de mine mai demult.
2. Lucrarea a fost prezentată ca teză de licență la mine. Eu i‑am făcut raportul. Tot
eu am arătat D‑lui Pall întregirile și îndreptările necesare.
3. La Roma D‑nia Sa n‑a făcut de cât verificări și adaosuri la o teză de doctorat
care era aproape gata când a sosit acolo. Nu la Școală și‑a găsit subiectul, nu acolo a
redactat această lucrare.
4. Este firesc deci ca în volumul de Mélanges să doresc să se publice o lucrare
pornită de la directorul Seminariului și al Institutului al căror elev și funcționar a
fost și este D‑l Pall.
Dacă nu voi publica în acest volum lucrări care s‑au făcut sub inspirația și con‑
ducerea mea, ce să tipăresc altceva?
5. D‑l Pall văd că a descoperit, între altele, într‑un Diario Romano din secolul
XVIII corespondențe din Iași și București. Cred că un studiu de istorie românească,
bazat pe aceste scrisori, s‑ar potrivi mai bine cu linia de până acum și cu probabilul
cuprins al publicației Școalei decât o monografie de istorie medievală. În anuarul
meu consacrat Istoriei Universale n‑ași putea publica un studiu de istorie româ‑
nească, pe câtă vreme D‑ta cred că trebuie să‑l preferi.
Îmi pare rău că am fost nevoit să înșir această lungă argumentație. Lucrurile sunt
prea vădite ca D‑ta să nu mă înțelegi și să nu dai urmare amicalei mele intervenții.
De altfel este și interesul D‑lui Pall ca lucrarea sa să apară cât mai curând: Este
foarte probabil că noi vom putea merge mai repede, date fiind proporțiile mai
reduse ale volumului nostru.
Sper foarte mult că de rândul acesta ne‑am înțeles și că această neașteptată
concurență s‑a lichidat prietenește.
Respectuoase sărutări de mâini Doamnei. Multă sănătate copiilor.
Cele mai bune și afectuoase salutări de la al
D‑tale vechi devotat
C. Marinescu
Aflu de la colegul Lupaș că fiica‑sa ar trebui să urmeze timp de trei luni cursu‑
rile de paleografie de pe lângă Arhivele Vaticanului. N‑ași vrea să mă amestec, dar
teamă‑mi este că aude încă odată lucruri pe care le‑a învățat aici... Să nu‑și piardă
cumva timpul...
4
Cluj, 2 iunie 1936
Amicissime,
Mulțumesc pentru gândul bun, îndreptat spre mine la Sf. Constantin. M‑a
mișcat aducerea aminte.
Pot oare să rog pe D‑l Director să mulțumească în numele meu și tinerilor
tovarăși cari și‑au pus numele pe cartea poștală trimisă din Pompei?
N‑aștepta știri din această proastă și prostificantă (sper că nu se simte aceasta în
rândurile ce‑ți înșir ...) atmosferă. Facem lucruri hotărâtoare pentru rostul viitor al
lumii: Discutăm ortografia profesorului de Istorie a Artelor, ne certăm dacă o lucrare
tipărită în italienește în Diplomatarium sau în cealaltă publicație a D‑tale, poate fi
prezentată ca teză de doctorat, fără a fi tradusă și retipărită în românește (traducerea
și retipărirea cer niște persoane foarte inteligente, care fericesc Facultatea, Consiliul
și Țara....) și așa mai departe. Cum vezi nu stăm de geaba.
Și fiindcă se apropie sfârșitul anului când se dă inevitabila bătălie pentru ocu‑
parea locurilor de la Paris și Roma, socotesc salutară o intervenție a D‑tale la
Facultate și anume: D‑l N. Iorga speriat, se vede, de incompetența unora dintre
cei trimiși la Fontenay, a rugat să se recomande numai elemente cari s‑au arătat
capabile de creație științifică, tineri cari lucrează. Ba D‑nia Sa a cerut să i se trimită
și publicațiile respectivilor. După câte se pare, scrisoarea cu pricina a fost expediată
tuturor Facultăților.
Cred deci că n‑ar fi rău (dacă ești de aceeași părere) să ne ceri și D‑ta să‑ți trimitem
oameni serioși. În ce mă privește mă gândesc la Vinulescu37, băiat mai copt (generația
lui Pall) și care a publicat și publică. Pe lângă acestea, stă de ani de zile în atmosfera
a două Institute de Istorie. Nu știu cine va mai candida. Mă tem, mai ales, de mane‑
vrele piezișe ale unui pieziș domn38, care a încercat acum doi ani să înlăture pe Pall.
Ce face Doamna? Cum merg copiii? Îți convine Imperiul cel nou? Cât costă?
Unde vă duceți pe vară? (sper că nu în Abisinia...)
Omagii respectuoase Doamnei
Multe și afectuoase salutări de la al D‑tale
vechi și devotat prieten,
C. Marinescu
Dacă te hotărăști să scrii Facultății, fă aceasta imediat, te rog.
37
Gheorghe Vinulescu.
38
Gheorghe Giuglea.
240 Șerban Turcuș
5
Cluj, 27 Iunie 1936
112 General Dragalina
Scumpe amice,
De‑abia aștept să te văd ca să „te fac” o Bruderschaft, care să încheie această prea
lungă și solemnă „domnire”.
Mă bucur mult să știu că reveniți în țară și că, deci, va exista putința să ne
vedem. Mi‑e teamă însă că aceasta nu se va întâmpla decât la Cluj. Într‑adevăr, la
2 Iulie familia‑mi pleacă la Plopeni unde va sta trei săptămâni răstimp în care eu
voi sorbi amara apă a Căciulatei. Apoi cu toții ne ducem la Brustureasa39 pentu
petrecerea restului verii. În cele dintâi zile ale lui Septembrie vom reveni, cu voia
lui Dumnezeu, la obișnuita noastră reședință. Dar n‑am isprăvit cu înșirarea de
programe. Ași ține foarte mult să mă văd iarăși în minunatul oraș în care stai, cu
prilejul Congresului de Studii Bizantine. Nu prea văd cum voi găsi banii necesari. O
chestiune însă pare rezolvată: cea a locuinței, de vreme ce Emil Panaitescu se oferă
așa de prietenește să mă așeze undeva în Școală. Mulțumesc din inimă!
Știri de aici: Ți s‑a aprobat congediul, fără discuție. Daicovici va suplini. Vinulescu
a fost recomandat, nu fără mârâielile unui anumit personagiu40, care voise să înlă‑
ture și pe Pall pentru a trimite pe un elev al său, care ar fi urmat să facă filologie
romanică la Roma fără a fi urmat un minut cursurile de italienește aici.
De altfel, personagiul pomenit m‑a silit să‑i scriu că nu mai pot avea relații cu el
(nimicuri provinciale, vei zice ...).
Pall a fost recomandat ca bursier supranumerar la Fontenay, pe timp de un an
(intervenția mea, sprijinită de marele D‑tale amic41, director al școalei respective).
Fiindcă veni vorba de ocrotitul meu, sper că‑l vei lăsa totuși la Roma și lunile pier‑
dute cu examenul de capacitate. Așa‑mi făgăduiseși. Ar fi foarte bine pentru cerce‑
tările lui în arhive. Ca bursier regulat la Fontenay a fost recomandat Grigore Popa42.
Să nu uit altceva: Bratu (matematicianul)43 m‑a rugat să‑ți scriu ca să‑ți spun că,
trebuind să vină în August la Roma pentru niște treburi astronomice ar dori – ghi‑
39
Brusturoasa, Bacău.
40
Același Giuglea.
41
Ironie extrem de acidă la adresa lui Iorga, cunoscută fiind adversitatea Nicolae Iorga‑Emil
Panaitescu.
42
Grigore Popa (31 iulie 1910, Podeni, judeţul Cluj – 24 septembrie 1994, Bucureşti) a fost un
poet şi eseist. Licenţiat în filosofie în 1933, la Universitatea din Cluj. Între 1934 şi 1936 funcţio‑
nează ca profesor de liceu la Cluj, iar în 1938 primeşte o bursă de 2 ani la Şcoala Română de la
Fontenay‑aux‑Roses, continuându‑şi studiile în capitala Franţei. În 1939 îşi ia doctoratul în filosofie
magna cum laude, cu teza Existenţă şi adevăr la Soren Kierkegaard, sub îndrumarea lui D.D. Roşca.
Devine asistentul lui D.D. Roşca la Catedra de teoria cunoaşterii şi istoria filosofiei a Universităţii
din Cluj, mutată temporar la Sibiu. Înlăturat în 1945 din învăţământ, este arestat, până în toamna
anului 1947. Între 1948 şi 1949 lucrează ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj,
iar până în 1952 ca documentarist la Institutul de Lingvistică al Academiei, Filiala Cluj, apoi ca
psiholog. Arestat din nou în 1958, la mijlocul anilor ‚60 se mută la Bucureşti cu familia.
43
Gheorghe Bratu.
cire? – să afle dacă n‑ar putea să stea la Școală. Mă execut. Ar prefera un răspuns
grabnic, adresat, de preferință, lui. Dacă însă crezi că este mai bine să‑mi scri mie,
bitte sehr.... Dar grabnic, ca să știe Rumânul ce să facă.
Adunarea istoricilor a mers destul de bine. Eu n‑am luat parte decât la ședințe
(plicticoase ca orice privește chestii administrative) și la plimbarea la Curtea de
Argeș. A mai fost o lungă și excursie în Bucovina. Cum mă chinuiau rinichii m‑am
întors cuminte la Cluj (între timp scăpasem de un calcul).
Mulțumesc pentru prieteneasca prețuire a celor două comunicări, prezentate la
Varșovia și Sofia. Se vede că ai timp liber. Ce om fericit! Și cu asta am isprăvit cele
ce aveam de povestit deocamdată. Totuși uitam să‑ți spun că Marica a trecut în clasa
IV (premiul I), iar Dinu într‑a doua (premiul II).
Respectuoase omagii Doamnei. Multă și sinceră afecțiune copiilor și D‑tale.
La revedere, cu bine și în curând,
C. Marinescu
Adresele noastre: 1–25 iulie, Gara Plopeni (Prahova) și Călimănești, Hotel Jantea,
26 iulie–1 Sept, Gara Trotuș, oficiul Agăș.
6
Cluj, 14 ianuarie 1938
112, General Dragalina.
Iubite prietene,
Mă întristează știrile privitoare la sănătatea ta. Oricât ai avea lângă tine familia,
știu cât de plicticos este să nu te simți bine departe de țară.
Sper – și urez – ca atunci când îți vor sosi rândurile acestea boala să fi fost numai
o amintire. Păcat însă că ți‑a stricat zilele de sărbătoare din vacanța Crăciunului...
Îmi ceri vești despre întâmplările politice de aici. Întors acum 6 zile de la Păltiniș,
unde am petrecut cu toții minunat, nu știm mare ispravă.
Personal m‑am bucurat de chemarea (neașteptată, este adevărat) a unui guvern
de dreapta.
Mă tem însă că primirea cu brațele deschise a unor păsări călătoare de felul D.R.
Ioanițescu44, Rădulescu‑Mehedinți45 și Virgil Potârfă46 (excusez!...) va strica foarte
mult înfățișării morale a Guvernului și va folosi – drept echilibru – Gărzii de Fier.
44
Dumitru R. Ioanițescu, ministrul agriculturii și domeniilor în guvernul Goga (8 ianuarie
–10 februarie 1938).
45
Vasile Rădulescu‑Mehedinți, ministrul justiției în guvernul Goga (28 decembrie 1937–10
februarie 1938).
46
Virgil Potârcă (16 iulie 1888, Pleniţa, judeţul Dolj – 6 iunie 1954, Sighetu Marmaţiei), avo‑
cat, politician, fruntaş ţărănist, fost ministru. După terminarea Liceului la Craiova în 1906,
a urmat Facultatea de Drept din Bucureşti şi Facultatea de Litere la Paris, pe care a absolvit‑o
în 1914. A fost preşedintele organizaţiei Dolj a PNŢ între 1927–1937. A fost şi preşedinte al
Uniunii Camerelor Agricole din România şi s‑a specializat în domeniul agriculturii. Intrat
242 Șerban Turcuș
Un anumit interview al unei anumite persoane, apărut în Daily Herald face o

impresie penibilă. L‑ai citit? Dacă nu, ți‑l pot trimite.
Totalul impresiilor: O oarecare bucurie, o doză de neliniște, așteptare și oarecum
scepticism.
Să așteptăm acum și să vedem ce va mai fi.
Întregirea liberală nu mi se pare nefirească. Dar un element de ridicol nu lipsește
totuși în aventura georgistă... La ce au folosit cei 7 ani și jumătate de disidență?
La Cluj, somnolență și intrigi. Amicul nostru bizantin47 a căpătat 19 voturi la
Senat, în fața a 41 date lui Drăgan... Comentariile le vei face singur.
Nu știu când va fi trimis cineva în locul lui Indre48.
Prea amicala ta invitație la Roma m‑ar ispiti grozav. Ași vrea totuși să știu ce
conferință dorești? În ce limbă? Cui se adresează? La ce dată din Februarie?
Și dacă ar fi să mă primești la Școală, ai îngădui să vin și cu soția? (Ar fi vorba
numai de găzduirea „jumătății” mele...).
Răspunde‑mi deci grabnic și lămurește‑mă te rog.
Dă‑mi voie să‑ți mulțumesc foarte călduros pentru bunul gând.
Respectuoase omagii Doamnei, multă dragoste copiilor, afectuoase salutări și
urări de sănătate ție. 1938 cu succes.
C. Marinescu
Voi vorbi cu Pintea49 și Mureșeanu50 despre apartament.
7
Cluj, 31 Ianuarie 1938
112, General Dragalina
Dragă prietene,
Nu știu cum să‑ți mulțumesc pentru prea buna ta invitație și pentru amabilele
rânduri. Fără a fi nehotărât de felul meu, rămân însă încurcat. Soția mea este chi‑
nuită de o mare criză de eczemă însoțită de dureri de ficat.
Chiar dacă ar fi să nu mă însoțească, ași putea oare s‑o las în asemenea stare acasă?
Cu toate că eu însumi mă simt obosit (suplinirea conferinței, care‑mi face un
total de opt ore pe săptămână, mă doboară) ași fi foarte bucuros să mă aerisesc
puțin, venind la voi, între prieteni, în altă atmosferă.
în Parlament a făcut parte din toate legislaturile interbelice de după 1920, fiind şi membru
în Delegaţia Permanentă a PNŢ. Virgil Potârcă a fost exclus din partid la 29 decembrie 1937,
după ce a acceptat să intre în componenţa guvernului Octavian Goga. A fost arestat în iulie
1947 şi condamnat politic. A murit în închisoarea din Sighet la vârsta de 66 de ani.
47
Nicolae Bănescu.
48
Alexandru Indre. Bursier desemnat la Roma, care a renunțat la bursă din motive medicale.
49
Gherasim Pintea.
50
Intendent‑portar la Institutul de Studii Clasice din Cluj.
Se mai adaugă și valurile de corecturi ale celui de‑al doilea volum din Mélanges
d’Histoire Générale (trebuie să apară într‑o lună‑două), așa în cât vezi câte necazuri,
câte griji și preocupări am pe cap.
Dacă‑ți aduc vreo încurcătură cu această renunțare – pe care mi‑o impun cu
greu, crede‑mă că te rog să mă ierți și să mă socotești foarte îndatorat.
Aici umed, ceață, noroi, oameni meschini și obișnuita lipsă de orizont. Ce fericit
ești că mai poți scăpa de apăsarea aceasta clujeană!
Sărutări de mâini Doamnei, multă dragoste prea simpaticilor tăi copii. Ție o
prietenească îmbrățișare și multe urări de sănătate.
C. Marinescu
P.S. Mureșeanu și Pintea m‑au asigurat că totul merge (sau stă...) foarte bine
acasă.
Raid‑ul aerian Roma‑Dakar‑Rio‑de‑Janeiro a fost ceva extraordinar. Mare impre‑
sie în toată lumea.
8
Cluj, 12 Februarie 1938
Iubite prietene,
Nu știu cum să‑ți mulțumesc pentru afectuoasele tale rânduri, pentru telegra‑
mele trimise, dovadă – dacă mai era nevoie! – de dorința ta amicală de a mă des‑
prinde pentru câtva timp din recea și fumuria atmosferă a Clujului.
Ce rău îmi pare că nu văd în față‑mi nici o perspectivă! Soția mea are dureri de
ficat – este adevărat nu prea tari, dar le are – nu în fiecare zi și o eczemă plicticoasă:
cine știe cum vor evolua, când și dacă se vor sfârși... Sunt pățit și de aceea nu vreau
să te încurc făgăduindu‑ți și neputând apoi să mă țin de promisiune.
Crede‑mă regretul de a nu putea să mă folosesc de o invitație așa de caldă, așa de
prietenească, este mai mare decât îți închipui.
Pe aici mare încurcătură adusă de crearea de catedre, de ținerea în seamă la
Minister de propunerea referitoare la Blaga51 (de sigur ți‑a scris Daicovici despre
toate acestea) și de trecerea pe linia moartă a acestuia din urmă. Intrigi, sfori, mane‑
vre, scrisori anonime, tot ce se cuvine pentru înfrumusețarea vieții unui caragialesc
oraș de provincie.
Mi‑e destul de silă, ce să‑ți spun! Regret și mai mult că nu pot evada câtva timp din
această cloacă (minima, bine înțeles, de vreme ce Roma se mândrește cu maxima...).
Mulțumesc pentru urările trimise pruncilor mei. La rându‑mi dorim Malilei și lui
Moțu multă sănătate și fericire, întru mulți ani. La fel părinților (jos gripa, afară gripa!).
Vești politice? Sunteți voi mai bine informați, voi cei din străinătate, așa în cât
te‑ntreb eu: Ce mai nou?
În sfârșit o văzurăm și pe asta!
51
Lucian Blaga.
244 Șerban Turcuș
Se pare că totul pornește din teama de curentul legionar.

Sărutări de mâini Doamnei, multă afecțiune copiilor, amicale îmbrățișări ție.
C. Marinescu
P.S. Dă‑i drumul, te rog, studiului lui Pall. Sper că ți‑a trimis un lucru cum se
cade. Volumul II din Mélanges d’Histoire Générale merge repede.
9
Cluj, 9 Iunie 1938
Iubite Panaitescule,
Întors de câteva zile din Apus (am fost la Bruxelles și la Paris) unde am ajuns la
17 mai, găsesc aici telegrama ta de felicitare și rândurile trimise din Neapole.
Îți mulțumesc din toată inima pentru buna amintire.
La Bruxelles am împărtășit, o seară întreagă, temerea că va începe războiul... La
Paris m‑am liniștit, mai ales că am lucrat cu îndârjire la Biblioteca Națională pentru
comunicarea mea la Zürich.
Din toată lumea întâlnită, lucru foarte curios, Cehii erau cei mai calmi...
Nu vreau să închei aceste rânduri cam pripite fără a‑ți mulțumi călduros și a
te felicita din inimă pentru noul volum din Ephemeris, splendidă și valoroasă
publicație. Sper să‑ți dau replica prin trimiterea cărții noastre Mélanges d’Histoire
Générale, II (suntem, în sfârșit la indice).
Aici, viață mocnită, șoapte, intrigi; Atmosferă sub‑balcanică....
Unde vă duceți la vară? Noi tot nădăjduim să ajungem la Vittel sau la Vichy poate
și pe undeva prin Savoia.
N‑am putea oare să ne întâlnim undeva?
Respectuoase omagii Doamnei, multă dragoste copiilor.
Te îmbrățișează cu toată prietenia.
C. Marinescu
Ai văzut cum s‑a dus dintre noi omul de ispravă care a fost Kirsch? Ce tragedie!
10
Cluj, 16 Ianuarie 1939
112, Dragalina
Scumpe Panaitescu,
Îți răspund tare târziu ca să‑ți mulțumesc pentru scrisoarea trimisă în

Noiembrie și la urările de Anul Nou... Soția mea, bolnavă de două luni, a plecat
acum câteva zile la Viena ca să vadă un specialist de acolo: o eczemă teribilă, doc‑
tori, neliniștite, necazuri.
Iată de ce‑ți scriu atât de târziu. Iartă‑mă, deci!
Din veștile pe care le primesc, se pare că începe o oarecare îmbunătățire. Să dea
Dumnezeu să continue!
Despre lucrurile din țară ar fi multe, foarte multe de spus (tare‑ași dori să
împărtășesc entuziasmul care respiră din telegrama prin cari ceri înscrierea ta în
organizația pe care o știi....). Sunt cu totul de părere că noua lege a învățământului
superior conține multe lucruri bune. Îți voi spune însă că la noi la Științe (la
Matematici) a fost transferat – fără a fi întrebată Facultatea și fără a fi vreo catedră
vacantă – un proaspăt profesor de la Agricultură, unde i s‑a desființat catedra pentru
a fi nevoie de transferare.... Concluzia?
Copiii fac școală din greu. Joia este consacrată străjeriei. Programul de cursuri și
întinderea materiilor au rămas neschimbate, doar că li se consacră 5 în loc de 6 zile.
La centru se pretinde că astfel s–a ușurat programul...
Fericiți copiii italieni că citesc traducerea Odisseei! Și Marica a parcurs cu pasi‑
une tălmăcirea lui Murnu, încă de anul trecut, dar fără vreun îndemn de la școală.
(El nu va veni niciodată...).
La Facultate, același și același lucru. Adică nu: Partidul Liberal a impus pe Drăgan
ca decan în continuare: al treilea ciclu de câte 3 ani, afară de alt an de decanat mai
de mult... M‑am mirat că, la alegere, am avut și eu 6 voturi...
Încolo, ca de obicei, duc în continuare secția istorică în spinare.
Îmi pare rău că las să exale din aceste rânduri sentimente apăsate. Ele exprimă
însă o stare de spirit generală.
Ce va aduce primăvara în lumea aceasta mare? Ce va aduce anul acesta abia
început?
În orice caz, pentru familia Panaitescu, să dea Dumnezeu să se desfășoare cu
bine, cu sănătate, cu bucurie! V‑o doresc din suflet.
Sărutări de mâini Doamnei, afecțiune copiilor, îmbrățișări ție.
C. Marinescu
Cum se prezintă amicul meu Sabău52?
11
Carmen Sylva, Hotel Movilă
5 Iulie 1939
Scumpe amice Panaitescu,
De‑abia acum reușesc să‑ți mulțumesc pentru bunele gânduri trimise de ziua
mea: iar am avut un sfârșit greu de an, cu multe teze, cu foarte multe examene, cu
multe pregătiri de plecare...
52
Ioan Sabău, secretar al Institutului de Istorie Universală a Universității din Cluj.
246 Șerban Turcuș
Iată‑mă instalat, împreună cu pruncii, aici, pe răstimp de două săptămâni.

Nevastă‑mea, suferindă încă de eczemă, trebuie să stea la Plopeni.
Știri din țară desigur că se află – mai pe larg – în presa străină, așa încât ași putea
să‑ți cer eu ție.
La Universitate cum știi. Cu o deosebire: se adaptează și cei noi metodelor celor
mai vechi... De pildă: înlocuitorul tău la catedră53 a propus – și Consiliul a admis,
fiind indus în greșeală – numirea unui asistent la catedra ta în persoana tănărului
Brătianu54. După ședință, prinși noi de o îndoială mai ales că știam că cel propus
trecuse licența și cu mine (acum câteva luni!), am cercetat și am constatat că noul
asistent nu numai că nu luase Istoria Antică între cele trei materii de licență, dar nici
măcar nu urmase vreodată un seminariu la materia ta!...
Închipuiește‑ți‑l în fața membrilor din anul III sau IV ai acestui seminariu...
Semnalând această îndrăsneață încercare suplinitorul tău a trebuit să ceară
Decanului retragerea propunerii.
Îți comunic acestea fiindcă respectivul m‑a asigurat că te vei supăra foc pe mine.
Ași fi tare curios să‑ți aflu părerea. Sunt sigur că te vei face foc, dar nu pe mine....
De altfel, regret foarte mult să constat că fostul tău ocrotit, ca recunoștință pentru
atitudinea mea în momentul critic pentru cariera lui profesorală, a căutat într‑un
chip cu totul jignitor pentru mine și împotriva unei hotărâri a Consiliului să tragă
la Institutul de Studii Clasice toată biblioteca lui Bănescu, făcându‑se a lua în iro‑
nie demonstrația mea că Bizantinologia este desfăcută din Istoria Universală și
că totuși eu am unele legături cu această specialitate, ca unul care am organizat
primul congres al acestei materii, ca unul care am prezentat șase comunicări la
cele patru adunări internaționale ale specialității... În rezumat: sunt departe de a fi
încântat de respectiva persoană, care, mi‑e teamă, nu se va îmbolnăvi nici de prea
multe scrupule, nici nu va fi înnăbușit de gratitudine.
Dar, iată‑mi târât condeiul de altceva de cât ce ceeace voiam să povestesc.
Ce‑ți fac copiii? Doamna? Cum te simți? Cum a mers excursia Școalei? Cum
lucrează Sabău? Mi‑a comunicat unele proiecte cam romantice. Îi scriu chiar acum
ca să‑i pun o frână.
Vii cumva prin țară vara aceasta? După 15 iulie noi vom fi la Plopeni (Prahova).
Pe la 1 August cred că ne vom duce la Cumpăna (Argeș). La 1 Septembrie – cu voia
Domnului – ne îndreptăm spre Cluj.
Sărutări de mâini Doamnei. Multă afecțiune copiilor.
Te îmbrățișează și îți spune la revedere
C. Marinescu
53
Constantin Daicoviciu.
54
Dan Brătianu.
12
Cluj 1 Noembrie 1939
112, Dragalina
Scumpe amice Panaitescu,
Am regretat tare mult că n‑am putut să vă revăd, măcar la gară.

De când ai plecat, multe s‑au mai întâmplat: Soacră‑mea, bolnavă, a trebuit să
plece la Lausanne, unde a fost operată la ochi, acum o săptămână. După operație
lucrurile nu au mers și nu merg tocmai bine, așa în cât suntem îngrijorați de soarta
ei, mai ales că se află așa de departe și într‑o vreme ca cea prin care trecem.
S‑ar putea deci ca soția mea să se îndrepte spre Elveția într‑una din zilele acestea.
În legătură cu aceasta, ași vrea să te rog ceva. Anume: dacă, ajungând la Lausanne
s‑ar întâmpla, Doamne ferește!, cine știe ce complicații și soția mea ar trebui să
plece din Elveția, s‑ar putea oare să fie luată sub ocrotire de amicul meu de la
Direcția Școalei din Roma, așa ca să se poată întoarce în țară?
Firește, doresc mai întâi să n‑aibă nevoie să părăsească țara și apoi, să nu i se
întâmple cine știe ce pe acolo, dar trebuie să mă gândesc la orice eventualitate.
În sfârșit, tânărul Pascu55 a trecut examenul de italiană cu Pașca56, după ce s‑a
discutat în două ședințe ale Consiliului despre cazul său...
Am prezentat în cea de‑a doua ședință (la prima n‑am putut să mă duc) întâmpi‑
narea alăturată (ți‑o trimit ca să fii la curent cu cele întâmplate).
În discuție nu s‑a amestecat atâta cel țintit de mine cât gălăgiosul tău înlocuitor,
care, între altele, a avut pretenția să știe mai bine ca mine ce am propus eu referi‑
tor la frecventarea cursurilor de italienește de către eventualii candidați la Roma.
Rareori am văzut o mai deplină îmbinare de insolență și de rea credință... (respecti‑
vul a îndrăsnit să afirme în Consiliu că profesorul de italienește n‑a refuzat niciodată
să examineze pe tânărul Pascu, deși în ședința precedentă respectivul spusese cu
violența obișnuită că ... refuză să‑l examineze!...).
N‑ași vrea să fac o insinuare, dar dat fiind că P. te‑a pus și pe tine în cauză și că a
avut din această privință, o mică discuție cu Rectorul, socotesc – dacă te interesează
– să te adresezi acestuia din urmă pentru a te lămuri. El are căderea ...
Ce bine de tine că ești departe de aceste micimi!
Respectuoase omagii Doamnei, afecțiune copiilor și prietenești îmbrățișări ție.
C. Marinescu
Ce se întâmplă cu Sabău? Consulatul italian de aici a cerut Facultății lămuriri

despre el. Te întreb confidențial.
Ștefan Pascu.
55
56
Ștefan Pașca (1901–1957), lingvist și filolog la Universitatea din Cluj, membru corespon‑
dent al Academiei Române.
248 Șerban Turcuș
13
Cluj, 20 Decembrie 1939
Scumpe amice,
Ce mult regretăm că nu putem fi împreună cu prilejul acestui Crăciun, care‑și

croiește drumul prin preocupări și tristețe!
Vă dorim zile de veselie și de sănătate, tuturor.
Cum știi, bietul Drăgan, istovit, după credința mea, de prea multă muncă, a
mărit prea lungul șir al profesorilor de la Facultatea noastră, plecați așa de repede
dintre noi.
Încolo, ce știi. Ba nu, și ceva nou: se consideră absolut necesară crearea unei
catedre speciale pentru Istoria Transilvaniei... Am combătut ideea în consiliu,
însă lucrurile erau „aranjate” așa că am rămas – ca de obicei – în minoritate...
(Propusesem, în cel mai bun caz, o conferință). Dar de ce te‑oi fi ținând de vorbă cu
aceste necazuri locale?
Dacă nu voi fi concentrat zilele acestea (am mai fost și în Octombrie), mă gân‑
desc să plec pentru câteva zile la Sinaia împreună cu toți ai mei.
Erai îngrijorat de cercetările făcute în legătură cu elevul meu aflător acolo. M‑am
lămurit: este vorba de o chestiune matrimonială...
Omagii Doamnei, afecțiune copiilor, îmbrățișări amicale ție.
C. Marinescu
Serra57 a fost numit la Universitatea din Cagliari.
14
Cluj 7 februarie 1940
112, Dragalina
Iubite Panaitescu,
Îți multumesc prietenește pentru buna scrisoare: nici noi nu uităm aniversarea
Malilei și cea a lui Moțu. De pe acum vă spunem: să vă trăiască, să fie sănătoși și
norocoși!
N‑am primit și n‑am văzut vol. IV din Diplomatarium. Am auzit însă despre
apariția lui de la Vinulescu, în trecere prin Cluj (în armată încă, a demisionat de la
Institutul de Istorie a Românilor pentru a lua un post la Ministerul Minorităților).
Te felicit că ai putut scoate acest nou volum de al cărui conținut interesant și
„solid” nu mă îndoiesc.
Mă întrebi despre cele ce se întâmplă aici. Ce știi, plus o recrudescență de intrigi
și de josnicii, da, de josnicii. Poate mă voi fi „acrit” și eu de atâta trai în acest colț
57
Giandomenico Serra.
provincial maghiaro‑iudaic, dar dacă ți‑aș spune ce văd și mai ales ce descopăr în
Facultatea noastră!...
Îți mulțumesc pentru bunele cuvinte în legătură cu Decanatul. Fii însă liniștit:
nu posed ne‑virtuțile necesare (cum s‑a spus despre Pasquale Villari, care, cum știi,
n‑a reușit în viața publică din această pricină) iar, pe de altă parte, observ din depăr‑
tare (fiindcă stau mai retras ca oricând) ce ițe se trag în războaie subterane... Noul
nostru coleg venit de la Cernăuți58 a încercat încă de anul trecut, când abia sosise,
să devină șeful nostru... Și a reușit atunci, însă și‑a aranjat acum să fie ales locțiitor
de decan, fiindcă așa s‑a înțeles cu fostul său dascăl59, care l‑a adus aici. Așa încât
conducătorul nostru actual și – aproape sigur – cel de mâine, este cineva care‑ți
închipui ce bine cunoaște viața de până acum a Facultății noastre...
Te rog să nu vezi că exprim prin aceste rânduri cine știe ce necaz personal: și anul
trecut am spus unora dintre domnii care veniseră să mă „sondeze” că nu țin la această,
hai să‑i zicem cinste. Trebuie însă să spun cât de mult mă întristează nivelul vieții noas‑
tre universitare (continuă sistemul cu fetele de universitari care, nu numai că încasează
salarii fără a face un minut de slujbă, dar care se văd definitivate pentru că‑și bat joc de
instituții și de cei cari, fără nicio situație, privesc revoltați la asemenea spectacole).
Bag de seamă că am transformat scrisoarea aceasta în rechizitoriu... Iartă‑mă, te rog!
În ce privește elevul nou60, aflător acolo, îți repet, cum ți‑am mai spus: muncitor,
cam îngust, încăpățânat și, uneori, bizar. Noul sosit de la Cluj este mai puțin for‑
mat la mine. Are însă de învățat. Dacă este acolo, pot să spun că o datorește mie și
numai mie și aceasta cu prețul prieteniei lui Serra61...
Sărutări de mâini Doamnei, multă dragoste copiilor.
Te îmbrățișează cu afecțiune
C. Marinescu
Ți‑am spus oare că în Octombrie am fost la concentrare? Probabil, voi fi chemat

iarăși zilele acestea.
15
Cluj, 25 Aprilie 1940
112, Dragalina
Iubite Panaitescu,
Christos a înviat!
Să aveți parte – tot cuprinsul – numai de bucurii și de deplină sănătate!
58
Alexe Procopovici.
59
Sextil Pușcariu.
60
Este vorba tocmai de Ștefan Pascu.
61
Se referă la obținerea de către Ștefan Pascu a certificatului de cunoaștere a limbii italiene,
absolut necesar pentru frecventarea Școlii Române din Roma. Pascu a trecut prin torturi psi‑
hice până a reușit să obțină acest certificat cu ajutorul bunăvoinței lui Giandomenico Serra,
stimulat după cum se vede de Constantin Marinescu.
250 Șerban Turcuș
Rândurile acestea îți sosesc mult mai târziu de cât mă gândeam. M‑au năvălit tot
felul de necazuri. Iată pe cel mai mare: de două săptămâni Dinu este pus la pat de
o scarlatină. A pornit cu temperatură mare. Acum, slavă Domnului!, merge bine,
este bine dispus, doarme cum dorm copiii sănătoși.
Nevastă‑mea, împreună cu el, stă închisă ca într‑o pușcărie de la începutul boa‑
lei. Și mai au încă patru săptămâni de recluziune!...Am așteptat cu inima strânsă
comportarea Maricăi în fața molipsirii probabile: s‑a ținut însă bine și până acum a
trecut peste termenul de incubație.
Plănuisem să ne ducem de Paști la București. Totul a fost însă dat peste cap de
această neașteptată și neplăcută întâmplare.
Mă întrebi despre decanat. Nu s‑a întâmplat nimic nou fiindcă se așteaptă legea
cea nouă (încă una...). Deocamdată colegii se lasă duși de bagheta, care ar vrea să
fie (indescifrabil – n.n.) a omului impus de șeful filologilor locali. Zisei: „colegii se
lasă duși”, căci o încercare făcută și împotriva mea s‑a terminat lamentabil pentru
respectivul Rutean. Ți‑oi povesti lucrurile altă dată.
Treburile cu Mureșeanu le‑am aranjat imediat ce mi‑ai scris: totul era în ordine,
deci stai liniștit! Adaug: oricând la dispoziție și cu plăcere.
În afară de îngrijorarea generală și de revolta provocată de cărțulia lui Cialdea62
(fost bursier și salariat al Statului Român...) n‑ași avea ce să‑ți comunic.
Mai de grabă dă‑ne tu știri. Presupun că în locul în care te afli se încrucișează
mai multe curente de cât în ardelenescul colț în care‑mi trec zilele una după alta,
mai toate la fel.
Respectuoase omagii Doamnei, iar ție și copiilor multă afecțiune.
C. Marinescu
Să nu te temi de contagiune prin scrisoare: Marica și cu mine suntem cu totul

izolați de restul familiei.
Soția mea îmi strigă prin ușa închisă multe salutări pentru doamna Panaitescu:
regretă că nu poate să scrie și ar vrea să știe dacă o „epistolă” trimisă înainte de
Crăciun a ajuns până la Roma.
N‑ași vrea să uit să‑ți mulțumesc și să te felicit pentru frumosul și atât de bogatul
volum al IV‑lea din Diplomatarium Italicum. Multe înainte.
62
Lilio Cialdea, publicist italian.
Marius Cazan, Vlad Pașca
„LUPTA DE CLASĂ” LA PORȚILE FACULTĂȚILOR. POLITICI

DE PROMOVARE SOCIALĂ PRIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL
SUPERIOR ÎN EPOCA GHEORGHIU‑DEJ (1948–1965)1
Abstract: Class Struggle at the Gates of the University. Sponsored Mobility

Policies in Higher Education during the Communist Regime of Gheorghe
Gheorghiu‑Dej (1948–1965)
This study attempts to challenge the egalitarian rhetoric of the communist
ideology by describing and analysing the various measures concerning the
social structure of the higher education system during the first sixteen years
of communist rule in Romania. We have taken into account the fact that social
policies were implemented top‑down by the communist government, leaving
no room for public debate. These policies consisted of a mixture of compo‑
nents such as: tuition fees, scholarships, study places quotas, special training
programs, and others, established by social and political criteria. Consequently,
students with blue collar origins reached a majority in higher education, yet
towards the mid–1960s white collar segments gained momentum. The affirm‑
ative‑action policies led to the discrimination of those who were not politically
or ideologically suitable (e.g. ex‑capitalists). By selecting blue collar and parts of
white collar students who were most likely to become loyal to the regime, the
Romanian Workers Party tried to secure its position of power and to satisfy its
demand for professionals (in order to sustain a fast growing socialist economy).
Keywords: study places quota, sponsored mobility, social discrimination,
higher education, communist regime.
U nul dintre cele mai persistente mesaje ale regimurilor comuniste

din a doua jumătate a secolului al XX‑lea este mitul viitorului lumi‑
nos. Proiecția unei lumi mai bune, mai drepte, începea cu distruge‑
rea vechii ordini economice și sociale. Clamând reinstaurarea egalității soci‑
ale, regimurile comuniste au încercat prin acest mesaj să câștige susținerea
populară și au lăsat prin perpetuarea discursivă în posteritatea ideilor clișeul
conform căruia societatea socialistă a fost o societate a echității.
Pornind de la această remarcă, dorim să reflectăm asupra naturii și
evoluției politicilor de promovare socială prin accesul la învățământul
1
Acest articol a fost redactat în cadrul proiectului cu numărul PN‑II‑ID‑PCE–2011–3‑0476,
Planificare economică, învăţământ superior şi acumularea capitalului uman în România în
timpul regimului comunist (1948–1989), susţinut printr‑un grant al Consiliului Naţional al
Cercetării Ştiinţifice.
252 Marius Cazan, Vlad Pașca
superior (politici de mobilitate asistată2) din Republica Populară Română

(1948–1965). Prin această analiză, încercăm să aducem o contribuție la
cunoașterea atât a istoriei învățământului superior în România postbelică,
cât și a istoriei sociale a României socialiste, în general, aflată într‑o fază
emergentă3.
Demersul nostru constă în descrierea și analiza cantitativă a politicilor de
mobilitate asistată în învățământul superior, ținând cont de premisele ideo‑
logice ale comunismului – în general – și ale Partidului Muncitoresc Român
– în special. Vom lua în considerare atât elementele specifice mobilității
asistate general recunoscute (burse, taxe universitare), cât și strategii speci‑
fice regimurilor construite pe model sovietic (rezervarea unor segmente ale
învățământului superior pentru anumite categorii sociale etc).
„Democratizarea” învățământului superior: fațetele unui discurs

Una dintre preconcepțiile cu care operăm este nevoia endemică din par‑
tea statului de cadre specializate – absolvenți ai învățământului superior
– pentru expansiunea industrială și pentru susținerea unui ritm accele‑
rat de dezvoltare economică4, în deplin acord cu preceptele teleologice ale
stalinismului. În condițiile inițiale ale economiei române, predominant
agricolă și în consecință înapoiată față de economiile bazate pe industrie
și servicii, cererea de specialiști pentru noile unități economice determina
creșterea ofertei de locuri în învățământul superior, astfel că statul trebuia
să găsească metodele potrivite pentru lărgirea bazinului de recrutare a vii‑
torilor studenți. Aceste metode au constat în primul rând din extinderea
învățământului mediu și implementarea unui sistem de asistență socială
(burse, cămine, cantine) atât pentru elevi, cât și pentru studenți, precum
și din asigurarea unei sporite securități sociale (planificarea locurilor de
muncă pentru absolvenți). Astfel, cadrul mobilității asistate a fost conturat
de nevoi economice fundamentate ideologic. Cu toate acestea, se pare că
cererea de studenți a fost temperată de un fenomen cunoscut în epocă sub
denumirea de „democratizare a învățământului superior”.
2
Considerăm că această expresie reflectă cel mai bine legătura dintre mobilitatea socială
și politicile de promovare socială prin educație (vezi și Dicționarul Blackwell de sociologie,
București, Editura Humanitas, 2007, p. 218).
3
În cel mai recent volum cu privire la regimul Gheorghe Gheorghiu‑Dej (Mihai Burcea,
Ștefan Bosomitu (coord.), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și regimul unui dictator, Iași,
Editura Polirom, 2012), doar 4 din cele 17 studii sunt consacrate unor aspecte sociale. În
continuare domină istoria politică a regimului comunist din România.
4
Vezi Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–
2010), Iași, Editura Polirom, 2010, p. 315–348; Maria Mureșan, Evoluții economice, 1945–1990,
București, Editura Economică, 1995.
„Lupta de clasă” la porțile facultăților. Politici de promovare socială 253
„Democratizarea” a constituit un proces de modificare a structurii sociale

a generațiilor de studenți, care se manifesta în primul rând prin „deschide‑
rea largă a porților tuturor gradelor de învățământ pentru fiii de muncitori
cu brațele și cu mintea de la orașe și sate”5. Metafora „porților deschise
larg” – folosită de‑a lungul epocii pentru momentul originar al reformei
din 1948 – nu specifica prea clar categoriile sociale care vor fi avantajate. Cu
toate acestea, din context ne putem da seama că era vorba despre un grup
eterogen al „oamenilor muncii” – cuprinzând în primul rând copiii de țărani
și de muncitori, apoi de funcționari și ai tuturor celorlalți salariați ai statu‑
lui. „Democratizarea” învățământului superior însemna, în cele din urmă,
facilitarea accesului anumitor grupuri defavorizate înainte de 1948, fiind
propagat clișeul inechității de natură economică în timpul „vechiului regim”
(taxe școlare mari, absorbția slabă pe piața muncii, respectiv șomajul)6.
Totodată, era sugerat faptul că presiunea socială în fața „porților închise”
era însemnată7.
Deoarece slaba reprezentare a „clasei muncitoare” în învățământul supe‑
rior de dinainte de 1948 era pusă pe seama dificultăților de plată a studiilor
și de întreținere, statul socialist a pus în practică politici asistențiale (burse,
masă și cazare, îngrijire medicală) și a implementat sistemul taxelor școlare
diferențiate, despre care vom discuta pe larg mai jos. În retorica oficială,
aceste metode erau una dintre dovezile faptului că statul socialist respecta
și apăra „democrația populară”.
De ce era totuși nevoie de o „îmbunătățire socială” a populației studențești?
Discursul ideologic ne poate oferi câteva lămuriri. Anunțând „revoluția cul‑
turală”, Mihai Roller declara în 1948 că „educarea noii generații și ridicarea
nivelului cultural al maselor muncitoare în general sunt strâns legate de
participarea activă a acestor mase la lupta pentru construirea socialismului”,
așadar „prima sarcină pe care trebuie s‑o rezolve reforma învățământului
este formarea unor oameni pregătiți pentru cerințele ce se pun constructo‑
rilor societății socialiste”8.
5
Interviu cu Gh. Vasilichi, ministru secretar de stat al Educației Naționale, în „Studentul
Român”, IV, nr. 11, 9 martie 1948, p. 1.
6
Vezi, de exemplu, Ștefan Bălan, Dezvoltarea învățământului superior în anii regimului demo‑
crat‑popular, în „Revista Învățământului Superior”, an I, nr. 1–2, iulie‑septembrie 1959, p. 9.
7
Conform Ibidem, fiii oamenilor muncii erau „pătrunși de dorința arzătoare de cultură”. Tot
Ștefan Bălan, viitor ministru al Învățământului în anii 1963–1969, afirma că „în fața tinerilor
de azi, partidul și statul nostru popular au deschis nenumărate căi de afirmare a talentului,
vredniciei și entuziasmului lor în muncă”. Ștefan Bălan, Dezvoltarea învățământului superior
și sarcinile ce ne revin în perioada planului șesenal, în „Revista Învățământului Superior”, an II,
nr. 3, iulie‑septembrie 1960, p. 8.
8
Mihai Roller, Pe drumul revoluției noastre culturale, în „Lupta de clasă”, nr. 2, octom‑
brie‑decembrie 1948, p. 104.
Atât în documentele primului Congres al P.M.R., cât și în unele articole, se

subliniază apariția „noii intelectualități”. Această „nouă intelectualitate, ieșită
din rândurile muncitorimii, ale țărănimii și ale intelectualității progresiste”9,
conform preconcepției că, datorită originii și identității sale, acestea ar fi fost
mai atașate „cauzei clasei muncitoare”10, educată „în spiritul muncii crea‑
toare, al dragostei față de patrie și al devotamentului față de cauza constru‑
irii socialismului”11, ar fi trebuit să devină unul dintre pilonii de susținere ai
regimului comunist, precum și artizanul dezvoltării economice a României12.
Cu alte cuvinte, regimul era interesat ca prin schimbarea compoziției sociale
a învățământului superior să‑și asigure în primul rând o bază de legitimare,
ceea ce dă inițiativei un caracter mai mult politic decât social. Această relație
socio‑politică fundamentată ideologic este afirmată și într‑unul dintre docu‑
mentele‑cadru ale învățământului superior, și anume Hotărârea Comitetului
Central al P.M.R. și a Consiliului de Miniștri, nr. 1003/25 iunie 1957: „Formarea
noii intelectualități strâns legate de interesele construirii socialismului în țara
noastră a făcut necesară asigurarea unei compoziții sociale juste a studenților
prin atragerea în învățământul superior a unui număr din ce în ce mai mare
de fii ai oamenilor muncii de la orașe și sate”13.
Pe lângă faptul că muncitorul ar fi fost un comunist in nuce, credem că
este vorba în această abordare și de perspectiva relației de obediență între
individ și statul paternalist14. Cu alte cuvinte, un fel de „contract social” între
membrii „clasei muncitoare” (care ar fi primit o multitudine de avantaje) și
statul‑partid ar fi asigurat loialitatea celor dintâi și menținerea puterii celor
din urmă15.
9
Cuvântarea lui Gheorghe Vasilichi, în Congresul Partidului Muncitoresc Român, București,
1948, p. 208. Vezi și Gheorghe Gheorghiu‑Dej, Lupta de clasă în România în etapa actuală,
1950, în Idem, Articole și cuvântări, ed. a III‑a, București, Editura pentru Literatură Politică,
1953, p. 455.
10
Ștefan Bălan, Dezvoltarea învățământului superior în anii regimului democrat‑popular art.
cit., p. 10.
11
Ibidem. Vezi și Cuvântarea tov. Gheorghe Gheorghiu‑Dej la a doua conferință națională a
U.A.S.R.P.R., în „Viaţa Studenţească”, an IV, nr. 3, martie 1959, p. 1.
12
Gheorghe Gheorghiu‑Dej, la Congresul al III‑lea al P.M.R.: „Statul democrat‑popular le‑a
creat studenților noștri posibilități largi de învățătură și condiții de trai din ce în ce mai bune.
Datoria lor [a studenților, n.n.] este de a învăța cu perseverență, pregătindu‑se să devină slu‑
jitori devotați ai poporului, gata să se ducă acolo unde este mai mare nevoie de ei, unde pot
să‑și valorifice cunoștințele și aptitudinile cu cel mai mare folos pentru construcția socialis‑
mului”. Congresul al III‑lea al Partidului Muncitoresc Român, București, 1960, p. 93.
13
Arhivele Naționale Istorice Centrale – București (în continuare, ANIC), fond C.C. al
P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr. 33/1957, f.19 sau Colecția de Hotărâri și Dispoziții ale
Consiliului de Miniștri al R.P.R., nr. 49/10 iulie 1957.
14
Vezi și supra, nota 12.
15
Pentru o interpretare asemănătoare, vezi Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii,
București, 1992.
Un al doilea motiv al „îmbunătățirii sociale” a învățământului superior îl

constituia faptul că, o dată cu instaurarea regimului comunist, trebuia con‑
tinuată (chiar intensificată, „ascuțită”) lupta de clasă. Sub umbrela „demo‑
cratizării” – un eufemism, în cele din urmă – avea loc restrângerea dras‑
tică a accesului fostei „clase dominante” la instrumentele puterii – printre
care se număra și educația. Această restrângere se putea manifesta fie ca o
consecință firească – pentru un regim cu idealuri egalitariste – a creșterii
ponderii „clasei muncitoare” în învățământul superior, fie ca o campanie de
excludere pe fondul „dictaturii proletariatului”. În oricare dintre cele două
variante, fosta „clasă dominantă” rămânea principalul perdant al „democra‑
tizării” învățământului superior.
În discursul public, grupul celor indezirabili în învățământul superior nu
era definit, astfel încât criteriile de selecție și de distribuție în învățământul
superior puteau culisa pe eșichierul politico‑social la dorințele conducerii par‑
tidului. În cele din urmă, tot partidul s‑a arătat binevoitor, existând disponibili‑
tatea ca vechii inamici ideologici și politici să fie cooptați în urma reeducării16.
Indicatorul cantitativ al succesului politicii de „democratizare” a
învățământului superior trebuia să fie ponderea procentuală a tinerilor
proveniți din „clasa muncitoare” în raport cu numărul total al studenților.
Creșterea progresivă a acesteia de la 30% (fii de muncitori, țărani săraci și
mici funcționari) în 194817 la 90% (provenind „din rândurile clasei munci‑
toare, ale țărănimii muncitoare, ale intelectualității” și „oglindind actuala
structură de clasă a țării noastre”) în 1960 (la Congresul al III‑lea al P.M.R.)18
a fost mai degrabă o figură retorică decât o reflectare nuanțată a structurii
sociale a învățământului superior. Cele trei categorii sociale din 1960 (și pe
urmă, în timpul regimului Ceaușescu) aveau menirea să desemneze popo‑
rul socialist și nu formau echivalentul „clasei muncitoare”/proletariatului
în sensul marxist‑leninist și nici al grupului blue‑collar în sensul sociologiei
occidentale. După o epocă a „luptei de clasă” în anii ’50, doctrina unității
poporului socialist trebuia să primeze în spațiul public, iar ponderea „clasei
muncitoare” rămăsese subiect de discuție doar în spatele ușilor închise.
Sintetizând, „democratizarea” învățământului superior se înscrie în rân‑
dul priorităților regimului comunist, această problemă având conexiuni atât
cu idealul transformist, cât și cu idealul economic, fiind decisivă contribuția
acestui proces la construirea societății socialiste.
16
Gheorghe Gheorghiu‑Dej, Lupta de clasă în România în etapa actuală, 1950, în Idem, Articole
și cuvântări, ed. a III‑a, București, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 455.
17
Interviu cu Gh. Vasilichi, în „Studentul Român”, an IV, nr. 11, 9 martie 1948, p. 1; Cuvântarea
lui Gheorghe Vasilichi, în Congresul Partidului Muncitoresc Român, București, 1948, p. 208.
18
Cuvântarea lui Emil Bodnăraș, în Congresul al III‑lea al Partidului Muncitoresc Român,
București, 1960, p. 370.
Instrumente de selecție socială. Taxele universitare și bursele

Stabilirea taxelor şcolare diferențiate în învăţământul superior la înce‑
putul anilor ‘50 s‑a făcut atât pe baza principiului meritocratic (rezultatele
bune la învăţătură aduceau scutirea de la plata taxei, iar coeficientul taxei
creştea pe măsură ce performanţa la învăţătură a studentului scădea), cât şi
în raport cu apartenenţa la o anumită clasă socială. O circulară a Ministerului
Învăţământului Public, care prezenta normele pentru stabilirea taxelor şco‑
lare în învăţământul superior în anul şcolar 1950/1951, arăta că studenţii
erau împărţiţi, din punct de vedere al originii sociale, în patru categorii19:
Categoria I, fii de: a) muncitori; b) membri ai sindicatelor de salariaţi
agricoli, S.M.T., ferme şi gospodării agricole de stat, membri ai gospodării‑
lor colective, „ţărani muncitori”20; c) foşti deţinuţi politici şi luptători anti‑
fascişti din ilegalitate; d) decoraţi cu ordinele RPR; e) funcţionari de stat, din
ministere, instituţii şi întreprinderi de stat şi particulare, membri ai sindi‑
catelor; f) pensionari proveniţi din categoriile de mai sus; g) funcţionari la
cooperative sau meseriaşii cooperatori; h) mici meseriaşi cu un venit până
la 60.000 lei anual. În această categorie intrau și activiştii de la UTM.
Categoria a II‑a, fii de: a) meseriaşi cu un venit de peste 60.000 lei anual;
b) comercianţi cu un venit până la 60.000 lei anual inclusiv; c) liber‑profe‑
sionişti (medici, avocaţi, ingineri, etc) care nu erau salariaţi.
Categoria a III‑a, fii de: comercianţi cu un venit de la 60.000 până la
300.000 lei anual.
Categoria a IV‑a, indiferent de situaţia lor actuală, fii de: a) foşti şi actuali
industriaşi; b) foşti bancheri; c) foşti moşieri; d) foşti mari proprietari de
case cu impozit anual peste 300.000 lei; e) foşti şi actuali comercianţi cu
un venit peste 300.000 lei anual; f) criminali de război; g) condamnaţi după
23 August 1948, pentru infracţiuni care primejduiau „securitatea statului
si propăşirea economiei naţionale”; h) farmacişti naţionalizaţi; i) chiaburi.
Primul act legislativ care a reglementat stabilirea taxelor şcolare l‑am
identificat cu Hotărârea nr. 3145/ 22 septembrie 195321. Din hotărâre reiese
că taxa cea mai mare pe care un student o putea plăti era de 500 lei. Însă
erau mai multe situaţii în care studenţii erau scutiţi de taxe sau beneficiau
19
ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 238/1951, f.37–43.
20
„Ţărani muncitori se consideră în general ţăranii care îşi lucrează pământul, fără să exploa‑
teze muncă salariată”. Circulara Ministerului Învăţământului Public Nr. 209.776/1949, care
aduce completări circularei care reproduce normele privind stabilirea taxelor în învăţămân‑
tul superior. ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 238/1951, f.35.
21
Colecţia de Hotărâri şi Dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al R.P.R, nr. 60 din 22 septem‑
brie 1953, p. 116–118.
de reduceri. Spre exemplu, o reducere de 50% se aplica studenţilor „care

obţin la majoritatea obiectelor nota cinci sau calificativul foarte bine, iar la
celelalte obiecte nota patru sau calificativul bine şi au purtare foarte bună”.
Articolul 2 arată că studenţii copii de muncitori industriali, ţărani colecti‑
vişti, muncitori agricoli, ţărani organizaţi în „întovărăşiri pentru lucrarea în
comun a pământului”, copii de ţărani muncitori cu gospodării mici şi mij‑
locii, copii de militari, de ingineri, sau tehnicieni din producţie, funcţionari,
pensionari şi meseriaşi cooperatori, plăteau o taxă anuală de 200 lei. Celor
enumeraţi mai sus li se aplica o reducere de 75% din taxă dacă erau copii
de: stahanovişti; decoraţi cu ordinele RPR; oameni ai artei, ştiinţei şi cultu‑
rii care au obţinut titlul de „emerit”; mineri; ţărani colectivişti în primii trei
ani de la intrare în gospodăria colectivă şi învăţători care nu aveau alt venit
decât plata muncii la catedră. Articolul 3 al hotărârii enumeră categoriile
scutite de la plata taxei: studenţii bursieri; cei care aparţineau categoriilor
enumerate la articolul 2 şi care reuşeau să obţină la majoritatea obiectelor
nota cinci sau calificativul „foarte bine”, iar la celelalte obiecte nota patru
sau calificativul „bine” şi aveau purtare foarte bună; „copiii foştilor deţinuţi
politici şi luptători antifascişti din ilegalitate; copiii celor căzuţi în lupta pen‑
tru eliberarea Patriei de sub jugul fascist şi anticapitalist; copiii învăţătorilor
şi profesorilor emeriţi; copiii mamelor distinse cu titlul de mamă eroină”.
Dacă privim comparativ proiectul de H.C.M. din 1951 şi H.C.M. nr. 3145
din 1953 observăm că în H.C.M., spre deosebire de proiectul din 1951, nu era
nevoie de acordul Ministerului Finanţelor atunci când se elaborau de către
Ministerul Învăţământului materialele de aplicare ale hotărârii. Acest amă‑
nunt poate spune ceva despre lipsa importanţei componentei financiar‑eco‑
nomice în mecanismul de stabilire a taxei de şcolarizare. Rolul pe care taxa
de şcolarizare îl avea, în contextul analizei noastre, este destul de clar con‑
turat de către consilierul sovietic care activa la Ministerul Învăţământului
Public, Troiţky22. Acesta considera că rolul Ministerului Finanțelor în sta‑
bilirea taxelor universitare nu era necesar, deoarece „prin politica taxelor
şcolare nu se urmăreşte realizarea unor venituri bugetare”, ci ele trebuiau să
aibă un „caracter de clasă”. După Troițky, nu era just să se aplice taxe după
venit, ci după originea socială. În consecință, proiectul de H.C.M. cu privire
la taxele școlare trebuia refăcut.
De asemenea, H.C.M. din 1953, faţă de proiectul din urmă cu doi ani, a
arătat mai clar diferitele paliere de taxare şi categoriile scutite de la plata
taxei. În proiectul din 1951 erau doar enumerate grupurile scutite de plata
taxei. Pentru restul categoriilor şi criteriilor de stabilire a taxelor se făcea
22
ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 238/1951, f.54 („Notă din 16
noiembrie 1951, despre observaţiile făcute de tov. Cons. Troiţky asupra proiectului H.C.M.
propus de M.I.P. pentru taxele şcolare”).
trimitere la norme şi instrucţiuni ce urma să fie elaborate23. Trebuie amin‑

tit şi un relativ element meritocratic (doar pentru cei specificați la artico‑
lul 2) din cadrul H.C.M. 3145/1953, care este reprezentat de posibilitatea
de a reduce taxa la jumătate, sau chiar scutirea de la plată, în situaţia în
care rezultatele la învăţătură erau ridicate. Chiar dacă proiectul din 1951 nu
menţiona un principiu asemănător, prin intermediul normelor de stabilire
a taxelor şcolare din 1950/1951 este atestat un sistem de calcul al taxelor care
ţine cont şi de situaţia la învăţătură24.
Măsura în care taxele şcolare au influenţat modul în care a evoluat cor‑
pul studenţesc din punct de vedere al originii sociale este dificil de stabilit.
În cele prezentate mai sus am încercat să arătăm că folosirea taxelor drept
instrument de influenţare a compoziţiei sociale din învăţământul superior
aparţine inventarului de metode specific anilor ‘50. Atunci când vorbim des‑
pre caracterul taxelor şcolare nu putem spune cu certitudine dacă priorita‑
tea regimului a fost avantajarea „oamenilor muncii” sau acesta a urmărit
mai degrabă respingerea elementelor indezirabile.
O altă zonă în care încercăm să identificăm elemente ale unor posibile
manifestări în favoarea anumitor grupuri sociale o constituie criteriile de
acordare a burselor. Trebuie menţionat că termenul îngloba mai multe
înţelesuri. Cazarea subvenţionată de către stat, masa primită la cantina stu‑
denţească sau suma de bani pe care studentul o primea lunar erau diferite
tipuri de bursă de care beneficiau studenţii. Conform unei dări de seamă
asupra activităţii Comitetului pentru Învăţământul Superior (pe anul şcolar
1950/1951), 67,2% din totalul studenţilor primeau burse obişnuite (la care
se adăugau alte burse cu caracter excepţional, precum ajutoare în bani).
Aproximativ acelaşi procent al studenţilor care primeau bursă întâlnim şi
în anul 1951/1952 (67,4%)25. Documentul menţiona şi criteriile după care
se acordau bursele. Reţinem ordinea în care acestea erau enumerate: „ori‑
ginea socială, activitatea pe tărâm politic şi cultural (activitatea obştească),
venitul impozitabil (pentru fiii de salariaţi) şi impozitul agricol (pentru
fiii de ţărani)”. Documentul citat mai sus enumera şi elementele de care
ministerele şi instituţiile centrale implicate în procesul împărţirii fondului
de burse ţineau cont atunci când alocau aceste resurse. Astfel, fondul de
23
Ibidem, f.32–33.
24
Ibidem, f.37–43.
25
ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 53/1950, f.73. Procentele prezen‑
tate aici nu corespund cu cele găsite în prezentarea dinamicii numărului de burse acordate
în învăţământul superior 1951–1958 (Arhiva Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului
și Sportului – în continuare AMEd –, dosar nr. 231/1958, nenumerotat), unde, pentru anul
1951/1952 avem un procent de bursieri de 81%. Procentul de 67,4% nu îi include şi pe cei care
primesc burse republicane sau pe cei care primesc bani pentru îmbrăcăminte sau cazare (cei
care nu au loc în cămin).
burse era împărţit în funcţie de „importanţa ramurilor de activitate pentru

economia naţională, de îmbunătăţirea compoziţiei sociale a studenţilor în
diferitele instituţii de învăţământ superior precum şi de necesitatea de a
stimula îndrumarea către unele institute care întâmpină greutăţi în înde‑
plinirea planului de şcolarizare”. Înţelegem de aici că menirea bursei era
aceea de a îndrepta viitorii studenţi către anumite zone ale învăţământului
superior, fiind un instrument de reglare.
În privinţa gradului în care bursa reuşea să acopere nevoile studenţilor, o
analiză din 1950 asupra situaţiei asistenţei a surprins un aspect al realităţii
vieţii studenţeşti bucureştene: „Din cauza situaţiei materiale grele, o parte
din studenţi fii de muncitori şi ţărani muncitori nu‑şi pot consacra toată
activitatea învăţăturii şi sunt nevoiţi să lucreze în timpul nopţii ca hamali
sau muncitori ocazionali la Obor, iar din cauza surmenajului nu pot face
faţă obligaţiilor şcolare. Procentul de tuberculoză este îngrijorător”26. Ceea
ce indică acest exemplu, poate mai clar decât valoarea în bani a bursei, este
imposibilitatea unor studenți de a‑şi asigura existenţa doar prin intermediul
bursei.
Politica de „îmbunătăţire a compoziţiei sociale” din învăţământul supe‑
rior a constat şi în încurajarea muncitorilor de a urma studii superioare.
Decretul nr. 188 din 14 mai 1953 prevedea integrarea cursurilor speciale
pentru pregătirea de ingineri în cursurile de zi ale facultăţilor. Aceasta pre‑
supunea scoaterea studenţilor muncitori din producţie. Decretul nr. 71 din
19 martie 195427, privind modificarea Decretului nr. 188 din 14 mai 1953,
stabilea valoarea bursei pe care studenţii muncitori o primeau. Pentru casă
şi masă aceştia primeau lunar 150 lei28. Se adăuga o indemnizaţie care varia
între 100 lei, pentru studenţii necăsătoriţi, şi 300 lei, pentru cei căsătoriţi
care aveau 2 copii (pentru fiecare copil în plus, câte 50 lei). Modificarea
decretului nr. 188 din 14 mai 1953, care prevedea un plafon minim al bursei
de 300 lei şi unul maxim de 600 lei, a adus nemulţumiri în rândul studen‑
ţilor muncitori. La Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti cei mai mulţi
dintre cei 193 de studenţi muncitori primeau, pe lângă cei 150 lei pentru
cazare şi masă, indemnizaţia de 100 lei pentru necăsătoriţi (127 de studenţi);
35 de studenţi căsătoriţi primeau 200 lei, iar 28 de studenţi primeau 300 lei
pentru că erau căsătoriţi şi aveau 1 sau 2 copii. Impactul pe care scoaterea
studenţilor muncitori din producţie şi integrarea în învăţământul de zi l‑a
avut asupra veniturilor acestora este ilustrat de exemplul studentului din
26
ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 73/1950, f. 85–89 („Referat asu‑
pra situaţiei asistenţei studenţeşti”).
27
Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a R.P.R., nr. 14 din 19 martie 1954.
28
Conform Institutului Național de Statistică, în anul 1954 câştigul salarial mediu brut era
de 487 lei, http://www.insse.ro/cms/rw/pages/castiguri1938.ro (accesat la 12 februarie 2013).
anul III de la Facultatea de Foraj, Marcu Ion. Acesta avea soţie şi un copil
şi a intrat în institut cu un salariu de 960 lei. Decretul nr. 188 din 1953
i‑a plafonat bursa‑salariu la suma de 600 lei, iar după reglementarea din
1954 bursa acestuia a scăzut la 288 lei (între timp mai apăruse un al doilea
copil)29. Nemulţumirea studenţilor muncitori părea firească în acest con‑
text, iar fenomenul abandonului şi cererile de transfer către cursurile fără
frecvenţă s‑au înmulţit după măsurile din 195430. Discursul despre „îmbu‑
nătăţirea compoziţiei sociale” şi sprijinirea muncitorilor cei mai competenţi
de a intra în învăţământul superior se lovea, astfel, de practica regimului.
Politica de acordare a burselor, cel puţin în prima jumătate a anilor ‘50,
s‑a dovedit mai curând un impediment pentru cei care veneau din câmpul
muncii, decât un stimulent pentru a urma studii superioare.
În 1956 a fost publicată H.C.M. nr. 1959 privind atribuirea burselor de stat
şi indemnizaţiilor de merit studenţilor31. Hotărârea a stabilit o valoare fixă
a bursei, 315 lei (210 lei pentru hrană; 50 lei pentru regia căminului; 25 lei
pentru regia cantinei şi 30 lei pentru cheltuieli culturale). Acestei sume i se
putea adăuga o indemnizaţie de merit, de 50 lei, dacă studentul obţinea la
toate materiile calificativul „bine” sau „foarte bine”32. Ceea ce surprinde în
textul hotărârii este lipsa referirilor la apartenenţa socială printre criteriile
de acordare a burselor. Articolul 2 spunea că la baza acordării burselor de
stat erau: „situaţia la învăţătura şi purtare” şi „situaţia materială a părinţilor
şi susţinătorilor legali”. Lipsa criteriului de clasă în textul hotărârii din 1956
nu înseamnă că urma o perioadă îndelungată în care toți candidații aveau
șanse egale în privința accesului la burse. Hotărârea nr. 1003/1957 stabilea un
proces de admitere în învățământ și de acordare a burselor cu un pronunțat
caracter de clasă (referitor la H.C.M. nr. 1003/1957 vezi infra).
Următorul act legislativ care a reglementat situaţia burselor, pe care l‑am
identificat, este H.C.M. 1054/196233 privind acordarea de burse şi alte forme
de sprijin material studenţilor de la cursurile de zi. Criteriile de acordare a
burselor, prezentate în anexa hotărârii, fixau o cotă de „cel puţin 70% din
29
ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 423/1954, f.10–14 („Informare
făcută de Alexandra Sidorovici vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri”, 4 iunie 1954).
30
Ibidem, f.2–3 („Informare privind prelucrarea Instrucţiunilor asupra noului sistem de
acordare a burselor de stat în oraşul Bucureşti”, 10 aprilie 1954).
31
Colecţia de Hotărâri şi Dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al R.P.R., nr. 50 din 10 octombrie
1956.
32
Începând cu anul şcolar 1952–1953 în România a fost introdus sistemul de notare sovie‑
tic, prin note de la 1 la 5 sau prin calificativele: foarte bine, bine, suficient, insuficient. Vezi
H.C.M. nr. 1.795/1952, în „Buletinul Oficial”, nr. 47 din 16 septembrie 1952. Începând cu anul
şcolar 1957–1958 s‑a revenit la sistemul de notare de la 1–10.
33
Colecţia de Hotărâri şi Dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al R.P.R., nr. 34 din 14 noiembrie
1962.
numărul de burse repartizate fiecărei facultăţi acordate fiilor de muncitori,

maiştri, tehnicieni şi ţărani colectivişti, precum şi muncitorilor şi maiştri‑
lor veniţi la studii din producţie”34. Acordarea burselor se făcea în ordinea
mediilor, fără ca ultima medie să fie mai mică de 6 pentru anii I şi II şi sub
6,50 pentru ceilalţi ani. Fiilor de muncitori, tehnicieni, maiştri din produc‑
ţie şi fiilor de ţărani colectivişti nu li s‑a fixat un plafon al veniturilor părin‑
ţilor. Celorlalţi studenţi acordarea burselor le era condiţionată de un plafon
care se aplica veniturilor părinţilor sau susţinătorilor legali. Acesta era de
1.500 lei lunar pentru ambii părinţi şi creştea la 1.800 în situaţia în care
ambii părinţi erau cadre didactice.
Dictatura proletariatului și Directiva Biroului Politic al P.M.R. din 1952

