CUVÂNT ÎNAINTE FOREWORD
Stimați cititori, Dear readers,
Nu vă aflați în fața unei lucrări exhaustive dedicate acelor personalități deosebite,
originare din România, care și-au câștigat onorurile creativității lor deosebite,
în afara frontierelor României, când mai mari, când mai mici. Este o alegere
subiectivă, și prin aceasta, asumat, subiectivă.
În același timp, o rememorare a cincizeci dintre numele
marilor români, dispăruți și unii dintre ei, pe nedrept
uitați sau fals catalogați.
Numărul acestor noi forme de remarcare a talentului
și inventivității unora ce fie nu au fost înțeleși în epocă,
fie au fost alungați (din țară sau din memoria colectivă)pe nedrept, vor fi, de aici
încolo, o preocupare a Institutului Cultural Român.
Nu voi putea uita momentul de enormă emoție când am intrat în prima formă de
expunere a atelierului brâncușian după moartea marelui sculptor. Vizibilă fiind
emoția, unul dintre custozii expoziției din Palais Tokyo m-a întrebat intrigat de
unde sunt. I-am răspuns că din România. Răspunsul lui m-a indignat! Păi, ce
legătură aveți voi, custozii, cu BRÂNCUȘI?
Iată de ce, vă invit să parcurgeți cu atenție acest mic îndreptar și să-i rememorăm
împreună cu unul dintre marii cărturari români de astăzi, profesorul universitar
francez și academician român, Basarab Nicolescu ce mi-a
permis republicarea unui text remarcabil al său:
“Despre imaginea României”.
Brandul de țară? Falsă întrebare. Fiecare dintre cei
aleși de alcătuitori, fiecare din creațiile lor ar
putea să fie un brand al țării noastre.
Valoarea lor este valoarea perenă românească.
Radu Boroianu
Președintele Institutului
Cultural Român
What you are about to read is not an exhaustive writing on remarkable native
Romanians who lived abroad and deservingly earned more or less international
acclaim for their outstanding creativity. This is a subjective choice, assumed as
such by the authors.
At the same time, this book constitues the remembrance of fifty outstanding
Romanians that passed away, some of them being undeservingly forgotten or
misjudged.
From now onwards, the number of these new forms of appraisal for the talent and
innovation of personalities either misunderstood by contemporaries, or unfairly
banished from the country or the collective memory will be on the agenda of the
Romanian Cultural Institute.
I will never how excited I was when I saw the atelier of Brâncuși exhibited for
the first time after the great sculptor’s death. My excitement was plainly visible.
One of the guardians of the exhibition in Palais Tokyo could not understand
my reaction and asked me where I was from. I told him I was from Romania. I
was revolted by his question! What do you, guardians, know about BRÂNCUȘI
anyway?
This is why I welcome you to read through this small guide and reminisce these
remarkable Romanians together with one of the greatest Romanian scholars of
our times, French professor and Romanian academician Basarab Nicolescu, who
generously agreed that we republish one of his remarkable essays – On Romania’s
Public Image.
The question of a country brand is false. Any of the personalities herein, each of
their works could stand as our country brand.
Their value builds the everlasting Romanian value.
Radu Boroianu
President of the Romanian
Cultural Institute
 Despre imaginea României
Este de domeniul evidenței faptul că imaginea României în lume nu este
bună. Bineînțeles, nu am nicio rețetă miracol, dar pot totuși formula câteva idei
pentru ameliorarea acesteia în următorii ani.
Aud sau citesc prea des discursuri despre caracterul marginal al culturii române,
despre cât este ea de neînsemnată în context mondial, despre fatalitatea supunerii
sale la legile economiei de piață. Aceste discursuri nu sunt numai obositoare, dar
și false pe plan epistemologic. Spiritualitatea nu poate fi măsurată în kilograme sau
număr de cărți. O spiritualitate nu poate fi mică sau mare. Ea este sau nu este. Iar,
prin natura sa, spiritualitatea este universală. O schimbare a imaginii României în
lume este condiționată de reforma reprezentărilor noastre culturale.
O altă greșeală epistemologică constă în reducerea culturii la literatură, obsesie
persistentă a unor intelectuali români din România sau din afara României,
caracteristică a unei subdezvoltări culturale și ignorării realităților secolului XXI.
Astăzi știința, ingineria, informatica, arhitectura urbană, comportamentul politic fac
parte integrantă din cultură. Acest fapt ar putea crea o nouă viziune a ceea ce este
imaginea României în lume.
Un număr mare de persoane au ales calea unui exil fără întoarcere în timpul
regimului totalitar din România. Aceste persoane s-au integrat, în general cu
mari eforturi, în noua lor țară. Ele au contribuit, ca anonimi sau ca personalități
recunoscute, la dezvoltarea culturală, științifică și economică a noilor lor țări, dar, în
același timp, au păstrat, într-o manieră conștientă sau inconștientă, memoria țării
lor de origine – România și memoria propriei lor suferințe. Memoria suferinței va
garanta ca suflul sensului să străbată Europa de mâine.
Diaspora românească nu este numai depozitara memoriei suferinței. Nu trebuie
uitat că, înainte de 1989, ca și acum, opere importante s-au creat în afara granițelor
țării. Cultura română depășește cu mult frontierele României. Diaspora poate juca
un rol important în valorizarea acestei memorii culturale.
Pentru ca ea să poată juca acest dublu rol este de la sine înțeles că nu trebuie
să fie aservită niciunui interes politic. Relația cu autoritățile din țară trebuie să fie
una de parteneriat și nu una de supunere la rațiuni politice sau diplomatice. Orice
activitate festivistă și minoră nu înseamnă numai pierdere de timp și bani, dar și
compromiterea acestui parteneriat.
Marii creatori români au fost dintotdeauna ființe ale transgresiunii –
transgresiunea normelor culturale convenționale, transgresiunea limbii,
transgresiunea credințelor profund înrădăcinate. Dar această transgresiune nu
a fost, în esența sa, agresivă. Ea a fost constructivă. Brâncuși, Ion Barbu, Eliade,
Lupasco, Cioran, Tzara, Gherasim Luca, Vintilă Horia, Andrei Șerban sunt ființe ale
trangresiunii frontierelor între diferite domenii ale cunoașterii și între diferite culturi,
spre disperarea vameșilor de tot felul, vameși ai cunoașterii și culturii. Acest dar al
transgresiunii ar trebui valorizat, pus în lumină, dat ca model.
Metisajul cultural este, cred, inevitabil în Europa de mâine. Diaspora românească
este una dintre precursoarele acestui metisaj. Metisajul cultural nu înseamnă
omogenizare culturală și pierderea identității naționale. Sensul său este crearea unei
noi culturi – europene, care va coexista cu culturi naționale. Unitate în diversitate și
diversitate prin unitate – această străveche expresie a înțelepciunii umane ar trebui să
ghideze pașii noștri.
Cultura română însăși nu este oare produsul unui metisaj, la frontiera între
Orient și Occident, între Balcani și Europa Occidentală? Aici este chiar forța sa,
destinul său unic. În acest context, am putea medita asupra unei strategii culturale
fondate pe axa București – Paris – Atena, crucială în evoluția Europei de mâine.
Ultima mea remarcă privește necesitatea emergenței unei dimensiuni spirituale
a democrației în România. Noi am trăit, în regimul totalitar, o spiritualitate fără
democrație și, după aceea, o democrație fără spiritualitate și chiar o caricatură
a democrației – în țara lui Urmuz, se poate accepta în mod natural ca acte
nedemocratice să fie întreprinse cu respectul deplin al normelor democratice. Este
greu de imaginat efectul nociv și durabil pe care asemenea acte îl pot avea asupra
imaginii României în lume. Dimensiunea spirituală a democrației este indispensabilă
pentru însăși supraviețuirea democrației în România.
Trista imagine a României de Fanar al Europei ar putea astfel fi înlocuită de cea
de Californie a Europei.
Basarab Nicolescu
On Romania’s Public Image
It is more than obvious that Romania’s public image is not good. Certainly, I do not
have a recipe that can miraculously fix that. However, I can think of a couple of ways
to improve it in the following years.
Much too often, I get to hear or read discussions on the marginal character of the
Romanian culture, on the insignificant role it plays in the international context, on
its lethal submission to the laws of market economy. Such discussions are not only
wearing, but also false, from an epistemological perspective. Spirituality cannot be
measured in kilograms or the number of books. Spirituality cannot be small or large.
Spirituality simply is. By nature, spirituality is universal. The change in Romania’s
public image is conditioned by the reform of our cultural representations.
Another epistemological error is the minimization of culture to the level of literature;
this is a persistent obsession of the Romanian intellectuals living in Romania or
abroad, a characteristic of cultural underdevelopment and a sign that the realities
of the 20th century are being ignored. Today, science, engineering, information
technology, urban architecture, political behaviour, they are all cultural components.
This change of perspective can build a new perception on Romania’s public image.
During the totalitarian regime, a large number of people chose the solution of a
definite exile. In general, such people made big efforts to integrate in their adopting
countries. Whether they were renowned personalities or not, they contributed to
the cultural, scientific, and economic growth of their new countries and at the same
time, consciously or not, they preserved the memory of their country of origin –
Romania, and the memory of their personal suffering. The memory of suffering
ensures that its meaning will span tomorrow’s Europe.
The Romanian Diaspora is not only the keeper of the memory of suffering. One
must not forget the accomplishments made abroad before 1989 as well as ever since
then. Romania’s culture spans far beyond its frontiers. The Diaspora can play an
important role in giving prominence to this cultural memory.
It goes without saying that, in order to be able to play this dual role, the Diaspora
must not obey any political interests. The relationship with the national authorities
must take the form of a partnership; it should not be compliant with political or
diplomatic conditions. Any festive or minor event translates not only as a waste of
time and money, but also as a compromise on this partnership.
All the great Romanian creators experienced the act of transgression – the
transgression of conventional cultural norms, the transgression of language, the
transgression of deeply rooted beliefs. However, their transgression did not have
an aggressive essence. It was a constructive transgression. To the exasperation of all
guards – guards of knowledge and culture, Brâncuși, Ion Barbu, Eliade, Lupasco,
Cioran, Tzara, Gherasim Luca, Vintilă Horia, Andrei Șerban, they all transgressed
the boarders of different knowledge fields and cultures. This gift for transgression
should be highlighted, underlined, and set as an example.
I believe that in tomorrow’s Europe cultural crossbreeding is inevitable. The
Romanian Diaspora is one of its forerunners. Cultural crossbreeding does not imply
cultural homogenization and loss of national identity. Its purpose is to create a new
culture – a European culture that will coexist with other national cultures. Unity in
diversity and diversity in unity – this ancient saying of the human wisdom should
guide our steps.
At the crossroad between the East and the West, between the Balkans and Western
Europe, Romania’s culture is the mere result of such crossbreeding, isn’t it? This is
where its force and unique destiny comes from. From this perspective, we should
probably consider building a cultural strategy on the Bucharest-Paris-Athens axis; in
the evolution of tomorrow’s Europe, I find it crucial.
This last remark concerns the need for Romania to bring a new spiritual dimension
to its democracy. During the totalitarian regime, we experienced spirituality in the
absence of democracy. After that, we lived in democracy, actually in a caricature of
democracy, yet not in spirituality. In the country of Urmuz, people find it natural
to allow for undemocratic acts to be carried out in full respect with the democratic
norms. It is hard to imagine the lasting harmful effect of these acts on Romania’s
public image. The spiritual dimension of democracy is vital for the survival of
democracy in Romania.
If Romania was once sadly seen as Europe’s Breadbasket, now it stands a chance to
become Europe’s California.
Basarab Nicolescu
 Nicolae Milescu pornește Nicolae Milescu sets out
într-o lungă călătorie în China on a long journey to China

A studiat la Academia Vasiliană şi la Colegiul Catolic din Iaşi,

apoi la Academia ortodoxă din Constantinopol. A căpătat, astfel, o
cultură vastă, de la cunoştinţe profunde privind Istoria Europei la
teologie, stăpânind limbile clasice, slavona, cât şi limbile de circulaţie
în epocă, precum turca, araba, rusa, neogreaca, franceza şi germana.
Grămătic la curtea lui Gheorghe Ştefan, înrudirea cu familiile Racoviţă
şi Movilă i-a netezit cariera până la rangul de spătar obţinut din
partea lui Gheorghe Ghica, domnitorul căruia i-a rămas recunoscător
şi credincios, pentru a cărui susţinere voievodul Ştefăniţă Lupu l-a
pedepsit cu tăierea nasului şi cu exilul. A peregrinat prin Europa de la
Constantinopol până la Stokholm, mare parte din timp petrecând-o
în bogatele biblioteci occidentale. În aceste condiţii a tradus în limba
română Vechiul Testament, traducerea sa fiind folosită de fraţii Greceni
la redactarea în română a Bibliei lui Şerban Cantacuzino. Numele său
ajunsese respectat în toate străvechile regiuni creştine din Imperiul
Otoman. Având cu sine scrisori de recomandare de la patriarhul
Dositei al Ierusalimului, aflat atunci la Iaşi, a intrat în serviciul ţarului
Alexei I Mihailovici în 1671, la scurt timp după căsătoria acestuia
cu Natalia Narîşkina, mama lui Petru cel Mare. Ţarul expansionist,
apreciindu-i cultura – scrisese circa 30 de lucrări! - şi dibăcia
diplomatică, l-a trimis spre finele anului 1674 să descifreze politica
Chinei. În fruntea unei delegaţii de 150 de oameni, a ajuns după
doi ani la Pekin şi a fost primit în audienţă de guvernul împăratului
Kang Xi, pe care l-a convins să încheie un tratat cu Rusia. Reîntors la
Moscova în 1678, a definitivat lucrarea Descrierea călătoriei în China,
redactată în timpul misiunii.

1636 (Vaslui) – 1708 (Moscova)

Milescu studied at the Vasilian Academy and the Catholic College

in Iași, and then at the Orthodox Academy in Constantinople.
Through his studies, he gained a solid education in the European
history of theology. He could also speak classical languages, Slavonic
as well as the international languages at that time – Turkish,
Arabic, Russian, Neo-Greek, French, and German. His position as
a grammarian at Gheorghe Ștefan’s court and his kinship with the
Racoviță and Movilă families helped him advance his career as a
chancellor to ruler Gheorghe Ghica, to whom he always remained
grateful and loyal. Ruler Ștefăniță Lupu punished him for his loyalty
to Ghica by cutting his nose and sending him into exile. Milescu
went on a pilgrimage throughout Europe, travelling all the way from
Constantinople to Stockholm. Along his journey, he spent most of
his time in the Western libraries he came across. That was when
he translated the Old Testament into Romanian. When writing the
Romanian version of the Bible for Ștefan Cantacuzino, the Greceni
brothers used Milescu’s translation. People from all ancient Christian
regions in the Ottoman Empire had great respect for his name. Due
to the recommendation letters written by Patriarch of Jerusalem
Dositei, who was at Iași at that time, in 1671 he entered the service of
Czar Alexei I Mihailovici, soon after the latter’s marriage to Natalia
Narîșkina – the mother of Peter the Great. The Czar had expansionist
ambitions and appreciated Milescu’s education (as he had already
authored 30 books) and diplomatic skills. As a result, in late 1674,
he sent him to China to understand the politics there. Two years
later, Milescu arrived in Pekin with his delegation of 150 people. He
requested an audience with the government of Emperor Kang XI, who
agreed to sign a treaty with Russia. Upon his return to Moscow, in
1678, he finalized his book “Description of China” that he had written
during his mission.

b. 1636, Vaslui – d. 1708, Moscow

 “Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul,
de la Vaslui de moşia lui, pre învăţat şi cărturar şi
ştiea multe limbi: elineşte, slavoneşte, greceşte şi turceşte.
Şi era mândru şi bogat.”
Ion Neculce

“There was a boyar - Neculai Milescul Spătariul was his

name. And from Vaslui he came. Many things he knew, many
books he read, and many languages he spoke: Old Greek,
Slavonic, New Greek, and Turkish. All so fair and rich he
was!”
Ion Neculce
 DIMITRIE CANTEMIR A FOST ALES DIMITRIE CANTEMIR IS ELECTED
MEMBRU TITULAR AL ACADEMIEI DIN PERMANENT MEMBER OF THE BERLIN
BERLIN AL CĂREI PREȘEDINTE ERA ILUSTRUL ACADEMY OF SCIENCE PRESIDED BY
GOTTFRIED VON LEIBNITZ ILLUSTRIOUS GOTTFRIED VON LEIBNITZ.

A fost unul dintre cei mai iluștri reprezentanți ai umanismului

și precursor al iluminismului românesc. A fost atras de studiul
filosofiei, muzicii - a inventat primul sistem de notare utilizat
în muzica turcească, cunoscător al limbilor orientale, autor al
unor lucrări de istorie, geografie, politică, folclor, satire, unul
dintre precursorii beletristicii românești moderne. A urcat pe
Tronul Moldovei în martie - aprilie 1693, după moartea tatălui
său Constantin Cantemir. Această primă domnie nu a fost
recunoscută de sultan. Petrece 22 de ani în exil la Constantinopol,
în care timp studiază documente din arhivele turcești. Scrie Istoria
Ieroglifică, roman ce descrie relațiile tulburi dintre Cantemirești și
Brâncoveni.
Desemnat domn de către Înalta Poartă în 1710, a încheiat
în secret Tratatul de la Luţc (1711) cu țarul Petru I. În urma
pierderii bătăliei de la Stănilești, la care Brâncoveanu s-a abținut
să participe, s-a refugiat cu întreaga familie în Rusia, unde, a fost
investit cu titlul de Principe Serenisim al Rusiei şi i s-a dăruit
domeniul Dimitrievka, în regiunea Harkov. Acolo a elaborat
majoritatea lucrărilor ce i-au adus celebritatea, precum “Creșterea
şi descreșterea Imperiului Otoman” . În 1719, primește demnitatea
de consilier al lui Petru I. La scurt timp după întoarcerea din
Campania persană din 1723, a murit răpus de diabet la moșia
dăruită de Țar. Cel mai învățat principe român este înmormântat
la Moscova, în biserica Sf. Constantin și Elena, clădită de el.
Osemintele lui Dimitrie Cantemir odihnesc, din 1935, la biserica
Trei Ierarhi din Iași.

26 octombrie 1673 (Silişteni) – 21 august 1723 (Dimitrievka)

Cantemir was one of the most renowned representatives of

humanism and a forerunner of the Romanian Enlightenment. He
was passionate about philosophy, music – he invented the first
musical notation system for the Turkis music, he could speak
East Asian languages, he wrote on history, geography, politics,
folk art, satyres, and he was aalso the predecessor of the modern
Romanian literature. He stepped up the throne of Moldavia
in March/April 1693 after the death of his father, Constantin
Cantemir. His first reign was not recognized by the sultan. For
twenty-two years, he lives in exile at Constantinople. That was
when he studied the Turkish archives and wrote A History in
Hieroglyphs – a novel that described the troubled relationships
between the Cantemir’s and the Brânconveanu’s. In 1710, he
was installed on the throne by the Sublime Porte. On April 13,
1711, he secretly signed an alliance with Russian Tsar Peter the
Great, through the Lutk Treaty. After being defeated in the Battle
of Stănilești (July 8-9, 1711), in which Brâncoveanu refused to
participate, Cantemir sought refuge in Russia together with his
entire family. On August 1, 1711, the Czar invested him“Serene”
Prince of Russia and gave him the estate of Dimitrievka in
Harkov. That was where he wrote most of the works that made
him famous, such as The Rise and Fall of the Ottoman Empire.
In 1719, he was appointed counselor to Czar Peter the Great.
Shortly after his return from the Russo-Persian War in 1722-1733,
Cantemir died from diabetes on the domain given by the Tsar. The
Romanian prince with the most remarkable education was buried
in Moscow, at Saints Constantin and Elena Church, which he had
built. Since 1935, Dimitrie Cantemir’s body has been lying at the
Three Hierarchs Church in Iași.

October 26, 1673 (Silişteni) - August 21, 1723 (Dimitrievka)

“Pe vremea când Marte stăpânea
mai cu putere decât Palas, o astfel
de întâlnire se arăta a fi mai mult o
dorinţă decât speranţă. Dar iată că
faptul şi-a găsit împlinirea acum,
că prea luminatul şi prea învăţatul
Dimitrie Cantemir, Principe al
Imperiului Rus, Domn ereditar al
Moldovei, dând o pildă, pe cât de
demnă, pe atât de rară, şi-a închinat
numele ilustru cercetărilor știinţifice.
Iar prin adeziunea sa, Societatea
noastră a dobândit o nouă strălucire şi
o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cu
smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o
acordă Principele nouă şi lucrărilor
noastre.”
Textul Diplomei de membru al
Academiei de Ştiinţe din Berlin. 11 iulie
1714
“When Mars reigned over Pallas,
this reunion was more of a wish than
a hope. Yet, the wish has now turned
into reality – setting an equally noble
and rare example, His Illustrious
Highness, Dimitrie Cantemir, Prince
of the Russian Empire and Heir to
the Throne of Moldova, is devoting
His distinguished name to scientific
research. His adherence has made our
Society more radiant, more valuable
than ever. We humbly bow before the
kindness the Prince is showing to us
and to our works.”
The text of his Diploma of the Berlin
Academy of Science. July 11, 1714
 25 FEBRUARIE ON FEBRUARY 25,
GEORGE POMUTZ GEORGE POMUTZ
DEBARCĂ ÎN AMERICA DISEMBARKS IN AMERICA

Biografia românului George Pomutz este una fabuloasă.

Născut în 1818, în oraşul Gyula din Ungaria, într-o familie
româno-ortodoxă, aflată ea însăşi în pribegie, a rămas unul dintre
eroii românilor americani, o mare personalitate a exilului politic
românesc al secolului XIX. Nu numai militar. Ci diplomat şi om
de cultură universal. În anul 1848, la vârsta de 30 de ani, tânărul
George Pomutz s-a alăturat revoluţiei maghiare conduse de
inamicul lui Avram Iancu, Ludovic Kossuth. A primit rangul de
locotenent, iar în anul 1849, a devenit căpitan în armata rebelilor
maghiari. A decis să emigreze în Statele Unite ale Americii, unde
a fondat, împreună cu o serie de emigranţi maghiari, aşezarea
New Buda. În anul 1861, la izbucnirea Războiului de Secesiune
din SUA, s-a înrolat ca voluntar în armata Nordului. S-a distins
în bătălia pentru cucerirea oraşului Atlanta, ocupat de rebelii
sudişti. Oraşul era înconjurat de mari depozite de bumbac,
folosite drept avanposturi militare de către rebeli. George Pomutz
a ordonat bombardarea acestor depozite. Multe dintre casele din
Atlanta erau construite din lemn, flăcările s-au extins rapid, iar o
mare parte a oraşului a fost arsă. Rebelii l-au poreclit pe ofiţerul
român “incendiatorul Atlantei”. Pentru meritele sale, a devenit
apoi consul al Statelor Unite ale Americii în Sankt Petersburg,
capitala imperială rusă. George Pomutz a făcut parte din echipa
de negociatori americani care a cumpărat Alaska de la Rusia,
pentru modesta sumă de 7,2 milioane de dolari. A încetat în viaţă
în Sankt Petersburg, în timp ce se afla la postul său diplomatic.
Osemintele sale încă se odihnesc în fosta capitală imperială rusă.

31 mai 1818 (Gyula, Imperiul Austriac) -

12 octombrie 1882 (St. Petersburg, Imperiul Rus)

The biography of Romanian George Pomutz is absolutely

fabulous. He was born in the town of Gyula, in Hungary. He came
from a Romanian Orthodox family living in exile. George Pomutz
was one of the Romanian American heroes, a great personality
of the Romanian political exile of the 19th century. He was not
only an army officer, but also a diplomat and a cultured man.
In 1948, at thirty years of age, young George Pomutz joined the
Hungarian revolution led by Avram Iancu’s enemy – Ludovic
Kossuth. He was appointed to the rank of lieutenant, and in 1849,
he became the leader of the Hungarian Rebels Army. He decided
to immigrate to the United States, where together with other
Hungarian immigrants he co-founded the township of New Buda.
In 1861, when the American Civil War broke out in the United
States, he voluntarily enrolled in the Union Army. He played an
important role in the Battle of Atlanta, which was occupied by
the South rebels. The entire city was surrounded by huge cotton
warehouses that were used as military outposts by the rebels.
Upon his orders, the warehouses were bombarded. Many houses
in Atlanta were made of wood, therefore the fire extended rapidly
and a large city area was burned down. Because of that, the rebels
nicknamed him the arsonist of Atlanta. In recognition for his
merits, he was appointed Consul of the United States of America
in Sankt Petersburg, the capital of the Russian Empire. George
Pomutz was on the negotiation team that bought Alaska from
the Russians for just 7.2 million dollars. He passed away in Sankt
Petersburg. His remains are still in the former imperial capital.

May 31, 1818 (Gyula, the Austrian Empire) – October 12, 1882 (St.
Petersburg, the Russian Empire)
 “L-am întâlnit pe Pomutz; un brav și curajos
ofiţer care se bucura de o mare popularitate
în rândul camarazilor și soldaţilor săi. El
nu este doar un ofiţer valoros, versat în toate
problemele militare, ci și un om cu o cultură
superioară, un gentleman manierat.”

Generalul Walter O. Gresham, comandantul

Brigăzii a III-a din care făcea parte
și regimentul lui Pomutz

“I’ve met Pomutz. He was a brave officer,

very popular among his fellow officers and
soldiers. He is not only a valuable officer,
experienced in all military affairs, but also a
very cultivated man, a true gentleman.”

General Walter O. Gresham,

Commander of the 3rd Brigade
comprising Pomutz’s regiment as well

“George Pomutz este mai puţin cunoscut românilor, dar este considerat unul dintre cei mai
buni negociatori din istorie. Nu se enerva niciodată şi îşi studia atent partenerii. Avea o
intuiţie extraordinară, fapt care l-a ajutat să se îmbogăţească, dar să şi avanseze rapid
în cariera militară. A fost un erou al americanilor, mai ales după ce a reuşit să convingă
Rusia să renunţe la Alaska pentru o sumă infimă, chiar şi în acele vremuri când dolarul
avea altă putere. Poate fi considerat una dintre personalităţile care au ajutat la făurirea
Americii de azi.”

Prof. Ovidiu Serafim

“George Pomutz is not very famous among Romanians, but he is of the best negotiators
in the history. He would never lose his temper and he would pay close attention to his
partners. He had an extraordinary intuition, which helped him get rich and advance
his career in the military. For the Americans, he was a true hero, especially after he
succeeded in convincing Americans to sell Alaska for practically nothing – even
though the U S dollar value was different than today. He can be considered one of the
personalities who helped in building America as we see it today.”

Prof. Ovidiu Serafim

 ELENEI GHICA, CUNOSCUTĂ SUB ELENA GHICA, KNOWN BY HER PEN
PSEUDONIMUL DORA D’ISTRIA, I-A APĂRUT NAME DORA D’ISTRIA, PUBLISHED
LUCRAREA CE A FĂCUT-O CELEBRĂ: “ABOUT WOMEN, BY A WOMAN”, A BOOK
DESPRE FEMEI DE O FEMEIE THAT BROUGHT HER INTERNATIONAL
RECOGNITION.

Fiică a marelui ban Mihai Ghica, a primit, sub influența

mamei, Catinca, neam de boieri olteni, o educație aleasă.
La zece ani cunoștea nouă limbi străine! La unsprezece ani
scrie o nuvelă, la paisprezece ani traduce Iliada lui Homer
din original în germană, iar la șaisprezece ani ia parte la
expoziția de artă figurativă din Dresda. Este prima femeie
româncă ce a publicat o carte: Pentru educația copiilor.
În 1849 s-a căsătorit cu principele rus Alexandr Kolțov
Masalski, urmaș al lui Rurik. Simpatia arătată Franţei şi
Angliei în războiul Crimeii, soldat cu înfrângerea Rusiei,
a fost pedepsită exemplar, principesa română fiind bătută
cu cnutul. Cu acordul soțului, pleacă singură, definitiv, din
Rusia. Stabilindu-se în Elveția, a escaladat vârful Moench,
pe care a înfipt tricolorul românesc, fiind prima femeie care
a reușit această performanță, descrisă, de altfel, într-o carte.
A fost începutul unei cariere strălucite, opera sa, extrem
de variată tematic, fiind publicată sub pseudonimul Dora
D’Istria, ce amintește de originile istro-române ale familiei
Ghica. A legat prietenii strânse cu împăratul Braziliei şi
cu Edgar Quinet. Cartea Despre femei de o femeie, apărută
în anul 1869, a fost lucrarea cea mai dragă a principesei
Elisabeta, care a reuşit să obţină mai târziu pentru autoare
medalia Bene Merenti, conferită de Carol I. Ultimii douăzeci
de ani din viaţă i-a petrecut în Italia, urna cu cenușa ei
fiind depusă în Trespiana din Florența. Una dintre cele mai
remarcabile figuri feminine ale secolului al XIX-lea. Dora
D’Istria a vrut tot şi a reuşit să exceleze în tot ce a făcut.

22 ianuarie 1828 (București) - 17 noiembrie 1888 (Florența)

The daughter of Governor Mihai Ghica received a solid

education, mostly due to her mother’s influence – Catinca,
who descended from an ancient boyar family in Oltenia. At
nine, Elena could already speak nine foreign languages. At
eleven, she wrote a short novel. At fourteen, she translated
Homer’s Iliad from Greek into German. At sixteen, she
was a participant in the Art Exhibition in Dresden. She
was the first Romanian woman to publish a book – For the
Education of Children. In 1849, she married Russian Duke
Alexander Koltsov-Massalski, who was a successor of Rurik.
As a punishment for her admiration for France and England
during the Crimean War which ended with Russia’s defeat,
the Romanian Duchess was flogged. With her husband’s
approval, Elena left Russia by herself and for good. After
settled in Switzerland, she climbed the Mönch, at the top
of which she raised the Romanian flag. She was the first
woman to climb it and she wrote about her experience in
a book. It was the beginning of a brilliant career. All her
literary works, which tackled extremely varied themes, were
written under the pen name Dora D’Istria – a name that
evoked the Istro-Romanian origins of the Ghica’s. She was
good friends with the Emperor of Brasil and Edgar Quinet.
Her book, About Women, by a Woman, was a favorite of
Princess Elisabeth, who later on successfully lobbied for the
author to be awarded the Bene Merenti Medal by King Carol
I. She spent the last twenty years of her life in Italy. Her
ashes were buried at Trespiano, in Florence. As one of the
most remarkable women of the 19th Century, Dora D’Istria
wanted to excel in everything and she did.

January 22nd 1828, Bucharest – November 17th 1888, Florence

 “Deși a scris mai mult decât oricare altă femeie,
aș spune chiar mai mult decât oricare alt scriitor, în
favoarea cauzei națiunilor, pledând când drepturile
românilor, când pe cele ale sârbilor, ale grecilor,
albanezilor, ungurilor sau italienilor, ea nu vroia
să aparțină nici unei națiuni în parte, simțind că
le aparținea tuturor şi că simpatiza cu toate. E
semnificativ că ultimul său volum publicat este «Gli
eroi della Rumenia. Profili storici», care strânge între
aceleași coperți formele de independență umană față “Sunetul clopotului care anunţa privegherea ne chema la
de legi, prejudecăți, bariere sociale, față de viaţă şi față biserică. Era miezul nopţii...Natura întreagă ne invita nu la
de moarte.” somn, ci la admirarea creaţiei lui Dumnezeu. Deja, când am
Angelo de Gubernatis ajuns înaintea ușilor bisericii, inima mea înclina spre reculegere
şi rugăciune. Slujbele care se oficiază în nopţile minunate
ale Orientului nostru sunt poate una din cele mai importante
moșteniri ale geniului religios al părinţilor noștri.”
Dora D’Istria
“More than any other woman, I could even
say more than any other writer, she wrote for the
cause of nations, sometimes lobbying for the rights
of the Romanian people, at times for those of the
Serbians, the Greeks, the Albanese, the Hungarians “The sound of the bell announcing the wake summoned us to go
or the Italians, yet she did not want to belong to any to church. It was midnight… The whole nature was inviting us
country all; she felt part of them all and loved them not so much to go to sleep, but to admire God’s creation. As
equally. What is truly remarkable is that her last soon as I arrived at the church door, my heart was already
published work was «Gli eroi della Rumenia. Profili overwhelmed by sobriety and prayer. The services officiated
storici», where she gathered various forms of human in our wonderful Eastern nights are perhaps one of the most
independence from laws, prejudices, social barriers, important legacies of our parents’ religious genius.“
life, and death.” Dora D’Istria
Angelo de Gubernatis
 EMANUIL GOJDU A PUS PRIN TESTAMENT EMANUIL GOJDU LEAVES HIS FORTUNE
BAZELE UNEI FUNDAŢII DE AJUTORARE A TO A FOUNDATION HE CREATED FOR THE
ROMÂNILOR DIN IMPERIUL HABSBURGIC SUPPORT OF ROMANIANS LIVING IN THE
HABSBURG EMPIRE.

Ca mulţi alţi români de calitate care au făcut avere şi

carieră în Imperiul Habsburgic şi el era de origine aromână,
familia sa fiind originară din Moscopole. A studiat Dreptul
la Oradea, Bratislava şi Budapesta, unde, în anul 1924, a
luat licenţele de avocat şi de notar. Şi-a început cariera de
avocat în biroul unui român din regiunea Timoc, Mihai
Vitcu (Vitkovici), care l-a introdus în cercurile literare
budapestane. Şi-a încercat norocul şi ca poet, în 1826
publicând poezii în revistele maghiare, inclusiv o plachetă
antologică. Ca avocat a conceput pledoarii ce, publicate, au
fost studiate de studenţii Facultăţilor de Drept din Buda şi
din Bratislava. Ca notar a devenit o autoritate căutată din
Salzburg până la Miercurea Ciuc. Iosif Vulcan scria prin
1866, în Familia, revista sa recent înfiinţată, că faima lui
Gojdu depăşise cu mult frontiere imperiului. Nu-i de mirare
că a făcut avere, una uriaşă, pe care, neavând moştenitori,
prin Testamentul redactat în 1869, a lăsat-o “moştenire
naţiunii române din Transilvania şi Ungaria, care aparține
confesiunii ortodoxe orientale” în cadrul unei fundaţii.
Trebuie spus că încă din timpul revoluţiei de la 1848 luptase
pentru utilizarea limbii române în şcoli şi în administraţia
zonelor şi localităţilor locuite de români. Fundaţia a
funcţionat între anii 1870-1917, de banii puşi la dispoziţie
beneficiind studenţi români (dintre care se remarcă: Traian
Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și
Victor Babeș) care au devenit valori naţionale.

1802 (Oradea) – 1870 (Budapesta)

Like many other notable Romanians that build their

careers and made their fortunes during the Habsburg
Empire, Gojdu too was of Aromanian descent. His family
came from Moscopole. He studied law at Oradea, Brastilava,
and Budapest. In 1924, he passed his lawyer and notary
public lincesing exam. He started to work as a lawyer in the
office of a Romanian from Timoc, Mihai Vitcu (Vitkovici),
who introduced him into the literary circles of Budapest.
He tried his luck as a poet as well. In 1926, he published his
poems, including an anthology brochure, in the Hungarian
magazines. His pleadings in court were published and
studied by law school students in Buda and Bratislava.
He was a reputed notary public with people coming to his
office all the way from Salzburg and Miercurea Ciuc. In
1866, Iosif Vulcan wrote in the recently founded Familia
magazine that Gojdu’s fame had passed way beyond the
frontiers of the Empire. It was no surprise that he made a
great fortune. As he did not have any heirs, in a will written
in 1860, he left his entire fortune to a foundation he created
to help the “Romanian Oriental Orthodox people living
in Transylvania and Hungary.” He had always supported
the Romanian language; during the 1848 Revolution, he
fought hard to introduce the Romanian language in schools
and administrative institutions for the areas inhabited by
Romanians. His foundation functionned from 1870 until
1917. Many Romanian students (among them Traian
Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza,
and Victor Babeș), who in their turn became national
personalities, benefited from the scholarships offered by
Gojdu’s foundation.

1802 (Oradea) - 1870 (Budapest)

“Ca fiu credincios al Bisericii mele laud
Dumnezeirea, căci m-a creat Român; iubirea
ce o am faţă de naţiunea mea, neîncetat
mă face să stărui în faptă pentru ca și
după moarte să pot erumpe de sub gliile
mormântului spre a putea fi pururea în sânul
naţiunii mele.”
Emanuil Gojdu
“I can only show respect to my Church by
praising God for making me Romanian. The
love that I have for my country makes me
continue my deeds, so that I can break free
from my grave and remain forever in the
spirit of my nation, even after death.”
Emanuil Gojdu
 ÎMPĂRATUL FRANZ JOSEF I-A EMPEROR FRANZ JOSEF GRANTED
ACORDAT LUI EUDOXIU HURMUZACHI EUXODIU HURMUZACHI THE
TITLUL EREDITAR DE BARON HEREDITARY BARON TITLE

Născut la câteva luni de la răpirea Basarabiei de către

Imperiul Rus într-o veche familie boierească, a urmat
Facultatea de Drept a Universităţii din Viena. În anul 1848
cunoştinţele sale juridice l-au determinat pe ministrul de
justiţie al Imperiului Habsburgic, Alexander von Bach, să-l
consulte în vederea redactării şi adoptării regulamentelor
privitoare la Bucovina. Tot lui i s-a încredinţat traducerea
codurilor civil şi penal în limba română. La cererea
fraţilor săi, Gheorghe şi Alexandru, care patronau ziarul
bilingv “Bucovina”, a acceptat să devină colaborator pe
chestiuni juridice. La propunerea expresă a noului ministru
habsburgic de justiţie, Anton von Schmerling, a fost ales în
comisia instituită pentru elaborarea unui lexicon juridic în
limba română. Meritele incontestabile i-au facilitat accesul
în Arhivele Imperiale, cercetarea conducând la redactarea
celor cinci masive tomuri de documente comentate,
fragmente din istoria Românilor. El a preluat de asemenea
examinarea manualelor românești pentru școlari utilizate în
Bucovina. S-a zbătut cu succes pentru ridicarea Bucovinei la
rang de ducat, a fost ales deputat în Dieta Bucovinei şi din
5 decembrie 1862 a devenit “Căpitan al Bucovinei”, funcţie
deţinută până în anul 1870 şi, ulterior, între 1871-1874. În
2 august 1872 Academia Română l-a primit în rândurile
sale, iar în februarie 1873 Împăratul Franz Josef i-a acordat
titlul de baron în semn de mare apreciere a serviciilor aduse
imperiului şi contribuţiilor sale juridice.

29 septembrie 1812 (Cernăuca) – 29 ianuearie 1874 (Cernăuţi)

Hurmuzachi was born into an ancient boyar family,

shortly after Romania was forced to surrender Basarabia
to the Russian Empire. He studied law at the University of
Vienna. In 1848, due to his impressive legal knowledge,
Alexander von Bach, Minister of Justice of the Habsburg
Empire, requested his assistance in the writing and adoption
of the regulations regarding Bukovina. He was also assigned
with translating into Romanian the civil and criminal code.
Upon his brothers’ request, he agreed to write articles on
legal matters for the bilingual newspaper Bucovina owned
by Gheorghe and Alexandru. At the request of Anton von
Schmerling, the new Minister of Justice of the Habsburg
Empire, he was proposed and elected member of the
commission in charge with creating a law dictionary in
Romanian. Due to his undeniable merits, he was given
permission to access the Imperial Archives. His research
led to five massive tomes of studies on documents and
fragments of Romanian history. He also reviewed the school
books for the students of Bukovina. He put a lot of effort
in transforming Bukovina into a duchy of the Crown, and
he succeeded. Hurmuzachi was elected a representative of
the Bukovina Diet, and on December 5, 1862 he became
Captain of Bukovina, a position he held until 1870, and
again from 1871 to 1874. On August 2, 1872, he was
elected member of the Romanian Academy. In February,
1873, Emperor Franz Josef granted him the Baron title in
appreciation for the services brought the empire and the law
improvements he made.

September 29, 1812 (Cernăuca) – January 29, 1874 (Cernăuţi)

“Numai cineva care ia în serios
libertatea acordată poate să
încredinţeze unui prieten al libertăţii
conducerea acestei Diete, numai cineva
care acordă aspiraţiilor naţionale
o libertate de acţiune cumpătată și
îndreptăţită poate onora cu încrederea
sa un om care are pentru naţia sa
pretenţii moderate, dar care nu s-a
lepădat de ea niciodată; numai cineva
care face să progreseze în mod
cinstit viaţa de stat ar vrea să vadă în
fruntea unui corp legiuitor un adept al
progresului.”
Eudoxiu Hurmuzachi
(discurs în Dietă)
“Only he who truly appreciates freedom
can trust a friend of freedom with
leading this Diet. Only he who grants
national ideas with the balanced
freedom they deserve can honor with
his trust a man that has moderate
demands for his country, yet has never
abandoned it. Only he who makes it
possible for a government to progress
in true honesty would like to see a
supporter of progress lead a law-
making body.”
Eudoxiu Hurmuzachi (excerpt from his
speech before the Bukovina Diet)
 A INVENTAT PRINCIPIUL MOTORULUI
ELECTRIC DE CURENT ALTERNATIV
Marele savant şi inventator Nicolae Teslea (Nikola Tesla) s-a născut în 10 iulie
1856, că fiu al preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici. Este după
ambii părinți din rândul istro-românilor, populație aromână care era răspândită
din Croația de astăzi până în Muntenegru. Numele inițial de familie era Drăghici,
dar el a fost înlocuit în timp, prin porecla de Teslea, după meseria transmisă
în familie, de dulgheri (teslari). Henri Coandă care l-a cunoscut pe Tesla din
vizitele pe care acesta le făcea tatălui său în casa lor din București, îl prezenta pe
marele inventator ca român bănățean din Banatul sârbesc. A făcut studii serioase,
la Gymnasiul Real Superior din Karlstadt şi la Institutul Politehnic din Graz,
continuate în 1878 la Universitatea Carolina din Praga. La Budapesta a descoperit
principiul motorului electric de curent alternativ. Va pleca, prin Franța, unde va
sta doi ani. În SUA se va angaja la Edison. Înşelat de acesta, în 1886 va înființa
propria companie. Va inventa motorul cu inducție, principiile bobinei Tesla,
razele X, transmiterea wireless a curentului, folosirea energiei libere . În 1891 a
căpătat cetățenia americană, doi ani mai târziu, a iluminat Expoziția Universală
de la Chicago. Ulterior a descoperit rezonanța Pământului, stabilită la 10 Hertzi.
Descoperirile sale au depășit puterea de înțelegere științifică a sfârșitului de secol
19 cât şi a celui următor. De exemplu, a declarat că a descoperit zidul energetic ce
va face inutil războiul. Era în 1943. Savantul a murit subit, însă documentele au
dispărut şi presei i s-au dat doar informații minore, compromițătoare. Problema
este că nici în prezent nu a fost reabilitat, despre savant spunându-se vrute şi
nevrute, deși nu a avut egal. Astăzi, tot mai multe cercetări confirmă aplicabilitatea
teoriilor lui.
10 iulie 1856 (Smilian) – 7 ianuarie 1943 (New York)
NICOLAE TESLA INVENTS THE ELECTRIC
ENGINE POWERED BY ALTERNATIVE
ENERGY.
Outstanding savant and inventor Nicolae Tesla (Nikola Tesla) was born on
July 10, 1856. He was the son of Orthodox priest Milutin Tesla and Gica Mandici.
He had Istro-Romanian roots that spred on the current territory of Croatia to
Montenegro. His real last name was Drăghici, but everybody called his family by
their nickname - Teslea, which means carpenters (teslari), a craft with tradition in
their family. Henri Coandă, who met Tesla during his visits to his father’s house
in Bucharest, would introduce the outstanding inventor as the Romanian from
the Serbian Banat. Tesla received a solid education at Gymnasium Real Superior
in Karlstadt and the Polytechnic Institute in Graz. In 1878, he began his studies
at the Charles University in Prague. In Budapest, he invented the principle of
the electric engine powered by alternative energy. After two years in France, he
went to the US and got a job at Edison. Feeling disappointed by Edison, in 1886
he started his own company. That was when he designed the induction motor,
the principles of the Tesla coil, the X rays, the wireless transmission of electricity,
the concept of free energy. In 1891, he became an American citizen. Two years
later, he lighted the Chicago World’s Fair. Later on, he discovered the resonance
frequency of the Earth – a pulse of 10 Hz. His following discoveries were beyond
the comprehension of the scientific world of the 19 and 20th century. For instance,
in 1943, Tesla claimed to have discovered the energetic wall that would make wars
useless. The savant died a sudden death and all his writings vanished. The press
was only given little, compromising information as an explanation. It is regrettable
that his reputation has not been rehabilitated and rumours are still circulating,
even though Tesla was beyond comparison. Today, more and more research
studies are confirming that his theories are applicable and valid.
July 10, 1856 (Smilian) – January 7, 1943 (New York)
 “Știinţa modernă declară: Soarele este trecutul,
Pământul prezentul, iar Luna viitorul.”

Nicolae Tesla

“According to modern science, The Sun is the past,

the Earth is the present, and the Moon is the future.”

Nicolae Tesla

Albert Einstein
 ESTE ANUL PRIMEI APARIȚII THE YEAR GEORGE ENESCU PLAYED HIS
ÎNTR-UN CONCERT A LUI GEORGE FIRST CONCERT, EVEN THOUGH HE WAS
ENESCU, DEȘI AVEA DOAR 5 ANI BARELY FIVE YEARS OLD.

Inițierea în mânuirea viorii i-a făcut-o un lăutar, pe

urmă a început studiul sub îndrumarea profesorului Eduard
Caudella. Apoi va studia la Conservatorul din Viena. La
doar 12 ani va entuziasma publicul vienez! Între anii
1895-1899 își va continua studiile la Conservatorul din
Paris. În 6 februarie 1898 va debuta la Concertele Colonne
din Paris cu suita simfonică Poema Româna. Din primii ani
ai secolului XX datează cele două Rapsodii Române (1901-
1902), unde este evidentă influența folclorului românesc.
Componistic, Enescu oscilează între stilul romantic
monumental (al lui Richard Wagner) și influențele muzicii
franceze. În anii Primului Război Mondial s-a desfășurat
prima ediție a concursului de compoziție “George Enescu”,
în cuprinsul căruia geniul muzical oferea câștigătorilor
sume importante din veniturile proprii, deopotrivă cu
șansa interpretării pieselor în concerte. Câștigând admirația
Reginei Elisabeta, va fi invitat adesea la Castelul Peleș.
A activat și ca pedagog, între elevii săi figurând Yehudi
Menuhin. Între 1921-1931 a compus opera Oedip (creație
dramatică și muzicală pe care a dedicat-o Mariei Tescanu
Rosetti), în care sunt vizibile tendințele neo-baroce și
exprimarea modernă, cu totul personală. În 1932 va fi ales
membru titular al Academiei Române. Instaurarea dictaturii
comuniste antiromânești îl va determina pe el, cel care
donase 100.000 lei Guvernului pentru apărarea țării, să
părăsească definitiv țara.

19 august 1881 (Liveni) – 4 mai 1955 (Paris)

He took his first violin lesson with a fiddler. Then he

started studying violing with professor Eduard Caudella.
After that, he enrolled in Vienna Conservatory. At twelve,
while in Vienna, he was already taking the public by storm.
Between 1895 and 1899, he continued his academic studies
at the Conservatoire de Paris. On February 6, 1898, he made
his debut with his symphony suite The Romanian Poem
at the Colonne Concerts in Paris. In 1901 and 1902, he
composed two Romanian Raphsodies (1901-1902), which
were highly inspired by the Romanian folklore. The first
edition of the George Enescu International Composition
Competition took place during World War I. The music
genius offered the winners significant prizes that he
financed personally and at the same time he gave them
the opportunity to play the compositions in concert. He
won the admiration of Queen Elisabeth and was invited
to the Peleș Castle. He was also a music professor, and
Yehudi Menuhin was one of his students. Between 1921 and
1931, he composed Oedipe (an opera dedicated to Maria
Tescanu Rosetti). In 1932, he was elected full member of
the Romanian Academy. When the communist regime took
power, Enescu, who had made a 100,000 lei donation to the
Romanian government for the country’s defense, decided to
leave the country for good.

August 19, 1881 (Liveni) – May 4, 1955 (Paris)

 “Pentru mine, Enescu va rămâne
una dintre veritabilele minuni ale lumii.
Rădăcinile puternice si nobleţea sufletului
său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară
de o inegalabilă frumuseţe.”

Yehudi Menuhin

Yehudi Menuhin
“For me, Enescu will always be one of
true wonders of this world. His strong roots
and the nobleness of his soul come from his
home country – a country of unparalleled
beauty.”

Yehudi Menuhin
 IULIUS POPPER A DEVENIT ŞEF AL IULIUS POPPER RUNS THE GOLD
LUCRĂRILOR DE PROSPECTARE A PROSPECTING WORKS IN THE
AURULUI ÎN ŢARA DE FOC LAND OF FIRE

Avid de cunoaştere, la doar 17 ani tânărul Popper va pleca

să studieze în Franţa la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. În
paralel, acest tânăr care stăpânea 10 limbi, inclusiv cele clasice, a
urmărit la Sorbona cursuri de fizică, meteorologie, geografie şi
etnologie. După absolvire, a ajuns în Egipt, angajat la Compania
Canalului Suez. Cu banii obţinuţi şi-a finanţat o lungă călătorie
în Extremul Orient, rezultatele fiind transmise, la revenirea în
Bucureşti, lui George Lahovary, Secretarul Societăţii Regale de
Geografie. Se va reîntoarce în Asia şi va străbate America de Nord
din Alaska până la New Orleans, unde a fost angajat ca inginer
constructor. Peste câteva luni se va duce în Mexic, unde a activat
ca ziarist. Va pleca şi de acolo cu destinaţia Brazilia, apoi va trece
în Argentina. Este angajat la o Compania ce căuta noi resurse de
aur. A găsit câteva filoane, a început exploatarea lor, însă a trebuit
să facă faţă atacurilor unor bande de hoţi. Pentru restabilirea
ordinii, s-a autointitulat monarh cu drept de judecată, a înfiinţat o
poliţie locală, a bătut o monedă, chiar a emis un timbru. În 1891,
Popper îşi brevetează, cu nr. 830, “maşina de separare a aurului”
care, după el, este capabilă să spele 75 de tone de nisip pe zi,
extrăgând 99,6% din aurul pe care-l conţine nisipul extras. Timp
de şase ani va fi singurul stăpân al Ţării de Foc, informându-l pe
Lahovary cum se descurcă, ce nume a dat unor râuri, munţi şi văi,
desigur, româneşti, ce fac românii care l-au însoţit. În primăvara
anului 1893 a fost chemat în judecată de Statul Argentina sub
motiv că îi subminase autoritatea în Ţara de Foc şi că ucisese
indieni onas. Înainte de pronunţarea sentinţei, în ziua de 5 iunie
1893 cultivatul explorator a suferit un atac de cord.

15 decembrie 1857 (Bucureşti) - 5 iunie 1893 (Buenos Aires)

Eager to learn, young Popper left for France at only seventeen

years of Age. He enrolled in the National School of Bridges and
Highways. At the same, young Popper who could speak ten
languages, including classical ones, studied Physics, Meteorology,
Geography, and Ethnology at the Sorbonne. After graduation, he
went to Egypt and started to work for the Suez Canal Company.
With the money he earned there, he went on a journey to the
Far East. Upon his return to Bucharest, he shared his experience
with George Lahovary, Secretary of the Royal Geographical
Society. Popper returned to Asia, and then crossed North America
from Alaska all the way to New Orleans, where he got hired as
a construction engineer. A few months later, he went to Mexico,
where he worked as a journalist. From there, he went to Brazil and
then to Argentina, where he started working for a company that
was prospecting new gold resources. He found a couple of lodes
and started mining them, but had to keep up with the attacks of
the gangs of thieves. To keep things under control, he proclaimed
himself monarch with the right to put people on trial, founded
a local police, designed a currency, and even issued a stamp. In
1891, Popper patented his gold separator, which in his opinion
could wash seventy-five tons of sand per day and extract 99.6%
of the gold contained in the extracted sand. For six years, he was
the only master of the Land of Fire. He would keep Lahovary
up-to-date with how he was doing, the names that he had given
the surrounding rivers, mountains, and valleys (all Romanian, of
course), how the Romanians who came along were doing, etc. In
the spring of 1893, he was put on trial by the State of Argentina for
having its authority in the Land of Fire and allegedly for having
killed Ona Indians. The highly educated explorer suffered a heart
attack just before receiving his sentence, on June 5, 1893.

December 15, 1857 (Bucharest) – June 5, 1893 (Buenos Aires)

 “Dacă n-am şti că în timpul primei expediţii în interiorul
insulei a intrat în conflict cu indienii onas şi n-ar exista
o fotografie care dovedeşte acest lucru, am înclina să
credem, cu respect şi aprobare umană, tot ce s-ar putea
spune în apărarea lui.”

Armando Braun Mendez

“If we did not know that during his first expedition

inside the island he came into conflict with the Ona
Indians and if there hadn’t been a photo to prove it, we
would respectfully believe and agree with everything
that’s being said in his defence.”

Armando Braun Mendez

ȚARA DE FOC, 1887

APARE ÎN LIMBA GERMANĂ, ÎN TRADUCEREA QUEEN ELISABETH OF ROMANIA
REGINEI ELISABETA A ROMÂNIEI, VOLUMUL PUBLISHED THE GERMAN TRANSLATION
DE POEZII AL ELENEI VĂCĂRESCU OF THE POETRY BOOK LE RHAPSODE
RAPSODUL DÂMBOVIȚEI DE LA DÂMBOVIŢA.

Autoarea, Elena Văcărescu, provenea dintr-o veche şi

cunoscută familie boierească. Variantei în limba franceză
a volumului, Academia Franceză i-a conferit în anul 1900
premiul Jules Fabre. În 1886 publicase la Paris primul volum
de versuri, Chants d’Aurore, care a primit cronici favorabile
şi un premiu special din partea elitistei Academii. Cultura
şi inteligența i-au fost apreciate de Regină, care i-a facilitat
apropierea de principele moștenitor Ferdinand. Idila dintre
prințului moștenitor Ferdinand și Elena Văcărescu se
desfășoară în iarna și primăvara anului 1891. Constituția din
1866 prevedea ca pe tron să se afle o familie străină. Se termina
așa, șirul nesfârșit de intrigi din sânul boierimii autohtone. Ea
interzicea astfel o căsătorie între Ferdinand și o femeie dintr-o
familie românească. Regina a pledat cât a putut pentru cei
doi. Regele Carol I s-a văzut obligat să ordone soției şi tinerei
domnișoare de onoare plecarea în exil. Elena Văcărescu se
va stabili definitiv la Paris, unde va fi în preajma unor mari
scriitori şi artiști. Foarte activă pe tărâm literar, a fost activă şi
politic, fiind cooptată în Delegația română la Conferința de
Pace de la Paris, Elena Văcărescu a militat pentru realizarea
Marii Uniri de la 1918. Începând din anul 1919 este numită
de către regele României ca secretar general al Asociației
Române pe lângă Societatea Națiunilor, funcție pe care o
deține douăzeci de ani. În anul 1925, Elena Văcărescu devine
membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima
femeie din România care a beneficiat de acest titlu. După
al doilea Război va fi numită Consilier cultural al Legației
Române din Paris.