În 1952 Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a întocmit o directivă „cu privire
la măsurile necesare pentru îmbunătăţirea compoziţiei de clasă a elevilor şi
studenţilor”35. În document se arăta că începând cu anul şcolar 1949/1950
Ministerul Învăţământului Public a interzis accesul în învăţământul supe‑
rior „fiilor elementelor exploatatoare”, însă mai exista un număr de „fii de
chiaburi, de foşti moşieri, de industriaşi, de mari comercianţi, de conducă‑
tori ai partidelor fasciste reacţionare” care îşi continuau studiile.
Nu există în textul directivei o descriere explicită a modului în care se
făcea admiterea în învăţământ. S‑au stabilit însă 3 categorii după care erau
împărţiţi elevii şi studenţii, din punct de vedere social: categoriei I îi aparţi‑
neau fiii muncitorilor industriali, muncitorilor agricoli, ţăranilor colectivişti
şi ţăranilor cu gospodării mici şi mijlocii, militarilor, inginerilor şi tehnicie‑
nilor, funcţionarilor şi pensionarilor, meseriaşilor cooperatori. Componenţa
acestei prime categorii era foarte asemănătoare cu categoria I descrisă în
normele pentru stabilirea taxelor şcolare din anul 1950/195136.
Categoria a II‑a descrisă de directivă era alcătuită din fii ai micilor meseri‑
aşi necooperatori, fii ai liberilor profesionişti şi fii ai micilor comercianţi. S‑a
păstrat corespondenţa cu categoria a II‑a a normelor privind taxele şcolare.
Categoria a III‑a îi cuprindea pe fiii de chiaburi şi „fiii de comercianţi,
industriaşi şi alţi exploatatori”, elemente care în normele menţionate cores‑
pundeau categoriei a III‑a sau a IV‑a.
34
Reintroducerea criteriilor de clasă în actul legislativ care reglementau acordarea burselor,
cel mai probabil, vine în urma retragerii Hotărârii nr. 1003/1957 în baza căreia muncitorii și
„ţăranii muncitori” erau avantajaţi.
35
ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 65/1953, f.3–11v.
Considerăm că este important să menţionăm că directiva este „numai pentru uz intern”, iar
exemplarul păstrat în arhivă poartă numărul 358.
36
Vezi supra (pasajele referitoare la taxele școlare).
Directiva a mai prevăzut că „fiii criminalilor de război, trădătorilor, spioni‑

lor, sabotorilor, fugiţilor peste hotare etc., nu vor fi primiţi în şcolile de 7 ani
(clasele V–VII), în şcolile medii şi în învăţământul superior”. Documentul
enumera o serie de domenii sau instituţii în care accesul era permis doar
celor din categoria I: facultăţile de filozofie, de pedagogie, filologie, istorie,
economie generală, ştiinţe juridice, Institutul „Maxim Gorky”, Institutul de
ştiinţe administrativ‑politice, Institutul şi şcolile Ministerului Comerţului
Exterior, şcolile Comitetului de Stat al Aprovizionării, cele ale Comitetului
de Stat pentru Colectări, şcolile de geologie.
Modul în care candidaţilor li se stabilea apartenenţa la o categorie sau
alta se făcea în baza unui certificat emis de Comitetul Executiv al Sfatului
Popular din localitatea respectivului candidat. Acest certificat a indicat cate‑
goria din care făcea parte studentul şi veniturile impozitabile ale părinţilor.
Certificatul era folosit atât la admitere, cât şi la stabilirea taxelor sau acorda‑
rea burselor.
Alte prevederi ale directivei, cu privire la „îmbunătăţirea compoziţiei soci‑
ale” în învăţământul superior, se refereau la activitatea şcolilor speciale de
2 ani (Rabfacuri37) care au jucat rolul unui ciclu de pregătire pentru admi‑
terea în învăţământul superior. Cei care puteau urma aceste şcoli speciale
erau muncitorii industriali, muncitorii agricoli, ţăranii colectivişti, ţăranii
organizaţi în întovărăşiri agricole şi ţăranii cu gospodării mici. Aceştia tre‑
buiau să aibă cel puţin 4 clase elementare şi să susţină un examen de admi‑
tere. Cei care aveau cel puţin 7 clase elementare puteau da un alt examen de
admitere care să le permită intrarea direct în anul al II‑lea.
Despre aplicarea directivei aflăm dintr‑un document semnat de către
ministrul Ilie Murgulescu38. Reiese că în luna iunie 1952, Ministerul
Învăţământului Superior a ţinut o şedinţă cu conducătorii instituţiilor de
învăţământ superior în care „s‑au dat instrucţiuni verbale pentru exmatricu‑
larea din anul IV a elementelor duşmănoase şi exploatatoare”. În următoa‑
rele luni s‑au verificat studenţii din toţi anii de studiu şi s‑a ajuns la scoate‑
rea din învăţământul superior a „elementelor cu manifestări duşmănoase,
a fiilor de criminali de război, trădători, spioni, sabotori, fugiţi peste hotare,
de foşti miniştri, precum şi fiilor elementelor conducătoare din regimul
burghezo‑moşieresc”. La sfârşitul anului 1952 bilanţul exmatriculărilor şi al
celor transferaţi la alte instituţii nu a fost unul care să fi modificat structura
37
Termenul este de provenienţă sovietică. „Rabfaks” – facultăţi muncitoreşti. Apar pentru
prima dată în 1918 şi au menirea să pregătească muncitori pentru instituţiile de învăţământ
superior (VUZ). Vezi și Sheila Fitzpatrick, Education and social mobility in the Soviet Union,
1921–1934, Cambridge University Press, 1979, p. 4–5.
38
ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 651/1953, f.13–21 („Informare
despre aplicarea directivei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. cu privire la măsurile necesare
pentru îmbunătăţirea compoziţiei de clasă a elevilor şi studenţilor”).
de clasă din învăţământul superior. La un total de 52.434 studenţi înscrişi

la începutul anului 1952/1953 (cursuri de zi) în învăţământul superior39, în
decembrie 1952 erau exmatriculaţi un număr de 626 studenţi, iar 217 erau
transferaţi40.
Prezenţa „elementelor exploatatoare” în învăţământul superior a fost
regândită în luna august 1953. Într‑o sinteză despre modificarea unor pre‑
vederi ale directivei din 1952 s‑a discutat posibilitatea ca „fiii unora dintre
elementele exploatatoare – copii şi tineri cu merite la învăţătură şi cu o pur‑
tare bună – să urmeze anumite ramuri ale învăţământului”41. Prezenţa
arbitrarului în această problemă este mai bine evidenţiată de formularea
găsită în „propunerile privind compoziţia de clasă a elevilor şi studenţilor”
pe care ministrul învăţământului, Ion Nistor, i le‑a trimis vicepreşedintelui
Consiliului de Miniştri, Iosif Chişinevschi, la 10 iulie 1953: „[...] pentru toate
cazurile de scoatere din şcoli, precum şi pentru cei care nu vor fi primiţi
în şcoli, să se dea îndrumare, ca, în aceste cazuri să nu se procedeze în
mod mecanic, ci să se judece situaţia concretă, după ce se cercetează în ce
măsură a influenţat părintele educaţia copilului şi care este atitudinea copi‑
lului. Privitor la scoaterea din şcolile de toate gradele a elevilor şi studenţilor
care au avut manifestări duşmănoase... indiferent de originea lor socială şi
anul de studii, propunem să se aibă în vedere vârsta copilului, gradul de
vinovăţie şi originea socială”42. Practica evaluării individuale și nuanțate a
cazurilor de fals în declarațiile tip43 de la admiterea în învățământul supe‑
rior se regăsea și la sfârșitul deceniului al șaselea44.
Îndemnul de a trata situaţiile întâlnite cu mai multă flexibilitate, pre‑
cum şi diversitatea cazurilor studenţilor, au transformat atât accesul în
învăţământ, cât şi absolvirea unei instituţii, într‑un proces complex, în care
39
Direcția Centrală de Statistică (INS), Analiza sfârşitului de an şcolar 1952–1953 în învăţă‑
mântul superior, 1953, document pentru uz intern, f.6.
40
ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. 651/1953, f.15. Împărţirea pe
ramuri de învăţământ a celor 626 de exmatriculaţi este următoarea: 262 – învăţământ uni‑
versitar; 219 – învăţământ politehnic; 72 – învăţământ agronomic; 46 – învăţământ medical
şi 27 – învăţământ economic.
41
ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 65/1953, f.1–2.
42
Ibidem, f.18–23.
43
Prin H.C.M. nr. 2759/17 august 1953 se stabilise înlocuirea certificatului cu declarația pe
proprie răspundere în care trebuiau menționate starea materială, originea socială și situația
politică a părinților.
44
„[…] la cererea Direcției de Propagandă și Cultură a C.C. al P.M.R., conducerea
Ministerului Învățământului și Culturii a dat instrucțiuni verbale rectoratelor și decanatelor
să examineze cu toată atenția cazurile de falsuri descoperite și să țină seamă la aplicarea
sancțiunilor de următoarele: – atitudinea politică și comportarea morală a studenților; – anul
de studii (să nu fie exmatriculați studenții din anii mari pentru vini mărunte); – specialitate
(la facultățile umanistice să se procedeze cu mai multă severitate); – origine socială; – situația
la învățătură”. ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr. 16/1959, f.64–65.
criteriile meritocratice s‑au îmbinat cu abilitatea individului de a‑şi ascunde

posibilele „probleme de dosar”. Cei responsabili cu verificarea şi elimina‑
rea elementelor indezirabile din instituţiile de învăţământ nu s‑au limitat la
instrucţiunile şi reglementările primite de la centru, ci acțiunilor acestora
li s‑au adăugat un mănunchi de elemente care ţineau de interesele şi zelul
birocratic al unei instituţii, precum și de capacitatea ideologico‑culturală
a factorilor de decizie implicați. Mai mult decât atât, doza mare de arbi‑
trar inerentă flexibilității în gestionarea cazurilor a avut efecte benefice și
asupra categoriilor deja favorizate, cum ar fi membri de partid care puteau
fi menținuți în învățământ în ciuda rezultatelor slabe la învățătură sau
deficiențelor comportamentale.
Aspecte cantitative ale „îmbunătățirii compoziției

sociale” în învățământul superior (1949–1956)
Trebuie afirmat de la bun început că informațiile cu privire la origi‑
nea socială a studenților nu au fost colectate în mod sistematic de către
instituțiile tutelare (Ministerul Învățământului, Direcția Centrală de
Statistică, Comitetul Central al P.M.R.) și nici nu s‑a făcut uz în întreaga
perioadă studiată de aceeași metodologie45. Pornind de la datele disponibile,
vom face analize pe scurte serii de date cu bază comună.
Faptul că investigația noastră se oprește la anul universitar 1964/1965
face ca întreaga populație studențească luată în calcul să fie născută îna‑
inte de 1948. Astfel, putem considera că aceste contingente alcătuiesc o
singură generație, anume cea cu părinți născuți și formați în „vechile regi‑
muri”. Din punct de vedere psihologic, această generație a moștenit din
familie reminiscențe ale mentalității României anilor ’30 și ’40, dar această
observație este relevantă mai curând pentru o abordare calitativă a socialu‑
lui, decât pentru obiectivele noastre.
Pentru că exprimă valori relative, iar jocul ponderilor diferitelor grupuri
sociale în ansamblul studențimii este mai ilustrativ pentru demersul nos‑
tru, procentajele sunt mai importante (chiar și pentru conducerea partidu‑
lui) decât cifrele absolute de studenți.
În prima jumătate a deceniului al șaselea, pornind de la datele din tabe‑
lele (1) și (2), a avut loc o creștere accelerată a ponderii fiilor de muncitori
(de la 9,42% în 1949 la 23,9% în 1955), concomitent cu o ușoară scădere –
de la procente oricum mici – în rândul categoriilor ne‑socialiste: meseriași,
comercianți, „chiaburi”, liber‑profesioniști, etc. În anii universitari 1949/1950
45
De exemplu, sensul termenului de „părinte”, despre care putem doar bănui că era acela
de „cap de familie”, deci doar unul dintre cei doi părinți, în cazul copiilor cu ambii părinți în
viață (caz în care probabil că tatăl era luat în calcul).
și 1951/1952, studenții din categoria I socială aveau o pondere de 35,32%

(16.184 din 45.816 studenți), respectiv 49,44% (26.298 din 53.181 studenți)
din total, în darea de seamă a Comitetului pentru Învățământul Superior
remarcându‑se un „ritm de îmbunătățire al compoziției sociale” mai crescut
decât ritmul de creștere a seriilor de studenți46. În privința creșterii pro‑
centuale a fiilor de „chiaburi și alte elemente exploatatoare” în anul 1952,
autoritățile precizau că aceasta „nu indică o înrăutățire a compoziției de
clasă a studenților, deoarece elemente au existat și în anul școlar trecut; în
urma demascării devierii de dreapta, a fost stabilită apartenența lor reală
de clasă”47. Categoriile fiilor de funcționari și fiilor de țărani mijlocași s‑au
menținut la niveluri înalte ale ponderii, una dintre explicații fiind suporta‑
rea unor taxe relativ mici (categoria I), la un status social și cultural relativ
mare.
Tabel 1. Ponderea fiilor de muncitori în învățământul superior48

An % din totalul studenților % din categoria I socială
1949/1950 9,42% 26,69%
1950/1951 16,64% 36,57%
1951/1952 20,19% 40,84%
Tabel 2. Compoziția socială a populației studențești – învățământ de zi

Categoria socială a părinților 1951/ 1952/ 1953/ 1954/ 1955/
1952 1953 1954 (%) 1955 (%) 1956 (%)
(%)1 (%)2 date INS3
Total studenţi – cursuri de zi 100 100 100 100 100
Muncitori 17,9 20,7 22,2 22,8 23,0
Muncitori agricoli 2,3 1,4 1,2 1,3 0,9
Membri G.A.C. 0,9 1,7 2,4 2,4 2,7
Ţărani cu gospodării mici 8,8 7,7 8,6 8,0 8,6
Ţărani cu gospodării mijlocii 16,4 16,6 17,9 16,5 15,4
Funcţionari și pensionari 46,2 44,9 42,5 44,5 45,1
Meseriaşi cooperatori 0,7 1,3 1,4 1,4 1,4
Meseriaşi necooperativizați şi mici 4,2 2,8 2,3 1,8 1,7
comercianţi
Liber profesionişti 1,5 0,8 0,6 0,6 0,6
Chiaburi şi alte elemente 0,7 1,7 0,9 0,7 0,6
exploatatoare
46
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 53/1950–1952, f.34.
47
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 651/1953, f.15–16.
48
Sursa: ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 53/1950–1952, f.34.
Hotărârea nr. 1003/1957

Pe data de 13 noiembrie 1956, reacționând la protestele studenților de la
sfârșitul lunii octombrie și de la începutul lunii noiembrie49, concomitent
cu declanșarea acțiunilor represive de către Securitate50, Biroul Politic al
P.M.R. a însărcinat Ministerul Învățământului să întocmească un „pro‑
gram concret de măsuri”, printre obiective aflându‑se și „îmbunătățirea
compoziției sociale a elevilor și studenților”51. Peste șapte luni, la 18 iunie
1957, Biroul Politic al P.M.R. a aprobat documentul cunoscut pe urmă
ca Hotărârea Comitetului Central al P.M.R. și a Consiliului de Miniștri, nr.
1003/25 iunie 1957 (data formei definitive), cu privire la îmbunătățirea
organizării învățământului superior din R.P.R. Documentul cuprindea și o
secțiune intitulată „Îmbunătățirea compoziției sociale a studenților”, în care
era exprimată îngrijorarea că în ultimii ani procentele sociale „nu reflectă
încă raportul numeric și de clasă existent al muncitorilor și țărănimii mun‑
citoare, față cu totalul populației țării, și nu corespunde deci necesităților
de formare a intelectualității ieșite din rândurile clasei muncitoare și ale
țărănimii muncitoare”52. În consecință, trebuia ca în următorii ani universi‑
tari fiii de muncitori „să reprezinte 40% din totalul studenților, iar împreună
cu fiii de țărani muncitori să ajungă la 70–75% din total”. Pentru ca acest
obiectiv să fie atins, au fost impuse o serie de măsuri, pe care le vom trata
separat mai jos: 1) concursuri de burse ale sfaturilor populare și întreprinde‑
rilor, 2) cursuri de pregătire pentru admiterea în învățământul superior, 3)
recrutarea muncitorilor, 4) organizarea școlilor muncitorești, 5) modificarea
compoziției sociale în învățământul mediu și profesional.
Noua categorie de burse, adică cele acordate de către întreprinderile soci‑
aliste și comitetele executive ale sfaturilor populare, conform Hotărârii nr.
1003/1957, erau destinate doar fiilor de muncitori și de „țărani muncitori”.
În practică, au fost eligibili și „fii ai categoriilor echivalente (activiști de par‑
tid și de stat53, oameni de știință, profesori, învățători)”54. Cu alte cuvinte,
49
Acest motiv nu este invocat în documentele de partid. Cu toate acestea, credem că pro‑
testele au fost un factor decisiv pentru reluarea măsurilor de „îmbunătățire a compoziției
sociale” în învățământul superior.
50
Vezi Mihaela Sitariu (coord.), Oaza de libertate. Timișoara, 30 octombrie 1956, Iași, Editura
Polirom, 2004; Ioana Boca, 1956 – un an de ruptură. România între internaționalismul proletar
și stalinismul antisovietic. Studiu, București, Fundația Academia Civică, 2001.
51
ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr. 172/1956, f.4.
52
ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr. 33/1957, f.19–20.
53
Corespunzând grupului de „fii de funcționari” din tabelele statistice.
54
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 51/1961, f.60. Într‑un document
din 1959 se preciza că începând din anul 1958/1959 „se admit într‑un procent redus și fii de
învățători de la sate cu activitate didactică și obștească deosebită, de țărani întovărășiți, țărani
doar tinerii cu origine socială dezirabilă puteau fi recrutați de către între‑

prinderi și sfaturi populare.
Figura 1. Compoziția socială a studenților înscriși în anul I, zi, după tipul de admitere
Sursa: Anexa 1.
Candidații pentru aceste burse urmau să participe la un concurs de admi‑

tere în învățământul superior organizat separat de concursul general, iar în
urma selecționării, bursierii din această categorie, în schimbul finanțării
studiilor și susținerii materiale pe întreaga perioadă de învățământ, trebu‑
iau să semneze contracte „prin care se vor angaja ca la terminarea studiilor
să lucreze în posturi corespunzătoare calificării lor, la întreprinderile care le
acordă burse, sau în posturile indicate de comitetele executive ale sfaturilor
populare”55. Bursa putea fi păstrată indiferent de rezultatele din timpul anu‑
lui universitar, atâta timp cât studentul promova examenele de an56. În plus,
Ministerul Învățământului recomanda instituțiilor de învățământ superior
să se acorde „un sprijin permanent și susținut în pregătirea studenților bur‑
sieri ai sfaturilor populare și întreprinderilor socialiste”57.
muncitori, activiști de partid, din organizații de masă”. ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția
Cancelarie, dosar nr. 16/1959, f.64. Într‑un referat din 1962 al Secției Învățământ și Sănătate
a C.C. al P.M.R., categoriile erau următoarele: muncitori, fii de muncitori, de „țărani mun‑
citori”, de „activiști de partid și de stat”, de oameni de știință, de cadre didactice de la sate.
55
56
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 51/1961, f.60. În referatul Secției
Învățământ și Sănătate a C.C. al P.M.R. din 28 iunie 1962, sintagma „independent de rezul‑
tatele obținute la învățătură” era subliniată și însoțită de semnul întrebării de către unul
dintre cititori (Gheorghiu‑Dej?), semn că această îngăduință nu mai era tolerată. ANIC, fond
C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr. 18/1962, f.47.
57
AMEd, dosar nr. 236/1958, nenumerotat, document datat 4 august 1959.
Numărul acestui tip de burse – constituind de regulă jumătate din numă‑

rul total de locuri alocat pentru anul I58 –, precum și cuantumul acestora,
era stabilit anual de către Ministerul Învățământului și Culturii împreună
cu Ministerul Finanțelor59.
Concursul de burse a suferit mai multe modificări pe perioada funcționării.
Sistemul cu două concursuri separate de admitere (unul pentru burse, altul
general) a funcționat în anii 1957–1959, clasificarea având loc pe două liste
independente. Selecționarea bursierilor se făcea și pe fiecare minister sau
sfat popular în parte, în limita locurilor care fuseseră planificate60. Caracterul
inegal al admiterii pentru fiii „oamenilor muncii”61 a declanșat unificarea
celor două concursuri și a listei de bursieri începând din 1960, selecția finală
făcându‑se pe două liste separate (locuri cu burse și locuri fără burse) în
cadrul aceleiași facultăți62. Începând din toamna anului 1962 a avut loc și
unificarea listelor de clasificare, astfel încât „admiterea să se facă numai pe
baza pregătirii candidaților, așa cum rezultă din notele obținute la concurs”63,
fiind astfel desființat sistemul concursului de burse ale întreprinderilor și
sfaturilor populare. Măsura pornea și de la deficiențele semnalate în refera‑
tul Secției Învățământ și Sănătate a C.C. al P.M.R. (28 iunie 1962), semnat
de Leonte Răutu (șeful secției) și de Ion Iliescu (președinte al U.A.S.R.P.R.):
intrarea în anul I pe două categorii de medii (media minimă de admitere a
bursierilor era mai mică cu circa 1,5–2 puncte decât media minimă de intrare
prin concursul general de admitere) și faptul că „acordarea burselor sfatu‑
rilor populare și ale întreprinderilor, fără a se ține seama de rezultatele la
învățătură ale studenților, duce la o slabă exigență față de acești bursieri, în
comparație cu restul bursierilor (ai Ministerului Învățământului)”64. Pe lângă
58
De exemplu, pentru anul universitar 1959/1960, din numărul de 9.375 locuri planificate
pentru anul I, 4.750 erau destinate concursului de burse, iar restul de 4.625 rămâneau pen‑
tru concursul general de admitere. ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă,
dosar nr. 4/1959, f.71. Pentru anul 1960/1961 a fost impusă ponderea de 50%. ANIC, fond
Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 51/1961, f.60. Vezi și Anexa 1.
59
ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr. 33/1957, f.20–21. Mai târziu a
fost menționat regulamentul privind desfășurarea concursului de burse nr. 917/23.IV.1958.
AMEd, dosar nr. 236/1958, nenumerotat.
60
„Ceea ce făcea ca în cadrul aceleiași facultăți, pentru multe ministere și sfaturi popu‑
lare să fie admiși candidații care întruneau media 5.00, iar candidații pentru alte ministere,
deși obțineau medii mai mari, să fie respinși. Aceste situații produceau nemulțumiri îndeo‑
sebi la ministere și sfaturi populare”. ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar
nr. 51/1961, f.60–61.
61
Vezi nota precedentă.
62
AMEd, dosar nr. 99/1957, nenumerotat (Referat privind planul de școlarizare mărit
1960/1961, din 29 iulie 1960); ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar
nr. 51/1961, f.61.
63
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 51/1961, f.64.
64
renunțarea la admiterea diferențiată, același document conținea propunerea

ca „bursele să se acorde cu prioritate (în proporție de 75%) fiilor de munci‑
tori și de țărani, cât și studenților muncitori proveniți direct din producție”,
iar cursurile de pregătire pentru admiterea în învățământul superior să fie
organizate în continuare, „acordând o atenție deosebită fiilor de muncitori
și de țărani”65. Aparenta victorie a principiului meritocratic a avut loc într‑un
context în care „clasa muncitoare” era în continuare favorizată.
Încă un motiv al destinderii a fost faptul că bazinul de recrutare a
studențimii (absolvenți ai învățământului mediu, muncitori și maiștri)
avea deja o structură socială corespunzătoare, care să asigure în rândul
studenților ponderile prevăzute în documentele de partid66, pe lângă fap‑
tul că ponderea categoriei sociale dezirabile în raport cu numărul total de
studenți ajunsese la cote mulțumitoare (peste 60%67). În plus, creșterea
generală a numărului de locuri în instituțiile de învățământ superior înce‑
pând din 196068 a creat spațiu pentru accesul pe calea examenului normal
de admitere a unui număr mai mare (proporțional cu bazinul de recrutare)
de fii ai „oamenilor muncii”.
Cursurile de pregătire pentru admiterea în învățământul superior, pro‑
puse în Hotărârea nr. 1003/1957, au fost destinate inițial doar fiilor de mun‑
citori care erau elevi în ultimele două clase ale școlii medii69. Cursurile erau
organizate în timpul anului școlar de către întreprinderi sau de sfaturile
populare (la sfârșit de săptămână), iar pe timpul verii – de instituțiile de
învățământ superior (cu un program intensiv)70. Conform unor documente
ale Ministerului Învățământului, ulterior „au fost primiți la cursuri și fiii
65
Aceste măsuri au fost puse în aplicare din moment ce Direcția Treburilor a C.C. al
P.M.R. difuza propunerile către toate instituțiile implicate (inclusiv, evident, Ministerul
Învățământului), la 2 august 1962, în vederea pregătirii admiterii în anul universitar
1962/1963.
66
„Acum, însă, compoziția socială a elevilor din școlile medii de la cursurile de zi, a celor
de la învățământul mediu seral, precum și recrutarea pentru învățământul superior a unui
număr important de muncitori și maiștri din producție, permit asigurarea compoziției soci‑
ale a studenților prevăzută în documentele de partid în cadrul unui concurs de admitere
unic […]”. ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 51/1961, f.63. Elevii fii de
muncitori și de țărani aveau următoarea pondere la sfârșitul anului școlar 1961/1962: 63,5%
(clasa a XI‑a), 69,4% (clasa a X‑a), 72,1% (clasa a IX‑a), 75,4% (clasa a VIII‑a). După cum se
poate observa din creșterea procentajelor, politica de „îmbunătățire a compoziției sociale”
a afectat într‑adevăr și învățământul mediu (ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie,
dosar nr. 18/1962, f.48), așa cum prevedea și Hotărârea nr. 1003/1957.
67
Vezi Anexa 3.
68
Vezi Anexa 4.
69
ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr. 33/1957, f.20. Conform unei note
din iulie 1957, încă de la început au fost selecționați și muncitori. ANIC, fond C.C. al P.C.R.
– secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 7/1957, f.20–26.
70
AMEd, dosar nr. 203/1963, nenumerotat.
de colectiviști, de cadre didactice și de activiști de partid și de stat cu merite

deosebite în muncă, iar în anul școlar 1962–1963 au putut participa toți
elevii din clasele X și XI care și‑au manifestat dorința de a fi ajutați în pre‑
gătirea lor pentru concursul de admitere în învățământul superior și au fost
recomandați de școală”71. În anul școlar 1962/1963, numărul centrelor de
pregătire a ajuns la 360, iar numărul elevilor înscriși a fost de 19.400, din
clasa a X‑a, respectiv 26.900, din clasa a XI‑a. Dat fiind că publicul s‑a lăr‑
git în așa manieră încât măsura nu mai avea efectul dorit și ținând cont
de „îmbunătățirea simțitoare a compoziției sociale a elevilor și studenților,
de modificările aduse sistemului de acordare a burselor, și de necesitatea
înlăturării unor fenomene de supraîncărcare a elevilor din clasele a X‑a și
a XI‑a”, Ministerul Învățământului a elaborat la sfârșitul anului 1963 un
proiect de modificare a Hotărârii nr. 1003/1957 în așa fel încât cursurile
de pregătire să fie destinate doar elevilor de clasa a XI‑a. Avizele negative
ale Ministerului Finanțelor și Comitetului de Stat al Planificării, respingere
probabil fundamentată și financiar, au determinat desființarea completă a
acestor cursuri începând cu anul 196472, ceea ce i‑a dezavantajat pe elevii
proveniți din familii cu resurse și capital cultural scăzute și i‑a avantajat
indirect pe elevii care dispuneau de mijloace de pregătire alternative (aceștia
fiind cu precădere fii de funcționari sau de intelectuali).
Un segment nou al populației studențești de la cursurile de zi trebuia
să fie, conform prevederilor Hotărârii nr. 1003/1957, recrutat din rân‑
dul muncitorilor, mai exact din rândurile „muncitorilor și maiștrilor din
producție”. În acest caz nu conta numai aportul social al muncitorimii în
compoziția învățământului superior, ci și aplicarea principiului îmbină‑
rii învățământului cu experiența în munca industrială. Pe lângă aceasta,
un efect social colateral era acela al mobilității intra‑generaționale. Acest
efect a fost declanșat prin instrumente instituționale hibride, cum ar fi
cursurile speciale pentru muncitori în învățământul superior de zi73 – în
cazul cărora se recomanda intensificarea recrutării –, sau organizarea
de școli muncitorești serale / cu frecvență redusă pentru completarea
cu studii medii a potențialilor candidați pentru învățământul superior74.
Preocuparea aparatului de partid și de stat pentru crearea „bazei de ali‑
mentare a învățământului superior cu un tineret de origine socială bună”
provenind din segmentul muncitorimii industriale, se manifestase încă de
71
Ibidem. Vezi și ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 9/1964, f.30.
72
Ibidem.
73
Acestea existau încă din 1953, reglementate prin decretul nr. 188 privind integrarea cur‑
surilor speciale pentru pregătirea de ingineri în cursurile de zi ale facultăților, publicat în
„Buletinul Oficial”, nr. 15/14 mai 1953. Vezi mai sus secţiunea cu privire la burse.
74
la începutul anilor ’50, când au fost organizate – după model sovietic –

facultățile muncitorești de 2 ani (rabfac)75.
Obiectivul lansat de Hotărârea nr. 1003/1957, și anume ponderea de
70–75% a studenților fii de muncitori și de „țărani muncitori” în raport cu
numărul total al studenților la învățământ de zi, în următorii ani univer‑
sitari, a fost atins la scurt timp de la implementarea acestui act normativ.
După cum se observă din tabelul (3), ponderea a avut o creștere semnifica‑
tivă în primii doi ani (1957–1958), urmată de o scădere ușoară și stabilizare
la plafonul de 70%76. Fiind vorba de o directivă de partid, putem presupune
că a existat o presiune asupra instituțiilor de învățământ superior pentru
atingerea cotei77, iar faptul că au fost semnalate și unele abuzuri în acest
sens78 ne arată pe de altă parte zelul cu care autoritățile din învățământ au
dus la împlinire planul.
Noile contingente de fii de muncitori și de țărani s‑au disipat în masa
totală a studenților, ponderea acestor categorii în totalul studențimii atin‑
gând un maximum de doar 67,7% în anul universitar 1961/1962 (conform
datelor din Anexa 3), după cinci ani de „decantare” socială.
Tabel 3. Ponderea fiilor de muncitori și de țărani în generațiile studențești post–195779

din care fii de muncitori și de
An Total studenți an I
„țărani muncitori” (%)
1957/1958 7.245 67,9%
1958/1959 7.223 74,8%
1959/1960 9.973 73,1%
1960/1961 19.673 70,9%
1961/1962 20.779 70,7%
75
Vezi ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 424/1954, f.32–37; ANIC,
fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar nr. 65/1953, f.9.
76
Datele INS (vezi nota bibliografică și Anexa 2) sunt mai mari cu circa 1 000 – 2 000
de studenți pe an, iar procentajele coboară de la 76,5% în 1958/1959 la 66–68% în anii
1960/1961–1961/1962.
77
„Deoarece procentul de muncitori, fii de muncitori și de țărani din sectorul socialist admiși
prin concursul de burse în anul I reprezintă 50% din cifra de școlarizare, pentru a se rea‑
liza un procent de 70–75% conform prevederilor Hotărârii CC al P.M.R. și Consiliului de
Miniștri 1003/1957, rectoratele și decanatele au primit indicații verbale din partea Ministerului
Învățământului și Culturii să acorde o atenție deosebită la concursul general de admitere (unde se pot
prezenta candidați indiferent de originea lor socială) fiilor de muncitori și țărani muncitori și să limi‑
teze primirea fiilor de exploatatori [subl. n.]. În orice caz admiterea să se facă în ordinea mediilor
obținute la examen”. ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr. 16/1959, f.64.
78
Modificarea notelor de concurs după originea socială a candidaților este menționată în
documente expediate către Consiliul de Miniștri. ANIC, fond Președinția Consiliului de
Miniștri, dosar nr. 51/1961, f.62; ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă,
dosar nr. 3/1962, f.47.
79
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 51/1961, f.62.
Raportările de la sfârșitul perioadei de admitere, cu toate că erau vehi‑

culate cifre diferite pentru același an80, au demonstrat atingerea obiecti‑
velor date. Diferența dintre procentaje se poate să fie dată și de faptul că
erau luați în considerare și muncitorii care și‑au echivalat studiile medii
și care au fost admiși în învățământul superior de zi81, neavând certitu‑
dinea că aceștia – în alți ani – ar fi fost cuantificați în funcție de origi‑
nea lor socială (fii de muncitori sau de țărani, la rândul lor). În plus, un
nou segment al muncitorimii putea proveni din rândul foștilor deținuți
politici și al familiilor acestora, dar în acest caz nu cunoaștem modul de
încadrare al acestor studenți‑muncitori: după noul status social (munci‑
tori) – mai eficient din perspectiva partidului, deci mai plauzibil pentru
noi – sau după originea lor socială (fii de funcționari, intelectuali, moșieri,
industriași etc).
Compoziția socială a noilor generații de studenți s‑a „îmbunătățit”,
într‑adevăr, așa cum s‑a dorit. Însă odată cu desființarea sistemului diferențiat
(dublu) de admitere, adică începând din 1962, ponderea studenților prove‑
nind din „clasa muncitoare”, admiși în anul I – zi, a scăzut brusc de la
67,8% (1961) la 52,6% (1962), stabilizându‑se la 50 de procente, iar nive‑
lul fiilor de muncitori a scăzut sub pragul de 40 de procente stipulat în
Hotărârea nr. 1003/1957. În acest fel, iese la iveală o sensibilitate crescută a
ponderii „clasei muncitoare” față de politica socială a statului socialist. Mai
mult decât atât, se poate observa tendința de creștere a ponderii fiilor de
funcționari, ceea ce înseamnă că mobilitatea verticală a categoriei blue‑collar
suferă o relativă încetinire, categoria white‑collar (funcționari și alte categorii
sociale) fiind pe cale de a redobândi majoritatea82.
80
În toamna anului 1959, conform unei informări a Secției Agitație și Propagandă a C.C. al
P.M.R., au fost admiși în anul I 9.062 studenți, dintre care 7.062 – fii de muncitori și țărani
muncitori (78,2%), 1.715 – fii de intelectuali și funcționari (18,9%), iar aproximativ 2% – fii de
preoți, foști chiaburi, comercianți și alte categorii. ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație
și Propagandă, dosar nr. 4/1959, f.71–72. Procentul este mult mai mare decât cele furnizate
de Consiliul de Miniștri (73,1%) sau de Direcția Centrală de Statistică (72,8%).
81
În 1962, dintre cei 21.043 tineri admiși, 1.041 erau muncitori (4,95%), 6.433 erau fii de
muncitori (30,57%), 3.885 erau fii de țărani (18,46%), atingând un total de 54%; 3.331 erau
fii de intelectuali (15,83%), 5.642 erau fii de funcționari (26,82%), 711 proveneau din alte
categorii sociale (3,37%). ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Agitație și Propagandă, dosar
nr. 3/1962, f.123.
82
După mai mult de un deceniu de măsuri discriminative și în contextul de‑sovietizării, pre‑
supunem că a crescut numărul părinților care susțineau regimul (și care desfășurau o muncă
intelectuală), copiii lor fiind în consecință promovați social și cultural. Ideea de reconciliere
a elitei partidului cu vechile elite este sugerată și de decretele din anii 1962–1964 de amnis‑
tiere a pedepselor deținuților politici. Despre reproducerea socială a categoriei white‑collar în
Cehoslovacia, vezi Daniel Kubat, Social Mobility in Czechoslovakia, în „American Sociological
Review”, vol. 28, nr. 2 (aprilie 1963), p. 203–212.
100%
90%
80%
70%
60%
50%
40%
30%
20%
10%
0%
59
60
61
62
63
64
65
19
19
19
19
19
19
19
/
/
58
59
60
61
62
63
64
19
19
19
19
19
19
19
Fii de muncitori Fii de țărani
Fii de funcționari Fii de meșteșugari cooperativizați
Alte categorii
Figura 2. Compoziția socială a studenților din anul I – zi, total R.P.R.

Sursa: Anexa 2.
Exemple si situații excepționale

Analiza reglementărilor şi a principalelor etape ale „luptei de clasă” din
învăţământul superior sau a evoluţiei numerice a compoziţiei sociale a stu‑
denţilor nu reuşeşte să surprindă aspectele informale ale sistemului de edu‑
caţie din perioada menţionată. Ne referim aici la situaţiile în care relaţiile
personale sau puterea simbolică a unei poziţii sociale au făcut posibilă elu‑
darea regulilor şi au oferit unor indivizi fie avantaje, fie şanse de care ceilalţi
nu aveau parte.
Faptul că astfel de practici erau des întâlnite este confirmat de un referat
privind admiterea în învăţământul superior (fără frecvenţă) a diverselor cate‑
gorii de activişti de partid şi de stat83. Documentul arată că Secţia de Ştiinţă
şi Cultură a C.C. al P.M.R. şi Ministerul Învăţământului au fost solicitate
în nenumărate rânduri să înlesnească înscrierea la cursurile fără frecvenţă
a activiştilor de partid, sindicat, U.T.M., „fără să se supună examenului de
83
ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 7/1957, f.1.
admitere”. În continuare documentul arată că Ministerul Învăţământului a

aprobat, în mod excepţional, înscrierea fără examen de admitere (la cursuri
fără frecvenţă) „a unor tovarăşi miniştri, activişti de partid sau de sindicat”.
În aceeaşi schemă vizând obţinerea de privilegii se încadrează şi acţiu‑
nea celor 13 activişti de partid din regiunea Oltenia care au încercat să‑şi
obţină diploma de maturitate. Printre abuzurile pe care aceştia le‑au făcut
cu complicitatea sau din neglijenţa ministrului învăţământului s‑au numă‑
rat echivalarea studiilor de partid cu cele de cultură generală, stabilirea unor
examene de diferenţă fără acoperirea unor acte legislative sau chiar scutirea
de la susţinerea unor examene. Ancheta desfăşurată în acest caz a arătat că
„notele obţinute de candidaţi au fost date în mod vizibil după locul ierar‑
hic al celui examinat. Singurul care a obţinut numai note de 10 este tov.
Fulger C. [membru supleant al C.C. al P.M.R., prim‑secretar al Comitetului
Regional Oltenia al P.M.R. – n.n.], ceilalţi membri ai Biroului Comitetului
Regional au fost notaţi cu 9 şi 10, cu o medie de 9,68, iar cei 6 activişti care
au dat examen la şcoală au primit note de la 5 la 10, cu o medie de 7,62”84.
Faptul că activiştilor de partid li se anulau sau nu examenele şi diplomele
este mai puţin relevant. Ceea ce rămâne relevant este că exista o practică
în rândul acestora de a ocoli traseele fireşti (legale) pentru obţinerea unor
beneficii.
Practica petiţiilor şi cererilor adresate unor instanţe superioare ale parti‑
dului şi statului scoate la lumină situaţii individuale în care excepţiile de la
regulă s‑au aplicat discreţionar. Este cazul lui Stăncioiu Petre de la Atelierele
C.F.R. Griviţa Roşie. Acesta i‑a cerut preşedintelui Consiliului de Miniştri,
Chivu Stoica, să aprobe susţinerea examenului de stat (examenul de după
absolvirea învățământului superior), pentru a doua oară, fără a avea exame‑
nul de maturitate. I s‑a aprobat cererea cu condiţia ca înainte de eliberarea
diplomei de inginer să treacă examenul de maturitate. Nu a fost cazul, pen‑
tru că Stăncioiu a cerut aprobarea susţinerii unui al treilea examen de stat.
Chiar dacă reglementările vremii permiteau susţinerea de cel mult două ori
a examenului de stat, acesta ajunsese să fie declarat şi a treia oară nepromo‑
vat. Nu perseverenţa tovarăşului Stăncioiu este cea care surprinde, ci faptul
că acestuia i se permitea în mod repetat să se sustragă regulilor, chiar dacă
nu s‑a ajuns la rezultatul dorit85.
În cele mai multe dintre cererile adresate decidenţilor, petenţii insistau
pe provenienţa socială, menţionând că sunt „elemente corespunzătoare”.
Silviu Dalea, care i‑a cerut lui Chivu Stoica o dispensă de vârstă la înscrierea
84
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 51/1963, f.1–5, Referat asupra
abuzurilor săvârşite de mai mulţi activişti de partid din regiunea Oltenia în vederea obţinerii
Diplomei de maturitate, 22 noiembrie 1961.
85
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 31/1960, f.5–18.
în învăţământul superior, a arătat că era de origine socială muncitorească86.

Aurel C. Năstase a terminat Institutul Politehnic, însă nu se putea prezenta
la examenul de stat neavând absolvită şcoala medie. El a menționat că este
„muncitor – absolvent al Institutului Politehnic – cu vârsta de 46 ani – şi
am şi munci de răspundere – atât pe linie tehnico‑administrativă cât şi poli‑
tic – şi sunt judecat foarte aspru chiar şi de duşmani ai regimului nostru”87.
Chiar dacă nu întotdeauna încercările de a ocoli calea legală sau respec‑
tarea etapelor fireşti în obţinerea unui examen sau a unei diplome au avut
finalitatea dorită de cei care au iniţiat un astfel de demers, prezenţa unor
astfel de cazuri în documentele de arhivă ajută la nuanţarea unei realităţi
care în aparenţă era destul de rigid delimitată şi controlată de rigori legisla‑
tive şi practici vizibile.
Observații finale
Într‑o societate confruntată cu o intensă transformare economică (în
direcția industrializării), mobilitatea socială verticală inter‑generațională a
„clasei muncitoare” a devenit o realitate88. Ponderea studenților fii de mun‑
citori și de țărani în raport cu numărul total din învățământul superior de zi
a echivalat cu o majoritate absolută a acestei categorii la sfârșitul anilor ’50.
Această majoritate a fost câștigată datorită unor politici de asistență (chiar
protecție) socială exercitate de statul socialist român. Din moment ce cate‑
goria „oamenilor muncii” beneficia de cele mai mici taxe, de mai multe
burse, de condiții mai permisive la admitere decât celelalte categorii sociale,
e de înțeles că statul a pus în practică discriminarea pozitivă, pornind de
la idealuri egalitariste. Însă, din moment ce fosta categorie „dominantă” a
devenit subiect al discriminării negative (prin impunerea unor taxe școlare
mari, prin excluderi pe baza originii sociale „nesănătoase”), inegalitățile au
depășit cadrul unei politici de affirmative action, care s‑au radicalizat până la
o veritabilă „luptă de clasă”.
E clar că, la capătul zilei, câștigătorii au fost fiii de muncitori și de țărani,
de activiști și de „cadre” loiale. Dar ce a contat mai mult pentru regim?
Principiul „dictaturii proletariatului” – deci promovarea și protejarea unei
noi categorii sociale dominante – sau nevoia creării unei baze sociale și
86
Ibidem, f.118–119.
87
Ibidem, f.150–156.
88
Ideea că mobilitatea socială e mai crescută în societățile industriale decât în cele agrare/
tradiționale este recurentă în literatura de specialitate. Vezi și The Cambridge Dictionary of
Sociology, Cambridge, Cambridge University Press, 2006, p. 577; Barbara Jacobson, John M.
Kendrick, Education and Mobility: From Achievement to Ascription, în „American Sociological
Review”, vol. 38, nr. 4 (august 1973), p. 439.
profesionale? Cu alte cuvinte, un ajutor dezinteresat sau unul puternic

condiționat? După cum a reieșit din discursul oficial, ambele au contat
în egală măsură. Ținând însă cont de faptul că, odată ce procentajele au
devenit mulțumitoare, nivelul discriminării pozitive a fost diminuat până
la dispariție, la începutul anilor ’60, suntem înclinați să afirmăm că promo‑
varea socială a fiilor de muncitori și de țărani a fost susținută cu prioritate
din dorința elitei P.M.R. de a lărgi baza de susținere a partidului, fiind ast‑
fel motivată mai mult politic, și mai puțin cultural sau social. În sprijinul
afirmației noastre vine și constatarea conform căreia criteriul meritocratic
de selecție a fost subiacent celui social. Admiterea diferențiată prevăzută
de Hotărârea nr. 1003/1957 a fost elementul care a modificat cel mai vizibil
– pentru o perioadă de cinci ani – sistemul meritocrației, adâncind și mai
mult inechitățile dintr‑o societate a arbitrariului.
În iunie 1964, mai mult de două treimi dintre salariații cu studii superi‑
oare absolviseră învățământul superior după anul 194889. La o estimare de
cel puțin 50% fii de muncitori și de țărani, licențiați după 1948 – punând la
socoteală și contingentele învățământului seral și cu frecvență redusă90 – și
ținând cont de segmentele partinice sau colaboraționiste ale categoriei fiilor
de funcționari – licențiați în orice an –, putem aprecia că la sfârșitul intervalu‑
lui studiat o majoritate a populației cu studii superioare avea datele necesare
pentru a susține regimul comunist condus de Gheorghe Gheorghiu‑Dej.
ANEXE
Notă bibliografică:
Datele au fost extrase din următoarele tabele statistice:
Direcția Centrală de Statistică (INS), Analiza învățământului superior la începutul
anului școlar 1954/1955, material pentru uz intern.
Direcția Centrală de Statistică (INS), Situația elevilor și studenților la începutul
Direcția Centrală de Statistică (INS), Situația elevilor și studenților la începutul
Direcția Centrală de Statistică (INS), Situația învățământului superior la începutul
anului școlar 1957/1958 (cursuri de zi), material pentru uz intern.
89
Grupurile numerice în funcție de anul absolvirii erau următoarele: 45.213 înainte de
1944, 14.950 între 1945 și 1948, 56.059 între 1949 și 1955, 49.285 între 1956 și 1959, 44.723
între 1959 și 1964 (Forța de muncă în Republica Socialistă România. Culegere de date statistice,
București, 1966, p. 321).
90
Învățământul seral și fără frecvență era destinat „oamenilor muncii” (până la H.C.M.
nr. 1052/1962). Vezi dezbaterile cu privire la Hotărârea C.C. al P.M.R. și a Consiliului de
Miniștri nr. 271/1959, privind învățământul seral și fără frecvență, aprobată la 26 martie
1959. ANIC, fond C.C. al P.C.R. – secția Cancelarie, dosar nr. 11/1959, f.48–65.

Direcția Centrală de Statistică (INS), Situația învățământului superior (inclusiv
Institutele Pedagogice de profesori de 3 ani) la începutul anului universitar 1960/1961
(cursuri de zi), material pentru uz intern.
anului universitar 1961/1962 (învățământ de zi), material pentru uz intern.
Direcția Centrală de Statistică (INS), Învățământul superior la începutul anului
universitar 1962/1963 (învățământ de zi), material pentru uz intern.
universitar 1963/1964 (învățământ de zi), material pentru uz intern.
universitar 1964/1965 (învățământ de zi și seral), material pentru uz intern.
ANEXA 1
Compoziția socială a studenților înscriși în anul I – zi, după tipul de admitere. (Sursa: INS)
Concurs de burse 1959/1960 1960/1961 1961/1962
Fii de muncitori 2.702 4.657 5.463
Fii de țărani – sectorul socialist 1.341 2.592 2.818
Fii de țărani – gospodărie individuală 328 431 424
Fii de funcționari 373 804 870
Alte categorii 51 165 70
Examen general 1959/1960 1960/1961 1961/1962

Fii de muncitori 1.699 2.394 2.463
Fii de țărani – sectorul socialist 828 1 045 1.169
Fii de țărani – gospodărie individuală 400 401 262
Fii de funcționari 2.046 4.221 4.556
Alte categorii 205 536 502
ANEXA 2
Compoziția socială a studenților înscriși în anul I – zi, total R.P.R. (Sursa: INS)
1958/ 1959/ 1960/ 1961/ 1962/ 1963/ 1964/
Categoria socială
1959 1960 1961 1962 1963 1964 1965
TOTAL4 8.0125 10.693 17.9946 19.850 22.7517 23.370 23.071
Fii de muncitori 3.974 4.774 7.362 8.541 7.537 7.807 7.765
Fii de țărani 2.155 3.012 4.582 4.934 4.448 3.953 3.962

Fii de funcționari 1.531 2.572 5.127 5.750 9.504 10.200 9.540
Fii de meșteșugari
cooperativizați ‑ ‑ ‑ ‑ 297 343 358
Alte categorii 352 335 923 625 965 1.067 1.446
ANEXA 3
Compoziția socială a numărului total de studenți – zi, cu ponderi. (Sursa: INS)
‑gospodărie
individuală
‑sectorul
socialist
TOTAL
An Muncitori Țărani muncitori
(calculat)8
1957/1958 46.9539 12.538 26,7% 10.284 21,9% ‑ ‑

1958/1959 45.501 13.110 28,8% 9.368 20,5% ‑ ‑
1959/1960 44.760 15.094 33,7% 10.749 24,0% 5.859 4.890
1960/196110 52.755 19.528 37,0% 12.905 24,4% 9.241 3.664
1961/1962 11
57.736 12
24.548 42,5% 14.585 25,2% 1. 978 2.607
1962/1963 79.626 13
29.736 14
37,3% 19.155 24,0% ‑ ‑
1963/1964 87.861 30.602 34,8% 18.983 21,6% ‑ ‑
1964/1965 93.484 31.487 33,6% 18.563 19,8% ‑ ‑
Meșteșugari
An Funcționari Alte grupe sociale
cooperativizați
1957/1958 24.131 51,3% ‑ ‑ ‑
1958/1959 19.799 43,5% ‑ 3.224 7,0%
1959/1960 17.056 38,1% ‑ 1.861 4,1%
1960/196115 17.624 33,4% ‑ 2.698 5,1%
1961/1962 16
18.603 32,2% ‑ ‑ ‑
1962/1963 27.712 34,8% 1 075 1.948 2,4%
1963/1964 33.344 37,9% 1 339 3.593 4,0%
1964/1965 36.796 39,3% 1 280 5.358 5,7%
ANEXA 4
Dinamica numărului de studenţi înscrişi în anul I în perioada 1950–1965. (Sursa:
ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 40/1966, f. 51).
Anul universitar Zi Seral Fără frecvenţă
1950/1951 15.819 649 2.026
1951/1952 16.606 406 5.317

1952/1953 17.783 851 10.148
1953/1954 20.466 1.088 9.344
1954/1955 17.291 342 7.164
1955/1956 12.895 64 6.048
1956/1957 9.868 ‑ 9.951
1957/1958 8.520 ‑ 12.891
1958/1959 7.922 ‑ 6.771
1959/1960 11.936 536 3.696
1960/1961 20.452 680 3.729
1961/1962 22.513 953 3.044
1962/1963 23.209 939 6.533
1963/1964 23.512 964 7.688
1964/1965 23.207 942 7.695
1965/1966 23.979 955 8.203
Note anexe și tabelul 2:

1
ANIC, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr.651/1953, f.15.
2
Ibidem.
3
Vezi nota bibliografică din secțiunea Anexe.
4
Totalurile sunt calculate prin agregarea datelor, apoi confruntate cu totalurile furnizate de
INS. Unde există diferențe, vom specifica acest lucru.
5
Față de 7.922 (INS). Diferența este cauzată în primul rând de faptul că sub‑totalurile sunt
ilizibile.
6
Față de 18.000 (fără Institutele Pedagogice de 3 ani) (INS).
7
Față de 22.870 (INS).
8
Totalurile sunt calculate prin agregarea datelor, apoi confruntate cu totalurile furnizate de
INS. Unde există diferențe, vom specifica acest lucru.
9
10
Fără Institutele Pedagogice de 3 ani.
11
Fără institutele agronomice și fără facultatea de silvicultură de la Institutul Politehnic
– Brașov.
12
13
Modificare cu creionul de la 78.757 (INS).
14
Prin adăugarea cu creionul a 869 studenți.
15
Fără Institutele Pedagogice de 3 ani.
16
Fără institutele agronomice și fără facultatea de silvicultură de la Institutul Politehnic
– Brașov.
Partea a III-a
Ideologii și modele intelectuale
DE LA ORTODOXIA IUDAICĂ LA ASIMILISM:

HEYMANN TIKTIN
Abstract: Heymann Tiktin. From Jewish Orthodoxy toward Assimilation.

The aim of our paper is to answer to some questions about the final phase
of the Haskalah movement in Romania and of Heymann (Hariton) Tiktin’s
(1850–1936) place in this background. What was the position of the Haskalah
movement (i.e. the Jewish Enlightenment) and of the last generation of its fol‑
lowers (i.e. the maskils), and its transition into other currents, such as assimila‑
tion on the one hand, and Jewish nationalism at the other hand in Romania at
the end of the 19th century and the beginning of the 20th century? How did H.
Tiktin fit into this background, and how did he evolve? May H. Tiktin be viewed
as an intellectual living between two worlds, and identifying with each of them?
H. Tiktin was born in Prussia, son of an Orthodox Rabbi, who left his family
for Romania, of course as a result of the changing of his ideas and way of life.
He came to Romania as a groom and settled in Jassy in 1859. Tiktin learned
Romanian very well and became a philologist of the Romanian language. Later
he converted to Orthodox Christianity and moved to Germany as a teacher of
the Romanian language. His chief work, the Romanian‑German dictionary,
still in use, was published with the support of the Romanian government in the
period 1895–1925. In 1919 he became an honorary member of the Romanian
Academy of Sciences. In 1922, he published a commentary to the Biblical
Books of Samuel. In our opinion, H. Tiktin is a German‑Jewish intellectual,
interested in Romanian studies as well as in Biblical studies. Persecuted in
Germany as a Jew (although converted to Christianity) after the rise of the
Nazis, he died as a poor man in Berlin like other German‑Jewish intellectuals,
but his archives was moved to Romania by his daughter and he was respect‑
fully presented by the Romanian Academy of Sciences.
Key‑words: Heymann Tiktin, Haskalah, maskil, Jewish orthodoxy, assimila‑
tion, Romania
A rticolul nostru își propune să răspundă la câteva întrebări legate de

ultima fază a istoriei mișcării de Haskala în România și de poziția
lui Heymann (Hariton) Tiktin în cadrul ei. Care era situația mișcării
de Haskala (iluminismul evreiesc) și a ultimei generații de adepți ai acestei
mișcări (maskili) în România în cea de a doua jumătate a anilor 70 ai secolu‑
lui al XIX‑lea? Care erau noile curente spre care s‑au îndreptat maskilii din
această țară în anii 80–90 ai aceluiași secol? Care este poziția lui H. Tiktin
în acest cadru și care este evoluția lui? Poate fi văzut el ca un intelectual aflat
între două lumi, identificându‑se cu fiecare dintre ele?
284 Lucian‑Zeev Herșcovici
„Generația de la 1878”
Ca o primă observație, menționăm că noua generație de maskili din
România, pe care preferăm să o numim „generația de la 1878” sau „generația
Congresului de la Berlin” era diferită de precedenta. Ea includea maskili
relativ tineri, născuți în anii 40–50 ai secolului al XIX‑lea, unii în România,
alții în alte țări, dar imigrați în România de tineri și românizați din punct
de vedere lingvistic. Tendința lor era de integrare în societatea românească,
păstrând o legătură culturală cu lumea evreiască din care proveneau și căreia
îi aparțineau. Spre deosebire de generația precedentă, mulți dintre ei devin
scriitori de limba română, sunt preocupați de istoria evreilor în România
(domeniu pe care îl folosesc în mod polemico‑apologetic în cadrul luptei
pentru emancipare) și încep să cerceteze limba română, folclorul românesc
și literatura română veche, la început ca o formă de identificare și adaptare,
ulterior adoptând metode științifice de lucru, unele bazate pe sisteme de
studiu din învățământul tradițional evreiesc. Unii dintre ei analizează com‑
parativ folclorul evreiesc cu folclorul românesc, caută influențe ale Bibliei
Ebraice în cadrul acestuia din urmă, precum și influențe ale limbilor ebra‑
ică, idiș și ladino asupra limbii române, precum și a limbii române asupra
acestor limbi evreiești. Lupta pentru emancipare devine un aspect central în
activitatea lor: congresul de la Berlin este o ocazie de manifestare a acesteia,
cu speranța că vor obține încetățenirea mult dorită pentru toți evreii din
România, motiv care ne‑a făcut să propunem termenul istoric „generația de
la 1878” sau „generația Congresului de la Berlin”1.
Neobținerea emancipării în acest cadru și decepția provocată de res‑
pingerea ei și adoptarea ideii încetățenirilor individuale determină schim‑
bări în gândirea și orientarea acestor oameni. Unii dintre ei se îndreaptă
spre Haskala radicală și asimilism, renunțând la limba ebraică, susținând
ideea integrării și românizării și ajungând până la acceptarea convertirii
la creștinism; în schimb, alții se îndreaptă spre naționalismul evreiesc.
Grupul de maskili din noua generație activează parțial în jurul publicației
Anuar pentru Israeliți și a Societății Istorice „Iuliu Barasch”, ambele conduse
de facto de Moses Schwarzfeld. Alte figuri în acest cadru erau frații aces‑
tuia, Elias și Wilhelm Schwarzfeld, precum și tinerii Moses Gaster, Lazăr
Schein‑Șăineanu, Heymann Tiktin, ultimii trei deveniți filologi, cercetători
academici ai limbii române și ai folclorului românesc. Apologetica evre‑
iască din România i‑a prezentat „en bloc”, reuniți ca având aceeași tendință
1
Lucian Zeev Herșcovici, Le mouvement de la Haskalah parmi les Juifs de Roumanie, teză de
doctorat, Universitatea Paul Valery, Montpellier, 2009, vol. 1, p. 743 și urm.
datorită preocupărilor lor științifice asemănătoare2, dar acești oameni repre‑

zintă orientări și evoluții diferite, deși curentul căruia îi aparținuseră inițial
era același. Spre deosebire de frații Schwarzfeld, de Moses Gaster și de
Lazăr Schein‑Șăineanu, care erau născuți în România, Heymann Tiktin era
născut în Prusia, imigrase în România și reușise să asimileze perfect limba
română. Deși orientat spre asimilism, convertirea lui la creștinism avusese
loc în condiții diferite de cea a lui Lazăr Schein‑Șăineanu. „Heymann Tiktin
este exemplul clasic al lingvistului care a ajuns la realizările sale pe calea cea
grea”, a afirmat istoricul literar israelian A. B. Yoffe3.
Originea lui Tiktin, familia lui din Germania și căsătoria lui la Iași
Heymann Tiktin4 s‑a născut la Breslau, în Prusia (astăzi Wroclaw, Polonia)
la 9 august 1850, ca fiu al rabinului ortodox Gedaliah Tiktin (c.1810–1886),
nepot al fostului rabin al orașului, Salomon Shlomo Zalman Tiktin (1791–1843)
și strănepot al rabinului Abraham ben Gedaliah Tiktin (1764–1820)5. Familia
era originară dintr‑un orășel din Polonia, Tykocin (Tiktin) de lângă Bialystok6,
după cum arată și numele ei. Era o familie rabinică stabilită în Silezia la înce‑
putul secolului al XIX‑lea, după anexarea acestei regiuni de către Prusia în
urma împărțirii Poloniei. Comunitatea evreiască din Breslau era prima din
Prusia în care s‑a ajuns la un compromis relativ între adepții iudaismului
ortodox și adepții iudaismului reformist7. Străbunicul, rabinul Abraham,
la rândul său fiu al rabinului Gedaliah Tiktin, devenise Oberlandrabbiner al
Sileziei, cu reședința la Breslau, în anul 1816. El este autorul a 12 lucrări cazu‑
2
Solomon Savin Semilian, ...În filologia și folklorul românesc, în Theodor Loewenstein, Naum
Kitzler (ed.), Israel în lume (contribuția evreilor în toate domeniile de activitate), București,
Scrisul Evreesc, [1939], p. 105–132.
3
Abraham Beniamin Yoffe, Bisdoth zarym: sofrym yehudym beRomanyah 1880–1940, Tel
Aviv, Universitatea Tel Aviv, Hamakhon lecheqer hathefutzoth, Merkaz Goldstein‑Goren
letholdoth hayehudym beRomanyah, 1996, p. 137.
4
Ibidem, p. 137–138; Ionel Rizescu, H. Tiktin, omul și opera, București, Editura Științifică,
1971, passim; Lucia Wald, Lingviști și filologi evrei din România, București, Editura Hasefer,
1996, p. 11–33; Alexandru Cezar Ionescu, Familia lui Hariton Tiktin, în Locul lui H. Tiktin,
membru de onoare al Academiei Române, în lingvistica românească, ed. Academia Română,
București, Editura Academiei Române, 2006, p. 43–56.
5
Tiktin, în Fred Skolnik, Michael Berenbaum (ed.),Encyclopaedia Judaica, Detroit – Jerusalem,
Macmillan Reference USA & Keter Publishing, 2007 (ediția a doua), vol. 19, p. 723.
6
Israel Halperin, Mordechai Nadav (ed.), Pinqas qahal Tiktin, 5381–5566 (i.e. 1621–1806):
hasqamoth, hachlatoth vethaqanoth, Jerusalem, HaAqademyah HaIsraelith LeMadaym, 1996–
2000, 2 vol. , passim.
7
Michael Brenner, Stefi Jersch‑Wenzel, Michael Albert Meyer, Tholdoth yehudey Germanyah
beeth hachadashah. Vol. 2: Emantzipatzyah veaqulturatzyah, 1780–1871, Jerusalem, Merkaz
Zalman Shazar LeTholdoth Israel, 2000, p. 155–156; Paul Miron, Elsa Lueder, H. Tiktin și
dicționarul său, în Locul lui H. Tiktin op. cit, p. 13.
istice, de răspunsuri rabinice în probleme halakhice (jurisprudență în dome‑

niul dreptului iudaic), dintre care numai lucrarea ebraică Pethach HaBayth
a apărut în timpul vieții sale (1820), cunoscând ulterior numeroase ediții. În
catalogul Bibliotecii Naționale a Israelului din Ierusalim sunt înregistrate 15
ediții ale acestei cărți, unele incluzând însă numai porțiuni ale ei, cea mai
recentă fiind tipărită în anul 2007. Această carte este studiată și folosită și în
prezent de către rabinii cazuiști și de elevii academiilor talmudice.
În timpul vieții lui Heymann Tiktin au fost tipărite trei ediții ale ei (în
anii 1891, 1910, 1916) în Polonia, dar acest strănepot nu a avut nicio legătură
cu faptul respectiv. Alte cărți ale rabinului Abraham ben Gedaliah Tiktin,
de asemenea lucrări cazuistice în limba ebraică, au apărut după moartea
lui (de exemplu Pinoth HaBayth, în anul 1883, cu care strănepotul de ase‑
menea nu a avut nici legătură), sau Har HaBayth și Pney Arieh, publicate
în ultimele decenii pe bază de manuscrise. Totalul cărților sale publicate
(inclusiv edițiile din Pethach HaBayth) înregistrate în catalogul ebraic al
Bibliotecii Naționale a Israelului este de 24 titluri, iar totalul scrierilor sale,
inclusiv manuscrise păstrate în diferite biblioteci din lume și microfilmate
este de 60 titluri. Există și manuscrise ale tatălui său, rabinul Gedaliah ben
Abraham Tiktin, de asemenea în domeniul cazuisticii, rămase nepubli‑
cate, printre care unele răspunsuri în probleme halakhice și referitoare la
Mishna din anul 1751, manuscris care fusese păstrat de fiul său. În biblioteca
lui personală, rabinul Abraham ben Gedaliah Tiktin poseda un număr de
manuscrise, printre care o lucrare filosofică a învățatului evreu Yehudah ben
Shlomo El‑Charizi din secolul al XII‑lea, manuscrisul datând din anul 12258.
Probabil că Heymann Tiktin a moștenit dragostea de cărți și de manuscrise
vechi de la străbunicul lui.
În privința rabinului Salomon Shlomo Zalman Tiktin, fiul rabinului
Abraham ben Gedaliah Tiktin, el este autorul unei predici tipărită bilingv în
limbile ebraică și germană în anul 1837, de asemenea în domeniul cazuisti‑
cii, precum și a unei broșuri în limba germană referitoare la problema rabi‑
nului și a rabinatului la Breslau, publicată în anul 18429. Deși a urmat altă
8
Catalogul Bibliotecii Naționale a Israelului disponibil on‑line http://aleph.nli.org.il; vezi și
Abraham ben Gedaliah Tiktin, Sefer Petach HaBayth, Dyhrenfurth, David Schklower, 5580
(i.e. 1820); edițiile ulterioare au apărut la Cracovia (1891), Varșovia (1910 și 1916); Abraham
ben Gedaliah Tiktin, Sefer sheeloth utheshuvoth Pinoth HaBayth: kolel sheeloth utheshuvoth bear‑
baa chelqey Shulkhan Arukh, Warszawa, 5643 (i.e. 1883).
9
Salomon Shlomo Zalman ben Abraham Tiktin, Derashah...eth neesfu qruey haqiryah...livchor
yeatzym upequdym chadashym keminhagam yamim yamimah. – Vortrag bei Gelegenheit der am
21. Juni 1837 statt gehabten Stadtverordnetenwahl, in de grossen Synagoge gehalten, Breslau, Typ.
Sulzbach, 5698 (i.e. 1838), 15p.; Salomon Shlomo Zalman ben Abraham Tiktin, Darstellung
des Sachverhaeltnisses in seiner hiesigen Rabbinats‑Angelegenhei, Breslau, Druck von H. Richter,
1842, 31p.
cale, putem considera că Heymann Tiktin a moștenit dragostea de studiu,

precum și tendința de a pătrunde până la obârșia lucrurilor în cercetarea
unei teme de la tatăl, bunicul și străbunicul lui. De asemenea, putem consi‑
dera că a învățat metoda de studiu, lucru și cercetare de la tatăl său și de la
sistemul de studiu al Talmudului din ieșivele est‑europene, căreia i‑a adău‑
gat metode științifice moderne folosite de cercetătorii adepți ai curentului
Wissenschaft des Judenthums (Știința Iudaismului). Adăugăm că din aceeași
familie mai sunt cunoscuți Salomon Tiktin, probabil un văr sau un nepot
al lui Heymann Tiktin, devenit maskil și cercetător al filosofiei lui Philo din
Alexandria, care și‑a susținut doctoratul la Universitatea din Berna în anul
1895, publicându‑și teza la Breslau10; scriitorul ebraic și idiș Abraham Tiktin
(1866–1943), desigur alt văr al lui Heymann Tiktin; ca și scriitorul ebraic și
idiș din Ierusalim și New York, Shmuel Efraim Tiktin, contemporan cu el,
care pregătea o enciclopedie a tuturor rabinilor din lume în anul 1934, pro‑
iect probabil nerealizat11.
Precum vedem, apariția lui Heymann Tiktin ca savant nu a fost un feno‑
men izolat. El nu a apărut pe un teren gol, ci într‑o familie dedicată stu‑
diului de mai multe generații, chiar dacă orientarea lui și câmpul lui de
cercetare au fost altele decât cele ale predecesorilor și contemporanilor lui
din familie, de care probabil că s‑a îndepărtat și s‑a rupt. Nu există nicio
dovadă asupra vreunei legături a lui Heymann Tiktin cu verii lui sau cu
restul familiei din Germania: probabil că ruptura s‑a produs atunci când el
a părăsit iudaismul ortodox sau, mai curând (și în mod definitiv), după con‑
vertirea lui la creștinism, conflictul fiind alimentat de ambele părți, sau cel
puțin de ramura evreo‑germană ortodoxă a familiei. Anterior, în copilărie și
în adolescență, tânărul Heymann Tiktin învățase Thorah (Biblia Ebraică și
Talmudul) cu tatăl său, ajungând să posede atât Scrierile Sfinte, cât și lim‑
bile ebraică și arameică la perfecție. De asemenea, el și‑a însușit metodele
de studiu a Thorei, pe care le‑a folosit ulterior în cercetările sale lingvistice.
El și‑a dovedit talentul profund în studiile religioase. Totuși s‑a îndreptat
și spre studii laice, continuându‑le ulterior sub formă de studii liceale, pe
care le‑a preferat în locul studiilor ortodoxe de Thorah la o ieșivă (academie
talmudică tradițională). El a învățat limbile germană și franceză, precum și
limbile clasice greacă și latină la perfecție, dovedindu‑se talentat în studiul
limbilor și îndreptându‑se spre limbile romanice.
Heymann Tiktin a devenit un maskil de formație vest‑central europeană,
sau mai curând un fiu al generației de după Haskala (post‑Haskala) din
10
Salomon Tiktin, Die Lehre von den Tugenden und Pflichten bei Philo von Alexandrien,
Breslau, T. Schatzky, 1895, 59p. (Original prezentată ca teză de doctorat în filosofie a autoru‑
lui, la Universitatea din Berna, Elveția).
11
Cf. Catalogul Bibliotecii Naționale a Israelului (vezi supra nota 8).
Germania, influențat de ideologia asimilismului moderat. Calea sa în iuda‑

ism a fost reformistă, deci diferită de cea a familiei sale. Familia ar fi pre‑
ferat ca el să se îndrepte spre cariera rabinică ortodoxă, dar el nu a vrut
acest lucru. Din acest motiv, părinții au decis să‑i găsească o soție potrivită,
cu educație dublă tradițională și modernă, cu o situație materială bună, cu
ajutorul zestrei căreia să intre în afaceri, precum și care să locuiască departe
de orașul natal, preferabil într‑un oraș din Europa central‑estică, în care
viața evreiască se desfășura în fomă tradițională. Părăsirea vieții religioase
evreiești ortodoxe de către fiul rabinului ortodox și rămânerea aceluiași fiu
în oraș ar fi influențat negativ poziția rabinului și a familiei sale în comu‑
nitate. Partida a fost făcută cu familia Leib și Ghitla Mayerhoffer, origi‑
nară din Silezia, dar stabilită la Iași, tânărul Heymann fiind trimis la Iași
pentru a se căsători cu fiica acestora, Amalia, de aceeași vârstă cu el. Leib
Mayerhoffer era om de afaceri, influențat de modernizare, fără a fi el însuși
un maskil. Totuși, el dăduse fiicei sale o educație modernă moderată. Din
aceeași familie provenea și un bancher ieșean, Samuel Meyerhoffer, care a
primit cetățenia română în anul 188012, precum și un profesor de chimie
la Universitatea din Viena13, toți preferând să își scrie numele sub formă
germanizată. Iașul era un centru hasidic, în care se aflau însă și maskili,
precum și evrei adepți ai reformismului religios.
Tocmai din cauza conflictelor între cele două grupări religioase, comuni‑
tatea evreiască a devenit inactivă începând din anul 1873, nemaiavând posi‑
bilitatea de a percepe impozitul pe carne cușer (kosher)14. Căsătoria dintre
Heymann Tiktin (venit la Iași în acest scop) și Amalia Mayerhoffer a avut loc
la Iași la 28 noiembrie 1869, cuplul rămânând în acest oraș15.Tiktin venise
la Iași după ce evreimea prusacă primise emanciparea, fiind cetățean pru‑
sian, ulterior german, fapt care crea o deosebire pozitivă între el și marea
majoritate a evreilor din România, inclusiv a majorității maskililor, pentru
că cetățenia germană îi conferea unele avantaje, printre care și posibilitatea
de a primi cetățenia română cu mai multă ușurință. În acea perioadă, la Iași
locuiau circa 35.000 evrei16, fiind cea mai mare obște evreiască din România.
12
Carol Iancu, Le combat international pour l’Emancipation des Juifs de Roumanie. Vol. 1:
Documents et temoignages, 1913–1919. Tel Aviv, Universitatea Tel Aviv, Institut de Recherche
de la Diaspora, Centre Goldstein‑Goren pour l’Histoire des Juifs de Roumanie, 1994, p. 101.
13
Ion Mitican, Evreii din Tîrgu Cucului de altădată, Iași, Editura Tehnopress, 2009, p. 266.
14
Ițic Schwartz‑Kara, Contribuții la istoria obștii evreilor din Iași, București, Editura Hasefer,
1997, p. 35–39.
15
Al. Cezar Ionescu, art.cit., p. 44.
16
Theodor Lavi (i.e.Theodor Loewenstein), Iash (Iași), în Theodor Lavi, Jean Ancel (ed.),
Pinqas haqehiloth. Romaniah, Jerusalem, Yad Vashem, 1969, vol. 1, p. 141–176; Lucian Zeev
Herșcovici, Iași, în Gershon D. Hundert (ed.), The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern
Europe, New Haven, Conn., Yale University Press, 2008, vol. 1, p. 793–798.
Socrul a decis să‑și introducă ginerele în afaceri, Heymann Tiktin devenind

fabricant de scaune, ocupație pentru care nu avea nicio chemare sufletească.
Tânărul Heymann Tiktin a devenit enoriaș al templului reformist ieșean
Beth Yaakov (Neuschotz)17, ceea ce arată identificarea lui din punct de vedere
religios, care probabil că a accelerat îndepărtarea sa de familia din Germania,
de orientare ortodoxă. La Iași, el cunoaște câțiva maskili locali, el însuși fiind
un maskil cu studii de Thorlah, dar este diferit de ei, aceștia fiind de formație
galițiană, parțial autodidactă, iar el de formație occidentală.
Heymann Tiktin, limba română și studiile lui academice

În perioada românizării lingvistice, un număr mare de tineri evrei din
România decid să învețe limba română din considerente practice, fără o
referire specială la aspectul ideologic. Cunoașterea limbii române era con‑
siderată o condiție neapărat necesară pentru integrarea și reușita profesi‑
onală. Tânărul Heymann Tiktin – precum și familia socrului său – adoptă
această viziune. La început, el învață limba română singur, autodidact, dar
acest lucru nu era suficient. Pentru a învăța bine limba română, Tiktin
avea nevoie de un profesor local care să cunoască bine limba germană și
îl găsește în persoana poetului Mihail Eminescu, care studiase în Austria
și în Germania. Cei doi, de aceeași vârstă și cu preocupări culturale asemă‑
nătoare, devin prieteni. Tiktin învăța limba română cu ușurință, datorită
talentului său de a învăța limbi, precum și datorită cunoașterii de către el a
limbii latine și a unor limbi romanice moderne, dar și datorită experienței
de studiere a limbilor ebraică și arameică în cadrul studiului Cărților Sfinte.
Metoda lui de a înregistra cuvintele românești învățate – și ulterior pe cele
auzite – sub formă de fișe însoțite de traducerea lor germană, precum și
folosirea regulilor de gramatică latină și germană pentru învățarea grama‑
ticii limbii române a atras atenția marelui poet român, care a decis să‑și
încurajeze discipolul (și prietenul) spre studii lingvistice universitare.
În paralel, sub influența lui Eminescu, Tiktin începe să frecventeze cur‑
suri de limba, cultura și literatura română la Universitatea din Iași și începe
să citească în aceste domenii. Influența lui Eminescu asupra lui Tiktin este
resimțită și după ce Eminescu părăsește Iașul și se mută la București. Tiktin
rămâne la Iași și – la 10 ani de la stabilirea în România – el stăpânea limba
română perfect și publica prima lui lucrare științifică în limba română,
chiar despre această limbă: Un fenomen morfologic în limba română, apă‑
rută sub formă de studiu în revista Convorbiri literare18. Tiktin devine un
17
Gheorghe Samoilă, Jacob de Neuschotz: viața și faptele în texte și documente, Iași, Editura
STEF, 2010, p. 131.
18
Ionel Rizescu, op. cit, p. 11, 98.
iubitor al limbii și culturii române, ca și al literaturii române vechi. Ulterior,

el a continuat să publice studii în domeniul lingvisticii române în aceeași
revistă, precum și în Revista pentru istorie, archeologie și filologie, editată de
Grigore Tocilescu.
În anul 1884, Tiktin primește titlul de doctor în filosofie de la Universitatea
din Leipzig, prin corespondență, pentru lucrarea Studien fuer rumaenischen
Philologie, lucrare care îi aduce consacrarea ca lingvist. Mai publică studii în
reviste din România, precum și în prestigioasa Zeitschrift fuer romanischen
Philologie, condusă de G. Groeber, ca și alte studii în Austria și Germania19.
Deoarece nu reușise în afaceri și trebuia să întrețină atât pe el, cât și familia
sa, Tiktin lucrează ca profesor suplinitor de latină și germană la gimnaziul
„Alexandru cel Bun”, la „Liceul Național” și la „Școala comercială” din Iași.
Din cauza faptului că nu dăduse bacalaureatul în România, nu putea primi
o catedră didactică permanentă. După întemeierea Societății științifice și lite‑
rare și a revistei ei, Archiva Societății Științifice și Literare, Tiktin devine unul
dintre redactorii acesteia, în anul 1889. În același an el organizează un ciclu
de conferințe de lingvistică la Universitatea din Iași. În anul 1895 începe
publicarea monumentalului său dicționar român‑german, lucrare devenită
clasică, încheiată în anul 1925 și reeditată în trei volume în perioada 1985–
198920. În anul 1900 publică și o gramatică a limbii române și un manual
de limba română pentru vorbitori de limba germană21.
Îndreptarea spre asimilism

Se pune întrebarea ce l‑a determinat pe Heymann Tiktin să se îndrepte
spre asimilism mergând până la convertirea la creștinism. Răspunsul poate
fi interesant, datorită evoluției sale personale: de la ortodoxia evreiască de
tradiție est‑europeană adaptată situației din teritoriile estice ale Prusiei la
Haskala vest‑central‑europeană și post‑Haskala din Germania, apoi la refor‑
mismul religios iudaic, ulterior la viața evreiască est‑europeană laică și în
cele din urmă la cultura românească laică, păstrând însă unele legături cu
viața evreiască, printre care cu alți maskili, atât ieșeni cât și bucureșteni,
cum ar fi frații Schwarzfeld și Moses Gaster.
De fapt, Tiktin rămăsese un produs al perioadei de post‑Haskala din
Germania mutat în mod individual în România. În cazul lui Tiktin nu se
punea problema unei convertiri la creștinism pentru a obține cetățenia
19
Ibidem, p. 12–13.
20
H. Tiktin, Rumaenisch‑Deutsches Woerterbuch, ed. Paul Miron, Wiesbaden, O. Harrassowitz,
1985–1989, 3 vol.
21
H. Tiktin, Rumaenisches Elementarbuch, Heidelberg, C. Winter’s Universitaetsbuchhandlung,
1900, passim.
română, el având posibilitatea să o primească oricând prin schimbarea celei

germane, precum și prin căsătorie. Evoluția lui arată un om cu credință
în formă modernă: nu poate fi vorba despre un mistic, nici despre un cre‑
dincios orientat în domeniul religiei creștine ortodoxe. Deci, nu se poate
afirma că evreul ateu devenise creștin ateu, nici că evreul fundamentalist
devenise un creștin fundamentalist, după cum nu se poate pune semnul
egal între cazul lui Tiktin și cazul lui Lazăr Șăineanu. Acesta din urmă era
născut în România și format ca maskil care, inițial, fusese biograf al lui
Moses Mendelssohn și urmărea adaptarea ideologiei lui la condițiile exis‑
tente în această țară, dar care a început să considere creștinismul ortodox
ca o parte din identitatea sa românească22 și, ulterior, s‑a identificat creștin
ortodox23, deși s‑a afirmat că se convertise la creștinism numai pentru a
obține cetățenia română24.
Tiktin a fost mai curând un analist al unor texte sfinte după sistemul
german sau central‑european, nu un practicant al vreunei religii, fapt ce
poate fi dovedit prin analiza comentariului său la cele două cărți ale lui
Samuel din Biblia Ebraică25, la care ne vom referi mai jos. Convertirea
lui la creștinismul ortodox a avut loc în anul 1900, deci înaintea revenirii
lui în Germania, unde a funcționat ca lector onorific de limba română la
Seminarul de limbi orientale din cadrul Universității din Berlin din anul
1905 până în anul 1924, cu ajutorul guvernului român, dar cinci ani după
ce începuse publicarea primei fascicole a monumentalului lui dicționar ger‑
man‑român, bine primit în lumea intelectuală românească. După afirmația
lui Moses Schwarzfeld (care nu cunoștea motivele reale ale convertirii lui
Tiktin), făcută într‑o scrisoare către Moses Gaster, această convertire a pro‑
vocat o stare de spirit grea în rândul liderilor evrei maskili din România care
luptau pentru emancipare, în special pentru că urmase celei a lui Lazăr
Șăineanu, despre care exista teama că ar putea deveni antisemit26.
Dar Tiktin nu era nici activ în lupta pentru emancipare, nici născut în
România, nici naționalist evreu, nici măcar nu manifesta tendința unei inter‑
pretări pur creștine a Talmudului. El era preocupat de căutarea de manus‑
crise românești, multe dintre acestea texte religioase care aparțineau Bisericii
22
Lucian Zeev Herșcovici, op. cit, p. 887–895.
23
Moses Gaster, Memorii (fragmente) – corespondență, ed. Victor Eskenasy, București, Editura
Hasefer, 1998, p. 356 (Scrisoare a lui Moses Schwarzfeld către Moses Gaster, din 8/21 martie
1900).
24
George Voicu, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Șăineanu, București, Institutul
Național pentru Studierea Holocaustului din România, 2008, passim.
25
H. Tiktin, Kritische Untersuchungen zu den Buechern Samuelis, în colecția Forschungen
zur Religion und Literatur des Alten und Neuen Testaments, nr. 16 (serie nouă), Goettingen,
Vandenhoeck und Ruprecht, 1922, passim.
26
Moses Gaster, op. cit, p. 355–356.
Ortodoxe Române. Tradiția familială27 este că Tiktin era în căutarea acestor

manuscrise, dar posesorii lor, de obicei mănăstiri, refuzau să i le dea pentru
studiu, deoarece era evreu. Ca urmare, Tiktin a ales calea botezului, devenind
din Heymann – Hariton. Astfel, el a putut să‑și continue cercetările lingvis‑
tice fără a fi stingherit de apartenența religioasă, reușind să obțină manuscri‑
sele vechi necesare și să se afle în mănăstiri pentru a le studia. Să ne amintim
că prețurile manuscriselor scoase la vânzare era ridicat, iar Tiktin nu‑și putea
permite – nu achiziționarea – nici măcar consultarea lor. De fapt, acestea
erau numai o parte din totalul manuscriselor existente. Dacă mai adăugăm și
faptul că Mihail Eminescu, prietenul său care fusese și colecționar de manus‑
crise nu mai era în viață din anul 1889, misiunea lui Tiktin devenea tot mai
ingrată. Dincolo de aceste motive, am putea lua în considerare și influența
convertirilor la creștinism (catolic sau protestant) în rândul unor intelectuali
și notabili evrei din Germania în perioada de post‑Haskala. Acești oameni
susțineau ideea unui monoteism unic și identificarea național‑politică ger‑
mană. Desigur că Tiktin, evreul german parțial românizat din punct de
vedere cultural și lingvistic, dar rămas parțial și în cadrul mentalității, al lim‑
bii și culturii germane a fost influențat de acest fenomen.
Este interesant că numai Heymann – Hariton Tiktin s‑a convertit la
creștinism, dar nu și soția și fiicele lui, care au rămas evreice, fiicele, majore,
una dintre ele căsătorită și activă în viața evreiască, rămânând apropiate de
tatăl lor. Revenind la activitatea lui în Germania, menționăm că el s‑a aflat
acolo în timpul primului război mondial trăind în condiții grele și a reve‑
nit în România în mod temporar în anul 1919 pentru a obține bani pentru
publicarea ultimelor fascicole ale dicționarului său. În aceeași perioadă el a
fost ales membru de onoare al Academiei Române, ca recunoaștere a meri‑
telor sale, dar nu numai atât. Trăind în Germania, ca cetățean german filo‑
român și lingvist cercetător german al limbii române, el nu reprezenta un
concurent pentru nimeni din România, ci dimpotrivă, era util pentru difu‑
zarea limbii române și pentru prezentarea unei imagini pozitive a României
în străinătate. Ieșit la pensie în anul 1924, va rămâne în Germania. După
preluarea puterii de către Hitler, el a suferit ca toți evreii din această țară:
convertirea la creștinism nu avea importanță în fața rasismului antisemit
nazist. În ultimii ani ai vieții a trăit în sărăcie, ajutat de familie. A murit
la 13 martie 1936 la Berlin, meritele lui fiind subliniate nu în Germania
nazistă, ci în România, în cadrul Academiei Române. Arhiva lui a fost adusă
în România de către fiica lui, Gertrud, și predată Academiei Române28.
27
Transmisă nouă de domnul profesor Alexandru Cezar Ionescu, căruia îi mulțumim și pe
această cale pentru informație.
28
Al. Cezar Ionescu, art.cit., p. 46–49; Gheorghe Mihăilă, H. Tiktin – cercetător și populariza‑
tor al limbii române, în Locul lui H. Tiktin op. cit., p. 25–41.
Comentator al cărților biblice ale lui Samuel

Pentru a înțelege gândirea filosofico‑religioasă a lui Tiktin ne vom referi
pe scurt la o lucrare specială a lui, un comentariu la cele două cărți ale pro‑
fetului Samuel (Shmuel) din Biblia Ebraică (Vechiul Testament). Această
lucrare are o tematică diferită de cea a lucrărilor sale de lingvistică română,
dar ca și ele, arată un savant lingvist care folosește aceleași metode de lucru.
Ea reflectă preocupări biblico‑religioase ale autorului, ca și orientarea lui în
acest domeniu. Nu știm dacă Tiktin a scris acest comentariu biblic din pro‑
prie inițiativă, sau dacă lucrarea i‑a fost solicitată. Oricum, la data apariției
acestui comentariu biblic, Tiktin era la o vârstă înaintată, puțin înaintea
publicării ediției complete a dicționarului său german‑român, locuind în
Berlin. Nu știm nici cât timp a lucrat el la acest comentariu biblic. Titlul
acestui comentariu este Kritische Untersuchung zu den Buchern Samuelis.
Comentariul, în 70 de pagini, a apărut în anul 1922 în seria Forschungen
zur Religion und Literatur des Alten und Neuen Testaments, editată de profe‑
sorii universitari de studii orientale Hermann Ranke și Arthur Ungnad și
de profesorii universitari de teologie Rudolf Bultmann și Hermann Gunkel,
la editura Vandenhoeck und Ruprecht din Goettingen, bastionul publicistic
și intelectual al catolicismului din Germania. Indică oare o tendință ecu‑
menistă a autorului, sau o eventuală idee a susținerii monoteismului pe
calea acceptării și slujirii unui Dumnezeu Unic? Remarcăm faptul că acest
comentariu nu a fost publicat la o editură evreiască, nici la o editură creștină
ortodoxă, ci la o editură creștină catolică, dar academică, în cadrul unei serii
de teologie științifică. Comentariul însuși este filologico‑lingvistic, științific,
analizând cuvintele și sensul lor, precum și originea lor și paralelismele
cu alte porțiuni alte textului biblic și alte izvoare, dar nu un comentariu
moral sau predicator, nici catehistic, nici mistic. Explicațiile, date în limba
germană, au forma unor articole de dicționar etimologic, cu deosebirea că
ele nu sunt în ordine alfabetică, ci în ordinea cuvintelor din text. Forma lui
indică sistemul de teologie științifică, atât protestantă cât și catolică, din
Germania din cea de a doua jumătate a secolului al XIX‑lea și primele dece‑
nii ale secolului al XX‑lea, deși teologia catolică este cea covârșitoare.
Este un comentariu care indică o bună cunoaștere atât a textului biblic
original ebraic, cât și a variantelor greacă (din Septuaginta), cât și latină
(din Vulgata), precum și o bună cunoaștere a Talmudului și a limbilor cla‑
sice (ebraică biblică – probabil considerată de autor ca limbă clasică, așa
cum erau greaca veche sau latina). Tiktin reia cuvinte ebraice dificil de a fi
înțelese din cele două cărți ale lui Samuel și le compară cu aceleași cuvinte
prezente în alte porțiuni ale acestor cărți și în alte cărți ale Bibliei Ebraice,
traducându‑le în limba germană. Comentatorul este mai curând filolog,
care este însoțit de savantul teolog creștin laic. Tiktin dă explicații bazate pe
fraze din Noul Testament și din scrierile Părinților Bisericii, element folosit
în metodologia teologiei catolice. Este imposibil a vedea acest comentariu
ca o carte de iudaism în sens tradițional al cuvântului și în sens religios, sau
de a‑l considera în cadrul curentului Wissenschaft des Judenthums, din cauza
comentării textului latin, a orientării autorului și a metodei lui de lucru. Ar
fi mai degrabă metodologia unui savant creștin german modern specializat
în exegeza biblică. Comentariul lui Tiktin indică o legătură între teologia
creștină modernă a Vechiului Testament și lingvistica modernă. Deși Tiktin
era un evreu convertit la creștinismul ortodox, comentariul lui la cărțile lui
Samuel prezintă un savant creștin universal, teolog deist științific și exeget
foarte eclectic și influențat de interpretările și metodologiile catolică și pro‑
testantă, ca și de iudaism, sau mai curând un filolog biblic.
A fost Tiktin un universalist în gândirea lui lingvistică, pe de o parte, și
filosofico‑teologică, pe de alta? Răspunsul nostru la această întrebare este,
credem, pozitiv. Din acest motiv, putem încerca să aducem unele completări
interpretării convertirii lui la creștinismul ortodox. Maskilul evreu târziu,
interesat în filologia română și în bune relații cu liderii Bisericii Ortodoxe
Române și cu intelectualii români creștini, era dublat de un intelectual
evreu‑german (și german creștin universalist) tipic perioadei lui. Tiktin se
prezintă astfel ca un tip de intelectual german de origine evreiască, asimilat
aproape total fără a‑și nega originea, tipologie care a existat până la începu‑
tul perioadei naziste. Decesul lui, în anul 1936, reprezintă – în mod simbo‑
lic – sfârșitul unui tip și al unei generații de intelectuali.
Dragoș Sdrobiș
O IDENTITATE DISPUTATĂ ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ:

INTELECTUALUL. ÎNTRE TRIBULAȚII GENERAȚIONALE
ȘI DIFERENȚE SPECIFICE1
Abstract: The Romanian intellectual in Interwar Romania: between

Generational Kneading and Specific Dissimilarities.
The present study tries to reveal the concept of intellectual in close relation
with the idea of young generation, a fertile debate in interwar Romania. After a
brief presentation of the European context in which these concepts developed,
I search the most convenient arguments in order to give a proper answer to
the main question: was the intellectual a social identity and a social actor in
interwar Romania? Is there any reason that could make plausible the assertion
that among the youth being an intellectual was the equivalent of being socially
successful? And, moreover, were the young intellectuals authorized to become
the leaders of the Great Romania?
The answers formulated by those involved in this debate share at least one
central idea: the intellectual is or should be, first of all, a creator of ideas and
less a social activist. The remembrance of the First World War made them
believe that the intellectual should stay away from politics, but fostering ideal
models of society. But, by doing so, the intellectuals reinforced the idea of uto‑
pia, that emerged as the alternative for the politics. Instead of criticizing the
radicalism, the intellectuals of the young generation finally began to promote
and to embrace the radical political solutions.
Although the answers provided by this polemic are more ideological and
less sociological, the great merit of the debate consisted in revealing the champ
culturel (Pierre Bourdieu) as a distinct and independent sociological network,
where the intellectual was the necessary linkage. The social conditions and the
institutional ones (the University, media, or intellectual associations) converted
the idea of intellectual into a mechanism of social promotion and cultural con‑
secration. But, the symbolic capital this identity was supposed to bring was
deflected by many intellectuals into a way of perverting the social realities and
of inventing social expectances. That is, the political radicalization.
Key‑words: intellectual, social change, young generation, interwar Romania,
literary enquiries.
P entru istoriografia românească, intelectualul este de cele mai multe

ori confundat cu produsul muncii sale. Chiar dacă vorbim despre
scriitori, universitari, gazetari sau chiar toate la un loc, întruchipate
într‑un singur personaj, intelectualul este văzut ca o realitate istorică și mai
1
Research, CNCS – UEFISCDI, project number PN‑II‑ID‑PCE–2011–3–1089.
296 Dragoș Sdrobiș
puțin ca o identitate socială labilă, dar a cărei semnificație socială este dată de
eficacitatea dialogului dintre cei care pretind și ajung la câștigarea capitalului
simbolic intelectual și cei care acceptă dominația „aristocrației inteligenței”.
Studiul de față își propune să releve evoluția rolului intelectualului într‑o
societate în care a fi tânăr și a avea aspirații intelectuale devenise crezul
unei întregi generații. Iar instrumentul de lucru utilizat pentru a surprinde
această evoluție nu este altceva decât canalul de comunicare cu cititorul:
presa. Ceea ce am încercat să privilegiez în cadrul acestui studiu a fost for‑
mula gazetărească prin care tinerii intelectuali formulau și întrețineau un
dialog cu cititorii: ancheta literară. De fapt, prin caracterul său interogativ,
ancheta literară evidenția că intelectualul nu era o identitate la care se adera,
ci o identitate în marginea căreia se polemiza.
Intelectualul de după război și încercarea de încarnare a utopiei

Mutațiile pe care Primul Război Mondial le‑a provocat la nivelul mentalu‑
lui colectiv reprezintă sfârșitul unei lumi: încetarea încrederii în raționalitatea
societății și implicit negarea ideii de progres în istorie, labilitatea politicului
în fața pasiunilor colective și chiar estomparea ideii de dreptate și de libertate.
De fapt, fenomenul care se generalizează acum este cel al rupturii ireversi‑
bile între politic, știință și moralitate. Wolf Lepenies este cel care a prezentat
evoluția spre un astfel de mod de „raționare” a realității, acțiune întreprinsă
de intelectualul modern. Pentru Lepenies intelectualii sunt acea categorie
socială născută mult mai de timpuriu, dar care se manifestă social doar în
timpul afacerii Dreyfus. După cum îl întruchipează Wolf Lepenies, avem
de a face cu un intelectual melancolic, „specia care se plânge”, pentru că e
nemulțumit de dezordinea lumii. În fond, „intelectualul european e o întru‑
chipare a conștiinței vinovate”, primul război mondial atârnând ca o povară
pe umerii celor care credeau că Europa va fi pentru mult timp un continent
pacificat. Acesta este și motivul pentru care intelectualul are un singur mij‑
loc „de a se sustrage melancoliei [și acela] e reprezentat de utopie”2. În fața
evacuării moralității din arhitectura politicului sau, altfel spus, a „scientiză‑
rii” politicului, prin care se ajunge ca discursul să se rezume la o simplă enu‑
merare de „oportunități”, „amenințări” sau „beneficii”, intelectualul încearcă
să reimpună spiritul utopic în gândirea omului secolului XX. Renunțarea
la idealul etic nu este o opțiune pentru intelectual. Intelectualul nu poate
să accepte că „egoismul nu mai este considerat un defect, un lucru rău, ci
dimpotrivă, o condiție necesară a oricărei societăți care funcționează bine și
2
Wolf Lepenies, Ce este un intelectual european? (intelectualii și politica spiritului în istoria
europeană), București, Editura Curtea Veche, 2012, p. 273.
O identitate disputată în România interbelică: intelectualul 297
în care înclinațiile altruiste au fost de mult depășite”3. Până acum gândirea

melancolică a fost cea care marcase culoarul gândirii utopice.
La începutul „secolului scurt”, în lumea utopiei nu mai este loc de melan‑
colie. Tentația utopiei îl determină pe intelectual – de altfel pasiv, retras –
să acționeze pentru „a realiza fericirea socială”. Într‑adevăr, în atmosfera
de pesimism de la sfârșitul primului război mondial, intelectualii – „clasa
celor veșnic nemulțumiți” – se lăsau seduși de ideea că pot să „organizeze
fericirea”4. Intelectualul se vedea obligat să proiecteze un model, dacă nu
perfect, cel puțin unul căruia să nu i se găsească nicio alternativă. Oricum,
ideea că viitorul trebuie să fie mai bun făcea din intelectual un actor social
cu forță de predicție, la fel ca în motto‑ul sociologiei enunțat de Auguste
Comte: „A vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni”. Acest vis
al materializării utopiei nu va dura mult. Eșecul totalitarismelor va releva
incapacitatea de a prevedea de pe poziții pretins științifice. Numai așa
putem înțelege și afirmația unui intelectual care a preferat să se autoexileze
din distopia nazistă: „reușim întotdeauna să întârziem la timp”5.
Tineretul european, o nouă forță socială?

Dar până a se ajunge la această concluzie o generație a crezut și s‑a lăsat
convinsă că istoria poate fi reordonată. Tineretul a fost cel care se considera
îndreptățit să redemareze istoria. Secolul al XIX‑lea, printr‑o cadență impre‑
sionantă de revoluții care zguduie Europa de la Atlantic până la Urali, este
secolul afirmării tinerilor. „Tânăr” devine apanaj al unui veac care poartă
pecetea mișcărilor subversive de emancipare națională a națiunilor central
și est‑europene. Printre alții, și Giusseppe Mazzini pare convins că bătrâ‑
nul continent trebuie să devină o „Tânără Europă”. Revoluțiile de la 1848 –
întreprinse de tineri intelectuali – rămân în memoria colectivă sub numele
de „primăvara popoarelor”, trimitere cât se poate de evidentă spre ideea de
regenerare, tinerețe și schimbare intergenerațională de roluri. Încercările de
instituționalizare a învățământului obligatoriu, serviciul militar obligatoriu,
reticența acordării sufragiului universal ca și dezvoltarea sistemelor peni‑
tenciare în secolul XIX – toate sunt măsuri de disciplinare socială menite
să țină în frâu un tineret tot mai radicalizat. Mișcarea decemvirilor și, mai
apoi, nihilismul rusesc dovedeau impetuozitatea, dar și violența unor astfel
3
Adam Smith sintetiza astfel această schimbare de viziune: „Nu bunăvoinței cârciumarului
sau a brutarului ne datorăm masa, ci doar faptului că și aceștia își au ochii ațintiți asupra
propriului interes”. Ibidem, p. 296.
4
Idem, Ascensiunea și declinul intelectualilor în Europa, Cluj, Editura Casa Cărții de Știință,
2005, p. 18.
5
Ibidem, p. 53.
de mișcări ale tinerilor. Și poate că nicăieri ca aici nu devine tot mai evi‑
dent acest decalaj ideatic și axiologic între tinerețe și senectute, așa cum va
fi acesta proliferat în literatura rusă. Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev – toți
acești romancieri ruși nu fac altceva decât să aducă un elogiu tinereții în con‑
flictul său cu rigorile parentale. Și, prin prisma faptului că spiritul juventin
stăpânește cercurile intelectuale europene, literatura rusă se bucură de o
mare popularitate la nivel continental.
De aceea debutul secolului XX „va confirma permanența acestei ecuații
între tineret și rebeliune, în Franța, Germania, Anglia, Italia, unde atâția pur‑
tători de cuvânt ai tinerilor vor invoca virtuțile regeneratoare ale războiului:
chemare la arme căreia îi va răspunde, disciplinată, generația de la 1914”6.
Deși vedea în război o formă de revoluționare socială, totuși tineretul nu va
reuși să suporte duritatea acestui conflict. Iar răspunsul dat acestui conflict
în care tineretul s‑a văzut târât va fi pacifismul ori naționalismul. Răspunsuri
contrarii, dar care aveau o caracteristică comună esențială: tineretul s‑a simțit
înșelat, trădat și ținut departe de domeniul politic și aceasta numai din cauza
generației vechi. Acestor frustrări trebuie să le adăugăm faptul că aparatele
administrativ‑politice ale statelor erau formate din funcționari bătrâni. Încă
un motiv pentru tineret de a se simți ținut departe și de acest domeniu.
O concluzie care își găsește valabilitate pentru multe țări europene din
interbelic, era aceea că tinerilor li se refuza „posibilitatea de a deveni adulți”,
acumulându‑se numeroase tensiuni interne. Nu este deloc întâmplător că
toate mișcările politice extremiste de aiurea accentuau importanța tinerilor
în arhitectura socială pe care o vehiculau7. Și la fel de adevărat este că inte‑
lectualul devine sinonim cu tinerețea în detrimentul adultului sau al bătrâ‑
nului. Sentimentul care stăpânește întreaga lume a intelectualilor europeni
este acela că timpul se accelerează: totul se judecă și devine valoros numai
dacă implică ideea de „revoluție”, de schimbări bruște. Este o perioadă în
care „timpul capătă o importanță decisivă, prevalând în raport cu spațiu.
Timpul este spațiul unui mare număr de posibilități”8. Salvarea timpului
devine o valoare în sine. Și cum putea fi câștigat timpul dacă nu prin ceda‑
rea inițiativei tineretului9?
6
Sergio Luzzatto, Tineri revoltați și revoluționari (1789–1917), în Giovanni Levi, Jean‑Claude
Schmitt (coord.), Istoria tinerilor în Occident, vol. 2‑Perioada contemporană, Iași, Editura
Institutul European, 2001, p. 231.
7
Ute Frevert, Heinz‑Gerhard Haupt (coord.), Omul secolului XX, Iași, Editura Polirom,
2002, p. 213.
8
W. Lepenies, Ce este un intelectual european?, p. 165.
9
Ibidem, p. 54: revalorizarea timpului în detrimentul spațiului favorizează conceptualizarea
și exploatarea celeilalte dimensiuni a timpului, viitorul, care este în fond latura posibilităților
dezirabile, spre deosebire de trecut, latura dezirabilului imposibil. „Programul antimelanco‑
lic al futurismului comportă, în special, cultul progresului și al vitezei, opus celui al muze‑
Cumva, impetuozitatea tineretului și moda intelectualismului devin

nedespărțite. S‑ar părea că nu mai exista loc pentru savanți, pentru oameni
dedicați emancipării umanității prin apelul la știință și rațiune. Totuși, nu.
Odată cu acest model al intelectualului ancorat se conturează acum și imaginea
omului de știință, prototipul conștiinței împăcate, care, „dincolo de melancolie
și dincoace de utopie”, nu urmărește să schimbe lumea, ci doar să o explice,
asumându‑și o poziție amorală față de societate. De fapt, pentru omul de știință
socialul nu a reprezentat un scop10. Poziționându‑se, dacă nu în slujba totalita‑
rismelor, dar împotriva intereselor umanității, omul de știință face pierdut uma‑
nitarismul și moralitatea propovăduite de secolul XIX. Pentru această nouă spe‑
cie, știința înseamnă observare și explicare, așa cum istoria înseamnă devenire
și redevenire, fără un scop ultim umanitar. În fața unor astfel de multiplicări a
opțiunilor – indiferent de natura lor – secolul XX trece drept o mare paranteză,
secolul XXI fiind obligat să reia lucrurile de acolo de unde le‑a lăsat secolul XIX.
Cu o singură moştenire certă: demolarea credinţei în progresul uman.
Intelectualii și masele: trei viziuni europene

Debutul perioadei interbelice se transformă într‑un proces moral dar și
în ralierea la un nou spirit în care acţiunea urma să înlocuiască ideea. În
schimb, alți intelectuali – e drept, nu foarte mulţi – au adoptat poziţii variate
care aveau în comun un singur lucru: pesimismul. De la Oswald Spengler
care anunţa declinul Occidentului la Julien Benda ce întrezărea lucid trăda‑
rea cărturarilor, toţi aceştia din urmă împărtăşesc o singură idee: pierde‑
rea inocenţei, otrăvirea societăţii cu spiritul vindicativ al maselor. Theodor
Adorno surprinde acest simptom care inundă și cotidianul: „Nu mai există
nimic inocent pe lume. [...] Conversaţia întâmplătoare cu individul din tren,
căruia, pentru a nu ajunge la dispută, îi accepţi cele câteva fraze, deşi ştii că
logica lor trimite, în ultimă instanţă, către crimă, constituie deja un început
de trădare [...]”11. Întâlnirea politicului și a literatului sfârșește în degrada‑
rea ambelor și în afirmarea primatului acțiunii asupra rațiunii. Această ale‑
gere a fost determinată mai ales de memoria vie a primului război mondial.
Pentru intelectuali intervalul cuprins între succesul afacerii Dreyfus și peri‑
oada interbelică a reprezentat o evoluţie, dar o evoluție ce nu a fost tocmai
în direcţia care ar fi trebuit să fie. Considerându‑se nişte oameni care se pun
în slujba societăţii pentru a o ridica din punct de vedere moral, văzându‑se
elor, al ruinelor și al monumentelor; tinerețea are o valoare mai mare ca vârsta adultă, și
gimnastica e mai valoroasă ca lectura”.
10
W. Lepenies, Ascensiunea și declinul intelectualilor în Europa, p. 18.
11
Theodor Adorno, Minima moralia (reflecţii dintr‑o viaţă mutilată), Bucureşti, Editura
Univers, 1999, p. 17.
drept unicii apărători ai ideilor de libertate şi justiţie, în fine, crezând că

sunt educatorii societăţii, intelectualii se văd puşi în postura de a trebui să
îşi redefinească statutul în funcţie de percepţia celorlalţi asupra lor. Până
la urmă era vorba de un proces care trebuia urgentat cu atât mai mult cu
cât se intrase într‑o nouă eră, cea a maselor. Dacă secolul XIX lăsase să
prindă contur imaginea intelectualului ca fiinţă solitară, rebelă, uneori chiar
cultivând mizantropia, în perioada interbelică şi mai târziu – în contextul
dezvoltării mass‑media şi a creşterii numărului celor care se consideră inte‑
lectuali – se pune tot mai mult întrebarea dacă intelectualul ca voce inde‑
pendentă mai poate exista sau nu; devin intelectualii o clasă distinctă şi
detaşată, rămân cantonaţi doar în sfera ideilor sau cumva apelează la un
compromis, încercând să înnoade pasiunile maselor cu ideile lor? Aceste
interogaţii sintetizează de fapt chiar poziţiile pe care le vor adopta intelectu‑
alii la nivel european mai ales în perioadă interbelică. Poziţiile a trei intelec‑
tuali – Antonio Gramsci, Theodore Adorno şi Julien Benda – sunt cele care
descriu polemica asupra identităţii şi a rolului intelectualului în societatea
de mase. Identitatea sa devine tot mai problematică, întrucât intelectualul
se vede pus în faţa alternativei: confortul detaşării, al separării de societate
sau dorinţa de a deveni parte a unui curent de masă care, până la urmă, îi
conferă popularitate, autoritate, legitimitate şi deci identitate socială12.
Succesul revoluţiei bolşevice a avut darul de face din radicalismul politic
o idee tot mai atractivă şi de a‑i determina pe mulţi intelectuali să adopte
cât mai repede astfel de metode de luptă politică prin care să îşi poată pune
în practică ideile. Astfel se ajunge la imaginea marxistă a intelectualului
ca persoană radicală sub unghi politic, definindu‑l în raport cu societatea,
cu celelalte clase şi cu actul cultural13. Antonio Gramsci, jurnalist şi filosof
italian, este cel care trasează limitele sferei intelectuale, pe care o analizează
prin prisma ideii de rol social. Pentru Gramsci a fi intelectual reprezintă la
nivel individual o alegere subiectivă; în schimb devenea necesar de trasat
limitele identității celor care îşi puteau asuma rolul de intelectual la nivelul
societăţii. Pornind de la criteriul de funcţie socială Gramsci operează o dis‑
tincţie clară între intelectualii tradiţionali (cum ar fi profesorii, avocaţii etc)
care continuă să facă acelaşi lucru de la generaţie la generaţie şi intelectualii
organici, cei care sunt în contact permanent cu masele, cu societatea şi care
urmăresc să deţină cât mai mult control, chiar să dobândească puterea14.
Aceştia din urmă trebuie să fie în permanentă mişcare, în drumul lor de a
12
Timothy David Shakesby, Redeeming America: Politics, Culture and the Intellectual in the
USA, with special reference to the ‘New York Intellectuals’, teză de doctorat, The University of
Cambridge, King’s College, September 1996, p. 97.
13
Ibidem, p. 101.
14
Edward Said, Representations of the Intellectual, New York, Vintage Books, 1996, p. 3–4.
(re)câştiga societatea. Dacă mai luăm în considerare că intelectualul repre‑

zintă în perioada interbelică un individ lipsit de putere, este naturală – în
accepţia lui Gramsci – fraternizarea cu masele, cu cei slabi şi nereprezen‑
taţi. În fond, viziunea marxistă a lui Gramsci face din intelectual acea mino‑
ritate iluminată cu rolul de a conduce lupta de clasă.
Aceiaşi idee o reîntâlnim şi la Julien Benda, numai că pentru filosoful
francez pactul cu masele reprezintă nu actul constitutiv al intelectualităţii,
ci trădarea finalităţilor actului intelectual. Trădarea cărturarilor reprezintă de
fapt pierderea ultimei „stavile în faţa realismului popoarelor”, în special prin
adoptarea pasiunilor politice. „Nimeni nu va putea contesta că astăzi (1925–
1927, perioada în care acest eseu este redactat – nota mea) în toată Europa
uriaşa majoritate a oamenilor de litere şi de artă, numeroşi savanţi, filozofi,
„slujitori ai cultului” îşi interpretează partitura integrându‑se în corul urilor
de rasă, de partid; cu atât mai puţin se va putea nega faptul că asimilează
pasiunile naţionale”15. Benda condamnă interferarea convingerilor ideologice
cu activitatea intelectuală, din care rezultă nemijlocit omul de acțiune care
se caracterizează prin dorinţa de rezultate imediate şi prin „dispreţul faţă de
argumente”. „Cărturarul modern nu‑l mai lasă pe laic să coboare singur în
piaţa publică; el consideră că a dobândit spirit cetăţenesc şi înţelege să şi‑l
exercite din plin; e mândru de acest spirit; literatura lui e plină de dispreţ
faţă de cel ce se izolează împreună cu arta sau cu ştiinţa şi se desprinde de
pasiunile cetăţii[...]”16. Nu este deloc întâmplător că autorul a ales să utili‑
zeze termenul de cărturar (în franceză clerc), în dauna celui de intelectual;
de fapt şi această titulatură este mincinoasă, pentru că „[a]ceşti oameni [...]
nu sunt cărturari, [ci] se pretind şi trec drept cărturari [...] şi tocmai dato‑
rită acestui titlu se bucură de un prestigiu deosebit între oamenii de acţiune.
Subiectul meu îl constituie nu cărturarul ca atare, ci cel considerat astfel de cei din
jur şi capabil să influenţeze lumea în virtutea acestei embleme” (subl.mea)17. Ceea
ce condamnă Benda este mai degrabă pragmatismul acestor cărturari care
abdică de la ideea de dreptate, de libertate şi de frumos în favoarea ideii de
utilitate socială; utilitatea socială este cea care devine modul de definire a ideii
de dreptate şi de frumos18. Aceşti gânditori care cer ca „toga să se plece în faţa
spadei” reprezintă pentru Benda o noutate, cel puţin pentru spaţiul francez,
gânditori care, colportând idei de subminare a democraţiei, se transformă
în partizani zeloşi ai regimurilor autocratice19. Un amănunt se cere adăugat,
deloc lipsit de substanță: Benda se număra la începutul secolului XX prin‑
15
Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 61.
16
Ibidem, p. 62.
17
Ibidem, p. 64.
18
Ibidem, p. 83.
19
Ibidem, p. 105.
tre cei care susțineau cauza lui Dreyfus. Primul război mondial și succesul
naționalismului în Franța – numai dacă ne referim la Marcel Baurres sau la
succesul de masă al ziarului Action français – reprezintă adevăratul mobil al
redactării acest eseu, unul prin care încearcă să impună o definiție restrictivă
a intelectualului. Această versiune radicală a portretului intelectualului face
din acesta o incarnație a spiritului critic, un misionar și, la rigoare, un martir
al principiilor nobile în mijlocul barbarilor. În cele din urmă, intelectualul tre‑
buie să fie nonconformist, să gândească altfel, chiar împotriva opiniei publice
și, acționând astfel, nu poate să nu devină un critic al timpurilor sale20. S‑ar
părea că intelectualul nu are de ales: trebuie să fraternizeze cu masele –
viziunea gramsciană – dar pierzându‑şi independenţa şi statutul de minte
limpede, de călăuză autentică a societăţii, în viziunea pesimistă a lui Benda.
Singura şansă de evadare din această capcană a istoriei nu este decât exilul
intelectualului, cel puţin la această concluzie ajunge Theodor Adorno. În caz
contrar, „[a]daptându‑te la slăbiciunea celor năpăstuiţi, [nu faci altceva decât
să] confirmi prin ea premisa dominaţiei şi te dai tu însuţi după măsura gro‑
solăniei, inconştienţei şi a violenţei necesare în exercitarea puterii”21. Exilul,
starea de a te simţi tot timpul în afară, devine din punct de vedere metafizic
o stare de nelinişte, de dezrădăcinare, o încercare de a rămâne suspendat.
Dar cum aceasta este imposibil, „[ f ]or a man who no longer has a homeland,
writing becomes a place to live”22. Prin această detaşare intelectualul devine
singurul care poate înțelege și explica mecanismele transformării realității23.
Ceea ce era cândva o vocaţie se transformă într‑o carieră; iar dacă înainte
intelectualul era până la urmă imaginea unei elite, în perioada interbelică,
peste tot în Europa – şi foarte vizibil şi în România –, intelectualul răsare
de pretutindeni; tocmai eclectismul originii sale este cel care generalizează
radicalismul. Acest radicalism stă la baza proliferării intelectualului sub‑
versiv24, cel care militează pentru construirea unei alternative prin mijloace
care subminează fundamentul democratic al societăților interbelice. Scopul
multora dintre intelectualii acestei perioade nu mai este acela de a obține un
consens social asupra căilor de urmat, ci de a‑i convinge pe ceilalți că viziu‑
nea lor asupra schimbării sociale este singura validă. Pentru acești intelec‑
tuali societatea se confrunta cu numeroase probleme, care impuneau soluții
rapide. Bineînțeles, ei – intelectualii – erau singurii capabili să găsească
răspunsurile potrivite. Promovând utopiile – nazismul în Germania,
20
Pascal Ory, Jean‑Francois Sirinelli, Les intellectuels en France de l`Affaire Dreyfus a nos jours,
Paris, Editura Armand Colin, 1986, p. 9.
21
Theodor Adorno, Minima moralia op. cit, p. 18.
22
Theodore Adorno, apud E. Said, op.cit, p. 58.
23
Ibidem, p. 60.
24
Jeffrey C. Goldfarb, Civility and Subversion (the intellectual in democratic society), Cambridge,
Cambridge University Press, 1998, p. 17.
comunismul în Rusia, dar și pacifismul în Franța25 – intelectualii au eșuat.

Au uitat un amănunt esențial: „The study of human institutions is always a
search for the most tolerable imperfections”26.
O ultimă remarcă, înainte de a vedea cum și‑au (re)construit intelectualii
români identitatea în această lume diferită. Peste tot în Europa, grație puterii
editoriale, intelectualii devin tot mai mult figuri publice, capabile să influențeze
masele. Până la urmă este vorba despre transferul dinspre vita contemplativa
spre vita activa (Wolf Lepenies). Dar, alături de acest intelectual public regă‑
sim aproape tot timpul pe cei care se autodefinesc drept intelighenție. De
fapt, intelighenția devine pandantul intelectualului public, pentru că scopul
lor nu este neapărat de a fi creatori de idei, ci mai degrabă colportori. Pentru
intelighenție important este să rămână la curent cu ideile pe care intelectualii
le produc. În schimb, rolul său este cel de diseminare. Că este profesor, jur‑
nalist, activist social sau chiar ideolog politic, membrii intelighenției nu fac
altceva decât să lege mutual masele și intelectualii. Régis Debray este convins
că numai datorită intelighenției au reușit intelectualii să dobândească puterea
simbolică, ce a marcat mai ales societățile occidentale și întreg secolul XX.
România interbelică: tânăra generație și obsesia primenirii

„Cred, mai întâi, în vitalitatea indestructibilă a neamului românesc. […]
Fără credință în această vitalitate indestructibilă aș cădea în cel mai negru
pesimism. Ceva mai mult: aș fi căzut în ispita de a fi revoluționar”27.
„Vrem minunea cuvântului nou și plin în sine. […] Să ne ucidem
morții”28.
Profilul generației ‘2729 ce se afirmă în interbelic se remarcă printr‑un atri‑

but esențial: tinerețea. Mișcările tinerilor, fenomen european de reînnoire a
25
Conciliatorismul politicii externe engleze și franceze are pentru Thomas Sowell o explicație de
ordin sociologic. Franța a fost statul care – la sfârșitul primului război mondial – suferise cele
mai mari pierderi, din toate punctele de vedere. „No country was more fertile soil for pacifism
and demoralization, and no one created more of both than France’s intelligentsia”(p.216). Așa se
explică teroarea acestor societăți în fața posibilității unui eventual război. Deviza era „orice, mai
puțin războiul”. „Being a pacifist in the 1920s and 1930s was a badge of honor, and pacifist phrases
facilitated admission to the circle of the self‑congratulatory elites” (p.217). Pentru societățile fran‑
ceză și, într‑o mai mică măsură, engleză războiul în sine era un inamic. Așa se explică și poate fi
înțeleasă declarația lui Neville Chamberlain, premierul Angliei, după semnarea Acordului de la
Munchen în 1938: „I believe it is peace for our time”. Vezi Thomas Sowell, Intellectuals and Society,
New York, Editura Basic Books, 2009 (paginile citatelor fac trimitere la această ediție).
26
Richard Epstein, apud Ibidem, p. 79.
27
Răspunsul lui Constantin Rădulescu‑Motru la ancheta „In ce cred?”, în Adevărul literar și
artistic, an X, nr. 573 din 29 noiembrie 1931.
28
Manifest către tinerime, în Contimporanul, an III, nr. 46 din 16 mai 1924, p. 2.
29
Explicația oferită de Dan C. Mihăilescu pentru adoptarea acestei denumiri este simptoma‑
tică pentru atmosfera culturală a perioadei: în primul rând, publicarea Itinerarului spiritual
generațiilor, se caracterizează printr‑un gust al nonconformismului accen‑

tuat de fenomenul războiului care a cruțat‑o și de criza social‑economică ce
a convins‑o că refugiul din cetate nu este o opțiune: „Ils seront acteurs et
même moteurs de l’histoire”30. Reluând titlul unul articol din 1934 tineretul
devine o nouă categorie socială: „Până acum zece ani tinerețea era privită
drept o situațiune între copil și om cumsecade [...]. Un tânăr nu putea aspira
la o întrebuințare socială, decât în momentul când toți din jurul său, mai
marii, îi acordau un certificat de perfectă și docilă normalitate [...], când
devenea un număr dintr‑o serie, coincizând perfect cu tipul de mediocri‑
tate”. Respingând valorile lumii vechi și refuzând să mai fie doar o simplă
verigă în lanțul generațiilor, tineretul „nu admite să fie prins de nimeni
pentru viitor, dorind să‑și păstreze mâinile absolut libere, iar spiritul într‑o
perfectă disponibilitate. Se înșeală acei care cred că generația următoare va
respecta obligațiunile luate fără consimțământul ei”31.
Moștenirea pe care războiul de reîntregire (formula prin care era cunos‑
cut în epocă) a lăsat‑o în urma sa, pe lângă „hemoragia subită” în rândul
generațiilor de intelectuali, a împărțit și generațiile. Dispar figuri emblema‑
tice ale spațiului cultural românesc, din motive biologice (Petre Carp, Titu
Maiorescu, A.D. Xenopol, I.L. Caragiale)32, unii devin marginalizați murind
în deplină ignoranță (cum s‑a întâmplat cu Slavici), alții, în schimb, care
păreau să devină adevărate spiritus rector al unei noi generații, cum era
Vasile Pârvan, se sting prematur. Indiferent de motivul pentru care aceștia
părăsesc scena culturală și socială (poate cel mai nedreptățit de istorie este
totuși Constantin Stere, liderul generației sociale de la 1907, care din cauza
filogermanismului și al ideilor socialiste nu va reuși să devină un lider de
generație), se impunea schimbul liderilor generaționali.
de către Mircea Eliade chiar în paginile ziarului Cuvântul. În al doilea rând, dar la fel de
important, tot în 1927, la Iași Corneliu Zelea‑Codreanu punea bazele Ligii Arhanghelului
Mihail. Intelectual, dar și politic, tânăra generație începea să se exprime odată cu anul 1927.
Apud Marta Petreu, De la Junimea la Noica (studii de cultură românească), Iași, Editura
Polirom, 2011, p. 251–252.
30
P. Ory, J. Francois‑Sirinelli, Les intellectuels en France, p. 91.
31
Alexandru Mironescu, Tineretul: o nouă categorie socială, în Revista Fundațiilor Regale, an I,
1934, nr. 4, p. 128, 130.
32
Universul literar și artistic evocă într‑un serial memorialistic intitulat „Scriitorii noștri
dispăruți în timpul războiului” cele mai importante figuri care au dispărut în timpul primului
război mondial. Astfel, sunt scrise medalioane în memoria lui Barbu Ștefănescu‑Delavrancea,
Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu. Evident, nu se poate afirma că acești oameni au murit
din cauza războiului. De altfel, Lucian Boia remarca faptul că puțini dintre cei care se făcu‑
seră avocații intrării României în primul război mondial s‑au înrolat voluntari sau au fost în
primele rânduri ale frontului. În comparație cu situația din Franța, patriotismul universitari‑
lor sau al scriitorilor români apare ca unul de paradă. Lucian Boia, „Germanofilii” (elita inte‑
lectuală românească în anii primului război mondial), București, Editura Humanitas, 2009,
p. 123–124.
Dar până la alegerea sau nașterea liderilor, dezbaterea interbelică debu‑

tează cu delimitarea conceptului de generație, prin aceasta înțelegând obse‑
sia definirii caracterelor identitare și a misiunii proprii. Aceste tribulații
precipitate reflectă o teroare a istoriei, o apăsare care – după 1918 – părea să
lase aceste valuri de tineri neancorate din punct de vedere istoric. Era o sim‑
plă aparență, pentru că generația tânără, sătulă de mimetismul occidental al
generațiilor anterioare și degrevată de misiunea istorică a unității naționale,
își regăsea rostul în experimentarea autenticului românesc. După cuvintele
lui Mircea Eliade, „[e]ram liberi, disponibili pentru tot felul de experiențe. În
credința mea de atunci, experiențele acestea nu erau menite să încurajeze
diletantismul sau anarhia spirituală. Ele ni se impuneau printr‑o fatalitate
istorică” (subl.autor)33.
Reîntoarcerea spre propriul itinerar spiritual era întărită și de sentimen‑
tul de criză pe care Occidentul părea să îl traverseze. Tot Eliade surprinde
această moștenire a războiului asupra conștiințelor: „Mitul progresului
infinit, credința în rolul decisiv al științei și industriei, care trebuiau să
instaureze pacea universală și justiția socială, primatul raționalismului și
prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de
luptă”34. Tânăra generație românească, cea de a șasea generație din istoria
socială a României moderne conform „cronologiei” lui Mircea Vulcănescu,
traversează două momente definitorii: momentul spiritual cuprins între
1925–1929, al definirii programului și al misiunii, rezultatul fiind Itinerariul
spiritual redactat de Eliade, și o a doua fază, nespirituală de această dată,
1929–1932, a decepțiilor, în care criza economică și instituțională, șomajul
intelectual și repudierea culturală de către generația războiului o aruncă
în brațele luptei politice, extremiste chiar35. Dar Vulcănescu merge mai
departe, definind tânăra generație nu doar ca un simplu concept biologic,
ci în deplinătatea sa sociologică. Generația este pentru el „o grupare socială
bio‑psiho‑istorică”, în care intervalele de vârstă sunt apropiate36 și în care
„conștiința solidarității” are ca resort intim memoria unui eveniment istoric
izbucnit în momentele de formație intelectuală.
33
Mircea Eliade, Memorii, vol. I, Mircea Hadonca (ed), București, Editura Humanitas, 1991,
p. 145.
34
Ibidem, p. 144.
35
Mircea Vulcănescu, Generație, în Criterion (revistă de arte, filosofie și literatură), an I,
1934, nr. 3–4, p. 3–6, studiu reluat și în volumul Mircea Vulcănescu, Tânăra generație (crize
vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români?, Marin Diaconu (ed), București, Editura
Compania, 2004, p. 41–75.
36
Enumerarea anilor de naștere a corifeilor tinerei generații este edificatoare pentru această
solidaritate biologică, de vârstă: 1904‑ Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dumitru Georgescu,
1905‑Petru Comarnescu, 1907‑Traian Herseni, Mircea Eliade, Dan Botta, 1909‑ Anton
Golopenția, Constantin Noica, 1911‑Emil Cioran.
Cu atât mai mult zdruncinarea conștiinței acestei generații și acutizarea

precoce a sentimentului istoricist o îndrumă spre experimentarea auten‑
ticului ca formă de joc la sfârșitul istoriei (în sensul pe care îl dă acestui
concept Francis Fukuyama). Tocmai asta încearcă să nege tânăra generație:
ideea că istoria s‑a sfârșit. Asemeni unui proces de transmutatio mundi ei
redescoperă spiritualul ca esență a individului și constată că totul trebuie tre‑
cut „prin foc și sabie”. Alexandru Vianu nu ezită să se facă avocatul unei astfel
de soluții radicale. Cauza? Omul modern este caracterizat prin „încordare”
spirituală, o existență care se derulează într‑o „dualitate contradictorie” mar‑
cată de „dezorientare și încordare, criză și posibilitate”37. Tocmai de aceea
tineretul devine singurul mijloc de „fortificare a vieții publice”, iar fascismul
– „spiritul întreprinzător” juvenil care se opune „spiritului recapitulator” al
senectuții – devine pentru autor un model de urmat, mai ales că e singurul
tip de regim politic care „a lansat în lume un anumit stil eroic al existenței,
potrivit unei epoci de tragism și vitalitate”38. „Dacă tineretul reprezintă
valoare universală a epocii acesteia, numai autenticitatea lui, modul direct
al realizării, atitudinea conformă cu sine și seriozitatea autocontrolului sunt
garanțiile unei integrări efective în actualitate și ale conștiinței unei misiuni
excepționale. Din însușirea morală a sincerității decurge calitatea intelectu‑
ală a omului tânăr de astăzi”39.
O astfel de revoluție propune tânăra generație, înălțimea acestor aspirații
plasând‑o din punct de vedere etic deasupra vechii generații politicianiste.
1918 este un an atipic pentru români; criza pe care România o traversează
în perioada interbelică se mai întâlnește ca amploare doar în sânul statelor
învinse, ca Ungaria sau Germania, sau în Italia, care, deși câștigase războ‑
iul, pierduse pacea. România, dimpotrivă, deși pierduse războiul, reușise
„să câștige pacea” (Sorin Alexandrescu), un succes insuficient pentru o
generație care vedea în trecut o istorie a imposturii. Ceea ce trebuia să fie
un moment de continuare a consolidării statului român și de refondare a
consensului social se transformă într‑o ruptură care antagonizează socie‑
tatea românească, dând naștere unei dezbateri de amploare între oportu‑
nitatea continuării occidentalizării și necesitatea reîntoarcerii la origini, la
autentic, la tradiție. Tânăra generație, prin opțiunea sa excesiv spiritualizantă
se detașează profund de toate generațiile care au contribuit la construirea
României moderne, dar mai ales față de generația pașoptistă, momentul
37
Alexandru Vianu, Libertate și cultură, București, Editura Tiparul Universitar, 1937, p. 23.
Culegerea de texte apare postum (autorul murise în 1933), fiind rezultatul comasării tuturor
articolelor pe care Al. Vianu le publicase în revistele de cultură românești mai ales după 1930.
Volumul este prefațat de către Tudor Vianu, fratele autorului.
38
Ibidem, p. 25.
39
Ibidem, p. 26.
terminus al modernizării românești. Aceste două generații, cea de la 1848

şi cea de la 1927, deşi par complementare, sunt într‑o profundă antiteză40.
Generaţia paşoptistă milita pentru sincronism, nutrind la un destin euro‑
pean al spaţiului românesc. Această emulaţie faţă de Occident poate fi tra‑
dusă prin formula lui Ion Heliade‑Rădulescu: „Totul e de făcut!” În schimb,
generaţia de la 1927, care aderă la o ideologie naţională axată pe profetism
şi mesianism, crede cu fervoare într‑un destin românesc. Dacă paşoptiş‑
tii credeau în perenitatea valorilor occidentale (mesianism pozitiv – după
expresia lui George Călinescu), generaţia Manifestului Crinului Alb se lasă
absorbită de mesianismul negativ al mişcării legionare în virtutea căruia tot
ce este străin „trebuie trecut prin foc şi sabie”, pentru că „totul e putregai”.
O dispută de idei care este purtată de către intelectuali, mai ales cei tineri.
Menționam mai sus că tânăra generație interbelică se remarca prin non‑
conformism. Nonconformismul, în opoziție cu valorile vechii Românii, se
traducea pentru ei prin anticapitalism, antiliberalism și antiraționalism,
încercând prin aceasta să reînnoiască noțiunile dezbaterilor politice. De aici
se naște și (bi41)polarizarea în jurul clivajului dreapta‑stânga, vizibil mai ales
în presă. Se impune aici o paranteză mai largă. Printre numeroasele schim‑
bări pe care marele război le‑a provocat, una pare a fi trecută prea ușor cu
vederea: apetența publicului pentru actualitate, dorința de informare rapidă
asupra problemelor. Dacă istoria s‑a accelerat, omul a preferat să intre și el
în această cursă s informării. Rolul de colportor al informației și‑l asumă
presa, care explodează în perioada interbelică42. De la ziare regionale la ziare
centrale, oficioase și presă ilegală, orientări ideologice diferite, hebdoma‑
dare sau mensuale, reviste ilustrate până la broșuri, cu tiraje și număr de
apariții foarte variate, toată această explozie a publicisticii relevă un aspect
40
Diferenţa între cele două generaţii nu constă doar în violenţa şi radicalismul generaţiei
interbelice. Dacă primul naţionalism justifica şi grăbea o mai rapidă aliniere a civilizaţiei
româneşti la valorile occidentale, cel de după 1900 insistă tot mai mult asupra individualităţii
româneşti, a culturii specifice şi a destinului propriu. Naţionalismul autohtonist se impunea
în faţa celui cu finalitate europeană.
41
Evident, a existat o stângă intelectuală românească, dar nu trebuie să uităm că afirmarea ei
era cel puțin intimidată de caracterul ilicit al ideologiei comuniste în România, blocând prin
aceasta posibilitatea unei dezbateri libere de idei. Vezi Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita
intelectuală românească între 1930–1950, București, Editura Humanitas, 2011.
42
Câteva date statistice sunt relevante pentru o astfel de supoziție. Astfel, în perioada inter‑
belică au continuat să apară sau au fost înființate numeroase ziare, buletine sau reviste.
Pentru marile orașe situația se prezintă astfel: București – 415 publicații, Iași – 72, Cluj – 57,
Craiova – 39, Chișinău – 25, Cernăuți – 22, Timișoara – 19. Evident, nu înseamnă că aceste
reviste au apărut de‑a lungul întregii perioade luată ca eșantion (1918–1940). Dar, chiar dacă
prezența lor era efemeră, efervescența publicistică rămâne o caracteristică. Cf. Ion Hangiu,
Dicționarul presei literare românești (1790–2000), București, Editura Institutului Cultural
Român, 2004, Indice de reviste după localitatea de apariție p. 881–910.
esențial: lectura ca formă de informare. E drept, nu putem stabili un număr

exact al cititorilor (într‑o țară în care jumătate din populație era totuși anal‑
fabetă); mai mult de atât, nu putem ști câți dintre cei care răsfoiau ziarele
sau revistele practicau o lectură silabisită sau critică. Dar, dincolo de aceste
inconveniente, trebuie să remarcăm că presa, cea care până la urmă ajută la
difuzarea opiniilor și a informaţiei, renunţă sau trece în plan secundar rolul
său informativ, devenind un formator de opinie și chiar un formator al unei
culturi de masă. Esenţială devenea acum provocarea unei anumite atitudini.
Iată cum ziarele își asumă rolul de a oferi oamenilor cu opinia nestructurată
fundamentul argumentativ pentru a putea să creadă, inoculând cititorului
impresia că poate avea propria viziune asupra societăţii.
Intelectualul român nu putea rămâne departe de acest canal prin care
avea posibilitatea, în sfârșit, să ia contact cu masele, să încerce să le educe,
dar și să devină o figură populară, trăsătură importantă în era votului univer‑
sal. Propaganda, îndemnurile electorale ca și atacurile la adresa oponenților
politici erau ceva ordinar în presa românească din interbelic. Fiind ieftine și
finanțându‑se din reclame, ziarele interbelice contribuie decisiv la afirma‑
rea unor noi personalități culturale și chiar politice43. Critica permanentă
la adresa politicului, a vechiului, necesitatea primenirii, chiar a refondării
spațiului public, dar de pe alte principii, și asumarea unei etici sociale din
care politicul este evacuat: acestea ar fi doar câteva dintre elementele prin
care scriitorul‑intelectual se transformă într‑o instanță morală a societății,
ceea ce în fond se transferă într‑o creștere a influenței sale asupra opiniei
publice44.
Intelectualul interbelic
Sorin Antohi, stabilind o sinonimie între intelectual și profesiuni inte‑
lectuale – distincția clasică a marxismului care diviza munca în manuală
și intelectuală –, concluzionează că în spaţiul românesc procesul formă‑
rii intelectualului este legat inseparabil de instituţionalizarea culturii şi
a muncii intelectuale, de trecerea intelectualilor în conducerea instituţi‑
ilor politico‑administrative. „Transferul de autoritate de la clasele politice
43
Ca exemplu sugestiv reamintesc aici cazul ziarului Cuvântul, înființat de către Nae
Ionescu în mai 1926 cu sprijinul lui Pamfil Șeicaru. Cuvântul, prin apariția și anvergura
sa, consolida rolul intelectualului jurnalist în presa românească interbelică, Pamfil Șeicaru
și Nae Ionescu urmărind să creeze o mișcare asemănătoare celei a lui Maurice Barres și a
lui Charles Maurras din Franța. Șeicaru era de altfel convins că forța mișcării lui Maurras
exprimă „rolul hotărâtor al intelectualilor în viața modernă”. Vezi Florin Țurcanu, Mircea
Eliade, prizonierul istoriei, București, Editura Humanitas, 2007, p. 106–107.
44
Liviu Malița, Eu, scriitorul, Cluj Napoca, Centrul de Studii Transilvane‑Fundația Culturală
Română, 1997, p. 27.
tradiţionale la pătura intelectuală se face atât de ineluctabil şi pe suprafeţe

sociale atât de mari, încât se ajunge ca puterea politică să fie implicată ca
o calitate profesională a intelectualului”45. Înseamnă aceasta că repulsia
față de politic s‑a transferat și față de intelectuali? Exista într‑adevăr această
modă a intelectualilor, a muncii intelectuale, care să provoace o repulsie și
chiar o detașare față de această tagmă? Nu intra cumva în contradicție repul‑
sia față de intelectuali cu obsesia culturalizării maselor, cu educarea fiilor
poporului, fenomen vizibil statistic prin creșterea substanțială a numărului
de studenți în întreaga perioadă interbelică46?
Înainte de a răspunde acestor întrebări, trebuie remarcat că generația
tânără a interbelicului, ai cărei membri sunt născuți cu precădere în pri‑
mul deceniu al secolului XX, s‑a văzut prea repede obligată să participe la
viața intelectuală, azvârlită aici fără a avea o identitate intelectuală și politică.
Poate aici se regăsește obsesia autenticității și pulsul dezinhibării47. Această
dorință de a căuta (mai degrabă de a inventa) și de a experimenta autenticul
reprezintă în fapt vălul ce trebuia să ascundă inconsistența ideologică și
lipsa de pragmatism în abordarea realităților societății românești. Pornind
de aici, numai așa ar putea fi interpretat slalomul stânga‑dreapta al unora
dintre acești tineri sau eclectismul doctrinei lor. Abia mai târziu, prin des‑
coperirea spiritualului, tânăra generație simte că deține reperele prin care
își asumă rolul de instanță superioară, de pe astfel de poziții condamnând
și vizând schimbarea politicului. După o etapă spiritualistă și una socială,
tânăra generație preferă să traverseze Rubiconul și să preia controlul asupra
politicului. Și acum, în definirea intelectualului, politicul rămâne elementul
antitetic.
Un alt motiv, care devine tot o prelungire a obsesiei autenticității, îl repre‑
zintă repulsia față de eșecul primenirii societății românești. Primul război
mondial, încheiat cu cel mai optimist scenariu teritorial, pe care nimeni nu
a putut să îl anticipeze, s‑a transformat din șansă a reformării vieții soci‑
ale interne în prilej al uitării sub semnul unei concordii infinite. Vechii
45
Sorin Antohi, Civitas imaginalis (istorie şi utopie în cultura română), Bucureşti, Editura
Litera, 1994, p. 160.
46
„Dacă la 1901/1902 erau 3443 studenți la București și 629 la Iași, după două decenii
(1921–1922) avem deja 8832 și respectiv 3767, pentru ca la alți zece ani cifrele să indice 17361
studenți în capitală și 5753 la Iași”. Cf. Lucian Nastasă (ed), Antisemitismul universitar (măr‑
turii documentare), Cluj, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților
Naționale, 2011, p. 55.
47
Ion Călugăru vorbea de „generația fără fetiși”, o generație care „a copilărit în dezastre
economice și politice, biciuită de groază, canonită de privațiuni, intrând în viață coaptă de o
timpurie maturitate. Copilăria pierdută se răzbună: își cere dreptul de existență la o vârstă
nepotrivită. Alături de pofta ei de stăpânire, generația aceasta se caracterizează prin ameste‑
cul de copilărie în actele ei cele mai grave”. I. Călugăru, Generația fără fetiși, în Cuvântul, an
V, nr. 1383 din 26 februarie 1929.
deveneau cei noi, cu excepția dispariției conservatorilor, considerați sin‑

gurii vinovați nu atât pentru eșecul din primăvara anului 1918, cât pentru
susținerea unei cauze anti‑patriotice. Universitățile, de exemplu, pierd
nume valoroase, în urma constiturii unor comisii de anchetă ce aveau drept
scop scoaterea la lumină a numelor ce au susținut cauza germanofilismu‑
lui. Părea o injustiție pe care nimeni nu se grăbea să o condamne.
A încerca să schimbi orientarea într‑un peisaj tot mai cenușiu, era difi‑
cil. Pentru a veni cu ceva nou era nevoie de autoritate morală. În politică,
mareșalul Alexandru Averescu a reușit să își convertească imaginea de
„părinte al soldaților din tranșee” în binefăcătorul țărănimii, în timpul
guvernării sale fiind demarată reforma agrară. Țăranii uitaseră că el se
aflase printre cei care au condus reprimarea răscoalei de la 1907. Poate
părea un transfer reușit al autorității militare în plan moral și, prin aceasta,
în capital politic. De fapt, este rezultatul unei amnezii precoce combinată
cu manipulare discursivă. Pentru publicul informat, astfel de mecanisme
nu conduceau la rezultatul dorit. Când trebuia să te adresezi și unui altfel
de public, autoritatea morală era chiar necesară. Mai ales când te adre‑
sai unui public elevat, dar foarte restrâns, care distingea între reformă
și formă, între schimbare și transformare sau, pe scurt, între modern și
modernizare.
Camil Petrescu și „ultima revoluție”: noocrația

Camil Petrescu crede că a venit momentul să își spună cuvântul în viața
socială a României. Tânăr (născut în 1894), studiase filozofia la Universitatea
din București, dar hotărâse să se înroleze ca voluntar în armata română,
această experiență fiind convertită într‑unul dintre cele mai strălucitoare
romane ale literaturii române: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război (1930 – ediția princeps). Dar, până la consacrarea sa literară, marcat
de trauma războiului, spiritual, dar și fizic (fiindu‑i afectat auzul), Camil
Petrescu editează un săptămânal care trebuia să trezească conștiința inte‑
lectualilor. „Săptâmâna muncii intelectuale și artistice” (ianuarie – martie
1924) devine încercarea de coagulare a conștiinței intelectualilor. Petrescu
pare un om fascinat de ideea de clasă, ca motor al istoriei. Și, dacă inte‑
lectualii vor să devină ceea ce doar teoretizează, atunci șansa lor este să
devină o clasă. „Lucrătorii manuali pornesc de la ideea de clasă. Țărănimea
o afirmă, burghezia o practică. Numai unii miei intelectuali vor să sugă și la
oi străine. [...] Sub domnia burghezimei, muncitorii intelectuali care nu pot
accepta protecția, dacă pot păstra măcar neutralitatea, pot să câștige o pâine.
În cazul când nu sunt mulțumiți cu asta trebuie să părăsească și postul pe
care îl au, căci sunt persecutați. Dacă țăranii îndură greul neoiobăgiei, poeții
mor prin ospicii”48.
Tonul satiric și vituperant al lui Petrescu lasă să se întrevadă geneza unui
spirit revoluționar. Dar nu e vorba doar de un spirit revoluționar‑declamativ,
atât de des întâlnit în societatea noastră, și nu e vorba nici de un intelectual
care se pune în căutarea unei justiții sociale generale. Nu, Petrescu mili‑
tează pentru intelectuali și numai pentru ei, manifestând o neîncredere față
de celelalte clase. Dar să lăsăm cuvintele lui: „Săptămâna muncii intelectuale
și artistice nu este numai o publicație de alarmă socială și politică, numai o
publicație menită să sporească numărul celor ce se vaită, atât de numeroși
în țara românească. [...] Gazeta noastră își propune să se consacre exclusiv
intereselor muncitorilor intelectuali”, federalizarea acestora fiind singura
soluție de a însemna ceva, de a avea „un instrument de acțiune”. „Ce ati‑
tudine vom avea față de celelalte categorii sociale? Vom fi alături de cele
oprimate luptând împreună împotriva abuzivilor. Dar nu ne vom confunda în
nici un caz cu nici una dintre ele și nici nu vom deveni o simplă anexă a lor”49,
spectrul dictaturii muncitorești din Rusia, ca și cel al dictaturii țărănești din
Bulgaria fiind argumente în scopul păstrării independenței intelectualului.
Deși revoluționar în acțiune, Petrescu nu simpatizează concepția marxistă,
pentru că nu vede în capital motorul societății. „Muncitorimea intelectuală se
va organiza nu ca să se mecanizeze, ci ca să impuie societății actuale și statului
o nouă concepție de administrație, [prin care] statul modern să fie în același timp
instrument de dreptate socială și de progres cultural”50.
Petrescu este printre primii care schițează portretul intelectualului, care,
pe lângă apărarea principiilor democratice, ar trebui să devină inițiator al
transformării sociale și al dezvoltării comunitare. Dar atât de receptivă a
fost intelectualitatea românească la acest apel, că după numai 11 numere
de apariție Săptămâna dispărea din peisajul publicistic. Deși adunase
nume importante ale culturii – Felix Aderca, Ilarie Voronca, Paul Zarifopol,
Perpessicius – Săptămâna devine istorie, fiind, poate, prima publicație care
s‑a arătat preocupată de soarta intelectualului într‑o societate de clase. Mai
târziu, într‑o culegere de texte, dintre care multe inedite, Petrescu își clari‑
fică viziunea asupra intelectualului ca și clasă, vorbind despre noocrația nece‑
sară. Totul pare a se reduce la consecințele marelui război. Mai exact, invada‑
rea societății de un spirit radicalist. „Tineretul european de azi preferă orice
48
Camil Petrescu, Muncitorii intelectuali și ideea de clasă, în Săptămâna muncii intelectuale și
artistice, București, an I, nr. 1 din 5 ianuarie 1924, p. 1. Sublinierile aparțin lui Camil Petrescu.
49
Camil Petrescu, Ce ne preocupă..., în Săptămâna muncii intelectuale și artistice, București,
an I, nr. 3 din 18 ianuarie 1924, p. 1.
50
Camil Petrescu, Materialism, mașinism, psichologism, în Săptămâna muncii intelectuale și
artistice, București, an I, nr. 5 din 2 februarie 1924, p. 1.
soluție, dar nu acceptă abstentionismul egoist pe care‑l oferă drept pildă

majoritatea intelectualității franceze. Vrea mântuirea fascistă, nazistă, dacă
nu, pe cea comunistă. Sunt disponibilități de devotament care se vor consu‑
mate”. „De altfel, neutralitatea este o iluzie. A nu adera este o imposibilitate.
Simpla prezență și este o solidaritate. Arătam într‑altă parte avatarurile lui
Panait Istrati, omul care nu vrea să adere. Astăzi, oriunde (afară de Franța),
oricărui intelectual i se cere să se pronunțe și nici o manifestare, în afară de
cadrul obiectiv științific, nu e lipsită de coloratura socială”.
Petrescu face, de fapt, o apologie a modelului francez de tip Dreyfus asu‑
pra rolului intelectualului în societate. Și, pe această linie, Petrescu se lan‑
sează într‑o critică a sistemelor totalitare instaurate în Europa, nepregetând
să condamne și sistemul capitalist, care provoacă – din cauza automatisme‑
lor pe care le impune vieții sociale – o atrofiere a individului. Acesta este
motivul central pentru care Petrescu lupta pentru „introducerea în istorie a
intelectului ca principiu regulativ”. „Reorganizarea și redistribuția socialu‑
lui în ecuații condiționate intelectual, aceasta e ULTIMA REVOLUȚIE care
va face societatea omenească nu bună, dar măcar cea mai bună cu putință.
Dincolo de ea, orice mișcare de protestare, în viitor, nu va fi decât răzvră‑
tire”. Condiționarea noocratică a istoriei și a lumii va rectifica și percepția
asupra intelectualității, considerată drept „abulică”. „Astăzi lumea suferă,
fiindcă democrațiile și statele totalitare mânuiesc armele intelectualității
și comandă intelectualilor, ca spânul care prin viclenie a luat armele lui
Făt‑Frumos și îi poruncește apoi să‑l slujească”. „Căci ordinea noocrată este
ordinea strictă a valorilor semnificației, opusă ordinii valorilor simplu tră‑
ite”. Din expunerea lui Petrescu nu putea să lipsească și tonul sentențios:
„Ordinea noocrată e firească, e necesară și nu poate fi evitată decât cu prețul
unor convulsii nesfârșite, apocaliptice, care ar putea duce la prăbușirea
culturii”51.
Paul Zarifopol despre intelectual: „specia care se îndoiește”