21 septembrie 1864 (București) – 17 februarie 1947 (Paris)

The author, Elena Văcărescu, descended from a renowned

ancient boyar family. In 1900, the French Academy awarded
the French translation with the Jules Fabre Prize. Four years
earlier, she had published her first poetry book Chants
d’Aurore, which received critical acclaim and was awarded with
a special prize by the Academy elite. Elena Văcărescu’s cultural
education and her intelligence were highly appreciated by the
Queen, who encouraged her relationship with Crown Prince
Ferdinand. The relationship only lasted through the winter and
spring of 1891. Accordig to the 1866 Constitution, the throne
could only be claimed by a foreign family. The Constitution
requirement put an end to the numerous plots devised by the
Romanian boyars. The Constitution did not allow Ferdinand
to marry a Romanian woman. The Queen advocated their
marriage as much as she could, but King Carol I felt compelled
to force his wife and her lady-in-waiting into exile. Elena
Văcărescu settled in Paris, where she frequented circles of
famous writers and artists. She was not only an active writer,
but also a dedicated diplomat. She was part of the Romanian
Delegation at the Paris Peace Conference. She also militated
for the Union of Transylvania with Romania in 1918. In 1919,
the King appointed her General Secretary of the Romanian
Association for the League of Nations, a position she held for
twenty years. In 1925, she was elected honorary member of the
Romanian Academy; she was the first Romanian woman to be
presented with this title. After World War II, she was appointed
Cultural Counselor of the Romanian Mission in Paris.

September 21, 1864 (Bucharest) – Februarie 17, 1947 (Paris)

ȚSălașul meu parizian a fost întotdeauna un colţ de patrie românească. În
casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferă românească.
Căci dacă nu eram în ţară, ţara era cu mine, în îndepărtata Franţă.
Toată activitatea mea de aproape o jumătate de veac a fost consacrată
intereselor neamului nostru, căutând să strâng raporturile dintre Franţa şi
România. Franţa, care a fost pentru mine a doua patrie şi unde din fericire
numele meu este şi va rămâne simbolul celor două popoare pe care le
slăvesc... Eu datorez Franţei mai mult decât respectul pe care orice român
ar trebui să-i închine. Pentru mine, Franţa rămâne ţara care a primit solia
mea românească, ţara care, înţelegându-mi misiunea, mi-a înlesnit-o cu o
generozitate pe care renunţ s-o descriu în culori ditirambice...”
Elena Văcărescu
“My shelter in Paris has always been a small Romanian realm. Not only
has my house been filled with the Romanian spirit, but there has always been
a Romanian feeling about it. Because, even though I am not living in my
country, my country is living here with me, in the distant France.
For almost half a century, I have dedicated my entire activity to serving
the interests of our people, while trying to tighten the relationship between
Romania and France, where I found a second home and where, fortunately,
my name is and always be the symbol of these countries that I worship… My
gratitude towards France goes way beyond the respect that any Romanian
should have for this country. For me, France remains the country that
welcomed me as a messenger, the country that understood my mission and
helped me accomplish it with a generosity that I do not wish to describe with
bombastic words…”
Elena Văcărescu
 HARICLEA DARCLÉE A INTERPRETAT ÎN IN A WORLDWIDE PREMIERE, HARICLEA
PREMIERĂ MONDIALĂ ROLUL FLORIEI DARCLÉE PERFORMS THE ROLE OF FLORIA
TOSCA ÎN OPERA TOSCA DE GIACOMO TOSCA IN GIACOMO PUCCINI’S TOSCA
PUCCINI

Venită pe lume în Brăila, într-o familie bogată – Haricli

- din Turnu Măgurele, înrudită cu Mavrocordaţii, şi-a
petrecut copilăria în conacul părintesc din Teleorman. Anii
de şcoală şi de formare muzicală i-a trăit la Viena. La Paris,
începând din anul 1886, a urmat cursuri de canto şi, doi ani
mai târziu, este recomandată de directorul Operei lui Charles
Gounod, marele compozitor francez. Încântat de vocea ei,
a distribuit-o în Faust, în rolul Margaretei. Tot el i-a găsit
pseudonimul Darclée. La finele anului 1890 a debutat pe
scena Scalei din Milano în rolul Violetei din Traviata, fiind
aplaudată îndelung de însuși Giuseppe Verdi. Impresionați
de succes, românii au declarat-o “privighetoarea Carpaților”.
Va reveni pe scena Scalei de 100 de ori! În anul 1900, pe
scena Teatro Constanzi din Roma, la premiera mondială
a operei Tosca, a obținut un succes imens în rolul Floriei
Tosca. Celebra arie “Vissi d’arte” a fost compusă de Puccini
la cererea extraordinarei soprane române. În semn de
omagiere, Regele Carol I i-a acordat Ordinul Bene Merenti
Clasa I. Darclée a interpretat 58 de roluri, vreme de un sfert
de secol fiind considerată cea mai mare cântăreață a lumii.
A contribuit, alături de George Stephănescu şi de George
Enescu, la înființarea Operei Române în anul 1921. La
aniversarea a 135 de ani de la nașterea Haricleei Darclée, în
1995, orașul său natal, Brăila, i-a adus un deosebit omagiu,
organizând Concursul Național de Canto ce-i poartă numele,
prezidat de soprana Mariana Nicolesco și așezat sub Înaltul
Patronaj al Președintelui României.

10 iunie 1860 (Brăila) – 12 ianuarie 1939 (București)

Born in Brăila, into a wealthy family – Haricli

– originating from Turnu Măgurele, related to the
Macrovocordat family, Darclée lived her childhood at
her parents’ manor in Telorman. She did her studies and
musical training Vienna. In 1886, she started taking canto
lessons in Paris. Two years later, she was recommended
by the Opera director to renowned French composer
Charles Gounot. Charmed by her voice, the latter casted
her in the role of Margareta in Faust. He was the one who
suggested her pseudonym – Darclée. In late 1890, she made
her debut on the stage of La Scala playing Violetta in La
Traviata, and gained the applause of Giuseppe Verdi himself.
Impressed by her success, Romanians referred to her as “the
nightingale of the Carpathians.” At La Scala, she performed
in one hundred opera shows. In 1900, she played Floria
in the worldwide premiere of Tosca on the stage of Teatro
Constanzi in Rome. Her performance was a huge success. At
the request of the extraordinary Romanian soprano, Puccini
composed the famous aria “Vissi d’arte.” Darclée played fifty-
eight shows, and for twenty-five years she was considered
the world’s greatest opera singers. In 1921, together with
George Stephănescu and George Enescu, she contributed
to the foundation of the Romanian National Opera. On
the 135th anniversary of Darclée’s birth, the authorities in
her native Brăila honored her memory by inaugurating
Hariclea Darclée International Canto Contest, a competition
organized under the High Patronage of the President of
Romania and chaired by soprano Mariana Nicolesco.

June 10, 1860 (Brăila) – January 12, 1939 (Bucharest)

 “Eu nu sunt numai originară din
România, ci româncă de limbă şi
sentiment. În ţara mea sunt multe voci ca
a mea, despre care nu ştie nimeni.”

Hariclea Darclée

“I am Romanian not only by birth, but

also by language and feeling. In my
country, there are many voices like mine,
but nobody knows about them.”

Hariclea Darclée
 CLARA HASKIL A DAT
PRIMUL RECITAL PUBLIC
Primele noțiuni de pian le-a primit de la mama ei, Bertha, rămasă văduvă cu
trei fete. La vârsta de 5 ani cânta în fața reginei Elisabeta, care, încântată, i-a oferit
o bursă de studii. La vârsta de 7 ani pleacă la Viena, unde ia lecții de pian. În 1905,
când abia împlinise 10 ani, acest copil minune a dat primul recital public cu lucrări
executate fără partitură. Degetele neobișnuit de lungi cât şi memoria prodigioasă
vor determina înscrierea la Conservatorul din Paris, unde a devenit eleva
renumitului pianist Alfred Cortot. O vreme şi-a întrerupt activitatea concertistică,
fiind imobilizată în ghips din cauza unei boli a coloanei vertebrale. Cu greu, în
1921 va reapărea în public, fie ca solistă în recitaluri de pian, fie însoțind muzicieni
prestigioși ca George Enescu, Pablo Casals, Eugene Ysaye, ori pe tânărul Dinu
Lipatti, de care o va lega o strânsă amiciţie. A spus despre el că “dă impresia că se
jenează de propriul său geniu”. În anul 1938 cei doi vor interpreta Concertul la
două piane de Mozart. De altfel, până în prezent este considerată cea mai bună
interpretă a lucrărilor pentru pian mozartiene. Situaţia nesigură din țară şi din
majoritatea țărilor europene a obligat-o, în anul 1942, să se stabilească în Elveția.
După al Doilea Război Mondial, va concerta sub bagheta unor dirijori vestiți, ca
Leopold Stokowski, Sergiu Celibidache sau Thomas Beecham. Au rămas în istoria
muzicii recitalurile ei susținute la Festivalul de la Salzburg, când s-au aniversat 200
de ani de la nașterea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Numele ei este păstrat viu de
unul din cele mai mari concursuri de pian din lume, Concursul Internațional de
Pian Clara Haskil, din Vevey, Elveția.
7 ianuarie 1895 (Bucureşti) – 7 decembrie 1960 (Bruxelles)
CLARA HASKIL PLAYED
HER FIRST PUBLIC CONCERT.
She took her first piano lessons from her widdowed mother, Bertha. At five,
she was already playing for Queen Elisabeth of Romania, who was so impressed
with her talent that she offered her a scholarship. At seven, she left for Vienna
to study the piano. In 1905, at ten years old, she played her first public concert
without the score. Relying on her unusually long fingers as well as on her
exceptional memory, she decided to enrol in the Conservatoire de Paris, where
she studied with acknowledged pianist Alfred Cortot. Because of a spine disease
that forced her to wear a cast, she cancelled her concerts for a while. It was only
in 1921 that she came back and continued her performances either as a soloist,
or as an accompanist for George Enescu, Pablo Casals, Eugène Ysaÿe, or young
Dinu Lipatti, with whom she remained good friends. In her opinion, Dinu Lipatti
seemed to get embarrassed by his own genius. In 1938, they would play Mozart’s
Concert for 2 Pianos. As a matter of fact, even to this day, Haskil is considered the
best interpreter of Mozart’s piano compositions. In 1942, as Romania and most
European countries were living troubled times, she decided to settle in Switzerland.
After World War II, she played with renowned conductors such as Leopold
Stokowski, Sergiu
Celibidache or Thomas Beecham. The concerts she played at the Salzburg Festival
celebrating 200 years since Mozart’s birth are now part of the history of music. One of the
biggest competitions in the world bears her name through eternity – The Clara Haskil
International Piano Competition, in Vevey, Switzerland.
January 7, 1895 (Bucharest) – December 7, 1960 (Brussels)
 Geza Anda
Herbert von
Karajan

Charlie Chaplin

“În viaţa mea am întâlnit trei genii: “In my lifetime I have met three
pe Clara Haskil, pe Einstein și pe geniuses: Professor Einstein,
Winston Churchill.” Winston Churchill, and Clara Haskil.”

Charlie Chaplin Charlie Chaplin

Igor Markevitch

Dinu Lipati
 A REALIZAT PRIMUL ZBOR
AUTOPROPULSAT CU AEROPLANUL ÎN
LOCALITATEA MONTESSON
Atras din copilărie de zborul zmeielor, după terminarea liceului s-a înscris
la Politehnica din Budapesta şi, după un an, la Facultatea de Drept. Deși la 6 mai
1901 își va da doctoratul în Ştiinţe Juridice, totuși zborul va fi preocuparea de
căpătâi. La Lugoj a conceput primul aeroplan-automobil, rămas, însă, în stadiu de
proiect din lipsa resurselor financiare. Pentru realizarea lui se va decide să plece
la Paris şi să-l atragă de partea sa pe inginerul Victor Tatin, care construise cu un
sfert de secol înainte un prim model de aeroplan. În ziua de 16 februarie 1903
Traian Vuia va prezenta Academiei de Ştiinţe din Paris proiectul aeroplanului
autopropulsat, respins cu superioritate științifică de “nemuritori”, pe motiv că
“problema zborului cu un aparat mai greu decât aerul nu poate fi rezolvată”!
Fără a fi dezarmat de obtuzitatea înaltului for științific, şi-a brevetat invenția,
aeroplanul automobil. Atunci va breveta în Anglia şi motorul necesar şi va începe
construirea primului aparat de zbor autopropulsat, căruia i-a spus Liliacul. Cu
acest aparat va realiza, primul în lume, zborul la o înălțime de un metru pe o
distanța de 12 m pe câmpul de la Montesson, lângă Paris. Principiile tehnice ale
acestui prim zbor autopropulsat au stat la temelia întregii industrii aeronautice
mondiale! În 1907, după obținerea diplomei de inginer, va fi preocupat de
construirea unui elicopter, numit de el ciclopter, realizând două aparate. Pentru
invențiile sale în 27 mai 1946 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
17 august 1872 (Surducu Mic, comuna Bujoru) –
3 septembrie 1950 (București)
TRAIAN VUIA BUILDS THE FIRST
SELF-PROPELLED FLYING MACHINE
IN MONTESSON.
From an early age, Vuia felt drawn to flying. After finishing high school, he
enrolled in the School of Mechanics at the Budapest Tech, and a year later in
Law School. Even though on May 6, 1901, he earned his PhD in legal studies,
flying was still his main interest. At Lugoj, he designed the first flying machine,
an airplane car. Unfortunately, he was not able to build it because he lacked the
financial resources. Determined to make his design a reality, he left for Paris
hoping to get the attention of Victor Tatin, who had built the first aeroplane
twenty-five years earlier. On February 16, 1903, Traian Vuia presented his self-
propelled aeroplane before the members of French Academy of Sciences in Paris.
The “immortals” rejected it outright and bluntly because, in their opinion, “it
did not solve the problem of flying a craft that is heavier than air.” Vuia did not
feel defeated by the obtuseness of the high forum, and obtained the patent for his
airplane-car. He went to England to patent the engine for his project and started
building the first self-propelled airplane, which he nicknamed The Bat. With this
aircraft, the first in the world, he flew for 12 meters, 1 meter above the ground
on the fields of Montesson, near Paris. The principles of this first self-propelled
aircraft laid the foundations of the international aerospace industry. In 1907, after
getting his degree in engineering, he worked hard on the design of a helicopter
that he called “cyclocopter”, and managed to build two of them. For his inventions,
on May 27, 1946, he was elected honorary member of the Romanian Academy.
August 17, 1872 (Surducu Mic, Bujoru commune) –
Sepember 3, 1950 (Bucharest)
“Am dovedit că se poate zbura cu un aparat mai greu decât aerul. (…)
Acum, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul
experimentărilor va crește rapid, specialiștii vor realiza motoare speciale,
aviaţia va avea o industrie înfloritoare pe temeiul experienţei mele, devenită bun
comun... Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alţii,
tot mai mulţi. Așa se realizează progresul.”

Traian Vuia

“I proved that one can fly a craft that is heavier than air. (...) Now that
people are convinced that the mechanical flight is possible, the number of
experiements will increase rapidly; the experts will design special engines;
aviation will have a flourishing industry built on my experience, now a common
property... I did not hide myself. I did all my experiements in plain sight.
More and more people will continue this. That’s how you make progress...”

Traian Vuia
 PRINCIPESA MARTHA BIBESCU A PRINCESS MARTHA BIBESCU
FOST PREMIATĂ DE ACADEMIA WAS AWARDED FOR HER NOVEL
FRANCEZĂ PENTRU ROMANUL THE EIGHT PARADISES BY THE
CELE OPT PARADISE FRENCH ACADEMY.

Fiică a fostului ministru de externe Ioan Lahovari şi a Emmei

Mavrocordat, a fost elevă a Pensionului Dubuc din Biarritz, și s-a
căsătorit la vârsta de 17 ani cu prinţul George Valentin Bibescu,
intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-
Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles şi Elena Văcărescu,
dar şi cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului
Napoleon Bonaparte. A fost una din primele femei-mason ale
României şi una dintre cele mai frumoase şi cunoscute românce
ale începutului de secol XX. Pendulând între Bucureşti şi Paris, a
participat la numeroase întâlniri cu intelectuali de seamă români şi
francezi, călătorind alături de soţ prin țări exotice. Les Huit Paradis a
fost scris în urma unei călătorii în Persia. Martha Bibescu l-a întâlnit
de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în
volumul Au bal avec M. Prous (1928). Curând, infidelitățile soțului
o vor determina să se retragă în Algeria. În semn de regret şi pentru
împăcare, el i-a dăruit domeniul Mogoșoaia. În 1945 aflând, de la
prietenii englezi, probabil de la Winston Churchill, că o jumătate
din Europa, inclusiv România, fusese cedată vreme de 50 de ani
pentru experimentarea comunismului şi atrofierea sentimentului
național, a emigrat în Anglia, stabilindu-se, însă, la Paris, unde a
locuit în Hotelul Ritz. Fiica sa, Valentina, va suferi până în 1958,
când i s-a permis să plece din țară, metodele bestiale de umilire şi
depersonalizare concepute de Makarenco. În anul 1954, Martha
Bibescu a primit Marele Premiu de Literatură al Academiei
Franceze, un an mai târziu devenind membră a Academiei Regale
din Bruxelles. În 1962 va fi onorată cu Legiunea de Onoare.

28 ianuarie 1889 (București) – 28 noiembrie 1973 (Paris)

The daughter of former Secretary of Foreign Affairs Ioan

Lahovari and of Emma Mavrocordat studied at the Dubuc Boarding
School in Biarritz. At seventeen, she married Prince George
Valentin Bibescu and thus became part of a royal family that
included Ana-Elisabeta Brâncoveanu, Countess Ana de Noailles and
Elena Văcărescu. Through her marriage, she became genealogically
related with the family of Emperor Napoleon Bonaparte. She was
one of the first women freemasons in Romania as well as one of
the most beautiful and renowned Romanian woman at the start
of the 20th century. On the occasion of her numerous travels
from Bucharest to Paris, she met many outstanding Romanian
and French intellectuals. She also accompanied her husband in
his travels to exotic places. She wrote The Eight Paradises after
her return from a trip to Persia. Martha Bibescu met Proust on
many occasions. All these interactions are fully detailed in her
book Au Bal avec M. Proust (1928). The infidelities of her husband
would soon determine her to retreat to Algeria. The Prince offered
her the Mogoșoaia domain, thus showing his regret and wish
for reconciliation. In 1945, upon finding out from her English
friends, probably from Winston Churchill himself, that half of
Europe, including Romania, had fallen victim to the experiments
of Communism and the degeneration of the national spirit, she
immigrated to England. Eventually, she settled in France and lived
at the Ritz Hotel. Her daughter, Valentina, however had to endure
the cruel methods of humiliation and depersonalisation conducted
by Makarenko until 1958, when she was finally allowed to leave
Romania. In 1954, the French Academy awarded Martha Bibescu
the Grand Prix de Littérature. A year later, she was elected member
of the Royal Academy of Brussels. In 1962, she was awarded the
Legion of Honour.

January 28, 1889 (Bucharest) – November 29, 1973 (Paris)

“Prinţesa Bibescu a anticipat
unele descoperiri ale
istoriografiei contemporane,
îndeosebi valoarea nepreţuită
a culturilor populare şi
funcţia dătătoare de viaţă a
istoriografiei europene, în sensul
că orice cercetare istorică
adevărată ajunge la conștiinţa
unităţii culturale şi spirituale a
Europei.”
“Princess Bibescu anticipated
many discoveries in modern
historiography, particularly
the immense value of popular
cultures and the life-living
role they play in the European
historiography, in the sense that
each solid historic research
builds the consciousness of
Europe’s cultural and spiritual
unity.”

Mircea Eliade Mircea Eliade

“Va veni o vreme când acest popor
român, care n-a fost cunoscut până
acum, va fi luat în seamă... Din
această ţară, trecută sub tăcere, vor
răsuna cântece și muzică, neamul
acesta va renaște după un mileniu
de existenţă și lumea se va mira
ca de o minune să afle, în sfârșit,
tot ceea ce el posedă din conștiinţa
universală.”
“There will be a time when the
Romanian people that nobody knew
of so far will be taken seriously…
This country, which was forced to
remain silent, will make itself heard
through songs and music; after a
millennium, the Romanians will
resurrect, and the whole world will
be amazed at their contribution to the
universal knowledge.”

Martha Bibescu Martha Bibescu

 CONSTANTIN BRÂNCUŞI A CONSTANTIN BRÂNCUŞI
DEFINITIVAT SCULPTURA RUGĂCIUNE FINISHES THE PRAYER

Absolvent al Școlii de Arte şi Meserii din Craiova şi al

Școlii de Belle-Arte din București, el a devenit cunoscut
după realizarea admirabilului Ecorșeu în anul 1902. Între
1905 – 1906, ca student al Ecole Nationale Superieure des
Beaux-Arts din Paris, a activat în atelierul lui Antonin
Mercie, refuzând să lucreze alături de Rodin ca practician. A
urmat o perioadă extrem de fructuoasă. Brâncuşi schimbă
complet viziunea asupra sculpturii. De la gotic încoace
sculptura a fost invadată de mușchi, de buruieni și de tot
felul de excrescențe care ascund forma. Eliminând ceea ce e
de prisos, readuce în actualitatea artistică conștiința formei.
Sculpturi ce surprind esența, precum seriile de Păsări
Măiestre, Păsări în zbor, Prometeu, Începutul lumii, sau
ritmul, cum este lucrarea Cocoșul, sunt opere semnificative.
În anul 1938 marele sculptor român a inaugurat la Târgu
Jiu ansamblul de monumente Calea Eroilor (Masa Tăcerii,
Poarta Sărutului, Coloana Fără de Sfârșit), dedicat eroilor
căzuți în Primul Război Mondial. Henry Moore scria:
“Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conștiința
formei pure”. Prin obârșia sa țărăneasca, și-a aflat rădăcinile
adânci ale operei sale în tradițiile, miturile si funcția
magică a artei populare românești. Brâncuşi a dat veacului
nostru conștiința formei pure, a asigurat trecerea de la
reprezentarea figurativa a realității, la exprimarea esenței
lucrurilor și a reînnoit în mod revoluţionar limbajul plastic,
îmbogățindu-l cu o dimensiune spirituala.

19 februarie 1876 (Hobiţa) – 16 martie 1957 (Paris)

Brâncuși, who graduated from Craiova School of Arts

and Crafts and the Bucharest School of Fine Arts, became
famous in 1902, when he made his Ecorché. From 1905
until 1906, he attended Ecole Nationale des Beaux-Arts in
Paris and worked in Antonin Mercié’s atelier; he refused
to work under Rodin’s wing. It was the beginning of an
extremely successful period. Brâncuşi would completely
redefine the concept of sculpture. Starting with the Gothic
era, sculpture had been consistently invaded by moss, weeds,
and all sorts of protuberances hiding the form. Among his
most important works, there are sculptures that capture
the essence of things, such as Măiastra, Bird in Space,
Prometheus, The Beginning of the World; or of the rhythm,
as rendered in the Rooster. In 1938, the great Romanian
sculptor inaugurated the Heroes’ Path ensemble at Târgu-Jiu.
The ensemble that he dedicated to the heroes who died in
World War I comprised the Table of Silence, the Gate of the
Kiss, and the Endless Column. According to Henry Moore,
“Brâncuși was the one who gave our time the conscioussness
of the pure form.” Due to his peasant origin, his inspiration
went far back in the traditions, the myths, and the magic
of the traditional Romanian crafts. Brâncuși ensured the
transition from the figurative representation of reality to the
expression of essence of things, and completely renewed the
language of art, enriching it with a spiritual meaning.

February 19, 1876 (Hobița) – March 16, 1957 (Paris)

“Spre imensitatea văzduhului,
aceasta este Pasărea mea. Copil
fiind, am visat totdeauna că aș fi
vrut să zbor printre arbori, spre
ceruri. De 45 de ani port nostalgia
visului acestuia şi continui să creez
Păsări măiestre. Eu nu doresc să
reprezint o pasăre, ci să exprim
însușirea în sine, spiritul ei: zborul,
elanul...”
Constantin Brâncuşi
"It’s for the boundless skies,
that’s what my Bird is for… As a
child, I always dreamt of flyingt
hrough the trees, up in the skies.
For forty-five years, I have been
carrying with me the nostalgia of
that dream and I keep creating
Măiastra’s. I do not want to make
the representation of a bird. I want
to express its meaning, its spirit -
its flight, its rise…"
Constantin Brâncuși
 HENRI COANDĂ A CREAT ŞI HENRI COANDĂ DESIGNED AND
EXPERIMENTAT PRIMUL TESTED THE FIRST
AVION CU REACŢIE REACTION-POWERED ENGINE.

Fiu al generalului Constantin Coandă, care va fi primul

şef de guvern al României Mari şi al unei bretone, Aida
Danet, Henri Marie Coandă a urmat Şcoala de Ofiţeri din
Bucureşti şi Universitatea Tehnică Charlottenburg din
Berlin. Între anii 1907-1908 a urmat cursuri universitare în
Belgia şi, după o lungă călătorie în Tibet, Şcoala Superioară
de Aeronautică şi Construcţii din Paris. După absolvire,
preocupat de zbor, tânărul inginer va construi în anul 1910
primul avion cu propulsie reactivă, pe care l-a prezentat la
Salonul Internaţional de Aeronautică. Aparatul va fi distrus
în timpul încercării pe aeroportul Issy le Moulineaux din
cauza lipsei de experienţă în pilotaj a lui Coandă. Până la
începutul primului Război Mondial inginerul român va fi
director al Uzinelor de Aviaţie din Bristol. Acolo a construit
prima sanie propulsată de un motor cu reacţie, primul tren
aerodinamic din lume, un avion de recunoaştere. În 1926
a inventat, pentru decoraţiuni interioare, beton-lemnul, iar
în 1934 a brevetat Efectul Coandă, rezultat al observaţiilor
făcute în timpul accidentului din 1910, fiindu-i necesar
un sfert de secol pentru teoretizare. A mai pus la punct şi
un dispozitiv de detecţie a fluidelor utilizat şi în prezent în
industria petrolieră. În 1969 s-a decis să revină definitiv
în România, fiind numit director al Institutului de Creaţie
Ştiinţifică şi Tehnică. Ca o recunoaştere a descoperirilor sale,
Academia RSR l-a primit în anul 1970 în rândul
membrilor ei.

7 iunie 1886 (Bucureşti) – 25 noiembrie 1972 (Bucureşti)

Henri Marie Coandă was the son of General Constantin

Coandă, soon-to-be the first Prime Minister of the
Greater Romania, and of Breton Aida Danet. He attended
the Bucharest Technical Military School, and then the
Charlottenburg Technische Hochschule near Berlin.
From 1907 to 1908, he continued his academic studies in
Belgium and, after a long trip to Tibet, he enrolled in the
Higher Aeronautics and Mechanical Building School in
Paris. After graduation, the young engineer focused solely
on flying and, in 1910, he built the first reaction-powered
airplane, which he exhibited at the Second Paris Air Show.
Because of his lack of experience in flying, the airplane
was destroyed during the flying test he took on the Issy
le Moulineaux Airport. The Romanian engineer was the
technical manager of the Bristol Aeroplane Company until
World War I broke out. At Bristol, he built the first reaction-
propelled sledge, the first aerodynamic railway train, and
a pathfinder. In 1926, he invented the concrete wood for
interior design. In 1943, he obtained a patent for the Coandă
Effect, the summary of all his observations on the occasion
of the plane crash in 1910. It took him twenty-five years
to finalize his theory. He also designed a fluid detector
used in the oil industry to this day. In 1969, he decided to
return to Romania for good. He was appointed director
of the Institute for Scientific and Technical Creation. In
recognition for all his discoveries, the Academy of the
Socialist Republic of Romania elected him a member in
1970.

June 7, 1886 (Bucharest) - November 25, 1972 (Bucharest)

“Mulţi indivizi din societatea modernă sunt
ca barcagiii: trag la vâsle, dar stau cu
spatele la viitor.”
“Omul ar putea călători spre stele cu o viteză
fantastică, folosind pentru propulsie propria
sa energie.”

Henri Coandă

“Many individuals in the modern society

are much like boatmen: they pull the oars, but
they sit with their back to the future.”
“If man would use his own energy for
propulsion, man could travel to the stars with
unbeliveable speed.”

Henri Coandă
 MARCEL IANCU FONDEAZĂ LA ZÜRICH MARCEL IANCU CO-FOUNDED THE
ÎMPREUNĂ CU TRISTAN TZARA ŞI ALŢI DADA MOVEMENT IN ZÜRICH,
ARTIŞTI MIŞCAREA DADA TOGETHER WITH TRISTAN TZARA AND
OTHER ARTISTS.