Dar polemica merge mai departe. Cel care conduce discuția spre noi
direcții este Paul Zarifopol. În 1926 publică Din registrul ideilor gingașe, cule‑
gere de texte care reprezintă o critică la adresa modei „omului cultivat”,
care a cuprins în special tineretul, siluit de societate să exerseze „excesele
intelectuale”, excese care se supun legii noului: obligația de a fi la curent cu
tot ce e nou pe piața ideilor. „Politica, morala și moravurile, arta, sportul,
tehnica sunt materiile obligatorii pentru omul cultivat”. „Cetitorul a văzut
51
C. Petrescu, Despre noocrația necesară. Primatul spiritului... Modalitatea persoanei... Dar
condiția intelectualului, în Idem, Teze și antiteze, ed. Florica Ichim, București, Editura 100+1
Gramar, 2002, p. 103–104, 110–113.
desigur că ținta celor cuprinse în această carte e mai ales să denunțe con‑
traziceri și strâmbături sufletești și sociale, care vin să pocească din ce în ce
mai des și mai disgrațios fizionomia omenirii cultivate”52.
Prieten și emul al lui Ioan Luca Caragiale, Zarifopol perpetuează
același soi de condescendență față de mediul social și cultural românesc.
Societatea românească este o lume în care totul se derulează la limita din‑
tre impostură și pragmatism. Cât privește pe intelectuali, ei sunt vinovații
unici ai stărilor de marasm pe care societățile le traversează, „dacă luăm
vinovăția în înțelesul cel mai strict: maximum de luciditate în momentul
faptei, prin urmare maximum de răspundere”. Altfel spus, „intelectualii
poartă vina întreagă a vieții istorice, pentru că ei reprezintă luciditatea
societății”53. În ciuda acestei dovezi peremptorii a vinovăției intelectualilor,
Zarifopol se declară împotriva curentului de opinie care încearcă să acre‑
diteze ideea unei clase intelectuale pornind de la principii economice, întru‑
cât diferențele dintre veniturile unui avocat și ale unui romancier, spre
exemplu, sunt atât de mari încât „nimic economic nu‑i leagă pe acești...
intelectuali”. Pentru adepții unei asemenea poziționări „se pare că e cu
desăvârșire neglijabil faptul că medicilor, contabilior și avocaților, prin
natura meseriei lor, le merge bine și multor poeți lirici foarte prost, tot
prin natura meseriei lor”54.
În fine, pentru că intelectualul se supune unei alte etici a muncii, una
care nu creează solidaritate, ci cultivă izolarea, tocmai de aceea intelectualii
nu pot să constituie o clasă; iar lipsa lor de solidaritate se transformă în
cele din urmă în cauză principală a neglijării profesiunilor intelectuale de
către mediul politic. Dacă lucrătorii manuali reprezintă un factor de presi‑
une pentru mediul politic, „[i]ntelectualii nu formează oaste pentru războ‑
iul civil, după cum nu formează nici clasă, adică o grupare determinată și
caracterizată prin anume interese economice”55. De altfel, e dificil să creezi
o solidaritate între intelectuali, „acei oameni obsedați de inteligență” și care
refuză înrolarea în spiritul masei. De aici și dorința de a imita intelectualul,
dar și de a‑l anihila. „Alături de ura împotriva bogatului și condamnarea
lui radicală stătea în revoluția creștină ca și în acea comunistă de astăzi o
ură, tot atât de veninoasă poate, împotriva intelectualului. Pentru fanatic,
intelectualul este diavolul, fiindcă intelectualul se îndoiește”56. Dar, „[c]a să
mă îngrozesc mai puțin, stărui să cred că rolul literaților în teroare nu are
52
Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingașe (pagini alese pentru a ține la curent pe tinerii
cultivați și serioși), București, Editura Cultura națională, 1926, p. 6, 273.
53
Ibidem, p. 129–130.
54
Ibidem, p. 131.
55
Ibidem, p. 132.
56
Ibidem, p. 266.
să primeze niciodată. Primitivii care o aduc și o practică sunt și au să fie

aceiași, și neliterari”57, conchide Zarifopol.
Intelectualul lui Constantin Rădulescu‑Motru:

„propagator și făuritor de idei”
În peisajul interbelic, Rădulescu‑Motru se numără printre puținii conti‑
nuatori ai criticii junimiste la adresa societății românești, reprezentând aripa
raționalistă a tradiționalismului românesc58, care considera că România tre‑
buie să rămână credincioasă caracterului său agrar și să oprească acest val
dezintegrator de occidentalizare. Filosoful Rădulescu‑Motru debutează încă
din 1904 cu lucrarea Cultura română și politicianismul, o continuare a ideilor
maioresciene din teoria formelor fără fond. Condamnând demagogia, retorica
plină de fabulații, mai ales în mediul rural, Constantin Rădulescu‑Motru va
creiona o imagine a Statului‑Națiune în 1934, când publică Ideologia statu‑
lui român59. În această broșură de popularizare, Rădulescu‑Motru lansează
ideea echivalenței dintre stat și națiune, pentru că secolul XX este „secolul
naționalismului totalitar”. Văzând națiunea ca un întreg, ce reunește ele‑
mentul esențial, țărănimea, Motru dorește un stat țărănesc, care să reintre
în matca firească de dezvoltare națională:
„Vechia spiritualitate a Europei i‑a dat Statului român botezul; l‑a făcut
democrat și burghez și l‑a pus astfel în dușmănie cu tradițiile naționale.
Noua spiritualitate a Europei va trebui să‑l facă să renască la o menire nouă,
dându‑i cunoștința de sine. Așa își va îndeplini ea menirea față de poporul
român”60.
Când vorbește de noua spiritualitate europeană, Rădulescu‑Motru
face referire clară la fascismul italian și la nazismul german, ideologii
care atestă revenirea „intereselor agriculturei pe primul plan”61. Pentru
România, îmbrățișarea acestei noi spiritualități însemna statul țărănesc.
Iar cauza marasmului românesc se explică prin inadecvarea construcției
politice moderne la realitățile specificului românesc, modelul burghez
fiind deci un eșec: „Statul burghez fiind organizat în spirit individualist,
s‑a găsit de la început străin de firea țărănimei. Rolul său a fost unul dizol‑
vant”. Acest provizorat are și consecințe anarhice, printre care „demagogia
57
Ibidem, p. 146.
58
Keith Hitchins, Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania 1868–
1918, Cluj, Editura Dacia, 1992, p. 212.
59
Constantin Rădulescu‑Motru, Ideologia statului român, București, Societatea Română de
Filosofie, 1934.
60
Ibidem, p. 13.
61
Ibidem, p. 19.
de la sate și personalismul anarhic al absolvenților fără lucru produși de

diferitele școli burgheze”62.
Viziunea lui Constantin Rădulescu‑Motru reprezintă sfârșitul „entuziasmu‑
lui unui nou răsărit cultural prin Apus”, dar și o exacerbare a criticii europe‑
nizării, ce ajunge în perioada interbelică să fie mai înverșunată decât critica
junimiștilor63. În 1936, își cizelează concepția filosofico‑culturală aspra națiunii
române, care are o vocație istorică, românismul, faza consecutivă naționalismului.
Românismul „răsare din credința că pe Români îi leagă laolaltă o realitate
adâncă, realitate care își are instinctele ei de apărare și pe care istoria poporu‑
lui nostru le‑a înregistrat în multe rânduri”64, fiind totodată conștiința că „vii‑
torul națiunii române stă în munca celor mai bine dotați dintre Români”65.
Românismul, care în opinia sa nu are sau nu ar trebui să aibă nimic
în comun cu xenofobia, reprezintă etapa necesară a dezvoltării națiunii
române, care, după ce și‑a îndeplinit idealul național, trebuie acum să se
axeze pe înfăptuirea idealului cultural. Pentru îndeplinirea acestui ultim
deziderat Rădulescu‑Motru acorda un rol decisiv intelectualului. În 1919,
imediat după Marea Unire, când societatea românească încă nu se trezise
din euforia unificării, profesorul Motru, în Ideea europeană (continuatoa‑
rea Noii Reviste Române), pare convins că societatea viitorului trebuie să fie
una condusă de inteligență, dar de o inteligență pusă să lucreze mai ales
prospectiv: „Cărturarii sunt mânuitori și tălmăcitori de cărți; intelectualii:
propagatori și făuritori de idei. […] Cărturarul este oglinda celor ce au fost;
intelectualul este izvorul celor ce vor fi”. Din această căutare permanentă a
unor proiecte de ameliorare a societății se naște „groaza celor mulțumiți cu
ordinea socială existentă” față de intelectuali, atunci când nu este de‑a drep‑
tul un „amar dispreț”. În ciuda acestei percepții negative, „[ f ]iecare popor
este sclavul ideii de realitate pe care a elaborat‑o intelectualii săi”66. Dar,
pentru ca societatea să fie condusă de pe principii raționale, este necesar ca
intelectualii să se implice în politică. Într‑un stat în care politicianismul se
confunda cu impostura, incompetența sau venalitatea, intrarea intelectua‑
lului în acest for poate părea o abandonare a imaculatului „turn de fildeș”.
Motru este optimist din acest punct de vedere, pentru că prin angajarea în
politică „nu se vor scoborî intelectualii, ci se vor ridica cei de jos până la ei”67.
62
Ibidem, p. 22–23.
63
Ștefan Afloarei, Timp istoric și critică a culturii: C. Rădulescu‑Motru, în Al. Zub (ed.), Cultură
și societate, București, Editura Științifică, 1991, p. 358.
64
Constantin Rădulescu‑Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, ediția a doua,
București, Editura Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, 1939, p. 119.
65
Idem, Caracter și destin (conferințe radio), ed. Marin Diaconu, București, Editura Casa
Radio, 2003, p. 230.
66
Idem, Intelectualii, în Ideea europeană, an I, nr. 3 din 6 iulie 1919, p. 1.
67
Idem, Omul de știință și politica, în Ideea europeană, an II, nr. 59 din 30 ianuarie 1921, p. 1.
Peste câțiva ani, Motru revine asupra acestor idei, propunând constituirea
unei asociații a tuturor intelectualilor, ca mecanism de reformare a clasei
politice românești. Nu e deloc întâmplător că profesorul bucureștean înain‑
tează aceste idei în 1927. După o guvernare liberală percepută ca autoritară,
constituirea alternativei trebuia să fie una care să pornească și de la altfel de
principii directoare. Iar intelectualul părea potrivit pentru asumarea acestei
noi direcții. Pentru că intelectualul este înainte de toate vocație, iar politica
– o misiune, prezența intelectualului nu e „numai necesară, ci și firească”68.
Spre sfârșitul primului deceniu interbelic, apelul politicienilor către intelec‑
tuali devine o constantă. Acesta este și momentul în care tânăra generație
începe să participe la dezbaterea care urmărea depistarea identității intelec‑
tualului și a rolului său în plan social.
Intelectualul „tinerei generații”, între pasivism,

activism social și reluarea utopiei
Obsesia primenirii reprezintă deja o constantă a tinerii generații în jurul
anului 1930. După ce, prin intermediul Manifestului Crinului Alb, s‑au iden‑
tificat și detașat distinct de alte mișcări culturale din epocă și beneficiind
de patronajul spiritual al profesorului de filosofie Nae Ionescu, urmează
o perioadă de febrilitate publicistică, scopul acestor tineri fiind acela de a
reda în texte programatice mecanismele de naștere ale omului nou. Deși
astăzi acest concept nietzscheian s‑a deteriorat din cauza moștenirii tota‑
litarismelor, pentru tinerii de atunci, omul nou trebuia să decurgă dintr‑o
latență a experienței. Această pretenție programatică devine, în cele din
urmă, reperul clasic al acestei generații. Perioada de apogeu a acestei gru‑
pări intelectuale coincide cu prezența efemeră în peisajul cultural interbe‑
lic al Asociației de arte, litere și filosofie Criterion (1932–1933). Spiritul criteri‑
onist însemna pentru Mircea Eliade o încercare de emancipare din com‑
plexele provicialismului și de înfăptuire a unei culturi majore69. Mai mult,
acest curent reprezenta „depășirea momentului universitar în cultură,
coborârea intelectualului în arenă, contactul direct cu publicul, îndeosebi
cu tineretul”70.
68
Idem, Concentrarea intelectualilor (intelectualii și reforma vieții noastre publice), în Ideea
europeană, an IX, nr. 204 din 1 octombrie 1927.
69
Mircea Eliade, Memorii, vol. cit., p. 145: „Eram prima generație românească necondiționată
în prealabil de un obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau
în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaștem ce se întâmplă pretutindeni în lume, în zilele
noastre”.
70
Apud Dicționarul general al literaturii române, București, Editura Univers Enciclopedic,
2004, vol. II, p. 484.
Dinafară, gruparea acestor tineri nu se bucura de prea multe elogii.

Acuzați de proliferarea extremismului și a intoleranței, criterioniștii vor
fi acuzați mai târziu și de alterarea gustului public prin promovarea unor
canoane culturale scandaloase. Scandalul pornografiei din 1936, în care a
fost implicat și Mircea Eliade (recunoscut deja ca lider al acestei generații)
era gestul simbolic prin care bătrânii (prin vocea lui Nicolae Iorga) îi
„puneau la punct” pe acești tineri avântați.
Eugen Lovinescu este mai temperat în aprecieri, dar aciditatea sa la adresa
criterioniștilor devine prin aceasta mai clară și mai puternică:
„Privită genetic, această conștiință de sine (nu a unui individ, ci a unei
generații solidare și unitare) este, probabil, ecoul îndepărtat al psihologiei
create de cataclismul războiului mondial. […] Nevoia zgomotoasă a tinerimii
de a se crede agresiv diferențiată de cea de ieri participa (provenea – nota
mea) din această iluzie postbelică, risipită mai demult în domeniul social,
politic și economic, dar tenace încă în domeniul spiritual: unui fenomen
unic i se cuvenea o generație unică”71.
„Nenumăratele anchete și analize, prin care tinerii noștri publiciști voiau să
ia temperatura epocii din propria lor febră nu‑și marchează valoarea prin
rezultatele obținute, ci prin semnificația însăși a gestului raționalist, lucid,
voluntar. El era o formă de voință de putere, de afirmare imperialistă. E
singura notă precisă adusă față de generațiile de dinainte de război. Priviți
dinafară, unii din tinerii publiciști nu erau departe de eroii pieselor vechi
ce declarau patetic: – Încotro, fraților?/ Ne ducem la războiul de o sută de
ani...”72.
Grup eclectic, parcă inconsistent, dar ambițios și plin de idei ce așteptau
înfăptuirea. Așa arăta tânăra generație în 1930, care se dorea o grupare a
intelectualilor. Ce înțelegeau acești tineri prin intelectual? Reduceau totul la
un simplu act cultural?, urmăreau și reforma socială?, sau chiar acapararea
politicului?
În 1930 opinia publică ia act de Apelul către intelectuali al mareșalului
Averescu73. Este debutul unei polemici care viza definirea intelectualului
tinerei generații. Ziarul Facla se grăbește să comenteze acest gest al premie‑
rului de atunci al României, care, în esență, ar spune că „suntem guvernați
de doi suverani minori. Regelui nevârstnic i s‑a dat o tutelă. Votului
71
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane 1900–1937, București, Editura
Librăriei Socec&Co, 1937, p. 69–70.
72
Ibidem, p. 70–71.
73
Alexandru Averescu, Un apel către intelectuali pentru schimbarea sistemului politic și a cadru‑
lui legal al vieții publice, în Cuvântul, an VI, nr. 1782 din 7 aprilie 1930, p. 4. Un an mai târziu
și Gheorghe Brătianu lansează un manifest asemănător, Către intelectualii din întreaga țară,
prin care nutrea la o coalizare a intelectualilor în speranța renovării autentice a societății
românești. Vezi Mișcarea, an XXIV, nr. 145 din 21 mai 1931.
universal, celălalt suveran și celălalt minor, nu i s‑a dat niciuna”74. Acesta ar

fi motivul pentru care tutela intelectuală asupra poporului devine, într‑un
astfel de moment, mai mult decât necesară.
Polemica începe să capete consistență odată cu reacția lui Nae Ionescu.
Dar nu răspunzând direct Apelului averescan, ci criticând modelul intelec‑
tualului ca actor social. Cel vizat de către Nae Ionescu este Constantin Stere,
căruia i se reproșează lipsa de viziune pragmatică, de înțelegere a realităților.
Or, lui Stere tocmai asta i‑ar fi lipsit tot timpul și din această cauză „[a]ctele
lui politice, pornite toate din idei, au nimerit totdeauna alături de realități.
Domnul Stere nu înțelege un lucru […] că funcțiunea intelectualului nu este
să creeze teorii, ci este să vadă realitatea sub specia ideii”75.
Îi urmează discipolul pe care l‑a promovat la Cuvântul, Mihail Sebastian.
Deoarece intelectualul nu se poate defini prin profesiune („căci, dacă așa ar
sta lucrurile, ar însemna că trăim de zece ani sub dictatura intelectualilor”,
referire la faptul că politica în sine este „ocupația exclusivă a vreo două sute
de avocați, profesori și gazetari de diverse partide”), ceea ce îi rămâne este
să fie „un creator de idei”, un „om care gândește organizat”, viziune care
împrumută multe elemente din cele deja schițate de Nae Ionescu76. Astfel,
nefiind o categorie socială clar delimitată, intelectualii nu pot pretinde con‑
ducerea unei țări, iar „dictatura intelectualilor este imposibilă”77.
Criza economică scoate la iveală potențialul subversiv și belicos al
societăților europene, iar Societatea Națiunilor pare neputincioasă în fața
pericolului remilitarizării Europei. Eșecul Conferinței de dezarmare de
la Geneva (1932–1933), ca și rezultatele nesatisfăcătoare ale Institutului
Internațional de Cooperare Intelectuală au făcut ca pacifismul ca ideologie poli‑
tică să fie promovat doar de către stânga intelectuală europeană. Din acest
punct de vedere, notoriu este apelul lui Stefan Zweig, Rolul intelectualului în
criza actuală, prin care scriitorul îndemna la solidaritatea internațională a
intelectualilor și la respingerea naționalismului. Nu este deloc întâmplător
că acest apel va fi publicat în România într‑un ziar de stânga78, la fel ca și
receptarea nu prea entuziastă a cărții lui Julien Benda, La trahison de clercs,
carte rămasă netradusă în românește în perioada interbelică. Chiar dacă
firava presă de stânga din România elogia modelul intelectualului ca activist
74
Tutela intelectuală, în Facla, an IX, nr. 343 din 8 aprilie 1930, p. 1.
75
Nae Ionescu, Intelectualii în politică (cazul Stere și partidele politice), în Cuvântul, an VI,
nr. 1791 din 16 aprilie 1930, p. 1. (subl. autorului).
76
Pentru o critică pertinentă a relației profesor‑elev dintre Nae Ionescu și Mihail Sebastian
vezi Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său (Nae Ionescu‑Mihail Sebastian), Iași, Editura
Polirom, 2009.
77
Mihail Sebastian, O dictatură a intelectualilor?, în Cuvântul, an VI, nr. 1815 din 13 mai 1930,
p. 1–2.
78
Apelul a fost publicat în Facla, an XI, nr. 440 din 1 februarie 1932.
social79, cei care dădeau tonul nu păreau convinși de viabilitatea unei astfel
de tipologii sociale.
Pariul ireversibil cu istoria. Mircea Eliade despre lașitatea intelectualilor

Maturizarea intelectuală a lui Mircea Eliade în perioada interbelică s‑a
tradus, în scrisul său, în dese schimbări de viziune asupra socialului, cul‑
turalului sau politicului. Eliade debutează în Cuvântul cu un text împo‑
triva lui Iorga (Noi și Nicolae Iorga), la scurt timp publicând Itinerariu spi‑
ritual și apoi deschizând rubrica Scrisori către un provincial, momente care
marchează această luptă intergenerațională și tentația creionării propriei
identități generaționale80. În aceste ultime două demersuri Eliade detali‑
ază trăsăturile unui nou tip de etică, fapt ce îi va aduce o rapidă creștere
a notorietății, primind numeroase scrisori din partea tineretului cititor81.
Până aici, nimic spectaculos. Numai că succesul de cafenea de care începe
să se bucure comunismul în București, la începutul anilor 30 conduce ine‑
vitabil și la o antagonizare a intelectualilor, criterioniștii devenind adepții
ideilor mișcării legionare82. Și, deși liderul autodeclarat al acestei grupări
a fost Petru Comarnescu, Mircea Eliade reprezenta un nume important
al acestei asociații culturale. Romanul Maitreyi, publicat în 1933 și care s‑a
bucurat de o foarte bună critică, a fost considerat unul dintre cele mai bune
produse culturale ale noii literaturi, fiind văzut ca primul pas în încercarea
de a evada din provincialism.
Așadar, Eliade era o voce distinctă în publicistica interbelică, a cărei
tonalitate era susceptibilă de a provoca aderență în rândul comilitonilor
săi. Periplul său identitar suferise modificări evidente datorate experienței
indiene. Astfel, după 1931 (anul întoarcerii din India), tânărul publicist se
apleacă asupra societății românești cu o privire proaspătă, plină de noi
perspective, demarând ceea ce el însuși numea o „analiză oceanografică”.
Ceea ce rezultă este o „gândire care să coincidă necontenit cu experiențele
și emoțiile ceasului”. Aparținând unei generații pe care lectura cărților unor
Oswald Spengler sau Nikolai Berdiaev „o pregătise pentru o interpretare a
79
„Concepția aristocratică a științei trebuie înmormântată definitiv, odată cu lichida‑
rea prejudecăților. Omul de știință trebuie să stea în serviciul colectivității. […] Atitudinea
unui doctrinar față de problema socială ori politică are mai multă eficacitate asupra opiniei
publice, decât zece gesturi suprapuse ale politicienilor. E creditul inepuizabil al ideii, care
face din intelectual un eminent și decisiv factor de progres social”. N. Tatu, Intelectualul,
factor de progres social, în Stânga, an I, nr. 3 din 27 noiembrie 1932, p. 1.
80
Florin Țurcanu, Mircea Eliade prizonierul istoriei op. cit, p. 111.
81
Ibidem, p. 145.
82
Ibidem, p. 237.
anilor ’30 în termeni de criză a civilizației”83, Eliade se alătură corului juvenil

ce afișa o critică tot mai acerbă la adresa societății românești, în ansamblul,
dar și în intimitatea ei. Este o perioadă – scurtă, în opinia lui Florin Țurcanu
– în care Eliade pare scufundat ireversibil în oceanul colectivist. Generația
tânără, proiectul legionar, degringolada politică căreia i se adăugau efectele
nefaste ale crizei economice – toate acesteau concurau la un abandon al
individualului în favoarea unui spirit colectivist salvaționist.
Totuși, asasinarea premierului I.G. Duca de către legionari în decem‑
brie 1933, urmată de interzicerea mișcării legionare, ca și de interzicerea
Cuvântului îl determină pe Eliade să se repoziționeze. În urma eșecului pro‑
iectului criterionist, Mircea Eliade – prin proză, prin articole sau prin luări
de poziție – se detașează de „generația de la 1927”, cu tot ceea ce aceasta
implica. În schimb, redescoperă valențele individualismului în persoana
unei noi tipologii sociale: intelectualul. Dar intelectual pare a fi la Eliade
un cuvânt prea mic, un pretext. Lexicul este cel care nu îi permite să își
transpună idiolectul. Tocmai de aceea în articolele sale vorbește despre inte‑
lectual la singular, evită generalizările și încearcă să își plaseze argumentele
în utopii. De la ideea exaltării și a experienței, la critica politicianismului și
evadarea din societate – rezultă un evantai de opțiuni care fac din intelectual
un personaj greu de întrupat. Pare‑se că nimeni nu e pregătit pentru o astfel
de misiune. Cert este că niciodată Eliade nu a fost de acord cu moda intelec‑
tualismului, adevărat miraj pentru tinerii din interbelic.
Teroarea istoriei, căutarea drumului spre centru și evadarea – teme atât de
des întâlnite în proza sa fantastică, dar și în interpretarea fenomenologie
religioase – fac din Eliade între 1934 și 1935 un „prizonier al istoriei” (Florin
Țurcanu). Dezamăgit de eșecul mișcării generaționale în care nu încetase să
creadă, ceea ce îl afecta și mai mult era cameleonismul multor dintre colegii
săi „intelectuali”: „Îmi repugnă lașitatea intelectualilor apolitici, care își des‑
coperă deodată aderențe cu o mișcare socială în pragul izbânzii”. Lucrurile
ar trebui să stea tocmai invers, pentru că „în ceasul unei revoluții sau al unei
crize intelectualul adevărat se află prea departe ca să se mai poată întoarce
înapoi; el a trecut de mult pe acolo. Ceea ce pare nou pentru mase, este
de mult trăit, asimilat, consumat pentru el”. Pare‑se că Eliade s‑a detașat
de politică, de ideea de acțiune, de experiență, preferând consecvența, cu
toate riscurile pe care le implică: „Indiferență față de politică, de prezentul
politic? Nicidecum. Ci numai toleranță și înțelegere. […] Dar în nici un caz
nu merită […] să pactizezi cu oricine. […] Îți riști viața? Ei și? Acel pe care
îl reprezinți nu moare niciodată. Dacă crezi altfel, renunță la «intelectuali‑
tate» și fă‑te om politic”84.
83
Ibidem, p. 268, 272 și 276.
84
Idem, De ce sunt intelectualii lași, în Criterion, an I, nr. 2 din 1 noiembrie 1934, p. 2.
În articolele din Vremea anului 1935, critica lui Eliade devine și mai virulentă
la adresa intelectualului maselor. România este creația „intelectualilor”, în
care intelectual devine un concept înzestrat cu conotații peiorative; „S‑a crezut
că generația de după va fi o generație a «turnului de fildeș». Dimpotrivă. După
un început majestuos și «spiritualist», generația tânără s‑a înregimentat în
luptele politice. Nu mă interesează, acum, dacă a făcut bine sau rău, dacă și‑a
trădat misiunea sau și‑a împlinit‑o. Fapt este că a ascultat și ea același imbold
către acțiune imediată, socială și politică. Aproape totalitatea personalităților
creatoare a României moderne și‑au consumat energia în politică. România
a fost un stat creat de «intelectuali»; și toate etapele prin care a trecut au fost
soluționate de «intelectuali»”85. Și critica nu se oprește aici. „«Elitele intelectu‑
ale» se umilesc în public, își calcă în picioare emblemele, recunosc din toată
inima că sunt gata să asculte ordinul oricărui sergent major (comandant de
batalion nazist sau cohortă proletariană) și să‑și modifice creația, dacă aceasta
nu corespunde întocmai sentimentelor maselor. Atitudinea masochistă nu o
întâlnim numai în țările cu regim dictatorial, ca Rusia, Germania sau Italia.
Atitudinea aceasta o regăsim și într‑o țară «democrată», ca a noastră. Nimeni
nu silește pe artist sau gânditor să practice un asemenea masochism spiritual.
Dar așa e moda acum; să spui că inteligența, cultura, talentul și chiar geniul
nu fac doi bani – că totul stă în «mase»”86.
Acești doi ani – 1934–1935 – aduc în prim‑plan un Eliade tot mai greu
de regăsit în istoriografia recentă a acestei perioade, un exemplu edificator
fiind cartea Alexandrei Laignal‑Lavastine. A construi imaginea lui Eliade
ca un continuum rectiliniu, perfect egal – indiferent de perioadă – cu anii
militantismului său legionar devine o perspectivă trunchiată. Maturizarea
personalității sale intelectuale nu a însemnat numai naționalism, antisemi‑
tism sau legionarism. A avut și episoade de luciditate aproape transistorică,
așa cum și angajamentul său legionar de la sfârșitul anilor ’30 a avut carac‑
terul unei conivențe mefistofelice. Poate această fluctuație într‑un timp isto‑
ric destul de încărcat și comprimat face dificilă pentru istoricul de astăzi
evaluarea unilaterală a tânărului Eliade. Și poate că tot în această ambigui‑
tate se regăsește succesul ulterior al strategiei sale de „uitare a trecutului”.
Oricum, din perspectiva definirii intelectualului, rămân aceste texte de o
aciditate corozivă la adresa societății românești. Ce propune, de fapt, Eliade?
Pentru tânărul asistent al Universității din București, intelectualul e mai
degrabă o himeră. Ar vrea un „turn de fildeș” san măcar o „înghețare” a
85
Idem, Turnul de fildeș..., în Vremea, an VIII, nr. 382 din 31 martie 1935, p. 3. vezi și Victor
Durnea, Gheorghe Hrimiuc‑Toporaș, De ce scrieți? (anchete literare din anii ‘30), Iași, Editura
Polirom, 1998, p. 231.
86
Idem, Cuvântul maselor, în Vremea, an VIII, nr. 391 din 9 iunie 1935, p. 6. vezi și V. Durnea,
Gh. Hrimiuc‑Toporaș, op. cit, p. 233.
timpului istoric. Dar, cum aceasta e imposibil, preferă să rămână neutru

până la detașare completă. Mai ales de politic. În necrologul scris la moartea
lui Panait Istrati, Eliade conchide: „Singura și marea armă a oricărui scriitor
este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunii
sale, spirituale și naționale”87.
Articolele dintre 1934–1935 nu lasă să se întrezărească viitoarea opțiune
a lui Eliade. E drept că în disputa iscată în urma publicării romanului
lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, prefațat de profesorul său Nae
Ionescu, Eliade tace. Dar e o tăcere complice, care mai târziu va irumpe
într‑un ton vindicativ. Iată ce notează chiar Mihail Sebastian în Jurnalul său,
în data de 17 decembrie 1937: „În Buna Vestire de ieri (anul I, nr. 244, cu
data de vineri, 17 decembrie 1937), De ce cred în biruința mișcării legionare,
de Mircea Eliade: „Poate neamul românesc să‑și sfârșească viața surpat de
mizerie și sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat de streini? ...revoluția legio‑
nară are drept țintă supremă: mântuirea neamului... cum a spus Căpitanul.
... cred în libertate, în personalitate și în dragoste. De aceea cred în biruința
mișcării legionare”88.
În „apărarea civilizației”, o „voce ex‑centrică”: Bucur Țincu

Începând cu anul 1936, ideea „românismului”, a „naționalismului” și a
„dictaturii” devin teme recurente în discursul cultural. Puțini sunt cei care
pot rezista tentației de a glosa pe marginea acestor teme. Dar cartea care
a avut darul de a surprinde idealul unei generații în anul 1936 rămâne
Schimbarea la față a României, în care tânărul Emil Cioran „construiește o
adevărată pedagogie a durerii pentru atingerea transfigurării individuale”89.
Tânăra generație acceptă necondiționat modelul totalitarismului german, în
timp ce intelectualul dispare din agenda dezbaterilor culturale90. Revoluție,
87
Idem, Destinul lui Panait Istrati, în Vremea, an VIII, nr. 402 din 25 august 1935, p. 10. vezi
și V. Durnea, Gh. Hrimiuc‑Toporaș, op. cit, p. 235.
88
Mihail Sebastian, Jurnal, București, Editura Humanitas, 1996, p. 133.
89
Marta Petreu, Un trecut deocheat (sau Schimbarea la față a României), București, Editura
Institutului Cultural Român, 2004, p. 21.
90
Încă din 1933 tânărul Emil Cioran își făcea public disprețul față de „inteligență”, văzută ca o
plagă a culturii românești. Pentru că intelectualul este lipsit de „pasiuni mistuitoare, conflicte
dramatice și dureroase”, lor le „lipsește și disperarea, precum le lipsesc toate marile intuiții
din care răsar adevăratele creații. Nu aștept nimic de la inteligența românească, fiindcă știu
că orice surpriză este iluzorie. Dar voi izbi cu toată furia împotriva oamenilor inteligenți de
la noi, pentru a le releva vidul. Sunt convins că oamenii inteligenți au devenit inutili. Din acest
motiv voi face apologia barbariei, a nebuniei, a extazului sau a neantului, dar a inteligenței, nu”.
Articolul, Împotriva oamenilor inteligenți, a apărut în Discobolul, nr. 9 din mai 1933, p. 1–2.
Citatul este preluat din Emil Cioran, Revelațiile durerii (eseuri), ed. Mariana Vartic și Aurel
Sasu, Cluj, Editura Echinox, 1990, p. 109.
conducător, mase – aceasta devine noua evanghelie, în speranța făuririi

unei Românii „cu populația Chinei și destinul Franței”. Tot mai firava presă
de stânga nu mai reușește să se facă auzită. În 1935 ziarul Rampa organizase
o anchetă literară, Între politică și literatură, care încerca să repoziționeze
într‑o manieră polemică locul intelectualului în societate, o anchetă fără
prea mare ecou în epocă. Totuși, printre respondenți – nume importante.
Demostene Botez se numără printre cei care răspund acestei anchete, răs‑
puns în care operează o distincție între omul politic și intelectual. Dacă cel
dintâi „face politică fără nici un ideal”, cel din urmă se implică în politică
pentru a concretiza un ideal. „Intelectualul și scriitorul are îndatorirea spe‑
cială de a civiliza luptele politice, de a aduce în ele un sentiment de genero‑
zitate, de a face ca gorila, care dă cu coatele să meargă sus de tot, să se jeneze
puțin […]”. În schimb, Nicolae Iorga găsea „o unitate perfectă între literatură
și politică”, iar Ion Petrovici, viitor ministru al Educației Naționale în guver‑
nul Goga‑Cuza, îndemna să „privim politica printr‑o prismă mai înaltă și
[așa] ne‑am da seama că în ea trebuie fantezie creatoare și ținută estetică”,
disipând la rându‑i orice undă de incompatibilitate între literatură și poli‑
tică91. Când apare cartea lui Cioran92, mulți vedeau în politic șansa „litera‑
turizării” socialului, transformarea realității ținând mai mult de exigențe
discursive, decât de analize sociologice.
Cartea lui Bucur Țincu, Apărarea civilizației, este, în fapt, o reacția la cartea
lui Emil Cioran, Schimbarea la față a României, considerată o carte „docu‑
ment” a tinerei generații. Prieten din copilărie cu Cioran, Țincu, „un repre‑
zentant ex‑centric al generației” (Marta Petreu), se opune ideilor promovate
de către Cioran, reliefând pericolul reprezentat de mirajul totalitarismelor
colectiviste, fie de stânga, fie de dreapta. Printr‑o astfel de poziționare, Țincu
se apropie de Eugen Ionescu, care întrezărea la rândul său, pericolul „rino‑
cerizării” societății românești. Lipsită de anvergura unui stil polemic incisiv
și cu o exprimare prea puțin aproape de plasticitatea și emfaza practicată de
Cioran, cartea se vrea, totuși, o „corectură discretă și delicată a exceselor”
cărții lui Cioran93. Corectura esențială face trimitere clară la intelectual, mai
precis la rolul acestuia în cadrul culturii și al societății.
Intelectualii sunt „vestalele marilor idealuri ale omului”, „existența lor se
confundă cu a culturii însăși”. Dar, „în exercitarea acestei funcții firești și
91
Vezi Rampa, an XXVIII, nr. 5110, 5118 și 5123, ianuarie‑februarie 1935.
92
Încă din 1931 Cioran își exprima ideea creării unei mari culturi. Dar acest deziderat nu
era posibil, din cauza mimetismului afișat de literații români față de valorile apusene. „Este
o mare ironie a vieții să mori cu conștiința că tu n‑ai gândit nimic o viață întreagă și te‑ai
mulțumit cu rezumarea prozaică a ceea ce au spus alții”. Un astfel de intelectual nu poate fi
decât „creatorul unei culturi mici”. Vezi Emil Cioran, Intelectualul român I–II, în Mișcarea, an
XXIV, nr. 78/80 din 27 februarie/1 martie 1931.
93
M. Petreu, op. cit, p. 301–303.
organice a intelectualilor” a intervenit politica, pentru care „libertatea spi‑

ritului a devenit suspectă. Toți intelectualii s‑au simțit mai mult sau mai
puțin obligați să adere la un punct de vedere, la un partid, la o credință.
Independența intelectualilor a devenit un capitol al trecutului. O atmosferă
generală s‑a format astăzi pentru declararea obligatorie a parțialității spi‑
rituale. [...] Se susține chiar că funcția teoretică și desinteresată a muncii
intelectuale este lipsită complet de sens, iar rolul intelectualilor este să se
scoboare în arenă și să devină oameni de acțiune”94. Mai mult, „consimțind
să fie anexe ale politicii, ei au renunțat să fie ei înșiși și au renunțat la liber‑
tate, sacrificând pentru beneficiile unui moment – privilegii permanente”95.
Rolul intelectualilor este acela de a combate spiritul gregar care stăpânește
Europa, Țincu apreciind în acest sens opera unor intelectuali ca Paul Valéry,
Coudenhove‑Kalergi, Contele Sforza sau Thomas Mann, care militează pen‑
tru unitatea europeană și pentru o civilizație creatoare, acțiune întreprinsă
mai ales prin intermediul Institutului Internațional de Cooperație Intelectuală.
Spre deosebire de colegii săi de generație, Țincu nu se ferește să facă elo‑
giul Franței, al cărei calm „în agitația vremii noastre i‑a adus multe acuzații
de îmbătrânire și epuizare”96. Și identifică și problema tineretului interbe‑
lic, pe care o denumește „iluzia bovarismului”, adică „[a] crede în lucruri
complet disproporționate cu realitatea, a afișa pretenții, pe care nici tradiția,
nici posibilitățile actuale nu le permit, însemnează a te hrăni cu himere
care de cele mai multe ori se sfârșesc tragic”. De fapt, bovarismul este un
„fenomen general în Europa”, un nou imperialism devenit obsesie pentru
toate națiunile, mari și mici laolaltă. „Confundând voința de a fi mari cu
posibilitatea reală de a fi, multe națiuni își pun tot viitorul în funcție de un
vis, plin de îndrăzneală. Aceste pretenții vor duce la conflicte permanente
și distrugătoare, căci acest imperialism nu mai este cel al Franței exercitat
prin universalitatea spiritului, ci prin dominarea efectivă a altora. Europa se
va transforma într‑o ceată de războinici în care nu va mai exista conștiința
nici unei valori.”97.
Libertatea de exprimare ca esență a intelectualului (în loc de concluzii)

În 1937, Geo Bogza, cunoscut mai ales pentru reportajele sale, devine
subiect de presă și inculpat în justiție pentru vina de a se fi exprimat.
„Pornografic”, acuza Academia Română prin vocea lui Nicolae Iorga, dar
94
Bucur Țincu, Apărarea civilizației, București, Fundația pentru Literatură și Artă Regele
Carol II, 1938, p. 49–50.
95
Ibidem, p. 58.
96
Ibidem, p. 79.
97
Ibidem, p. 119–120.
mai ales a lui Alexandru Brătescu‑Voinești. Corpul‑delict îl constituia volu‑

mul de poezii Poemul invectivă, publicat cu patru ani mai devreme, în 1933,
autorul suferind încă de atunci rigorile justiției, dar fiind achitat. Acuzat că
e un „negustor de pornografie”, Bogza se apără, declarând că Poemul invec‑
tivă este „un cumplit atentat […] la existența liniștită a lumii. În paginile lui e
un vitriol menit să ardă, să stupefieze și să clatine din siguranța lor de până
acum pe oamenii împăcați cu soarta și cu ei înșiși”98.
Dezbaterile din presă, ca și luările de poziție se centrează mai ales pe
apărarea esteticului. Arghezi, și el inclus de presa naționalistă printre cei
pasibili de „imoralitate și pornografie”, atentând la bunele moravuri ale
societății, este apărat de Șerban Cioculescu: „Arghezi nu teoretizează,
Arghezi își trăiește drama. Este pentru sine însuși o terra incognita, un con‑
tinent moral necunoscut. De aceea nu fac o vină prea mare acelora care nu
l‑au înțeles încă”99.
Răspunsul lui Ghiță Ionescu la ancheta Problema moralității în artă din
revista Azi este singurul care are darul de a schimba registrul discuției spre
o abordare mai largă. Punctul nevralgic al polemicii nu mai este scriitorul,
moralitatea și cititorul, ci intelectualul și societatea în ansamblu. Iar dacă
libertatea de expresie este sau ar trebui să fie pentru toți, ceea ce intelectu‑
alul are este libertatea de pronunțare. „Vreau să știu adică nu cum se poate
rosti un intelectual, ci când și asupra căror chestiuni”. În orice societate inte‑
lectualul este o prezență necesară, o prezență care se impune, și nu care este
îngăduită. „Și acum mă întorc spre intelectualii români și îi întreb: pentru
acestea ce ați făcut? Ce ați făcut pentru ca atât mulțimea cât și puternicii săi
să știe că au în voi controlul și sfatul? […] Tocmai înțelesul rostului lor în
viață pare a fi fost pierdut de către intelectualii români de astăzi. Ei l‑au pier‑
dut odată cu perspectiva globală a datoriei, lăsându‑i pe alții să le comparti‑
menteze, de unde nu mai era decât un pas până la trista fugărire de astăzi,
din post în post, până în ultimul lagăr, de fildeș zice‑se. Astfel s‑au făcut că
din conducători de neam cum erau ei, după cum spune un poet român, s‑au
băgat surugii la cuvinte”100. Diferențierile din interiorul câmpului cultural
interbelic devin tot mai vizibile: pe de o parte, avem „ziariștii”, mai ales pe
cei „socialiști”, care, conform taxonomiei lui Bourdieu ar fi dominații; pe
de altă parte, avem establishment‑ul dominant, care își asumă rolul acuzării
publice. Dincolo de aceste relații de putere, câmpul cultural este tot mai
mobil și mai deschis spre dialog.
98
Geo Bogza, Însemnări pentru un fals tratat de pornografie, în Azi (revistă lunară literară,
artistică, socială), an VI, nr. 29 din iunie‑august 1937, p. 2635.
99
Răspunsul lui Șerban Cioculescu la ancheta „Problema moralității în artă”, în Azi (revistă
lunară literară, artistică, socială), an VI, nr. 29 din iunie‑august 1937, p. 2645.
100
Ibidem, p. 2646–2647.
Ce rămâne de pe urma acestui excurs? Că în România interbelică a fi

intelectual înseamnă a fi creator de idei, dar mai puțin activist social. Iar
când creația devine inaccesibilă, intelectualul român acceptă și statutul de
colportor de idei. A fi intelectual devine o dorință de a fi sau de a deveni, mai
ales în rândul tinerilor, a căror afluență spre universitate crește exponențial.
Cei care făceau apologia necesității cultivării maselor, nu se vor sfii să se
contrazică mai târziu, vorbind de pericolul „proletariatului intelectual” care
riscă să devină pradă ușoară pentru demagogia naționalistă. De aici și până
la șomaj intelectual drumul era tot mai scurt și implacabil.
În interbelic, peste tot în Europa, societățile tânjeau după profeții. Era o
adevărată cerere socială în acest sens, provocată de moștenirea războiului,
o experiență percepută ca o tragedie, ca o ruptură ireversibilă față de trecut.
Raportarea temporală se făcea în funcție de acest cataclism. A fi intelec‑
tual însemna, deci, a răspunde unor astfel de întrebări legate de așteptările
viitorului. Când revista Contimporanul clama „să ne ucidem morții!”, nu
îndemna doar la refuzul trecutului, ci și la coborârea tradiției de pe piedes‑
talul cunoașterii. Cui mai putea folosi învățătura trecutului, dacă nu a fost
în stare să pre‑vadă și să pre‑vină marele măcel?
Acestea ar fi punctele comune. Divergențele am încercat să le explic mai
sus, mai ales pe cele pe care le‑am considerat definitorii. Evantaiul de per‑
spective care se răsfrânge asupra unei singure identități nu poate decât să
fortifice viabilitatea socială a acestei noi tipologii. Cumulând principii ca
meritocrație sau promovare socială, intelectualul devenea sursa unică a
reformării socialului în România.
Totuși, definițiile de mai sus surprind identitatea intelectualului mai
degrabă dintr‑o perspectivă ideologică, și mai puțin sociologică. Cu toate
acestea, câmpul cultural devine o realitate bine conturată în România
interbelică. La fel ca și intelectualul, deși opiniile în privința sa erau atât
de diferite. Dar nu opiniile divergente contau, cât mai degrabă condițiile
sociale pentru afirmarea intelectualului. În interbelic, dacă se manifestă
ceva, este „voința de totalizare” – „forma pe care o îmbracă în câmpul inte‑
lectual ambiția de a deține puterea absolută”101 – care îi macină pe toți cei
care urmăreau să fie intelectuali. Așa se explică și importanța dobândită de
filosofie (ca formă de a răspunde necesității de profetizare) sau cel puțin
încercarea de a fi, a gândi și a scrie pe mai multe planuri. Pierre Bourdieu,
analizându‑l pe Jean‑Paul Sartre, vedea în dramatizarea și vulgarizarea
temelor filosofice de către autorul francez „pregătirea intrării pieselor cu
teză atât în conversația burgheză, cât și în cursurile de filosofie”102. Măcar în
101
Pierre Bourdieu, Regulile artei (geneza și structura câmpului literar), București, Editura Art,
2012, p. 276.
102
Ibidem, p. 274. (subl. mea).
parte, și tot am putea spune că și în spațiul cultural românesc discursul

intelectual se vrea un discurs social, holistic, care să angreneze și pe cei de
sus, dar mai ales pe cei de jos. Schimbarea la față trebuia să revoluționeze
conștiințele, iar scriitorul să lase locul pe scenă doar intelectualului, care era
mai mult decât un simplu prestidigitator de cuvinte. Iar faptul că Petrescu
a fost și romancier, și autor de piese de teatru, dar și filosof nu e deloc
întâmplător, la fel ca și considerația de care se bucura în epocă un om fără
operă, dar prezent în cetate: Nae Ionescu. Este simptomul de a fi intelec‑
tualul total, pe care îl regăsim și la Eliade. Generațiile culturale anterioare
cultivau ideea cantonării într‑un anumit canon sau gen literar, încât ceea ce
rezulta nu putea să pretindă mai mult decât recunoașterea criticii literare.
Pentru interbelici, scrisul nu mai este o artă, ci trebuie să fie înțesat de idei;
iar ideile se pot exprima în orice formă. Iarăși, nu e întâmplător că mulți
dintre reprezentanții culturii românești interbelice au avut atâtea proiecte
care au rămas neterminate. Deși le percepem ca un eșec, ele relevă de fapt
o stare de spirit ce viza creația plenară, care trebuia să surprindă „răul de a
fi intelectual și nu răul de a fi în lumea intelectuală”103.
Nu în ultimul rând, intelectualul își desfășura activitatea și într‑un câmp
cultural tot mai bine definit: universitatea (care se adaptează și se trans‑
formă, dar a cărei misiune socială nu poate răspunde întrebării: prestator
de servicii educaționale sau spațiu exclusiv al științei?), Academia, reviste,
cenacluri (cel condus de Eugen Lovinescu, Sburătorul, devine cel mai cunos‑
cut din istoria culturală românească, după Junimea, reușind să impună
canonul modernist), edituri. „Aristocrația inteligenței” (Pierre Bourdieu)
avea o existență independentă, dar mai avea și mecanismele consacrării
intelectuale. Și aici un mare rol îl are critica. Lucrarea lui George Călinescu,
Istoria literaturii române, este cea care face din „istoria literară o istorie de
valori și ca atare cercetătorul trebuie să fie în stare întâi de toate să stabi‑
lească valori, adică să fie un critic”104. Pentru prima dată, câmpul literar este
abordat ca un univers independent, suficient sieși, cu propriile reguli și cu
propriile mecanisme de reglare și amendare, iar critica nu mai privea lite‑
ratura ca pe un domeniu cronologic, ci ca pe unul sistematic, în care limba
este mai ales un idiolect105.
Ca urmare a importanței pe care o câștigă critica, intelectualul român din
interbelic se exprimă liber și tot mai sentențios. Această libertate de expresie
– deși uneori încălcată – devine definitorie și consacră. Se naște o legătură
103
Ibidem.
104
George Călinescu, Istoria literaturii române (de la origini până în prezent), București,
Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941, p. 6.
105
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române (cinci secole de literatură), Pitești,
Editura Paralela 45, 2008, p. 8.
indisolubilă între intelectual și puterea sa simbolică, pe de o parte, și liber‑

tatea de exprimare și de pronunțare (după formula lui Ghiță Ionescu), pe de
altă parte. Libertatea de exprimare și de amendare a puterii reprezintă actul
de naștere al intelectualului, dar puterea sa simbolică este cu atât mai mare,
cu cât el – intelectualul – uzează sau chiar abuzează de acest vector de pre‑
siune asupra politicului, socialului, asupra societății în ansamblu. Dar, din
această libertate de exprimare va decurge și manipularea realității, trans‑
formarea ei pentru a răspunde unor exigențe revendicative. Altfel spus,
intelectualul acționează în chip politic. A vorbi despre posteritatea angajării
politice a intelectualilor români în interbelic nu a fost scopul acestui studiu.
În schimb, urmărind să surprind etapele „acomodării” acestui concept
în dezbaterea culturală interbelică, am vrut să fac trecerea de la planul
experienței către cel al așteptării. Și, din acest punct de vedere, modelul
ideatic al intelectualului conturat de către actorii culturali a rămas dator
experienței lăsată moștenire. Care ar putea fi motivul pentru care lucrurile
s‑au derulat astfel? Pentru Caius Dobrescu cauza este una constitutivă, cu
reverberații până în prezent. Și anume, aceea că intelectualul român s‑a
raportat la cunoaştere şi competenţe nu doar ca „la un instrument de mani‑
pulare a realităţii, ci, în afinitate cu atitudinea elitelor tradiţionale, ca la o
proprietate care asigură autonomia”106. Pornind de la această confuzie intelec‑
tualul nu a găsit nici o eroare în a transfera socialul în planul utopicului, la
fel cum nu a fost capabil să calculeze consecințele radicalizării discursului
politic. Modelul dezirabil era pentru toți cel al intelectualului ca purtător al
unei rațiuni eterne în istorie. Ce a rămas a însemnat, până la urmă, fisura
dintre planul așteptării și cel al derulării istoriei. Dar numai datorită acestui
ecart istoria în sine are șansa de a se transforma într‑un material de reflecție.
106
Caius Dobrescu, Inamicul impersonal, Piteşti, Editura Paralela 45, 2001, p. 206.
Liviu Neagoe
INTELECTUALII ROMÂNI ŞI CHESTIUNEA EVREIASCĂ

1870–1910
Abstract: Romanian intellectuals and the Jewish issue: 1870–1910

This study investigates the intellectual sources and the ideological repertoire
of the most outstanding Romanian intellectuals from the last decades of the
Nineteenth century and the first decades of the Twentieth century. Illustrative
of this period is “the Jewish issue”, originated in the mistrust by the integra‑
tion for a non‑Christian and economically dynamic minority. I analyzed the
ideas related to the Jewish issue of the following intellectuals: the poet Mihai
Eminescu, the novelist Ioan Slavici, the historians A. D. Xenopol and Nicolae
Iorga and the philosophers Vasile Conta and Constantin Rădulescu‑Motru.
They describe the intellectual picture of a period in which the identity discourse
and the Romanian nation‑code became relevant in the Jewish issue context.
Key words: intellectual history, anti‑Semitism, nation code, citizenship
U na din cele mai dificile probleme cu care se confrunta societatea

românească a ultimelor decenii ale secolului al XIX‑lea şi a pri‑
melor decenii ale secolului al XX‑lea a fost aşa‑numita „chestiune
evreiască”. Integrarea unei minorităţi necreştine, din ce în ce mai nume‑
roasă şi cu o dinamică economică tot mai pronunţată se dovedea deose‑
bit de delicată pentru elitele intelectuale şi politice româneşti. Teama de
pericolul pe care l‑ar fi putut reprezenta evreii pentru naţiunea română,
într‑o societate preponderent agrară şi aflată încă la începutul procesului
său de modernizare, a etalat un întreg repertoriu antisemit la care au aderat
majoritatea intelectualilor. În cadrul acestui studiu mă voi referi la modul
cum chestiunea evreiască a devenit, în ultima treime a secolului al XIX‑lea
şi în primul deceniu al secolului al XX‑lea, o problemă intelectuală cu o
importantă miză politică şi mai ales la criticile pe care chestiunea evreiască
le‑a suscitat în mediile intelectuale româneşti. Întrucât un studiu exhaustiv
despre analiza întregului spectru a discursurilor care definesc chestiunea
evreiască în context românesc pentru perioada menţionată depăşeşte cadrul
acestui studiu, mă voi limita la lectura critică a discursurilor antisemite ale
intelectualilor români, care au însoţit constituirea şi consolidarea statului
român modern, pentru a pune în evidenţă dimensiunea etnică a ideii de
cetăţenie. Voi porni de la argumentul conform căruia principalul discurs,
330 Liviu Neagoe
căruia i s‑au subsumat toate celelalte, al intelectualilor români de la cum‑

păna secolelor al XIX‑lea şi al XX‑lea, a fost centrat în jurul chestiunii uni‑
tăţii naţionale şi voi analiza sursele intelectuale şi atitudinile ideologice faţă
de chestiunea evreiască, alături de cei mai reprezentativi intelectuali ai peri‑
oadei cuprinsă între primul deceniu postconstituţional şi intrarea României
în primul război mondial. Am preferat termenul de „intelectuali” pentru
a desemna personalităţile culturale cele mai proeminente care s‑au expri‑
mat în chestiunea evreiască, chiar dacă cele mai multe dintre acestea şi‑au
asumat anumite opţiuni politice. În selecţia operată de mine vor fi prezenţi
doi scriitori: poetul Mihai Eminescu şi prozatorul Ioan Slavici, doi istorici:
A. D. Xenopol şi Nicolae Iorga, şi doi filosofi: Vasile Conta şi Constantin
Rădulescu‑Motru. Ei definesc şi particularizează tabloul intelectual al unei
epoci în care discursul identitar şi codul românesc al naţiunii au căpătat pre‑
ponderenţă în dezbaterea a ceea ce istoriografia a încetăţenit sub termenul
de chestiunea evreiască.
Personalitatea care a dominat viaţa intelectuală a deceniilor de la jumă‑
tatea secolului al XIX‑lea, prin enciclopedismul şi spiritul său polemic, a
fost fără îndoială Bogdan Petriceicu Haşdeu (1836–1907). Filolog de forţă
şi spiritus rector al mai multor publicaţii, Haşdeu s‑a pronunţat în mai
multe rânduri în privinţa chestiunii evreieşti. Pentru el raportul dintre
evrei şi români se defineşte în primul rând prin inaderenţa primilor la tra‑
diţia creştină europeană şi implicit românească. Fondul evreilor îl consti‑
tuie inadecvarea: ei nu sunt creştini, deci nu pot fi asimilaţi; se îmbogăţesc
prin nemuncă, deci e periculos să fie asimilaţi; în fine, conştiinţa faptului
că sunt diferiţi îi face să urască toate celelalte popoare în mijlocul cărora
trăiesc, deci e intolerabil să fie asimilaţi. Evreii se dovedesc un element
neintegrabil în corpul naţiunii, deosebit de toate celelalte etnii printr‑o
serie de câteva trăsături fundamentale: „tendinţa de a câştiga fără muncă,
lipsa simţului de demnitate şi vrăjmăşia contra tuturor popoarelor”1. Drept
urmare, datorită trăsăturilor care‑i caracterizează, evreii au acaparat insi‑
dios cea mai mare parte a economiei şi comerţului, tendinţa lor de a câştiga
prin nemuncă fiind strâns legată de imposibilitatea asimilării şi de lipsa lor
totală de patriotism.
Argumentul inadecvării face atacabilă posibilitatea oricărei asimilări. Mai
mult decât atât, urmând fidel principiile rabinismului, care le interzicea să
se amestece cu alte popoare, evreii sunt în mod voit neasimilabili, scopul
lor fiind dominaţia creştinilor iar pentru aceasta un prim pas îl reprezintă
1
B. P. Haşdeu, Studiu asupra iudaismului. Industria naţională, industria străină şi industria
evreiască faţă cu principiul concurenţei, Bucureşti, Editura Ziarului „Apărarea Naţională”, 1901,
p. 109. Studiul, apărut în colecţia „Biblioteca antisemită”, reprezintă reluarea unor idei mai
vechi ale autorului expuse în câteva texte apărute în 1866.
emanciparea2. Definirea specificului evreilor în termeni cu conotaţie nega‑

tivă, prin raportare la români ale căror trăsături care alcătuiesc matricea
identitară sunt mereu pozitive, inaugurează o direcţie a antisemitismului
cultural care îşi va găsi – prin publicistica eminesciană, prin discursurile
filosofului Vasile Conta, prin broşurile semidocte ale lui A. C. Cuza – sur‑
sele intelectuale ale radicalismului interbelic. Pe de altă parte, a evalua
comunitatea evreiască în termeni de inadecvare este mai puţin o dovadă
de antisemitism cât o dovadă de afirmare a identităţii naţionale în termeni
etnici. În 1866, când au fost scrise textele lui Haşdeu, chestiunea evreiască
încă nu explodase în peisajul public românesc.
Mihai Eminescu
Poet, prozator şi publicist de inspiraţie romantică, cu un destin tumul‑
tuos, care s‑a refuzat unei cariere universitare sau administrative, Eminescu
a studiat ca privatist la gimnaziul din Cernăuţi (1864–1866) şi a audiat cur‑
suri de filosofie la universităţile din Viena (1869–1872) şi Berlin (1872–1874).
Contactul cu centrele universitare de limbă germană ale Europei a influen‑
ţat decisiv formarea tânărului Eminescu. Audiind cursuri de filosofie, este
mult mai probabil că Eminescu a fost atras de filosofiile orientale şi de con‑
tactul direct cu operele cu Platon, Spinoza, Schopenhauer şi Kant3 decât de
eventuale idei antisemite. Originea antisemitismului tranşant prezent în
articolele sale nu trebuie căutată în anii săi de formare intelectuală, ci mai
curând în originea sa bucovineană, regiune în care exista o puternică pre‑
zenţă evreiască şi interesului său pentru problemele societăţii în care trăia.
După întoarcerea de la studii şi o foarte scurtă perioadă în care a activat ca
bibliotecar şi revizor şcolar (1874–1876), Eminescu debutează ca publicist
la ziarele Curierul de Iaşi (unde a colaborat între 1876 şi 1877) şi Timpul (la
care a scris constant între 1877 şi 1883). Dintre numeroasele articole scrise
în calitate de jurnalist, în care aborda teme diverse, de la analiza instituţiilor
statului la chestiunea dunăreană şi de la argumentarea teoriei păturii supra‑
puse la critica politicianismului, cele referitoare la chestiunea evreiască
ocupă un spaţiu relativ redus4. Neîndoios, acestea sunt un reflex al stării
de spirit a întregii societăţi româneşti5, vexată de prevederile articolului 44
2
B. P. Haşdeu, Studiu asupra iudaismului. Talmudul ca profesiune de credinţă a poporului isra‑
elit, Bucureşti, Editura „Biroul Universal”, 1916, p. 40.
3
George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1977, p. 148.
4
Mihai Eminescu, Chestiunea evreiască, antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc,
Bucureşti, Editura Vestala, 2008, p. 5.
5
Într‑un articol de fond scris pentru Timpul în iunie 1879, Eminescu notează: „Ocupaţi
cu strângerea de material în chestiunea israelită şi tratând‑o noi înşine cu toată paza cuvenită,
332 Liviu Neagoe
al Congresului de la Berlin din 1878 ce condiţiona recunoaşterea indepen‑

denţei României de modificarea articolului 7 al Constituţiei din 1866 în
favoarea naturalizării evreilor.
Cuprinse cronologic între 1876 şi 1881, articolele eminesciene referitoare
la chestiunea evreiască sunt integrabile în teoria sa socială care, conform
lui G. Ibrăileanu6, comportă trei faze: faza organicistă, cu o componentă
utopic‑regresivă, faza junimistă, critică, antiliberală şi anticonstituţională şi
faza conservatoare, constituţională. Până la un punct, teoria socială emines‑
ciană este similară teoriei inadecvării formelor occidentale la fondul naţional
promovată de Junimea7. Ceea ce‑i acordă nota particulară concepţiei sociale
a lui Eminescu, care include ideile sale antisemite, este tocmai tradiţionalis‑
mul său. Eminescu militează pentru puritatea etnică a naţiunii şi asimilează
conceptul de cetăţenie celui de etnie8, în cadrul unei utopii regresive care
presupunea revenirea la organizarea socială patriarhală şi recursul la medi‑
evalitate ca răspuns la neîmplinirile prezentului. Aristocraţia românească
veritabilă aproape a dispărut, locul ei fiind luat de o clasă superpusă alcătuită
din străini, în special din evrei, care riscă să sufoce ţărănimea autentică9.
Evreii sunt în majoritatea lor cârciumari sau cămătari, forma lor de îmbogă‑
ţire nu o reprezintă munca, ci specula10, atitudine viciantă şi care „falsifică
fiinţa naţională a ţării”11. În seria de articole intitulată Cestiunea israelită12,
Eminescu pune problema (şi implicit rezolvarea ei) în termeni economici:
„Astfel, preferându‑se străinii şi îndeosebi israeliţii, statul le‑a oferit acestora
putinţa de a mânui capitalul public, veniturile bugetului statului, al judeţelor
n’am avut de câteva zile nici timpul material, nici spaţiu destul în coloanle noatre pentru alte
întâmplări”. Fragment reprodus din ediţia Dumitru Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu,
Bucureşti, Editura Pacifica, 1994, pp. 109–110, ce reia ediţia originală aparută în 1932 la edi‑
tura „Bucovina” I. E. Torouţiu.
6
G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română (ediţia princeps apărută în 1909), ed. a II‑a,
Iaşi, Viaţa Românească, 1922, pp. 175–176.
7
Gruparea literară cea mai influentă din ultimul pătrar al secolului al XIX‑lea, care cuprindea
în rândurile ei intelectuali de orientare conservatoare: P. P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin
Gane, Theodor Rosetti, G. Panu, Vasile Pogor şi asupra căreia datorăm cea mai cuprinză‑
toare monografie lui Zigu Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975.
8
Victor Neumann, Istoria evreilor în România, Timişoara, Editura Amarcord, 1996, p. 174.
9
Pentru Eminescu, aşa‑zisa clasă de mijloc, „câteva mii de proprietari, mii de amploaiaţi,
sute de mii de evrei, zeci de mii de alţi supuşi străini”, este susţinută exclusiv prin munca
ţăranilor. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. II, Forţele reacţionare, edi‑
ţie îngrijită de Zigu Ornea, Bucureşti, Editura Minerva, 1992, p. 115.
10
Vezi studiul lui Eminescu intitulat Chestiunea evreilor în volumul Chestiunea evreiască,
Bucureşti, Editura Vestala, 2008, pp. 17–48.
11
Harry Kuller, Opt studii despre istoria evreilor din România, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997,
p. 126
12
Timpul, 24 mai, 12, 13, 14, 21 iunie, în M. Eminescu, Opere, X, Publicistică (1 noiembrie 1877
– 15 februarie 1880), ediţia D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Academiei, 1989, p. 248.
şi al comunelor. Cu aceasta, nu numai că s‑au cauzat pierderi materiale

industriaşilor şi comercianţilor români, dar izraeliţii şi străinii au fost înles‑
niţi a‑şi face capitaluri cu banii publici. Prin continua înlăturare a pământe‑
nilor, li s‑au luat însă mijlocul de‑a se susţinea şi dezvolta practica şi inteligenţa
afacerilor, spiritul de întreprindere, educaţiunea industrială şi comercială, cu
un cuvânt, acea cultură ce se dobândeşte prin exerciţiul industriei şi a comer‑
ţului; şi în aceasta consistă slăbiciunea românilor şi puterea izraeliţilor în
România. Cu acest mod a trebuit să se constituie puterea industrială şi mai
ales comercială a izraeliţilor, iar statul a mijlocit‑o, şi prin aceasta a contribuit
la imigrarea străinilor şi a izraeliţilor”.
În opoziţie cu Carp, Eminescu scuză „slăbiciunea românilor”, lipsiţi de
„exerciţiul industriei şi comerţului”. Pe de o parte, evreii parazitează agricul‑
tura şi caută să‑i facă pe ţărani dependenţi, prin sistemul învoielilor agricole,
pe de altă parte, în industrie, statul a oferit evreilor posibilitatea de a controla
capitalul public şi bugetul administraţiilor locale. Punctul de vedere emines‑
cian este unul protecţionist, de apărare a intereselor clasei mijlocii, suprapo‑
pulată de elemente alogene, şi al ţărănimii, în lipsa unei burghezii româneşti
suficient de puternice pentru a contracara anvergura economică a evreilor.
Interesant este faptul că în ceea ce priveşte nevoia protecţionismului econo‑
mic opiniile publicistului de orientare conservatoare Eminescu sunt simi‑
lare cu cele ale politicianul liberal Brătianu. Adversar tradiţional şi declarat
al liberalilor, pentru Eminescu este logic ca găsirea unei soluţii pentru rezol‑
varea chestiunii evreieşti să decurgă firesc din rezolvarea chestiunii agrare13.
Antisemitismul eminescian nu este justificat aşadar prin considerente de
rasă, religie sau civilizaţie, ci este fundamentat social şi economic14, cu toate
că reacţionarismul său este considerat de E. Lovinescu antisemit şi xenofob15.
Atunci când se exprimă împotriva „exigenţelor jidoveşti” Eminescu ope‑
rează cu argumentul ireductibilităţii ontologice, atât de drag antisemiţilor
români. Evreii nu sunt doar corupători de moravuri şi acaparatori de econo‑
mie, pur şi simplu ei „nu sunt – nu pot fi români”16. Nefiind români, evreii
13
„După ce prin sporirea suficientă a populaţiei, cultura pământului, din extensivă cum este,
ar avea braţe destule pentru a deveni intensivă, am avea timp a ne gândi şi la regularea pozi‑
ţiei noilor cetăţeni de rit mozaic”. Articol de fond din Timpul, mai 1879, reluat în Murăraşu,
op. cit., p. 113.
14
Într‑un scurt inventar al trăsăturilor ce caracterizează evreimea, Eminescu enumeră faptul
că evreii nu sunt producători ci consumatori care dispreţuiesc munca şi se îmbogăţesc din
speculă, care nu au muncit pentru ridicarea neamului şi nici nu au luptat pentru apărarea
lui; pe scurt, ei nu sunt capabili de sacrificii şi de aceea nu merită drepturi. Vezi D. Murăraşu,
op. cit., p. 109.
15
„Naţionalismul [lui Eminescu – n. m.] nu putea duce decît la xenofobie. Pornind de la rea‑
lităţile noastre, xenofobia lui a început prin ura împotriva evreilor, nu pe motive de rasă sau
de religie, ci pe motive economice şi naţionale”. Eugen Lovinescu, op. cit., p. 121.
16
Evreii şi conferinţa, în M. Eminescu, Chestiunea evreiască, p. 135.
334 Liviu Neagoe
nu pot fi nici asimilaţi, căci „în numărul în care sunt la noi evreii rămân
străini de rit necreştin, ce nu se pot nici contopi cu poporul nostru, nici pot
pretinde mai mult decât de a fi suferiţi, şi ne pare că n‑au nici o cauză de a se
plânge de toleranţa noastră”17. Demersul său se constituie ca o reacţie la arti‑
colele apărute în presa europeană controlată de evrei şi la ideile promovate
prin organismul lor reprezentativ, Alianţa Israelită Universală18. Analiza
întreprinsă de Eminescu asupra chestiunii evreieşti nu se limitează la cer‑
cetarea unor cauze sau la descrierea unor stări de fapt. Spre deosebire de
majoritatea intelectualilor epocii, care se arătau preocupaţi să etaleze reper‑
toriul antisemit pentru a exalta atitudinile naţionaliste ale opiniei publice,
Eminescu propune şi soluţii19:
„A crea pentru evrei posibilitatea de‑a ajunge la drepturi civile şi politice fără
a compromite nici un interes naţional şi economic al românilor, a ridica
piedeca absolută a religiei pentru a o‑nlocui cu garanţii şi mai puternice, iată
ţinta la care trebuie să aspirăm cu toţii.”
Antisemitismul eminescian, „născut din panică şi din compasiune faţă
de populaţia românească surclasată economic, iar nu din ură, se dove‑
deşte maleabil”20 şi pro asimilaţionist. Într‑o notă manuscrisă găsită de D.
Murăraşu, Eminescu adoptă o poziţie care este în favoarea emancipării
evreilor, constatând amar „că din nefericire nimeni n’are curajul să propună
singura soluţie: tratarea pe picior egal a străinilor şi ştergerea deplină a deo‑
sebirilor de confesiuni”21. Pronunţându‑se în chestiunea revizuirii articolu‑
lui 7 din Constituţie, „în spiritul păcii”, „fără ură şi patimă”, Eminescu scria:
„Dacă, în locul muncii actuale, care nu consistă în mult mai mult decît în
precupeţirea de muncă străină, evreii se vor deda ei înşişi cu ocupaţiuni
productive, dacă şcoalele noastre, în cari oricînd au fost primiţi şi trataţi pe
picior de perfectă egalitate cu românii, vor avea de rezultat a‑i face să vor‑
bească şi să scrie româneşte, atunci viitorul art. 7 nu va mai fi o piedică
17
„Alianţa universală a izraeliţilor” şi evreii din România, în Chestiunea evreiască, p. 139.
18
„Dar pretinşi români cari încep activitatea lor de fii ai patriei prin a denunţa şi a calom‑
nia patria lor şi prin a‑i impune condiţii internaţionale de existenţă, sau neexistenţă, ase‑
menea români nu‑i admitem noi şi nu‑i admite nimeni. Orice s‑ar zice aşadar, uneltirile
Alianţei pe lângă Congres constituie din partea membrilor pământeni ai acestei Alianţe un
act de înaltă trădare: ameninţarea cu intervenţia străină, cu nerecunoaşterea independenţei
ţării.”„Alianţa Izraelită” şi drepturile evreilor în România, în M. Eminescu, Chestiunea evre‑
iască, p. 110. Acuzaţia de „înaltă trădare” este până la un punct, lipsită de obiect, atât timp
cât evreii, chiar şi cei pământeni, nu beneficiau de cetăţenia română, totuşi erau obligaţi să
respecte legile statului şi, mai mult, să‑şi satisfacă serviciul militar obligatoriu!
19
Congresul de la Berlin şi amestecul în treburile interne ale României, în Chestiunea evreiască,
p. 75.
20
Marta Petreu, „Evreofili” şi „evreofagi”. Şapte autori despre chestiunea evreiască, în De la
Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Iaşi, Editura Polirom, 2011, p. 56.
21
D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, p. 152.
pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român adevărat, de orice rit ar fi,
dreptul de cetăţean român”22.
Se poate astfel conchide că antisemitismul eminescian a fost unul con‑
junctural, dictat de interesul său pentru chestiunea evreiască şi parte inte‑
grantă a vastului proiect de pedagogie naţională căreia i se subsumează
întreaga sa operă şi nu unul programatic sau doctrinar. Poziţia sa în ceea
ce priveşte chestiunea evreiască s‑a dovedit în final a fi una asimilaţionistă,
atât timp cât evreii se arătau dispuşi să îndeplinească două condiţii: să des‑
făşoare o activitate economică productivă şi să înveţe limba română. Ideile
sale au influenţat sămănătorismul lui N. Iorga, antidemocratismul lui A.
C. Popovici sau teoriile rasiale ale lui A. C. Cuza. Dar folosirea prestigiului
intelectual al lui Eminescu pentru a justifica ideologic antisemitismul asu‑
mat al mişcărilor extremiste din perioada interbelică reprezintă un exces
al culturii române moderne. Decontextualizate şi absolutizate, ideile emi‑
nescine cuprinse în articolele referitoare la chestiunea evreiască au fost folo‑
site în mod abuziv de cuzişti şi de legionari „ca ingredient principal într‑o
doctrină şi o practică a urii şi a crimei”23.
Mişcările antisemite din perioada interbelică s‑au revendicat ideologic
din moştenirea intelectuală şi mai ales din publicistica lui Eminescu, figură
iconică a culturii române din cea de‑a doua jumătate a secolului al XIX‑lea,
cu un destin tragic şi o glorie postumă care nu a mai fost egalată de nici
un alt scriitor român. Este drept că Eminescu a studiat, ca şi mentorul său,
Titu Maiorescu, la Viena, „unul din centrele antisemitismului european”,
după cum se exprimă un cercetător al antisemitismului românesc cu refe‑
rire la perioada interbelică24, dealtfel bine intenţionat. Însă susţinerea unei
relaţii cauzale Viena – antisemitism – Eminescu (şi prin extensie intelec‑
tual român) este bazată pe o premisă slabă şi eşuează în sofism. Studenţi
la Viena, sau în mediile universitare germane, au fost şi Titu Maiorescu
(1840–1917), Constantin Rădulescu‑Motru (1868–1957) sau Lucian Blaga
(1895–1961), însă nimic din creaţiile sau din atitudinea lor publică nu ne
îndreptăţeşte să‑i considerăm ca fiind antisemiţi. Dar este drept: privită în
ansamblu, societatea românească a secolului al XIX‑lea era prea puţin pre‑
gătită de întâlnirea – şi asimilarea – cu Celălalt, străinul, de o altă confe‑
siune, cu alte îndeletniciri, obiceiuri şi mentalităţi, diferite de metehnele
moldo‑valahe.
22
Suntem în mijlocul unei soluţiuni…, în Opere, X, p. 330.
23
Marta Petreu, „Evreofili” şi „evreofagi”, p. 58.
24
Este vorba de Leon Volovici, care în cartea sa Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”.
Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995, la pagina 32, sugerează ipoteza conform căreia Eminescu ar fi devenit
antisemit întrucât ar fi studiat la Viena.
336 Liviu Neagoe
Ioan Slavici
Între intelectualii români cu o bogată activitate publicistică din ultimile
decenii ale secolului al XIX‑lea şi începutul secolului al XX‑lea, o figură
aparte o face ardeleanul Ioan Slavici. Născut în 1848 într‑o mică localitate
lângă Arad, într‑un mediu multicultural şi cosmopolit, Slavici a rămas pe
tot parcursul vieţii fidel propriului său credo intelectual şi naţional: drepturi
egale pentru românii transilvăneni şi în acelaşi timp deplină loialitate faţă
de interesele coroanei habsburgice25. Posteritatea literară l‑a aşezat alături
de „marii clasici”, Eminescu, Creangă şi Caragiale, însă Slavici era structural
diferit: el nu avea nici revolta romantică a poetului Eminescu, nici ironia
fină a dramaturgului Caragiale, nici molcomul talent de povestitor al lui
Creangă. Ca şi Eminescu, de care l‑a legat o adâncă şi statornică prietenie,
Slavici îşi desăvârşeşte studiile în mediile universitare germane. Contactul
cu capitala imperiului,Viena, cu cercurile studenţeşti româneşti de acolo, a
avut asupra tânărului Slavici o vastă influenţă, definindu‑i atitudinea civică.
Dar imaginea lui Slavici promotorul cultural, prozatorul de geniu, memo‑
rialistul de talent26, este umbrită de un text, scris în 187827, de o virulenţă
antisemită neobişnuită pentru spiritul tolerant cu care suntem înclinaţi să
apreciem scrierile sale.
Despre ce este vorba şi cum îşi construieşte Slavici discursul antisemit?
Pentru scriitorul ardelean evreii sunt un cancer social care trebuie extir‑
pat din corpul naţiunii, iar pentru justificarea acestui comandament argu‑
mentele lui Slavici sunt enunţate în cascadă. În primul rând, evreii nu pot
pretinde drepturi depline într‑o ţară pentru care nu s‑au jertfit cu preţul
propriei vieţi:
„Este un moft vorba că românii asupresc pe ovrei: ovreii nici nu pot să fie
asupriţi pe pământul românesc, deoarece aici nu li se cuvin chiar nici drep‑
turile de care se bucură. De asemenea este un moft că, respingând pe ovrei,
românii nesocotesc principiile umanitare, deoarece umanitatea nu merge
până la a cere jertfe, pe care un om ori un popor nu le poate aduce fără a‑şi
pune în joc viitorul”28.
25
Despre atitudinea sa naţională, mai ales în privinţa menţinerii neutralităţii României în
primul război mondial, de urmărit Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească
în anii primului război mondial, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009, pp. 306 – 312.
26
Despre activitatea căruia e de consultat monografia lui D. Vatamaniuc, Ioan Slavici şi
lumea prin care a trecut, Bucureşti, Editura Academiei, 1968.
27
Este vorba de textul intitulat Soll si Haben. Cestiunea evreilor din România, nereluat în edi‑
ţia de Opere, publicată de editura Minerva în colecţia Scriitori români, dar editat în volu‑
mul Primele şi ultimele, postfaţă de Cornel Ungureanu, Bucureşti, Curtea Veche Publishing,
2000. Citatele sunt extrase din acest volum.
28
Ioan Slavici, Primele şi ultimele, p. 18.
În această grilă argumentativă evreii nu au decât cel mult un statut de

cetăţeni de rang doi. De asemenea, nici din punct de vedere etnic evreii nu
se află sub acelaşi raport cu românii. În al doilea rînd, a acţiona împotriva
evreilor este un act legitim, de menţinere a ordinii sociale şi de autoapărare:
„Orice măsură contra ovreilor e legitimă dacă dovedim că ei într‑un chip
ori într‑altul turbură ordinea socială. În sine fapta unei persecuţiuni e vred‑
nică de osîndă; motivată însă prin consideraţiuni a căror legitimitate o admite
întreaga societate modernă, ea ni se înfăţişează ca un act de legitimă apărare, ca
un drept firesc, la care noi, românii, în stadiul de tranziţie în care ne aflăm,
nu putem renunţa”29.
În al treilea rând, deoarece evreii sunt „peirea neamului românesc”, extir‑
parea lor e un gest salubru, necesar, de igienă naţională. Pentru aceasta
Slavici propune un îndemn şi o singură soluţie:
„Nu putem lăsa ca aceşti streini iviţi ca din senin să se facă stăpâni pe izvoa‑
rele noastre de bogăţie, să ne strice limba, datinile şi moravurile, să‑şi facă
sluji din boierii ţării şi hiloţi din ţăranii români, nu putem lăsa ca ei să ne
oprească în dezvoltarea noastră firească”. […] „Nu ne‑ar rămâne decât ca, la
un semn dat, să închidem graniţele şi să îi tăiem şi să îi aruncăm în Dunăre,
până la cel din urmă om, incât să nu mai rămîie nici sămînţă de dânşii.
Aceasta e singura soluţiune ce după mintea sănătoasă îi poate rămîne unui
popor trainic în nişte împregiurări ca cele de astăzi”30.
„Cu un simţ profetic macabru, scrie istoricul Carol Iancu, făcând referire
la textul lui Slavici – care nu se sfia să afirme: „aşa socotesc că ar trebui să
cugete şi să vorbească un fiu şi cetăţean al acestei ţări, dacă s‑ar rosti asupra
chestiunei ovreilor”31 – Slavici a prevăzut soluţia finală”:
„Dacă va ajunge cuţitul la os, Europa creştină şi indo‑germană va fi pentru
noi iar nu pentru semiţii mozaici. Ştim cît de iubiţi sunt evreii în ţările occi‑
dentale! Să încerce să ne aducă la disperare şi atunci să nu ne învinovăţească
dacă focul aprins pe pământ românesc va cuprinde şi Bucovina, Transilvania,
Galiţia, Ungaria, Boemia, Austria şi chiar şi Germania luminată”32.
Din fericire, textul lui Slavici, ignorat până şi de exegeţii operei sale, con‑
stituie mai curând excepţia decât regula unei culturi care, chiar dacă nu era
întrutotul de acord cu emanciparea politică a evreilor, nu putea nici împăr‑
tăşi soluţiile extreme propuse de scriitorul cu origini ardelene. Ceea ce defi‑
neşte şi dă consecvenţă atitudinii naţionale a lui Slavici este militantismul
său pentru obţinerea de drepturi egale pentru românii din Transilvania şi
Ungaria şi fidelitatea asumată faţă de monarhia habsburgică, ceea ce avea
29
Ibidem, pp. 41 – 42.
30
Ibidem, p. 68.
31
Ibidem, p. 74.
32
Carol Iancu, Evreii din România, p. 223.
338 Liviu Neagoe
să‑i aducă, odată cu intrarea României în război, acuzaţia de spionaj în

favoarea Austro‑Ungariei şi întemniţarea33. Redevenit liber, Slavici nu se va
fi reabilitat pe deplin în ochii contemporanilor şi avea să poarte după sine,
până la decesul survenit în 1925, vina de a fi fost fidel convingerilor sale şi
nu cauzei naţionale.
A. D. Xenopol
Dacă dezbaterea chestiunii evreieşti părea să fie exclusiv domeniul
politicienilor, al jurnaliştilor şi al scriitorilor, A. D. Xenopol (1847–1920)
dovedeşte faptul că istoricii nu puteau sta departe de cercetarea unei pro‑
bleme care făcea chestionabilă paradigma noastră identitară. Născut la Iaşi,
Xenopol urmează cursurile primare la şcoala Trei Ierarhi şi pe cele secun‑
dare la Institutul Academic, unde îşi dă bacalaureatul în 1867. Îşi continuă
studiile la Berlin, cu o bursă a Junimii, unde îşi va lua doctoratul în istorie
şi drept în 187134. Între 1871 şi 1878 face parte activ din gruparea Junimii,
pe care o va părăsi însă pentru a trece la liberalii moderaţi, odată cu Vasile
Conta. Observator atent al fenomenului evreiesc, pe care l‑a examinat din
perspectiva unui naţionalism asumat, Xenopol acuză creşterea exagerată a
numărului de evrei raportat la populaţia românească35 şi denunţă acapa‑
rarea ilicită de catre evrei a comerţului şi mesteşugurilor în detrimentul
românilor. Antisemitismul său este unul demografic şi economic: întrucât
evreii practică în raport cu românii exclusivismul economic cel mai rigu‑
ros36, pentru ca românii să recâştige independenţa economică în interior
trebuie să le opună evreilor o forţă cel puţin egală pe tărâm politic şi abia
atunci va sosi momentul în care se vor putea deschide pentru evrei por‑
ţile emancipării37. Pretenţia evreilor de a fi naturalizaţi în masă nu poate fi
satisfăcută decât cu riscul extincţiei naţiunii române. Evreii sunt ireductibil
diferiţi, după cum o arată ducumentat Xenopol menţionând petiţia adresată
Adunării Constituante care adopta, în 1866, articolele Constituţiei prin care
se protesta împotriva acordării de drepturi politice evreilor şi al cărei conţi‑
nut este următorul:
„Jidanii fiind cu totul deosebiţi prin limbă, origine, moravuri, tradiţie,
morală, religie, constituesc o ameninţare permanentă pentru naţia română,
33
Lucian Boia, Germanofilii, pp. 309–310.
34
I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, t. IV, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice
„Bucovina”, 1933, pp. 380–381.
35
A. D. Xenopol, „La question israélite en Roumanie”, article paru dans la Renaissance
Latine du 15 Octobre 1902, Paris, pp. 11–15.
36
Xenopol, La question israélite en Roumanie, p. 18.
37
Ibidem, p. 25.
căci ei nu se fuzionează cu rasa indigenă; că ei ar fi răpit prin uzură propri‑

etăţile din oraşe; că tot comerciul cel mare cu bogatele‑i izvoare de câştig,
de asemenea cel mic care asigura viaţa poporului mai mărunt, a încăput
pe mâinile jidanilor; că tot ei au dezorganizat breslele şi au sfărâmat indus‑
tria şi meseriile româneşti aşa cum au desfiinţat starea mijlocie a poporului
român; că toate obiectele de hrană sunt acaparate de jidani care le falsifică şi
le strică în dauna sănătăţii poporului; că jidanii se întend acuma şi la singura
speculă ce mai rămăsese în mâinile baştinaşilor, arenda moşiilor, întrebu‑
inţând această ramură de activitate spre a exploata şi mai aprig pe ţărani,
prin unirea arendaşilor cu crâşmarii; că şi proprietatea moşiilor este atacată
prin uzura cea neomenească care ar preface pe jidani, deîndată ce li s‑ar da
drepturile politice, în proprietari de moşii; că atunci populaţia de moldoveni
ar rămâne o oardă de vagabonzi şi iloţi, fără drepturi în propria lor patrie,
căci jidanii substiindu‑se lor în bunurile stramoşeşti, ar dobândi prin însuţi
acest fapt, drepturi naţionale în locul românilor, fiindcă orice naţionalitate
este bazată pe posedarea pământului şi, pierzând proprietatea naţionalitatea
se stinge…” 38
Ca şi Eminescu, în ultima parte a articolelor sale despre chestiunea evre‑
iască, sau Carp în discursurile sale politice, Xenopol adoptă o atitudine echi‑
librată în acest studiu singular dedicat chestiunii evreieşti. El consideră în
mod pragmatic că singura soluţie posibilă de rezolvare a chestiunii evreieşti
o constituie naturalizarea individuală. Aceasta trebuie să fie însă doar rezul‑
tatul juridic al unui proces de asimilare prin care evreii să fie integraţi în
naţiunea română prin limbă, spirit şi aspiraţii39. Chiar dacă era fundamen‑
tat pe o realitate economică uşor de probat pentru un istoric, antisemitismul
lui Xenopol se dovedeşte unul moderat iar asimilarea evreilor în esenţă un
proces cultural.
În privinţa chestiunii evreieşti Xenopol se distanţează atât de antisemitis‑
mul doctrinar al profesorului Vasile Conta cât şi de naţionalismul ireducti‑
bil al mai tânărului coleg istoric Nicolae Iorga. Într‑un studiu sugestiv inti‑
tulat „Naţionalism şi antisemitism” Xenopol îşi expune punctul de vedere
în următorii termeni:
„Nu ne trebuiesc legi care să împiedice pe străini, ci măsuri de tot felul care
să incurajeze pe român. În locul urii şi stânjenirii muncii străinilor trebuie
ocrotirea şi încurajarea muncii naţionale. Aici ne deosebim noi radical de
naţionaliştii noştri. Ei ar vrea ca statul să izgonească pe evrei, sau, dacă
aceasta nu se poate, să li se facă viaţa imposibilă prin măsuri obşteşti îndrep‑
tate contra lor. Noi suntem de părere să lăsăm străinilor şi deci şi evreilor
drepturile de care se bucură şi astăzi şi la umbra legilor ocrotitoare care ne
38
Xenopol, Istoria partidelor politice în România, vol. I, partea a II‑a, De la 1848 până la 1866,
Bucureşti, Editura Albert Baer, 1910, pp. 509–510.
39
Xenopol, La question israélite en Roumanie, p. 28.
340 Liviu Neagoe
apără îndestul pe calea legiuitoare, să creăm instituţii mai ales pe calea ini‑
ţiativei private, nu cu sprijinul statului. Aceasta va pune pe român în stare a
lupta cu evreul, a‑l concura şi a‑l învinge în lupta pentru trai. Făcând aceasta,
evreii care nu vor putea fi asimilaţi se vor duce de la noi, nemaiavând ce să
exploateze şi din ce să se mai hrănească. Aşa va fi rezolvită chestia evreiască,
iar nu pe calea violenţei şi a brutalităţii preconizate de unele spirite sincere
în părerile lor rătăcite” 40.
Adept al unei emancipări progresive şi individuale a evreilor, Xenopol
s‑a văzut pus într‑o situaţie cel puţin bizară, atunci când s‑a încercat com‑
baterea ideilor sale, printr‑un argument ad hominem, prin invocarea unei
presupuse genealogii iudaice a acestuia41.
Alături de filosoful Constantin Rădulescu‑Motru şi de sociologul Alexandru
Claudian, A. D. Xenopol ilustrează o serie intelectuală singulară în cultura
română a cărei particularitate constă în faptul că a teoretizat un fenomen,
antisemitismul, care a fost intrumentalizat politic şi fundamentat dogmatic
cu scopul de a împiedica, sau cel puţin a limita substanţial, accesul la cetă‑
ţenie al unei minorităţi etnice considerată a reprezenta un potenţial pericol
sub aspect etnic, cultural, economic şi social pentru naţiunea română.
Nicolae Iorga
Alături de Mihai Eminescu cel din articolele din perioada 1876–1878
şi de Vasile Conta cel din discursurile parlamentare antisemite, istoricul
Nicolae Iorga formează ceea ce voi numi „triada culturală antisemită”, o
serie de intelectuali ale căror idei, exploatate politic, vor fundamenta radi‑
calismul şi excesele antisemite ale anilor 1930. Ceea ce este specific acestor
intelectuali şi le conferă particularitate în raport cu triada A. D. Xenopol –
C. Rădulescu‑Motru – A. Claudian – este retorica aparte a discursului lor,
apelul la utopia regresivă, simpatia pentru ţărănime văzută ca unică păstră‑
toare a specificului naţional, antisemitismul manifest în numele păstrării
demnităţii naţionale, argumentarea necesităţii fundamentării statului pe
principiile purismului etnic.
Eminent istoric, cu un doctorat obţinut la Universitatea din Leipzig la
numai 22 de ani (1893), autor a numeroase sinteze şi monografii istorice,
editor de colecţii de documente privind istoria şi civilizaţia românească,
profesor universitar, scriitor, critic literar, director de publicaţii culturale
40
Xenopol, „Naţionalism şi antisemitism”, publicat în Noua Revistă Română, t. V, nr. 18, 8
februarie 1909, reprodus după A. D. Xenopol, Naţiunea română, ediţie, studiu introductiv şi
note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, p. 311.
41
N. Grigoraş, Naţionalismul antisemit al lui A. D. Xenopol, Iaşi, Institutul Românesc de Arte
Grafice „Brawo”, 1942, extras din Revista „Cetatea Moldovei”, Anul III, Vol. VI, Nr. 8–9, p. 20.
(Sămănătorul şi Neamul Românesc), dar şi prolific om politic, Nicolae Iorga

personifică în mod strălucit mitul cărturarului de factură romantică, cu o
cultură enciclopedică şi veritabil pegagog al neamului. Orator desăvârşit şi
un excelent cunoscător al datelor istorice, Iorga pune accentul pe nota pro‑
fetică a naţionalismului său în numele unui comandament istoric explicit:
regenerarea spirituală a naţiunii şi dezvoltarea ei organică pe fundamentele
date de tradiţia medievală a vechilor comunităţi româneşti.
Taciturn şi rezervat în relaţiile cu ceilalţi, de o sensibilitate aproape mala‑
divă, cu un ego supradimensionat izvorât din conştiinţa propriei valori şi cu
un simţ al demnităţii împins la extrem, Iorga era omul luptei: intelectuale,
politice, naţionale. Dar mai presus de toate istoria a fost şi a rămas adevă‑
ratul său câmp de luptă. Pentru istoricul Iorga, care căuta în trecut soluţii
pentru problemele prezentului, nici junimismul la modă, nici poporanis‑
mul şi nici marxismul importat de dincolo de Prut nu puteau oferi sufici‑
entă substanţă pentru filosofia sa politică. Singura sursă intelectuală care i‑a
influenţat decisiv naţionalismul său ca şi, într‑o anumită măsură, propria
concepţie asupra istoriei, a aflat‑o în ideile poetului Mihai Eminescu42. Ca şi
Eminescu, Iorga a respins occidentalizarea incompletă a României, căreia
îi opunea evoluţia organică a naţiunii cu rădăcini într‑un trecut medieval
idealizat. Ca şi Eminescu, Iorga a empatizat cu soarta ţărănimii pe care o
considera adevărata clasă socială din România. Ca şi Eminescu, Iorga a ata‑
cat în termeni duri politicianismul clasei politice, corupţia generalizată şi
pe străinii care se îmbogăţeau ilicit prin exploatarea muncii ţăranilor. Ca şi
Eminescu, Iorga punea naţiunea şi interesul naţional mai presus de orice.
De aceea pentru Iorga promovarea naţionalismului cultural a reprezentat
credo‑ul întregii sale activităţi intelectuale, publicistice, pedagogice şi poli‑
tice. Naţiunea, cultura şi istoria sunt conceptele care susţin eşafodajul gân‑
dirii lui Iorga. El credea sincer că regenerarea spirituală a naţiunii nu poate
fi obţinută decât printr‑o revoluţie culturală. Dar cultura însemna pentru
istoricul Iorga în primul rând o cultură naţională, eliberată de dăunătoarele
influenţe străine, iar în al doilea rând o cultură care să‑i cuprindă pe toţi
românii. Doar o veritabilă cultură naţională putea să conducă la solidaritatea
naţională şi în final la autodeterminarea naţională. Egocentrismul naţiunii
i‑a influenţat lui Iorga estetica sa sămănătoristă şi i‑a anihilat orice urmă de
simpatie faţă de curentele moderniste.
Ca istoric, şi încă unul de forţă, Iorga se simte dator să intervină în dez‑
baterile privind acordarea cetăţeniei, condamnând, de pe poziţii sămănăto‑
riste, atât rezoluţiile Congresului de la Berlin cât şi încercarea de emancipare
progresivă a evreilor instituită de Alexandru Ioan Cuza. Iorga reiterează mai
42
Nicholas Nagy‑Talavera, N. Iorga – o biografie, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 56.
342 Liviu Neagoe
vechile argumente antisemite: evreii sunt văzuţi asemenea unor invadatori

care au acaparat viaţa economică şi socială a ţării şi a căror covârşitoare pre‑
zenţă riscă să degradeze însăşi fiinţa naţională. Evreii sunt, nici mai mult
nici mai puţin, decât o „naţie năvălitoare” care „ni zugrumă bisericile, ni
înlocuiesc prăvăliile, ni ocupă locurile, ni falsifică sufletul, ni degradează
moralitatea”43. În acelaşi registru, Iorga îşi continuă rechizitoriul la adresa
evreilor, popor de negustori ambulanţi, contestându‑le vechimea pe terito‑
riul ţării – până la 1600 nu exista menţionat nici un „element evreesc aşezat
în părţile noastre”44. Odată cu jumătatea secolului al XVIII‑lea, după ane‑
xarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic evreii încep să emigreze în
număr tot mai mare către Moldova, fenomenul amplificându‑se odată cu
anexarea Basarabiei de către Rusia. La începutul secolului al XIX‑lea apar şi
primele plângeri la adresa evreilor care se bucurau de protecţie străină, aşa
numiţii sudiţi, „colonie de paraziţi obraznici, nesupuşi, călcători de dato‑
rie, stricători de bresle, nepăsători faţă de ţara în care se hrăniau”45. Evreii
sunt neasimilabili46, iar puternica rezistenţă parlamentară la momentul
votării Constituţiei din 1866 împotriva emancipării evreilor se datorează
dominaţiei curentului naţionalist care milita pentru o „Românie pentru toţi
Românii”47.
Pentru Iorga chestiunea evreiască nu reprezintă un mecanism politic de
eliminare a evreilor din viaţa economică şi socială a ţării, ci afirmarea drep‑
turilor istorice ale naţiunii române:
„Chestia evreiască nu e o chestie negativă, e o chestie positivă, e o chestie
care se leagă cu o mulţime de alte chestii şi care formează la un loc marea
noastră chestie naţională, adică chestia drepturilor noastre în toate domeni‑
ile şi în toată întinderea teritoriului asupra căruia singuri avem şi drepturi
etnice şi istorice”48.
În 1910, Iorga înfiinţează, împreună cu profesorul ieşean A. C. Cuza,
Partidul Naţionalist Democratic, prin care îşi propun să promoveze politic
principiile naţionalismului. Ca istoric şi ca om politic Iorga a fost profund
43
N. Iorga, Iudaica, Bucureşti, „Bucovina”, I. E. Torouţiu, (f. a.), p. 18.
44
N. Iorga, Istoria evreilor din ţerile noastre, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea,
1913, p. 8.
45
N. Iorga, Plângerea lui Ioan Sandu Sturza Vodă împotriva sudiţilor străini în Moldova,
Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, 1912, extras din Analele Academiei Române,
Seria II, Tom XXXV, Memoriile Secţiunii Istorice, p. 8.
46
N. Iorga, O viaţă de om, aşa cum a fost, ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu,
Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 289.
47
N. Iorga, Istoria evreilor din ţerile noastre, p. 37.
48
N. Iorga, Problema evreiască la Cameră. O interpelare, cu o introducere de A. C. Cuza şi note
despre vechimea evreilor în ţară, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1910, pp.
13–14.
ataşat promovării culturii naţionale şi în cadrul acestui demers antisemitis‑

mul ocupa un loc marginal. A. C. Cuza – un mediocru profesor universitar
care a avut meritul de a fi ştiut să atragă în proiectele sale politice savanţi
de certă valoare – în schimb a promovat o direcţie profund antisemită iar
parteneriatul dintre cei doi a durat doar până în 1920, unul dintre motivele
despărţirii fiind şi antisemitismul agresiv promovat de A. C. Cuza.
Pentru A. C. Cuza „conservarea naţionalităţii ca factor necesar al culturii
umane – e principiul doctrinei naţionaliste49 – în deosebire de umanitaris‑
mul cosmopolit” promovat de evrei. Întrucât ideea naţională a creat toate
naţiunile moderne, cultura naţională trebuie dezvoltată numai din ideea
nationalităţii „păstrându‑i caracterul ei curat românesc”50. Aşezarea evreilor
pe teritoriul României este considerată de A. C. Cuza o „ştirbire materială” a
naţionalităţii, aceasta trebuind să‑şi păstreze caracterul ei omogen şi nicide‑
cum să fie cosmopolită. Evreii nu pot fi creatori de cultură românească, pe
care nu o înţeleg ci doar o falsifică, de aceea ei trebuie eliminaţi din cultură,
ca şi din economie. Întrucât naţiunea română este ameninţată de numărul
tot mai mare de evrei ce propagă umanitarismul, cosmopolitismul şi ateis‑
mul, contrare spiritului naţional, se cere unirea tuturor românilor în jurul
unui ideal: cel al naţionalităţii51.
Ulterior despărţirii politice de Iorga, A. C. Cuza pune bazele altui parte‑
neriat politic prin înfiinţarea, alături de emeritul profesor Nicolae Paulescu,
a Ligii Apărării Naţional Creştine, cea mai radical antisemită formaţiune
politică din perioada interbelică. A. C. Cuza realizează alianţa ideologică
dintre naţionalism şi creştinism care va face carieră în perioada interbelică.
Pe fondul frământărilor intelectuale şi politice apărute în primii ani după
Marea Unire, A. C. Cuza devine ideologul programului radical al doctrinei
naţionalist creştine şi unul dintre părinţii spirituali ai generaţiei care avea
să asigure legătura dintre naţionalismul cultural promovat de Eminescu şi
Iorga şi naţionalismul integral promovat de Nichifor Crainic, Nae Ionescu
şi discipolii lor. A. C. Cuza va gira revendicările mişcărilor studenţeşti din
anii 1920 care vor prefaţa radicalismul politic al anilor 1930 şi va justifica
numerus clausus – limitarea numărului de evrei în şcoli şi universităţi. Spre
deosebire de ascensiunea politică a lui A. C. Cuza, destinul lui Iorga se va
frânge brusc sub gloanţele legionarilor care – crudă ironie a istoriei – îşi
inspiraseră ideile antisemite tocmai din naţionalismul cultural al savan‑
tului. Se încheie astfel, într‑un mod ruşinos, un capitol al istoriei noastre
moderne.
49
A. C. Cuza, Naţionalitatea în artă. Expunere a doctrinei naţionaliste, Ediţia a II‑a, Bucureşti,
„Minerva” Institut de Arte Grafice şi Editură, 1915, p. 72.
50
Ibidem, p. 82.
51
Ibidem, p. 169.
344 Liviu Neagoe
Vasile Conta
În aceeaşi linie a atitudinii intransigente faţă de evrei se pronunţă şi
Vasile Conta. Descendent al unei familii de preoţi dintr‑un sat moldovean,
Conta (1845–1882) este cel mai important filosof român din a doua jumătate
a secolului al XIX‑lea, cu o operă filosofică52 în acord cu tendinţele gene‑
rale ale epocii, care exprimă o concepţie deterministă. Exprimându‑se cu
privire la chestiunea evreiască, Vasile Conta va încerca să‑şi fundamenteze
„ştiinţific”, propriile opinii antisemite. Abordarea sa diferă de cea a prede‑
cesorilor Eminescu sau Slavici, locul tonului polemic e luat acum de stilul
obiectiv, profesoral, al sentinţei formulate de la înălţimea catedrei53. În cele‑
brul său discurs ţinut în Camera Deputaţilor Conta încearcă să justifice, cu
argumente bazate pe principiul naţionalităţilor şi pe unitatea de rasă a unei
naţiuni, justeţea formulării articolului 7 din Constituţie: „art. 7 aşa cum este
redactat este, pentru onoarea Naţiunei Române, conform şi cu ştiinţa şi cu
ideile veacului nostru”54.
Redactarea articolului 7 s‑a făcut „prudent şi raţional”, în virtutea faptului
că o religie are menirea să se ocupe cu lucruri ce nu au de‑a face cu orga‑
nizarea socială; or, întrucât specificul religiei evreieşti are în conţinutul său
menţiuni exprese care ţin de organizarea socială, devine evident că aparte‑
nenţa la religia evreiască, care prin specificul ei ar fi influenţat organizarea
întregii societăţi, nu putea fi acceptată drept temei al naturalizării. Astfel,
interdicţia impusă prin articolul 7, „este foarte dreaptă şi se justifică chiar
cu principiile ştiinţei moderne” întrucât „art. 7 din Constituţiune este con‑
form cu ideile cele mai pure, cu principiile cele mai sănătoase de drept şi de
umanitate, în acord cu ştiinţa55. Pentru a da mai multă greutate argumentu‑
lui său Conta îndreaptă expunerea către evidenţierea pericolului pe care îl
reprezintă „elementul jidovesc” pentru naţiunea română.
Ireductibilitatea ontologică favorizată de purismul etnic al evreilor face
imposibilă orice asimilare cu alte naţiuni. Printr‑un complex de legi şi
comandamente cu valoare de religie evreii se dovedesc neasimilabili şi ca
52
Cu influenţe mecaniciste şi pozitiviste, dintre care se remarcă Teoria fatalismului (1875),
Teoria ondulaţiunii universale (1877), Bazele metafizicii (1890).
53
Fapt pentru care Leon Volovici îl consideră pe Vasile Conta „adevăratul întemeietor al anti‑
semitismului doctrinar românesc”. Vezi Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască”. Eseu
despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30, Bucureşti, Humanitas, 1995,
p. 34.
54
Chestia evreiască [Discurs rostit în şedinţele Adunărei Deputaţilor din 4 şi 5 septembrie
1879], textul urmează volumul Filozoful Conta. Opere complecte, ediţia Octav Minar, reprodusă
în ediţie anastatică de Editura TipoMoldova, Iaşi, 2011, p. 642.
55
Ibidem, p. 647.
atare ei nu pot nutri sentimente de ataşament faţă de o anumită patrie întru‑

cât eforturile lor se îndreaptă în direcţia constituirii ţării sfinte, Palestina.
Dar Palestina nu este un stat anume ci un teritoriu ideal, putând fi stabilit
la rigoare chiar în România, şi faţă de care evreii manifestă un ataşament
disproporţionat în raport cu statele pe teritoriul cărora locuiesc.
În ceea ce priveşte primejdia pe care evreii o reprezintă pentru intere‑
sele naţionale ale României, Conta foloseşte argumente similare cu cele
ale lui Haşdeu: concurenţa neloială pe care evreii o fac românilor şi faptul
că evreii reuşesc astfel să controleze – şi să manipuleze în interes propriu
– economia. Scopul lor nu este altul decât „aservirea economică a ţărei”56 şi
asigurarea dominaţiei economice în defavoarea românilor. Iar dacă la forţa
lor economică s‑ar adăuga şi forţa politică dată de emancipare, atunci evreii
„vor ajunge să ne ocupe poziţiunile cele mai înalte, funcţiunile publice cele
mai mari şi să puie mâna pe puterea legislativă, încât la un timp oarecare
ţara să devină jidovească”57.
Argumentul lui Conta este construit în numele prezervării identităţii
naţionale:
„Astfel principiul de conservaţiune trebuie să meargă înaintea tuturor prin‑
cipiilor de libertate şi egalitate şi aceasta pentru motivul că dacă eu nu mă
voiu conserva, nu voiu putea să exist, şi pe cât timp nu voiu exista, nu mă
voiu putea bucura de beneficiile tuturor celorlalte principii. A pretinde că
libertatea şi egalitatea cea mai largă, e bine să fie adoptată de o naţiune, chiar
când ea îşi compromite prin aceasta existenţa, este tot una ca şi a pretinde că
e bine a da libertate prizonierului, care se află pe o corabie în mijlocul mării,
cu condiţiunea ca el să se arunce în mare, pentru a profita de libertate”58.
Acest argument se bazează pe prioritatea principiului conservării naţiu‑
nii în raport cu principiile umanitare generoase dar lipsite de fundament
ale libertăţii şi egalităţii. Din prioritatea naţiunii grefată pe tema primejdiei
reprezentate de „elementul jidovesc” şi cu elemente din filosofia sa deter‑
ministă şi‑a construit Vasile Cota eşafodajul argumentativ al antisemitis‑
mului pe care l‑a promovat. Din ideile sale s‑a inspirat A. C. Cuza atunci
când afirma că arta nu poate fi decât naţională şi când cerea, tot în numele
conservării naţiunii, expulzarea evreilor din universităţi. Însă A. C. Cuza
nu avea nici pe departe anvergura intelectuală a lui Vasile Conta. Pentru el
antisemitismul a fost în egală măsură o modalitate de a‑şi masca propria
mediocritate academică şi un instrument de ascensiune politică. Odată cu
A. C. Cuza calea antisemitismului universitar – şi a celui ridicat la rang de
politică de stat – era deschisă.
56
Ibidem, pp. 660–661.
57
Ibidem, p. 661.
58
Ibidem, p. 668.
346 Liviu Neagoe
Constantin Rădulescu‑Motru
Alături de A. D. Xenopol şi A. Claudian, Constantin Rădulescu‑Motru face
parte din ceea ce am numit a fi o serie intelectuală care se particularizează
în raport cu intelectualii care s‑au pronunţat public în chestiunea evreiască
prin faptul că nu au avut o atitudine acentuat antisemită ci au folosit anti‑
semitismul strict ca obiect de studiu. Prin detaşarea epistemică cu care s‑au
raportat la antisemitism aceşti intelectuali, cu orientări academice diferite,
se distanţează de direcţia inaugurată de filosoful Vasile Conta, a antisemi‑
tismului justificat cu argumentele ştiinţei, direcţie care va fi accentuată de
antisemiţii puri şi duri Nicolae Paulescu şi A. C. Cuza şi de numeroşii lor
epigoni politici care vor domina câmpul politic al jumătăţii anilor 1930.
Constantin Rădulescu‑Motru (1868–1957) este, în ordine cronologică, al
doilea filosof român de talie europeană care a analizat – însă din perspectiva
etnicului şi a specificului naţional – fundamentarea teoretică a antisemitis‑
mului românesc. Filosof, psiholog, profesor universitar, academician, doctri‑
nar şi om politic, C. Rădulescu‑Motru a publicat studii şi cărţi care tratau pro‑
blema etnicului şi a specificului naţional: „Cultura română şi politicianismul”
(1904), „Sufletul neamului nostru. Calităţi şi defecte” (1910), „Românismul,
catehismul unei noi spiritualităţi” (1936), „Psihologia poporului român”
(1936), „Etnicul românesc” (1942), care prefaţau studiile de filosofie identi‑
tară de la jumătatea anilor 1930. Cel mai important filosof al etnicităţii de
la începutul secolului al XX‑lea propune termenul de „românism” pentru a
desemna manifestarea pură a realităţii istorice româneşti. Spiritualismul său
urma un dublu comandament: pe de o parte, de a se înscrie în filonul naţio‑
nalismului genuin, originat în publicistica eminesciană, pe de altă parte, de a
oferi culturii române şansa de a accede la universalitate.
Într‑un articol apărut în Noua Revistă Română59 C. Rădulescu‑Motru carac‑
teriza în următorii termeni fundamentul teoretic al antisemiţilor români60:
„Fraze şi iar fraze; iar când frazele nu prind, utopia sentimentală. Dacă unele
şi altele n‑ar avea atâta putere de atracţie asupra inteligenţelor române, miş‑
carea antisemită la noi ar fi fost de la început redusă în marginile ei strict
normale. Dar cum să n‑o aibă, când frazele şi utopiile sentimentale au stă‑
pânit întreaga dezvoltare a culturii noastre din ultima jumătate a secolului!”
59
„Cât costă pe ţară politica antisemită”, în Noua Revistă Română, vol. 2, nr. 18, 15 septem‑
brie 1900, pp. 210–205, reprodus în C. Rădulescu‑Motru, Psihologia poporului român, studiu
introductiv, îngrijire de ediţie şi note de Constantin Schifirneţ, Bucureşti, Editura Albatros,
1999. Citatele vor fi preluate după ediţia C. Schifirneţ.
60
Ibidem, p. 216.
Când cultul frazei are menirea de „a ne distrage de la înţelegerea

realităţii”61, frazeologia ţine loc de discurs iar sofismele ţin loc de argumente.
Însă prezenţa evreilor în ţară este o realitate care nu poate fi înlocuită prin
frazele antisemiţilor. Pornind de la această constatare, C. Rădulescu‑Motru
analizează problemele care decurg din statutul actual al evreilor pentru a
propune şi soluţii. Astfel, prin excluderea evreilor de la exercitarea drep‑
turilor politice se produce o „rărire a numărului de alegători în acele părţi
ale ţării unde evreii sunt mai numeroşi”62. Acest viciu constituţional con‑
solidează sistemul clientelar deja existent în politica românească, ceea ce
face ca obţinerea unei funcţii publice să devină un scop în sine şi nu un
mijloc pentru realizarea binelui public. Pe de altă parte, situaţia excepţio‑
nală a evreilor: locuitori ai ţării, dar lipsiţi de cetăţenia română, determină o
supralicitare a cetăţeniei. Aceasta devine dezirabilă nu în virtutea statutului
pe care îl oferă ci a beneficiilor pe care le produce. În al treilea rând, chiar
moralitatea funcţionarilor are de suferit ca urmare de asemenea a situaţiei
excepţionale în care se găsesc evreii. Pe plan extern, însăși autoritatea statu‑
lui este depreciată ca urmare a perpetuării acestei situaţii în care se găsesc
evreii. Iar piaţa internă nu este mai puţin afectată prin excluderea evreilor
de la dreptul de a deţine imobile în mediul rural. Presiunea demografică
şi profesională creată prin obligativitatea evreilor de a se stabili exclusiv în
oraşe „deschide perspectiva unui proletariat evreiesc mai periculos decât
oricare alt proletariat”63. Perpetuarea situaţiei indezirabile în care se află
evreii nu face decât să‑i îndepărteze de la orice dorinţă de asimilare cu naţi‑
unea română şi, mai mult, să‑i transforme în viitor în duşmani ai naţiunii.
În fine, dar nu în ultimul rând, extinderea antisemitismului către straturile
de jos ale societăţii va determina un caracter cvasi‑religios al aceste mişcări,
cu consecinţe dificil de estimat.
Pentru a evita pericolul pe care îl poate aduce ţării o politică antisemită,
filosoful neoconservator propune, în numele „sacrificiilor cerute de civiliza‑
ţiune”, o soluţie64:
„Nu putem urma în acelaşi timp o politică de consolidare a statului şi o poli‑
tică antisemită; ci trebuie să alegem. Antisemitismul măguleşte amorul‑pro‑
priu naţional, e adevărat; dar e şi mai adevărat că o acţiune română nu se
poate conserva pe malul stâng al Dunării decât sprijinită pe un stat puternic.
De aceea, un bun patriot nu poate aproba mişcarea antisemită”.
O foarte interesantă analiză, autointitulată „schiţă sociologică”, a antise‑
mitismului ca diversiune politică îi aparţine sociologului social‑democrat
61
Ibidem, p. 217.
62
Ibidem, p. 218.
63
Ibidem, p. 220.
64
Ibidem, p. 224.
348 Liviu Neagoe
A. Claudian (1898–1962). Sociolog de filieră marxistă, afiliat stângii

social‑democrate şi ideolog al Partidului Social Democrat‑Titel Petrescu65,
A. Claudian publică în 1945 analiza sociologică dedicată antisemitismului,
mutând accentul de la perspectiva religioasă sau rasială a cercetării antise‑
mitismului la o perspectivă care privilegiază mişcarea de capital favorizată
de interdicţia Bisericii privind camăta, de fiscalitatea ridicată a regilor creş‑
tini, de orientarea evreilor către alte meserii decât cele practicate de bres‑
lele creştine66. Din această nouă perspectivă, explicaţia antisemitismului nu
poate fi decât de natură economică, iar antisemitismul explodează social,
doar în momente de criză economică: „Antisemitismul, ca mişcare socială,
este produs, nu de antipatia religioasă, fenomen benign şi permanent, ci de
grave nemulţumiri de natură economică”67.
Direcţia intelectuală trasată de A. D. Xenopol, C. Rădulescu‑Motru şi A.
Claudian reuşeşte să ofere o perspectivă detaşată emoţional asupra antise‑
mitismului. Ea nu a fost însă nici urmată intelectual, nici valorizată politic,
dovedindu‑şi singularitatea într‑o cultură care punea tot mai mult accent
pe crearea unei filosofii identitare care să răspundă aşteptărilor naţionale
şi aspiraţiilor politice ale celor care le elaborau. Răspunsul oferit de inte‑
lectualii români la chestiunea evreiască este simptomatic pentru felul în
care a fost autodefinită naţiunea în termeni etnicişti şi esenţialişti. Privit
prin această paradigmă discursul antisemit românesc ulterior anului 1870
poate fi interpretat ca parte a discursului modern asupra naţiunii şi definirii
identităţii naţionale. El a dat dimensiunea etnică a ideii de cetăţenie şi este
substanţial diferit de discursul antisemit radical şi antimodern din perioada
interbelică.
65
A. Claudian, Antisemitismul şi cauzele lui sociale: schiţă sociologică, studiu introductiv, îngri‑
jire de ediţie şi note de C. Schifirneţ, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. ix.
66
Ibidem, p. xxvii.
67
Ibidem, p. 49.
Lucian Nastasă
INTELECTUALII ȘI VIOLENȚA1
Abstract: The Intellectuals and the Violence

My work aims to illustrate a facet of the lives of scholars that historians
tend either to ignore or to “forget” – the aspect of violence. As in other of my
works, I demonstrate here the need to explore – Balzac’s words – not the offi‑
cial, deceitful history, but the secret history, often shameful, where the true
causes of events can be found. Following several theoretical directions, I have
shown not only the importance of knowing the private lives of intellectuals,
but also the causes, the aspects and the manifestations of violence. In terms of
theory, I have considered both the traditional approaches generally accepted,
but also the tendencies of the recent decades that relate either to the biologi‑
cal explanation of violence, or at psychological or psychiatric causes of violent
manifestations. Furthermore, I followed cause and effect relationship concern‑
ing the violence in several everyday situations: the violence exerted by the state,
the financial causes of violence, the violent trait of the educational system, etc.
The most important aspect of the theoretical part is related to which sciences
should address the subject of violence, since some of them, especially politi‑
cal science, tend to believe – given the close connection between violence and
politics – it has supremacy over this topic.
What I prove in my paper is that, on the contrary, history and historiogra‑
phy should address the subject of violence because the humanly, mundane
aspects of the existence are extremely important for the historical approach.
That is why the main focus of my work consists of a documentary groupage
that illustrate the physical and psychological violence that several Romanian
intellectuals exerted – or perceived as victims. I resorted to memoirs and archi‑
val documents to exemplify situations where Titu Maiorescu, Nicolae Iorga,
Mihail Dragomirescu, Giorge Pascu, George Oprescu, George Călinescu or
Dimitrie Onciul were actors of violent scenes.
My approach was intended to explain two ideas. On the one hand, violence
is a more complex phenomenon than might seem, involving serious conse‑
quences; for example, not infrequently the victims of violence become them‑
selves perpetrators, entering a vicious circle. On the other hand, for history and
historiography, violence is an important issue for several reasons. If we look
at life stories, violence is an aspect of the private life that becomes leverage
for the mechanisms of public life. If we consider the history of a period, noth‑
ing helps more to reconstitute the atmosphere than personal relationships,
sometimes violent, between the intellectuals of that time. And if we follow a
broader perspective, the very way history is written is affected nowadays by
certain intrusions – which I consider violent – from some new study fields that
seek to impose certain topics.
Keywords: Intellectuals, violence, violent manifestations, Romanian histori‑
ography, George Călinescu, memoirs.
1
350 L u c i a n N a s ta s ă
Preambul
D e‑a lungul vremii am aflat în diverse arhive o sumedenie de mate‑

riale documentare ce implică pe intelectualii de demult, univer‑
sitari îndeosebi, în cele mai… omenești ipostaze, de altfel extrem
de firești, de caracteristice pentru tot ceea ce înseamnă ființa în mai toată
complexitatea ei, de la dimensiunea individului dominat de instincte până
la cea presupus elevată, spirituală, de cugetător, de creator, de utilizator al
celor mai rafinate sentimente (dacă există cumva o instanță care să ne con‑
vingă de vreo ierarhie a valorilor!) etc. Cum de la sine se înțelege, a existat
și tentația de a le valorifica științific, în multe din lucrările mele referitoare
la istoria elitelor intelectuale, a mecanismelor de formare, selecție și promo‑
vare a mediului academic etc, regăsindu‑le ca elemente ce țin de „povestea
vieții” (biografii, fie romanțate, fie savante), una din puţinele specii istorio‑
grafice eternizate. Mi s‑a reproșat însă – în termenii cei mai decenți (lucru
tot mai rar în spațiul românesc) – fie faptul că viața privată a omului de
cultură, mai cu seamă latura vulgară a trăirii, este mai puțin demnă de a fi
scoasă la lumină, opera acestuia fiind esența existenței și ca atare doar ea
să se bucure de privilegiul posterității (Ștefan Borbely2), fie că – de regulă –
aceste informații ar fi unilaterale, uneori marcate de „relativitate sau chiar
de inexactitate”, la limita bârfei chiar, impunându‑se „resorturi explicative”
ceva mai complexe (Marta Petreu3). Evident, sunt puncte de vedere ce merită
toată atenția, deși nu eu am inventat „roata”, existând până acum cantități
impresionante de biografii, atât în manieră clasică, pozitivist‑empirică, cât
și din perspectiva psihanalizei şi a sociologiei, ca răspuns parcă la istoriile tot
mai dezumanizate, structuralizate ori problematizate, în care doar analiza
creației, a „operei”, pune în umbră tocmai personajul cel mai important:
omul, creatorul.
Or, nimeni și pentru nici un motiv nu poate nega latura „personală” a
fiinţei umane, viaţa ei privată, intimă, chiar extrem de intimă, pentru că
până și cea mai superficială privire aruncată prin Trecut ne arată că tocmai
ceea ce se vede mai puțin din biografia oamenilor mai „mari” sau mai „mici”
pare să fi constituit dinamica istoriei. Mai mult chiar, domină impresia că
principalii agenți ai mobilizării intelectului, cu efecte notabile în câmpul
social, stau de cele mai multe ori bine ascunși până și privirilor indiscrete,
în virtutea diverselor norme morale care cel mai adesea ne fac să părem
ceea ce de fapt nu suntem.
2
Ștefan Borbely, Universitatea ieri. Prin gaura cheii, în „Contemporanul – Ideea europeană”,
XXI, 2010, nr. 10.
3
„M.P.” în „Apostrof”, XXIV, 2012, nr. 6.
Se tot vorbește de faptul că comportamentul nostru ascultă de norme

sociale care se exprimă prin reguli precise, ce originează din valorile
etice și morale recunoscute sau interiorizate de ansamblul societății,
transmițându‑se din generație în generație și pe care le definim de regulă
prin termenul de „cultură”. Însă asistăm în ultima vreme și la puternicul
asalt a ceea ce auzim din toate părțile a fi „sub‑cultură”, noțiune extrem de
complexă ce captează tot mai intens interesul analiștilor din varii domenii4.
Așadar, de ce nu am privi prin aceeași cheie și conceptul de biografie, iar
dacă pe unii îi deranjează abordarea ex abrupto a „intimității” (presupunând
că am putea‑o totuși defini cât de cât acceptabil, separând‑o cu un dram de
logică de alte părți „onorabile” ale vieții!), atunci să denumim aceste laturi
ale vieții umane ca fiind „sub‑biografii”?!
În acest context, a impune contemporanilor și, implicit, istoricilor ce să
ia și ce să nu ia din biografia cuiva, ce trebuie să se știe și ce nu, ce să se
spună și ce nu etc, iluzionându‑se că posteritatea va înregistra doar ceea ce
se crede că ar face cinste și onoare unui anume personaj istoric, îmi pare
...incalificabil din perspectiva științificității unui domeniu de studiu. Dar
până și această pornire poate fi înțeleasă, la urma urmei făţărnicia fiind o
trăsătură specific umană, prin a cărei acţiune individul prefăcut îşi înşală
semenii – uneori chiar pe el – cu aparenţa virtuţilor. Și nu întâmplător, ipo‑
crizia a devenit și ea – oarecum timid încă – un subiect de analiză în dome‑
niul științelor umane5. Mai există oare cineva în lumea aceasta care să nu
manifeste prudenţă faţă de ceilalţi, tocmai datorită îndelungatei experienţe
umane că în spatele aparenţelor mereu se ascunde ceva necunoscut, nu
neapărat josnicie?
Este și motivul pentru care insistăm a ne convinge colegii de breaslă că
orice investigaţie de acest tip este extrem de utilă, că prin abordări conceptu‑
ale și prin lipsa falsei pudori, prin apelul la surse de primă mână, dar cât mai
variate, dincolo de aspectul de intrigă romanescă se va impune conturarea
unor istorii nu doar mai credibile, ci și foarte apropiate de realitatea faptelor
personale și a epocii. În fapt, pentru a nu cădea în patima frazeologiei, vreau
4
Vezi recentul workshop: Re‑defining ‘Sub‑culture’: A new lens for understanding hybrid cul‑
tural identities. Theoretical approaches and practical cases, 20th Century East‑Central Europe,
University of Oxford, 28–29 iunie 2013. Selectiv, de utilitate: The Post‑subcultures Reader, eds.
David Muggleton, Rupert Weinzierl, Oxford, New York, BERG, 2003; Chris Jenks, Subculture.
The Fragmentation of the Social, London, New Delhi, SAGE Publications, 2005; Ken Gelder,
Subcultures. Cultural histories and social practice, London, New York, Routledge, 2007 ș.a.
5
Vezi, printre altele: Matthew H. Wikander, Fangs of Malice. Hypocrisy, Sincerity, & Acting,
Iowa, University of Iowa Press, 2002; Jenny Davidson, Hypocrisy and the Politics of Politeness.
Manners and Morals from Locke to Austen, Cambridge, New York etc, Cambridge University
Press, 2004; David Runciman, Political Hypocrisy. The mask of power, from Hobbes to Orwell
and Beyond, Princeton, Oxford, Princeton University Press, 2008 ș.a.
să afirm cât se poate de simplu, și pentru istoriografia românească, faptul

că multe – dacă nu cumva majoritatea – din pârghiile motrice ale istoriei se
află de fapt în culisele ei, adeseori mult mai în adâncime decât ne-ar place
nouă să credem, dar şi mult mai dificil de reconstituit din punct de vedere
empiric6. Pentru că mereu şi mereu oamenii au avut parcă ceva de ascuns,
de disimulat. Iar acest sentiment mi s‑a inoculat încă de pe la începutul
adolescenței, când am fost sedus de Iluziile pierdute ale lui Honoré de Balzac
– pentru mine, pe atunci, un autentic vizionar – care nu doar afirma că
există două tipuri de restituție a trecului („L’histoire officielle, menteuse [...],
puis l’histoire secrète oú sont les véritables causes des eveniments, l’histoire
honteuse”), ci și părea să probeze acest lucru.
Or, câmpul nostru cărturăresc de atunci, al anilor ‘80, părea – cu doar
câteva rare excepții – extrem de searbăd, lipsind, nu doar generația mea,
de veritabilul efect educativ al lecturii biografiilor, care prin comparație
să se constituie în modele stimulatoare, curative chiar, într‑o epocă
dominată de o ideologie profund distorsionantă și inhibatoare. Cu alte
cuvinte, „nu de nebun” m‑am apucat să răscolesc la „lada de gunoi” a isto‑
riei, ci pentru că simțeam că multe lucruri nu se leagă în biografiile ce le
citeam cu nesaț, personajele îmi păreau mereu incomplete, mai curând
niște statui de bazalt, nu doar fără suflu, dar și artificiale, dizarmonic
cioplite. Dacă de regulă „poveștile de viață” se pot constitui în modele
pentru generațiile mai tinere, aflate în căutarea unor repere și prototi‑
puri umane, mai ales când acestea lipsesc în proximitatea reală, tonele
de „viața și opera” diverselor personalități ale culturii române aproape că
nu spuneau mare lucru în raport cu realitatea, „opera” prevalând în fața
„vieții”, aceasta din urmă constituindu‑se mai degrabă în elemente de
reper pentru „creație”.
Așa se face că, asemenea multora din congenerii cu aspirații de afirmare
intelectuală, am crezut cu sinceritate o vreme în modelul savantului închis
în turnul său de fildeș, abstras cu totul din vâltoarea cotidianului, întoc‑
mai sinologului din Orbirea lui Elias Canetti, aproape închis între rafturile
unei imense biblioteci. Dar până și acolo, cotidianul, instinctele primare,
imoralitățile ce înnegurează viața au devenit o dominantă a narațiunii ...
Este și explicația pentru care nu am reușit decât mult mai târziu, după trei
sau patru tentative, să parcurg și paginile de după căsătoria lui Peter Kien (a
6
Poate acesta ar fi și motivul pentru care, nu întâmplător, la noi, monografiile dedicate unor
cărturari privilegiază „opera” în detrimentul biografiei, uneori cu aberații interpretative de
„te umflă râsul”, pentru că este mult mai lesne din ... 100 de cărți – să zicem – să o scrii pe
a 101, decât să răscolești mii, zeci de mii, chiar sute de mii de documente, cine știe pe unde
răspândite, prost păstrate și pline de praf, pentru a afla detalii care – probabil – ar oferi direct
de la sursă explicații cu adevărat plauzibile (nota mea).
savantului) cu menajera..., ceea ce era să‑mi fie aproape fatal: am renunțat

și eu la celibat, dar mi‑am salvat biblioteca!
Însă declicul se produsese ceva mai devreme, în modul cel mai simplu
cu putință, când cochetând cu arheologia, gravitam prin jurul unei mare
savant de atunci, Mircea Petrescu‑Dâmbovița (nu de mult plecat dintre noi),
care în serile de vară petrecute la Cucuteni‑Băiceni îmi explica de ce pen‑
tru un arheolog cele mai interesante situri sunt ...gropile de gunoi. A venit
apoi Ștefan Sorin Gorovei cu extraordinarele lui incursiuni socio‑istorice
în genealogie, Pierre Bourdieu, Victor Karady, Miklos Hadas, Christophe
Charle, Monique de Saint‑Martin și mulți alții cu care am lucrat de‑a lungul
vremii, de unii m‑a despărțit ireparabilul, de alții vârsta și distanțele, traiec‑
toriile diferite de investigație, ba chiar și firea mea mai puțin răbdătoare, iar
uneori înflăcărată, dar nesociabilă. Însă din toate învățăm câte ceva!
Este poate și motivul pentru care m‑am întins excesiv în acest pream‑
bul, cu temerea de a fi nu tocmai bine înțeles în cele ce urmează. În fapt,
totul a pornit de la ceva extrem de banal: răscolind prin arhive am găsit
enorm de multe documente referitoare la numeroase personalități ale cul‑
turii noastre. Dacă unele din informațiile „cuminți” au fost cunoscute și
altora, grăbindu‑se a le publica în întregime, altele, mai puțin „onorabile”,
abia au fost invocate ori chiar „uitate”. Această din urmă categorie doar în
aparență părea să lezeze vreo imagine idealizată a cărturarului, punând însă
în umbră un aspect biografic a cărui importanță numai posteritatea și cer‑
cetătorii ar putea s‑o evalueze. Iar varietatea tipologică a acestor momente
de viață nepătrunsă este pe cât de largă, pe atât de fundamentală în multe
cazuri.
Din toată această cazuistică ne oprim deocamdată asupra uneia despre
care chiar s‑a vorbit puțin la noi, și anume violența în mediul intelectual, sau
mai nuanțat: raportul dintre intelectual și violență.
Pentru o istoriografie a violenței

Oricât am dori să evităm o asemenea discuție, nu trebuie totuși să ne
mire când aflăm că şi intelectualii manifestă forme ale violenţei, indiferent
de cât ar fi ei de „educaţi”, deoarece aproape în unanimitate biologii susţin
faptul că agresivitatea este mai mult decât un simptom patologic, este un
instinct natural, legat de toate celelalte nevoi vitale, precum hrana, apărarea
în caz de pericol sau comportamentul sexual. De aceea, această însuşire
impune individului tendinţele de dominare, de supunere, de competiţie, iar
psihologia şi psihanaliza confirmă originea biologică a agresivităţii. Ceea
ce se înţelege şi se acceptă însă mai greu este faptul că procesele primare
ascultă de principiul plăcerii7! Simplist privind lucrurile, agresivitatea ar fi

manifestarea tendinţei de a face rău cuiva, în mod real, imaginar sau sim‑
bolic8. Această afirmație are însă valoare doar în cazul unei judecăți rapide
și superficiale, pentru că mereu există și fațete pe care deși le vedem, le
cunoaștem, rămân mereu într‑un con de umbră, care ar putea totuși să ne
ofere o mai extinsă înțelegere a fenomenului.
Pentru început voi insista ceva mai mult asupra acestui subiect la un nivel
oarecum abstract, din dorința de a... legitima, de a sublinia necesitatea abor‑
dării acestei noțiuni și în câmpul istoriografiei române (și nu numai), dar
nu în formula mai vechilor convenții istoriografice ce au asimilat violența
cu utilizarea nelegitimă și în mod public a forței, ci dintr‑o perspectivă mult
mai generoasă și aducătoare de mult mai multe beneficii atunci când ne
aplecăm cu analizele asupra diverselor aspecte ale trecutului.
De altfel, abordarea chestiunilor teoretice în ce privește violența nici nu
sunt prea îndepărate, fiind strâns legate îndeosebi de dezbaterile politice
din ultimul veac și jumătate, la rigoare poate câteva decenii mai mult. Nici
pentru istorici tema nu este tocmai nouă, aceștia abordând‑o cam de vreun
secol, însă în forma ei arhicunoscută, de utilizare publică a forței fizice, din
acest punct de vedere fiind privilegiat îndeosebi evul mediu9. Dar chiar și
așa, nu putem vorbi de un interes deosebit față de analiza conceptului de
violență socio‑istorică, nici chiar pentru epoca Holocaustului (dar nici în
general, în ce privește antisemitismul, privit când ca înfruntare confesio‑
nală, când economică), până pe la începutul mileniului nostru, când eveni‑
mentele de la 11 septembrie 2001 au potențat studii cât de cât semnificative
pe tema „violenței”, asociindu‑se Al Queda cu Lumea Islamică. Or, în istorie
am mai avut de‑a face cu „epoci” de glorie ale islamismului, dar abia din
2001 problema s‑a pus mai serios sub analiză, asociindu‑se violența cu tero‑
rismul10. Așa se face că deși nu avem încă o istorie a violenței în… Imperiul
7
Vezi Odile Dot, Agressivité et violence, Verviers, Marabout, 1984; JeanMarie Pelt, La loi de la
jungle. L’agressivité chez les plantes, les animaux, les humains, avec la collaboration de Frank
Steffan, Paris, Fayard, 2003; Edwigw Antier, L’aggressività, Milano, Ancora, 2004.
8
Utilizăm termenul de „agresiune” cu o valoare similară pentru cel de „violență”, așadar
de sinonim, nu doar din motive stilistice. Dacă totuși cineva insistă pe o anume distincție,
credem că este o opțiune arbitrară, oarecum înșelătoare prin frecvența utilizării, noțiunea de
violență doar lăsând impresia că ar avea înțelesuri mult mai cuprinzătoare decât agresiunea
(nota mea).
9
De pildă: Guy Bois, La Mutation de l’an mil. Lournand, village mâconnais, de l’Antiquité au
féodalisme, Paris, Fayard, 1989; The Peace of God. Social Violence and Religious Response in
France around the Year 1000, ed. Thomas Head, Richard Landes, Ithaca, New York, London,
Cornell University Press, 1992 ș.a. Pentru evul mediu s‑a studiat mult îndeosebi imagistica
violenței, evident, de natură fizică.
10
Pentru câteva analize asupra raportului dintre violență și teroare vezi: Pamela Stewart,
Andrew Strathern, Violence: Theory and Ethnography London, New York, Continuum, 2002;
otoman, să zicem, teoretizată și definită pe baza cunoștințelor pe care le‑am

acumulat până acum, avem însă o excelentă lucrare ce vizează un aspect de
violență alimentară din 1847, precum cea analizată de Cynthia A. Bouton,
într‑o obscură localitate din centrul Franței, de numai 4000 locuitori11. Iar
exemplele de acest gen ar putea continua.
Semnificativ este faptul că dezbaterile moderne asupra violenței indică
faptul că indivizii obișnuiți sunt încă dominați de ideea că noțiunea aco‑
peră aproape exclusiv dimensiunea biologică, psihiatrică a agresivității
fizice, asociindu‑se treptat, până în zilele noastre, în urma tot mai intense‑
lor dezbateri și clarificări metodologice, și alte tipuri de practici definibile
de către alte domenii ale cunoașterii umane ca fiind violente: eco‑teroris‑
mul, violența conjugală și cea dintre sexe, pornografia, violența de limbaj
(insulta, brutalitatea expresiei etc), violența rituală, între clase sociale, între
sat și oraș, metropolă și provincie, între grupuri etno‑culturale, între ideo‑
logii și partidele politice, violența psihologică, cea din cadrul competițiilor
sportive, până și anumite gesturi sunt invocate ca violențe etc., foarte multe
nefiind recunoscute până deunăzi ca forme ale violenței. Ca să nu mai vor‑
besc de faptul că nu de puține ori violența a fost chiar denaturată, inven‑
tată, ajungându‑se a se face din ea un mit, adeseori cu o valoare motrice
de necontrolat, mai ales în cazul asocierii cu termeni ori sintagme precum
„națiune”, „ideal național”, „creștinism”, „islamism”, „război sfânt”, „spațiu
vital”, „conspirație”12 ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, nu este nevoie să explicăm aici
prea mult despre cum se inventează la noi – presupunând că știm cât de
cât ceva despre istoria României – existența „inamicilor” interni și externi
(de pildă, cetățenii români de religie mozaică, „oculta” mondială evreiască,
francmasoneria ș.a.), cum se născocește statutul de victimă pentru a oficia‑
liza diverse revendicări etc.
Pe de altă parte – trebuie să recunoaștem –, nu de puține ori identitățile
naționale s‑au format prin violență, idee ce deschide un câmp generos de
reflecție, pe care aș fi așteptat‑o – pentru spațiul nostru – de la eruditul
meu prieten Victor Neumann, serios implicat în decriptarea raporturi‑
lor popor‑neam‑națiune (nu chiar în ordinea înșiruită de el!)13, la care ar
idem, Witchcraft, Sorcery, Rumors, and Gossip, Cambridge, Cambridge University Press,
2004; Terror and Violence. Imagination and the Unimaginable, ed. Andrew Strathern, Pamela
J. Stewart, Neil L. Whitehead, London, Pluto Press, 2006 ș.a.
11
Cynthia A. Bouton, Interpreting social violence in French culture. Buzançais, 1847–2008,
Louisiana State University Press, 2011.
12
Vezi, de pildă, mai vechiul meu studiu despre Conduita conspirativă sub regimul comu‑
nist, în vol. Miturile comunismului românesc, sub direcţia lui Lucian Boia, Bucureşti, Editura
Nemira, 1998, p. 198–204.
13
V. Neumann, Neam, Popor sau Națiune? Despre Identitățile Politice Europene, București,
Editura Curtea Veche, 2003.
merge și „ingredientul” invocat aici, al violenței, în toată varietatea ei, pen‑

tru a decripta din perspectivă conceptuală formarea identităților naționale,
particularitățile „identităților multiple”, etnice și politice, interculturalitatea
frecvent invocată pentru Banat etc.14. Pentru că, teoretic privind lucrurile,
orice presupune „diferență”, „deosebire” etc., ar trebui să presupună și
violență, adică tendința unora de a subjuga pe ceilalți. În alți termeni, ori‑
cât de reprobabil ar fi în aparență, deosebirile legitimează violența și domi‑
narea, iar în ultimele două veacuri acest lucru a fost tema nenumăratelor
produse intelectuale, concepții, teorii, evident, poate nu așa de tranșant,
de brutal, de simplist cum ar putea părea exprimat mai sus. Până și dacă
am lua de bune interpretările lui Samuel P. Huntington15, am ajunge tot la
valoarea „violenței”, prin asociere cu diversele scări de civilizație ce separă
Occidentul civilizat de non‑Occidentul mai puțin evoluat, nordul de sud etc.
Toate acestea ne îndeamnă să constatăm că, în istorie, există o dinamică a
reprezentărilor, pe care nimeni nu a abordat‑o în mod special, nici prac‑
tic, dar nici teoretic (fiind mult diferită de ceea ce înțeleg cei mai mulți
de la noi prin „imagistică” ori „image de l’autre”, în vogă mai ales după
198516). Va fi așadar pentru viitor o temă numai bună pentru cei ce doresc să
ducă istoriografia mai departe, să‑i confere mai multă rigoare și stabilitate
epistemologică.
Oricum, grosso modo, violența beneficiază în imaginarul nostru de o cât
se poate de proastă reprezentare (în forma ei vulgară), fără a vedea imensa
doză de ipocrizie cu care se dezbate problema. Pentru că se discută despre
tot felul de violențe tocmai de către cei care sunt supuși la tot felul de alte
violențe. Sau, mai concret, se face de pildă educație în școli blamându‑se
agresiunea, când se vorbește deja de ceva vreme despre actul educativ/peda‑
gogic ca formă a violenței, măcar sub aspectul manipulării, dacă vrem să
ne facem că nu vedem o sumedenie de alte manifestări ale acesteia, direct
asupra elevilor, de către profesori, colegii mai mari, băieți asupra fetelor etc.
(nu luăm aici în discuție violența parentală, tot ca un soi de act de educație,
uneori în formule extrem de dure!). Cu alte cuvinte, probabil toți cei ce
au trecut prin școală, ajungând să discute acum despre… agresivitate, să o
disece în patru, să acuze și să se lanseze în sfaturi de preîntâmpinare sau
14
Vezi și lucrările: V. Neumann, Conceptually Mystified: East‑Central Europe Torn Between
Ethnicism and Recognition of Multiple Identities, București, Enciclopedică Publishing House,
2004; idem, Interculturalitatea Banatului, Timișoara, Iași, Art Press/Institutul European,
2012.
15
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii publice, trad. Radu
Carpiș, Iulia Motoc, București, Editura Samizdat, 1997.
16
Temă prezidată de Hélène Ahrweiler (L’image de l’autre: étrangers, minoritaires, marginaux)
la cel de‑al XVI‑lea Congres Internațional de Științe Istorice de la Stuttgart, din vara lui 1985.
contracarare a ei etc., sunt – măcar parțial – marcați de anumite forme de

violență la care au fost supuși de‑a lungul vremii în această instituție de
educație.
Ca să nu mai vorbim – ca un alt exemplu profund ilustrativ – de violențele
instituționale la care suntem supuși tocmai de către stat, care ar trebui să
ne ocrotească, pentru că – printre altele – așa se definește el17. Fără a lua în
seamă umilințele birocratice pe care le suportăm aproape zi de zi, invocăm
aici măcar violența fiscului (în care statul, bunăoară, are toate pârghiile să
te „execute”, în vreme ce individul nu prea are cum să se apere, cu greu
reușind să intre în posesia a ceea ce i se cuvine de la stat, în cazul cel mai
fericit având șansa eșalonărilor etc.), ori libertatea acordată instituțiilor ban‑
care de a exercita violențe financiare (vezi, de pildă, nesfârșitele scandaluri
referitoare la clauzele ascunse ale contractelor de împrumut, în care nici
sentințele judecătorești nu mai sunt respectate). Este justificat în acest con‑
text să includem frustrarea ca un stimul al violenței (este un fapt deja prea
bine cunoscut că frustrarea materială generează agresivitate), să introdu‑
cem în analizele noastre și categoria de „contra‑violență”, care la rândul ei
poate regla oarecum fortuit nedreptăți etc. Păi dacă statul supune comuni‑
tatea pe care o reprezintă la tot felul de violențe, atunci cu ce suflu ar putea
el (prin reprezentanții lui) califica o revoltă de stradă – să zicem – ca un
act de agresiune, menit repede a fi înăbușit? În fine… să mă opresc aici cu
chestiunile de actualitate!
Ar fi totuși interesant de prezentat și o altă viziune asupra violenței, dintr‑o
altă perspectivă ceva mai nuanțată. Dacă începând cu J.J. Rousseau, trecând
pe la Karl Marx și ajungând la Georges Sorel, s‑a discutat despre violență ca
fiind un proces social, rezultat al contradicțiilor dintre indivizi sau grupuri
umane datorate inegalității, reușindu‑se astfel ca indivizii dominanți să‑și
exercite puterea asupra celor dominați18 (invocându‑se și revolta, ca moda‑
litate optimă, adeseori singura, de a răsturna situația dată), alții – precum
Machiavelli, Nietzsche, Freud ș.a. – au prezentat violența ca ceva inerent
naturii umane, psihismul nostru fiind în întregime dominat de violență19.
17
Câteva idei în Les mécanismes de la violence. États, institutions, individu, coord. Régis Meyran,
Auxerre, Édit. Sciences Humaines, 2006.
18
Este de semnalat aici și interesanta lucrare a lui Walter Benjamin, din 1921, Zur Kritik
der Gewalt (în „Archiv für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik”, 47, 1920/21, p. 809–832,
reprodusă în Walter Benjamin, Gesammelte Schriften, vol. II/1, ed. Rolf Tiedemann, Hermann
Schweppenhäuser, Frankfurt am Main, Suhrkamp, 1991, p. 179–203), cu observația ce tre‑
buie făcută, că în limba germană Gewalt semnifică deopotrivă putere/violență, între acești
doi termeni existând doar granițe convenționale.
19
Pentru alți gânditori ce au reflectat asupra violenței, precum Carl von Clausewitz, K.
Schmitt, H. Arendt, J.‑P. Sartre, E. Jünger, M. Heidegger, J. Patočka ș.a., vezi James Dodd,
Violence and Phenomenology, New York, London, Routledge, 2009.
Iar în prelungirea acestei ultime perspective există o semnificativă literatură