În octombrie 1912 a editat împreună cu Tristan Tzara şi Ion

Vinea revista Simbolul de nuanţă simbolistă. Erau foarte tineri
şi la prima colaborare. Elev al lui Iosif Iser între anii 1910-1914,
va pleca la Zürich să studieze arhitectura la Institutul Politehnic.
În Cabaretul Voltaire, organizat de Tzara, va participa în ziua
de 6 februarie 1916 la naşterea Mişcării Dada, ce-şi propunea
demolarea a “tot ceea ce este în momentul actual”. În acelaşi timp,
numele lui va figura în alte două-trei mişcări ce-şi propuneau
înnoirea creaţiei artistice, rămânând, însă, credincios principiilor
dadaiste. În 1919, la Basel, înființează împreună cu Hans Arp
și Alberto Giacometti grupul Artiștii radicali. Revenit în ţară, a
iniţiat împreună cu Ion Vinea şi Jacques Cousin apariţia revistei
Contimporanul. Ca artist a fost extrem de activ, participând
la expoziţiile Contimporanului şi la numeroase expoziţii
internaţionale în capitalele europene. Credincios crezului înnoitor,
va colabora şi cu alte grupări ce promovau modernismul,
precum Grupul de artă şi Criterion. Ca arhitect a proiectat, din
1927 vreme de 15 ani, primele case funcţionaliste inspirate din
constructivism. Semnalul fusese dat la finele anilor 30, când,
alături de Horia Creangă şi Octav Doicescu, publicase manifestul
Către o arhitectură a Bucureştilor. Norii grei ce se abăteau peste
Europa l-au determinat, în anul 1941, să se stabilească definitiv
în Palestina. După înființarea statului Israel, se afirmă ca profesor
și animator al vieții culturale. Organizează grupul Orizonturi noi
și o societate de creație artistică la Ein Hod, în 1953. Participă în
1952 la Bienala din Veneția. În anul 1967 este laureat al premiului
Israel.

24 mai 1895 (Bucureşti) – 21 aprilie 1984 (Ein Hod)

In October 1921, he co-edited Simbolul magazine together

with Tristan Tzara and Ion Vinea. They were very young, and it
was their first collaboration. From 1910 to 1914, he was a student
of Iosif Iser. He studied architecture at the Polytechnic Institute
in Zürich. On February 6, 1916, he participated in the Cabaret
Voltaire organised by Tzara and co-founded the Dada movement
that aimed at demolishing everything that exists in the present. At
the same time, he was affiliated to two or three other movements
advocating the renewal of the art. However, he remained loyal to
the Dada principles. In 1919, together with Hans Arp and Alberto
Giacometti, he co-founded the Artistes Radicaux group. Upon his
return to Romania, together with Ion Vinea and Jacques Cousin,
he co-founded Contimporanul magazine. He was an extremely
active artist, who exhibited at shows organized by Contimporanul
as well as at many international art fairs organised in various
European capitals. Strongly committed to the idea of renewal, he
collaborated with different movements that promoted modernism
such as Art Group and Criterion. As an architect, from 1927
to 1942, he planned and designed the first functionalist houses
inspired by the constructivist architecture. The manifest Towards
an Architecture of Bucharest co-written with Horia Creangă and
Octav Doicescu in the late 30’s somehow announced his new
approach. The dark clouds hovering over Europe determined
him to settle in Palestine in 1941. Upon the foundation of the
State of Israel, he gained his reputation as a professor and a
cultural personality. In 1953, he founded the Orizonturi Noi (New
Horizons) group and an artistic society at Ein Hod. In 1952, he
participated in the Venice Biennale. In 1967, he was awarded the
Israel Prize.

May 24, 1895 (Bucharest) – April 21, 1984 (Ein Hod)

 “Noi vrem să zguduim ideile,
opinia publică, educaţia, instituţiile,
muzeele, bunul simţ aşa cum este
el definit la momentul actual, pe
scurt, tot ceea ce ţine de vechea
ordine.”

Marcel Iancu

“We wish to shake to the ground

ideas, the public opinion, education,
institutions, museums, common
sense the way it is defined right
now. In short, everything related
to the old order.”

Marcel Iancu
 TRISTAN TZARA SE NUMĂRĂ PRINTRE TRISTAN TZARA IS ONE OF THE
PROMOTORII DADAISMULUI PROMOTORS OF THE DADA MOVEMENT.

Mare admirator al operei Wagneriene Tristan şi Isolda, tânărul

moldovean Samuel Rosenstock şi-a alcătuit un pseudonim literar
cu o sonoritate aparte, memorabilă: Tristan Tzara, varianta “trist în
ţară” fiind puerilă. De altfel, se număra printre admiratorii poeziei
lui Macedonski. Pe când era încă elev la Liceul Sf. Sava, a publicat
împreună cu Marcel Iancu şi Ion Vinea revista Simbolul, din care
au apărut patru numere. La absolvirea liceului, deşi dorise să intre
la Politehnică, părinţii l-au înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie
a Universităţii din Bucureşti. A produs o ruptură definitivă între
el şi tatăl său când s-a hotărât, brusc, să plece la Zurich. Acolo l-a
reîntâlnit pe Marcel Iancu şi, împreună cu Hugo Ball, a deschis
Cabaretul Voltaire, publicând şi o revistă cu acest nume. În iulie şi
în decembrie 1916 grupul dezlănţuie revoluţia estetică intitulată
Dada. La începutul anului 1920 va ajunge la Paris pentru a-l cuceri
în favoarea Dada. Aici s-a angajat în activități tumultuoase cu André
Breton, Philippe Soupault și Louis Aragon pentru a șoca publicul
și a dezintegra structurile limbii.Va căuta o sincronizare teoretică
cu bolşevismul. Treptat, mişcarea se va stinge. Tzara se va apropia
de suprarealism, dar se va distanţa când suprarealiştii au atacat
Dada. Prin 1936 va ajunge în Spania şi cântă victoria potenţială
a republicanilor. Reîntors în Franţa va fi militant comunist, însă
va părăsi partidul roşu când armata sovietică va invada Ungaria.
Lucrările sale de maturitate încep cu L’Homme approximatif (1931;
Omul aproximativ) și continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur)
și La Face intérieure (1953; Fața interioară). Ca formă de exprimare
artistică se va întoarce la ceea ce condamnase.

16 aprilie 1896 (Moineşti) – 25 decembrie 1963 (Paris)

Inspired by Wagner’s opera Tristan and Isolde, which he

appreciated to a great extent, the young Moldavian Samuel
Rosenstock came up with a literary pseudonym that had a special,
memorable sound -Tristan Tzara. The alternative “trist în ţară” (“sad
in the country”) would have been too childish. As a matter of fact,
he was one of Macedonski’s admirers. While he was still a student
at Sf. Sava High School, he published some works with Marcel
Iancu and Ion Vinea in Simbolul magazine, which only came out
in four issues. Just before graduation, even though he wished to go
to the Polytechnic School of Bucharest, his parents had him enrol
in the Faculty of Letters and Philosophy. Because of Tzara’s sudden
decision to leave for Zurich, his father estranged him. At Zurich, he
met Marcel Iancu and, together with Hugo Ball, he created Cabaret
Voltaire and launched a magazine under the same name. In July and
December 1916, the group started the aesthetic revolution entitled
Dada. In early 1920, he left for Paris where he wished to impose the
Dadaist movement. Together with André Breton, Philippe Soupault,
and Louis Aragon, he got involved in a lot of boisterous acts meant
to shock the public and disintegrate language structures. He sought a
theoretical alignment with the Bolsheviks. Eventually, the movement
began to fade. For a while, Tzara was drawn to surrealism. However,
when the surrealists attacked the Dada movement, Tzara cut ties with
them. In 1936, he went to Spain, where he was a supporter of the
Republicans’ potential victory. Upon his return to France, he became
a communist militant. Yet, when the Soviet army invaded Hungary,
he left the Red Party. In his maturity, Tzara authored L’Homme
approximatif (1931, Approximate Man), Parler seul (1950, Speaking
Alone), and La Face intérieure (1953, The Inner Face), and thus came
back to an artistic expression that his movement had condemned.

April 16, 1896 (Moineşti) – December 25, 1963 (Paris)

“Pentru a face o poezie dadaistă
 “To make a Dadaist poem
Luaţi un ziar.
Luaţi o pereche de foarfeci.
Alegeţi din ziar un articol Take a newspaper. Take a pair of scissors. Choose from this paper
care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre.
Decupaţi an article as long as you want your poem to be. Cut out the article.
articolul.
Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul Carefully cut out each of the words that make up the article and put
articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ.
Agitaţi-l them all in a small bag. Shake gently. Take out each word, one after
încetişor.
Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea the other. Copy them conscientiously, in the order in which they left the
în care le veţi extrage.
Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.
Şi bag. The poem will resemble you. And there you are an infinitely
iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate original author of charming sensibility, even though unappreciated by
încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.” the vulgar herd.”

Tristan Tzara din Manifest despre amorul slab şi amorul amar, 1920 Tristan Tzara in Manifesto on Feeble Love and Bitter Love, 1920
 GEORGE CONSTANTINESCU A GEORGE CONSTANTINESCU
ELABORAT TEORIA SONICITĂȚII DEVELOPED THE THEORY OF SONICS

Savantul, comparabil doar cu Nicolae Tesla, a fost un

student strălucit al Școlii de Poduri și Șosele din București. La
începutul activității sale, în România, a promovat, împreună
cu Tiberiu Eremia, betonul armat, printre clădirile construite
figurând Palatul Patriarhiei, Cazinoul şi Moscheea Carol I
din Constanţa, Hotelul Athenee Palace. Plecarea în Anglia,
unde s-a şi stabilit, a semănat cu o descătușare excepțională a
imaginației, reușind, practic, o invenție pe lună şi circa 400 de
brevete! Marea lui realizare, ce contrazice şi în prezent unele
teorii ale fizicii, cum ar fi incompresibilitatea lichidelor, poartă
numele de Teoria Sonicității. Pe baza ei, genialul inventator
român a conceput mecanismul de tragere cu mitraliera printre
palele elicei, utilizat cu uriaș succes de aviația britanică în
Primul Război Mondial; perforatorul sonic cu vibrații de înaltă
frecvență; cutia de viteze automată, dar şi primul automobil
fără cutie de viteze; convertorul de cuplu; motorul sonic.
De la această teorie a pornit alt român genial, Ion Basgan,
inventatorul “forajului sonic direcțional”, metodă care stă
încă la baza forajului modern. În 1926 revista The Graphic l-a
inclus în tabloul cu portretele celor mai importanți savanți.
Cu puțini ani înainte, în 1920, Academia Română l-a ales
printre nemuritori. Trebuie menționat faptul că multe dintre
demonstrațiile sale teoretice sunt şi astăzi secret de stat în
Marea Britanie.

4 octombrie 1881 (Craiova) – 11 decembrie 1965 (Coniston)

The inventor, who could only stand comparison with

Nikola Tesla, was a brilliant student of the National School
for Bridges and Roads in Bucharest. At the start of his career
in Romania, together with Tiberiu Eremia, Constantinescu
advocated the use of reinforced concrete. The Patriarchal
Palace, Athénée Palace Hotel, Constanța Casino and the Carol
I Mosque are only some of the reinforced concrete buildings
designed by Constantinescu.
His move to England, where he eventually settled, seemed
to unleash his exceptional imagination – every month he
would make a new invention, obtaining around 400 patents.
The Theory of Sonics is his greatest. The genious Romanian
inventor developed a mechanism that enabled machine guns
to be fired through the blades of the propeller; the British Air
Force successfully used his mechanism during World War I.
Based on his theory of sonics, he also invented the sonic drill
head using high-frequency resonant vibrations, the automatic
transmission, but also the first vehicle without transmission,
the torque converter, and the sonic engine. His theory inspired
another Romanian genius, Ion Basgan, the inventor of “the
rotary sonic drilling” – a method still used in modern drilling.
It must be said that Great Britain still keeps classified many of
his theoretical demonstrations. In 1926, The Graphic magazine
featured Constantinescu among the most important scientists.
A couple of years earlier, in 1920, he was elected an honorary
member of the Romanian Academy; in 1965, the Academy
of the Socialist Republic of Romania acknowledged his
contribution.

October 4, 1881 (Craiova) – December 11, 1965 (Coniston)

 “Una dintre problemele fundamentale ale
ingineriei mecanice este aceea de a transmite
energia disponibilă în Natură, după o
transformare potrivită, la un punct oarecare
unde ea poate fi întrebuinţată pentru a produce
lucru util.”

George Constantinescu

“One of the fundamental problems in

mechanical engineering is the transmission
of the energy existing in Nature, through
adequate transformation, over to a certain
point where it can be used for building
something useful.”

George Constantinescu
 ELVIRA POPESCU A DEBUTAT ELVIRA POPESCU MADE
PE SCENA TEATRULUI PARIZIAN HER DEBUT AT THÉÂTRE
DE LA MICHODIERE DE LA MICHODIÈRE IN PARIS

Absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică din

Bucureşti, unde îl avusese ca dascăl pe Constantin Nottara, a jucat
câteva roluri la Teatrul Național, pe scena căruia a urcat încă de
la vârsta de 16 ani. La 18 ani va interpreta un rol în primul film
românesc Independența României. În capitala Franţei va fi muza
lui Colin Barbie du Bocage, autor de piese ușoare pe care le semna
cu pseudonimul Louis Verneuil, care a scris mult special pentru
ea. De la prima apariție, “L’accent d’Elvira Popescu” a devenit
proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte
rar întâlnit în Franța, supranumindu-o “Reine du Boulevard”,
“Notre Dame du Théâtre”. În afară de piesele lui Louis Verneuil, a
mai jucat în creațiile lui Henry Bernstein, André Roussin, Sacha
Guitry. Toate piesele în care Elvira Popescu era protagonistă
țineau afișele cu anii, fiind extrem de solicitată de public.
Unele dintre ele au depășit 2000 de spectacole, ceea ce rămâne
o performanță rareori egalată de alți actori sau actrițe. Elvira
Popescu a condus Theatre de Paris şi Theatre Marigny. A avut o
carieră prodigioasă şi în cinematografie, jucând în 26 de filme.
Fermecătoare și la o vârstă înaintată, a continuat să țină un salon
deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată
protipendada literară, artistică, financiară și politică (de toate
nuanțele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques
Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’Estaing, precum și mulți
alții, se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați.
A jucat în filmele La Présidente, Ils étaient neuf célibataires,
Austerlitz, Plein Soleil ş.a. În 1987 a primit premiul Moliere, iar în
1989 a fost decorată cu Legiunea de Onoare în grad de comandor.

10 mai 1894 (Bucureşti) – 11 decembrie 1993 (Paris)

After graduating from the Conservatory in Bucharest, where

she had studied drama with Constantin Nottara, she played a few
roles at the National Theatre. In fact, at sixteen, she was already
playing on the stage of the National Theatre. At eighteen, she
starred in her first Romanian film The Romanian Independence.
While in Paris, she became the muse of Colin Barbie du Bocage,
who wrote a lot of plays for her. Barbie du Bocage wrote boulevard
theatre plays under the pen name Louis Verneuil. Since her debut,
“L’accent d’Elvira Popescu” became a proverbial expression.
The critics unanimously praised her, which is something rare
in France, calling her “Reine du Boulevard” or “Notre Dame du
Théâtre.” She also played for Henry Bernstein, André Roussin,
and Sacha Guitry. All the plays starring Elvira Popescu were
popular for years and years, as the public wanted very much to see
her perform. For some of these plays, she gave more than 2,000
performances, a record hardly broken by other actors or actresses.
Elvira Popescu ran Théâtre de Paris and Théâtre Marigny. Starring
in more than twenty-six films, she had a lucrative career in
cinema as well. Even in old age, she was extremely charming and
continued to hold salon evenings in her apartment in Avenue
Foch. Important Parisian writers, artists, bankers and all sorts of
politicians attended. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques
Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d'Estaing were among
those her admirers who listened to her in awe. She starred in La
Présidente, Ils étaient neuf célibataires, Austerlitz, Plein Soleil, and
many other films. In 1987, she was awarded the Molière Prize. In
1989, she was presented with the Commander French Legion of
Honour Medal.

May 10, 1894 (Bucharest) – December 11, 1993 (Paris)

 “Când apărea Elvira Popescu
pe scenă, un fluid magnetic
străbătea sala. Orice piesă,
oricât de slabă, căpăta viaţă
şi orice spectacol începea să
strălucească. Spectatorii nu o
lăsau să plece de pe scenă, iar
aplauzele şi bisurile nu mai
conteneau.”

Jerzy Toeplitz, critic de film

“When Elvira Popescu came on

stage, the audience was stricken
by a magnetic wave. Any play,
no matter how poor, would come
to life, and the show would
suddenly begin to glow. The
spectators would not let her leave
the stage, showering her with
unending applauses and encores.”

Film critic Jerzy Toeplitz

 VICTOR BRAUNER A AVUT PRIMA
EXPOZIŢIE DE PICTURĂ
Întrucât familia Brauner se mutase temporar la Viena, viitorul pictor va urma
cursurile şcolii primare în capitala Imperiului Habsburgic, apoi, revenit cu familia
în ţară, în preajma declanşării primului Război Mondial, îşi va continua studiile
la Şcoala Evanghelică din Brăila. Obţinând bacalaureatul, s-a înscris la Şcoala
de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1921, urmând şi
cursurile Şcolii particulare de pictură a lui Horia Igiroşanu. La început a fost atras
de Cezanne, pictând un număr de peisaje în această manieră la Balcic. Curând va
încerca şi alte stiluri, mai cu seamă cele la modă, rezultatul concretizându-se în
prima expoziţie personală, vernisată în 26 septrembrie 1924 la Galeriile Mozart.
Întâlnirea cu Ilarie Voronca va conduce la apariţia interesantei reviste 75 HP, în
care va publica manifestul Pictopoezia. Între 1928-1931 va colabora cu desene
la revista bucureşteană Unu, deşi, în 1930 se stabilise în Paris. Acolo va adera la
mişcarea suprarealistă. Îl întâlnește pe Brâncuși, care-l inițiază în arta fotografică.
Tot în această perioadă se împrietenește cu poetul evreu Benjamin Fondane și îl
întâlnește pe Yves Tanguy, care-l va introduce mai târziu în cercul suprarealiștilor.
Locuiește pe strada Moulin Vert, în același imobil cu Giacometti și Tanguy.
Pictează Autoportretul cu ochiul scos, temă premonitorie. Revenit în Bucureşti
prin 1935 va intra şi în rândurile PCR, la modă printre intelectualii evrei, însă
militantismul îl va lăsa rece, el preferând libertatea de creaţie şi de exprimare. Se
va întoarce în Franţa, lucrând în diferite orașe și la Paris, unde îşi va pierde ochiul
stâng într-o încăierare. Va lucra şi în Italia. Foarte apreciat de francezi, va fi ales să
reprezinte Franţa la Bienala de la Veneţia din 1966.
15 iunie 1903 (Piatra Neamţ) – 12 martie 1966 (Paris)
VICTOR BRAUNER STAGES HIS FIRST
PAINTING EXHIBITION
Due to the fact that his family had moved to Vienna, the future painter went
to primary school in the capital of the Habsburg Empire. Just before World War
I broke out, the family returned to Romania, and young Victor continued his
studies at the Evangelical School in Brăila. Once he got his Baccalaureate, he
enrolled in the Bucharest National University of Arts. In 1921, after graduating
from the university, he enrolled in Horia Igiroșanu’s private Painting School. At
first, he was drawn to Cezanne’s technique, and painted many Balcic landscapes
in the same manner. Shortly after that, he tried other techniques, particularly
those that were in fashion. Having worked intensively, he was able to stage his
first exhibition, which he opened at Mozart Galleries on September 26, 1924.
Around the same time, he met poet Ilarie Voronca with whom he co-founded
75 HP magazine, where he published his manifest entitled Pictopoesis . From
1928 to 1931, he did illustrations for Unu, a magazine published in Bucharest.
He kept sending his illustrations even after settling in Paris (1930). While in
Paris, he joined the Surrealist movement. He met Brâncuși, who initiated him
into photography. During that period, he befriended Jewish poet Benjamine
Fondane and Yves Tanguy, who later on introduced him to his surrealist friends.
He lived on Moulin Vert Street, where he was neighbour with Giacometti and
Tanguy. On that same year, he painted Self-portrait with Enucleated Eye – a
bizarre premonition. In 1935, when he came back to Bucharest and enrolled in
the Romanian Communist Party, a common trend among Jewish intellectuals at
that time. He did not get involved in the militancy; he was a supporter of freedom
of speech and creation. He returned to France and continued doing art in several
cities, including Paris. During a fight in the capital, he lost sight in the left eye. He
also worked in Italy. As he was highly appreciated by the French, in 1996, he was
invited to represent France at the Venice Biennale.
June 15, 1903 (Piatra Neamț) – March 12, 1966, Paris.
 Brancusi
>

“Fiecare tablou pe care îl fac este

proiectat de izvoarele cele mai adânci
ale angoaselor mele.”

Victor Brauner

Each of my paintings is
designed by the deepest sources
of my anxieties.

Victor Brauner
 ÎN 21 FEBRUARIE JEAN YONNEL
DEBUTEAZĂ CU ROLUL DON
RODRIGUE DIN CIDUL DE PIERRE
CORNEILLE, LA COMEDIA FRANCEZĂ
În anul 1934, un film făcea săli pline la Paris, un Paris care, deși mereu
progresist și avangardist, socotea subiectul prea curajos, prea “împotriva
curentului”. Filmul se numea “Amok” de Fédor Ozep și era jucat de doi actori de
primă mărime ai scenei franceze: diva absolută Marcelle Chantal și Jean Yonel.
Tineri și frumoși, cei doi actori stârneau comentarii și șușoteli printre romanticii,
visătorii și aventurierii spectatori care se îmbulzeau în săli să-i vadă. Nu lipseau
nici zvonurile despre o idilă ce s-ar fi născut în timpul filmărilor între cei doi
protagoniști. Chiar în franceză pseudonimul artistic are rezonanță românească.
Născut la București, pe numele său adevărat Jean-Esteve Schachmann, după
ce jucase la Teatrul Odeon, pleacă la Paris foarte tânăr și devine unul dintre cei
patru actori români membri ai Comediei Franceze, alături de Eduard Max, Maria
Ventura și Elizabeth Nizan. A fost angajat abia în 1926 și s-a evidențiat mai ales
în roluri de tînăr tragic și romantic, dar devine societar după numai trei ani.
A avut o carieră fulminantă, jucând pe multe scene ale lumii alături de Sarah
Bernard și Mounet Sully, iar Henry de Montherlant îl preferă pentru rolul regelui
Ferrante din La Reine Morte. Critica îl socotește “un actor exigent, onest, riguros
și scrupulos”. Între anii 1913 – 1966 a jucat în peste 30 de filme regizate de Abel
Gance , Maurice Tourneur, Jean Delannoy sau Julien Duvivier etc. alături de
Pierre Renoir, Suzanne Desprès, Jean-Louis Barrault, Bourvil, Jean Marais. Din
1947 a fost profesor la Conservatorul Național de Artă Dramatică iar în 1954 este
ales decan. Generațiile de studenți și contemporanii lui își amintesc de el ca de un
mare actor de tradiție clasică.
21 iulie 1891 (București) - 17 august 1968, Paris (Franța)
ON FEBRUARY 21, JEAN YONNEL
MAKES HIS DEBUT AT THE COMÉDIE-
FRANÇAISE, PLAYING DON RODRIGUE
IN PIERRE CORNEILLE’S THE CID
In 1934, there was one movie that made quite a sensation, filling the cinema
theatres of Paris to the full. Even though Paris had always been a progressive
and avant-garde city, the public found the subject of the movie too daring, too
much “against the current.” The movie was Fédor Ozep’s Amok and two of the
greatest French actors of those times were playing in it: Marcelle Chantal, the
absolute diva, and Jean Yonel. Young and beautiful, the two actors caused a
lot of comments and whispering among the romantics, the dreamers, and the
adventurers in the audience, who rushed in the cinema theatres to watch them.
There were even rumours of an affair between the two actors. Even in French, the
artistic pseudonym Jean Yonnel has a Romanian sound. Jean-Esteve Schachmann,
by his real name, was born in Bucharest. After several performances on the stage
of the Odeon Theatre, he left for Paris at a very young age. Along with Eduard
Max, Maria Ventura, and Elizabeth Nizan, he was one of the four Romanian
actors at the Comédie-Française. It was only in 1926 that the theatre hired him.
He was highly appreciated for his performances in the roles of romantic and tragic
young men; three years later, he started getting paid a percentage of the box office
as well. He had a fulminating career as he performed on many stages around the
world with Sarah Bernard and Mounet Sully. Henry de Montherlant gave him the
role of King Ferrane in La reine morte (The Dead Queen). The critics described
him as “an exigent, honest, rigorous and scrupulous actor.” From 1913 until 1966,
he played with Pierre Renoir, Suzanne Desprès, Jean-Louis Barrault, Bourvil, and
Jean Marais in over thirty movies directed by Abel Gance, Maurice Tourneur,
Jean Delannoy or Julien Duvivier. In 1947, he became a professor at the National
Conservatory of Dramatic Arts of Paris. In 1945, he was elected dean of the
Conservatory. Generations of students as well as his contemporaries remembered
him as a great classic actor.
July 21, 1891 (Bucharest) – August 17, 1968 (Paris)
 “Mă plimbam prin teatrul pustiu. Apoi, am
riscat să intru în sală; era o beznă totală.
Întorcându-mă spre culise m-am încrucișat cu
actorul Julien Bertheau.
- Michel! A strigat el. Ce faci tu aici?
- Taică-su e și el aici parcă tu nu știi! explică
o voce gravă.
M-am întors și m-am trezit nas în nas cu Jean
Yonnel. În timp ce Julien Bertheau, un june
prim a cărui gentileţe era proverbială nu m-a
prea îngrijorat, Jean Yonnel , cu înălţimea lui,
cu prestanţa lui, cu prestigiul și vocea lui de
dincolo de mormânt care l-a ridicat la rangul
de mare tragedian, m-a impresionat profund.”
Christian Grenier, Août 44 - Paris sur scène
I was walking in the empty theatre house. Then
I took a chance and entered the theatre hall. It
was completely dark. On my way backstage, I
ran into Julien Bertheau, the actor.
“Michel!” he called out. “What are you doing
here?”
“His father is here too. As if you didn’t
know…” someone explained in a serious tone.
As I looked back, I bumped into Jean
Yonnel himself. Julien Bertheau was not that
intimidating, even though he was a young star,
well known for his kindness. Jean Yonnel,
however, with his imposing figure, his greatness
and prestige, and that haunting voice from
beyond the grave that made him the memorable
tragedian that he was, left a deep impression on
me.
Christian Grenier, Août 44 - Paris sur scène
 RICHARD WURMBRAND SE RICHARD WURMBRAND CONVERTS TO
CONVERTEȘTE LA CREDINŢA CREŞTINĂ CHRISTIANITY.

Atras de comunism în adolescenţă, a urmat cursurile

Şcolii Politice din Moscova. Întors după absolvirea şcolii
în ţară, a fost arestat de Siguranţă, condamnat şi închis la
Doftana. Acolo, a meditat despre cele învăţate la Moscova
şi a ajuns la concluzia că teoria bolşevică este o amăgire.
Eliberat din cauză că se îmbolnăvise de tuberculoză, după o
scurtă activitate în rândurile PCR, se va înscrie la Facultatea
de chimie de la Sorbona. Se va converti la creştinism după
absolvire, alăturându-se Mişcării Anglicane de convertire
a evreilor la creştinism. În scurtă vreme, zeci de evrei din
România îmbrăţişează credinţa creştină sub influenţa lui. După
instaurarea guvernului Groza, la Congresul Cultelor a fost
singura voce creştină care s-a ridicat contra îngenunchierii
Cultelor de către puterea roşie, care, de altfel, organizase
congresul. În ziua de 29 februarie 1948 a fost arestat, torturat,
închis singur în subterane, la închisorile Rahova, Jilava, Târgu
Ocna. Atît în închisoare, cît şi după eliberare, Wurmbrand a
ţinut predici, luptând, totodată, pentru drepturile creştinilor
persecutaţi din întreaga lume. În perioada de izolare totală,
alcătuieşte serii de predici proferate în faţa unui public
imaginar, pentru a-şi proteja mintea. După terminarea
regimului de izolare totală, care a durat trei ani, împarte mai
multe celule cu intelectuali, prelaţi de diverse confesiuni, dar şi
cu oameni simpli. Eliberat în 1964, va porni spre SUA, unde,
în 1966, a înfiinţat misiunea creştină Vocea martirilor. Acolo a
făcut cunoscute atrocităţile regimului comunist, exemplu cel
mai convingător fiind propriul corp.

24 martie 1909 (Bucureşti) – 17 februarie 2001 (Torrance)

Drawn to Communism from adolescence, Wurmbrand did

his studies at the Political School in Moscow. Upon his return
to Romania, he was arrested by the Secret Police, charged
and sent to Doftana prison. Behind bars, he reconsidered
everything he had learned in Moscow and concluded that the
Bolshevik theory was an illusion. While in prison, he developed
tuberculosis and because of that he was released. As a free
man, he joined the Romanian Communist Party and enrolled
in the Faculty of Chemistry at the Sorbonne. After graduating
from university, he converted to Christianity and joined the
Anglican Church’s Ministry among Jewish People. Following
the installation of Groza’s government, he was the only
Christian voice at the Congress of Churches that took the stand
against the Red Party’s plans to kneel down the churches, even
though the party itself had organized the event. On February
29, 1948, he was arrested, tortured, and confined to solitary
in Rahova, Jilava, and Târgu Ocna. In prison as well as after
his release, Wurmbrand preached and fought for the rights of
persecuted Christians from all around the world. During his
solitary confinement, to protect his mind, he would preach
loudly at an imaginary audience. After three years in solitary
confinement, he shared cells with many intellectuals, priests
of many confessions, and simple men. In 1964, he got out of
and fled to the United States. In 1966, he laid the foundations
of a Christian mission The Voice of the Martyrs, where he
made public the atrocities of the Communist regime. His most
convincing argument was his own body.

March 24, 1909 (Bucharest) – February 17, 2001 (Torrance)

 Wurmbrd's Anglican Church, 1937

“Eşti şovăielnic? Spui că religia este lipsită de

importanţă? Sunt întru totul de acord cu tine.
Întrebarea este ce semnificaţie are pentru noi cuvântul
importanţă. Cât de importanţi suntem tu şi eu? Cât de
importantă este părerea ta sau a mea despre ce este
important?”

Richard Wurmbrand

Are you reluctant? Do you say to yourself that

religion is not important? I completely agree with
you. The question is: what does the word importance
mean to us? How important are you and I? How
important is your opinion or mine on what is important?

Richard Wurmbrand
 APARE CARTEA NUMĂRUL DE AUR MATILA COSTIESCU GHYKA PUBLISHED
- RITURI ȘI RITMURI PITAGORICE HIS BOOK THE GOLDEN NUMBER:
ÎN DEZVOLTAREA CIVILIZAȚIILOR PYTHAGOREAN RITES AND RHYTHMS
OCCIDENTALE DE MATILA GHYKA CU IN THE DEVELOPMENT OF WESTERN
O PREFAȚĂ DE PAUL VALÉRY. CIVILIZATION, PREFACED BY PAUL VALÉRY.

Tatăl său, Matila Costiescu, a fost ofițer, calitate în care a luptat în

Războiul de Independență. După luptele de la Plevna a fost decorat de
țarul Alexandru al II-lea al Rusiei. Mama sa era prințesa Maria Ghyka. În
1891 Matila Ghyka pleacă la Paris cu mama sa. E înscris la școala “Sainte
Anne” din Saint Ouen. În 1899 termină Şcoala Navală. Pleacă din nou la
Paris înscriindu-se la “École supérieure d’électricité”, obţinând diploma
de inginer electrician în 1905. A început să se preocupe de problema
influenţei vieţii asupra legilor fizice care descriau comportarea materiei
neînsufleţite, expunându-și teoriile lui Gustave Le Bon și lui Henri
Poincaré. În timpul șederii la Paris a fost prieten cu Paul Valéry, Léon-
Paul Fargue, Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry. Publică în 1927
prima sa lucrare: Estetica proporțiilor în natură și în artă. În același timp
și-a continuat scrierile în domeniul esteticii, cea mai importantă fiind
Numărul de aur - Rituri și ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizațiilor
occidentale publicată în 1931 cu o prefață de Paul Valéry. În 1945, la
University of Southern California, Los Angeles a introdus în cursurile
sale și elemente metafizice, transformându-le în cursuri de simbolism,
concentrându-se asupra teoriei matematice a ritmurilor în literatură . Îl
ajută pe Dali colaborând cu el pentru definitivarea unora dintre tablourile
la care Dalí lucra în acea vreme. Este de menționat Leda atomica, pentru
care Ghyka a calculat proporțiile pentagonului în care este înscrisă figura
principală a tabloului. Teoria numărului de aur, expusă de Matila Ghyka,
l-a inspirat pe arhitectul francez Le Corbusier, al cărui țel era să creeze
proporții armonice în spațiile de locuit. În 1950, în vârstă de aproape 70
de ani, s-a retras în Europa, trăind pentru mai mulți ani la Chapelizod, o
mică localitate la vest de Dublin, Irlanda. După o viață în timpul căreia
avusese prilejul să se bucure de toate onorurile, ultimii 15 ani au fost triști.

13 septembrie 1881 (Iaşi) - 14 iulie 1965 (Londra)

His father, Matila Costiescu, was an army officer who fought in

the Romanian War of Independence. After the battle of Plevna, he was
decorated by Russian Czar Alexander II. His mother was Princess Maria
Ghyka. In 1891, he left for Paris with his mother. He was enrolled in the
Sainte Anne School in Saint-Ouen. In 1899, he graduated from the Naval
School, and returned to Paris. He enrolled in Supélec (Ecole supérieure
d’électricité) and, in 1905, he took his degree in electrical engineering.
He started taking a lot of interest in the influence of life upon the laws of
physics describing the behavior of the inanimate matter. He presented
his studies to Gustave Le Bon and Henri Poincaré. While he lived in
Paris, he was good friends with Paul Valéry, Léon-Paul Fargue, Marcel
Proust, and Antoine de Saint-Exupéry. In 1927, he published his first
work – Aesthetics of Proportions in Nature and the Arts. He continued
his writings on aesthetics and, in 1931, he published his most important
work - The Golden Number: Pythagorean Rites and Rhythms in the
Development of Western Civilization, prefaced by Paul Valéry. In 1945, he
was a visiting professor at the University of Southern California, in the city
area of Los Angeles. Due to their metaphysical elements, Ghyka’s lectures
were more about symbolism; he tried to apply mathematical theories to
literary rhythms. He gave Dali inspiring ideas that helped him finish some
of the paintings he was working on at the time. For Dali’s Leda Atomica,
Ghyka calculated the proportions of the pentagon enframing the main
character. The theory of the golden ratio inspired French architect Le
Corbusier, who aimed at finding a harmonious measurement system for
the living space. In 1950, at almost seventy years of age, he came back to
Europe. For a couple of years, he lived in Chapelizod, a little town west
of Dublin. Although his achievements entitled to him to fully-deserved
recognition, his last fifteen years were marked by sadness.

September 13, 1881 (Iaşi) – July 14, 1965 (London)

 Le Corbusier

“Nu știu cine poartă răspunderea acestei nevrednicii

strigătoare la cer: autorul neuitatului Le Nombre
d’Or să fie silit, la bătrâneţe, să facă pachete la
Bon Marché (pachete cu hârtie colorată, căci era
săptămâna Crăciunului...!). Sunt sigur însă că el,
Matila Ghyka, nu s-a plâns niciodată. Nimănui!”

Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii

“I do not know who is responsible for this

outrageous injustice: to allow that the author of
the unforgettable Nombre d’Or wraps up parcels
at Bon Marché (in coloured paper, since it was
Christmas!). I’m certain, however, that Matila
Ghyka never complained. To anyone!”

Mircea Eliade, Against despair

 BENJAMIN FONDANE PUBLICĂ
VOLUMUL RIMBAUD, LE VOYOU
Poet vizionar şi tragic, gânditor existenţial dar nu existențialist, comentator
literar şi analist politic, apropiat de mediile avangardiste, dar adversar al oricărui
extremism străin de spiritualitate şi de cultură. Acesta a fost B. Fundoianu /
Benjamin Fondane, născut la Iaşi, în 14 noiembrie 1898, într-o familie de
intelectuali. Debutează în periodice româneşti şi evreieşti, unde publică poeme
şi traduceri din limba idiş, semnând, pentru întâia oară, B. Fundoianu, după
toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. În decembrie 1923,
emigrează în Franţa, unde, câteva luni mai târziu, îl va întâlni pe Lev Şestov,
a cărui gândire îl va marca pentru totdeauna, făcând din studiile filosofice
preocuparea centrală a perioadei franceze. O parte din eseurile închinate unor
filosofi contemporani vor constitui materia vol. La conscience malheureuse
(1936). La cartea de răsunet despre Rimbaud Rimbaud, Le Voyou, (1933) vin să
se adauge Faux traite d esthetique (1938) și, postum, Baudelaire et l’expérience du
gouffre (1947). De la Paris, cu ajutorul prietenilor din țară, face să apară volumul
de poezii Priveliști (1930). În martie 1944, este arestat, împreună cu sora sa,
Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Prietenii au reuşit să obţină eliberarea
lui, invocând faptul că era căsătorit cu o franţuzoaică. Poetul însă n-a vrut s-o
părăsească pe Lina, al cărei destin l-a împărtăşit până la urmă. A murit în 1944
la Birkenau. Rămâne în istoria literaturii române ca înnoitor de sensibilitate și
tehnică poetică, iar în conștiința literară franceză și europeană ca deschizător de
drumuri în exegeza poeziei moderne.
14 noiembrie 1898 (Iași) - 2 octombrie 1944 (lagărul
nazist de exterminare Auschwitz, Polonia)
BENJAMIN FONDANE PUBLISHES
RIMBAUD, LE VOYOU
Benjamin Fondane (Fundoianu) was a tragic, visionary poet, a rather
existential than existentialist thinker, a literary critic, and a political analyst
affiliated to avant-garde movements, yet a fierce adversary to any form of spiritual
and cultural extremism. He was born into a family of intellectuals from Iași on
November 14, 1898. He made his debut in Romanian and Jewish periodicals,
where he published poems and translations from Yiddish. In the beginning, he
signed his works as B. Fundoianu, using the toponym Fundoaia – his father’s
place of birth. In December 1923, he immigrated to France. A few months later,
he met Lev Șestov, who would have a huge influence on him; in the years spent
in France, he focused entirely on the study of philosophy. He will use many of his
essays on contemporary philosophers in La conscience malheurese (The Unhappy
Consciousness), a book he published in 1936. In 1933, he published his highly
acclaimed book on Rimbaud – Rimbaud, Le Voyou. Two more books followed:
Faux traité d’esthétique (False Treaties of Aesthetics) in 1938 and, posthumously,
Baudelaire et l'expérience du gouffre (Baudelaire and the Experience of the Abyss).
In 1930, even though he was in Paris, he published his poetry book Sights with the
help of his friends in Romania. In March 1944, he was arrested together with his
sister, Lina. They were both imprisoned in the Drancy camp. His friends managed
to have him released using his marriage to a French woman. The poet however
refused to leave his sister behind. Just like Lina, he died in Birkenau in 1944.
Fondane enriched the history of the Romanian literature with a new approach to
poetic sensibility and technique. The French and European literature remembers
Fondane as the author who opened new roads for modern poetic exegesis.
November 14, 1898 (Iași) – October 2, 1944 (Birkenau,
Nazi concentration camp, Poland)
“S I N G U R! Eram deodată-n lume singur,
eu numai și cu râsul meu,
singur eram și mă căzneam să aflu unde-i Dumnezeu.
Sertarele-n sfârșit deschise, toate.
Unde se-ascunde? Sfâșiam
mucavaua ce-nvelea neantul.
Unde se-ascunde, unde se strecoară?
Unde să dau de cel
ce pleoapa-mi apăsase-atâta vreme?”

Lui Ilarie Voronca

“A L ON E! There I was, alone in the world and all of

a sudden,
No one else but my laughter and I,
Alone with my self, striving to see God passing us by.
All of my drawers are finally open.
Where is he? I asked my self as I tore
The cardboard wrapped around the endless hole.
Where is he hiding, why is he gone?
Where’s the one pressing my eyelids this long?”

To Ilarie Voronca
 GHERASIM LUCA PUBLICA ROMAN
DE DRAGOSTE, ÎN COLECȚIA ALGE,
ILUSTRATĂ DE JULES PERAHIM.
Avangardist de prim rang, teoretician al suprarealismului, poet. Gherasim
Luca, fiul unui croitor evreu, s-a născut la Bucureşti, în ziua de 23 iulie 1913.
Versurile cu care-şi începe activitatea în revista Alge au starea de spirit sfidătoare
a revoltatului care neagă complet o lume. Este instaurat ca expresie artistică
neconvenţionalul, şocantul, marginalul. Atitudinea insurgentă a lui Gherasim
Luca se exprimă şi în planul publicisticii, acuzând cu fervoare “burghezismul
artistic”. Aderînd la concepţia marxistă, utilitară, a artei, poetul nu-şi poate renega
vocaţia avangardistă. Devine un pledant al ideologizării “limitate”, “inteligente”.
Din 1938, a călătorit frecvent la Paris, unde a intrat repede în cercurile mişcării
Suprarealismului. 
În 1952 a părăsit România, şi s-a mutat la Paris, prin Israel.
La
Paris va colabora cu alţi artişti celebri, producând un număr impresionant de
colaje, desene, obiecte sau texte-instalaţii.

Poetul este dublat de un original artist
vizual, cum descoperim citind cartea sa Iubită cantitativ / Quantitativement aimée,
publicată la Bucureşti în 1944, apoi în albumul Les Ora Quanta din 1946, în
Vampirul Pasiv din 1945. Documentarul TV din 1988, Comment s’en sortir sans
sortir, în care citește opt poezii, a făcut înconjurul lumii. Pe 9 februarie 1944, la
vârsta de 80 de ani, s-a sinucis, sărind în Sena, exact ca prietenul sau, Paul Celan.
 read eight poems was broadcasted worldwide. At eighty years of age, in 1994, he
23 iulie 1913 (Bucuresti) - 9 februarie 1994 (Paris)
GHERASIM LUCA’S ROMANCE NOVEL WITH
ILLUSTRATIONS BY JULES PERAHIM IS
PUBLISHED IN ALGE COLLECTION.
A high-class avant-garde author, a theorist of surrealism, poet Gherasim Luca
was born in Bucharest on July 23, 1913. His father was a Jewish tailor. His first
poems were published in Alge magazine; they rendered the state of mind of the
rebel who wholeheartedly denies a whole world. Through his artistic expression,
Gherasim Luca enforced a new type of poetry, that of the unconventional, the
outrageous, and the marginal. Fervently criticising the “artistic bourgeoisie,”
Luca expressed his insurgent attitude in journalism as well. A supporter of the
Marxist utilitarian theory of art, the poet could not deny his avant-garde calling.
He became an advocate of the “limited”, “intelligent” ideology. In 1938, he began
travelling to Paris, where he soon joined the Surrealist circles. In 1952, he left
Romania and moved to Israel. When in Paris, he collaborated with other famous
artists, creating an impressive number of collages, drawings, and object or text
installations. The poet was equally an original visual artist, and his books prove it:
Beloved Quantitatively (Quantitativement aimée), published in Bucharest in 1944;
The Passive Vampire in 1945; The Orgies of Quanta (Les Orgies des Quanta), in
1946. In 1988, the TV documentary, Comment s’en sortir sans sortir, where he
committed suicide by jumping into the Seine, just like his friend Paul Celan.
July 23, 1913 (Bucharest) – February 9, 1994 (Paris)
“Alegeţi trei scaune, două pălării, câteva
umbrele, câteva pietre, mai mulţi arbori, trei
femei goale şi alte cinci bine îmbrăcate,
şaizeci de bărbaţi, câteva case, vehicule din
toate epocile, mănuşi, telescoape, etc. Tăiaţi
totul în bucăţi mici (de exemplu, 6x6)
şi amestecaţi-le bine într-o piaţă largă.
Reconstituiţi după legile hazardului sau cum vi
se năzare şi veţi obţine peisajul pe care vi l-aţi
dorit întotdeauna.“

Gherasim Luca, Lecţie de cubomanie

“Choose three chairs, two hats, several stones

and umbrellas, several trees, three naked and
three well-dressed women, sixty men, several
houses, some cars from each period, some
gloves, some telescopes, etc. Cut everything
into little pieces (for example 6 by 6 cm)
and mix them well in a large city square.
Reconstitute them according to the laws of
chance or to your whim, and you will obtain
an unknown or a popular landscape, object or
a very beautiful woman, the woman and the
landscape of your desires.”

Gherasim Luca, Cubomania Lesson

 MIRCEA ELIADE ŞI-A LUAT
DOCTORATUL CU O DISERTAȚIE
DESPRE YOGA ŞI VA PUBLICA
ROMANUL MAITREY
După terminarea învățământului primar la şcoala de pe strada Mântuleasa,
Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret. Interesat de științele naturii şi de
chimie, ca şi de ocultism, a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda
tatălui său care era îngrijorat de faptul că-şi pune în pericol vederea şi așa slabă,
Eliade citește cu pasiune. În 1924, Eliade încheie munca la volumul său de debut,
volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop. Îl cunoaște personal pe
Giovanni Papini, unul din autorii săi preferați, celălalt fiind Balzac. După cultura
italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând
o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită şi Yoga cu Surendranath
Dasgupta, în Calcutta. Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a
constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Va scrie carte după carte,
studii, nuvele sau romane, va călători. După război, înfricoşat de eventualitatea
represiunilor comuniste, a plecat în SUA. Începând din 1957, Mircea Eliade se
stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea
Loyola. Reputația sa crește cu fiecare an şi cu fiecare nouă lucrare apărută.
Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele,
ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu. În
ultimii ani de viaţă, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat
să lucreze editând cele 18 volume de Enciclopedia religiilor. Acest erudit de
talie universală a scris peste 100 de lucrări: de istoria religiilor, memorialistică,
beletristică şi circa 1200 de articole. În 1990 devine, post mortem, membru
alAcademiei Române.
13 martie 1907 (Bucureşti) – 22 aprilie 1986 (Chicago)
MIRCEA ELIADE TOOK HIS
PHD WITH A THESIS ON
YOGA AND PUBLISHED HIS
NOVEL MAITREY
After finishing primary school in Mântuleasa Street, Eliade attended Spiru
Haret College. He was interested in natural sciences and chemistry, but also in
occultism. As a high-school student, he wrote short plays tackling entomology.
In spite of his father, who was worried that he was putting his already low vision
in danger, Eliade was an avid reader. In 1924, he finished his first book, an
autobiographical work entitled The Novel of the Nearsighted Adolescent. He met
Giovanni Papini in person. Papini and Balzac were his favorite writers. Indian
philosophy became his second passion, right after the Italian culture. Thanks to a
private scholarship, Eliade went to Calcutta where he studied Sanskrit and Yoga
with Surendranath Dasgupta. Many generations of Romanians were truly taken
by his novel Maitreyi. He wrote studies, short stories or novelsv without rest,
and travelled a lot. After the war, he was frightened by the possible Communist
repression, so he fled to the US. From 1957, he lived in Chicago. He was a
professor of comparative religious history at Loyola University. With every work
he published, he became even more popular. The Chair of History of Religions
at the University of Chicago bears his name, confirming his major contribution
to the field. Towards the end of his life, even though he was in poor health,
Eliade continued to work, editing the eighteen tomes of his History of Religious
Ideas. The world-renowned schollar wrote more than 100 works on the history
of religions, memoirs, and fiction, and around 1,200 articles. In 1990, he was
posthumously elected member of the Romanian Academy.
March 13, 1907 (Bucharest) – April 22, 1986 (Chicago)
“Misiunea istorică a unui popor se judecă după creaţiunile “The historical mission of a people is measured after its
lui spirituale. Singure valorile culturale justifică existenţa spiritual works. A people’s cultural values alone justify its
şi misiunea unui popor. Istoria nu ţine seamă de popoare existence and mission. History does not acknowledge a
sterile din fire.” people with a dry spirit.”

“Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, “The most precious journey is the one we take towards our
călătorie pe care o facem în singurătate.” soul, the journey we take in solitude.”

Mircea Eliade Mircea Eliade

 EMIL CIORAN A PUBLICAT
PE CULMILE DISPERĂRII,
LUCRAREA CE-I VA DEFINI
ÎNTREAGA CARIERĂ
Elev precoce, la 17 ani începe să studieze filozofia la Universitatea din
București. În 1933 a obținut o bursă ce i-a permis să continue studiile la
Universitatea din Berlin, unde îl va cunoaște pe Nicolai Hartmann, profesor
şi filozof. În 1934 a publicat volumul Pe culmile disperării distins cu premiul
“Tinerii Scriitori Români”. După un an, în timp ce era profesor la Liceul Andrei
Șaguna din Brașov, a plecat cu o bursă la Paris. Înainte de a se stabili definitiv
în Franța, va mai publica încă patru cărți în limba română: Cartea amăgirilor,
Schimbarea la față a României, Lacrimi şi Sfinți, Amurgul gândurilor, volume
care, după instalarea comunismului, vor rămâne în Fondul secret al bibliotecilor
din România. Abia din 1990 cărțile lui de tinerețe încep să fie reeditate şi redate,
astfel, publicului larg. Nu a cerut niciodată cetățenia franceză. La prestigioasa
editură Gallimard îi apare în 1949 Precis de decomposition, volum în care criticii
francezi remarcă “noutatea gândirii tânărului autor, suplețea ideilor şi stilul plin
de distincție şi finețe al limbii”. Pentru “debutul” francez, Emil Cioran primește
premiul Rivarol. Este, de altfel, singura distincție pe care a acceptat-o, refuzând
toate celelalte importante premii literare decernate ulterior. În anul 2009 a fost
declarat membru post-mortem al Academiei Române. A fost nu numai filozof, ci
şi un mare stilist al limbii franceze. “N-am inventat nimic, am fost doar secretarul
senzațiilor mele”, scrie undeva Emil Cioran.
8 aprilie 1911 (Rășinari) – 20 iunie 1995 (Paris)
EMIL CIORAN’S ON THE
HEIGHTS OF DESPAIR WAS
PUBLISHED, CHANGING
HIS DESTINY.
Cioran was a precocious student. At seventeen, he was already studying
philosophy at the University of Bucharest. In 1933, he won a scholarship that
enabled him to continue his studies at the University of Berlin, where he met
professor and philosopher Nicolai Hartmann. In 1934, he published On the
Heights of Despair, for which he won the Young Writers Prize. A year later, while
he was teaching at Andrei Șaguna College in Brașov, he won a scholarship to Paris.
Before settling in France, he published four more books in Romanian: The Book
of Delusions, The Transfiguration of Romania, Tears and Saints, The Twilight of
Thoughts. Once the Communist regime took over, these books were confined
to the secret repository of libraries. It was only in 1990 that the books from his
youth were republished and thus made known to the public. He never requested
French citizenship. In 1949, the renowned publishing house Gallimard published
his Précis de décomposition. The French critics acknowledged “the young author’s
novel thinking, the suppleness of his ideas as well as his distinguished and refined
language.” Cioran’s French “debut” earned him the Rivarol Prize. In fact, that was
the only recognition he ever accepted. Later on, he refused all the other important
literary prizes he was presented with. In 2009, he was posthumously elected
member of the Romanian Academy. Cioran was not only a philosopher, but also a
remarkable stylist of the French language.
“I haven’t invented anything. I’ve been the mere secretary of my own
sensations,” confessed Cioran.
April 8, 1911 (Rășinari) – June 20, 1995 (Paris)
“Cu cât eşti mai normal, cu atât eşti mai departe de
adevăr şi mai aproape de viaţă.”

“Singurele momente la care mă gândesc consolat

sunt cele în care am dorit să nu însemn nimic pentru
nimeni, în care am roşit la gândul de a lăsa cea
mai mică urmă în memoria oricui ar fi.”

Emil Cioran

“The more normal, the farther from the truth and

the closer to life.”

“The only moments I can console myself are those

when I wished I didn’t mean anything to anyone,
when I blushed at the thought of leaving the
feeblest trace in the memory of whomever.”

Emil Cioran
 În anul 1935 Ætefan Baciu, în vârstÃ
de 17 ani, a primit douà premii: al
Fundaåiei Carol II Æi al SocietÃÅii
Scriitorilor pentru volumul de
debut Poemele poetului tânÃr
In 1935, at 17 years old, ætefan Baciu
was awarded for his debut poetry
book poems of the Young Poet by the
King Carol II Foundation and the
Romanian Writers’ Society

S-a născut la Braşov în 29 octombrie 1918, fiu al lui

Ioan Baciu, profesor de limba germană la Liceul Andrei
Şaguna. A absolvit Facultatea de Drept în anul 1941.
În paralel cu studiile universitare a fost redactor la mai
multe ziare şi reviste literare, precum Rampa, Gândirea,
Universul literar, la ultimul ziar activând din 1938 şi până
în octombrie 1946, când, cu sprijinul lui Constantin
Titel Petrescu, a fost numit ataşat de presă al Legaţiei
Române din Berna. Schimbarea sistemului şi a regimului
politic din România l-a determinat să-şi afle norocul
cât mai departe de ţară. Între anii 1949-1962 a activat în
Rio de Janeiro, la Revista Tribuna da Imprensa, în acest
răstimp ţinând conferinţe – majoritatea gravitând în jurul
suprarealismului - în toate statele Americii latine. Faima
lui a determinat Universitatea din Seatle să-l invite în
anul 1964 ca profesor de literatură hispano-americană, cu
aceeaşi specialitate fiind angajat, ulterior, la Universitatea
din Washington. Doi ani mai târziu se va stabili – până
în 7 ianuarie 1993, când a decedat, - la Honolulu. A scris
circa 100 de volume şi peste 5000 de studii şi de articole,
mai mult decât Nicolae Iorga!
A fost declarat “Cetăţean de onoare al oraşului Rio
de Janeiro”, “Consul de Bolivia” în Honolulu, “Profesor
Emeritus” al Universităţii din Honolulu, a primit Decoraţia
de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor a
Statului Bolivian.

29 octombrie 1918 (Braşov) - 6 ianuarie 1993 (Honolulu)

Ștefan Baciu was born at Brașov on October 29, 1918.

His father, Ioan Baciu, taught German at Andrei Șaguna
High School. He graduated from Law School in 1941.
During his academic studies, he worked as an editor for
several newspapers and literary magazines such as Rampa,
Gândirea, and Universul literar. For the latter, he worked
from 1938 until October 1946, when thanks to the support
of Constantin Titel Petrescu he was appointed a press
attaché for the Romanian Mission in Bern. The change in
the Romanian system and political regime pushed him to
try his luck as far away from home as possible. From 1949
until 1962, he worked for “Tribuna da Imprensa” in Rio de
Janeiro. During that time, he also held conferences in all
Latin American countries – most of them on the subject of
surrealism. He had become so famous that, in 1964, Seattle
University invited him to lecture on Latin American
literature. Later on, Washington University offered him a
contract for the same position. Two years later, he settled
in Honolulu, where he remained until his death – January
7, 1993. He authored approximately 100 books and over
5,000 studies and articles – that is even more than Nicolae
Iorga. He received several distinctions: “Honorary Citizen of Rio
de Janeiro”, “Consul of Bolivia”, “Distinguished Professor Emeritus
of Honolulu University.” The State of Bolivia awarded him the
Cultural Merit Order in the rank of Commander.