de specialitate (îndeosebi de natură medicală și psihologică), cu mai puțină
reflecție „filosofică”, în temeiul căreia violența ar fi chiar o... maladie, dato‑
rată unei întârzieri în dezvoltarea psihologică a individului. Însă demnă de
luat în seamă este și încercarea lui Konrad Lorenz de a vedea în agresiune
o modalitate de comunicare, valabilă atât în cadrul speciilor animale, cât și
a comunităților umane20. Iar în acest din urmă context, conotațiile analitice
ar putea fi duse spre limite încă greu de imaginat acum.
Rezultă așadar chiar și din această simplă sistematizare faptul că violența
este un termen polisemantic, extrem de utilizat în epoca noastră, mai ales
în ultimele trei‑patru decenii, mergându‑se uneori până la abuz, mai ales de
pe la debutul acestui veac și mileniu, când politicile de securitate au devenit
la ordinea zilei21. Iar acest lucru dă și o anume particularitate studiilor dedi‑
cate violenței, în sensul că tot mai mult aceasta este asociată cu politica22.
Așa se face că mai toate analizele consacrate acestui subiect au o perspectivă
îndeosebi politologică, în consonanță și cu o direcție întrucâtva exagerată a
studiilor universitare de factură umanistică, în care studiile de politologie
nu doar sunt în vogă, dar par a capta tot mai multe spirite, chiar în exces,
fără rezultate notabile în evoluția spre bine a societății umane. Aproape că
nu te mai poți mișca în spațiul intelectual fără să nu te lovești la tot pasul de
„politologi”, de „analiști politici”, tot felul de „specialiști” care pentru mulți
din cei ce‑i ascultă par a bate apa în piuă. În fapt, cei mai mulți s‑ar dori
mai curând profeți, alții tot bolborosesc o sumedenie de șabloane, expresii
de efect memorate din cărți occidentale și reproduse la noi, fără multă legă‑
tură cu realitățile locale, dar menite a impresiona – cred ei – acele generații
intoxicate de discursul monoton al fostei propagande comuniste. Cu alte
cuvinte, au creat o alternativă a limbajului de lemn comunist, propovădu‑
ind… nici nu știi prea bine ce!
Mai mult chiar, acum vreo doi‑trei ani, la o masă rotundă menită a stabili
câteva repere metodologice de analiza regimurilor comuniste din răsăritul
Europei, directorul de pe atunci al Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc – un soi de sinecură pentru
cei aflați în grațiile diverselor partide politice aflate la putere, deși persoana
în cauză mă cucerește tot mai mult cu textele sale, având acum pentru el
chiar o reală prețuire intelectuală –, invitat fiind, și‑a făcut apariția mete‑
oric cu o mică ceată de curteni, fără a ști ce s‑a discutat înainte, afirmând
20
Konrad Lorenz, Das Sogenannte Böse. Zur Naturgheschichte der Aggression, Vienna, Dr.
Borotha‑Schoeler Verlag, 1963.
21
Xavier Crettiez, Les formes de la violence, Paris, La Découverte, 2008.
22
Max Pagès, La violence politique. Pour une clinique de la complexité, Ramonville Saint‑Agne,
ERES, 2003.
simplu și răspicat faptul că – reproduc din memorie – „numai noi, cei din
sciences po [aluzie la franțuzescul abreviat „științe politice”], avem capaci‑
tatea și instrumentarul de a interpreta cum se cuvine faptele istorice”. Or,
nimic mai fals, pentru că realitatea din spațiul publicistic – și nu numai –
indică evident faptul că acești „politologi” (mă refer la mulți de la noi!) nu au
cunoștințe decât aproximative în ce privește trecutul României, fapt specific
semidocților, neînțelegând că de mai bine de un veac și jumătate studierea
trecutului nu înseamnă doar o acumulare mecanică de date, ci – mai ales –
stăpânirea instrumentarului de a le descifra semnificațiile. Cu alte cuvinte,
un istoric poate fi și politolog, dar mai greu și invers.
Și pentru că am ajuns în acest punct, trebuie să afirm aici ceea ce analiștii
profesioniști ai trecutului nu prea se agită să o facă, și anume că istori‑
ografia este unul din puținele domenii ale transdisciplinarității – de prea
puține ori proclamată, dar frecvent înfăptuită –, unde se încrucișează istoria
propriu‑zisă, filosofia, literatura, antropologia, etnologia, sociologia, psiho‑
logia, de fapt tot soiul de științe (de la biologie până la… astronomie), iar de
o vreme tot mai mult științele politice. De fapt, istoria furnizeză materia
primă pentru mai toate domeniile așa‑zis umaniste (dar nu numai), înce‑
pând cu dimensiunea cazuistică, comparativă, până la cea de validare, de
omologare în timp.
Iar pentru a nu ne îndepărta de tema intervenției noastre, trebuie să sub‑
liniez faptul că este de neimaginat orice reflecție asupra violenței fără să
apelăm la Michel Foucault, Erving Goffman, Pierre Bourdieu, Jean‑Claude
Passeron, Paul Ricoeur, Arno J. Mayer ș.a., cu toții fiind istorici, filosofi și
sociologi (aceștia din urmă cu temeinice cunoștințe asupra trecutului). Până
și Hannah Arendt, care deși a repudiat calificativul de „filosof” în profitul
celui de teoretician al politicii, a fost preocupată a defini totalitarismul și anti‑
semitismul de pe poziții profund documentate din punct de vedere istoric23.
Că diferă perspectivele, asta‑i altceva, dar cu siguranță spre beneficiul
științei24. Pentru că în vreme ce, să zicem, Arno Mayer ia de bune și uni‑
lateral definițiile consacrate în istoriografie pentru violență și teroare (de
acțiune fizică), el se arată preocupat îndeosebi de aspectele ideologice ale
acestora, din perspectivă istoriografică, cu apel masiv la textele din epocă,
urmărind de fapt escaladarea violenței și terorii, regândind astfel rolul lor
în cadrul unei revoluții25. În felul acesta, el se înscrie pe linia deja trasată
23
În legătură cu tema noastră vezi îndeosebi Hannah Arendt, On Revolution, New York,
Viking, 1963; idem, On Violence, San Diego, New York, London, Harcourt Brace Jovanovich
Publishers, 1970.
24
Vezi și Beatrice Hanssen, Critique of Violence. Between Poststructuralism and Critical Theory,
London and New York, Routledge, 2000.
25
Arno J. Mayer, The Furies. Violence and Terror in the French and Russian Revolutions,
Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 2000.
de Arendt, dar mai tranșant de Ricoeur, pentru care violența este un motor
al istoriei26. În schimb, Pierre Bourdieu – secondat de J.‑C. Passeron – a
reușit în ultimele două‑trei decenii să creeze o adevărată școală ce deține
deja monopolul teoretic asupra violenței simbolice27.
Așadar, noțiunea de violență are numeroase semnificații în cele mai
diverse domenii, cel mai adesea acestea din urmă nefiind cât de cât compa‑
rabile, conținutul ei semantic fiind analizat până acum îndeosebi de socio‑
logie, antropologie și psihologie28, pentru ca foarte recent politologia să‑și
aroge întâietatea în ce privește accepțiunea și utilizarea termenului. Este
însă vremea ca și istoricii, utilizând transdisciplinaritatea invocată mai sus,
să‑și spună cuvântul, cu multă prudență față de tot ce s‑a invocat în defini‑
rea de până acum a violenței, pentru că astfel semnificația noțiunii ar putea
fi simțitor întregită prin mult mai multe sensuri, pentru că studiul trecu‑
tului oferă nenumătate perspective asupra evenimentelor, cel puțin la fel
de complexe cât și ființa umană29. Pentru că ceea ce într‑o anumită epocă,
context istoric etc. nu părea nicicum a fi o formă a violenței, a agresivității, a
brutalității, acum, prin relectură, poate deveni o expresie majoră. La fel cum
și reciproca este valabilă30, între cele două extreme existând nuanțe greu de
surprins, dar și de cuprins, în formule simplificatoare.
Am să dau aici ca exemplu apariția și dezvoltarea feminismului, încă de
prin a doua jumătate a veacului XIX, doctrină ce promova egalitatea între
26
Paul Ricoeur, Histoire et Vérite, Paris, Édit. du Seuil, 1964.
27
Mauger Gérard, Sur la violence symbolique, în vol. Pierre Bourdieu, théorie et pratique.
Perspectives franco‑allemandes, ed. Hans‑Peter Müller, Yves Sintomer, Paris, La Découverte,
2006, p. 84–100.
28
Elizabeth Kandel Englander, Understanding Violence, second edition, Mahwah, New Jersey,
London, LEA, 2003; Yves Michaud, La violence, Paris, PUF, 2004.
29
Deși lucrarea lui Douglass C. North, John Joseph Wallis și Barry R. Weingast, Violence and
Social Orders. A conceptual Framework for Interpreting Recorded Human History, Cambridge
University Press, 2009, a dorit să ofere un soi de instrumentar accesibil cercetătorilor din
științele sociale și din istorie, aceasta din urmă a fost prea puțin implicată în explicitarea
violenței. În fapt, scopul cărții a fost să argumenteze legătura strânsă dintre agresivitate și
comportamentul economic și politic, dintre stat și violență etc. Deși invocă și părți de isto‑
rie, aceasta este prea puțin implicată în explicitarea, diseminarea violenței. Cu alte cuvinte,
explică „ordinea socială” sau – mai bine zis – dezordinea prin apelul la factorul economic și
politic în relație cu violența.
30
De pildă, Robert Muchembled (Une histoire de la Violence, Paris, Seuil, 2008), privind
violența doar din perspectiva brutalității și a homicidului, pe care le vede drept o constantă
de prin secolul XIII, ajunge la concluzia că asistăm în ultima vreme la un declin al acesteia,
printr‑un control social tot mai puternic și o coerciție la nivel statal tot mai eficientă. Or,
tocmai am invocat mai sus faptul că statul este și el parte a violenței contra indivizilor, parte
deloc de neglijat. Iar cazuistica din ultimii doi‑trei ani, măcar cea din lumea arabă (de exem‑
plu, așa‑numita „primăvară arabă”), ne arată că acest gen de violență a căpătat chiar un plus
de vigoare, în care „normele” au devenit de prisos (vezi îndeosebi Siria și Egiptul).
cele două sexe, ridicându‑se în fond contra diverselor forme de violențe

la care a fost supusă femeia de‑a lungul istoriei. Deși s‑a scris enorm pe
această temă (fiind privilegiată îndeosebi perspectiva violenței în sfera pri‑
vată), lucrurile par uneori să o ia rasna, asistând la o victimizare a femeilor,
la nașterea unui soi de presiune a feminismului asupra istoriei, îndeosebi
în ultimul sfert de veac31. S‑a creat astfel un decalaj – mai ales teoretic, dar și
de facto în anumite societăți unanim apreciate ca fiind „model” al relațiilor
sociale – în favoarea lor, încât subiectul chiar merită rediscutat32. Pentru
că uneori, prin persuasiunea temei (feminismul), ai sentimentul unei con‑
strângeri a istoriei, ajungându‑se la o deformare a înțelegerii raporturilor
dintre bărbat și femeie, mai puțin din perspectivă biologică, cât mai ales
socială și culturală. Aproape că nu mai poți spune nimic cu conotație nega‑
tivă asupra unei femei, că imediat te faci vinovat de antifeminism, discrimi‑
nare, de „hărțuire”, de violență de gen în general etc. Deja toate femeile au
numai calități, în vreme ce bărbații sunt susceptibili a face numai rău, fără a
ne gândi la un discurs alternativ în ce privește masculinitatea, măcar pentru
a putea să ne încadrăm într‑o logică a comparațiilor, pentru a fi onești până
la capăt. Pentru că – vrem, nu vrem! – toate calitățile pozitive și negative
sunt egal repartizate în lumea aceasta, fie că vorbim de genuri, de etnii,
forme statale etc. De pildă, se vorbește frecvent despre violența conjugală,
în cadrul căreia mereu femeile sunt victime, cu analize psihologice, soci‑
ale, statistici de anvergură etc. Aș dori însă să mi se indice și o cercetare în
care subiectul este bărbatul, pentru că „doar” auzim de asemenea lucruri,
însă pudoarea, poate orgoliul, ne împiedică să le și discutăm deschis, pe
față, ca subiect demn de atenția analiștilor, pentru că deja Pierre Bourdieu
a vorbit despre „dominația masculină”33 ca un fenomen de dezistoricizare!
Ar fi poate vremea așadar să regândim și această reprezentare, nu neapărat
în legătură cu feminismul, ci – de pildă – din perspectiva discursurilor de
autolegitimare sau delegitimare a cuiva sau ceva, acuza de violență intro‑
dusă ca temă fiind poate doar un joc retoric, frecvent contestatar, dar fără
un substrat cât de cât real.
Iar aici am putea prea bine face din nou apel la istorie, la istoriografie, prin
introducerea în decriptarea trecutului a conceptului de morală, prin asoci‑
ere cu violența. Ar fi vorba de fapt de o reutilizare a dimensiunii morale în
ceea ce privește cercetarea și cunoașterea trecutului, care de vreo câțiva ani
31
Vezi, bunăoară, Violence and the Body. Race, Gender, and the State, edited by Arturo J.
Aldama, foreword by Alfred Arteaga, Bloomington & Indianapolis, Indiana University Press,
2003, lucrare concepută în principal din perspectivă politologică, mai mult ca o alternativă
politică și teoretică a discursului feminist.
32
Există chiar o revistă destinată unor astfel de intervenții: „Rethinking History. The Journal
of Theory and Practice”.
33
Pierre Bourdieu, La domination masculine, Paris, Editura du Seuil, 1998.
pare a preocupa pe savanți, pe cei interesați de filosofia istoriei și a menirii

ei în epoca actuală în care… cam lipsește morala. Evident, nu este locul aici
a aborda și această latură extrem de complexă, pentru a reveni la ceea ce am
anunțat în titlul acestei intervenții.
Însă relația dintre istorie, violență și morală a devenit evidentă în ultima
vreme, îndeosebi prin referințele la anii celui de‑al doilea război mondial34.
Chiar dacă – de exemplu – Jan Volavka a căutat să înțeleagă semnificția
violenței îndeosebi din perspectivă psihiatrică35, lucrarea lui este mult mai
complexă, rădăcinile putând fi plasate spre finele conflagrației, în 1944,
când autorul de numai 10 ani pe atunci fusese trimis într‑un lagăr nazist din
apropierea Pragăi. Ea ar putea prea bine să fie asociată cu o altă lucrare, a lui
James M. Glass, care pune în discuție direct ideea valorii morale a violenței,
atunci când indivizii luptă pentru a‑și salva viața36.
De altfel, ca un paradox, încă de acum trei sferturi de veac, Marc Bloch
– unul din principalii fondatori ai Școlii „Analelor” – constata că există
importante probleme de interpretare a violenței într‑o societate anume, la
un moment dat, aceasta „tenait aussi au plus profond de la structure soci‑
ale et de la mentalité”, fiind parte integrantă a dreptului, economiei și a
moravurilor37. Iar paradoxul vine tocmai din situația că Bloch, unul din cei
mai importanți istorici ai veacului XX, ce a revoluționat concepția asupra
istoriei, prin globalizarea ei (ca să folosesc un termen în vogă acum), prin
abordarea complexă a vieții individuale și sociale (nu doar a ce place unuia
sau altuia din profesioniștii materiei), și‑a aflat sfârșitul la numai 57 ani,
evreu fiind și membru al Rezistenței, în fața unui pluton de execuție nazist,
la 16 iunie 1944.
Constatăm așadar o prezență continuă a violenței în cadrul societății
umane, orice comunitate având serioase dificultăți cu ea în a o gestiona
și eradica, pentru că dacă – la rigoare – am reuși să o definim în mai toată
complexitatea ei, aproape de la o zi la alta ne arată noi și noi fațete, fie că
34
La rigoare, unii au privit și lucrarea lui G. Sorel prin aceeași cheie, deși este anterioară
celui de‑al doilea război mondial și are o cu totul altă miză. De fapt, este una din cele mai
controversate cărți din veacul trecut, fiind deopotrivă un soi de sursă de inspirație pentru
marxiști și fasciști, prin dezvoltarea ideii de violență, ridicând‑o aproape la rang de mit, prin
proslăvirea acțiunii „eroice” a proletariatului, menit să salveze lumea modernă de la decădere
etc. (Georges Sorel, Reflections on Violence, ed. Jeremy Jennings, Cambridge University Press,
2004).
35
Jan Volavka, Neurobiology of Violence, second edition, Washington, DC, London, American
Psychiatric Publishing Inc., 2002. Vezi și Enzo Traverso, The Origins of Nazi Violence, trans‑
lated by Janet Lloyd, New York, London, The New Press, 2003.
36
James M. Glass, Jewish Resistance during the Holocaust. Moral Uses of Violence and Will,
New York, Palgrave Macmillan, 2004 (merită luare-aminte Capitolul I, mai ales, „Justificarea
morală a asasinatului”).
37
Marc Bloch, La Société féodale, nouvelle édition, Paris, Albin Michel, 1994, p. 567–568.
se manifestă prin acțiuni fizice, coercitive, în grup sau individual, spontan

sau organizat, premeditat etc. În acest context, este timpul de a configura
și edifica o perspectivă istoriografică asupra violenței, în cât mai multe din
formele ei.
Intelectualii și violența
Ne‑am oprit acum asupra raportului dintre intelectuali și violență deoa‑
rece cei dintâi au jucat, începând cu modernitatea, roluluri importante în
dezbaterile asupra agresiunii, iar nu de puține ori în promovarea și struc‑
turile violenței38. Cu alte cuvinte, se poate vorbi de resursele intelectuale
ale diverselor forme de violență, cu atât mai mult cu cât ai sentimentul că
aceasta, sub orice expresie, pare a domina rațiunea.
La urma urmei, oamenii de cultură ai acestei nații au constituit mereu,
începând cu veacul XIX și până la prăbușirea comunismului, o categorie
socialmente recunoscută și apreciată, care a exercitat o veritabilă putere
intelectuală și ideologică în cadrul societății românești, oricât de tardiv și
inegal s‑a constituit ea în termenii modernității. Iar puterea lor a constat
în capacitatea de persuasiune și seducție, antrenând indivizii în circuitul
ideilor, oferind acestora deseori iluzia că participă mai bine la cultura şi
la profiturile esenţiale pe care ea le oferă. În fond, ideile sunt cele ce pre‑
sează asupra evenimentelor, ele generează acţiunea, creează istoria, inte‑
lectualii animând de-a lungul timpului marile ideologii, acestea din urmă
nefiind altceva decât sisteme de interpretare a lumii, implicând ordonarea
diverselor tipuri de valori şi sugerând măsuri de reformare în varii dome‑
nii. Aşadar, intelectualii sunt cei care deţin instrumentele şi puterea de a
mobiliza societatea în direcţia gândirii şi acţiunii, prin persuasiune şi forţa
seducţiei simbolice.
În acest context, fără a mai ocoli lucrurile, trebuie să afirmăm direct fap‑
tul că la noi (ca și aiurea, de altfel), în limitele cronologice deja amintite,
intelectualii s‑au bucurat de o mare autoritate, imaginea „proletarului” cu
38
Există deja o lucrare ce sugerează așa ceva, într‑un domeniu extrem de restrâns, cel al soci‑
ologiei istorice a cenzurilor, în care se discută atât de „violența cenzurii”, cât și de „cenzura
violenței”: Violence, Culture and Censure, edited by Colin Sumner, London, Bristol, Taylor &
Francis Ltd., 1997. De asemenea, merită luare aminte și Art et violence. Vies d’artistes entre
XVIe et XVIIIe siècles: Italie, France, Angleterre, sous la direction de René Démoris, Florence
Ferran, Corinne Lucas Fiorato, Paris, Desjonquères, 2012, din care rezultă explicit faptul că,
deși „marea” istorie pare a aparține războaielor, savanții, intelectualii, erudiții, clerul educat
etc., cei care în fapt au produs civilizația abia se văd din norul luptelor, a crimelor, a violenței,
lucrurile ar putea sta și altfel! De altfel, este o lucrare interesantă în ce privește legătura din‑
tre artiști și violență în aceste secole, în care artistul este o figură foarte importantă a vieții
sociale, a cetății mai ales.
condeiul și spiritul răvășit de idei culturale mărețe, dar mort de foame și

zdrențăros, fiind un mit creat într‑un anumit context istoric, mit care însă
nu a fost prea bine destructurat.
Însă autoritatea este baza structurală a puterii, impunând o ascultare
acceptată nu doar pe temeiul superiorităţii meritului, a capacităţii, a poziţiei
ierarhice, cât mai ales prin seducţie – care presupune o anume doză de încre‑
dere şi respect –, persuasiune şi manipulare. Sunt deja de notorietate atare
atitudini, putând invoca intelectuali de mare forță, precum V.A. Urechia,
B.P. Hașdeu, Titu Maiorescu, Gr.G. Tocilescu, N. Iorga, Vasile Pârvan, Nae
Ionescu și încă mulți, mulți alții. Sintetizând parcă, C. Meissner vorbeşte
despre Maiorescu, pe când era profesor de filosofie la facultatea de litere din
Iaşi, că „puse stăpânire pe minţile şi inimile întregii studenţimi; admiraţia
tineretului pentru el era neţărmurită”39. Iar pentru finele veacului XIX, Ion
Petrovici descrie o stare de fapt confirmată de mai toată lumea ce a lăsat cât
de cât un dram de amintire scrisă: „Cu greu găsisem un locuşor îngust în
ultima bancă a amfiteatrului, într-o sală, deşi vastă, dar plină ochi de lume
înghemuită nu numai în bănci, dar stând şi în picioare, alcătuind coloane,
îngrămădite în toate spaţiile libere ale încăperii, chiar în spaţiul strâmt din‑
tre catedră şi uşa pe unde urma să intre profesorul. În fine, la 5 ¼ a apărut
un cap alb printre capetele tinere, înaintând cu greutate, uneori rămânând
pe loc, ba chiar dând şi înapoi, până când a ajuns în fine la catedră, cu ochii
mulţumiţi de această aglomeraţie, care nu exista absolut la nici un profe‑
sor. Această primă lecţie a fost o încântare, de altfel ca toate care au urmat
şi de la care n-am lipsit niciodată”, pentru că, într-adevăr, „prelegerile lui
Maiorescu erau o încântare”, dezbătând diverse probleme „în fraze limpezi,
ample, îngrijit construite […], cu o voce melodioasă, un conţinut bogat de
idei, atacând problemele cu deosebită eleganţă. În vremea aceea erau poate
oratori mai mari decât el, dar în ceea ce priveşte muzicalitatea glasului,
Maiorescu nu avea rival”40.
Această dimensiune publică ne oferă însă şi alte perspective. Asemenea
întregii societăţi, şi în mediul intelectual modelele ideologice divergente
au fost active, ceea ce a contribuit în plus la neputinţa stabilirii unui front
comun corporativ în faţa interlocutorilor externi (puterea politică, cererea
socială, puterea economică etc.), de cele mai multe ori conflictele între
diversele grupări intelectuale și curente culturale fiind în fond reflexul ori
prelungirea celor din câmpul politic și social. Și aceste personaje au fost
oameni, cu bune și cu rele, care s‑au străduit a obține și a li se recunoaște
39
Amintiri despre Titu Maiorescu, ed. Ion Popescu‑Sireteanu, Iaşi, Editura Junimea, 1973,
p. 83.
40
Nicolae Florescu, Titu Maiorescu în amintirile lui Ion Petrovici, în „Manuscriptum”, IV,
1973, nr. 4, p. 136–137.
niște poziții de prestigiu, confruntându‑se în perceperea ierarhiilor și deţi‑

nerea diverselor capitaluri simbolice. Or, această gamă de acțiuni ne duce
și spre ideea de violență, poate mai puțin ca o constrângere ilegitimă, fizică
sau morală, exercitată contra cuiva, ci mai curând ca una de ordin cultural,
persuasiv.
Cum abordările de până acum s‑au interesat mai mult de teoretizarea și
descrierea violenței, este vremea ca analiștii trecutului să ofere și o radio‑
grafiere, o repunere în scenă istoriografică a figurilor violenței, a celor ce au
practicat‑o, au produs‑o, au promovat‑o. Și pentru că ne referim la intelectu‑
ali, de ce să nu‑i calificăm pe unii dintre ei a fi chiar „autorități ale violenței”?
Pentru că nu dorim să facem istorie de cancan, vom păstra pentru
moment distanță față de comentariile ce s‑ar cuveni în cele câteva cazuri
pe care le vom prezenta sub formă de document brut, așa cum l‑a produs
epoca în care s‑a petrecut evenimentul. Intervenția noastră va fi doar de
contextualizare, tocmai pentru a oferi rudimentele unor posibile reflecții pe
tema violenței.
Pe de altă parte, cele câteva cazuri de agresivitate în mediul nostru inte‑
lectual‑universitar pe care le vom prezenta ne‑ar putea sugera și faptul că
violența ar putea fi de asemenea o formă de conservare de sine, dar şi de
a crea ori întreține un supra‑Eu. Nu întâmplător, violenţa fizică, ca şi cea
verbală, pare cel mai adesea apanajul oamenilor complexaţi, pentru că ei
cred că doar prin manifestări brutale exterioare se pot impune celorlalţi. Iar
cei ce nu o puteau face într‑un mediu închis, intim sau măcar de familie,
îşi refulau probabil pornirile în afară. Nu aş dori aici să ofer prea multe
pilde în acest sens, fiind vorba de personaje care au devenit de mult sta‑
tui în panteonul culturii noastre, însă cum s‑ar putea aprecia o situaţie ca
aceasta: altercaţia dintre Nicolae Iorga şi Mihail Dragomirescu, care a făcut
de altfel obiectul unei anchete din partea ministrului Instrucțiunii, Spiru
Haret, conflict pe care îl relatăm şi noi după un memorialist – şi el mai apoi
universitar – cel acompania pe polihistorul nostru. Însoţindu‑l pe N. Iorga,
Al. Lapedatu este rugat să‑l aştepte câteva clipe în faţa universităţii, pen‑
tru că are ceva de rezolvat în cancelarie. „După vreun sfert de oră, iată‑l că
vine cu paltonul plin de praf de sus până jos, spunându‑mi foarte agitat:
«Ştii că m‑am bătut cu Dragomirescu?» «Cum?» întreb eu”. Iar N. Iorga îi
povesteşte incidentul: „Eram în cancelarie, vorbind cu un grup de profesori.
Dragomirescu, care era în altă parte şi asculta ceea ce spuneam, a exclamat
deodată la adresa mea: hodoronc, tronc! Furios, m‑am repezit la el şi l‑am
lovit cu bastonul în cap. El a ripostat, aşa că ne‑am încăierat până ce am
ajuns să ne tăvălim pe jos. Intervenind cei de faţă, ne‑au despărţit”41.
41
Al. Lapedatu, Scrieri alese. Articole, cuvântări, amintiri, ed. Ioan Opriş, Cluj, Editura Dacia,
1985, p. 206–207.
Pentru echilibru, însă, trebuie spus faptul că şi M. Dragomirescu a mani‑

festat frecvent trăsături de caracter nu tocmai de admirat, chiar dacă ar fi să
ne luăm tocmai după cele relatate de el lui Eugen Lovinescu, în ceea ce pri‑
veşte calificativele adresate bunăoară de cel dintâi lui Ovid Densușianu în
cadrul unui consiliu al facultăţii, cu ocazia unei banale neînţelegeri: „stârpi‑
tură, putoare, scârba scârbelor, şontorogule, să nu mă faci că te cotonogesc
şi de cellalt picior”42.
Numai că Iorga nu era la primul incident de acest fel. De pildă, ani‑
mozităţile dintre Gr.G. Tocilescu şi N. Iorga au ajuns aşa de departe încât
acesta din urmă l‑a provocat la duel pe cel dintâi. Totul fusese pregătit pen‑
tru aceasta: Tocilescu şi‑a luat ca martori pe gen. Brătianu şi C. Dissescu;
Iorga pe mr. A. Gorgos şi Al.G. Ionescu. Intervenţia multora a dus la evi‑
tarea înfruntării, cu toată îndârjirea lui Tocilescu de a nu‑i da satisfacţie
lui Iorga43. Însă cu duelul era altceva, mai mult o chestiune de onoare,
pentru că, de pildă, fără să fie un tip irascibil, Sextil Puşcariu va ajunge şi
el în postura de a‑şi apăra „onoarea” cu spada, în octombrie 1931, în urma
unor neînţelegeri cu Al. Lapedatu; au fost numiţi chiar şi martorii (Th.
Capidan şi G. Giuglea), însă până la urmă conflictul a fost aplanat pe cale
amiabilă44.
Revenind însă la Iorga, poate că de aceea Eugen Lovinescu – care l‑a
avut ca profesor prin 1900–1901 – îl caracterizează astfel: „Faţă de masa
nesigură a ascultătorilor, apostolul avea însă o atitudine agresivă: nu
numai nu ne ademenea pe calea seducţiei personale sau a unei pomeni
universitare, dar dimpotrivă, întrebuinţa arma ironiei şi a invectivei;
impresionabil şi bănuitor, el împingea nervozitatea până la jignire. Fără
să presimtă simpatiile noilor veniţi, crezându‑se înconjurat numai de
ostilitate, cerea o linişte sepulcrală; orice şoaptă i se părea un comen‑
tariu, orice foşnet de hârtie îl irita; nimeni nu putea intra mai târziu în
sală, iar odată intrat, nimănui nu‑i era îngăduit decât să asculte sau să ia
note; faţă de orice alte preocupări, el avea izbucnirea Nazarineanului faţă
de zarafii din templu”45. Cu alte cuvinte, aşa cum îl caracteriza şi Şerban
Cioculescu, N. Iorga era „un mare nervos, era un jupuit de viu. Singurul
42
E. Lovinescu, Scrieri, vol. II, Memorii, ed. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Minerva, 1970,
p. 118. Vezi și Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filo‑
sofie, dos. 123/1910–1911, f.66; Ibidem, dos.132/1911–1912, f.35–36; Arh.St.Bucureşti, Ministerul
Instrucţiunii Publice, dos. 463/1926, f.36–38.
43
Cf. Scrisori către N. Iorga, I, ed. Barbu Theodorescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972,
p. 394–395.
44
Pentru imaginarul violent și diversele practici precum răzbunările, duelurile, suicidul etc.
vezi Anthropology of Violence and Conflict, ed. Bettina E. Schmidt, Ingo W. Schröder, London
and New York, Routledge, 2001.
45
E. Lovinescu, op. cit, p. 30.
mod de a stăpâni demonul lui, şi care era la îndemâna tuturor, era măgu‑
lirea. Se lăsa foarte uşor măgulit şi ceda – la el orgoliul era puternic căp‑
tuşit cu vanitatea”46.
Dar nu era singurul care se manifesta astfel. Giorge Pascu ne apare mai
totdeauna ca un personaj extrem de violent şi irascibil. Prin intermediul
publicaţiei sale „Revista critică” ataca pe mai toţi colegii lui, nu doar din
Iaşi. De pildă, exasperat, într‑o zi Ilie Bărbulescu – şi el cam cu aceleaşi por‑
niri neacademice – îl întâlneşte pe G. Pascu pe str. Lăpuşneanu şil loveşte
cu bastonul47. Pascu a început atunci să strige „Săriţi că mă omoară”, iar
Păstorel Teodoreanu, care trecea întâmplător pe acolo, i‑a replicat: „Nu mă
bag, nu mă amestec, autonomia universitară”48. De altfel, G. Pascu a fost
probabil profesorul căruia i s‑au intentat cele mai multe procese de calom‑
nie, în cadrul cărora s‑au cerut sume fabuloase ca „daune morale” şi înde‑
osebi excluderea din învăţământ, fiind însă doar suspendat de câteva ori49.
Sau, bunăoară, oricât de frumoase amintiri mi‑au fost relatate de cei ce l‑au
cunoscut la Cluj pe Constantin Daicoviciu, îndeosebi pentru perioada de
după 1960, anterior se pare însă că profesorul avea uneori ieşiri de o agre‑
sivitate fizică inimaginabilă, care au declanşat nu doar anchete din partea
universităţii, ci şi ale parchetului50.
Totodată, „delicatul” George Oprescu de la senectute a manifestat de
exemplu, ca profesor şi director al Liceului „Traian” din Turnu Severin,
unde a funcţionat până în 1919, multă violenţă în relaţia cu elevii, păl‑
muindu‑i frecvent, fapt menţionat de Şerban Cioculescu şi neplăcut
rememorat de Al. Dima (care o „încasase” pe nedrept)51. La fel se pare
că era şi Traian Bratu – după cum își amintește Ioan Hudiţă –, care pen‑
46
Destăinuiri. Şerban Cioculescu: „Acesta era Iorga”, în „Manuscriptum”, 2/1974, p. 95.
47
Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 1/1924, f.151.
48
Cf. C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura All, 2000, p. 225.
Vezi și Lucian Nastasă, N. Iorga în apărarea lui Ovid Densusianu, în „Anuarul Institutului de
istorie şi arheologie A.D.Xenopol”, Iaşi, XXVI/1, 1989, p. 409–413.
49
Cu titlu de exemplu, vezi conflictul dintre N. Şerban şi George Pascu. Acesta din urmă a
fost adus în fața justiției pentru un proces de paternitate, în 1926. Nerecunoscându‑și fiica,
într‑un context special, asupra căruia nu ne oprim acum, Pascu este acuzat de sperjur. În
aceste împrejurări, colegul său de facultate, N. Șerban, solicită Ministerului Instrucțiunii
(în iunie 1927) suspendarea lui Pascu din învățământ, pentru că ar fi mințit în fața instanței.
Între cei doi are loc chiar o altercație, Șerban lovindu‑l pe Pascu în văzul lumii, ceea ce atrage
o altă acțiune în justiție. La proces rezultă că gestul lui Șerban „a fost premeditat și făcut în
public”, solicitându‑se 800.000 lei daune. Acesta se apără însă afirmând că de un deceniu
„este o victimă la universitate”. Întâi a fost o „victimă politică” datorită sentimentelor lui filo‑
franceze, fiind persecutat de filogermani; apoi se plânge că mereu G. Pascu „îl jignea”, gestul
său nefiind premeditat etc. (Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 517/1927,
f.66–72).
50
Vezi, de pildă, Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 153/1943.
51
Cf. Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 75–76.
tru elevii Liceului Naţional din Iaşi „constituia spaima generală”, aceștia
detestându‑l pentru „severitatea lui absurdă şi răutatea fără margini”52.
Până şi blândul, manieratul Al. Odobescu şi‑a ieşit la un moment dat
din fire – pe când era şi director al Şcolii Normale Superioare –, păl‑
muind un student de la facultatea de ştiinţe (pe Corneliu Drăgănescu),
incidentul generând proteste şi scandaluri studenţeşti, o anchetă din
partea Ministerului Instrucţiunii şi demisia din această funcţie a univer‑
sitarului, care de‑a lungul vremii ajutase enorm o sumedenie de tineri
scăpătaţi.
Deși George Călinescu putea părea multora din persoanele străine drept
un timid, în realitate avea un sistem nervos neechilibrat, cu ieşiri colerice,
acest lucru accentuânduse prin anii 1933–1934 în urma unui surmenaj chi‑
nuitor, când va deveni extrem de depresiv, dezvoltând totodată și ceea ce
se numește „mania persecuţiei”. Este o stare psihologică cu rădăcini încă
din copilărie și adolescență, ce va alterna cu dispoziții de „je m’en fiche”,
părând cu totul abstras din această lume, cu capul în nori, naiv chiar, până
la limite greu imaginabile. Deși documentul din Anexa II ni‑l va prezenta
într‑una din posturile violente, atunci când a fost vorba de bani, de dreptu‑
rile lui salariale, în realitate Călinescu a fost neînchipuit de mărinimos, de
exemplu, când venea acasă de la Academie, dând bacşiş şoferului câte 100
lei53. De altfel, el era foarte generos cu colaboratorii, oferindu‑le unora lunar
sume de bani, în vreme ce soţia lui avea doar o pereche de pantofi (prin anii
’49–’50). Că era „distrat”? Devenise deja o legendă, bunăoară căzând de mai
multe ori victimă hoţilor de buzunare, îndeosebi în mijloacele de transport
în comun. De aceea, din 1942 a dat soţiei o procură prin care o însărcina să‑i
ridice banii de oriunde.
Însă nu lipsit de semnificație îmi pare momentul pe care l‑am surprins
aici documentar, chiar dacă asupra lui s‑au făcut deja referințe, îndeosebi de
către cel mai erudit biograf al lui George Călinescu54. Simplist privind lucru‑
rile, este vorba de reacția viitorului critic și istoric literar, pe când era biblio‑
tecar la Arhivele Statului (de la finele lui 1920, inițial ca scriitor paleograf),
vizavi de violența administrativă de a nu i se plăti leafa pe două luni de vară
până când, asemenea tuturor angajaților, nu va fi achitat recent impusele taxe
(„prestații”) comunale. Contextul prezentat de Ion Bălu este unul complex,
cu intuiție articulat pe explicații de ordin psihologic, de nervozitate excesivă,
la limita chiar a agresivității, generată – în afara predispozițiilor sistemu‑
lui său nervos – de evenimente care la alții produc tulburări psihosomatice
52
Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Editura Institutul European, 1998,
p. 251.
53
I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981, p. 142.
54
Vezi îndeosebi Ibidem, p. 77–78.
destul de grave55. Iar declicul acestei stări pare a sta în aflarea adevăratei sale
mame, menajera casei, Maria Vişan, fiică de ţărani, fugită dintr‑un obscur
sat oltenesc împreună cu sora ei (ajunsă prostituată), descoperire ce poate fi
apreciată fără îndoială a fi un soi de violență de ordin afectiv.
Faptul că atâta vreme crezuse că este fiul natural al funcţionarului CFR
Constantin Călinescu, exponent al micii burghezii, orăşean, şi nu de ori‑
unde, ci din capitală, când de fapt era copilul celei pe care el o umilise atâta
vreme cu obstinaţie, a generat o puternică traumă psihologică, declanșând
ceea ce – pe bună dreptate – poate fi invocat ca fiind „sindromul metecului”.
Iar această descoperire întâmplătoare, la douăzeci de ani, se pare că a lăsat
urme adânci, devreme ce, ulterior, mereu şi mereu îşi va ascunde adevărata
origine, cu ingeniozităţi de veritabil artizan. De exemplu, când în 1937 îşi
pregătea dosarul de concurs pentru postul de conferenţiar la Iaşi, s‑a dovedit
a fi de o rară migală în „pregătirea” actului său de naştere: l‑a îndoit tocmai
pe rubrica unde era înregistrată profesia mamei (deşi nu acolo era locul
firesc de pliere) şi l‑a ars cu mult meşteşug în dreptul cuvântului umilitor
(profesia), ţinând apoi documentul ore întregi deasupra unui bec pentru a‑l
„învechi” cum se cuvine56.
Pe de altă parte, au mai existat și alte elemente care pot fi adăugate în
explicarea stării de spirit a lui Călinescu pe la începutul anilor ’20. De pildă,
aș invoca aici efectul indirect exercitat de Titu Maiorescu – care deja trecuse
în lumea celor drepţi în 1917 – asupra unui tânăr ce părea destul de dezo‑
rientat prin anii 1918–1919 şi care nu reuşise să audieze vreun curs al ilus‑
trului profesor. De altfel, până pe băncile facultății, G. Călinescu se arătase
prea puțin preocupat de învățătură, oricum, nu mai mult decât au presupus
constrângerile familiale. Dar nici în anul I de la Litere nu a dovedit vreun
sârg, nevoia de a dobândi o anume independenţă financiară faţă de părinţi
determinându‑l pe George Călinescu să se angajeze temporar custode al
bibliotecii facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti, care tocmai intrase în
posesia cărţilor personale ale recent dispărutului T. Maiorescu. Dacă până
atunci păruse destul de blazat vizavi de „speculaţiile” filosofice, reticent faţă
de eforturile intelectuale sistematice şi precis orientate, munca de inven‑
tariere a volumelor proaspăt donate l‑au introdus pe neaşteptate în labo‑
ratorul de creaţie al ilustrului cărturar, în intimitatea gândurilor acestuia,
care avusese obiceiul de a face însemnări consistente pe marginea filelor
de carte. Această fascinaţie a ideilor maioresciene, vehiculate prin simple
notaţii şi reflecţii marginale, a fost decisivă în destinul lui Călinescu, care
55
Pentru înțelegerea personajului, utilă ar fi lucrarea lui Donald G. Dutton, The Abusive
Personality. Violence and Control in Intimate Relationships, second edition, New York, London,
The Guilford Press, 2007.
56
Cf. Ion Bălu, op. cit, p. 17–18.
descoperă voluptatea lecturii şi a cugetării, generând totodată „declicul” ce a

schimbat un destin altfel previzibil57. Îl domină de acum obsesia de a recu‑
pera anii pierduți, citind enorm, ostenindu‑se în angajamente intelectuale
față de Ramiro Ortiz și Vasile Pârvan (cu traducerea lui Un uomo finito a lui
Papini), pregătindu‑și totodată examenele și licența etc.58, ajungând într‑o
stare de surmenaj care‑l va face să‑și piardă cunoștința în sala de curs și să
fie de urgență internat câteva zile.
Totodată, nu putem omite nici contextul concret emoționant al decesu‑
lui fostului său profesor, Dimitrie Onciul, care în postura și de director al
Arhivelor Naționale îl angajase pe Călinescu, acesta asistând de fapt la ago‑
nia șefului său, însoțindu‑l pe ultimul drum, dar și participând la verifica‑
rea averii personale a defunctului, fără familie și cu o existență extrem de
modestă. Evident, ar mai putea fi enumerate o sumedenie de alte aparent
mărunte aspecte din biografia intimă a viitorului ilustru cărturar, însă la
fel de important îmi pare a invoca și tulburările specifice vârstei. De aceea,
nu trebuie scăpat din vedere faptul că în general tinerii au fost asociaţi de‑a
lungul vremii cu ideea de revoltă, indisciplină, disperare, pesimism, scep‑
ticism etc.59. Ei sunt aceia care manifestă un surplus de energie şi un spirit
de independenţă foarte dezvoltat, sunt îndărătnici şi insolenţi cu cei ce li
se opun, la fel cum la vârsta lor dovedesc multă generozitate şi mai ales un
simţ al solidarităţii aproape impecabil.
Deși îl surpindem pe G. Călinescu în acest document într‑o postură
comică, totuși el își legitimează conduita prin dreptul care i se cuvine, în
acțiunea sa contopind violența verbală și de atitudine cu luciditatea. Dacă
de regulă violența este asociată cu pierderea simțământului social, a rațiunii
chiar, individul părând greu de controlat, în cazul de față Călinescu pare
extrem de calculat: face forme legale pentru a ridica salariile, rezolvă hârtiile
așa cum trebuie, predă banii rămași etc.
Aşadar, dacă unii universitari se comportau în public aşa cum a reieşit
mai sus, care să fi fost conduita lor acasă, în sânul familiei, unde erau mai
feriţi de ochii intruşilor? Pentru că agresivitatea este şi o chestiune de men‑
talitate, îndeosebi în cazul violenţei faţă de cei din familie (soţie, copii), în
tradiţia noastră păstrându‑se încă obiceiul de a corija „defectele” copiilor,
dar şi ale soţiei, printr‑o „sfântă de bătaie”! Dar nu vrem să insinuăm nimic,
în vreme ce la fel de veridică este şi latura cealaltă a fiinţei ce manifestă
57
Ibidem, p. 59–61.
58
Vezi și Constantin Georgiade, George Călinescu student. Eseu psihologic, în „Revista de isto‑
rie și teorie literară”, XX, 1971, nr. 4, p. 609–614.
59
Vezi Olivier Galland, Sociologie de la jeunesse, 4e édition, Paris, A. Colin, 2007; Noortje
Berte Tromp, Adolescent personality pathology. A dimensional approach, Enschede, Print
Partners Ipskamp (Universitait Amsterdam), 2010.
agresivitate, cu atât mai mult când este vorba de indivizi cu „ştaif”. De

pildă, Onisifor Ghibu era în familie deosebit de calm, de blând, extrem
de tandru, cu mult umor, pe când în relaţiile cu ceilalţi ne apare nu doar
intransigent, cât mai ales pornit mereu pe ceartă, chiar dur, reclamagiu,
procesoman etc.60.
Dar pentru o mai bună ilustrare, să răsfoim câteva file de arhivă referi‑
toare la câteva din cazurile și personajele invocate mai sus, punând totodată
în circulație documente ce vor oferi pe viitor acele elemente care să dea
seama de personalitatea acestor intelectuali, dar și suficiente informații de
„lectură” și interpretare a diverselor semnificații ale noțiunii de „violență”.
ANEXA I61
1
Declarație
în privința incidentului petrecut între d. Iorga și subsemnatul
în seara zilei de 28 noiembrie în cancelaria profesorilor universității
Vineri 28 noiembrie, ora 7 seara, ieșind de la un consiliu de facultate ce se ținuse

în cancelaria rectoratului, m‑am dus să‑mi iau blana și galoșii din cancelaria pro‑
fesorilor, unde se aflau. Acolo am găsit pe colegii Mândrescu[1] și Iorga discutând
în chestia ardeleană. Se pare că până atunci colegul Iorga, auzind că la colegul
Mândrescu acasă avea să se țină o întrunire de ardeleni pentru ca să se sfătuiască în
chestia națională, căutase să‑l convingă să intre, el și ai săi, în „partidul” naționalist
condus de d‑sa, și nu izbutise. După ce intrasem, eu am auzit, în adevăr, pe colegul
Mândrescu replicând cam acestea: „Toate partidele noastre politice sunt mai mult
sau mai puțin naționaliste, și chiar acelea care nu sunt, vor fi nevoite să devină
naționaliste sub presiunea opiniunii publice, iar încercarea d‑tale de a întemeia un
partid numai pe ideea naționalistă, care e a tuturor, nu va duce la nimic”. Pornind să
iasă, colegul Iorga, aruncându‑și privirile spre mine, îi răspunse cu o frază care avea
aerul să închidă discuția și cam cu aceste cuvinte: „Și dacă nu voi izbuti să fac un
al treilea partid, voi fi izbutit totuși să distrug oarecare persoane din politica țării”. La
aceste cuvinte, care se potriveau așa de bine, și cu atacurile sale nepilduite în contra
unor persoane politice scumpe mie, și cu atacurile personale la adresa mea prin
„Neamul românesc”, și mai cu seamă cu faptul recent de a mă fi insultat, în lipsă,
în fața personalului Librăriei Socec, de la care simulase să cumpere ceva, numai ca
să aibă prilejul ca, cu vorbe ofensatoare la adresa mea, să înjosească marfa ce i se
60
Un caz de acest fel în Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 520/1925.
61
Dosar privitor la ancheta făcută de rectorul Universității asupra incidentului petrecut în „Camera
profesorilor” în ziua de 28 noiembrie 1908 între d‑nii profesori N. Iorga și M. Dragomirescu, în Arh.
St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 4/1909, f. 68–84, 106–113.
oferea și s‑o azvârle fără să târguiască nimic – eu mi‑am arătat nemulțumirea și în

același [timp] dezaprobarea față de asemenea manifestări fără rost serios, zicând, ca
pentru mine, dar destul de tare ca să se audă de toți: „hodoronc‑tronc!”
După câteva momente, în care timp mă îmbrăcasem și‑mi și uitasem ce se petre‑
cuse, colegul Iorga vine spre mine, se înfige în fața mea și‑mi zice răstit: „Domnule,
m‑ai insultat!” I‑am răspuns: „Când?” Mi‑a replicat: „Cuvintele de adineauri nu
le‑ai spus la adresa mea?” Aducându‑mi aminte, i‑am răspuns: „Ah… vorbele acelea
le‑am spus așa, pentru mine, dar cine le‑a auzit și poate să înțeleagă, să le înțeleagă!”
La aceste vorbe, agresorul dându‑se doi pași înapoi a ripostat înfuriat: „Domnule,
m‑ai insultat și am să‑ți trimit martori!” I‑am răspuns cu același calm: „Și eu am
să ți‑i primesc, cum i‑ai primit dumneata pe‑ai lui Octav Lecca”. (Se știe că colegul
Iorga, fiind provocat de acest scriitor, astăzi îmi pare judecător, pentru niște ofense
prin publicitate, d‑sa n‑a vrut să primească martorii). După câteva momente, și când,
crezând incidentul închis, am vrut să ies, agresorul, văzându‑mă fără baston și cu
mâinile în buzunarele blanei, îmi tăiă drumul, se înfipse iarăși în fața mea și‑mi
zise pe un ton amenințător cam acestea: „Domnule, retrage‑ți cuvintele, că dacă nu,
am să te învăț minte!” Eu, dând să trec pe lângă dânsul spre ușă, i‑am zis, cu același
calm ca și mai înainte: „Lasă‑mă te rog, domnule, în pace cu insistențele d‑tale ino‑
portune!” (sau așa ceva). Atunci, ca ieșit din sine, s‑a dat un pas înapoi, a început să
strige tare (nu știu ce) și a ridicat de‑asupra capului meu bastonul gros ce‑l poartă
totdeauna, vrând de mai multe ori să mă izbească în cap. Cu același sânge rece, eu
am căutat să parez loviturile, ceea ce nu puteam face, față de înălțimea agresorului,
decât vârându‑mă într‑însul cu brațul stâng ridicat și căutând să‑i prind brațul sau
bastonul cu mâna dreaptă. Din această pricină, loviturile, care altminteri ar fi putut
să‑mi primejduiască viața dacă m‑ar fi nimerit la cap sau la tâmplă, în realitate nu
au izbutit decât să‑mi atingă blana la brațul și la umărul stâng, fără să‑mi pricinu‑
iască alt rău. Tot din această pricină am izbutit repede să prind bastonul agresorului
și să caut a i‑l smulge din mână. Din smuncitură, colegul agresor a căzut lungit cu
fruntea la pământ, iar eu pierzându‑mi echilibrul m‑am sprijinit ca să nu cad pe
ceafa lui. În ultimele clipe, și când credea că eu, doborându‑mi adversarul, aveam
intenția să ripostez (ceea ce nu putea fi cazul, fiindcă agresiunea nu izbutise să mă
înfurie câtuși de puțin), colegul Mândrescu a sărit între noi și a dat ajutor celui
căzut să scoale. Firește că în urma acestui atac la care nici o minte echilibrată nu
s‑ar fi putut gândi, am aruncat câteva cuvinte aspre colegului surexcitat, ca: „e un
nebun, smintit, iacă te‑am răpus și fizicește”, sau așa ceva.
La sfârșitul acestei regretabile scene și îmi pare după ce agresorul fusese sculat de
jos – scenă la care, pe lângă colegul Mândrescu asistase și colegul Onciul, intrat în
cancelarie în același timp[2] – s‑a deschis ușa de la sala de curs de alături și a apărut,
având pe la spate câteva capete de studenți, colegul de la drept Em. Antonescu[3],
care a găsit de cuviință să ne arunce câteva cuvinte admonestatoare și apoi să închidă
la loc ușa, retrăgându‑se. Îndată după aceasta, și pe când mă plângeam către colegi
de nepilduita brutalitate neizbutită ce se întâmplase, agresorul, trăsnind și bufnind,
s‑a repezit să ia călimara cea mare de pe masă, probabil cu intențiunea să asvârle în
mine cu ea, dar fără s‑o atingă și‑a luat seama și a ieșit pe ușă cu violență.
Aceasta este declarația mea în privința acelui deplărabil incident, pe care o fac cu
tot respectul adevărului și al dreptății.
Mihail Dragomirescu
1908 decembrie 2
[Însemnare marginală: „2.decembrie.908. Această declarație ne‑a fost făcută de

dl. Dragomirescu în mod oral, duminică 30 n‑brie. L‑am rugat să facă plângerea în scris a doua
zi, luni dimineața, la Universitate, când la ora 10 a.m. am primit cererea d‑lui Dragomirescu,
înregistrată la no. 898, și în urma căreia am rugat pe dl. Dragomirescu la chemare să ne
(…)62 depunerea scrisă cu cele comunicate nouă oral. Rector C. Dimitrescu‑Iași”.]
[1] Simion Mândrescu (1868–1947) era ardelean de origine, fiind născut în Râpa de Jos (jud.
Mureș). Asemenea altor conaționali din Transilvania de atunci, după ce urmează cursurile licee‑
lor din Sibiu și Năsăud, trece în Vechiul Regat, pentru a obține licența în litere (1892). Se specia‑
lizează în germanistică la Berlin (cu Erich Schmidt, Gustav Roethe, I. Vahlen, Alois Brandl ș.a.),
unde își va și susține doctoratul. Revenit în țară va preda la Bârlad și Iași, pentru ca din 1905 să
fie numit profesor suplinitor de limba și literatura germană la Universitatea din București, în
chiar anul acestui incident fiind numit „agregat” la aceeași catedră. S‑a remarcat printr‑o intensă
activitate pe tărâm național, fiind printre fondatorii Ligii Culturale (1890), pentru ca în anii de
sfârșit ai primului război mondial să contribuie la acțiunea de propagandă a României în Franța
și Italia. Mai mult chiar, a organizat din prizonierii de război români ai armatei austro‑ungare
detaşamente care au luptat pentru eliberarea Italiei. Ulterior a fost în câteva rânduri deputat în
Parlament, iar în 1925 a fost numit chiar ministru plenipotenţiar al României în Albania (1925).
[2] La data când rectorul universității a solicitat prezența celor doi protagoniști ai incidentului,
dar și a martorilor, pentru a ancheta cazul (2 decembrie 1908), Dimitrie Onciul – vechi și fidel
susținător al lui Iorga încă de la finele veacului XIX – a refuzat să depună mărturie, contestând
dreptul lui C. Dimitrescu‑Iași de a cerceta cazul, nefiind printre „atribuțiile” legale. (f.74).
[3] Em. Antonescu (1870–1949) era profesor la catedra de drept civil a Universității. (din 1904).
2
Discuția ce am avut‑o cu dl. Iorga asupra chestiunii naționale și îndeosebi asupra
naționalismului partidelor noastre politice, când dl. Iorga își exprimase credința
că prin naționalizarea partidelor vom izbuti să desființăm pe al treilea partid, a
fost întrerupt de dl. Dragomirescu printr‑un „hodoronc‑tronc”. Dl. Iorga l‑a rugat
să se explice, pe cine a vizat prin acel „hodoronc‑tronc”. „Așa m‑am exclamat eu
pentru mine și de altfel cine vrea să înțeleagă, n‑are decât să înțeleagă”, răspunse
dl. Dragomirescu. Puțin timp după aceea, dl. Iorga spunându‑i că‑i va trimite
martori, dl. Dragomirescu i‑a răspuns că martorii îi va da afară, după cum a făcut
și dl Iorga cu martorii d‑lui Lecca. Dl. Iorga, drept răspuns, a început să dea în
dl. Dragomirescu cu bastonul, iar dl. Dragomirescu, după ce s‑a putut apropia de
d‑sa, l‑a trântit la pământ. În acest moment am putut interveni pentru a‑i despărți.
Simion C. Mândrescu
[Declarația a fost dată la 3 decembrie 1908]
62
Cuvânt ilizibil.
3
Domnule Rector,
La invitațiunea domniei voastre de a vă da lămuriri cu privire la incidentul dintre

d‑nii Iorga și M. Dragomirescu, am onoarea a vă comunica următoarele:
Pe când țineam curs în sala de lângă cancelaria universității, în ziua de 28 nov.,
orele 6 p.m., am fost întrerupt de un mare zgomot și vociferări care veneau din
cancelarie. Impresionați, studenții încep a părăsi locurile, îndreptându‑se către can‑
celarie; i‑am împiedicat însă, făcându‑i atenți că nu‑i privește cele ce se petrec în
camera profesorilor și i‑am invitat a‑și păstra locurile, ceea ce au și făcut. Deoarece
zgomotul continua, am fost nevoit a suspenda cursul pentru trei minute. Intrând în
cancelarie, am găsit pe d‑nii Iorga și Dragomirescu foarte iritați și apostrofându‑se
reciproc, cu cuvinte destul de tari. Le‑am atras atenția asupra situației false în care
se găseau, ceea ce probabil recunoscând și dânșii, incidentul s‑a închis.
Mai erau de față și d‑nii profesori Onciu și Mândrescu.
În urma plecării d‑lor Iorga și Dragomirescu, eu mi‑am reluat cursul.
Primiți, domnule rector, asigurarea distinsei mele stime.
Prof. Em.N. Antonescu

D‑sale, Domnului Rector al Universității București.
4
Domnule Rector,
Ca răspuns la adresa d‑voastră nr. 679 am onoare a vă arăta că afacerile mele

personale nu sunt în legătură cu îndatoririle mele ca profesor, pe care le îndeplinesc
cu jertfe, fiind poate în multe privințe – o spun cu mândrie după cinsprezece ani de
profesorat – o excepție. Dacă însă autoritatea competentă ar vedea în locul, neales
de mine, unde am fost silit să pedepsesc ofense grosolane, o jignire, sunt gata a
trage înnaintea instanței prevăzute prin lege toate consecințele.
Primiți, vă rog, expresia considerației mele deosebite.
N. Iorga
Vălenii de Munte, 7 decembrie 1908
[Rezoluție: „Se va alipi la dosarul incidentului regretabil despre care pomenea adresa noas‑
tră. Rector C. Dimitrescu‑Iași”.]
Comentarii
Nicolae Iorga ilustrează așadar o anumită formă de violență, lăsată frâu liber și
datorită unei idei prea bune despre el, un fel de credință într‑un supra‑Eu, după
cum rezultă nu doar dintr‑o epistolă de mai sus, ci din mai toată atitudinea lui de o
viață. De altfel, acestor documente ar trebui atașată și „scrisoarea publică” adresată

de istoric lui Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii de atunci, în „Neamul românesc”
(III, nr.152 din 21 decembrie 1908, p.2410–241163), organ propriu de expresie, prin
care își făcea cunoscute opiniile, cercetările științifice etc., dar care era și o tribună a
răfuielilor personale. Cum incidentul relatat aici a ajuns să fie invocat și în Camera
Deputaților, sub forma unei „declarații”, Iorga aproape insistă cu ideea că lui i se
poate tolera orice, pentru că este un profesor cu vechime, „un meritos profesor, care
a lucrat esențial, cu jertfa sănătății sale și cu absoluta desconsiderare a oricăror inte‑
rese, aruncându‑se în sărăcie prin felul curat cum și‑a înțeles misiunea, la ridicarea
reputației științifice a Universității românești”64.
Dacă inițial ancheta a fost declanșată de rectorul Universității din București, C.
Dimitrescu‑Iași, și el profesor la facultatea de litere (așadar coleg cu cei doi protagoniști
ai incidentului), la 10 decembrie 1908, ministrul Instrucțiunii a sistat acțiunea,
încredințând acest lucru Comisiei de Judecată a Corpului Didactic Secundar și Superior,
alcătuită din dr. I. Cantacuzino, N. Măldărescu și prezidată de Ermil A. Pangrati, acuza‑
rea fiind susținută de Ștefan Sihleanu, inspector general al învățământului secundar și
superior65. Deși Comisia s‑a întrunit în trei rânduri (27 februarie, 7 martie și 20 aprilie
1909), s‑a evitat în cele din urmă o tranșare a diferendului în favoarea unuia sau altuia.
ANEXA II66
București, 14 iulie 1923
DIRECȚIUNEA GENERALĂ
A ARHIVELOR STATULUI
No. 194
Raport cu privire la faptele incorecte și la scandalul provocat de dl. Gh. Călinescu,

ajutor de bibliotecar, în cancelaria Arhivelor Statului în ziua de 14 iulie c.
Domnule Ministru,
Subsemnatul, autorizat prin ordinul domniei voastre cu no.68496 din 2 iulie

c. de a gira și conduce lucrările de cancelarie în Direcțiunea generală a Arhivelor
63
Republicată în vol. N. Iorga. Corespondență, II, ed. Ecaterina Vaum, București, Editura
Minerva, 1986, p. 157–158.
64
Ibidem, p. 157.
65
Vezi și Scrisori către N. Iorga, III, ed. Barbu Theodorescu, București, Editura Minerva,
1979, p. 606–607.
66
Documentul provine din Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 678/1923,
f.59–62. El a fost publicat anterior în vol. G. Călinescu. Scrisori și documente, ed. N. Scurtu,
cu o prefață de Al. Piru, București, Editura Minerva, 1979, p. 222–224, în cadrul unui capitol
destinat activității lui Călinescu în cadrul Arhivelor Statului între 1920–1923 (p.217–224).
Editorul Nicolae Scurtu citează documentul ca provenind dintr‑un alt fond, cel al Direcției
Generale a Arhivelor Statului, fără a se indica concret (dosarul și fila) unde se află materialul.
Statului cu începere de la 1 iulie c., vin cu deosebit respect de a vă aduce la cunoștință

și de a vă cere ca să binevoiți a lua măsurile de rigoare împotriva d‑lui Gh. Călinescu,
ajutor de bibliotecar, aflat în serviciul acestei Direcțiuni de la 1 decembrie 1920, care
s‑a făcut vinovat de fapte grave în serviciu și de lovire a superiorului în timpul ser‑
viciului în fața domnilor funcționari, a personalului de serviciu și a sergentului din
post, provocând un enorm scandal timp de mai bine de o jumătate de oră, după
cum veți binevoi de a vedea din expunerea următoare:
I) Luând conducerea serviciului în primire pe ziua de 2 iulie c., am pus în vede‑
rea domnilor funcționari ca, mai înainte de a se înainta ștatele de plata lefurilor
pe cele două luni de vară și mai înainte de achitarea lor, să se conforme ordinu‑
lui Ministerului Instrucțiunii cu no.38145, biroul C, din 10 mai a.c., pentru plata
prestației comunale de la 1 aprilie a.c. începând, conform circularei Primăriei
Capitalei cu no.35462/923, anexată la acel ordin – lucru care de altfel încă în cursul
lunii lui mai se pusese în vedere domnilor funcționari ai Arhivelor, sub iscălitura
fiecăruia, dar până la 1 iulie c. nu se conformase nici unul din ei.
Joi, în ziua de 5 iulie c., dl. Gh. Călinescu, aflându‑se încă în concediu, aprobat
de onor. Minister al Instrucțiunii, pentru examenul de licență, a venit și a cerut
subsemnatului ca să înaintez ștatele de lefuri la Minister, pentru că are trebuință de
bani. I‑am spus că mai întâi, ca și ceilalți colegi de cancelarie, să prezinte chitanța de
plata prestației către comună pentru trecut. D‑sa indignat, întorcându‑mi spatele,
mi‑a spus că dacă nu voiesc să înaintez ștatele de lefuri, știe d‑sa ce are să facă. Apoi,
fără știrea subsemnatului, a luat de la dl. C.D. Popescu, delegatul serviciului, ștatele
de lefuri în chestiune, împreună cu adresa de înaintare a lor, și atât în concept, cât
și în adresa de înaintare a statelor, numele d‑lui C.D. Popescu, delegatul serviciului,
l‑a înlocuit cu al său, substituindu‑se astfel singur în calitatea de delegat al servi‑
ciului, fără știrea și aprobarea subsemnatului. În ziua următoare apoi a dus ștatele
de lefuri în persoană la Ministerul Instrucțiunii, a luat d‑sa ordonanța de plată a
lefurilor, făcută pe numele său, iar marți 10 iulie c., încasând banii de la Ministerul
de Finanțe, a achitat în aceeași zi după amiază lefurile pe lunile iulie și august la o
parte din funcționarii cancelariei, fără să facă cunoscut și subsemnatului și fără să
se fi conformat ordinului Ministerului și circularei Primăriei menționate mai sus,
de a fi achitat mai întâi prestația comunală pe trecut.
II) Astăzi, sâmbătă, în 14 iulie c., pe la ora 2.15 p.m., dl. Gh. Călinescu voind
să‑mi dea un plic cu bani, lefurile neachitate pe iulie și august ale unora din d‑nii
funcționari, împreună cu cheile de la sertarul său, i‑am spus că lefurile fiind ridi‑
cate și achitate fără știrea subsemnatului și prin substituirea sa arbitrară ca delegat
al serviciului, restul de bani nu‑l pot primi, fiind o procedare incorectă din partea
d‑sale și că d‑sa trebuia să se supună la îndatoririle serviciului.
– Nu mă supun, fiindcă nu m‑am supus niciodată!, îmi răspunse d‑sa.
– Cum, nu te supui? Nesupunerea d‑tale va putea să aibă consecință neplăcută
pentru d‑ta, îi răspunsei.
– Astea sunt fleacuri!, fu răspunsul său, însoțit de un gest ironic și, întorcându‑mi
spatele, a ieșit din biroul subsemnatului.
I‑am replicat ca să‑și cumpănească bine cuvintele și să observe respectul pe care‑l
datorează în serviciu față de superior și de girantul serviciului.
Mi‑a răspuns, pe ton foarte ridicat și înțepat, că nu are nici un respect față de per‑
soana mea și nici nu vrea să știe cine sunt și pe cine reprezint în cancelaria aceasta,
dar că am datoria ca să primesc banii și cheile, pentru că d‑sa pleacă pentru 2 luni
în concediu! Că am norocul că sunt singur, că nu se găsește în cancelarie unul
superior subsemnatului, ca să mă pună la rezon, ca pe un om de nimica! Că păcat
că e bolnav, că altfel ar ști el ce să facă!
Văzând că insultele la adresa subsemnatului iau proporții tot mai mari, însoțite
și de amenințări, și că scandalul provocat de d‑sa crește din ce în ce, l‑am provocat
ca – nefiind în serviciu, nefiind în condica de prezență a cancelariei și fiind pornit
spre scandal mai mare, în chiar localul cancelariei și în timpul serviciului – să pără‑
sească cancelaria, spre a putea lucra în liniște d‑nii funcționari lucrările lor.
Voind apoi dl. Gh. Călinescu ca să meargă spre cancelaria Direcțiunii, nu știu
cu ce scop, subsemnatul l‑a oprit de a înainta într‑acolo. Atunci, în fața întregii can‑
celarii, m‑am văzut lovit de d‑sa cu palma peste obraz, chiar peste bandajul ochiului
bolnav.
La plecare, ora 4 p.m., dl. Gh. Călinescu a depus la registratura cancelariei, pe
lângă un raport adresat Direcțiunii Arhivelor, nouă (9) chei ce le avea la el de la ser‑
tar și de la bibliotecă, amintind în raportul său că plicul cu banii în chestiune (peste
20.000 de lei) l‑a luat la sine spre a‑i consemna la Casa de economie, depuneri și
consemnațiuni.
Aducându‑vă acestea la cunoștință, vă rog cu tot respectul, Domnule Ministru,
să binevoiți a lua măsurile de rigoare față de acest funcționar incorect, insubordo‑
nat, care insultă și lovește pe superiorul său în chiar localul cancelariei, în timpul
serviciului și în plin public.
p. Director general:
Iuliu Tuducescu
Domniei Sale, domnului ministru al Instrucțiunii.
[Adnotări marginale: „Dl. director general al arhivelor va face o anchetă severă și va referi”.
Semnat D. Burileanu]
Silvia Mitricioaei
IUDAISM ȘI PEDAGOGIE SIONISTĂ ÎN OPERA DE

TINEREȚE A LUI THEODOR (LOEWENSTEIN) LAVI1
Abstract: Judaism and Zionist Pedagogy in the early Works of Theodor

(Loewenstein) Lavi
Many of the historiographical works regarding the Zionism in interwar
Romania focus on the press or the actions of different organizations, ignoring
the theoretical aspects, both ideological and historical, as they were underlined
by the leaders of the movement at the time. A prominent figure of Romanian
Zionism was Theodor (Loewenstein) Lavi, a pedagogue by formation, who was
concerned mainly to assure the proper Zionist education for the young genera‑
tion. By analyzing his early writings, the study aims to present the manner in
which he considered Zionism to be the proper way of Jewish life, criticizing
the ignorance of Romanian Zionists in addressing the theoretical framework
of the movement. Loewenstein’s three major works – Introduction in Zionism,
Zionist Anthology and Israel Worldwide – share an educational purpose. Their
aim was to create an infrastructure for the Zionist education, Loewenstein’s
amendment being that most of the adult members of the movement suffered
also from “Zionist illiteracy”. In addition, he regarded Zionism as the highest
expression of Judaism, and the only one capable to create a Jewish identity
after the failure of assimilation. The complexity of Theodor Loewenstein’s early
writings and their paradox of being both visionary and critical should be fur‑
ther studied in order to retrieve the main image of the Zionist movement in
interwar Romania.
Keywords: Theodor Lavi, Theodor Loewenstein, Zionism, Judaism,
Romania, interwar, pedagogy, anti‑Semitism
„Sionismul meu nu este consecința anti‑

semitismului, ci căutarea identității”2.
(Theodor Lavi)
Repere ale sionismului în România
O
1
rientarea sionismului românesc a fost dată de interesul pentru
însușirea principalelor puncte ale doctrinei, ale cărei efecte s‑au
manifestat în toate aspectele vieții socio‑culturale evreiești, de la
2
Vezi Mihaela Gligor și Miriam Caloianu (ed.), Theodor Lavi în corespondență, Cluj‑Napoca,
Editura Presa Universitară Clujeană, 2012, p. 405.
bogata activitate publicistică pînă la animarea mișcării de tineret și de la