October 29, 1918, Brașov – January 6, 1993, Honolulu

“Exilul meu n-a fost “blând”; nici un exil nu este blând. Dimpotrivă,
am avut parte de un exil greu, amar, tulburat. [...] Mi-am pierdut ţara,
mi-am pierdut oraşul natal, biblioteca, familia din ţară. Şi aici, în exil,
mi-am pierdut nevasta. Şi pierdusem la un moment dat tot, încât, când
scriam acasă, la Braşov, adresa era: numele familiei mele, oraşul
Stalin, fost Braşov, strada Bicaz, fostă Dr. Baiulescu, Republica
Populară Romînă, fostă România.”
Stefan Baciu
Te păstrez în suflet, ţara mea tristă,
Pământ roditor încolţit de foame,
Şi nu pot uita nici în somn
Că în zile amare tu ai hrănit
Dorul meu de libertate.
Mie numai îmi apari curată,
Printre atâtea stele reci o caldă stea,
Şi-n noaptea neagră ca marea ta întinsă
Adorm cu tine sub pernă zidind
Inefabilu-ţi chip într-o lacrimă pură.
Cu patria poţi vorbi la telefon
s-o porţi, ca firmituri, în buzunare,
poţi s-o asculţi în al distanţei zvon
şi s-o găseşti decapitată-n ziare
Ștefan Baciu, Patria
“My exile has not been “kind”; no exile is. On the contrary, mine was
difficult, bitter, and troubled. […] I lost my country, my hometown,
my library, and my family back home. Here, in exile, I lost my wife
too. At some point, I lost everything considering that, whenever I sent
letters home to Brașov, the address on the back of the envelope read
like this: my family name, town of Stalin instead of Brașov, Bicaz
Street instead of Dr. Baiulescu Street, and The Romanian People’s
Republic instead of Romania.”
Stefan Baciu
In my soul is where I keep you, sad homeland of mine,
My rich land tormented by hunger.
Not even in my sleep can I forget
The bitter days in which you fed
My longing for freedom.
You’re only showing yourself to me,
A warm star among so many cold ones.
And in the black night as wide as your sea,
I fall asleep with you under my pillow,
Carving your indescribable face into a pure teardrop.
You can talk to your motherland on the phone,
You can keep it as breadcrumbs in your pockets,
You can listen to it in a distant tone,
Yet you may find it beheaded in the news.
Ștefan Baciu, Homeland
 ANUL DEBUTULUI, CÂND DINU LIPATTI’S YEAR OF DEBUT,
DINU LIPATTI A ENTUZIASMAT WHEN HE ENCHANTED
PUBLICUL DIN GERMANIA THE GERMAN AUDIENCE

S-a născut într-o familie de muzicieni amatori din

București, naș de botez fiindu-i însuși George Enescu. La
4 ani, tânărul Lipatti interpreta, de pe genunchii mamei
sale, primul preludiu de Bach, învățat după ureche în timp
ce-i asculta pe părinții săi cântându-l la pian şi vioară.
Elev strălucit al Floricăi Muzicescu, a fost admis la clasa
de pian a Academiei Regale de Muzică din Capitală.
La 16 ani câștigă Concursul de vioară de la Paris, în al
cărui juriu se afla Rahmaninov, alt compozitor cu nobilă
ascendență românească. La concursul internațional de
la Viena din 1934 i s-a decernat doar premiul al doilea,
apreciere contestată de Alfred Cortot, care l-a invitat să-şi
continue studiile la Ecole Nationale de Musique din Paris.
Începându-şi cariera concertistică în anul 1936, în câțiva
ani va fi unul dintre cei mai cunoscuți pianiști europeni.
S-a stabilit cu soția sa, Madeleine, născută Cantacuzino,
în Geneva, unde, pe lângă activitatea concertistică, va
preda la Conservatorul din oraș. Acolo a aflat că este
bolnav de leucemie. Tratamentul cu Cortizon, urmat cu
ajutorul financiar venit din partea lui Yehudi Menuhin,
Igor Strawinski şi al fostului său profesor, Charles Munch,
i-a adus doar o ameliorare temporară. În ziua de 16
septembrie 1950 a susținut la Besancon ultimul său
concert, încheiat cu o bucată de Bach. Se va stinge din
viaţă la Geneva, în 2 decembrie 1950, în vârstă de numai
33 de ani, regretat în unanimitate de marii compozitori şi
interpreți contemporani.

19 martie 1917 (București) – 2 decembrie 1950 (Geneva)

He was born into a family of amateur musicians and

his godfather was George Enescu himself. At four years
old, while sitting in his mother’s lap, Lipatti would play
Bach’s Prelude No. 1, which he had learnt by heart by
listening to his parents play it on the piano and the violin.
The brilliant student of Florica Muzicescu was admitted
in the Piano Class of the Royal Academy of Music and
Dramatic Art in Bucharest, where his former teacher was
lecturing. In 1934, he was awarded the Second Prize in the
Vienna International Competition - a decision contested
by Alfred Cortot, who invited him to continue his musical
studies at Ecole Nationale de Musique in Paris. In 1936,
Dinu Lipatti started playing concerts and a few years
later he was already one of the most renowned pianists in
Europe. Together with his wife, Madeleine Cantacuzino,
he settled in Geneva. Aside from playing concerts, he
also taught music at the Conservatory. In Geneva, he
discovered he had leukemia. The cortisone treatment he
received with the financial help of Yehudi Menuhin, Igor
Strawinski and his former professor, Charles Munch,
improved his health only for a while. On September 16,
1950, at Besançon, he played his last concert, which ended
with one of Bach’s compositions. On December 2, 1950,
he passed away. He was only thirty-three years old. All the
great composers and performers of his time mourned his
death.

March 19, 1917 (Bucharest) – December 2, 1950 (Geneva)

“Arăta fragil și mai vulnerabil; dar doar până începea să cânte...
Brusc, devenea o altă prezenţă: o anume sursă ascunsă inevitabil,
o forţă ce îl ghida indestructibil îl sprijineau să resimtă conotaţii
și subtilităţi de nuanţă pe care nu le-aș fi putut niciodată percepe
fără ajutorul lui... Începând cu dinamica, cu energia aproape
senzaţională a frazei de deschidere a concertului, ţi-ar fi fost greu
să-ţi imaginezi că era altceva decât expresia unei sănătăţi robuste...
Toţi am fost subjugaţi de personalitatea lui Lipatti: de lumea lui
spirituală, de tandreţea și modestia lui. A fost ca și cum toţi cei de
faţă acolo eram prezentaţi unui sfânt în viaţă...”

Violoncelistul Alexandr Kok, Orchestra Philarmonia din Londra

“He looked frail and slightly vulnerable, but that would change
as soon as he started to play. All of a sudden, he would become
somebody else: this inevitably hidden source, this force that would
guide him flawlessly, they would always be his side, helping him
sense meanings and subtleties that I could have never deciphered
if it had not been for him... Looking at his dynamics, at the almost
sensational energy displayed in the opening sequence of his concerto,
one could only imagine everything was the expression of solid
health... We were all conquered by Lipatti’s personality: his spiritual
world, his tenderness, and his modesty. It was as if all the people in
the audience were being introduced to a living saint...”

Cellist Alexandr Kok, The London Philharmonic Orchestra

 ALEXANDRU ŞAFRAN A FOST ALEXANDRU ȘAFRAN
ALES RABIN ŞEF AL COMUNITĂŢII IS ELECTED CHIEF RABBI
EVREIEŞTI DIN ROMÂNIA OF ROMANIA

Fiu de rabin conducător de şcoală rabinică, a fost iniţiat de la

o vârstă fragedă în cunoaşterea cărţilor sfinte ale iudaismului. În
1930 a plecat la Viena, unde a studiat atât la Facultatea de Filozofie
a Universităţii cât şi la Seminarul rabinic din capitala Austriei.
Studios şi înţelept, în 1934 şi-a luat doctoratul în filozofie şi i s-a
acordat titlul de Mare Rabin de către Consistoriului Iudaic din
Bruxelles. După decesul omului de excepţie care a fost Rabinul Şef
Iacob Niemirower, în ziua de 4 februarie 1940 a fost ales, dintre 8
candidați, Rabinul Şef al Cultului Mozaic din România. Întrucât,
prin lege, liderul religios de peste 40 de ani devenea automat
senator, a fost necesară o decizie a Înaltei Curți de Casație pentru
ca tânărul rabin-șef să ocupe locul din Senatul României cuvenit
comunității sale religioase. El s-a luptat pentru ocrotirea evreilor
din România în anii Holocaustului și, ca un sprijinitor activ al
sionismului, a avut o poziție independentă și de respingere a
presiunilor de infiltrare comunistă pe linie religioasă între evreii
din România, în anii postbelici, fapt pentru care a fost demis și
expatriat. După război, Alexandru Şafran a fost înlocuit cu Moses
Rosen şi nevoit să se refugieze la Geneva, unde, în 1947, a fost
numit Rabin Şef al comunității din Geneva, funcție pe care a
îndeplinit-o până în 1997. A publicat cărți în domeniul religiei,
filozofiei moralei și misticii iudaice. Printre lucrări se remarcă
Israelul în timp și spațiu și Un tăciune smuls flăcărilor: Comunitatea
Evreiască din România, 1939-47. Atașat de limba și cultura
românească el a fost un activ promotor al dialogului între iudaism
și creștinism. A revenit în România în 1995 şi în 1997, când a fost
ales membru al Academiei Române.

12 septembrie 1910 (Bacău) – 27 iulie 2006 (Geneva)

As the son of a rabbinical school director, Șafran began to

study the Holy Books of Judaism from an early age. In 1930, he
left for Vienna and enrolled in the Faculty of Philosophy as well
as in the Rabbinical Seminary. In 1934, due to his diligence and
wisdom, he took his PhD in philosophy and was named Chief
Rabbi by the Jewish Central Consistory of Belgium. After the
death of Chief Rabbi Iacob Niemirower, on February 4, 1940, he
was nominated for the Chief Rabbi of Romania title, along with
other seven candidates. According to the law, religious leaders over
forty years of age automatically became members of the Senate.
The High Court of Cassation and Justice had to intervene so that
the young Chief Rabbi could become a member of the Romanian
Senate, as required by law. During the Holocaust, he fought for
the protection of the Jewish community of Romania. An active
supporter of Zionism, he remained independent and resisted the
pressure of Communist infiltrations into the Romanian Jewish
community after the war. Because of that, he was removed from
his position and forced into exile. After the war, Alexandru Șafran
was replaced by Moses Rosen and forced to flee to Geneva. In
1947, he was appointed Chief Rabbi of Geneva and held this
title until 1997. He published several works on religion, moral
philosophy, and the Jewish mysticism, such as Israel in Time and
Space and Un tăciune smuls flăcărilor: Comunitatea Evreiască din
România, 1939-47 (The Cinder Saved from the Fire: The Jewish
Community of Romania, 1939-1947). Șafran was strongly attached
to the Romanian language and culture, and actively encouraged
the dialogue between Judaism and Christianity. He returned to
Romania in 1995 and in 1997, when he was elected member of the
Romanian Academy.

September 12, 1910 (Bacău) – July 27, 2006 (Geneva)

 “Valorile limbei române, cuprinse în comoara
literaturii româneşti, mi-au fost dintotdeauna, din
frageda mea copilărie, foarte preţioase. Le retrăiesc
şi acum, vorbind cu Dv. şi exprimându-mă în graiul
românesc, care-mi este atât de drag...”

“Memoria este un act etic, şi etic înseamnă acţiune,

înseamnă viitor.”

Alexandru Șafran

“Ever since my early childhood, I have always

cherished the values of the Romanian language
enclosed within the treasures of the Romanian
literature. Now, as I am talking to you and I’m
expressing myself in Romanian, a language that
I hold so dear, I get the chance to feel them once
again…”

“Memory is an ethical act, and ethics is about taking

action – it’s about the future.”

Alexandru Șafran
 ȘTEFAN LUPAȘCU ESTE NUMIT ȘTEFAN LUPAȘCU IS APPOINTED
CERCETĂTOR LA CENTRE NATIONAL RESEARCHER OF EPISTEMOLOGY AT
DE LA RECHERCHE SCIENTIFIQUE, LA THE INTERNATIONAL CENTRE FOR
SECȚIUNEA EPISTEMOLOGIE TRANSDISCIPLINARY RESEARCH

Se naște la 11 august 1900 în București. Provine dintr-o

familie de boieri moldoveni, tatăl său fiind politician și avocat. În
1916 ajunge în Franța, unde va trăi până la sfârșitul vieții. Între
anii 1924 - 1927 studiază filosofia, biologia și fizica la Sorbona,
obținându-și licența în 1928. Publică la Paris primul și singurul
său volum de poezii – Dehors.... Teza de doctorat intitulată
Du devenir logique et de l’affectivité, susținută la Sorbona, este
publicata in 1935. Cinci ani mai târziu publică în România
Experiența microfizică și gândirea umană. În 1951 publică Le
principe d’antagonisme et la logique de l’énergie - Prolégomènes à
une science de la contradiction. În paginile acestei cărți își enunță,
pentru prima dată, principiul antagonismului, pe bazele căruia
fundamentează o logică non-aristotelică (a terțului inclus). În
lumina noilor descoperiri științifice, procesul cunoașterii trebuia
refondat din punct de vedere logic și epistemologic. Lupașcu
pune în centrul construcției sistemului său filosofic noțiunea
de contradicție, acordându-i acesteia un rol predictiv esențial,
valorizând-o ca pe un dat intrinsec oricărei achiziții științifice și ca
pe un factor propulsor în progresul cunoașterii.
Cartea Les trois matières, publicată în 1960 îi aduce faimă și
cunoaștere internațională. L’univers psychique
îi aduce premiul
Academiei Americane de Arte și Științe. Cu un an înaintea morții,
în 1987, devine membru fondator al Centre International de
Recherches et Études Transdisciplinaires. În 1991 - a fost ales
membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

11 august 1900 (București) - 7 octombrie 1988 (Paris)

Lupașcu was born in Bucharest on August 11, 1900. He came

from a Moldavian family of boyars. His father was a lawyer and
a politician. In 1916, he left for France where he lived until his
death. From 1924 until 1927 he studied Philosophy, Biology, and
Physics at the Sorbonne. In 1928, he graduated from university. He
published his first and last poetry book entitled Dehors (Outside)
in Paris. His PhD thesis at the Sorbonne, Du devenir logique
et de l’affectivité (On Logical Becoming and Affection), was
published in 1935. Five years later, he published The Experience
of Microphysics and the Human Thought in Romania. In 1951,
he published “Le principe d’antagonisme et la logique de l’énergie
- Prolégomènes à une science de la contradiction” (The Principle
of Antagonism and the Logic of Power - Prolegomena to a Science
of Contradiction). That was when he first mentioned the principle
of antagonism, on which he developed a non-Aristotelian logic (of
the included middle). In the light of the new scientific discoveries,
the process of knowing had to be reshaped from the point of
view of logics and epistemology. Lupașcu placed the notion of
contradiction at the centre of his philosophical system and gave
it an essential predictive role. In his opinion, contradiction is an
intrinsic given in any scientific acquisition, a propelling factor
in the progress of knowing. His book, Les trois matières (The
Three Matters), published in 1960, gained international acclaim.
The American Academy of Arts and Sciences awarded him for
L’univers psychique (The Psychic Universe). The year before
his death, in 1987, he became the founding member of Centre
International de Recherches et Études Transdisciplinaires (The
International Centre for Transdisciplinary Research). In 1991, he
was posthumously elected honorary member of the Romanian
Academy.

August 11, 1900 (București) - October 7,1988 (Paris)

 “Lupașcu este cel mai mare
gânditor al secolului al X X-
lea și lasă cu mult în urma lui
pe de-alde Sartre, Husserl,
Merleau-Ponty și alţi
succesori ai fenomenologiei,
ori ai structuralismului.”
Georges Mathieu
 Georges Mathieu
“Nu materia conţine o
dialectică [...], ci dialectica
este cea care creează materia.”
Ștefan Lupașcu - Logica
dinamică a contradictoriului
“Lupașcu is the greatest
thinker of the 20th century,
leaving way behind Sartre,
Husserl, Merleau-Ponty
and other successors
of phenomenology or
structuralism.”


“Dialectics is not contained by
matter (...). On the contrary,
dialectics creates the matter.”
Ștefan Lupașcu, The Dynamic
Logic of Contradictions
 CONSTANTIN BRĂILOIU A ÎNFIINŢAT CONSTANTIN BRĂILOIU LAYS THE
LA GENEVA, ARHIVELE INTERNAŢIONALE FOUNDATIONS OF THE INTERNATIONAL
DE MUZICĂ POPULARĂ ARCHIVES OF FOLK MUSIC IN GENEVA

Institutul Naţional de Etnografie şi Folclor din București poartă

numele lui Constantin Brăiloiu, etnomuzicolog, compozitor şi
critic muzical. Născut în Bucureşti, în 13 august 1893, într-o familie
aristocratică originară din Oltenia, cu rădăcini în neamul Brâncoveanu,
a făcut studii muzicale la Bucureşti,Viena, Lausanne, Paris. După
întoarcerea în ţară, în 1920, împreună cu alţi compozitori, a pus bazele
Societăţii Compozitorilor Români, pe care a prezidat-o între anii 1926-
1943. În anul 1928, s-a alăturat echipei sociologului Dimitrie Gusti,
în mijlocul căreia a efectuat primele studii de teren asupra folclorului
român. A creat Arhivele Folclorului în cadrul Societăţii Compozitorilor
Români, adunînd circa 3.000 de cilindri de fonograf, aproape 6.000
de melodii populare din 289 de sate şi înregistrând 1784 de cântece
populare pe 851 de discuri. A creat o nouă disciplină teoretică,
etnomuzicologia, prin acea inegalabilă şi originală metodă de cercetare
a folclorului, publicată în 1931.Ca fondator al Catedrei de folclor a
Conservatorului din Bucureşti, a încercat să ridice prima generaţie de
etnomuzicologi români, care au dat ştiinţei universale personalităţi de
prestigiu autentic. Această amplă activitate practică a fost completată şi
fundamentată ştiinţific de o serie de manuale de muzică (din anii 1935-
1938) şi de numeroase culegeri tipărite pe teme la fel de variate ca şi
diversitatea ritmurilor, scărilor muzicale şi poeziilor cântate, ritualurilor
funerare sau a creaţiilor muzicale colective. Stabilindu-se la Geneva,
a înfiinţat, şi aici, Arhivele internaţionale de muzică populară. Îşi
consacră ultimii 15 ani din existenţa sa unei misiuni colosale: aceea de a
culege la Geneva înregistrări de muzică populară din întreaga lume. A
fost ales membru corespondent al Academiei Române, la 30 mai 1946.
În 20 decembrie 1958 moare la Geneva.

13 august 1893 (București) - 20 decembrie 1958 (Geneva)

The National Institute of Ethnography and Folklore in Bucharest is

named after Constantin Brăiloiu –an ethnomusicologist, a composer
and a music critic. He was born into an aristocratic family in Bucharest
on August 13, 1893. His family originated from Oltenia and was
genealogically tied to the Brâncoveanu family. He studied music in
Bucharest, Vienna, Lausanne, and Paris. Upon his return home, in
1920, together with other composers, he co-founded the Romanian
Society of Composers, which he presided from 1920 to 1943. In 1928,
he joined the team of sociologist Dimitri Gusti and did his first field
research on the Romanian folklore. He created the Folklore Archives
within the Society, where he gathered around 3,000 phonograph
cylinders, approximately 6,000 folklore songs in 289 willages, and
recorded 1,784 songs on 851 disks. Through his unprecedented and
unparalleled method of folklore research, he created a new theoretical
discipline – ethnomusicology. As a founder of the Folklore Chair
of the Music Conservatory of Bucharest, he tried to build the first
generation of Romanian ethnomusicologists; some of them became
great personalities, who brought an authentic contribution to universal
science. Brăiloiu complemented his complex research activity with a
theoretical approach which he fundamented in a series of music text
books that he authored (from 1935 to 1938) as well as in numerous
omnibuses on various themes such as the diversity of rhythms, musical
scales and sung poems, funeral rites or collective musical compositions.
After settling in Geneva, he laid the foundations of the International
Archives of Folk Music and dedicated the last fifteen years of his life
to a monumental mission, that of archiving in Geneva folklore music
recordings from around the world. On May 30, 1946, Brăiloiu was
elected correspondent member of the Romanian Academy. He passed
away at Geneva, on December 20, 1958.

August 13, 1893 (Bucharest) – December 20, 1958 (Geneva)

“Folclorul muzical este o știinţă care își caută încă legile... Oricum vom
părăsi adeseori, vrând-nevrând, tărâmul muzicii, intrând pe al știinţelor
anexe: fie estetica, fie filologia, fie oricare alta. Indiferent de loc, de
timp şi de condiţiile în care se naşte muzica, ea se bazează pe un fel de
ordine a lucrurilor, care nu poate fi schimbată.”

Constantin Brăiloiu

“Musical folklore is a science still searching for its own laws... Either
we like it or not, many of times we will find ourselves tresspassing the
territories of related sciences – aesthetics, philology, or any other. No
matter the place, time, and the conditions music is born, it relies on a nature
of things that cannot be changed.”

Constantin Brăiloiu
 ALEXANDRU BUSUIOCEANU SE STABILEȘTE ALEXANDRU BUSUIOCEANU MOVED TO
LA MADRID UNDE ÎNFIINȚEAZĂ CATEDRA MADRID AND LAID THE FOUNDATIONS
DE LIMBĂ ȘI LITERATURĂ ROMÂNĂ LA OF THE ROMANIAN LANGUAGE AND
UNIVERSITATEA SPANIOLĂ LITERATURE DEPARTMENT AT THE
UNIVERSITY OF MADRID.

S-a distins de la bun început pe tărâmul culturii, în 1905-

1906 participând, împreună cu Tudor Vianu şi cu Mihai Ralea, la
conducerea revistei Lumina Nouă ce propunea un tip de eseistică
erudită şi în care a semnat cu pseudonimul “rector”. În 1921 s-a
numărat printre fondatorii revistei tradiţionaliste Gândirea, fiind
destul de activ, cu studii şi poezii, în paginile ei după ce redacţia
s-a mutat de la Cluj la Bucureşti. Concomitent şi-a continuat
studiile în domeniile filozofiei artei şi istoriei artei, urmând
cursurile Universităţii din Viena în anii 1920-1922, unde asistă
la cursurile profesorului Josef Strzygowski. Între 1923-1925 s-a
numărat printre bursierii Accademiei di Romania din Roma.
Revenit în ţară, încoronat cu laude din partea iluştrilor Adolfo
Venturi şi Solomon Reinach, va susţine în mod strălucit doctoratul
la Universitatea din Bucureşti, în faţa adoratului profesor Vasile
Pârvan. Din 1938 a fost conferenţiar de Istoria Artei la Academia
de Arte Frumoase, iar în 1941 a plecat la Madrid în funcţia de
consilier cultural al Legaţiei Române. Va reveni de câteva ori în
ţară până la instaurarea regimului ruso-comunist, când a decis
să rămână în Spania. La Universitatea din Madrid va întemeia
Catedra de Limbă şi Literatură Română. Tot acolo a înfiinţat
Institutul Român de Cultură şi va fi ales membru al Academiei de
Critică de Artă. A scris enorm şi mereu la cel mai înalt nivel fie ca
istoric de artă, fie ca istoric, când a comentat Zalmoxis sau mitul
dacic în istoria şi legendele spaniole. Alexandru Busuioceanu s-a
dedicat integral promovării și receptării limbii și culturii române
în spațiul spaniol.

10 iunie 1896 (Slatina) - 23 martie 1961 (Madrid)

From his very first intitiatives, Busuioceanu stood out as

a cultured From 1905 to 1906, together with Tudor Vianu and
Mihai Ralea, he coordinated Lumea Nouă magazine, which
brought forward a new kind of writing – the scholarly essays.
Busuioceanu himself would write for the magazine under the pen
name Rector. In 1921, he co-founded the traditionalist magazine
Gândirea. When the editorial team moved from Cluj to Bucharest,
he contributed with a lot of studies and poems. At the same time,
from 1920 to 1922, he studied philosophy and history of art at the
University of Vienna, where he attended the lectures of professor
Josef Strzygowski. From 1923 to 1925, he had a scholarship at the
Accademia di Romania in Rome, where he was highly praised
by Adolfo Venturi and Solomon Reinach. Upon his return to
Romania, he gave a brilliant PhD presentation at the University of
Bucharest before the board of examination conducted by the much
appreciated professor Vasile Pârvan. In 1938, he started lecturing
on art history at the National University of Fine Arts. In 1941, he
was appointed cultural counsellor for the Romanian Mission in
Madrid. He came back to Romania on several occasions, but when
the Russo-Communist took power, he decided to settle in Spain.
He founded the Romanian Language and Literature department
at the University of Madrid. He also laid the foundations of the
Romanian Cultural Institute. Around the same time, he was
elected member of the Academy of Art Criticism. Whether we
are talking about his studies on art history or history in general,
Busuioceanu was a prolific and exquisite writer. His study
Zamolxis or the one discussing the Dacian mythology within the
Spanish history and legends are the living proof. Throughout his
entire life, Alexandru Busuioceanu remained fully committed to
promoting the Romanian culture in Spain.

June 10, 1896 (Slatina) - March 23, 1961 (Madrid)

“Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în
cronicile spaniole pâna la rangul de filozof, sau
se disimulează sub nume deformate în care nu mai
poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărţit
de legenda dacică, aşa cum i-a impresionat ea pe
antici şi a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”.
Alexandru Busuioceanu
“Zamolxis, the Carpathian god of immortality,
goes way back in the Spanish chronicles that
reveal him as a philosopher or disguise him under
distorted names that make him unrecognizable;
the myth, however, cannot be separated from
the Dacian legend, just like the legend itself
fascinated the ancients and found its way in the
writings of Spanish authors.”
Alexandru Busuioceanu
 SERGIU CELIBIDACHE A FOST
NUMIT DIRIJOR AL ORCHESTREI
FILARMONICE DIN BERLIN
Pasionat încă de pe băncile liceului din Roman de muzică, filozofie şi
matematică, pleacă la Iaşi, oraș în care s-a inițiat în muzică, apoi s-a înscris la
facultățile de Filozofie şi Matematică ale Universității din București. În 1935
a plecat la Paris, unde a compus primul său cvartet, care l-a entuziasmat pe
profesorul Heinz Tiessen de la Facultatea de Muzică a Universității Friedrich
Wilhelm din Berlin. Devenit din anul 1936 student al prestigioasei Universități,
a studiat concomitent cu muzica şi filozofia, îndeosebi cursurile lui Nicolai
Hartmann şi Eduard Spranger. Între 1941-1942 a fost dirijorul Orchestrei
prietenilor berlinezi ai muzicii. Curând va ajunge al doilea dirijor, în preferințele
specialiștilor germani, după Wilhelm Furtwängler. În 1945 îl va înlocui o vreme
pe marele dirijor german la conducerea Orchestrei Filarmonice din Berlin, iar
din 1948 va preda la Institutul Internaţional de Muzică din Berlin. În același an
va conduce şi celebra London Philharmonic Orchestra, ulterior fiind invitat la
pupitrul tuturor marilor orchestre ale lumii. Fără să neglijeze compoziţia, din anul
1979 a fost numit director muzical general al oraşului Munchen, sub bagheta sa
Filarmonica din capitala Bavariei impunându-se în rândul celor mai apreciate în
întreaga lume. Pentru întreaga sa carieră, în 1992 a fost ales membru de onoare
al Academiei Române şi, în 1993, distins cu Ordinul Maximilian pentru Ştiinţă şi
Artă. Este dirijorul care a refuzat cu încăpățânare, de-a lungul anilor, orice fel de
înregistrări audio, pe motiv c[ ar scădea emoția prestațiilor sale.
28 iunie 1912 (Roman) – 14 august 1996 (La Neuville sur Essonne)
SERGIU CELIBIDACHE WAS APPOINTED
CONDUCTOR OF THE BERLIN
PHILHARMONIC ORCHESTRA
As a high-school student in Roman, he had a great passion for music,
philosophy, and mathematics. He started his intitiation into music in Iași, then he
went to Bucharest and enrolled in the Faculties of Philosophy and Mathematics. In
1935, he left for Paris, where he composed his first quartet that won over Professor
Heinz Tiessen from the Music Department of the Friederich Wilhelm of Berlin.
In 1936, he was admitted at the Berlin University and started studying music and
philosophy, attending the lectures of Nicolai Hartmann and Eduard Spranger.
From 1941 until 1942, he was the conductor of the Friends of the Berliner
Philharmoniker. Shortly after that, he became the second favorite conductor of the
German musicologists, after Wilhelm Furtwängler. In 1945, he briefly replaced
the great German conductor of the Berlin Philharmonic. In 1948, he started
teaching music at the International College of Music in Berlin. That same year,
he also conducted the famous London Philharmonic Orchestra. From then on,
he received invitations to conduct all the big orchestras in the world. In 1979, he
was designated a General Music Director of the City of Munich, but that did not
stop him from composing. Under his baton, the Bavarian Philharmonic Orchestra
became one of the most appreciated philharmonics in the world. In appreciation
for his entire career, in 1922 he was elected an honorary member of the Romanian
Academy. In 1993, he was awarded The Bavarian Maximilian Order for Science
and Art. He is the conductor who along the years stubbornly said no to any audio
recording request, simply because he belived that it would minimize the level of
emotion in his performances.
June 28, 1912, Roman – August 14, 1996, La Neuville sur Essone
“Să trăiești înseamnă să trăiești evoluţia sunetului, evoluţia stărilor “To live means to experience the evolution of sound, the evolution
afective, nu să le înţelegi... Ce e logic în muzică? Nimic! Ce e of your emotional states. It doesn’t mean you have to understand
logic în percepţia culorii roșii? Nimic!” them!... Where is the logic in music? Nowhere! What is logical in
perceiving the color red? Nothing!”

“Muzica nu corespunde unei forme de a fi. E o devenire, e ceva “Music does not correspond to a way of being. Music is
care naște, crește, ajunge la un punct de maximă expansiune becoming, something that gives birth, grows, reaches a moment of
şi moare, ca o plantă, ca un sentiment, ca orișice activitate maximum expansion and then dies, like a plant, like a feeling –
omenească.” like any human process.”

Sergiu Celibidache Sergiu Celibidache

 ALEXANDRU CIORĂNESCU A FOST ALEXANDRU CIORĂNESCU WAS
NUMIT PROFESOR LA UNIVERSITATEA APPOINTED PROFESSOR AT THE
DIN LA LAGUNA, INSULELE CANARE UNIVERSITY OF LA LAGUNA, IN THE
CANARY ISLANDS.

Enciclopedist într-o familie de enciclopediști, a absolvit

Facultatea de Litere şi Filozofie a Universității din București
în anul 1933, în același an dobândind şi calitatea de expert în
paleografie. În 1939 a obținut doctoratul la Sorbona cu lucrarea
Ariosto în Franța. După un stagiu de doi ani ca lector de limba
şi literatura română la Universitatea din Lyon, cu sprijinul lui
Nicolae Iorga, a fost câteva luni, până la asasinarea ilustrului
istoric, secretarul Institutului de Istorie Universală din București.
Suspectat de ocupanții germani că ar fi simpatizant al Franţei,
i s-a interzis plecarea în străinătate. În fruntea unui colectiv a
lucrat la Enciclopedia Universul, lucrare nepublicată. Către finele
anului 1945 a fost numit consilier cultural al Legației Române
din Paris, dar a fost destituit de noul regim. În această situație,
când România nu mai aparținea românilor, a ales exilul. În 1948
a fost numit profesor la Universitatea din La Laguna, Tenerife,
unde a predat până în anul 1979 limba şi literatura franceză
şi a predat cursuri de literatură comparată. În 1958 a obținut
cetățenia franceză. A mai predat la Universitățile din Bordeaux,
Bahia Blanca, Londra şi Oxford. A elaborat, singurul dicționar
etimologic complet al limbii române, tradus în românește abia în
anii ’90. Barocul sau descoperirea dramei, ultima carte publicată,
reprezintă rodul unei viziuni (“m-am trezit într-o dimineață
că știu ce este barocul”), avea ca punct de plecare descoperirea
conflictului interior şi a dramei. Pentru enciclopedismul şi
apetitul insațiabil pentru toate domeniile culturii umaniste stau
mărturie cele peste trei sute de titluri publicate, de o extremă
erudiție şi acribie.

15 noiembrie 1911 (Moroeni) –

25 noiembrie 1999 (Insulele Canare)

Descending from a family of encyclopedists, an encyclopedist

himself, Ciorănescu graduated from the Faculty of Philosophy
and Letters of Bucharest in 1933; that same year, he got his PhD
at Sorbonne with the thesis Ariosto in France. He lectured on
Romanian language and literature at the University of Lyon. With
the support of Nicolae Iorga, he was secretary of the Institute
of Universal History in Bucharest for a couple of months,
until the illustrious historian was murdered. Suspecting that
Ciorănescu was a supporter of France, the German occupiers
forbade him to leave abroad. Together with a team he conducted,
Ciorănescu worked on The Universe Encyclopedia, which did
not get published. By the end of 1945, he was appointed Cultural
Counsellor of the Romanian Mission in Paris, but was soon
removed by the new regime. In the new context, Romania no
longer belonged to Romanians, so he chose the exile. In 1948,
he was appointed professor at the University of La Laguna, on
the island of Tenerife, where he lectured on French language and
literature, but also on comparated literature until 1979. He also
lectured at the University of Bordeaux, the University of Bahia
Blanca, the University of London and at Oxford. He wrote the
only Etymological Dictionary of Romanian Language, which was
translated into Romanian in the 90’s. His last published book,
The Baroque or the Discovery of Drama, grew on the discovery
of the inner conflict and drama and summed up his lifetime
vision (“One day I woke up and I knew what the baroque was”).
His encyclopedic nature and insatiable appeal for all the cultural
aspects of humanism are confirmed by the hundreds of books he
published, all of them standing for his erudition and accuracy.

November 15, 1911 (Moroeni) –

November 25, 1999 (Canary Islands)
 "Prin creaţia sa, desfășurată pe arii vaste, Alexandru Ciorănescu
s-a manifestat ca un mediator între culturi, care a propus, a transpus,
a tradus şi a impus personalităţi şi fenomene literare dintr-o zonă în
alta, fiind pe plan cultural un precursor al unificării europene."

Crisula Ștefănescu - Revista Luceafărul, nr. 44-45/2010

“Through his widespread work, Alexandru Ciorănescu was a

mediator between cultures. A cultural predecessor of the European
Union, Ciorănescu proposed, translated, and imposed literary
personalities and phenomena from one area to another.”

Crisula Ștefănescu – Luceafărul Magazine, Issue 44-45/2010

 PAUL CELAN PUBLICĂ LA PARIS
PRIMA SA COLECȚIE DE POEME,
NISIPUL DIN URNE
Cine altcineva decât Paul Celan l-ar fi putut traduce în limba română mai
bine pe Kafka. Kafka era evreul ceh, de limbă germană, trăitor într-un imperiu
în descompunere, din care motive în veșnică nesiguranță, derută, căutare a
identității. Paul Celan era născut la Cernăuţi-Bucovina, ținut românesc ce
a aparținut când imperiului, când României, când Rusiei. Provenea dintr-o
familie de evrei sioniști, datorită tatălui, care vorbea în casă limba germană,
datorită mamei iubitoare de literatură. Băiatul își trăiește tinerețea în acest spațiu
multicultural și învață limba română de la prietenii de joacă. Sătul de sionism,
devine un membru activ al mişcării socialiste şi suporter al cauzei republicanilor
în timpul războiului civil din Spania. În 1939, a izbutit să fie admis ca student
la Universitatea din Cernăuți, la literatură şi limbile romanice. În 1945 s-a decis
să se stabilească la București, unde a locuit până în 1947. Ca membru activ al
comunității literare evreiești din România, a tradus literatură rusă în limba
română și a publicat cărți sub diferite pseudonime. André Breton, întemeietorul
suprarealismului, afirma: “Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”.
După un scurt interludiu la Viena, Celan se stabilește la Paris unde a întâlnit-o pe
graficiana Gisèle Lestrange, cu care s-a căsătorit. Poezia sa de maturitate a devenit
treptat tot mai criptică, fracturată și monosilabică, suportând o comparație cu
muzica lui Weber. Unii critici cred că Paul Celan a încercat fie să distrugă, fie să
refacă din temelii limba germană. A scris în limba germană și a tradus în această
limbă literatură română, portugheză, rusă, engleză și franceză, iar din limba
germană a tradus în românește povestirile lui Franz Kafka.
23 noiembrie 1920 (Cernăuţi) – 20 aprilie 1970 (Paris)
PAUL CELAN PUBLISHES HIS FIRST
POETRY BOOK, SAND FROM THE URNS,
IN PARIS.
No one else could have better translated Kafka into Romanian. Kafka was the
German-speaking Jewish Czech man living in a falling empire, who had all the
reasons to feel unceasingly insecure and confused, constantly searching for his
own identity. Paul Celan was born at Cernăuţi-Bucovina, a Romanian territory
with too many owners: the Empire, then Romania, and eventually Russia. Celan
was a Zionist by his father, who would speak German at home because his wife
was passionate about literature. Young Celan lived his childhood in a multicultural
environment and learned Romanian from the children he was playing with. At
one point, he got tired of the Zionist ideology and became an active member of
the Socialist movement and a supporter of the Republicans in the Spanish Civil
War. In 1939, he enrolled in the Faculty of Romance Languages and Literatures
at the University of Cernăuți. In 1945, he decided to move to Bucharest, where
he lived until 1947. As an active member of the Jewish literary community in
Romania, he translated Russian literature into Romanian and published his own
writings under various pseudonyms. At some point, André Breton, the founder
of Surrealism said that “the centre of the (Surrealist) world moved to Bucharest.”
After a short stay in Vienna, Celan settled in Paris. There he met graphic artist
Gisèle Lestrange, whom he married. His mature poetry was getting more and
more encrypted, fragmented, and monosyllabic, somewhat resembling Weber’s
music. Some critics were of the opinion that Paul Celan tried either to destroy
the German language, or to rebuild it from scratch. He wrote in German and did
a lot of translations. He translated Romanian, Portuguese, Russian, and English
literature into German, as well as Franz Kafka’s works into Romanian.
November 23, 1920 (Cernăuţi) – April 20, 1970 (Paris)
 “Dintre marii devastaţi ai secolului trecut,
Celan e poate cel mai magnetic. Sinuciderea
lui i-a inventat mitul personal – cu aceeaşi
forţă cu care poezia lui a reinventat limba
germană, după ce mai întâi a devastat-o. E
imposibil să gândeşti poezia secolului trecut
fără mitul Celan.”

Radu Vancu

“Poezia nu e plăcere. Textul nu e nicidecum

bucurie. Limbajul nu e altceva decît o manieră
superficială de a uita. Cine-l citeşte pe Celan
va înţelege. Nu se poate înainta nicăieri.”

Dan Coman

“Among last century’s most devastated

writers, Celan is perhaps the most magnetic.
His suicide led to the birth of his personal
myth – using the same force he used for
reinventing the German language after
destroying it first. One cannot think of last
century’s poetry without including Celan’s myth
in it too.”

Radu Vancu

“The poetry is no pleasure. The text is no

joy either. Language is nothing else but a
superficial way to forget. Read Celan and
you’ll understand. You simply cannot step
forward.”

Dan Coman
 DEBUTEAZĂ LA METROPOLITAN OPERA IONEL PERLEA MAKES HIS DEBUT IN
DIN NEW YORK CU OPERA TRISTAN ŞI RICHARD WAGNER’S TRISTAN AND
ISOLDA DE RICHARD WAGNER ISOLDE AT THE METROPOLITAN OPERA
IN NEW YORK

Rămasă văduvă în 1905, Margareta Perlea, născută

Haberlein, s-a retras cu familia la Munchen, în casa
părinților. Dovedind de copil înclinație spre muzică, la 18
ani a fost înscris la Conservatorul din Leipzig, unde va
studia compoziţia şi dirijatul, dar va reveni la Munchen, la
Conservatorul din oraș. Primul premiu pentru compoziție,
Premiul George Enescu, l-a obținut în anul 1926, fapt ce
l-a propulsat la pupitrul Operei Române din Cluj. Calitatea
viziunii dirijorale a fost imediat remarcată, din 1929 până
în 1936 funcționând cu întreruperi ca director al Operei
Naționale din București. Invitația dirijării unor opere la
Theatro Dell’Opera din Roma în anul 1945 l-a determinat
să rămână definitiv în Occident. Va fi la pupitrul celor
mai mari şi importante teatre de operă de pe mapamond,
în 1955 fiind numit dirijorul Connecticut Symphony
Orchestra, iar în 1965 profesor de dirijat la Manhattan
School of Music, ambele posturi în locul şi la recomandarea
lui Arturo Toscanini, care, în semn de apreciere, îi dăruise
propria baghetă. Efortul şi-a spus cuvântul, dirijorul
român suferind un atac cerebral care i-a afectat mobilitatea
brațului drept. A învins, însă, acest handicap reușind
nu doar să dirijeze cu mâna stângă, ci să interpreteze
memorabil partituri de mare dificultate. Cumnat al lui
Mircea Eliade, Ionel Perlea a susținut în mai 1969, în Sala
Palatului şi a Ateneului Român, ultimele sale concerte: era
bolnav de cancer. Şi-a luat, astfel, adio de la ţara şi de la
națiunea română.

13 decembrie 1900 (Ograda) – 29 iulie 1970 (New York)

In 1905, Margareta Perla, born Haberlain, lost her

husband and returned with her family to her parents’ house
in Munchen. From early childhood, Ionel Perlea had a
calling for music. At eighteen, he enrolled at the University
of Muisc and Theatre Leipzig, where he studied composing
and conducting. Later on, he transferred to the University
of Music and Performing Arts in Munich. Due to his first
award for music composition, George Enescu Prize, in
1926, he became the conductor of the Romanian National
Opera in Cluj. He was acknowledged for his exquisite
approach to conducting right away. As a result, from 1929
to 1936, with only a few breaks, he was the director of the
Romanian National Opera in Bucharest. After conducting
several operas at Theatro Dell’ Opera in Rome, in 1945, he
decided to settle in the West for good. He conducted the
most important opera theatres in the world. In appreciation
for his work, Arturo Toscanini gave Perlea his baton
and recommended him as a conductor of Connecticut
Symphony Orchestra (1955) and a professor of conducting
at Manhattan School of Music (1965). Perlea’s effort took
its toll

13 decembrie 1900, Ograda – 29 iulie 1970, New York

"De câte ori gândul meu nu fuge hoinar, descătuşat
de convenienţele rostului meu în depărtările
străinătăţii, de câte ori cugetul meu nu evada din
emisferele universului muzical pentru a-mi oferi
un popas la Ograda, satul meu natal, din marea
ialomiţeană a spicelor de grâu a Bărăganului,
de câte ori cu încălţămintea pe marmura marilor
săli de concerte şi de operă din America sau din
centrele muzicale ale Europei nu mi-aş fi dorit
tălpile desculţe în pulberea uliţelor din Ograda,
după cum visam o plimbare în forfota străzilor
bucureştene?"

Ionel Perlea

“So many times I found my thoughts roaming

around, relieved from the burden of my
responsibilities in faraway lands! So many times
my spirit escaped from the hemispheres of the
musical universe and took me for a ride at Ograda,
my native village in Ialomiţa, a sea of spikes
of Bărăgan. So many times, as I stepped on the
marble floor of the great concert halls and opera
houses in America or Europe, I only wished
I could walk barefooted in the dusty alleys of
Ograda just as much as I wished I could go for
a walk in the bustling streets of Bucharest!”

Ionel Perlea
 11 MAI, A AVUT LOC PE SCENA TEATRULUI
NOCTAMBULES PREMIEREA PIESEI
CÂNTĂREŢA CHEALĂ
Autorul, Eugen Ionescu, era din Slatina. Legătura cu Franţa a fost mama sa,
Marie Therese, născută Ipcar, o alsaciană de confesiune protestantă. De altfel,
mare parte din copilărie şi-a petrect-o în Franţa. “Paradisul în care a copilărit“,
aşa a descris perioada petrecută alături de familia mamei sale în localitatea La
Chapelle-Anthenaise, un sat mic din nord-vestul Franţei. Timpul petrecut acolo
avea să-l marcheze pentru totdeauna şi să-i influenţeze opera. "În Chapelle-
Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie".
Parintii se despart și este nevoit să se întoarcă, cu tatăl său în Romania.
Bacalaureat al Colegiului Naţional Carol I şi absolvent al Facultăţii de
Litere, cu licenţa pentru limba şi cultura franceză, a debutat ca scriitor cu poezii
publicate de Tudor Arghezi în Bilete de Papagal. Însă, în sclipitorul volum Nu!,
primul dintre cei atacaţi ca scriitori superficiali este Arghezi. În 1938 a plecat cu
o bursă la Paris. Prelungirea şederii o va datora guvernului Antonescu, rămânând
ca ataşat cultural în cadrul Legaţiei Române. Ocuparea ţării de către Armata
Roşie şi instaurarea regimului stalinist l-au determinat să rămână definitiv la
Paris. Răzbate greu, dar sigur. Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve
(Cântăreața cheală) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în
regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu,
marcând astfel nașterea teatrului absurdului. În ’66 La Comedie Francaise îi
prezintă piesa Setea şi foamea urmată de Regele moare. Opera sa dramatică va fi
scrisă exclusiv în limba franceză, valoarea ei conducând în anul 1970 la alegerea
primului român ca membru titular al Academiei Franceze.
26 noiembrie 1909 (Slatina) – 28 martie 1994 (Paris)
ON MAY 11, THE BALD SOPRANO
PREMIERED AT THE
NOCTAMBULES THEATRE.
The author, Eugen Ionescu, was from Slatina. He was French by his mother,
Marie Thérèse born Ipcar, a protestant from Alsace. He spend most of his
childhood in France. He described the period spent with his mother’s family in
La Chapelle-Anthenaise, a small village in northwest France, as the “paradise
of his childhood.” Those years marked his life and heavily influenced his work.
“In Chappele-Anthenaise, time does not exist! You only live in the present. You
live gracefully, joyfully.” Because of his parents’ separation, he was forced to
return to Romania with his father. He got his Baccalaureate at Carol I National
College and graduated from the Faculty of Letters with a Bachelor of Arts in
the French language and literature. His first poems were published in Tudor
Arghezi’s magazine Bilete de papagal. Arghezi, however, was the first writer he
criticized for being superficial in his brilliant book No! In 1938, he went to Paris
on a scholarship. Due to the support received from Antonescu’s government,
he extended his stay as a cultural attaché for the Romanian Mission. When the
Red Army took power and the Stalinist regime was installed in Romania, he
decided to settle in Paris. Although it was hard, he managed to pull it through.
Following Monica Lovinescu’s advice, on May 1950, he premiered his first play
– La Cantatrice Chauve (The Bald Soprano), at Théatre de la Huchette. The play
directed by Nicholas Bataille marked the beginning of the theatre of the absurd. In
1966, his plays Hunger and Thirst and Exit the King premiered at the Comédie-
Française. He wrote all of his plays in French. In appreciation for their value, in
1970, the French Academy elected him full member. He was the first Romanian to
receive this recognition.
November 26, 1909 (Slatina) – March 28, 1994 (Paris)
"Se poate face un circ cu purici. Puricii trebuie dresaţi,
primul lucru care trebuie făcut este să se obţină ca
puricii să nu mai sară. Cum se ajunge aici? Se pun
puricii sub un pahar. Puricii încearcă să sară, se lovesc
de sticlă, cad la loc. Dintr-un anumit moment, ei nu
mai sar. Paharul poate fi ridicat. Și iată-i pe purici
avansând încet, prostiţi; ei pot fi împinși cu degetul, se
poate sufla peste ei, nu mai sar.”

Eugen Ionescu

“One can build a flea circus. The fleas must be

trained. The first thing that needs to be done is to make
fleas no longer jump. How does one get there? Just
place the fleas inside a glass. The fleas will try to
jump, they will hit against the glass, and fall back.
At a certain point, they will no longer jump. You can
remove the glass then. You will see the fleas move
slowly, dumbed-down. You will be able to push them
forward with your finger. You may even blow on them.
They will no longer jump.”

Eugen Ionescu
 TÂNĂRUL ISIDORE ISOU A LANSAT LA
FESTIVALUL DE LA CANNES FILMUL
EXPERIMENTAL ȘI REVOLUȚIONAR
TRAITÉ DE BAVE ET D’ETERNITA,
PRIMUL FILM LETRIST
Filmul a fost considerat revoltător de mulți critici prezenți la premieră.
Devenit manifestul virtual al Letrismului în film, era însoțit de un discurs
reflexiv al autorului de 25 de ani. Isou ataca convențiile “învechite ” ale filmului,
introducând conceptul de “cinema discrepant”, în care coloana sonoră are puțin
sau nimic de a face cu imaginile însoțitoare. În film, pista de sunet începe cu
zgomote umane urâte și neplăcute, care continuă în volum redus de-a lungul
dialogul vorbit. Imaginea este alterată, atacată cu tehnici distructive, cum ar fi
zgârieturi și albire. După scandalul produs la Cannes a fost difuzat în America,
unde a influențat avangarda realizatorilor de film ca Stan Brakhage. Isidore
Isou, pseudonimul lui Ioan-Isidor Goldstein, s-a născut într-o familie evreiască
în Botoșani. În 1942, la vârsta de 16 ani, a publicat Manifestul Letrismul, o
mișcare care avea inițial un singurul membru și a publicat un sistem de letrism
hipergrafic, care transformă scrierea în semne, ideograme, desene. Și-a început
cariera ca jurnalist de artă avangardist, în timpul celui de al doilea război mondial.
A fondat revista Da, împreună cu viitorul psiholog social Sergiu Moscovici,
revistă repede interzisă de autorități. Pleacă la Paris, unde dezvoltă mai multe
concepte care urmăresc o reînnoire artistică totală, pornind de la elementele cele
mai de bază ale scrisului și comunicării vizuale. În anii 60, “Letrismul” a influențat
mișcarea artistică internațională, se pare, mai puternic decât existențialismul și
suprarealismul, fiind mai aproape de a produce transformări reale decât aceste
mișcări. Lucrarea lui de căpătâi rămâne La Créatique ou la Novatique (1941-1976).
31 ianuarie 1925 (Botoșani) - 28 iulie 2007 (Paris)
YOUNG ISIDORE ISOU PREMIERED
AT CANNES HIS EXPERIMENTAL AND
REVOLUTIONARY FILM - TRAITÉ
DE BAVE ET D’ÉTERNITÉ, THE FIRST
LETTERIST FILM
Many critics at the premiere considered that the film was outrageous. The
virtual manifesto of Letterism in cinema was accompanied by a self-reflective
speech given by the twenty-five years old filmmaker. Isou criticized the “outdated”
conventions in filmmaking and introduced the concept of “discrepant cinema”
where the soundtrack had more or less to do with the images it accompanied.
More specifically, the film soundtrack would start with ugly, unpleasant human
sounds that are retiterated in a low voice throughout the spoken dialogue. The
motion picture is altered with destructive techniques such as scratching and
whitening. After the scandal it caused at Cannes, the film circulated in the US,
exerting a great influence on avant-garde filmmakers such as Stan Brakhage.
Isidore Isou, the pseudonym of Ioan Isidore Goldstein, was born into a Jewish
family from Botoșani. In 1942, at sixteen years of age, he published The Letterism
Manifesto, a movement that initially had only one member and brought forward a
system of hypergraphic lettrism, which transformed writing into signs, ideograms,
and drawings. He started his career during World War II, when he did avant-
garde art journalism. Together with future social psychologist Sergiu Moscovici,
he founded Da magazine, which was immediately censored by the authorities. He
left for Paris, where he developed several concepts aiming for an ultimate artistic
renewal, starting with the basic elements of writing and visual communication. In
the 60’s, Letterism had a great influence on the international artistic movement;
apparently, it was even stronger than existentialism and surrealism, and unlike
them, more likely to produce real transformations. La Créatique ou la Novatique
(1941-1976) is Isou’s masterpiece.
January 31, 1925 (Botoșani) – July 28, 2007 (Paris)
“Cred că despre mine s-a spus cam tot ce se putea
spune de rău.”

“Ceea ce mi s-ar părea original și rar ar fi binele

care s-ar putea descoperi în faptele mele.”

“Prefer dezgustul meu actual, gustului vechi,

dezgustător.”

Isidore Isou

“I think the meanest things that could be said about

me have been said. “

“I’d find it really original and rare if the good in

my deeds were discovered. “

“I’d rather have my new distaste than the old

distasteful taste.”