învățământul de orientare sionistă până la cele câteva notabile exemple de
aliya. Dintre toate aceste paliere, a făcut interesul istoriografiei cu precădere
presa sionistă. Trebuie precizat că într‑adevăr acesta a fost spațiul de expre‑
sie predilect al sioniștilor români, gazetele funcționând în același timp ca
platformă educativă și ca arenă a dezbaterii.
Dezvoltarea ideii sioniste în România s‑a făcut prin contribuțiile unor
personalități precum Karpel Lippe, Iacob Ițhak Niemirower ori Avram Leib
Zissu. Selecția aceasta este, consider, ilustrativă, întrucât denotă diversita‑
tea mediilor sociale și spirituale din care proveneau membrii mișcării. Mai
mult, ce au în comun cei trei numiți mai sus este de asemenea reprezenta‑
tiv pentru sionismul din spațiul românesc. Este vorba despre aportul aces‑
tor personalități la publicistica evreiască de orientare sionistă, nu numai ca
autori ai unor articole de adeziune ori de analiză, dar și printr‑un susținut
proces de popularizare.
Dintre personalitățile sionismului românesc nu trebuie omis Theodor
Loewenstein, lider al Asociației Tineretului Sionist din România, responsabil
al departamentului cultural și pentru învățământ al Centralei evreilor, publi‑
cist fervent și militant pentru practicarea unui sionism asumat, întemeiat pe
înțelegerea clasicilor. Nu în mai mică măsură, Loewenstein este un cercetă‑
tor al mișcării sioniste din România, a cărei istorie plănuise a o scrie, dar și
al vieții comunităților evreiești și al antisemitismului din spațiul românesc.
Activitatea sa intelectuală, depliată între gazetărie, școală, activism și scris,
s‑a întemeiat pe imperativul cunoașterii. Acesta s‑a manifestat nu numai în
preocuparea constantă pentru educația sionistă a tineretului evreu, dar și
în direcția pe care a încercat să o imprime mișcării din spațiul românesc,
tributar fiind resorturilor clasice ale sionismului.
Mai puțin pregnantă de‑a lungul activității din România – dar progra‑
matică pentru direcția intelectuală a lui Lavi odată ajuns în Israel – este
necesitatea înregistrării, a memorării. Aceasta a luat diverse forme, de la
gestionarea Arhivei istorice sioniste, la mărturia în procesul lui Eichmann,
de la însuși faptul de a fi cercetător la Yad Vashem până la înfăptuirea unui
proiect, precum Centrul pentru cercetarea istoriei evreilor din România.
Cu toate că se pot trasa câteva direcții de continuitate de‑a lungul activității
intelectuale a lui Theodor Loewenstein, trebuie delimitate cel puțin două
etape ale acesteia. Punctul de răscruce este dat nu numai de istoria indivi‑
duală, ci și de impasul mișcării sioniste din România în confruntarea cu
structurile de putere din cadrul regimului politic. Astfel, faptul de a fi fost
judecat și condamnat – ca sionist – pentru „agitație și uneltire contra ordinii
statului” a impus, pentru Loewenstein, o ruptură față de regimul politic și
față de proiectul sionist în România.
380 S i lv i a M i t r i c i o a e i
Consider, din acest motiv, că se poate vorbi despre o operă de maturitate

a lui Theodor Loewenstein după 1946, însă numai prin raportare la schim‑
barea de perspectivă, de atitudine intelectuală, atunci când optimismul său
militant de dinaintea războiului face loc unei asumări profunde a eșecului
civilizației și unei datorii a memoriei.
O cercetare precum cea de față reușește doar să schițeze profilul intelec‑
tual al tânărului Loewenstein, jalonat între convingerea fermă în justețea
proiectului național evreiesc și critica plină de nuanțe a tarelor sionismului
local. Personalitatea celui care a fost Theodor Loewenstein Lavi nu poate
fi cuprinsă în cîteva pagini, însă acestea se pot constitui într‑un medalion
al uneia dintre personalitățile reprezentative ale sionismului din România.
Schiță biografică3
Theodor Loewenstein4 Lavi a fost nu numai un cunoscut ideolog sio‑
nist, dar și jurnalist, istoric și pedagog5. De asemenea, a fost colaborator,
sub pseudonimul Liviu Teodoru, la reviste literare precum „Discobolul”,
„Adevărul literar și artistic”, „Vremea” sau „Viața românească”. Născut la
Turnu Severin în 1905, Theodor Lavi a urmat cursuri liceale în același oraș,
absolvind apoi Facultatea de Litere și Filosofie din București, cu teza Școala
și orientarea profesională, publicată și în volum6.
Debutul din 1920 în revista „Mântuirea” anunță deja o intensă acti‑
vitate publicistică. După „ucenicia” în redacția revistei sioniste „Știri din
lumea evreiască”, al cărei redactor‑șef a fost în perioada studenției, Theodor
Loewenstein colaborează cu majoritatea publicațiilor evreiești – sioniste
ori nu –, dintre care merită amintite „Adam”, „Hasmonaea”, „Tribuna evre‑
iască”, „Renașterea (noastră)” sau „Viața evreiască”.
În paralel cu activitatea jurnalistică, el face dovada formației sale acade‑
mice prin lucrări în domeniul pedagogiei și psihologiei, precum Corelația
3
În redactarea schiței biografice a lui Theodor Lavi am utilizat trei instrumente de lucru: arti‑
colul redactat de Lucian‑Zeev Herșcovici pentru Enciclopedia YIVO (Lavi, Theodor în YIVO
Encyclopedia of Jews in Eastern Europe, 23 august 2010, http://www.yivoencyclopedia.org/arti‑
cle.aspx/Lavi_Theodor, accesat la 10 martie 2013), biografia realizată de Miriam Caloianu (în
Mihaela Gligor și Miriam Caloianu (ed.), Theodor Lavi în corespondență ed. cit, p. 403–411),
ca și bibliografia lui Theodor Lavi întocmită de Emanuel Aczel în același volum (Ibidem,
p. 413–455).
4
Grafia numelui variază (Löwenstein, Loewenstein), însă am preluat forma utilizată de
Enciclopedia YIVO.
5
În antologia 60 scriitori români de origine evreiască (vol. I, București, Editura Slova, 1935,
p. 174), S. Podoleanu îl include pe Theodor Loewenstein printre prozatorii evrei.
6
Theodor Loewenstein, Școala și orientarea profesională, pref. de G. G. Antonescu,
București, Editura Cultura românească, 1929, 136 p.
între obiectele de învățământ în școala primară, S. Freud și psihanaliza, Viața

sexuală a copilului, Școala evreiască din perspectiva pedagogică și Elemente de
pedagogie sexuală. Psihologia și pedagogia adolescenței7, dintre care ultima
fiind chiar lucrarea sa de doctorat.
Pedagogia este – pentru Theodor Loewenstein – nu doar un palier teo‑
retic, el funcționînd și ca director al școlii israelito‑române din Ploiești8.
Mai mult chiar, implicarea în procesul educativ este pentru el de primă
importanță, dovadă fiind interesul pentru programa de studiu, reflectat
printre altele în conceperea unor manuale de limba germană9.
În 1934, Loewenstein publică Istoria mișcării și organizației sioniste10, pri‑
mul volum din Introducere în sionism, o lucrare de anvergură, proiectată tri‑
partit, urmată la câțiva ani distanță de Antologia sionistă11 și de monografia
dedicată lui Theodor Herzl12. Împreună cu Naum Kitzler, publică în 1939
lucrarea Israel în lume. Contribuția evreilor în toate domeniile de activitate13.
Deopotrivă activ în domeniul educației, el publică în 1941 Școala evreiască
din perspectiva pedagogică, lucrare în care subliniază importanța educației
evreiești pentru succesul sionismului.
În anul 1941 Loewenstein a fost ales între liderii partidului Palestina mun‑
citoare și a fost numit directorul departamentului de cultură și educație al
acestuia. În aprilie 1942, Executiva sionistă îl desemnează directorul depar‑
tamentului Școală, cultură și educație fizică al Centralei evreilor, funcție
din care se străduiește să asigure școlarizare tuturor categoriilor de elevi
evrei. În august 1942 demisionează din această funcție datorită presiunilor
Ambasadei Germaniei și revine în învățământ.
7
Theodor Loewenstein, Corelația între obiectele de învățământ în școala primară, București,
Editura Institutului Pedagogic Român, 1932, 30 p. , S. Freud și psihanaliza, București, Editura
Alcalay & Co., f. a., 128 p. , Viața sexuală a copilului, București, Editura Cultura românească,
1935, 16 p. , Școala evreiască din perspectiva pedagogică, pref. de I. Brucăr, București, Editura
Organizației sioniste din România, 1941, 182 p., respectiv Elemente de pedagogie sexuală.
Psihologia și pedagogia adolescenței, București, Editura Cultura românească, 1935, 230 p.
8
Vezi S. Podoleanu, op. cit., unde Loewenstein este menționat, de asemenea, ca „directorul
școlilor evreiești din Botoșani”, în funcție între 1934–1935.
9
Între 1935 și 1937, Theodor Lavi publică, împreună cu Ștefan Cernăuțeanu, la editura
Cugetarea: Manual de limba germană pentru clasa a V‑a de liceu și clasa I‑a superioară de comerț,
Breviar de gramatică germană pentru elevii școlilor secundare și studenții facultății de litere ai
academiei comerciale, Manual de limba germană pentru clasa a VI‑a secundară, Manual de limba
germană pentru clasa a VII‑a secundară și un Manual de limba germană pentru clasa a VIII‑a
secundară.
10
Theodor Loewenstein, Introducere în sionism, vol. I Istoria mișcării și organizației sioniste,
prefață de A.L. Zissu, București, Editura Organizației sioniste din România, 1934, 238 p.
11
Idem, Antologie sionistă, vol. I Ideea, București, Editura Slova, 1940, 248 p.
12
Idem, Herzl, col. Figuri sioniste, București, Editura Bicurim, 1946, 80 p.
13
Theodor Loewenstein și Naum Kitzler, Israel în lume. Contribuția evreilor în toate domeniile
de activitate, București, Editura Scrisul românesc, 1939, 344 p.
Scoasă în afara legii tot în august 1942, Organizația sionistă redevine

legală odată cu 23 august 1944, ocazie cu care Theodor Loewenstein este din
nou desemnat director a departamentului cultură și educație al Executivei
sioniste. În 1946, el participă la al XXII‑lea Congres sionist la Basel. Între
1944 și 1948, funcționează ca profesor la un liceu evreiesc din București.
Cînd școlile evreiești sunt închise forțat în 1948, este angajat ca bibliotecar
al Ambasadei Israelului.
În 1949, activitatea sionistă este iarăși interzisă, iar în 1950 sunt arestați
unii dintre liderii mișcării, printre care și Theodor Loewenstein. Condamnat
la 15 ani de închisoare, el este eliberat în 1954, ca rezultat al presiunii externe.
Trei ani mai tîrziu, emigrează în Israel și lucrează ca cercetător la Institutul
Yad Vashem, unde va publica printre altele Evreimea română în luptă pentru
salvarea sa (1965).
Între 1972 și 1977 conduce „Toladot”, revistă dedicată studiului istoriei
evreilor din România. În același orizont de interese, Theodor Lavi fon‑
dează, în 1973, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din România de
la Universitatea Ebraică din Ierusalim. De asemenea, în 1979, Lavi publică
memoriile sale din închisoare sub titlul Nu a fost pisica neagră.
Sionism gândit – sionism trăit

Una dintre trăsăturile definitorii ale lui Theodor Loewenstein este
erudiția14, dovedită nu doar prin complexa activitate intelectuală trasată
sumar în rândurile de mai sus, ci mai ales prin viziunea amplă a scrierilor
sale. Dintre acestea, în prim‑plan stau lucrări precum Introducere în sionism
și Antologia sionistă15, proiectate pe întinderi – temporale, dar mai ales men‑
tale – mari, a căror rațiune era în primul rând pedagogică.
Cele două lucrări numite mai sus, reprezentative pentru înțelegerea
modului în care Loewenstein concepe sionismul, nu sunt didacticiste,
cel puțin nu în sensul comun al termenului. Aceste lucrări sunt desigur
adresate unui public cu vederi sioniste, însă pe care autorul îl suspectează
14
În memoriile sale, Scrisorile pe care nu le‑am scris. Sionism în România dictatorilor (postfață
de Tiberiu Roth, București, Editura Hasefer, 2007, p. 314), Menahem Fermo subliniază, cu
referire la încarcerarea liderilor sioniști, această trăsătură a lui Loewenstein ca fiind ultima,
inalienabilă: „Erau mulți bolnavi printre deținuți [...]. Doi din grupul nostru, Theodor
Loewenstein și Sami Iakerkaner, erau atunci, la sfârșitul anilor de anchetă, incapabili să
umble nesprijiniți; [...] la data aceea singurul lucru valid din Loewenstein era mintea enciclo‑
pedică și la Iakerkaner, simțul umorului”.
15
Întrucât prezentul studiu tratează doar opera de tinerețe a lui Loewenstein, nu fac referire
și la cele două volume referitoare la România din Enciclopedia Comunităților evreiești (1969
și 1980), redactate de Lavi pentru Yad Vashem, care se bucură de aceeași caracteristică a
perspectivei ample.
de a nu cunoaște fundamentele ideologice ale acestei mișcări. Căci nici în

Antologia sionistă, nici în Istoria mișcării și organizației sioniste el nu mena‑
jează sentimente și nu disimulează stări de fapt.
Dacă Introducere în sionism are ținuta sobră pe care o astfel de lucrare o
cere, iar nemulțumirea doar transpare printre rândurile prefeței:
În nici o țară din lume unde există sioniști, opera aceasta nu este mai nece‑
sară ca la noi. [...] Pentru că nicăieri problemele sioniste elementare nu sunt
atât de ignorate, cunoștințele cel mai simple privind mișcarea și organizația
noastră, fundamentele noastre teoretice ca și înfăptuirile sioniste nu sunt
mai vagi ca aici în țară. De unde izvorăsc și acele regretabile confuziuni ide‑
ologice, caracteristice vieții sioniste de la noi, inimaginabile într‑un mediu
sionist cât de cât avansat. Acestui analfabetism sionist trebuie să‑i atribuim și
menținerea discuțiilor sioniste la nivelul scăzut al chestiunilor personale”16.
În Antologia sionistă, apărută la șase ani distanță, blamul câștigă în inten‑
sitate: „Ne‑am obișnuit – declamă el – cu sionism «după ureche», din ceea
ce se ciugulea la întruniri publice sau din biete expuneri verbale cu vorbe
zburătoare”17.
În paginile de început ale Introducerii în sionism, teoreticianul își exprimă
regretul pentru dezinteresul pe care grupările sioniste locale îl arată față de
problemele culturale, printre care numără cercetările individuale privitoare
la istoria mișcării sau la aspectele teoretice ale acesteia, de unde – arată el –
lipsa unei biblioteci de specialitate, cu atît mai puțin a unei arhive sioniste18.
În prefața la Antologia sionistă, Loewenstein explică starea nefericită a sio‑
nismului românesc prin necunoașterea textelor fundamentale și prin lipsa
reflexului de a consulta ideile clasicilor sionismului. De aceea – motivează el
– selecția sa nu cuprinde, în acest prim volum, decât texte fundamentale ale
ideologilor sioniști, de la Hess, Pinsker și Herzl, până la Ahad Haam și Buber.
De asemenea, dincolo de conștiința unei dialectici în constituirea ideologiei
sioniste, Loewenstein nu dorește în Antologia sionistă să puncteze diferențele
de viziune, ci aportul fiecărui teoritician sionist, într‑o manieră integratoare,
realizând didactic o sinteză a ideii sioniste.
Pe de altă parte, el apreciază în aceeași prefață a Antologiei sioniste rolul pe
care l‑au avut liderii sionismului românesc, dintre care amintește pe Avner
Kasswan, Karpel Lippe, Mathias Friedmann, Iacob Ițhak Niemirower sau pe
Avram Leib Zissu. Însă își motivează selecția prin faptul că tineretul sionist
16
Theodor Loewenstein, Introducere în sionism, p. 9.
17
Idem, Antologia sionistă, p. 5.
18
Idem, Introducere în sionism op.cit, p. 10. Tot din acest motiv, înființarea de către Idov
Cohn – la nici un an de la apariția volumului în cauză – a Arhivei istorice sioniste, în care
Loewenstein vede sursa educației sioniste, este salutată călduros de acesta din urmă în pagi‑
nile revistei „Renașterea noastră” (an XI, nr. 476, 24 ianuarie 1935, p. 1).
trebuie să stăpânească noțiunile fundamentale ale doctrinei și numai după

aceea să aprofundeze și istoria locală a mișcării.
Perspectiva diacronică în care este proiectată Antologia îi este cititorului
familiară din Introducere în sionism, lucrare de asemenea gândită în trei
volume, din care primul reprezenta selecția teoretică minimală, al doilea
volum ar fi urmărit aprofundarea unor aspecte din practica sionismului,
cîtă vreme ambele volume cu numărul al treilea ar fi descris activitatea,
respectiv construcțiile ideatice ale sioniștilor români.
Intenția pedagogică – însă nu didacticistă – a lui Loewenstein în aceste
lucrări este nu aceea de a oferi „material de memorat pentru lux de erudiție”, ci
rezultă din convingerea că faptele expuse „vor germina alte fapte, cât mai multe
fapte sioniste”19, subliniind importanța temeiului teoretic în educația tinerilor.
Mai mult decît atât, importanța demersului său nu este dată numai de
instrumentalizarea pedagogică, întrucât, prin lucrări de o asemenea anver‑
gură, acesta reușește să legitimeze în plan european mișcarea sionistă din
România. Această realizare se vădește în prefața din Introducere în sionism,
unde A. L. Zissu explică importanța demersului lui Loewenstein prin aceea
că redactarea unei istorii a sionismului „ridică stigmatul sterilității de pe
fruntea generației prezente”20. Mai mult chiar, Zissu consideră această
lucrare capabilă de a repune iudaismul românesc „în galeria de onoare a
iudaismului universal”. Dincolo de emfaza formulării și de retorica sionistă,
gazetarul sugerează că volumul lui, prin caracterul sistemic, denotă o matu‑
rizare a mișcării sioniste din România.
Cu toate acestea, sionismul românesc a rămas – afirmă Loewenstein –
„instinctual și sentimental”, caracterizat prin exacerbarea patimilor politice
datorată „îndepărtării continue de marii noștri gânditori”21. Astfel motivează
el necesitatea existenței unei antologii sioniste, al cărei prim volum este
menit a contura ideea sionistă, câtă vreme al doilea volum va servi unei
cunoașteri structurale a mișcării, tratând subiecte precum atitudinea față de
problema arabă, Gegenwartsarbeit, forme de colonizare, sisteme de politică
externă, adică ceea ce el consideră a fi „notele definitorii ale sionismului”.
De altfel, al doilea volum al lucrării ar trebui să reflecte dialectica ideilor
sioniste, astfel că „această parte ar fi mai instructivă pentru tineretul nostru,
căci l‑ar învăța să privească controversele prezente prin prisma năzuinței lor
firești spre sinteza finală”22.
În prefața Antologiei sioniste, Loewenstein subliniază aportul organizației
de tineret Brit Hanoar în conceperea lucrării și selecția autorilor antologați,
19
Idem, Introducere în sionism, p. 12.
20
Ibidem, p. 8.
21
Idem, Antologie sionistă, p. 248.
22
Ibidem, p. 6–7.
lucrarea adresându‑li‑se memrilor acesteia ca suport pentru „noi exerciții

de gândire sionistă [...] pe abecedarul teoretic al textelor”23. Mai mult chiar,
textele selectate din clasicii sionismului sunt menite a da răspuns problemei
evreiești.
Raționamentul lui este legitim: numim gânditor clasic pe acela care lasă,
în opera sa, răspunsuri pentru fiecare generație, inclusiv aceea căreia i se
adresa prezenta antologie. Desigur, întrebarea neformulată căreia îi răspund
acești autori este eterna problemă evreiască. Se observă cu claritate cum
Loewenstein, deși consideră firească identitatea între iudaism și sionism,
nu impune o astfel de suprapunere între problema evreiască și rezolvarea
sionistă, ci se folosește în acest scop de fragmentele antologate.
Selecția textelor din Antologia sionistă urmărește relevarea unei evoluții
a ideii sioniste, urmărind atât cronologia mișcării, cât și opera fiecărui
autor dintre cei selectați. Pentru fiecare dintre aceștia, Loewenstein concepe
didactic câte o microbiografie și o listă bibliografică. Trebuie subliniată și
atenția lui pentru accesibilitatea acestor texte, întrucât pentru fiecare ideo‑
log sionist el menționează atât traducerile existente, dar și studiile și artico‑
lele dedicate acesteia în publicistica românească, redactând apoi și o listă de
întrebări și teme de reflecție, care să ducă la dezbateri (sihot).
Vastele sale proiecte – Introducere în sionism și Antologia sionistă – sunt
gândite, așadar, drept contrapondere la diletantismul sionismului româ‑
nesc. Importanța pe care o dă el recuperării și sistematizării bazelor teo‑
retice, doctrinare ale sionismului subliniază ceea ce prefețele celor două
volume nu expun explicit. Anume aceea că nu numai tineretului sionist se
adresează acestea, ci mai ales acelora care plasează interesele proprii sub
umbrela politicii:
Ceea ce vedem noi că există astăzi este trepidație culăristă (sic!), sunt șefi,
conducători, partide, fracțiuni, interese, ambiții, vanități. Adjectivul „sionist”
se potrivește fiecăruia cu aproximație, dacă te iei din exterior.[...] Copacii pre‑
ocupărilor mărunte, meschine ne fac să uităm pădurea Ideii; sioniștii stau
în calea sionismului.
conchide într‑unul din articolele sale, intitulat retoric Mai există sionism?24.
Pe lângă grija pentru suportul textual al educației sioniste, dovedită de‑a
lungul activității sale publicistice, Loewenstein se confruntă cu lipsa unei
definiții a sionismului, carență pe care el o semnalase încă din paginile
Introducerii în sionism, acolo unde apelase la o legitimare prin raportare la
istoria națională. Totuși, explicația pe care o dăduse în 1934 sionismului
poate sta ca definiție:
23
Ibidem, p. 6.
24
Idem, Mai există sionism?, în „Hasmonaea”, an XIV, nr. 2, aprilie 1932, p. 1.
Mișcarea sionistă e elanul vital al poporului evreu, dinamica, expansivitatea

instinctului de conservare, care nu se poate menține pe planul defensiv, ci,
activ, încearcă să‑și plămădească destinul, în acord cu istoria evreiască25.
De altfel, scrupulos în privința metodei, logician ad‑hoc, el hotărăște și
că „[...] o definiție a sionismului trebuie să indice asupra naturii sionismu‑
lui, asupra esenței sale, nu să fie o expresie a anumitor interese de ordin
individual”26.
Descrierea sionismului este în consonanță cu viziunea lui Buber, la
care sionistul român se raportează în numeroase ocazii. Bunăoară, anali‑
zând resorturile sionismului, Loewenstein face apel la dihotomia acestuia
între asimilare ca „determinarea vieții către un scop utilitar” și sionism ca
„viață stăpânită de un ideal”. De aceea – arată el – în comunitățile evreiești
tradiționale, ferite de „buruiana otrăvită a individualismului anarhic”, sio‑
nismul s‑a născut înaintea lui Herzl27. Cu alte cuvinte, sionismul trebuie
înțeles în termenii unui evoluționism, iar vitalismul de care amintește el
este rezultatul identificării cu tradiția istorică a poporului evreu.
Fără îndoială, ideologul este conștient de riscul pe care îl comportă abor‑
darea sionismului prin grila unor termeni precum istorie, destin, tradiție,
pe care și‑i asumă însă la nivel discursiv, așa cum Herzl își asumase sta‑
tura de Moise al modernității, conștient fiind că acolo „încetează viața lui și
începe istoria”28. Motivația – consideră Loewenstein – este aceea că istoria și
tradiția poporului evreu nu pot avea altă finalitate decât aceea dată de Herzl,
a reîntoarcerii în Palestina.
Convingerea lui este aceea că proba sionismului o constituie halutzul,
prin care ideile devin, spune el, „entelechie, resort și principiu generator,
carne și sânge. Ideologia, oricât de impresionantă i‑ar fi arhitectonica teore‑
tică, ideologia nu dovedește nimic”29. Totuși, emigrarea trebuie să fie moti‑
vată de profunda asumare a ideii sioniste, iar nu de resorturi financiare,
realitate pe care o observase în rândul tinerilor sioniști din România:
Tineretul este astăzi preocupat exclusiv de Palestina și e numai halutzian.
Aici e tocmai punctul nevralgic – asupra căruia nu medităm suficient. [...]
Nu trebuie să pătrunzi prea adânc spre a constata că ceea ce poartă azi acest
25
26
Idem, Despre necesitatea unei definiții a sionismului, în „Adam”, an IX, nr. 98, 15 martie
1937, p. 12. După cum explică autorul, articolul este un fragment din volumul al doilea din
Introducere în sionism, care urma să fie intitulat Ideea sionistă – o viziune a lumii și o concepție de
viață. Al treilea volum, așa cum anunțase deja, s‑ar fi numit Istoria sionismului din România.
27
Idem, Introducere în sionism, p. 50, 82. Când afirmă că sionismul i‑a precedat lui Herzl,
Loewenstein se referă, desigur, la grupările Hovevei‑Zion și Bilu, adică la ceea ce numim
generic Prima aliya.
28
Vezi Theodor Loewenstein, Herzl, ed. cit., p. 18.
29
Idem, Mai există sionism?, p. 1.
nume e cu totul deosebit de biluism sau de halutzismul primelor două dece‑

nii postbelice. Și lipsește, anume, caracterul eroic al sacrificiului. [...] Acest
tineret nu mai sacrifică nimic – și câștigă totul. Să fim cinstiți cu noi înșine:
resorturile plecării sunt de cele mai multe ori perspectivele șomajului care
amenință pe oricine, în Galuthul pradă crizei economice. Și limanul palesti‑
nian înseamnă în primul rând: lucru cât poftești, – și bine plătit.30
Soluția pe care Loewenstein o găsește pentru problema expusă în rându‑
rile de mai sus este aceea a educației și instrucției sioniste, asupra căreia
insistă:
Executiva trebuie să oblige toate grupele tinerești să‑și însușească platforma
ideologică sionistă, elementară și unitară. De aici nevoia ca această instrucție
și educație să se facă în comun, într‑un institut de cultură sionistă. [...]
Apoi această instrucție nu trebuie să fie livrescă, nici tineretul pasiv‑recep‑
tiv. Școală activă și școală a muncii. Nu numai prin căptușirea cursurilor
cu seminarii și colocvii, dar și prin punerea pe lucru efectiv a tineretului
auditor. Realitatea evreiască drept material intuitiv. [...] Bugete de familii,
monografii ale profesiunilor evreiești, vizite în cartiere evreiești, scotociri
prin arhive, pinkasim, poduri de sinagogi, cimitire și câte lucruri nu s‑ar ivi,
câte nu s‑ar descoperi!31
La celălalt capăt al registrului naționalist, un articol apărut în „Bukarester
Tageblatt” în data de 17 septembrie 1942, intitulat Dr. Th. Loewenstein – un
scrib evreu despre național‑socialism32, îl acuză pe ideologul sionist, pornind
de la un articol din revista „Adam”, intitulat De la Weimar la Potsdam. Puțină
filosofie a culturii33 și de la prefața – Avertisment, o intitulează Loewenstein
– volumului Israel în lume34, că, deși pretins «filosof», nu înțelege
național‑socialismul, că nu a văzut la vremea cuvenită realizările acestuia,
pe care urma să le simtă „pe propria‑i piele”35.
Acest volum, Israel în lume, intrat în atenția lui Gustav Richter, este un
alt punct nodal al activității lui Theodor Loewenstein. Apărută în anul 1939,
culegerea aceasta de eseuri reprezintă un răspuns dat politicii antisemite
30
Idem, Mișcarea tineretului sionist și sionismul, în „Tribuna evreiască”, an IV, nr. 106, 1934,
p. 1.
31
Ibidem, p. 2. În finalul aceluiași articol programatic, Loewenstein enunță – cu un viziona‑
rism tăios – un avertisment: „Deocamdată suntem în faza fericită, când soluțiile mai aparțin
pedagogului. Să ne păzească Dumnezeu ca lucrurile să ajungă atât de departe, ca și noi să
producem cârpaci sociali, care să pregătească panaceuri din intoleranță și spânzurători”.
32
Articolul vine în completarea celui din 8 august, în care Richter demasca „boicotul” sioniștilor
români împotriva Germaniei, din rândul cărora îl omisese pe Theodor Loewenstein.
33
Theodor Loewenstein, De la Weimar la Potsdam. Puțină filosofie a culturii, în „Adam”, an V,
nr. 60, 1 iunie 1933, p. 4–6.
34
Idem, Israel în lume, ed. cit., p. 3–5.
35
Vezi reproducerea articolului în anexele broșurii lui M. Benvenisti, Sionismul în vremea
prigoanei, 1944, p. 49–50.
de către liderii spirituali ai evreimii. Înlăturării programatice, legiferate

a intelectualilor evrei germani din structurile academice și profesionale
Loewenstein îi contrapune în acest volum o analiză obiectivă, complexă a
contribuției evreilor români sau străini la știința și cultura universale.
În introducerea pe care o face acestui volum, el reia firul unei demonstrații
din articolul mai vechi din revista „Adam”, menționat de Richter, în care ofe‑
rea date statistice care să valideze aportul intelectualilor evrei, făcând refe‑
rire inclusiv la câștigătorii premiului Nobel. Chiar în primele rânduri ale
prefeței-avertisment, sionistul expune criza cu care se confruntă evreimea:
Volumul de față este o încercare de «heșbon havefeș» – de bilanț sufletesc,
așa cum se cuvine la încheierea unei epoci istorice. Noi, evreii, ne dăm seama
că am ajuns la o răscruce istorică și timpul de tranziție care începe ar putea
fi intitulat: «crepusculul emancipării». (...) E vorba acum să ne dăm seama,
în fața propriei noastre conștiințe: ce am înfăptuit, ce am vrut, ce am dăruit
și ce am primit în epoca dispersiunii între popoare36.
Două idei de‑ale lui Loewenstein sunt sublimate în acest prim paragraf și ele
pot sta, de altfel, pentru întreg volumul. Este vorba, în primul rând, de conștiința
eșecului emancipării, pe care nici doctrina herzliană, nici pogromurile de la
sfârșitul secolului al XIX‑lea nu o reflectaseră fără rest. În al doilea rând, autorul
clarifică dintru început cui se adresează, asumând astfel o poziție morală.
După cum anunța și în problematicul articol din revista „Adam”, el nu
încearcă, prin demonstrația pe care urmează a o face, să se adreseze unui
public antisemit. Discursul lui, așadar, nu este unul justificativ. Dimpotrivă,
întrucât cititorii săi ar fi evrei ori filosemiți, întregul volum devine o reme‑
morare critică și o sinteză a realizărilor spiritului evreiesc. Trebuie sublini‑
ată sugestia autorului că acest volum ar fi un heshbon nefesh, literalmente
„un examen de conștiință”, în vederea unor vremuri de Yom Kippur pe care
evreimea europeană le intuia.
Convingerea în singularitatea proiectului sionist impregnează nu numai
scrierile sale de tinerețe, cât și pe acelea apărute după instaurarea regi‑
mului comunist. Într‑o broșură pe care o publică în 1946, Ce vrea poporul
evreu?, Loewenstein subliniază meritul sionismului de a fi atras atenția în
privința antisemitismului: „Toate avertismentele, explică el, toate strigările
de alarmă, pe care de șase decenii le dădea sionismul, prin analiza pe care o
făcea situației evreilor, și‑au găsit o tragică verificare”37.
În monografia sa despre Herzl, apărută în aceeași perioadă, Loewenstein
trasează deja o direcție recuperatorie, retrospectivă, în timp ce continuă să
legitimeze sionismul prin aceleași resorturi. În prefața acestei culegeri de
36
Theodor Loewenstein, Israel în lume, p. 3.
37
Idem, Ce vrea poporul evreu?, București, Editura Organizației sioniste din România, 1946,
p. 5.
studii și documente, deși conștient de riscul ca lucrarea să pară „o inutilă și

superfluă sporire” a literaturii despre părintele sionismului, el explică revi‑
zitarea figurii lui Herzl ca o vizită făcută unui „director de conștiință”, care,
ca oricare dintre clasici, „are să ne mai spună mult și multe, pentru fiecare
moment în parte și fiecărei generații deosebit”38.
Pornind de la convingerea că tineretul sionist nu cunoaște doctrina și
are acces limitat la istoria mișcării, finalitatea monografiei despre Herzl
este aceea de a fundamenta instrucția membrilor grupărilor de tineret.
Raportarea la figura lui Herzl, pe care o disociază, într‑o anumită măsură,
de omul politic, asociind‑o imaginii mitice, are fără doar și poate caracter
pedagogic. Paralela pe care Loewenstein o face între ideologul mișcării sio‑
niste și Moise, în baza asemănării pe care însuși Herzl și‑o asumă, întărește
tocmai intenția sa educativă. Mai mult, faptul că monografia reunește eseuri
scrise în timpul regimului antonescian – „deci în plină degradare umană”
– urmărește să întărească cititorilor convingerea că trebuie să se adreseze
„noului Moșe [ca] să [îi] învețe exodul din Mițraim”39, Loewenstein statuând,
la fel ca în paginile de publicistică, primatul educației sioniste asupra senti‑
mentului național40.
Sionism și iudaism
În câteva pagini reprezentative din Istoria mișcării și organizației sioniste41,
Loewenstein ilustrează modalitățile diverse în care, de‑a lungul controver‑
satei istorii a exilului evreiesc, a fost redat pământul Palestinei în imagina‑
rul colectiv al iudaismului. Bineînțeles, concluzia pe care doar o schițează
este aceea că sionismul aduce nu o schimbare de perspectivă, ci una de
paradigmă în iudaism. Teza lui este că toate celelalte orientări ale iudaismu‑
lui instrumentalizează Palestina – rabinii ortodocși o proiectează în viitor,
tradiția se folosește de Ereț ca de „un mijloc pentru îndeplinirea de mizvot”,
hasidismul consideră Palestina părăsită ca pe un simbol al trecutului, iar
misticii văd în legătura cu țara sfântă „un act evlavios”. Numai mișcarea
sionistă reface legătura autentică cu Palestina, cu trecutul și identitatea
iudaice, prin întoarcerea în masă.
Loewenstein vede istoria ca fiind „produsul sufletului național”, aserțiune
care justifică înțelegerea istoriei poporului evreu ca pe o serie de momente
de afirmare națională. Reperele pe care autorul le oferă, de la revolta condusă
38
Idem, Herzl, p. 3.
39
Ibidem.
40
Vezi, de exemplu, articolul lui Theodor Loewenstein – În jurul mișcării tineretului sionist –
în „Știri din lumea evreiască”, an V, nr. 213, 26 februarie 1927, p. 5.
41
Theodor Loewenstein, Introducere în sionism, p. 27 și urm.
de Bar Kochba până la hasidism, configurează un temei al sionismului defi‑

nit prin continuitatea istoriei și valorilor comune. „Epoci întregi din istoria
mișcării noastre – afirmă el – constituie chiar capitolele istoriei evreiești, dar
pentru viitorul apropiat ne îndreptăm din nou spre această hegemonie, dacă
nu cumva îi suntem de pe acum contemporani”42.
Elanul vital al evreilor – spune autorul – deși a îmbrăcat forme diferite
în epocile și spațiile pe care le‑a traversat, a avut aceeași țintă, drept pen‑
tru care sionismul nu numai că este istoric justificat, dar se caracterizează
printr‑o manifestare continuă de‑al lungul exilului. Mai mult, nu doar că
personalitățile remarcabile ale iudaismului au fost purtate de același ideal
– sionist în esență, sugerează el –, dar acestea sunt produsul voinței popu‑
lare, al „instinctului națiunii, care vede în sionism singura soluțiune posi‑
bilă a problemei evreiești”43. Dintre acestea, fără îndoială că Theodor Herzl
este figura cea mai reprezentativă pentru resorturile mișcării naționale
evreiești.
În lucrarea monografică Herzl, Theodor Loewenstein amintește că este
necesar a se face un studiu despre raportul dintre părintele sionismului și
Moise, în virtutea importanței acestora în istoria poporului evreu, dar mai
ales urmărind modalitățile de legitimare a iudaismului prin mitologizarea
celor două figuri.
Așadar, Herzl este – cum singur scria – un Moise al timpurilor sale, un
individ investit de istorie să întruchipeze un ideal. Paradoxul îl expune și
Loewenstein: „Herzl a fost posibil numai pentru că sionismul era tendința
firească a istoriei evreiești și, la rându‑i, istoria aceasta, din clipa apariției
„Statului iudeu”, a promit (sic!) pe calea‑i normală o accelerare care i‑a schim‑
bat aspectul”44. Convingerea lui este aceea că „figura lui Herzl depășește
cadrele mișcării sioniste pentru a se așeza în istoria evreilor, alături de cele
mai mari personagii: Moise, Ezra, Nehemia”45.
Nu doar pe Herzl îl așază Loewenstein în panteonul iudaismului, ci și
pe vizionarul Martin Buber, a cărui poziție o descrie în termeni dramatici:
Și sioniștii se vor convinge și ei cu vremea (Martin Buber și discipolii săi o știu
de pe acum) că sionism e mai mult decât naționalism, mai mult decât cămin
evreiesc și stat iudeu, căci Eretz Israel e instrumentul în mâna Domnului,
întru înfăptuirea mântuirea poporului evreu. Și între atâtea semne prevesti‑
toare ale Gheulei (recăpătarea Palestinei, haluțiatul cel mai recent) unirea în
Israel e între cele mai semnificative46.
42
Ibidem, p. 10.
43
Ibidem, p. 16
44
Ibidem, p. 10.
45
Ibidem, p. 114.
46
Idem, Jewish Agency, în „Adam”, an I, nr. 7, 31 sept. 1929, p. 16.
După cum Buber se adresa întregului popor evreu, nu doar sioniștilor, la

fel Loewenstein găsește în paginile revistei „Adam” nu doar un spațiu pen‑
tru educația sionistă, ci un mijloc al definirii identității iudaice.
Din cele câteva idei citate mai sus se intuiește deja direcția „pedagogiei
sioniste” a lui Theodor Loewenstein, caracterizată prin franchețea criticii
și prin recursul la textele fundamentale ale clasicilor sionismului. Astfel,
sionismul este văzut de tânărul publicist nu doar în virtutea sa primară de
a reuni un popor fără țară și o țară fără popor, dar mai ales ca stare de spi‑
rit. Sionismul e esența iudaismului, împlinirea acestuia, drept pentru care
„unirea în Israel” devine un rezultat, nu doar un obiectiv al sionismului.
Pe de altă parte, el combate teza conform căreia, odată cu dărâmarea celui
de‑al doilea Templu, poporul evreu a încetat să mai fie o națiune, rămânând doar
o confesiune menită să îndeplinească, în exil, un înalt misionarism. Această
teorie, atribuită de sionistul român mirajului asimilării, nu a putut fi respinsă
până la Herzl, primul care le‑a amintit evreilor că sunt „un popor, un popor”.
Loewenstein surprinde în linii generale procesul dialectic al istoriei moderne
a evreilor: pe de o parte, trebuie izolat ca punct de reper momentul emanci‑
pării. Însă autorul alege să sublinieze nu atât aspectul pozitiv, ci situația cre‑
ată prin aceasta: „insul evreu, izolat și claustrat până atunci în Ghetto, [este
pus] în fața unei probleme noi, aceea a conviețuirii cu neevreii. Soluțiunea
unanim preconizată a fost asimilarea”47. Înțelegerea și asumarea sionismului,
sugerează el, nu se pot face fără pătrunderea resorturilor asimilării evreilor.
Iar aceasta nu a existat, continuă demonstrația, față de culturile naționale, în
înțelesul lor de hegemonii, ci față de anumite curente de idei. Astfel se explică,
de exemplu, afinitatea atâtora dintre evrei pentru ideile socialiste.
De altfel, el explică asimilarea evreilor48 și din punct de vedere psihologic,
prin prisma comportamentelor pe care le‑a generat. Căci, într‑o majoritate
recunoscătoare de evrei emancipați, dispuși a plăti prețul asimilării, există și
indivizi, dintre care autorul îl numește doar pe Otto Weininger, pentru care
refularea „dominantelor evreiești” duce la dezechilibru. Starea acestora din
urmă este diagnostică pentru eșecul asimilării, concluzie care îi servește lui
Loewenstein drept confirmare a crezului sionist.
Și dacă, deși emblematică, dezaxarea lui Otto Weininger era considerată
totuși ca fiind periculoasă doar pentru el însuși, în paginile volumului Israel
în lume Loewenstein evidențiază riscul real al antisemitismului:
Psihismul evreiesc, adânc cutremurat de seismele pe care are să le suporte,
e, însă, mai amenințat de o dezaxare generată, de însușirea unora dintre
slogan‑urile antisemite. Insul evreu de astăzi începe să se îndoiască de sine.
47
48
Idem, Iudaism și românism, în „Almanahul ziarului Tribuna Evreiască pe anul 5698 (1937)”,
Iași, Tipografia Progresul, p. 12.
Fiecare dintre noi e periclitat în citadela‑i lăuntrică să devie un fel de Otto

Weininger, gânditorul evreu care a realizat una din cele mai îngrozitoare
teorii antisemite. E singurul pericol real al antisemitismului: prozelitismul
în cercurile evreiești49.
Tocmai pentru a contracara o astfel de inoculare, volumul amintit este o
reflexie – și o reflecție deopotrivă – a înfăptuirilor spiritului iudaic.
Chemat să apere iudaismul, Loewenstein expune starea de lucruri cu o
neașteptată precizie. Urmează, spune el, intrarea într‑un alt ghetto, „mai
aspru și mai lipsit de perspectivă decât cel medieval”50, mai ales pentru că
n‑ar mai fi urmat de emancipare, în care evreii nu mai cred. Acest nou
ghetto este precedat de o izolare spirituală, dată de epuizarea elanului vital
odată cu eșecul asimilării. Cu toate acestea, el se așteaptă ca, din moment
ce evreii și‑au recunoscut partea lor de vină din proiectul emancipării și asi‑
milării, să nu se impute iudaismului condiția pe care nu însuși și‑a pus‑o:
„Se uită, de obicei, tocmai de aceia care acuză astăzi pe evrei pentru faptul
asimilării că acesta a fost prețul cerut evreilor pentru emancipare”51.
Loewenstein militează pentru o înțelegere a sionismului ca necesitate
intrinsecă a iudaismului, iar nu ca pe o soluție conjuncturală. De aceea,
într‑o perspectivă dihotomică precum aceea naționalism–iudaism, sionis‑
mul este expresia acestuia din urmă: „Naționalismul evreiesc, afirmă sio‑
nistul – satisface toate nevoile poporului evreu – ale trupului deci. Dar spi‑
ritul – deci iudaismul – nu poate fi redus numai la trup”52. Cultul exclusiv
al politicii evreiești, adică înțelegerea limitată a sionismului, continuă el,
se opune însăși tradiției evreiești, care a stabilit definitiv primatul spiritu‑
lui. De aceea, iudaismul, așa cum este schițat de Loewenstein prin volumul
Israel în lume, relevă o bogăție de nuanțe, pe care retorica antisemită le‑a
omis, înlocuind realitatea cu un iudaism fictiv, „fără rădăcini în concret”53.
În loc de concluzii
Pentru Loewenstein, sionismul este singura modalitate de a exista ca
evreu. Nu doar din pricina constrângerilor de ordin politic, dintre care anti‑
semitismul este cea mai pregnantă, dar mai ales pentru că el pune semnul
egalității între iudaism și sionism. Întemeiat din conștiința unei istorii și a
unei patrii comune a evreilor, sionismul este matricea unică în care trebuie
turnată forța iudaismului.
49
Idem, Israel în lume, p. 3.
50
Ibidem, p. 7.
51
Ibidem, p. 12
52
Idem, Judaismul laic, în „Adam”, an I, nr. 15, 15 ianuarie 1930, p. 14.
53
Idem, Israel în lume, p. 3.
El recunoaște piedicile care stau împotriva proiectului sionist, iar dintre

acestea, puține sunt exterioare comunității evreiești. În primul rând, unele
dificultăți, expuse pe larg în opera teoreticienilor sioniști europeni, se regă‑
sesc și în paginile scrierilor lui Loewenstein fără a reprezenta în fapt, o
problemă specific evreimii din România, cum este cazul mirajului emanci‑
pării. Căci, lipsiți de posibilitatea încetățenirii în masă până târziu în istoria
României moderne, evreii pământeni nu au cunoscut nici valențele asimi‑
lării. Astfel, modelele de dezvrăjire ale iudaismului european nu au putut
fi imitate în spațiul românesc, ci au apărut aici ca urmare a reflectării unei
situații străine de zona la care facem referire.
Cu toate acestea, faptul că Loewenstein tratează cu deosebită atenție
problemele generate de raportul dintre emancipare și asimilare denotă nu
numai o mare deschidere a spiritului și un interes de ordin filosofic într‑o
chestiune aparent doar istorică, ci mai ales o înțelegere nobilă a iudaismu‑
lui. Căci măruntele probleme ale sionismului local nu au făcut niciodată
obiectul interesului său, decât în măsura în care priveau cele două paliere
ale proiectului sionist în viziunea sa, anume educația sionistă a tineretului
și recuperarea memoriei.
Prima dintre aceste direcții, explicită în numai câteva din scrierile sale,
se constituie într‑o axă ce subîntinde întreaga lui viziune. Particularitatea
sionismului din spațiul românesc, așa cum este sugerată de pedagogia
implicită a filosofului și istoricului sionist, cunoaște o dublă expresie: pe
de o parte, membrii mișcărilor de tineret sunt purtați de idealuri mai puțin
înalte decât cele insuflate de Herzl, câtă vreme sioniștii adulți își epuizează
blazarea în conflicte politice. Este nevoie, în aceste condiții de recursul la
clasicii sionismului, amintește Loewenstein.
Idealizarea proiectului herzlian, deși benefică pentru revitalizarea sio‑
nismului local, nu a putut fi decât constrângătoare pentru tânărul gazetar
sionist, obligat să adopte o voce critică în raport cu lipsurile sionismului
local. Totuși, viziunea lui pedagogică, ambiția și amploarea proiectului său
de a imprima direcția corectă sionismului din spațiul românesc nu au fost
ignorate în epocă. Consider, de aceea, că o operă deopotrivă vizionară și
matură precum cea a lui Theodor Loewenstein nu trebuie ignorată nici de
istoriografii fenomenului sionist din România.
„DE CE NU ȚI‑AI VĂZUT DE ISTORIE?”

(„BIBLIOTECARUL”, SAU DESPRE OPȚIUNEA DE A TRĂI
ÎN ADEVĂR ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ)
Abstract: “The Librarian”, or the Option to Live in Truth in Communist

Romania: the Case of Vlad Georgescu
Academic debates regarding concepts such as „dissidence” or „resistance”
manifested by citizens in late socialist societies contribute in a great measure to
understanding not only the communist systems of government generally, but
also the possible relations which could have been established between people
and Power inside these closed societies during their existance. The present
study aims to describe, analyzes and interpret the outstanding personal, pro‑
fessional and political evolution of historian Vlad Georgescu in relationship
with the general social and political history of Romania during late socialism.
With a special focus upon the years 1970–1979, I discuss the remarcable case
of one of the few Romanian historians who, though being a former informer
of the Secret Police, under Nicolae Ceauşescu has chosen to openly oppose
and criticize the abnormal political regime which Ceauşescu patronized, thus
provoking special concerns at the highest levels of power not only in Bucharest,
but also in Washington, DC. Although in the `80s he has become famous as
director of Romanian Department of Radio Free Europe in Munich, the present
contribution tries to cast some light upon his earlier life in Romania, using
information provided by the archives of the former Romanian Department of
State Security in Bucharest.
Keywords: Vlad Georgescu, Secret Police, dissidence/resistance, Nicolae
Ceauşescu, communist system.
„Nu‑mi place să fiu cap plecat. Trebuie să se găsească

oameni care să spună lucrurilor așa cum sunt. Eu nu
mă plâng de carne sau că nu‑mi dă un pașaport de
emigrare. Eu pun problema în mare, adică nu efectele
ei cauzale.”1
Vlad Georgescu, 26 martie 1979, București
„
1
Timpul îşi cere eroii lui” scria în 1863 Nikolai Gavrilovici Cernîşevski2
într‑un roman care, asemeni Demonilor lui Dostoievski, dezvăluie atît
de mult din psihologia celor care au îmbrăţişat radicalismul politic
A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, D. 015155, vol. I, f.66.

2
N. G. Cernîşevski, Ce‑i de făcut?, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1963,
p. 170.
„De ce nu ți‑ai văzut de istorie?” 395
socialist în Rusia ţarului Alexandru al II‑lea. Spre deosebire însă de volu‑

mul dostoievskian, care cu o capacitate de anticipaţie uimitoare a surprins şi
a denunţat derapajele „eroilor” grupaţi în cercurile socialiste revoluţionare
ale vremii – între altele, spiritul exclusivist, suspiciunea generalizată îndrep‑
tată împotriva tuturor, intoleranţa, relativismul axiologic total asumat de
membrii acestor cercuri, convingerea că dețin Adevărul etc. – tomul publi‑
cat de „Marele Înaintaş” Cernîşevski în timpul detenţiei sale în fortăreaţa
Petropavlovsk a avut un rol major în formarea noii generaţii de răzvrăţiţi, o
generaţie din rîndurile căreia se vor recruta ulterior, în 1903, şi bolşevicii lui
Vladimir Ilici Lenin. Georghi Plehanov însuşi a recunoscut, la un moment
dat, că „noi toţi am tras din roman tărie morală şi credinţă”3, în timp ce
tînărul student proaspăt exmatriculat de Universitatea Imperială din Kazan,
Vladimir Ilici (încă) Ulianov, l‑a citit în iarna anilor 1887–1888 de nu mai
puţin de cinci ori4.
În rîndurile care urmează însă, oricît de interesant s‑ar putea vădi subiec‑
tul, nu va fi vorba despre pasiunile literare ale tînărului „erou” Vladimir Ilici,
autor al unor „Opere complete” totalizând peste 50 de volume atunci când
au fost editate în anii ‘60, ci despre alte pasiuni. În primul rând cea pentru
adevăr, asumată deopotrivă la nivel personal, dar și public. Natural, atât cât
se putea în România anilor ‘70. Poate că, dacă, așa cum credea Cernîșevski,
timpul într‑adevăr își cere eroii lui, el a fost un erou pe care acel timp l‑a
cerut.
Probabil că în după‑amiaza zilei de 9 martie 1979 el nu era singurul client
al restaurantului Athénée Palace din București care, consumând citronadă
și café‑frappé în compania unui jurnalist străin de origine britanică – Peter
Hagiristic pe numele său – se gândea la libertate. Cu siguranță însă, era prin‑
tre puținii cetățeni, istorici, ai României socialiste, care se exprima deschis
în astfel de termeni ostili „în raport cu organele superioare ale conducerii de
partid și de stat” – a căror cunoaștere exactă o datorăm unui ofițer angajat în
cadrul Departamentului Securității Statului al Ministerului de Interne, pe
scurt, al Securității: „«Sînt oare liber?» se întreba Vlad Georgescu, un istoric
disident. «Este oare el?» spunea arătând spre un om de la masa de alături.
«Este țara liberă? Nu! Nu! Nu! Numai el este liber». Și a arătat în sus, spre
locul figurativ al puterii domnului Ceaușescu. Vrem să fim independenți,
a spus domnul Georgescu. Dar să mergem mai departe. Să ajungem de
la independență la libertate. Dacă nu dispui de libertate pentru ce să fii
independent?”5.
3
A. B. Ulam, Bolşevicii. Triumfum comunismului în Rusia. O istorie intelectuală şi politică,
București, Editura Corint, 2009, p. 80.
4
Ibidem, p. 36.
5
A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, D. 015155, vol. I, f.162.
396 Felician Velimirovici
Diferența dintre atitudinea manifestată în acea după‑amiază de primă‑

vară de la sfârșitul anilor ’70 de istoricul – și cel care avea ulterior să devină
cunoscutul disident – Vlad Georgescu și confrații săi este însă una remar‑
cabilă. Dacă, așa cum observa istoricul și politologul american Adam Ulam,
chiar și în cadrul celei mai rigide tiranii staliniste oamenii au posibilita‑
tea să‑și păstreze libertatea interioară6 – de altminteri, chiar în URSS‑ul lui
Stalin au activat organizații anti‑comuniste formate în principal din tineri7
–, în ceea ce Vaclav Havel a numit epoca „post‑totalitară” a Sud‑Estului euro‑
pean – și în special în România acelor ani – totuși, puțini au fost cei pregătiți
să asume opțiunea de „a trăi în adevăr”8, după expresia aceluiași Havel.
Dar ce înseamnă „a trăi în adevăr” în România președintelui Nicolae
Ceaușescu? Și, în definitiv, de ce ar fi făcut cineva o asemenea alegere ris‑
cantă, în măsură să pună punct, spre pildă, nu doar unei cariere profesi‑
onale, ci chiar libertății? Nu ar fi fost mult mai comodă și mai profitabilă
condiția de „emigrant intern”9, în special pentru un intelectual? Adică de
intelectual care, deși împărtășește opiniile critice ale colegilor săi disidenți
la adresa puterii politice ilegitime, totuși devine, poate involuntar, un „inte‑
lectual pierdut” rămânând tăcut, refuzând să și le facă publice, refugi‑
indu‑se în propriul său univers interior10. Pe scurt, un intelectual care deși
nu crede în minciuna ubicuă emanată de partid, și care, nefiind un instru‑
ment al acestuia, totuși se comportă – asemeni vânzătorului din aprozarul
lui Havel11 – ca și cum ar crede. Adică exact așa cum partidul își dorea și
pretindea.
Istoricul a cărui biografie constituie obiectul prezentului studiu nu a cre‑
zut că o atare atitudine, de emigrant intern, este preferabilă. Sau, cel puțin,
nu a mai crezut aceasta de la un moment dat, fapt ce a generat, probabil,
și nedumerirea ofițerului care, în timpul anchetei desfășurate la începutul
lunii aprilie a anului 1977 undeva în București, i‑a adresat istoricului între‑
barea pe care am plasat‑o înaintea titlului: „De ce nu ți‑ai văzut de istorie?”12.
6
A. B. Ulam, Stalin. The Man and His Era, London & New York, Tauris Parke Paperback/
I.B. Tauris, 1997, p. 4.
7
J. Fürst, „Prisoners of the Soviet Self? Political Youth Opposition in Late Stalinism” în
Europe‑Asia Studies, Vol. 54, No. 3 (May 2002), p. 353–375.
8
V. Havel, „The Power of the Powerless”, în The Power of the Powerless. Citizens against the
state in central‑eastern Europe, London & New York, Routledge, 2010, p. V.
9
L.G. Churchward, The Soviet Intelligentsia. An Essay on the Social Structure and Roles of
Soviet Intellectuals During the 1960s, London & Boston, Routledge & Kegan Paul, 1973, p. 137.
10
M. Sandle, „A Triumph of Ideological Hairdressing? Intellectual Life in the Brezhnev
Era Reconsidered”, în Edwin Bacon, Mark Sandle (ed.), Brezhnev Reconsidered, New York,
Palgrave Macmillan, 2002, p. 138.
11
B. J. Falk, The Dilemmas of Dissidence in East‑Central Europe, Budapest – New York, Central
European University Press, 2003, p. 216.
12
A.C.N.S.A.S, Fond Penal, D. 000038, vol. III, f.27.
Nevăzându‑și de istorie, Vlad Georgescu a ales calea cea dificilă. Și,

natural, cea mai riscantă, în acel timp de „tragică victorie a ideologiei asu‑
pra bunului‑simț”13. Ceea ce inițial părea un banal amănunt biografic și
care, în condiții normale, ar fi trebuit să rămână nesemnificativ în planul
evoluției sale profesionale – plecarea soției sale în Franța, țară capitalistă – a
generat o transformare radicală a unui istoric perceput pe bună dreptate
a fi o stea în ascensiune a istoriografiei române, într‑unul dintre cei mai
perseverenți și lucizi critici ai puterii comuniste, ai PCR și ai secretarului
său general Nicolae Ceaușescu. Critici pe care le‑a exprimat nu doar săptă‑
mânal, pe calea undelor de la microfonul Radio Free Europe/Radio Liberty
între 1982 și 1988 din München, ci și în București, din 1976 și până la ple‑
carea sa în Statele Unite ale Americii din luna mai a anului 1979. În fapt,
asupra acestei perioade cuprinse între anii 1975 și 1979 se concentrează pre‑
zenta narațiune, în condițiile în care ea este documentabilă, în clipa de față,
aproape în cele mai intime detalii, mulțumită Departamentului Securității
Statului din cadrul Ministerului de Interne.
Întrucât biografia lui Vlad Georgescu este deja (re)construită încă din acei
ani și se păstrează în arhivele fostei Securități, consider că o perspectivă
psiho‑istorică asupra sa ar trebui să cedeze teren în fața unei abordări de
tip „viața și timpurile” lui Vlad Georgescu. Astfel, atenția mea se axează nu
doar pe viața și biografia sa întocmită, cu o acribie documentară ultimă s‑ar
părea, de către „organe”, cât și pe ceea ce ea ar putea spune despre sistemul
politic și matricele social‑politice în cadrul cărora s‑a desfășurat. În acest fel
se pot degaja și o serie de concluzii pertinente referitoare la istoria socială și
politică generală a României anilor 1970.
Volumele de documente care formează dosarul lui Vlad Georgescu în
arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității nu tre‑
buie citite ca niște documente istorice – ceea ce ele în niciun caz nu sunt și
nu pot fi, întrucât scopul Securității nu era să producă surse pentru istoricii
zilelor ce vor fi venit. Dată fiind concepția comunistă strict utilitară asupra
adevărului – „adevărat este ceea ce servește interesele partidului”14 – este
extrem de primejdios ca ele să fie interpretate necritic. Pe de altă parte, pre‑
misa conform căreia documentele, fiind emanate de o instituție menită să
întrețină minciuna și opresiunea, mint și ele ab initio, este și ea, în egală
măsură, cum nu se poate mai falsă: documentele, produse strict pentru uz
și consum intern și nu pentru public sau în scopuri propagandistice, sunt,
după expresia istoricului american A. Getty, combustibilul care a „alimentat
13
V. Shlapentokh, E. Shiraev, E. Carroll, The Soviet Union. Internal and External Perspectives
on Soviet Society, New York, Palgrave Macmillan, 2008, p. 23.
14
J.A. Getty and O.V. Naumov, Yezhov. The Rise of Stalin’s „Iron Fist”, New Haven & London,
Yale University Press, 2008, p. XXII.
funcționarea mașinăriei” Securității; este de negândit că ofițerii care s‑au

ocupat de caz nu au făcut altceva decât să se mintă sistematic și constant
între ei, în condițiile în care scopul dosarului de urmărire informativă era
acela de a oferi o bază pentru deschiderea dosarului de urmărire penală15.
Ceea ce, așa cum vom vedea, în cazul lui Vlad Georgescu s‑a și întâmplat
de altminteri.
Mai curând, consider că dosarul ar trebui citit așa cum pot fi citite anu‑
mite romane postmoderne: de la mijloc spre sfârșit, de la sfârșit spre mijloc
sau de la sfârșit spre început. Adică de oriunde, întrucât, așa cum recent a
evidențiat Cristina Vatulescu atunci când a cercetat raporturile dintre scri‑
itorii români și sovietici și instituțiile poliției secrete, un dosar personal
întocmit de Securitate în perioada post‑stalinistă este lipsit de orice ordine
sau „progresie narativă”16. Fără o ordine anume, dosarele personale includ
note informative redactate de colaboratori ai Securității aflați în proximi‑
tatea obiectivului, transcrieri ale înregistrărilor conversațiilor purtate în
locuința sa ori la telefon, rapoarte de filaj, fotografii, documente personale,
scrisori interceptate, caracterizări psihologice, sinteze periodice întocmite
de ofițeri superiori, planuri de acțiune etc. Aparent, documentele urmează
riguros viața celui supravegheat, pe care o observă îndeaproape și o descrie.
Însă misiunea organelor nu se limitează strict la o înregistrare obiectivă a
faptelor; în complementaritate, ele au ca sarcină și prevenirea întreprinderii
de acțiuni „dușmănoase”, „subversive” ș.a.m.d. de către cel supravegheat,
adică urmăresc să realizeze și o remodelare a comportamentului acestuia17
prin aplicarea de presiuni asupra sa în sensul unei „influențări pozitive”, în
condițiile în care el se știa urmărit/filat. Cu toate acestea, cum vom vedea,
Vlad Georgescu a ales să redacteze un program al mișcării de disidență din
România, pamflete anti‑Ceaușescu18 pe care le citea cu voce tare în aparta‑
mentul său, ori eseul „Politică și istorie. Cazul comuniștilor români 1944–
1977” pe care l‑a oferit ambasadorului american din București în martie
1977, eseu unde realizează o interpretare deosebit de critică atât a evoluției
istoriografiei românești postbelice, cât și a regimului politic comunist – mai
ales în varianta sa ceaușistă.
„Sunt oare toți oamenii cu adevărat nefericiți într‑un regim totalitar?”19,
se întreba retoric Raymond Aron în 1954. La o privire fugară, Vlad
Georgescu pare să nu fi fost un nefericit – sau cel puțin nu chiar atât de
15
C. Vatulescu, Police Aesthetics. Literature, Film and the Secret Police in Soviet Times, Stanford,
Stanford University Press, 2010, p. 46.
16
Ibidem, p. 49.
17
Ibidem, p. 50.
18
A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, D. 015155, vol. I, f.9–11.
19
P. Baehr, Hannah Arendt, Totalitarianism and the Social Sciences, Stanford, Stanford
University Press, 2010, p. 67.
nefericit pe cât s‑ar putea presupune. Născut la 29 octombrie 1937 într‑o

familie „burgheză” din București, în care tatăl său era angajat ca inginer
după ce urmase studii la Paris și Londra20 iar bunicii și străbunicii fuse‑
seră generali în Armata Română la sfârșitul veacului al XIX‑lea și începu‑
tul celui următor, Vlad Georgescu alege în toamna anului 1954 să urmeze
Facultatea de Istorie a Universității C.I. Parhon din orașul său natal, după
ce în același an absolvise cursurile liceului Nicolae Bălcescu. Își încheie
studiile universitare în 1959 ca șef de promoție, cu media generală 9,5021.
Așa cum avea să‑și amintească mai târziu, la 12 mai 1977 între zidurile
închisorii Rahova, în acea perioadă, deși părinții lui „s‑au încadrat în noua
direcție”, el a suferit în permanență de un complex de inferioritate pe care
l‑a resimțit încă din copilărie datorită „originii sociale nesănătoase”. Deși
în penultimul an de studii, în 1958, devine membru al Uniunii Tineretului
Muncitoresc22, istoricul își aduce aminte de această perioadă, în aceeași
celulă din Rahova, în termenii următori: „m‑am simțit deseori un cetățean
de clasa a doua, am tremurat de câte ori eram chemat la cadre și întrebat
ba de avere, ba de politica părinților, dar în cele din urmă am terminat
facultatea, ca șef de promoție. Repartizarea în București mi‑a fost refu‑
zată, am nimerit într‑un sat bucovinean, dar peste nici șase luni, grație
prieteniei părinților mei cu Scarlat Callimachi, prințul roșu, am fost numit
muzeograf la muzeul româno‑rus, condus de acesta”23. Ascensiunea profe‑
sională ulterioară a lui Vlad Georgescu va fi fulminantă, devenind un caz
(destul de) rar în istoria României comuniste, poate chiar unic. Ar fi super‑
ficial să o considerăm un soi de „răsplată”24 pe care Securitatea, generoasă,
i‑a acordat‑o pentru cele câteva note informative pe care a acceptat să le
scrie, așa cum vom vedea, de altfel, cu mari întreruperi, între 1963 și 1975.
Coincidența a făcut însă ca tinerețea sa să coincidă cu cea mai „fastă” peri‑
oadă a pe care a cunoscut‑o comunismul românesc. Fastă însă nu datorită
așa‑numitei „liberalizări” pe care „comunismul” a adoptat‑o, ci datorită
unor ample procese și evoluții ce au condus, în final, la redimensionarea
raporturilor dintre partid și societate în anii 1960. De remarcat că feno‑
menul nu a fost unul calculat, dorit, elaborat sau gândit dinainte de către
factorii decizionali de la București. Despre el va fi vorba în rândurile care
urmează.
20
A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, D. 015155, vol. II, f.48.
21
A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, D. 041596, vol. I, f.55 (referat întocmit la data de 7.04.1970 de
către Serviciul personal și învățământ din cadrul Academiei R.S.R., unde Vlad Georgescu
era angajat).
22
A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, D. 041596, vol. I, f.44.
23
24
L. Țăranu, „Vlad Georgescu în dosarele Securității”, în Magazin istoric, nr. 7, iulie 2008,
p. 18–22.
În ceea ce privește evoluția regimurilor comuniste din Europa Centrală

și Răsăriteană din perspectiva istoriei politice și sociale, un model perti‑
nent de analiză a fost elaborat în sfera ştiinţelor politice la sfârșitul dece‑
niului șapte și începutul celui următor al secolului trecut în Statele Unite
ale Americii, de către autori precum S. Huntington, K. Jowitt, A.J. Meyer
sau A. Dallin și G.W. Breslauer. Meyer a arătat, pe baza unor elaborate
analize comparative, că au existat trei stadii sau etape prin care un sistem
politic de tip comunist trece pe măsură ce îşi extinde autoritatea asupra
societăţii. Huntington a descris şi el evoluţia etapizată, în trei faze distincte,
a regimurilor politice monopartinice comuniste, în timp ce Jowitt a oferit o
explicaţie comprehensivă acestor faze aplicate la cazul românesc în lucra‑
rea sa de doctorat finalizată în 1970 la University of California – exact acolo
unde Vlad Georgescu a fost invitat să predea, cum vom vedea, aproximiativ
în aceeași perioadă25.
Deşi distincte din perspectiva fundamentării teoretice și a variabilelor
empirice avute în calcul, în esenţă analizele converg în a arăta că pe parcursul
primei etape a dictaturilor comuniste europene principalul obiectiv asumat
de partidul unic a fost destructurarea şi transformarea radicală a vechilor
societăţi în scopul eliminării „capacităților politice și militare ale elitei care li
se opune”26, fără a ţine seama de nimic în cazul românesc, unde regimul a
fost dintru început ilegitim – un caz deosebit în raport cu alte state, precum
Iugoslavia spre pildă. Această perioadă a străpungerii societăţii de către parti‑
dul revoluţionar, care corespunde descrierii efectuate de Hannah Arendt27 în
1951 a totalitarismului interpretat ca o formă nouă sau un sistem nemaiîntâl‑
nit de guvernare bazat pe teroare aleatorie și sistematică, este urmată de una
a mobilizării, sau a consolidării regimului, marcată de eforturile întreprinse
de către partid în sensul asigurării autorității asupra societăţii prin persua‑
dare și recompensare, dar și prin coerciţie. Ea a fost identificată în România
de Jowitt ca desfăşurându‑se între 1953 şi 1957. Interpretată ca o perioadă în
care întreaga societate este mobilizată în sensul construirii „comunismului”
folosind diverse mijloace, ea a fost considerată de Huntington ca fiind o fază
de dezvoltare dirijată strict politic și probabil singura capabilă să aducă spre
modernitate o societate subdezvoltată28. La rândul său, etapa mobilizării a
fost înlocuită de una a post‑mobilizării, a adaptării sau a integrării partidului
25
K. Jowitt, Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania,
1944–1965, Los Angeles, University of California Press, 1971, p. 210–221.
26
Idem, „Inclusion and Mobilization in European Leninist Regimes”, în World Politics,
Vol.28, No.1, October 1975, p. 69.
27
Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, Cleveland – New York, Meridian Books,
1962, p. 460–480.
28
Samuel P. Huntington, Political Order in Changing Societies, New Haven – London, Yale
University Press, 1968, p. 334–343.
în societatea‑gazdă29. Conform lui K. Jowitt, cea din urmă fază a debutat în

România (simbolic) spre sfârşitul anului 1962 (în luna noiembrie mai exact),
cu precizarea că alte repere, precum anul 1961, nu sunt nici ele excluse30.
Pe parcursul ei, regimul se confruntă cu o dilemă fundamentală: cum să‑și
conserve structurile monistice de putere în cadrul unei societăți pluralizate
care include funcții sociale diferențiate, roluri multiple și interese de grup
diversificate. Dacă partidul, așa cum argumentează Jowitt, are nevoie de
„dușmani” pentru a‑și păstra unitatea organizatorică și elanul revoluționar
în prima perioadă, deja în anii ‘60 dușmanii sau clasele sociale ostile sunt
tot mai greu de „obținut” de către regim, iar sistemul politic se confruntă cu
perspectiva extincției: „ca o stea care a încetat să mai lumineze”, regimul nu
mai poate continua să existe foarte mult fără un raison d’être valid31.
Pe de altă parte, fațada monolitică a partidului devine tot mai dificil de
apărat într‑o societate complexă din punctul de vedere al proliferării intere‑
selor grupurilor sau a câmpurilor sociale distincte și competitive care încep
să se structureze. Astfel, pe de‑o parte, structurile politice tind să coopteze
segmente largi ale intelectualității spre a preîntâmpina o posibilă agregare
de contra‑elite în măsură să conteste birocrația de partid – ceea ce în state
precum Polonia sau Cehoslovacia s‑a și întâmplat – iar, pe de altă parte,
încep să fie tolerate așa‑numitele „zone de indiferență” în condițiile în care
controlul politic se atenuează iar teroarea arbitrară ca metodă de guvernare
este abandonată definitiv în favoarea unei limitate domnii a legii32. În acest
fel poate fi înțeles cum au fost cu putință, date fiind circumstanțele, și cine‑
matografia sovietică, și scriitorul Boris Pasternak, și poeta Anna Ahmatova,
și romancierul Vasili Grossmann, și Andrei Platonov, și filmele cehoslovace
sau maghiare, și Roman Polanski, și Andrzej Wajda, și Nichita Stănescu,
și poezia românească optzecistă în genere, spre pildă33. Dar și disidența.
Vom vorbi despre ea la momentul potrivit, când vom arăta și din ce cauze,
ca o regulă generală, ea nu poate lua naștere decât în cadrul celei de‑a treia
etape a evoluției regimurilor politice de tip comunist. Să ne întoarcem însă
la tânărul absolvent de facultate Vlad Georgescu.
Cu siguranță că la vremea aceea, la începutul anilor ‘60, el nu avea cum să
cunoască concluziile analizelor pe care le‑am schițat în paragrafele de mai
29
R. R. King, A History of the Romanian Communist Party, Stanford, Hoover Institution
Press, 1980, p. 99–101.
30
K. Jowitt, op. cit., p. 210.
31
Idem, New World Disorder. The Leninist Extinction, Berkeley, Los Angeles, London,
University of California Press, 1992, p. 126.
32
Vezi descrierea în A. Dallin and G.W. Breslauer, Political Terror in Communist Systems,
Stanford, Stanford Unviersity Press, 1970, 172 p.
33
Andrei Pleșu, „Intellectual Life Under Dictatorship”, în Representations, Special Issue:
Identifying Histories: Eastern Europe Before and After 1989, No.49, Winter 1995, p. 61.
sus. Le va fi cunoscut însă la începutul anilor 1970 când, iarăși coincidență,

ele nu numai că fuseseră recent publicate, dar și ipoteticul lor lector se afla
în Statele Unite ale Americii ca visiting professor la Columbia University din
New York. Deși, cunoscut fiind apetitul său pentru lectură, sunt șanse mari
ca el să le fi citit în timpul șederii sale în SUA, nu există în clipa de față date
în măsură să certifice o atare speculație – în afară de strânsa lui prietenie
cu profesorul britanic Leonard Schapiro, specialist consacrat în studii sovie‑
tice, activ în cadrul London School of Economics.
Cert este însă că, în 1977, el a perceput anii ’60 drept o perioadă liberală,
fastă din perspectiva posibilităților de împlinire profesională, un timp în
care meritul individual prevala – cel puțin pe tărâm istoriografic – în fața
apartenenței sau a legăturilor de partid, a relațiilor cu aparatcik‑ii zilei sau
pur și simplu a combinațiilor obscure posibil de întreprins în scopul ușurării
promovării socio‑profesionale, combinații în cadrul cărora competența per‑
sonală avea, desigur, o însemnătate minimă. Cu siguranță, pe parcursul ani‑
lor 1960, constatarea făcută la 20 octombrie 1954 de istoricul clujean Ștefan
Pascu într‑un cerc restrâns nu mai era valabilă: „În trecut la noi aveam lupta
valorilor și reușeam în posturi cei mai capabili, mai bine pregătiți. Azi în
învățământ sunt o serie de elemente nepregătite, care se mențin numai pen‑
tru că sînt susținute de partid. Valorile s‑au dat la fund, iar pleava plutește
la suprafața apei”34. De altfel, Vlad Georgescu își amintește: „Era în 1960
și întreg viitorul era al meu, odată cu accentuarea cursului de liberalizare,
de prețuire a muncii și efortului profesional, fără prea multe alte stavile. În
1962 intram la doctorat; în același an, la 24 de ani, publicam prima carte”35.
În acel timp, nimic nu avea să întrevadă viitoarea sa evoluție.
Ca tânăr documentarist angajat la Muzeul Româno‑Rus din București,
Vlad Georgescu este admis la doctorat, în 1962 după cum singur
mărturisește, sub coordonarea profesorului Mihai Berza. Despre debutul
și evoluția prieteniei dintre cei doi nu deținem în clipa de față date prea
consistente, știm doar că ea a debutat în anul 195436 și că cei doi au ajuns,
în timp, să aibă relații ca de la părinte la fiu, până la sfârșitul vieții lui Berza
– conform confesiunii făcute de istoric diplomatului american Thomas
Simons în București la data de 26 octombrie 197837. Să reținem însă, pen‑
tru moment, faptul în sine, întrucât el va avea consecințe benefice pentru
cariera ulterioară a lui Georgescu.
Mihai Berza, ca și alți prestigioși istorici români activi profesional în acei
ani (A. Oțetea, Șt. Pascu, C. Daicoviciu, C.C. Giurescu etc.), este reprezentativ
34
A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, D. 195665, f.25.
35
36
37
Ibidem.
pentru modelul sau tipul fostului specialist – istoric în cazul de față – recu‑
perat de sistem: fost bursier al Școlii Române din Roma (1934–1935), fost
student al École Pratique des Hautes Études din Paris (1935–1936), fost
secretar al sus‑numitei Școli înființate de Iorga în capitala Italiei, fost direc‑
tor adjunct al Institutului de Istorie Universală din București (1943–1950).
La 21 martie 1963 devine membru corespondent al Academiei Republicii
Populare Române, în același an retrăgându‑se de la Universitate pentru a
deveni directorul nou‑înființatului Institut de Studii Sud‑Est Europene. Pe
parcursul deceniilor șapte și opt capitalul său simbolic se îmbogățește con‑
tinuu: în 1966 devine profesor invitat la Collège de France, apoi membru al
mai multor Academii europene, board‑uri, consilii științifice etc.
În luna ianuarie a anului 1964, după preluarea direcțiunii re‑înființatului
Institut de Studii Sud‑Est Europene de către M. Berza (desființat de altfel tot
de către PMR în 1948), Vlad Georgescu se transferă ca cercetător științific
în cadrul acestuia, în condițiile în care, cu un an înainte, aproape toate
instituțiile create la sfârșitul anilor ‘40 și începutul deceniului următor
în scopul promovării „cuceririlor” științei și culturii sovietice – socotită
la un moment dat drept „cea mai avansată știință din lume”38 – sunt fie
desființate, fie contopite în cadrul unor institute din subordinea Academiei
RPR. Pe de altă parte, anul 1963 marchează debutul primelor legături din‑
tre Vlad Georgescu și Securitate. De ce ar fi putut el deveni informator?
Datorită „sentimentelor patriotice” invocate de locotenentul Mircea Nimară
care l‑a recrutat?
Am arătat mai sus că pe parcursul celei de‑a treia etape evolutive a sis‑
temului politic comunist, cea a integrării partidului în societatea‑gazdă, în
societate încep să se structureze, să prolifereze și să concureze câmpuri
sociale distincte – precum cel birocratic, cel religios, cel științific, cel artistic,
etc. Din momentul în care Vlad Georgescu devine un istoric angajat al unei
instituții de cercetare din Republica Populară Română, el devine nu doar
un angajat plătit al statului comunist39, ci mai mult decât atât: un membru
al comunității științifice pe de‑o parte, iar pe de alta un agent social care se
plasează în cadrul unui anumit câmp social – în speță, câmpul științific.
Dacă prin conceptul de „comunitate științifică” putem înțelege „un grup
social al cărui membri sunt uniți de un obiectiv și o cultură comună”40,
se poate afirma că, în complementaritate, orice câmp dintre numeroasele
38
P. Constantinescu‑Iaşi, „Despre activitatea din domeniul istoriei şi literaturii” în Analele
Academiei R.P.R., Seria C, Tomul I, Memoriul I, Bucureşti, 1948, p. 2.
39
Vezi în acest sens Iu. N. Afanas`ev, „Fenomen sovetskoi istoriografii”, Otechestvennaia
istoriia, (1996, no. 5), 148, (English translation, 2001, by I.M. Sharpe, Inc. „The Phenomenon
of Soviet Historiography”, în Russian Studies in History, vol. 40, no. 2, 2001, p. 32–64).
40
Pierre Bourdieu, Science de la science et réflexivité, Paris, Éditions Raisons d’agir, 2001,
p. 91.
câmpuri sociale care partiționează viața socială modernă, „prescrie propri‑

ile valori și posedă propriile caracteristici și principii regulative”41. Aceste
principii „delimitează un spațiu social‑structurat, în cadrul căruia agenții
concurează, în funcție de poziția pe care o ocupă în cadrul acestui spațiu,
fie să‑i schimbe fie să‑i păstreze limitele și forma”42. Conform sociologu‑
lui francez Loïc Wacquant, această definiție a câmpului mai include două
proprietăți fundamentale. În primul rând, un câmp se întemeiază pe „un
sistem de relații obiective (asemănător cu un câmp magnetic), o configurație
relațională ce posedă o gravitație specifică pe care o imprimă tuturor obiec‑
telor și agenților care intră în ea. Ca o prismă, ea refractă forțele externe în
conformitate cu structura sa internă”43. În al doilea rând, un câmp social
constituie în egală măsură un spațiu al violenței simbolice, al conflictului
și competiției. Wacquant sugerează că din acest punct de vedere, câmpul
social are o serie de trăsături comune cu un câmp de bătălie: în cadrul
ambelor, participanții încearcă să‑și impună monopolul asupra diferitelor
specii de capital disponibile – autoritate culturală în câmpul artistic, autori‑
tate științifică în câmpul științific, autoritate sacerdotală în cadrul câmpului
religios, și așa mai departe”44. Miza conflictului și a competiției interne din
cadrul câmpului științific o reprezintă acumularea de capital cultural, prin
„capital cultural” înțelegând aici „un ansamblu de proprietăți care sunt pro‑
dusul actelor de cunoaștere și recunoaștere din partea agenților implicați în
câmpul științific, dotați cu categorii specifice de percepție care le permit să
efectueze distincții pertinente, conforme cu principiile de pertinență consti‑
tutive pentru nomos‑ul grupului”45 – așadar un concept asemănător cu acea
visibility din tradiția universitară americană. În scopul acumulării de capital
cultural, agenții contestă în permanență nu numai ierarhiile care agregă
câmpul, ci chiar și principiile care îl structurează subiacent46.
Devenind astfel un agent în câmpul științific, un spațiu, cum am arătat, al
violenței simbolice, al concurenței și conflictului, se poate explica, desigur,
măcar în mică parte, acceptarea de către Vlad Georgescu de a deveni infor‑
mator al Securității – altminteri nu ar fi avut niciun motiv.
Fiind încă angajat al Muzeului Româno‑Rus, în luna iulie a anului 1963
„organele” de Securitate decid să‑i propună istoricului recrutarea ca agent.
În acest sens, ofițerii obțin câteva note informative de la unii colegi de‑ai săi,
precum cea din 3 iulie 1963 semnată de „Gh. Popescu”, unde Vlad Georgescu
41
Lucien Wacquant, Pierre Bourdieu, An Invitation to Reflexive Sociology, Chicago, The
University of Chicago Press, 1992, p. 17.
42
Ibidem.
43
Ibidem.
44
Ibidem.
45
P. Bourdieu, Science de la science..., ed. cit, p. 110.
46
L. Wacquant, P. Bourdieu, An Invitation..., ed. cit, p. 52.
este caracterizat în termeni pozitivi: „Organizația de bază s‑a gândit ca în

eventualitatea primirii de candidați în partid, el să fie printre primii, mai
ales de când a fost aprobat la aspirantură. Deocamdată este pus la îndeplini‑
rea de sarcini diferite și trebuie să spun că el se achită bine de ele”47.
Bineînțeles, era tocmai perioada când baza socială a partidului s‑a extins
extraordinar de mult – din 1960 și până în 1965, numărul membrilor de
partid a crescut de la 807.000 la 1.377.847. Merită precizat faptul că dintre
ei aproape un sfert erau intelectuali48. Pe de altă parte, în aceeași peri‑
oadă și numărul informatorilor Securității s‑a dublat. Însă în pofida dorinței
organizației de partid a instituției unde avea serviciul, istoricul a refuzat
înscrierea în Partidul Muncitoresc Român. Conform unui raport negativ
întocmit de Securitate la data de 1 iunie 1974 pentru a‑i bloca obținerea de
viză pentru plecarea în Statele Unite ale Americii unde urma să ocupe pos‑
tul de director al Bibliotecii Române din New York, Vlad Georgescu „nu
este membru de partid”, iar „între anii 1966 și 1970, când s‑a pus la institut
problema primirii sale în partid, el a amânat mereu să prezinte cererea,
invocând diverse motive”49.
Așadar, în mărturisirea pe care a redactat‑o la 12 aprilie 1977 în închi‑
soarea Rahova, istoricul era sincer când își amintea: „Eu m‑am socotit tot
timpul un tehnocrat, orice ambiție politică sau administrativă mi‑a fost
străină. Mi‑am dorit să fiu lăsat să scriu, să cercetez în țară și în afara ei,
să țin conferințe și cursuri. Nu mi‑am dorit o altfel de carieră și am făcut
greșeala să socotesc aceste activități ca fiind oarecum în afara politicii. De
aceea nici nu am cerut intrarea în partid, într‑o vreme când accesul era rela‑
tiv ușor pentru intelectuali, nu am cerut‑o, deși mi s‑au făcut propuneri în
mai multe rânduri, între alții chiar și de Miron Constantinescu. Pe atunci
nu se făcea nicio diferență la nivelul activității mele, firește – între membru
și nemembru de partid, accentul cădea numai pe aspectul profesional, de
altfel chiar și cuvântul tehnocrat a fost pe atunci foarte la modă. Am socotit
că‑mi pot sluji țara și fără înscriere în partid, încurajat de exemplul unui
Giurescu, Berza, Pippidi, deși ultimii doi m‑au sfătuit în repetate rânduri
să nu mai stau, politicește vorbind, de‑o parte. Am crezut că pot fi un leal și
folositor tovarăș de drum”50.
În complementaritatea notelor informative referitoare la el pe care
le obținuse anterior, în data de 5 iunie 1963 locotenentul Mircea Nimară
din cadrul Direcției a III‑a a Securității îi face o vizită istoricului pentru
47
A.C.N.S.A.S, Fond S.I.E., D. 27085 (S39), f.72.
48
A. Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965–1989. Geniul Carpaților, Iași, Editura
Polirom, 2011, p. 76–77.
49
50
a‑l cunoaște. Conform raportului „asupra felului cum a decurs cunoașterea

personală a numitului Georgescu Vlad” pe care locotenentul l‑a întocmit,
acesta făcea următoarele aprecieri: „am tras concluzia că Georgescu Vlad
știe să aprecieze ce e bine în viață și ce nu, e inteligent și bine pregătit
în meseria sa, își iubește profesia pe care și‑a ales‑o și e dornic de noi
cunoștințe. Modest și serios, priceput în multe probleme, abil în discuții
și moderat ca temperament, Georgescu Vlad se face repede plăcut de cei
care‑l ascultă și ușor înțeles de aceștia”51. După ce a întreprins o serie de
alte verificări, după aproximativ o lună de zile, la 4 iulie 1963, același loco‑
tenent a întocmit un referat „cu propuneri de recrutare ca agent al organe‑
lor noastre a numitului Georgescu Vlad, prin metoda convingerii, pe baza
sentimentelor sale patriotice”52. La 11 iulie 1963 istoricul este recrutat, sem‑
nând un „Angajament” care se păstrează în versiunea olografă în arhiva
fostei Securități. În cuprinsul lui, Vlad Georgescu scria: „Mă angajez să
ajut organele Securității statului, informându‑le despre aspectele negative
pe care le cunosc precum și despre manifestările suspecte ale personalului
cu care sînt în contact. Materialele pe care le voi întocmi vor purta titlul de
notă informativă și vor fi semnate cu numele de Mircea Călinescu în locul
numelui meu real”53.
Din iulie și până în decembrie 1963 istoricul a furnizat Securității
un număr de zece note referitoare la situația din interiorul Muzeului
Româno‑Rus. În cuprinsul unei note „privind atitudinea în munca de cola‑
borare cu organele noastre a agentului M. Călinescu” din data de 3 iulie
1964, locotenentul de Securitate preciza: „agentul ne‑a furnizat zece mate‑
riale informative în care erau consemnate situația de suspiciune reciprocă
a salariaților de la muzeul româno‑rus, grupați în două tabere, în jurul
celor doi directori care aveau serioase neînțelegeri profesionale, accentu‑
ând mai ales pe poziția și atitudinile celor specificați mai ales, ce se găseau
în atenția noastră”54. În ianuarie 1964, „Mircea Călinescu” s‑a transferat la
Institutul de Studii Sud‑Est Europene și a refuzat să mai redacteze note
informative. Câteva luni mai târziu, locotenentul Mircea Nimară a discutat
cu el despre posibilitățile informative de la noul loc de muncă, însă reacția
lui Vlad Georgescu a fost una negativă. Conform referatului cu propuneri
de încetare a legăturii cu agentul „Mircea Călinescu” redactat de Nimară
la 27 august 1965, istoricul „a răspuns că în acest institut au fost aduse
numai cadre corespunzătoare din toate punctele de vedere, în majoritate
tineri – deci cu o ideologie sănătoasă – care nu dau naștere la atitudini
51
52
A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, D. 041596, vol. I, f.61–65.
53
54
suspecte; la fel a afirmat și la întâlnirea de control din august 1964; dacă

se vor ivi probleme care să intereseze organele de stat, le va semnala el din
proprie inițiativă, din aceste motive, el și‑a exprimat nemulțumirea pentru
faptul că trebuie să vină la întâlniri planificate, să scrie materiale informa‑
tive etc.”55. Concluzia referatului care propunea abandonarea lui „Mircea
Călinescu” a fost tăioasă: „deoarece utilitatea agentului este nulă iar întâl‑
nirile cu el au devenit o piedică pentru munca ofițerului, pentru atitudinea
de totală indiferență a agentului față de colaborarea cu organele noastre și
pentru lipsa de posibilități informative, propunem să se aprobe încetarea
legăturii cu agentul Călinescu Mircea [...] Acest agent trebuie considerat un
rebut al muncii noastre încă de la inceput. Propriu‑zis nu a fost și nu este
agent. Deși tânăr, este foarte liberalist în vederile sale iar față de lt. Nimară
are o atitudine de sfidare”56. Cinci ani mai târziu însă, „Mircea Călinescu”
devine „Mircea”, întrucât Vlad Georgescu este din nou recrutat ca informa‑
tor. Bineînțeles, despre legăturile lui cu Securitatea, istoricul nu amintește
absolut nimic nici în mărturisirea pe care a scris‑o în timpul detenției la
Rahova, nici în conversațiile cu colegul său de celulă – înregistrate și tran‑
scrise în cea mai mare parte a lor – și nici după plecarea sa definitivă din
România.
În mărturisire își rememorează parcursul astfel: „În 1963 deveneam
cercetător la nou‑înființatul Institut de Studii Sud‑Est Europene; vechiul
complex de inferioritate, sentimentul de a fi un cetățean de clasa a doua
se ștergea văzând cu ochii. Eram plin de încredere în mine și în viitor și de
recunoștință pentru politica care, după 1965, ne‑a facut pe toți egali, fără a
mai practica vechile discriminări sociale. În 1967 am plecat pentru un an
lector de istorie sud‑est europeană la Unviersitatea din Los Angeles. Era
prima plecare de acest fel, în domeniul istoriei, după 1944, în 1969 am
plecat pentru cercetări în Austria, în 1970 am participat de două ori, la con‑
grese în Grecia, în 1971 am efectuat un lung turneu de conferințe la mari
universități americane, între 1970–1972 am publicat patru cărți, dintre care
una în străinătate și am luat și premiul Bălcescu al Academiei; în 1973 am
fost numit visiting professor la prestigioasa universitate Columbia, la catedra
N. Iorga, succedând în aceasta calitate renumitului profesor C.C. Giurescu,
a cărui vârsta nu o aveam nici pe jumătate; în sfârșit, în 1974, această activi‑
tate a culminat cu postul de secretar general al unui mare congres de istorie
la care participau peste 1.000 de invitați din 33 de țări, și prin facerea forme‑
lor de numire ca director al Bibliotecii Române de la New York. Anii 1967–
1974 au fost cei mai frumoși și mai rodnici ani ai vieții mele. Împlinirile
se datorau desigur în primul rând muncii depuse, dar aceasta singură nu
55
56
Ibidem.
ar fi putut asigura cursul ascendent menționat. Am primit în permanență

sprijinul și ajutorul forurilor de partid si de stat. Am avut mereu sentimen‑
tul unei activități apreciate, m‑am simțit util și fericit, parte a progresului
general întreprins de cultura și istoriografia română. M‑am simțit liberat de
vechile complexe și‑mi amintesc că în vara lui 1974, întâlnindu‑l pe locote‑
nentul Leti în fața Operei, poftindu‑l la o cafea, i‑am spus că în sfârșit mă
simt și eu pe deplin cetățean de clasa I”57.
Ar fi naiv să punem (și) pe seama colaborării cu Securitatea extrem de
rapida ascensiune profesională a istoricului. În septembrie 1967, când abia
împlinise vârsta de 30 de ani și încă nu își susținuse lucrarea de doctorat,
Vlad Georgescu a plecat la Los Angeles pentru un an (universitar) ca pro‑
fesor invitat; s‑a întors în țară în iunie 1968. Cum a reușit, în condițiile în
care, cu numai doi ani în urmă, ofițerul cu care era în legătură l‑a abandonat
ca informator considerându‑l, cum am văzut, „liberalist”, „rebut” și „sfidă‑
tor”? În plus, cum a reușit să plece în 1973 la New York pentru a‑l înlocui
pe profesorul C.C. Giurescu la catedra „N. Iorga” a Universității Columbia,
între ianuarie și iunie 1973, dat fiind faptul că la data de 14 aprilie 1972 a fost
(din nou) exclus din rețeaua informativă ca „răuvoitor”58?
Răspunsul este mai simplu decât pare: într‑o primă fază datorită întâm‑
plării, apoi, ulterior, datorită relațiilor sale de prietenie cu un număr însem‑
nat de profesori americani, unii de origine română, pe care a reușit să și le
facă peste ocean. Atunci când în 1966 profesorul american Eugen Weber
(emigrant român) de la University of California, Los Angeles, i‑a propus aca‑
demicianului Andrei Oțetea, directorul Institutului de Istorie al Academiei
Republicii Socialiste România din București, să‑i trimită un tânăr specialist
ca profesor invitat pentru un an universitar, alegerea lui Oțetea a fost Vlad
Georgescu întrucât acesta era în același timp și un foarte bun cunoscător
al istoriei sud‑estului european, dar și al limbii engleze. La acea dată era,
dacă nu singura, atunci probabil cea mai potrivită alegere. Anchetat fiind de
Securitate, la 3 aprilie 1977 istoricul a declarat: „prima invitație de a merge
în SUA, ca lector am primit‑o în anul 1966, vara, din partea prof. Eugen
Weber. El a vizitat Bucureștiul în acea perioadă, a vizitat pe prof. Oțetea care
atunci era directorul Institutului de Istorie și președintele secției de istorie
a Academiei și i‑a propus să trimită un tânăr lector de istorie la universita‑
tea sa: „deoarece eu tipărisem deja unele lucrări și cunoșteam bine limba
engleză, alegerea a căzut asupra mea. Academia a inclus această catedră în
planul său de schimburi culturale în ianuarie 1967, iar plecarea a avut loc în
luna septembrie a aceluiași an, cursurile durând până în iunie 1968. Prof.
Weber a cerut lui Oțetea să trimită pe altcineva în locul rămas liber după
57
58
mine, dar din motive necunoscute mie catedra nu a mai continuat cu profe‑
sori români nici până astăzi”59.
Apoi, pe parcursul următorilor șase ani, lucrurile au mers de la sine, în
condițiile în care – în complementaritatea prietenilor pe care și i‑a făcut
în Statele Unite ale Americii, printre alții pe Mircea Eliade, Stephen
Fischer‑Galați, Mircea Grosu, Eugen Weber sau Radu Florescu60 – capitalul
său simbolic și vizibilitatea sa erau, așa cum se poate remarca din fragmen‑
tul mărturisirii pe care am citat‑o, în continuă creștere – în doi ani a publicat
patru cărți, dintre care una la Columbia University Press în Statele Unite
ale Americii, și alta la editura Academiei RSR în București. Poate tocmai
din dorința de a‑și conserva condiția a acceptat să devină din nou, în 1970,
„Mircea”, adică informator al Securității.
Datorită faptului că la începutul anului 1970 în Institutul de Studii
Sud‑Est Europene „au fost identificate unele persoane cu antecedente poli‑
tice dușmănoase regimului nostru, cum sînt: Costescu Eleonora, fostă
membră a organizației legionare, Fochi Adrian fost legionar și semnalat
cu relații de corespondență cu un emigrant legionar cunoscut cu activitate
dușmănoasă îndreptată împotriva țării noastre, și alții”, la 9 martie 1970
este întocmit un referat cu propuneri de recrutare ca informator a „numi‑
tului Georgescu Vlad, fost informator al fostei Direcții a III‑a și exclus din
rețea în 1965 pentru refuz de colaborare”61. Drept urmare, între martie și
mai 1970, căpitanul de Securitate Virgil Nen a efectuat un număr de cinci
întâlniri sau, în cuvintele sale, „contactări” cu Vlad Georgescu. Se pare că
de această dată, spre deosebire de anul 1963, ofițerul nici nu a fost nevoit să
aplice metoda „convingerii” în scopul recrutării agentului, întrucât, așa cum
apreciază într‑o notă nedatată, redactată probabil în mai sau iunie 1970, „în
timpul contactărilor Georgescu Vlad a fost întotdeauna plin de solicitudine
față de organele noastre; singur a întrebat la un moment dat dacă nu cunosc
pe ofițerul cu care a ținut legătura afirmând că este prietenul său și nu s‑au
mai văzut de multă vreme. Apreciem că Georgescu Vlad este util muncii
informativ‑operative și este dispus să sprijine organele noastre pe această
linie”62. Acceptând să fie recrutat ca informator la data de 25 mai 1970, isto‑
ricul a stabilit totuși, împreună cu ofițerii, câteva condiții. El a fost „de acord
să informeze organele de securitate cu problemele care privesc securitatea
statului ori de câte ori va lua la cunoștință asemenea probleme; totuși apre‑
ciază că în institutul unde lucrează nu sunt asemenea probleme; nu‑și va
face o preocupare din culegerea de informații; refuză întâlniri organizate,
59
A.C.N.S.A.S, Fond Penal, D. 000038 vol. I, f.52.
60
61
Ibidem, f.4.
62
Idem.
să propunem un sistem de chemare bilateral”63. Probabil această atitudine

a determinat „organele” să‑l verifice pe informator: conform planului de
verificare datat 22 iulie 1971, agentul, „după recrutare a fost verificat prin
introducerea tehnicei de ascultare la domiciliu ITX, de asemenea intercep‑
tarea corespondenței”. Însă, „în urma măsurilor de verificare nu au rezultat
probleme deosebite care să intereseze securitatea statului”64.
Conform planului de dirijare a agentului întocmit la data de 6 august
1971, misiunea sa era să afle și să informeze „organele securității” statu‑
lui cu privire la aspecte de tipul: „vizita ce o fac în institut cercetători din
alte țări, scopul vizitei, persoanele contactate și ce au discutat, crearea unor
relații de prietenie cu cercetătorii străini care vin în țara noastră pentru o
perioadă mai îndelungată, depistarea celor care vin în țară în vederea înde‑
plinirii unor sarcini speciale; starea de spirit în rândul salariaților, comen‑
tarii și discuții dușmănoase la adresa regimului, depistarea acelor persoane
care intenționează să părăsească definitiv Țara, să se insiste pe cei chemați
la diverse manifestări științifice internaționale; crearea de relații apropiate
cu cercetătorii Fochi Adrian și Costescu Elenonora”65 și altele asemenea. Se
pare că nu a reușit să își îndeplinească „misiunea” într‑o manieră satisfăcă‑
toare, din moment ce la data de 13 aprilie 1972 i se întocmește un raport cu
propunerea de excludere din rețeaua informativă. Între alte motive care au
determinat excluderea, autorul documentului consemna următoarele: „încă
de la începutul colaborării cu agentul nostru, informatorul Mircea a manifes‑
tat unele rețineri în furnizarea de materiale informative scrise, cele existente
fiind obținute cu multă insistență. Cu toate că într‑o anumită perioadă lăsa
impresia că a fost atras mai mult de partea noastră, acest lucru nu s‑a reali‑
zat în fapt, informatorul continuând și în prezent cu atitudinea răuvoitoare;
nu se prezintă la întâlniri, nu‑și îndeplinește sarcinile și refuză să furnizeze
materiale informative invocând diverse pretexte. Având în vedere cele de mai
sus, propunem excluderea informatorului Mircea din rețeaua informativă
și predarea dosarului personal și anexa la CIDA”66. A doua zi raportul a fost
aprobat și legăturile cu Vlad Georgescu au încetat pentru o perioadă.
Întrucât între 4 și 10 septembrie 1974 urma să se desfășoare la București
cel de‑al treilea „Congrés international des Etudes du Sud‑Est européen”,
unde Vlad Georgescu urma să îndeplinească funcția de secretar, pe data de
15 martie 1974 locotenent‑colonelul de Securitate Alexandru Chihaia „l‑a con‑
tactat pe Vlad Georgescu pentru cunoaștere personală în vederea recrutării”67.
63
Ibidem, f.7.
64
Ibidem, f.12.
65
Ibidem, f.10.
66
Ibidem, f.1.
67
A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, D. 041596, vol. II, f.11.
Astfel, vechile legături s‑au reînnodat. La 26 martie Chihaia scrie un raport

în vederea aprobării recrutării istoricului ca agent sub numele „Sandu”, care
însă nu s‑a realizat decât la data de 20 iulie 1974. De această dată însă,
Vlad Georgescu a refuzat să ofere ofițerilor de Securitate materiale scrise,
locotenent‑colonelul Chihaia fiind nevoit să le redacteze singur, în urma
întâlnirilor pe care le avea periodic cu informatorul. Între februarie și iulie
1975, Chihaia a întocmit opt astfel de note‑raport68. Ultima notă de acest fel
a fost redactată la 6 august 1975 în urma întâlnirii lui Vlad Georgescu cu
un ofițer desfășurată cu o zi înainte, după cum reiese din conținutul ei, la
cererea istoricului, la domiciliul său din Strada Vasile Pârvan, numărul 1469.
Însă un document din august 1974 – așadar redactat la aproximativ o
lună de zile după ce Vlad Georgescu a devenit „Sandu” în urma întâlnirii
cu locotenent‑colonelul Alexandru Chihaia din martie – se referă din nou la
„Mircea”, același „Mircea” exclus, cum am arătat, la 14 aprilie 1972. În nota
de caracterizare a informatorului „Mircea” datată 18 august 1974 și semnată
de un locotenent‑colonel cu nume indescifrabil, se sintetizau următoarele
date: „La începutul colaborării cu organele noastre, [așadar după 25 mai
1970, n.s.] Mircea a manifestat unele rețineri în furnizarea de materiale
informative scrise. Insistă ca acestea să se transmită verbal [...] treptat, în
procesul muncii, aceste dificultăți au fost lichidate în foarte mare măsură.
Principalele materiale informative ne sînt furnizate în scris. După fiecare
întâlnire, de comun acord, se fixează întalnirea sau întâlnirile viitoare. După
recrutare a efectuat două deplasări în țări capitaliste, în 1970 în Atena și
în 1971 în SUA, fiind trimis de către conducerea institutului. La întoarcere
ne‑a furnizat unele materiale cu privire la comportarea în exterior a unor
cercetători români, de asemenea unele date cu caracter documentar privind
emigrația română. De la recrutare și până în prezent, informatorul a fur‑
nizat 18 note informative, materialul se referă la viața din institut a unor
cercetători din țări capitaliste, relații create [...] informatorul nu a fost retri‑
buit în bani sau obiecte. Dovedește atașament față de regimul din țara noas‑
tră. Față de cele arătate, ne propunem menținerea în rețea a informatorului
MIRCEA și dirijarea lui conform planului”70.
Cum lesne se poate constata, misteriosul locotenent‑colonel nu amintește
nimic nici despre excluderea lui „Mircea”din rețea în 1972, nici despre vizita
de șase luni pe care ex‑„Mircea” a întreprins‑o în SUA între ianuarie și iunie
1973, când încă nu avusese loc recrutarea sa sub numele conspirativ „Sandu”.
În plus, omite să menționeze și refuzul istoricului de a accepta să colabo‑
reze cu Securitatea după întoarcerea din SUA în 1973, refuz consemnat în
68
A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, D. 041596, vol. III, f.5–20.
69
A.C.N.S.A.S, Fond SIE, D. 27085, f.113.
70
Ibidem, f.9.
raportul pe care Securitatea l‑a întocmit atunci când Georgescu a primit

invitația de a deveni directorul Bibliotecii Române din New York în 1974.
Acest raport, datat 1 iunie 1974 evidenția, printre altele, că: „în toamna anu‑
lui 1973 a fost contactat de către un ofițer de la IMB‑Securitate, pentru a da
unele relații, dar, atât cu acest prilej cât și în alte ocazii, s‑a eschivat să dea
materiale scrise și să se întâlnească cu ofițerul respectiv”71. Ca o consecință a
refuzului său, Securitatea nu l‑a mai recomandat pe Vlad Georgescu pentru
postul din New‑York, la acea dată ex‑„Mircea” și viitor „Sandu”, ci pe „Gabi”,
agent al Securității.
La 21 mai 1975 – așadar când Vlad Georgescu era deja (și încă) informator
cu numele conspirativ „Sandu” – este deschis pe numele său un dosar de
urmărire informativă în care a primit numele de cod „Bibliotecarul”. Așadar,
în vara anului 1975, el era pe de‑o parte și informatorul „Sandu”, pe de alta și
– fără să o știe – urmăritul „Bibliotecarul”. O nouă etapă din viața sa începea
atunci să se contureze – aceea a disidenței. Însă înainte de a o discuta, con‑
sider că episoadele din biografia sa care (îi) compun ipostaza de informator
necesită o remarcă: așa cum limpede reiese din documente, Securitatea nu
l‑a „ajutat” nici financiar, și nici din punctul de vedere al ascensiunii profe‑
sionale pentru că, așa cum am arătat, în 1967, atunci când a efectuat prima
călătorie în SUA, fusese deja abandonat ca informator de doi ani – la fel în
1973 – iar atunci când era informator, în 1974–1975, Securitatea nu doar i‑a
blocat ocuparea postului de la New York, dar a și deschis un dosar informa‑
tiv pe numele său.
De ce a ales însă istoricul Vlad Georgescu disidența? Răspunsul nu poate
fi decât unul singur, și îl voi argumenta în paginile următoare: pentru că
nu a avut încotro. Pentru că, deși inițial nu a simțit că este un urmărit al
Securității – și‑a dat seama târziu, abia în primăvara lui 1977 –, în 1975/1976
a simțit cum cariera i se frânge.
Iată cum își amintea acei ani în aprilie 1977, la Rahova: „În toți acei ani
nu mi‑a trecut niciodată prin minte să‑mi părăsesc țara, nici să stabilesc
contacte cu emigrația, deși ar fi fost cel mai simplu lucru cu putință. Aș
fi avut de multe ori prilejul să mă angajez ca profesor la vreo universitate
străină. Dimpotrivă, prima mea soție, având greutăți profesionale la Operă,
a dorit mereu să plece. După ce a părăsit țara în 1973 a insistat în repe‑
tate rânduri să o las să acționeze pentru a mă scoate, pe baza principiului
întregirii familiei. N‑am acceptat și în iunie 1974 m‑am mutat din casa în
care locuiam cu ea, la părinții ei, în apartamentul mamei mele care între
timp se eliberase. L‑am renovat în întregime, cheltuind pentru punerea la
punct celor patru camere cu peste 100 de metri pătrați și cu înzestrarea lor
71
modernă peste 30.000 lei. Eu socoteam, la sfârșitul anului 1974 că de când

mă aflam încadrat în activitatea de cercetare sau predare a istoriei, îmi făcu‑
sem corect datoria, că răspunsesem încrederii arătate. Așteptam încrezător
viitorul, convins că acest drum va continua. M‑am înșelat. Dacă linia politică
inaugurată în 1965 mi‑a îngăduit ascensiunea, cea afirmată după 1974 a
adus cu sine contrariul. S‑a socotit că valoarea politică este mai importantă
și mai sigură decât cea tehnocratică, tehnocrații au încetat a se bucura de
vechea trecere, locul lor fiind luat de activiști. S‑a revenit la dosar, la originea
socială, am mers din nou la cadre pentru a completa formulare. Avusesem
ocazia să‑mi arăt atașamentul prin intrarea în partid și nu o făcusem la
momentul oportun, iar acum, fără ca să se fi avut ceva personal cu mine,
cel încadrat politic era preferat celui neîncadrat. Folosirea sau nefolosirea
nespecialistului a fost din nou supusă unor reguli precise de dosar, iar eu
mă simțeam ca la un concurs de frumusețe la care concurentele trebuie să
treacă printr‑un corp decupat cu măsurători și dimensiuni standard. Cine
nu le are nu poate trece. Or, la încercările mele de trecere se găsea mereu
câte o măsuratoare nepotrivită, ba averea părinților, ba plecarea primei soții,
ba originea celei de‑a doua. Cât timp această antropometrie nu se aplicase
fusesem folosit, promovat, apreciat. Odată noul sistem intrat în vigoare, am
rămas constant pe pragul decupajului fără a‑l mai putea trece, până astăzi.
În primăvara anului 1975, la reducerea schemei institutului eram primul pe
lista dării afară, scăpând numai grație unor intervenții superioare; în vara
aceluiași an, Academia, atât de generoasă altă dată în ceea ce privește plecă‑
rile în străinătate, nu a vrut sa‑mi dea nici măcar simpla recomandare pen‑
tru a‑mi depune cererea la Miliție. Atunci a fost singurul moment în care
m‑am gândit dacă nu ar fi mai bine să accept propunerea primei mele soții;
i‑am scris în aprilie să se intereseze în principiu asupra acestei probleme
dar să nu întreprindă nimic inainte de a‑i comunica hotărârea mea defini‑
tivă. Am luat‑o destul de repede și în septembrie 1975 am introdus actiunea
de divorț. Din nefericire «ghinioanele» mele au continuat. În 1976 mi s‑au
refuzat pașaportul pentru Bulgaria unde urma să plec în cadrul schimbului
dintre academii; în toamna aceluiași an toți cercetătorii au fost împărțiți în
trei categorii, unii care pot preda la facultatea de istorie, unii care pot con‑
duce doar licențe, unii care pot doar supraveghea practica. Eu am fost inclus
în categoria a II‑a. În iarna aceluiași an s‑a introdus la toate facultățile din
țară un curs general de istoria patriei. Nu am fost socotit bun nici pentru
această activitate, din tot institutul au fost aleși doar fostul secretar de partid
și fostul secretar de UTC, cel dintâi binecunoscut pentru slaba sa pregătire,
celălalt un începător. Fostul profesor de la Los Angeles și Columbia nici
măcar nu a fost trecut pe lista de propuneri pentru selecție. Tot în iarna
anului ‘76–‘77 am fost scos de la secretariatul tehnico‑științific al tratatului
de istoria României, pregătit de Academie, fiind în cele din urmă reintrodus

numai în urma unor intervenții la dl. Burtică. De asemenea, în ianuarie
1977 Editura Științifică mi‑a scos din planul pe anul în curs ultima mea
carte «Istoria gândirii politice românești», deși apariția ei fusese aprobată
de CC încă din octombrie 1976. Motivul a fost lipsa de hârtie, cartea fiind
reprogramată teoretic pentru 1978, deși apariția sa trebuia să concidă inițial
cu centenarul independenței. Toate aceste fapte mi‑au dat un sentiment de
adâncă frustrare. Mă simțeam din nou un cetățean de clasa a doua, dar nu
ca în 1950 când eram bucuros să supraviețuiesc, ci după ce fusesem unul de
clasa I. Nu era desigur o persecutare directă, nici strict personală, nimeni nu
mă împiedica să citesc, să scriu. Dar nu poți trăi numai între cărți și docu‑
mente. Trebuia din când în când să ieși la aer, să ai contact și cu prezentul
nu numai cu trecutul. Or, posibilitățile mele de manifestare erau îngustate
continuu, ajunsesem la sentimentul lucrului degeaba, a inutilității lui”72.
Atingând punctul culminant în toamna și iarna anului 1976, frustrările
lui Vlad Georgescu, precum și sentimentul său că viitorul i se închide, au
determinat hotărârea sa să devină disident, adică să „reziste”. Se confirmă
astfel o observație generală pe care Trond Gilberg a făcut‑o în 1990, desigur,
fără să fi lecturat dosarul istoricului, conform căreia este foarte probabil ca
un intelectual să devină un opozant al sistemului în clipa în care este împie‑
dicat să se miște ascendent în societate și devine imobilizat pe un anumit
palier social73.
Dezbaterile din sfera academică referitoare la conceptul de rezistență
contribuie într‑o măsură indiscutabilă atât la înțelegerea fenomenului
comunist în general, cât și la raporturile dintre cetățeni și stat în cadrul
regimurilor comuniste. În general, ele sunt structurate pe coordonatele a
două modele interpretative și analitice distincte: așa‑numita „școală” totali‑
tară, proeminentă mai ales în anii ’50 și ’60 ai secolului trecut, care argu‑
mentează ideea incapacității cetățenilor de a se opune puterii într‑o socie‑
tate atomizată, respectiv modelul centrat pe „rezistență”. Dificultățile sau
vulnerabilitățile teoriei rezistenței constau în tendința de a considera drept
acte de rezistență o gamă atât de variată de atitudini și comportamente încât
conceptul însuși riscă să‑și piardă semnificația: spre pildă, cel mai recent
volum publicat de Lynne Viola aferent acestei problematici aplică eticheta
de rezistență actelor de homosexualitate, portului de haine tradiționale
musulmane ori comerțului ilegal cu alimente etc.74. Din acest punct poate
72
A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, D. 015155, vol. II, f.50–51.
73
T. Gilberg, Nationalism and Communism in Romania. The Rise and Fall of Ceausescu’s
Personal Dictatorship, Boulder, San Francisco & Oxford, Westview Press, 1990, p. 152.
74
L. Viola, Contending with Stalinism: Soviet Power and Popular Resistance in the 1930s, Ithaca,
Cornell University Press, 2002, 256 p.
pleca și discuția referitoare la ceea ce unii intelectuali din spațiul public

românesc au numit „rezistența prin cultură” în anii ceaușismului: spre
pildă, din această perspectivă, „Școala” de la Păltiniș a filosofului Constantin
Noica a fost un centru al rezistenței împotriva „comunismului”. În studiul
de față însă asum definiția propusă rezistenței de către Timothy Johnston
în cel mai recent volum pe care l‑a publicat, definiție conform căreia prin
rezistență se înțelege „orice acțiune sau discurs produs în mod deliberat și
menit să submineze practicile sau instituțiile puterii”75.
Ceea ce Vlad Georgescu a făcut în toamna și iarna anului 1976, respectiv
în primăvara lui 1977 a fost exact o încercare conștientă și voluntară de a
submina principiile pe baza cărora se fundamenta ordinea politică a regi‑
mului comunist din România. A scris atunci trei texte „subversive” – unele
dintre ele le‑a și citit cu voce tare în apartamentul său bănuind că are insta‑
lată în locuință tehnică operativă – pe care, în seara zilei de 28 martie 1977
le‑a înmânat ambasadorului american de la București, Harry Barnes Jr., cu
care era în relații de prietenie. Scopul era difuzarea lor în afara hotarelor
țării, întrucât era evidentă imposibilitatea publicării lor în România. Toate
se păstrează în arhiva fostei Securități, deoarece au fost confiscate în timpul
percheziției întreprinse la domiciliul său în data de 29 martie 1977.
Primul dintre ele este ceea ce ulterior, în 1981, a devenit volumul „Politică și
istorie. Cazul comuniștilor români, 1944–1977”. În timpul achetei, la întreba‑
rea când a redactat acel text de 75 de pagini și în ce scop, „Bibliotecarul” a decla‑
rat: „la acest material am început să lucrez de prin luna noiembrie 1976 și l‑am
definitivat în luna februarie 1977. L‑am dactilografiat personal la o mașină
de scris de la locul meu de muncă fără să mai cunoască cineva conținutul
lui. Acest material era o analiză în viziunea concepției mele proprii a situației
social‑politice a României în perioada 1944–1977”76. În mărturisirea pe care a
scris‑o în 12 aprilie 1977 la Rahova, istoricul își asumă textul astfel: „am ajuns a
fi obsedat de ceea ce am numit în cele trei texte, cultul personalității. Am scris
atunci Politică și istorie, încercarea mea, de a‑l explica istoricește”77.
Al doilea text este un scurt pamflet a cărui țintă este președintele Nicolae
Ceaușescu, datat 6 martie 1977 – așadar la două zile după cutremurul din
4 martie – și poartă titlul „Ciuma lui Caragea”. În scrisoarea pe care i‑a
trimis‑o lui Mircea Eliade împreună cu cele trei texte, istoricul a considerat
„Ciuma lui Caragea” drept „protestul și reacția față de mascarada cu care s‑a
îmbrăcat o mare dramă”78. Fără a insista prea mult asupra sa, citez totuși din
75
T. Johnston, Being Soviet. Identity, Rumour and Everyday Life under Stalin, 1939–1953, New
York, Oxford University Press, Oxford, 2011, p. XXII.
76
A.C.N.S.A.S, Fond Penal, D. 000038 vol. I, f.37.
77
78
conținut întrucât mi se pare caracteristic nu atât în privința stării generale

din zilele care au urmat cutremurului, cât mai ales pentru felul de a gândi
al lui Vlad Georgescu în acele momente: „Și vodă Caragea și Ștefan Lăcustă
înaintea lui au rămas în istorie ca domni ai calamităților. Pe Caragea, lumea
îl știe grație ciumii care i‑a împuținat țara. Un mare flagel la o domnie de
numai șase ani. Din 1970, în doar șapte, ne‑au bântuit trei mari flagele, două
potopuri și un cutremur. Nu‑i prea mult pentru o singură domnie? Ai spus
că blocurile s‑au dărâmat pentru că foștii proprietari capitaliști le‑au înălțat
fără grijă. Nici în aceste clipe nu poți uita ideologia, nu renunți la lupta de
clasă. Dar blocul de la Lizeanu, dar poșta din Plevnei, dar blocul din Militari,
dar centrul de calcul, toate abia construite, tot din vina proprietarilor s‑au
dărâmat? […] Te‑am privit din nou dând indicații. Platitudini. De pildă, să se
înceapă demolările de sus în jos. Îți crezi oamenii atât de înapoiați încât să
fi început de la mijloc? Te ascultau toți, ingineri, arhitecți, constructori, își
luau notițe, aplecați din spate. De ce nu‑i lași să‑și facă meseria singuri, ca
buni meseriași ce sunt, fără atâta amestec amatorist? […] Pământul s‑a scu‑
turat pentru a spune că a venit vremea să se întoarcă fila […]. Vodă Caragea
a rămas în istorie prin ciuma care i‑a împuținat țara. Un altul, înaintea
sa, a rămas prin lăcuste. Domnia Ta vei rămâne prin două potopuri și‑un
cutremur. Domnul cataclismelor, cum nu a fost altul în istoria românilor.
Două potopuri și‑un cutremur. E mult pentru o singură domnie. Te sbați să
intri în legendă. Atunci oprește‑te și întoarce‑te. Te vom urma, căci schim‑
barea domnilor, bucuria nebunilor. Iar de nu poți, fă ca meșterul Manole:
zidește‑ți domnița, lipește‑ti aripi de șiță și sări. Va rămâne pe urmă‑ți, cel
puțin o fântână!”79.
Al treilea text poartă titlul „Programul mișcării disidente din România”.
Este nedatat, dar știm că la 16 martie 1977 el a fost citit de către istoric
mamei și soției sale80. Prin intermediul său, Vlad Georgescu a făcut trece‑
rea de la critica sistemului politic la acțiunea propriu‑zisă, trecere posibilă
doar în cadrul celei de‑a treia etape sau faze a evoluției regimului comu‑
nist, aceea a post‑mobilizării. Dacă Dallin și Breslauer au evidențiat, încă
din anul 1970, faptul că în această etapă slăbirea terorii politice a întărit
legitimitatea regimului, dar în același timp a creat și premisele apariției
fenomenului disidenței81, un eveniment petrecut tot în anii ‘70 a contri‑
buit într‑o măsură notabilă la fundamentarea legală a acestor acțiuni disi‑
dente: Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, încheiată la
Helsinki în august 1975, al cărei Act Final a fost semnat de toate cele 33
de state participante, plus SUA și Canada. Punându‑și semnătura pe acest
79
80
A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, D. 015155, vol. I, f.9–11.
81
A. Dallin, G.W. Breslauer, op. cit, p. 198.
document, Nicolae Ceaușescu se angaja la nivel internațional să respecte și

o serie de drepturi fundamentale ale omului și cetățeanului. Probabil fără
să conștientizeze în acele clipe posibilele consecințe pe care gestul său le
putea genera, Ceaușescu a acceptat un dar otrăvit. Nu întâmplător, criti‑
cii regimurilor comuniste din Europa Centrală și Răsăriteană, indiferent
de orientarea sau motivațiile pe care le‑au avut inițial, au ajuns din acel
moment să se refere constant, mai devreme sau mai târziu, la problema
(ne)respectării drepturilor și libertăților cetățenești din statele lor82, având
în plus, ca niciodată înainte, posibilitatea să le externalizeze prin apeluri la
guvernele statelor semnatare, la diverse instituții internaționale, la agenții
de presă sau la organizații non‑guvernamentale care monitorizau respecta‑
rea acestor drepturi. Cum vom vedea, exact la aceste drepturi s‑a referit și
Vlad Georgescu în manifesul său.
Imediat după semnarea Actului Final de la Helsinki, problematica drep‑
turilor omului a fost luată în serios atât de către disidenții din Europa
Centrală și Răsăriteană, dar și de guvernele occidentale, mai ales de
guvernul SUA. Dat fiind faptul că principalul interes al guvernelor țărilor
comuniste semnatare fusese, în momentul acceptării Actului Final, con‑
servarea status‑quo‑ului propriu, problema respectării drepturilor omului
a fost inițial neglijată. Evident, lucrurile nici nu se puteau petrece altfel în
condițiile în care logica funcționării regimurilor comuniste avea la bază
respingerea fără rest a oricărei forme de opoziție internă. Însă, dată fiind
natura lor ilegitimă – întrucât partidele comuniste nu guvernau pe baza
unui mandat oferit de votul popular – fenomenul disidenței era de‑acum
inevitabil să apară.
În România, amploarea fenomenului a fost mult mai mică decât în alte
state comuniste europene, în general disidenții acționând solitar. În locul
mișcărilor colective capabile să întreprindă proteste continue – precum
Comitetul de Apărare al Muncitorilor din Polonia – în România au existat
câțiva intelectuali care, deși au ales să își facă publice criticile la adresa regi‑
mului – precum, de pildă, Paul Goma ori Vlad Georgescu – nu au fost în
măsură să se coaguleze și să se organizeze într‑o mișcare de opoziție unitară
deși, cu certitudine, ei exact asta și‑ar fi dorit.
Mesajul sau dezideratele cuprinse în programul mișcării disidente din
România redactat de istoricul Vlad Georgescu se aseamănă, în datele lor
fundamentale, cu cele incluse în documentele similare elaborate de „cole‑
gii” săi disidenți est‑europeni. El nu atacă nici ordinea constituțională
a țării, nici legile sale fundamentale; ba dimpotrivă, tocmai pe acestea se
întemeiază pentru a critica regimul politic. În esență, programul nu cere
82
Tony Judt, „The Dilemmas of Dissidence”, în Eastern European Politics and Societies, no.2,
p. 205.
schimbarea regimului – fapt de altminteri extrem de greu de imaginat ori‑

unde în statele comuniste din Europa Centrală și Răsăriteană în acea vreme
– ci respectarea de facto a legilor interne și a acordurilor internaționale pe
care statul le‑a semnat și pe care, în teorie, le garantează. Primul paragraf
precizează limpede că „Disidența română recunoaște Constituția țării și
nu cere decât completa ei păzire. Disidența română recunoaște articolele
1–2 din Constituție care prevăd că România este republică socialistă și că
întreaga putere sa află în mâna poporului”.
Următoarele cinci paragrafe cer recunoașterea unei serii de drepturi
fundamentale, precum dreptul la diferență, egalitatea politică, libertatea
de exprimare și de adunare, precum și revenirea la conducerea colectivă
inițială, cea care a existat imediat după 1965. Le voi exemplifica pe toate prin
câte un citat relevant:
§ Dreptul la diferență: „Disidența română recunoaște articolul 3 din
Constituție care hotărăște că PCR este forța conducătoare în România.
Dar forța conducătoare nu înseamnă forță unică. Constituția nu prevede
indivizibilitatea puterii. Întemeiată pe acest fapt, disidența română cere
recunoașterea în Constituție a dreptului la disidență. În latină disidea
înseamnă a fi diferit, disidența înseamnă diferență. Disidența română cere
dreptul la diferență”.
§ Egalitatea politică: „Disidența română recunoaște articolul 17 din
Constituție care recunoaște egalitatea tuturor cetățenilor, nediscriminarea
pe temei de naționalitate, rasă, religie. Ea socotește însă că aceste drepte
principii necesită un plus de preciziune. Disidența română cere introduce‑
rea în Constituție și a nediscriminării politice. Se practică astăzi în unele
domenii segregația și apartheidul de partid, nu toți cetățenii sunt egali, unii
sunt mai egali decât alții”.
§ Libertatea de exprimare: „Disidența română recunoaște articolul 18–21
din Constituție care recunoaște libertatea de exprimare, adunare, libertatea
cuvântului. Românii se bucură de aceste drepturi, dar nu se bucură de drep‑
tul exercitării acestor drepturi. Constituția țării trebuie să prevadă în mod
precis ca aceste articole să devină realitate”.
§ Reformarea regimului prezidențial degenerat: „Disidența română
recunoaște articolele 71–76 din Constituție care prevăd introducerea unui
regim prezidențial, dar socotește că în ultima vreme el a evoluat pe căi care
nu sînt prevăzute de Constituție. Președintele și‑a făcut chip cioplit, a intro‑
dus un regim monarhic care nu corespunde tradiției politice românești.
Disidența română cere schimbarea acestui stil, revenirea la conducerea
colectivă din 1965–1971”83.
83
Este greu de estimat câți români au citit textele lui Vlad Georgescu în
anul 1977; în orice caz, în afară de ambasadorul Harry Barnes cu siguranță
le‑au citit și ofițerii de Securitate care le‑au ridicat în 29 aprilie 1977 din
locuința sa, dar și ofițerii‑magistrați care ulterior au instrumentat cazul. Din
păcate, președintele Nicolae Ceaușescu cu siguranță nu le‑a citit.
A doua zi după ce textele lui Vlad Georgescu au fost confiscate, în cadrul
unei ședințe a Comitetului Politic Executiv al PCR, atenția șefului de partid și
de stat a fost atrasă de scrisoarea deschisă trimisă de Paul Goma Conferinței
pentru Securitate și Cooperare în Europa, material „subversiv” ce reușise
să atragă deja un număr periculos de mare de semnături. Citez din steno‑
grama ședinței CPEx: „Nicolae Ceauşescu: «În legătură cu unele probleme
privind activitatea măgarului acesta de Goma, care continuă să ia legătura
prin telefon, şi acum, la Europa Liberă, s‑a publicat o listă cu aproape 180
de oameni care au semnat‑o (până în acel moment, n. n.).» Elena Ceauşescu:
«Libertatea este libertate, dar pentru a‑şi bate joc de popor (sic!), de efor‑
turile lui, pentru aceştia nu există nici un fel de libertate». N.C.: «Trebuie
loviţi, propriu‑zis, fără cruţare. Aceasta ca măsură generală, tovarăşi, care să
fie luate peste tot unde avem asemenea oameni. Să discutăm pe aceea (sic!),
care nu au asemenea manifestări, să‑i facem să înţeleagă, să‑i determinăm
ca fiecare să‑şi vadă de treabă acolo unde este pus. Cu acesta care este aici,
cu Goma, nici un fel de mişcare. Întrerupt telefonul, orice legături, cum
încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public, pentru spionaj şi trimis
în judecată. Fără nici un fel de discuţii şi toţi care vor proceda aşa»”84. Pe
baza principiului bolșevic enunțat de Elena Ceaușescu, conform căruia ade‑
vărata libertate necesită reducerea la tăcere a adversarilor politici85, s‑au luat
și măsurile împotriva disidenților români.
În seara anterioară, la 29 martie 1977, Vlad Georgescu a fost arestat și tri‑
mis în judecată, însă nu pentru spionaj, așa cum a recomandat Ceaușescu
a doua zi, ci pentru trădare prin transmiterea de secrete. Urmărit fiind de
către Securitate sub numele „Bibliotecarul” de la 21 mai 1975 întrucât, pe de‑o
parte ar fi urmat să ocupe postul de director al Bibliotecii Române din New
York, iar pe de alta soția sa Ruxandra Racoviță a plecat din țară la 13 iunie
1973 și nu s‑a mai întors86, pe parcursul anilor 1976 și 1977 istoricul este
ținut sub observație și supravegheat cu atenție prin diferite mijloace: intro‑
ducerea de tehnică operativă în locuința sa, interceptarea corespondenței,
obținerea de note informative de la colegi etc. A fost chiar și filat între 19 și
84
Vezi Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România
disponibil pe Internet la adresa http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_
CPADCR.pdf, p. 369, accesat la data de 18.06.2012.
85
J.A. Getty, O. Naumov, op. cit., p. 28.
86
27 martie 1977, acțiune care le‑a permis ofițerilor să constate nu doar legătu‑
rile sale cu ambasadorul american la București cât și faptul că istoricul știa
că este filat. De altfel, exact asta i‑a spus și colegului său de celulă, Trându, în
seara zilei când a fost arestat – convorbirile dintre cei doi fiind înregistrate,
transcrise și păstrate în arhivă: „Vlad Georgescu: «da, eu am să le spun,
fraților terminați cât mai repede, și dați‑mi cât mai mult și pe urmă vedem
ce o ieși!»; Trându: «Eu din câte am înțeles treaba, e de vreo 2 săptămâni»;
V.G.: «Da, am văzut și mă pregătisem»; T.: «Adică ai vrut să ajungi aici?»
V.G.: «Da»; T.: «Dar puteai să eviți»; V.G.: «Nu am vrut eu. Cu cât e scanda‑
lul mai mare, cu atât e mai bine»”87.
În seara zilei de 29 martie 1977, la ora 20, istoricul Vlad Georgescu
a fost ridicat din locuința sa din strada Vasile Pârvan nr. 14, sector 7
București88. Tot atunci au fost confiscate din apartamentul său și manuscri‑
sele sus‑menționate, pe care istoricul – așa cum singur mărturisește – le‑a
lăsat intenționat la vedere. Procesul‑verbal semnat în acea zi de către colo‑
nelul Florea Gheorghiu, „organ de cercetare din direcția cercetări penale
a Ministerului de Interne” dispune „începerea urmăririi penale pentru
infracțiunea de trădare prin transmiterea de secrete prevăzute de art. 157 al
codului penal, săvârșită de Georgescu Vlad”89.
A doua zi, ordonanța de reținere pentru 24 de ore este înlocuită de un
mandat de arestare preventivă emis pe numele său. Ordonanța de începere
a urmăririi penale semnată atunci de procurorul militar colonel de justiție
Radu Ivan din cadrul Direcției Procuraturii Militare, deși nu schimbă înca‑
drarea infracțiunii inculpatului, este concepută în termeni mai duri decât
procesul‑verbal redactat în seara precedentă: istoricul devine acum nu doar
„trădător”, ci și „pericol public”. Din cauză că „a transmis reprezentantului
unei puteri străine documente și date care prin conținutul și importanța
lor sînt de natură să pericliteze securitatea statului, ceea ce se constituie în
infracțiunea de trădare prin transmitere de secrete prevăzută de art. 157 alin.
2 cod penal, și pedepsit cu închisoare de la 5 la 15 ani” procurorul dispune
arestarea sa „întrucât lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea
publică”90.
Aducându‑i‑se la cunoștință faptele pentru care era incriminat penal, pre‑
cum și pedeapsa pe care era posibil să o primească, Vlad Georgescu refuză
să‑și asume vinovăția. În seara în care a fost arestat, în timpul interogato‑
riului, a declarat: „față de enormitatea unei asemenea acuzații nu‑mi pot
decât exprima indignarea. Este adevărat că sunt prieten cu dl. H. Barnes,
87
A.C.N.S.A.S, D. 000038, f.2.
88
89
A.C.N.S.A.S, Fond Penal, D. 000038, vol. I, f.2.
90
Ibidem, f.4.
ambasadorul SUA la București, dar în nicio împrejurare nu am discutat cu

domnia sa secrete de stat, în posesia cărora de altfel nu mă aflu”91.
Mai mult decât atât, pe parcursul rundelor succesive de interogatorii
care au urmat în zilele de la începutul lunii aprilie, istoricul nu numai
că nu a exprimat niciun regret, ci dimpotrivă, a manifestat constant o ati‑
tudine oarecum senină dar simultan sfidătoare față de anchetatorii săi –
așa cum reiese și din lungile discuții pe care le‑a avut zilnic cu colegul
său de celulă Trându. Deși nu și‑a recunoscut niciodată vinovăția pentru
acuzațiile care au fost formulate la adresa sa, istoricul a recunoscut totuși
că i‑a înmânat ambasadorului SUA textele confiscate cu ocazia percheziției
în scopul difuzării lor în afara României, inspirat fiind de acțiunea lui
Paul Goma: i‑am dus lui H. Barnes textele respective înmânându‑i‑le
într‑o carte, în clipa în care am intrat în casa ambasadorului, în jur fiind
diferite persoane invitate la recepția organizată la domiciliul sus‑numitu‑
lui. Înmânarea acestei cărți nu cred că ar fi atras atenția cuiva, date fiind
relațiile de amiciție dintre mine și ambasador, iar cartea era scrisă de sub‑
semnatul. Materialele înmânate lui Harry Barnes nu erau în concordanță
cu politica actuală a statului nostru, eu referindu‑mă la unele aspecte, pe
care doream să le schimb, așa după cum rezultă din conținutul documen‑
telor care mi‑au fost ridicate […] am predat acele materiale ambasadorului
american, în primul rând pentru a lua cunoștință de ele, iar în al doilea
rând i‑am comunicat că doresc să le trimit peste graniță în vederea publi‑
cării și difuzării lor”92.
Într‑o perioadă foarte scurtă de timp, „cazul” său – căci deja devenise un
caz – a ajuns direct la vârful Ministerului de Interne, adică pe masa șefului
suprem al Securității. Într‑un raport referitor la Vlad Georgescu pe care
ministrul Teodor Coman l‑a întocmit la data de 14 aprilie 1977, acesta con‑
sidera, în termenii săi buruienoși și demagogici care probabil îl caracteri‑
zau, că „datorită conținutului și caracterului acestor materiale, infracțiunea
comisă de Georgescu Vlad, prezintă un pericol social deosebit pentru secu‑
ritatea statului. Aceste fapte de trădare, au fost comise de Georgescu Vlad
în perioada stării de necesitate, când întregul popor român depunea efor‑
turi eroice pentru salvarea vieților omenești, a bunurilor materiale, pentru
reintrarea în normal a activității și înlăturarea urmărilor seismului, ceea ce
dovedește ura înverșunată a celui în cauză împotriva orânduirii socialiste
din țara noastră”93.
După aproximativ cinci săptămâni de cercetări, interogatorii și audieri
de martori, în pofida notei sus‑citate a ministrului de Interne și a gravității
91
Ibidem, f.28.
92
A.C.N.S.A.S, Fond Penal, D. 000038, vol. I, f.32–33.
93
A.C.N.S.A.S, Fond Penal, D. 000038, vol. V, f.68–69.
capetelor de acuzare, Vlad Georgescu a fost brusc eliberat din arest și, mai
mult decât atât, reîncadrat la locul de muncă. Ordonanța de punere în liber‑
tate semnată de colonelul de justiție procuror militar Mihai Ștefănescu
la data de 25 mai 1977 nu oferă niciun motiv clar, acesta mulțumindu‑se
să consemneze sec: „ținând seama că în urma cercetărilor efectuate de
către organele de Securitate din Ministerul de Interne, au fost elucidate
toate aspectele legate de învinuirile ce i se aduc lui Georgescu Vlad, acesta
recunoscându‑și vinovăția, reținerea sus‑numitului în continuare nemaifi‑
ind necesară”94. Pe de altă parte, ordonanța de scoatere a istoricului de sub
urmărirea penală din data de 6 decembrie 1977 este la fel de evazivă; ea nu
menționează niciun motiv clar întemeiat, precizând însă, în plus față de
ordonanța de punere în liberate din 25 mai, că eliberarea s‑a realizat de către
procuratura militară „la propunerea organelor de Securitate”95.
După eliberarea sa din 25 mai 1977 și până la plecarea sa definitivă în
Statele Unite ale Americii la începutul lunii mai 1979, atât istoricul cât și
Securitatea și‑au continuat activitățile specifice, exact ca înaintea arestării:
Vlad Georgescu pe cea de disident, exprimându‑se în continuarea în ter‑
meni critici la adresa conducerii superioare de partid și de stat inclusiv în
presa străină, însă cu mai multă prudență, respectiv Securitatea pe aceea de
urmărire informativă. Astfel, o notă semnată de generalul‑maior Dumitru
Tăbăcaru în data de 14 februarie 1979 aduce o informație în plus referitoare
la motivul eliberării istoricului – conform ei, eliberarea s‑ar fi produs dato‑
rită bunăvoinței manifestate de „partid”: „[...] a fost scos de sub urmărire
și pus în libertate ca urmare a clemenței acordate de conducerea superi‑
oară de partid și a angajamentelor sale de a se abține de la acțiuni ostile”96.
În realitate, nici „partidul”, nici „statul” și nici Securitatea nu au fost subit
cuprinse de remușcări sau de milă pentru că Vlad Georgescu a fost arestat
– în consecință hotărând să dea dovadă de clemență și să‑l elibereze – ci
pentru că, în fapt, au fost constrânși să procedeze astfel pentru a evita să
provoace un scandal internațional în măsură să deterioreze atât imaginea
României, cât și relațiile sale externe.
Imediat după arestare, colegii și prietenii săi americani au aflat despre
această situație. Directorul IREX (Consiliul pentru Schimburi Științifice
Internaționale din Statele Unite ale Americii), Albu Kossof, alături de pro‑
fesorul István Deák de la Columbia University din New York și profesorul
Walter Garvisson (Ohio State University), cu toții îngrijorați de situația isto‑
ricului român, au compus un memoriu pe care l‑au propus spre semnare și
altor universitari americani, amenințând să demareze o campanie publică
94
A.C.N.S.A.S, Fond Penal, D. 000038, vol. II, f.3.
95
A.C.N.S.A.S, Fond Penal, D. 000038, vol. I, f.90.
96
împotriva autorităților de la București97. În complementaritate, Kossof a

depus la subcomitetul Senatului american un document referitor la modul
cum sunt respectate drepturile omului în România. După cum documentele
aflate în arhiva fostei Securități demonstrează, aceste acțiuni erau cunoscute
la București aproape în timp real. Nu în ultimul rând, după toate aparențele,
profesorul Zbigniew Brzezinski însuși – amic cu Vlad Georgescu și fost
coleg cu acesta la Columbia University în 1973 – devenit între timp con‑
silierul președintelui Jimmy Carter pe probleme de securitate națională,
se pare că ar fi intervenit în favoarea soluționării cazului Vlad Georgescu.
Un răspuns exact la întrebarea dacă Brzezinski a intervenit direct sau nu,
răspuns întemeiat pe probe documentare și nu pe speculații (de altminteri
extrem de tentante), nu poate fi formulat cu precizie, întrucât documentele
cunoscute în clipa de față nu menționează explicit o astfel de intervenție.
Însă se prea poate ca ea să se fi produs, cunoscută fiind atât implicarea
ulterioară a lui Brzezinski în obținerea vizei de către Vlad Georgescu pentru
SUA pe parcursul anului 197898, cât și a consilierului M. Nimetz din cadrul
Departamentului de Stat al SUA care a citat, în decembrie 1978, cazul lui
Vlad Georgescu drept „exemplu de dificultăți ce pot crea greutăți relațiilor
româno‑americane”99. În orice caz, fapt este că în final deznodământul a
fost unul favorabil istoricului român.
După eliberare nu s‑a mai pus niciodată la modul serios problema ares‑
tării sale. Între 1977 și 1979, Vlad Georgescu a continuat să întrețină vechile
legături cu diplomații americani din București. Deși formal era în conti‑
nuare angajat al Institutului de Studii Sud‑Est Europene, în această peri‑
oadă el nu a mai publicat nimic. Conform rapoartelor și sintezelor care au
rezultat în urma acțiunilor de filaj la care a fost supus, nici măcar nu a
mai petrecut prea mult timp la locul de muncă. De asemenea, nu a încetat
să‑și împărtășească opiniile critice în raport cu regimul. După toate datele,
energiile sale au fost concentrate în sensul obținerii aprobărilor necesare în
scopul plecării în Statele Unite ale Americii, unde obținuse o bursă oferită
de „Woodrow Wilson International Center for Scholars”. În cele din urmă, a
reușit să le obțină la 10 aprilie 1979, însă numai după ce asupra autorităților
române fuseseră aplicate presiuni din diferite direcții. Spre pildă, în nota pe
care a semnat‑o la 15 ianuarie 1979, Generalul‑locotenent Gheorghe Moga
a arătat că în cursul anului 1978, „Harry Barnes jr., fost ambasador, în tim‑
pul unor acțiuni protocolare care au avut loc la ambasada românească din
Washington, a regretat că prietenia sa cu Vlad Georgescu creează greutăți
97
Ibidem, f.13.
98
Ibidem, f.30.
99
Cf. notei din 15 ianuarie 1979 semnate de generalul‑locotenent Gheorghe Moga, în
atât acestuia cât și relațiilor româno‑americane. În decembrie 1978 directo‑

rul fundației Woodrow Wilson a intervenit la ambasada română din SUA că,
dacă Vlad Georgescu nu primește bursa, va fi nevoit ca prin raportul ce‑l va
prezenta Congresului SUA peste două luni, să informeze despre acest caz
unic de refuz”100.
De asemenea, în anul 1978, însuși șeful Departamentului Securității
Statului, ministrul‑secretar de stat Tudor Postelnicu, consemna într‑o
notă faptul că „În prezent, unele personalități oficiale americane se intere‑
sează despre modul de rezolvare de către autoritățile române a plecării lui
Georgescu Vlad în SUA în cadrul unei burse oferita pe timp de un an de
centrul Wilson. Astfel, în luna iunie 1978, James Billington, directorul cen‑
trului Wilson s‑a interesat la ambasada româna din Washington, dacă s‑a
acordat viza de plecare celui în cauză, menționând că această problemă este
în atenția lui Z. Brzezinski – consilier al președintelui SUA pentru proble‑
mele securității naționale. În ultima perioadă, Georgescu Vlad a luat legă‑
tura telefonic cu unele persoane din SUA, cărora le‑a solicitat să intervină
pe lângă Deak Istvan, Harry Barnes și directorul centrului Wilson să între‑
prindă demersuri și chiar presiuni pe lângă autoritățile române, în vederea
acordării vizei de plecare în SUA”101.
Ca și în 1977, și de această dată autoritățile române au fost nevoite să dea
dovadă de „clemență” și să aprobe plecarea fostului inculpat pentru „tră‑
dare”. După aproximativ o lună de la primirea aprobării, istoricul a părăsit
definitiv țara pentru a se muta temporar în SUA – așa cum rezultă din scri‑
soarea pe care i‑a trimis‑o mamei sale la 18 mai 1979102.
Dosarul de urmărire informativă „Bibliotecarul” nu este închis însă
decât la 22 decembrie 1981, după ce în prealabil o altă direcție a Securității
i‑a deschis încă un dosar de urmărire la data de 3 iulie 1981, pe numele de
inspirație biblică „Iuda”103. Întrucât până la data de 1 ianuarie 1982, când a
devenit directorul secției românești din cadrul Radio Free Europe/Radio
Liberty din München, a avut intervenții critice la adresa regimului și a lui
Nicolae Ceaușescu pe calea undelor, la 15 octombrie 1981 ofițerul care a
întocmit planul „de măsuri în acțiunea informativă privind pe Georgescu
Vlad conspirativ IUDA” a propus ca, în situația în care celelalte mijloace
prin care ar putea fi determinat să înceteze „activitatea antiromânească”
eșuează, să se demareze „pregătirea condițiilor pentru a trece la neutrali‑
zarea sa”104.
100
Ibidem.
101
A.C.N.S.A.S, Fond Penal, D. 000038, vol. V, f.67.
102
103
104
Ibidem, f.12.
Începând din acest moment însă, activitatea sa publică se contopește

aproape în totalitate cu cea a postului de radio pe care a înțeles că are dato‑
ria să‑l servească. Moartea prematură a istoricului, survenită la 13 noiem‑
brie 1988 în urma unei tumori maligne intracraniene cu evoluție rapidă,
l‑a împiedicat să‑l vadă căzut pe dictatorul împotriva căruia a rostit aproape
săptămânal câte un editorial în fața microfonului.
LISTA AUTORILOR
Marius Cazan
Universitatea din București
mtcazan@yahoo.com
Mihaela Grancea
Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu
mihaela_grancea2004@yahoo.com
Universitatea Ebraică din Ierusalim
lucian.herscovici@gmail.com
Zsuzsánna Magdó
University of Illinois at Urbana‑Champaign
zmagdo2@illinois.edu
Silvia Mitricioaei
Universitatea „Babeș‑Bolyai” Cluj‑Napoca
silvia.mitricioaei@gmail.com
Grigore Moldovan
Institutul de Istorie „George Barițiu”
Academia Română, Filiala Cluj
moldovangrig@gmail.com
Dietmar Müller
Universitatea din Leipzig.
Geisteswissenschaftliches Zentrum Geschichte und Kultur Ostmitteleuropas
muellerd@uni‑leipzig.de
Levente Nagy
Universitatea „Eötvös Loránd” Budapesta
nagy.levente@btk.elte.hu
irina_nastasa@yahoo.com
Lucian Nastasă
lucian_nastasa@clicknet.ro
Liviu Neagoe
liviu_neagoe@yahoo.com
Mihai A. Panu
Universitatea de Vest, Timişoara
mihai.panu@pfc.uvt.ro
Vlad Pașca
pascavlad@yahoo.com
Leonidas Rados
Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”
Academia Română, Filiala Iași
leorados@yahoo.com
Dragoș Sdrobiș
dragossdrobis@yahoo.com
Radu Şerban
Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba‑Iulia
raduciprianserban@yahoo.com
Șerban Turcuș
serbanturcus@yahoo.it
Veronica Turcuş
Institutul de Istorie „George Bariţiu”
vturcus@yahoo.it
felix.velimirovici@gmail.com

Politici Culturale PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politici Culturale PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

POLITICI CULTURALE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Mega | www.edituramega.ro

Mihaela Grancea, Radu Şerban

Marius Cazan, Vlad Pașca

Lista autorilor 427

POLITICI CULTURALE ȘI MODELE INTELECTUALE ÎN

„Mă vor scriitor, farseur, mă vor angrosist de idei și muncitor corect

sociale. Oricum am privi aceste concepte și oricâte sinonime am încerca

reprezentat un predicat al schimbării sociale, dar și subiect al politicilor cul‑

culturală. Mai mult, în analizele sale, Bourdieu nu operează cu locuri comune

de instrucție este un principiu universalist care ar sta la baza mobilității

fost inventate de către francezi, fiind „rodul unei preocupări constante a

culturii însemna dezvoltare comunitară care să estompeze decalajele dintre

Profesor de psihologie la Iași, Bârsănescu nu s‑a ferit să concluzioneze

INSTITUŢIONALIZAREA CUNOAŞTERII ŞTIINŢELOR

Abstract: The Institutionalization of Social Sciences in Interwar Romania:

După Primul Război Mondial, statele din Europa Centrală, de Est şi de

urmând modele occidentale – au declanşat procese ce pot fi caracterizate,

Karl Bücher şi Şcoala Istorică de Economie Naţională

Gusti (doctor în 1903 cu lucrarea „Egoism şi altruism“, condusă de Wilhelm

După cum se ştie, Şcoala Istorică de Economie Naţională a apărut în con‑

Atracţia exercitată de Asociaţia de Politică Socială

istoriografie speculativ‑patriotică. În ambele domenii realitatea empirică

Rolul experţilor în ştiinţe sociale a fost de a defini problema, de a elabora

Programul şi activitatea Institutului Social Român

activităţilor lui Gusti şi Madgearu în cazul ISR, precum şi în spaţiul

Dimensiunea ţărănească şi etnică a teoriei şi practicii ştiinţelor sociale

agrare a început să se dedice politicii agrare în calitate de om de ştiinţă şi,

mod recurent o viziune etnică asupra naţiunii, în care minorităţile nu îşi

ce gospodăria mare ar trebui să renunţe la activitate. Mai mult, raportul

Căi europene de transfer şi întrepătrundere

Traducere din limba germană:

Apel fondator al Asociaţiei de Politică Socială

Berlin, 31 mai 1873

În Franz Boese, Geschichte des Vereins für

Traducere din limba germană:

Apelul făcut în aprilie 1918, cu prilejul întemeierii

Astăzi, când în urma evenimentelor externe și interne se decide de soarta națiunii

și bine cântărită a întregei Asociații, constituind astfel baza solidă a atitudinii

Preluat din Arhiva pentru Știința și Reforma

INDUSTRIE ŞI ARTĂ, ETIC ŞI ESTETIC ÎN FILMUL

Tudor Vianu despre rosturile filmului

D upă Primul Război Mondial începe, cu adevărat, era imaginii.

persoane)2. Vianu observă că filmul, deşi a debutat ca artă, a devenit, dato‑

consacrate, îndeosebi la cercetările germane referitoare la răspândirea cine‑

fabulaţia, are şi un mare grad de generalitate, foloseşte personaje sterotipe,

capitaliştilor care au investit în cinema şi au încurajat şi alimentat „gusturi

cât de mediocru pe care presa cinematografică să nu‑l fi proclamat stea de

oamenii se cultivă şi împărtăşesc aceleaşi emoţii”23. Despre pericolul ambi‑

Melodrama, un gen popular

Filmul sentimental oferea publicului român poveşti de amor şi război sau

Ce presupune însă discutarea despre o evoluţie a genului, prin inserţia

binelui. În tragedii, răul îşi păstrează intransigenţa şi rezistă până la epi‑

Instituţionalizarea cenzurii în România

categorie specială în cadrul „filmului cultural” era „filmul didactic, destinat

alcătuite „exclusiv din filme culturale. Se pot intercala jurnale de actualităţi

de cinematografe, găsite că au rulat filme ale căror autorizaţii de rulare au

publicului printr‑un titlu de senzaţie: Charlie Chaplin împotriva lui Hitler

penetrar su sentido – queda la obra fuera de nosotros, indomada, forastera,

În schimb, regimul fascist era admirat, fiindu‑i apreciate filmele

în anii ’2084. În schimb, sunt recenzate din abundenţă filmele cu Greta

Cronica română de film

Lista autorilor 427