Isidore Isou
 EUGEN DRĂGUȚESCU PRIMEȘTE
PREMIUL BIENALEI DE LA VENEȚIA
Pictorul și graficianul Eugen Drăguțescu, născut la Iaşi, şi-a petrecut copilăria
şi adolescența la Vicovu de Jos şi la Rădăuți. Între 1932 și 1938 studiază la
Academia de Belle-Arte din București. Încă din perioada studenției, participă cu
două lucrări, Căsuța la mahala si Copil orb, la Salonul Oficial de desen și gravură,
patronat la vremea respectivă de Ministerul Culturii și Artelor. Din comisia de
selecție făceau parte Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Francisc Șirato și Marius
Bunescu. În 1939 a câștigat concursul pentru Premiul Romei, care îi va permite
sa studieze în Italia. În 1940 expune șapte lucrări la Salonul Oficial de toamnă
din București. Adevărata afirmare şi recunoaștere artistică le dobândește însă
la maturitate, în Italia, unde a avut numeroase expoziții şi a primit prestigioase
premii: Premiul oraşului Messina, Premiul SAROM - Veneția, Medalia oraşului
Florența. Are numeroase expoziții personale în Italia, Olanda, Mexic, U.S.A.,
Elveția. Ca portretist, Eugen Draguțescu este capabil să surprindă gestul
semnificativ, emoția mișcării, trăirea captivată şi captivantă a personajelor sale.
Portretele arheologului Lambrino, dirijorilor Constantin Silvestri și George
Georgescu, pianistului Carlo Zecchi, pictorului Georgio de Chirico care sunt
surprinși în desenele sau seriile grafice de mici dimensiuni, sunt de mare eleganță
şi rafinament, în tehnica mixtă a peniței şi cretei albe, însoțită uneori cu delicate
intervenții ale acuarelei. Câteodată, desenele sale părăsesc orice referință la
aspectele lumii vizibile, evoluând spre o lume imaginara. Atunci când creația
artistului părea definitiv fixată în limitele figurativului, se produce o schimbare
majoră, interesul lui îndreptând-se către expresivități abstracte, care au devenit o
constantă a operei sale.
19 mai 1914 (Iași) – 1993 (Roma)
EUGEN DRĂGUȚESCU WINS THE
VENICE BIENNALE AWARD.
The painter and graphic artist was born in Iași. He lived his childhood and
teenage life at Vicovu de Jos and at Rădăuți. From 1932 to 1938, he studied at the
Fine Arts Academy in Bucharest. While he was still a student, he exhibited two of
his paintings, The Small Slum House and The Blind Child, at the Official Drawing
and Engraving Salon organized at that time by the Ministry of Culture and Art.
The selection committee included Camil Ressu, Jean Al. Steriadi, Francisc Șirato,
and Marius Bunescu. In 1939, he won the Rome Prize, which allowed him to
continue his studies in Italy. In 1940, he participated in the Official Autumn Salon
in Bucharest with seven paintings. As an artist, he only gained full appreciation
in mature age and while in Italy, where he staged a series of exhibitions and was
awarded many prizes: The Messina Award, The SAROM Award (Venice), The City
of Florence Medal. He had many personal exhibitions in Italy, the Netherlands,
Mexico, United States, and Switzerland. As a portrait artist, Eugen Drăguțescu
could easily render significant gestures, the emotion in movement, the fascinated
and fascinating expression of his characters. The portrait of archaeologist
Lambrino, those of conductors Constantin Silvestri and George Georgescu, pianist
Carlo Zecchi, painter Georgio de Chirico are small-sized drawings or graphic
series. They have an elegant and refined touch and combine ink pen and white
chalk techniques, sometimes enriched with delicate insertions of watercolours.
Sometimes, his drawings have no reference to the visible reality; they are creating
an imaginary world. Whenever the artist’s work seems confined within the limits
of figurative art, a sudden change occurs; the artist’s interest swiftly moves towards
abstract expressions – frequent elements in his works.
May 19, 1914 (Iași) – 1993 (Rome)
"Prima mea întalnire cu Brâncuși... Usa se deschide încet si un bătrânel
îmbrăcat in alb, cu barbă albă, ne fixează sever cu ochi vii și pătrunzãtori.
O adevărată apariţie biblică. După o clipă de ezitare, ne surâde:
Entrez,
messieurs!
...Un imens atelier, și el văruit, în care Coloana fără sfârșit se repetă în
diferite mărimi în lemn și gips: era prima imagine ce ni se prezenta în faţa
ochilor. Încet, încet, se desprind din mulţimea lucrărilor, Pasărea, Pasărea
Mãiastră, repetate de trei-patru ori în diferite mărimi și materiale...
Maestrul ne-a vorbit de Modigliani, pe care-l cunoscuse bine si căruia-i
fusese un drag prieten. La un moment dat, Brâncusi ne-a pus într-o grea
confuzie. Ne vorbea de o invazie de muște care ameninţa umanitatea. Dar
noi n-am înţeles despre ce fel de muște vorbea și nici când această invazie
va avea loc..."
Eugen Drăguțescu
Revista Scriitorilor Români, Anul I, Nr. 1, Munchen 1962
"The first time I met Brâncuși... The door opened slowly and a white-
beared short man dressed in white appeared from behind. He looked at us
severely with vivid and penetrating eyes. He was like a Biblical vision.
After a short moment of hesitation, he smiled and invited us in: Entrez,
messieurs!
We entered an enormous atelier, painted in white as well. It was full of
different sizes of the Endless Column, some made of wood, others of
plaster. It was the first thing we laid our eyes on. Then, we slowly began
to recognize three or four Măiastra sculptures made in different sizes and
materials. The master started telling us about Modigliani, whom he was
close friends with and thus knew very well. At one point, Brâncuși lost us
to confusion. He started talking about a fly invasion that would endanger
the humankind. We did not understand what kind of flies he was talking
about, or when it would happen..."
Eugen Drăguțescu
The Romanian Writers’ Magazine, Year I, 1st Issue, Munchen 1962
 CONSTANTIN SILVESTRI DIRIJEAZĂ CONSTANTIN SILVESTRI
PREMIERA ROMÂNEASCĂ A OPEREI CONDUCTED THE PREMIERE OF
OEDIP DE GEORGE ENESCU, LA OPERA GEORGE ENESCU’S OEDIP AT THE
ROMÂNĂ DIN BUCUREȘTI ROMANIAN NATIONAL OPERA IN
BUCHAREST

Muzician iconoclast, dirijor, compozitor și pianist, a avut

parte de o viaţă agitată, curmată prematur, cu trei luni înainte de
împlinirea a 56 de ani. Își trăise ultimii opt ani în Anglia, ca dirijor
de succes al apreciatei Bornemouth Symphony Orchestra, pe care
are meritul de a o fi transformat dintr-un ansamblu de provincie
într-unul cu reputaţie internaţională. A deţinut consecutiv
posturile de dirijor permanent al orchestrelor Filarmonicii din
Bucureşti, Radiodifuziunii Naţionale şi Operei Române. Între
1959 şi 1961, Silvestri a trăit la Paris, unde a primit prestigioase
trofee, printre care premiul I al Academiei Charles Cross, pentru
discul cu Simfonia Din Lumea Nouă, de Antonin Dvorak, şi Grand
Prix du Disque, pentru Dixtuorul de suflători, de George Enescu.
În atmosfera dezgheţului provocat de raportul lui Hruşciov la
congresul PCUS din anul precedent, Constantin Silvestri reuşeşte
să debuteze ca dirijor al London Symphony Orchestra în ianuarie
1957. Numai până la emigrarea sa dincolo de Cortina de Fier,
la finele deceniului 1950, el realizase deja peste 24 de discuri în
diverse ţări est-europe, precum şi cu Filarmonica din Viena.
Genial, vanitos, frământat de îndoieli, cu o putere de muncă
ieşită din comun, nedreptăţit de cei care nu-i recunoşteau sau nu
voiau să-i recunoască talentul, revoltat de dictatele ideologice de
inspiraţie sovietică impuse creatorilor români, nehotărât dacă să
rupă toate punţile cu ţara, dar temător că altfel nu va putea circula
liber în occident, profund dezamăgit de cei care reprezentau
România în străinătate, inabil în a-şi valorifica pe deplin
potenţialul financiar odată ajuns în străinătate. Şi, în cele din urmă,
un Silvestri răpus de efort şi boală şi jefuit în propria ţară.

31 mai 1913 (București) - 23 februarie 1969 (Londra)

The iconoclastic musician, conductor, composer and pianist

led a troubled life that ended suddenly, just three months before
his 56th anniversary. He spent his last eight years in England,
where he conducted the highly acclaimed Bornemouth Symphony
Orchestra. He was credited for having turned the provincial
ensemble into a world-renonwned orchestra. He was a permanent
conductor of the Bucharest Philharmonic, the National Radio
Orchestra of Romania and the Romanian National Opera. From
1959 to 1961, Silvestri lived in Paris, where he was awarded
numerous recognitions such as the First Prize of the Charles
Cross Academy for his interpretation of Antonín Dvořák’s
New World Symphony, and the Grand Prix du Disque for the
rendition of George Enescu’s Decet for Winds. In the new political
context created by Khrushchev’s intervention at the Congress of
the Communist Party of the Soviet Union in 1956, Constantin
Silvestri was able to make his debut as a conductor of the London
Philharmonic Orchestra in January 1957. By late 50’s, when he
emmigrated far away from the Iron Curtain, he had already
recorded 25 discs with orchestras from various Eastern European
countries, but also with the Vienna Philharmonic. He was a genius
who had a lot of vanities and doubts. Unusually hardworking, he
felt wronged by the people that could not or would not acknowlege
his talent. He retaliated against the Soviet ideology imposed on
Romanian artists. He was tormented by the decision whether
to cut ties with his country or not. He was frightened by the
thought that he would not be allowed to travel in the West. He felt
completely disappointed by the Romanian representatives abroad.
And once he settled abroad, he was incapable of fully exploiting his
financial potential. In the end, Silvestri felt victim to his hard effort
and ill health.

May 31, 1913 (Bucharest) – February 23, 1969 (London)

“Avea o mare răbdare şi lucra o piesă în cele mai mici detalii.
Pentru noi era ca o ucenicie: trebuia să ascultăm ce se întîmplă
în celelalte părţi ale orchestrei, chiar atunci cînd nu cîntam,
pentru a ne obişnui cu ceea ce vroia... Aveam în general şase
ore de repetiţii, plus trei în ziua concertului. Silvestri vroia dublul
şi cred că ne-am pus de acord cu 12 ore de repetiţii.. Îmi
amintesc ochii minunaţi - un fulger ce comunica, şi nu o rază
mortală; aşa că ştiam întotdeauna ceea ce vroia de la noi...”
Amintiri consemnate pe discurile BBC
“He was extremely patient and worked on every piece to the
last detail. For us, it was serving an apprenticeship: even when
we were not playing, we had to listen to the other members of the
orchestra, so that we could get used to what he wanted… Usually,
we rehearsed for six hours, plus three more hours on the concert
day. Silvestri wanted to double the hours, so we agreed to twelve
hours of rehearsal every day… I remember his wonderful eyes
– they were like lightning sending us messages, not deadly rays.
So, we knew at all times what he expected from us…”
BBC recordings
 VINTILĂ HORIA A PRIMIT PREMIUL
GONCOURT PENTRU ROMANUL
DUMNEZEU S-A NASCUT IN EXIL
Fost elev al Colegiului Sf. Sava, Vintilă Horia a absolvit strălucit, deşi le
urmase concomitent, Facultăţile de Drept, de Litere şi de Filozofie ale Universităţii
din Bucureşti. Câţiva ani a activat în presă unde, cu articolele sale laice, de nuanţă
paşoptistă, va cădea în dizgraţia legionarilor, adepţi ai unui puritanism ortodox.
Acest aspect, apreciat de Regele Carol II, a determinat trimiterea sa ca ataşat de
presă la Legaţia Română din Roma. Dat afară de guvernul legionar instaurat
în 1940, revine în diplomație la Viena, la căderea acestuia. După 23 august
1944 e internat cu soția într-un lagăr nazist. Eliberat, va pleca în Italia. In țară,
“Tribunalul Poporului”, o făcătură juridică stalinistă, îi înscenează un proces, și îl
condamnă, în contumacie, la moarte. Era învinuit că ar fi fost legionar! Alungat
de străini din ţara lui, nu-i mai rămânea decât exilul. A locuit la Buenos Aires,
unde a fost profesor de Literatura Româna la Facultatea de Litere, până în 1953.
A călătorit şi a scris mult, în cele din urmă stabilindu-se în Spania unde a fost
profesor universitar la Catedra de literatură comparată. Aici fondează colecția
Punto Omega și deține funcția de director al revistei Futuro Presente. Din opera
lui: Le chevalier de la resignation, Les impossibles, Une femme pour L’apocalips, Le
journal d’un campasieu du Danube, Espania y otras mundos. În Franţa a publicat
romanul Dumnezeu a murit în exil, obţinând în anul 1960 Premiul Goncourt,
premiu imediat contestat de comunistul André Würmser tot pe motivul că autorul
ar fi fost legionar... Demn, scriitorul refuză premiul. Goncourt consemnează la
anul 1960 – Premiu acordat și nedecernat. Bătălia pentru reabilitarea acestui mare
scriitor român continuă.
18 decembrie 1915 (Segarcea) – 4 aprilie 1992 (Collado Villalba)
VINTILĂ HORIA IS AWARDED
PRIX GONCOURT FOR
GOD WAS BORN IN EXILE
After finishing St. Sava High-School, Vintilă Horia simultaneously attended
three faculties at the University of Bucharest from which he graduated with
honours: Law School, Letters, and Philosophy. For a couple of years, he practised
journalism, but his secular articles, sometimes filled with references to the 1848
Revolution, attracted the antipathy of the Legionnaire movement (far-right
movement in Romania), which advocated an Orthodox Puritanism. King Carol
appreciated his writings and delegated him as a press attaché of the Romanian
Mission in Rome. In 1944, when the Legionnaire government took power, he
was removed from his position. As soon as the government fell, he continued
his diplomatic work in Vienna. After August 23, 1944, Vintilă and his wife were
sent to a Nazi camp. Upon their release, they left for Italy. Back in Romania, the
People’s Tribunal, a Stalinist legal scam, staged a trial against him in absentia and
he received death penalty. He was charged for being a Legionnaire. Banished
from his own country, Vintilă was forced to live in exile. He lived in Buenos Aires
and taught Romanian literature at the Faculty of Letters until 1953. He travelled
and wrote a lot, and eventually settled in Spain, where he worked as a professor
of comparative literature. In Spain, he founded the Punto Omega Collection and
managed Futuro Presente magazine. He authored Le chevalier de la resignation,
Les impossibles, A Woman for Apocalypse, Le journal d’un campasieu du
Danube, Espania y otras mundos. In France, he published God Was Born in Exile,
for which he was awarded the Prix Goncourt in 1960. André Würmser contested
the prize claiming that the author was a member of the Legionnaire movement.
Vintilă refused the prize with dignity. In 1960, Goncourt stated that the prize was
awarded, yet not accepted by the recipient. The fight for the rehabilitation of this
outstanding Romanian writer continues to this day.
December 18, 1915 (Segarcea) – April 4, 1992 (Collado Villalba)
"Ceea ce constituie originalitatea acestui roman e mai puţin
faptul de a fi memoriile apocrife ale poetului Ovidiu exilat
la Tomis de Augustus, cât de a prezenta într-un ton absolut
nou imaginea omului în exil… Confesiunea lui Ovidiu atinge
protestarea dureroasă pe care mii de exilaţi, victime ale
imperiului şi ale noţiunii de imperiu, fac să se cutremure
pământul de când există oameni. Această împăcare în tristeţe,
pe care o regăsim până şi în limba scriitorului român, e
împăcata certitudine a unei fiinţe transformată în suferinţă,
a unui reînviat care nu uită că durerea lui e trăită de mii de
suferinzi."

La Revue Nouvelle, Bruxelles

“The originality of this novel lies not so much in the

apocryphal memories of poet Ovid who was exiled at Tomis
by Emperor Augustus, but in the entirely new portrayal of the
exiled… Ovid’s confession translates as the painful turmoil
of thousands of exiled, victims of both the empire and its
concept, which shook the ground ever since man existed.
This sad reconciliation, also present in the language of the
Romanian writer, is the reconciled certainty of a human being
transformed by suffering, that of a resurrected man who never
forgets that his pain is experienced by thousands of other
suffering men.”

La Revue Nouvelle, Brussels

 MONICA LOVINESCU ARE PRIMA MONICA LOVINESCU GOES ON AIR
EMISIUNE LA EUROPA LIBERĂ ON HER FIRST RADIO SHOW AT
EUROPA LIBERĂ (FREE EUROPE)

Cine uită nu merită. Milioane de români, în secret, ascultau în

surdină postul de radio Europa Liberă. Era ca şi cum undele emiteau
un soi de oxigen într-o poluare politică de ipocrizie şi lozinci,
compensând traiul prost cu adevărul ideilor. Vocea inegalabilă
a Monicăi Lovinescu a dăruit cu tenacitate şi talent o altă faţă a
lumii. Din 1962 şi până la revoluţia din decembrie 1989 a reuşit să
ne prezinte o altă actualitate românească - cea reală. A făcut parte
din acea categorie rară de oameni pentru care compromisul nu
există, fiind coşmarul securităţii din România comunistă. Fiica
scriitorului Eugen Lovinescu, licenţiată în Litere şi asistenţă a
scriitorului Camil Petrescu, a făcut parte dintr-o familie de scriitori;
crescută în cultul cuvintelor, în verticalitatea ideilor; jurnalist, critic
literar, scriitoare, avea să plătească foarte scump pentru toate aceste
calităţi cu moartea mamei în închisoarea Jilava, cu atentatul asupra
propriei vieţi, comandat de securitate în domiciliul de la Paris.
Alături de Virgil Ierunca, partener de-o viaţă, a reuşit din Franţa să
readucă în România simţul normalului, scoaterea din acea adâncă
amnezie a personalităţilor româneşti indezirabile, imparţialitatea
cu care a luptat pentru valorile reale din literatură. Numeroasele
disctinctii care au recompensat-o după 1989 nu i-au alterat această
imparţialitate; a continuat să-şi exprime ideile cu aceeaşi obiectivitate
într-o lupta continuă devoratoare de împlinire personală şi ne-a
lăsat multe moşteniri: cărţi, jurnale, numeroase traduceri în limba
franceză a textelor scriitorilor români, apartamentul din Paris
(pentru scriitorii tineri), casa “Lovinescu”, mărturia prieteniei cu
Paul Goma, Gabriel Liiceanu, Eugen Ionescu etc şi ne-a mai lăsat fără
putinţă de tăgadă MEMORIA DEMNITĂŢIi.

19 noiembrie 1923 (București) – 20 aprilie 2008 (Paris)

Those who forget are undeserving. Millions of Romanians were

secretly listening to Europa Liberă at a lower volume. It was if it
broadcasted oxygen through the political pollution full of hypocrisy
and slogans, compensating the harsh living with truthful ideas.
With her unparalleled voice, talented Monica Lovinescu tenaciously
revealed a new view on the world. From 1962 until the December
1989 Romanian Revolution, she depicted a different Romanian
reality – the real one. She was one of those rare people for whom
compromise does not exist – the nightmare of the secret police in
the Communist Romania. Monica Lovinescu came from a family
of writers; she was the daughter of writer Eugen Lovinescu, had
a degree in Philology and worked as the assistant of writer Camil
Petrescu. From an early age, she was brought up to treasure words
and integrity. She was a journalist, a literary critic, and a writer who
paid a hard price for her character: her mother died in the Jilava
communist prison and the secret police attempted to assassinate
her in her Paris apartment. Although in France, together with her
lifetime partner Virgil Ierunca, she managed to recreate a state
of normality for the Romanian people; she brought back to the
surface of memory the Romanian personalities blacklisted by the
communists, leading an impartial fight in support of the real values
of literature. The numerous recognitions she was awarded after the
1989 Revolution did not alter her impartiality. She continued to
express her ideas with the same objectiveness. In her never-ending
fierce fight for personal accomplishment, she left us a precious
legacy: novels, journals, numerous French translations of Romanian
writings, her apartment in Paris (for young writers), Lovinescu
House, and the proof of her friendship with Paul Goma, Gabriel
Liiceanu, and Eugen Ionescu. She also left us an undeniable heritage
– THE MEMORY OF DIGNITY.

November 19, 1923 (Bucharest) – April 20, 2008 (Paris)

“...Nu vom mai regăsi niciodată nu doar România noastră
interbelică, dar nici măcar România viitorului, la care am visat.
Zi de zi, de câţiva ani încoace, învăţăm pe dinafară acelaşi
verdict. [...] <<Ce e de făcut?>> m-aş fi întrebat pe vremuri.
Atunci puteam să-mi răspund <<mergem înainte>>: aveam
un microfon şi ascultători. Ascultători ar mai fi. Dar [azi]
fenomenul nu mai e decât acustic. E o ascultare fără ţinere de
minte. Uitarea se instalează în cuvânt în chiar momentul în care e
rostit.“

(Monica Lovinescu, Jurnal inedit, 2001)

“[...] We will never retrieve our inter-war Romania, not even the
future Romania we have been dreaming of. For the past years,
day by day we have been learning by heart the same verdict. (…)
<<What can be done?>> I would have asked myself years ago.
Back then, I was able to come up with an answer – <<We go
forward.>> I had a microphone and an audience. I might still
find an audience, but (today) the phenomenon is solely acoustic.
It’s listening without memorizing. Oblivion sets in as soon as the
word is uttered.”

(Monica Lovinescu – Journal, 2001)

 EUGEN COŞERIU A FOST NUMIT EUGEN COŞERIU IS APPOINTED
PROFESOR LA UNIVERSITATEA PROFESSOR AT THE UNIVERSITY
DIN TUBINGEN OF TÜBINGEN.

După absolvirea liceului din Bălţi, din anul 1939, a

urmat cursurile universităţilor din Iaşi, Roma şi Milano.
Cum Basarabia natală şi restul României căzuseră în
mâinile ruşilor sub forma comunismului, după absolvirea
Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Milano s-a
decis să rămână în zona liberă a Lumii. Încă din 1951
va fi profesor la Universitatea din Montevideo. Lucrările
în domeniul lingvisticii îl vor face cunoscut până în
Germania, unde va profesa la Bonn, iar Universitatea
din Tübingen i-a oferit o catedră din anul 1963 până la
moarte. S-a vorbit de “o iradiere universală” a cursurilor
sale, aria de cercetare fiind vastă: istoria limbilor,
lexicologie, etnolingvistică, dialectologie, teoria şi filozofia
limbii. Cunoştea 30 de limbi, inclusiv pe cele clasice.
Pentru cei mai de seamă specialişti în domeniu de pe toate
meridianele “lingvistul numărul 1” căpătase dimensiuni
colosale, aproape astronomice, fiind gratulat cu sintagma
“Gigantul de la Tübingen”. Autor a peste 50 de volume,
toate de prim rang în domeniul ştiinţei lingvisticii, Doctor
Honoris Causa al aproape 50 de Universităţi şi membru
de onoare al tuturor Societăţilor Lingvistice de anvergură,
Eugen Coşeriu a făcut parte din categoria celor care se
nasc unul pe secol, un geniu printre genii. În anul 1991
Academia Română l-a ales, cum era, de altfel, normal,
membru de onoare. A murit învățând limba tasmaniană.

27 iulie 1921 (Mihăileni) – 7 septembrie 2002 (Tübingen)

After finishing high school in Bălți in 1939, he did

his academic studies in Iași, Rome, and Milan. As his
native Basarabia and the rest of Romania had been taken
over by the Communists, and implicitly by the Russians,
after graduating from the Faculty of Philosophy at the
University of Milan, Coșeriu decided to remain in the free
world. In 1951, he was already a professor at Universidad
de Montevideo. His writings on linguistics gained
worldwide appreciation. He taught in Bohn and, in 1963,
the University of Tübingen offered him a teaching position
that he held until his death. His classes were described as
having “universal reverberations.” His area of research was
impressively wide: the history of languages, lexicology,
ethnolinguistics, dialectology, the theory and philosophy
of language. He could speak thirty languages, including
classical languages. For the most respectable specialists
in his field, “The No.1 Linguist” had reached a colossal,
almost astronomical level, as they often referred to him as
“The Tübingen Giant.” He authored more than fifty books
on linguistics and all of them were highly acclaimed.
Awarded Doctor Honoris Causa of nearly fifty universities
and elected honorary member of all high-profile
Linguistics Societies, Eugen Coșeriu was one of those
people that are born once in a century – a genius among
geniuses. In 1991, as it was only natural, the Romanian
Academy elected him honorary member. Just before he
died, he was studying the Tasmanian languages.

July 27, 1921 (Mihăileni) – September 7, 2002 (Tübingen)

“A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită
de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o
greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric
şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e
o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act
de genocid etnico-cultural.”

Eugen Coşeriu

“Advocating the Moldavian language as being independent

from the Romanian language, from the point of linguistics, is
either an innocent mistake, or a scientific fraud. Historically and
practically speaking, it is an absurdity, a fantasy. From a political
perspective, it translates as the annihilation of a nation’s cultural
and ethnic identity. In other words, we are talking about an ethnic
and cultural genocide.”

Eugen Coşeriu
 PREGĂTEȘTE ÎNTÂLNIREA ISTORICĂ
DE LA IERUSALIM ÎNTRE PAPA PAUL AL
VI-LEA ȘI PATRIARHUL ATHENAGORAS I
Intre anii 1943-1948 este student al Facultății de Litere și Filozofie din
București, fiind și asistentul lui Anton Dumitriu, la Catedra de Logică și Istoria
Filozofiei, în ultimii doi ani. Profesorul îl va introduce în atmosfera Rugului
Aprins de la Mânăstirea Antim. În 1949 se înscrie la Teologie, absolvită în 1956.
Câștigă aprecierea Patriarhului Justinian, care îl recomandă pentru o bursă în
India, și îl susține în obținerea pașaportului împotriva refuzului Securității.
Va sta cinci luni la Geneva, la Institutul Ecumenic. Aici scrie Simple reflecții
despre comunism, un text foarte acuzator la adresa ideologiei comuniste, publicat
postum. Pleacă la Muntele Athos și de aici la Benares, unde va lucra pentru
doctorat până în 1959. Se întoarce la Paris, unde în 1960 își va obține cetățenia
franceză. Patriarhul ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului îl trimite
ca reprezentant personal al său la Conciliul Vatican II, sub noul papă Paul al
VI-lea , între 1963 și 1965. Devine arhimandrit al Patriarhiei Ecumenice de
Constantinopol și face posibilă întâlnirea istorică de la Ierusalim. Între 1968
și 1989 va fi profesor la Universitatea din Beirut și arhimandrit la o mănăstire
ortodoxă din Liban, la Deir-El-Harf. Este membru fondator al Academiei
Internaționale de Ştiinţe Religioase din Bruxelles. După căderea regimului
comunist se întoarce în România în 1991, și se va stabili definitiv aici după 1995.
Colaborează cu Andrei Pleșu la Colegiul Noua Europa. Editura Humanitas îi
publică seria Operelor complete.
1 decembrie 1925 (Gheorgheni, județul Ciuc interbelic) - 19 august 2000 (București)
ORGANIZES THE HISTORICAL
JERUSALEM MEETING BETWEEN POPE
PAUL VI AND ECUMENICAL PATRIARCH
ANTHENAGORAS I
From 1943 to 1948, Scrima studied at the Faculty of Letters and Philosophy
in Bucharest. For two years, between 1946 and 1948, he was the assistant
of Anton Dumitriu at the Department of Logic and History of Philosophy.
His professor introduced him to the Burning Bush movement at the Antim
Monastery. In 1949, he enrolled at the Faculty of Theology and graduated
in 1956. In appreciation for his results, Patriarch Justinian recommended
him for a scholarship to India and supported him in obtaining a passport in
spite of the refusal of the Secret Police. For five months, Scrima studied at the
Ecumenical Institute in Geneva. That was where he wrote Simple Reflections on
Communism – a book posthumously published, in which he fervently criticised
the Communist ideology. He visited Mount Athos and from there he left to
Benares, where he worked on his PhD until 1959. He returned to Paris and in
1960 he obtained French citizenship. From 1963 to 1965, he was the personal
representative of Ecumenical Patriarch Athenagoras I of Constantinople at
the Second Vatican Council under the new Pope Paul VI. He was appointed
Archimandrite of the Ecumenical Patriarchate of Constantinople; while holding
this position, he arranged the historical Jerusalem meeting. From 1968 to 1969,
he held lectures at the University of Beirut. He was also the archimandrite of an
Orthodox monastery at Deir-El-Harf, in Lebanon. He was a founding member
of the International Academy of Religious Sciences in Brussels. His first visit
to Romania after the fall of Communism was in 1991. In 1995, he returned to
Romania for good. He collaborated with Andrei Pleșu at the New Europe College.
His complete works were published by Humanitas Publishing House.
December 1, 1925 (Gheorgheni, Ciuc County in the interwar period) – August
19, 2000 (Bucharest)
"S-ar putea spune că, într-o încercare supremă şi monstruoasă,
comunismul ia asupra lui şi concentrează în el toate păcatele
lumii, însă nu pentru a o mântui, ci pentru a o duce la pierzanie.
Dar astfel, el oferă conștiinţei creștine oglinda întunecată a
propriei ei imagini, locul în care aceasta își poate contempla
căderea."
"Am eu dreptul, așa de ușuratic, sa îl definesc, să îl ţin in
sărmanele mele conturi, să îl posed pe Hristos pana la a
proiecta în El lucruri decurgând din mărunţimea unei vieţi pe
care El a venit s-o ridice, să o deschidă, nu să o închidă?
Daca pornești de la creștinism ca religie a excluziunii, daca
faci din «superioritate» un pretext pentru excluziune, mă tem ca
nu ești în Duhul lui Hristos. Ori El spune: «Sunt acolo unde
voi nu m-aţi căutat»".
Andrei Scrima
"One could say that, in a supreme and monstrous experiment,
Communism takes over and contains all the sins of the world,
but not so as to save the world, but to drag it into perdition.
Communism thus forces the Christian conscience to gaze at its
own image reflected by a dark mirror. Communism provides
the Christian conscience with a place where it can contemplate
its fall.
Do I have this superficial right to define Christ, to keep Him
in my poor accounts, to possess Him and project in Him petty
things originating from a world which He came to rise and
to open, yet not to close? If you see Christianity as a religion
of exclusion, if you are using superiority as a pretext for
exclusion, I’m afraid you do not live in Christ’s Spirit. For
He says: «I am where you have not sought me.»”
Andrei Scrima
 APARE THE ENTROPY LAW AND THE ENTROPY LAW AND THE
THE ECONOMIC PROCESS (LEGEA ECONOMIC PROCESS COMES OUT.
ENTROPIEI ȘI PROCESUL ECONOMIC)

Concilierea între domenii aparent ireconcilabile este se pare o

vocație a românilor. Prințul Ghyka a aplicat legile fizicii la biologic,
legându-le matematic de numărul de aur. Profesorul Nicolae Georgescu-
Roegen este fondatorul teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un
mod revoluționar și integrator de a vedea economia. La sfârșitul anilor
60, economia și ecologia păreau a nu avea nici o tangență. Profesorul
le-a adus împreună, într-un mod fundamentat matematic și fizic de
mare eleganță. Revoluția industrială și progresul tehnic nu avea până
atunci nici o legătură cu evoluționismul lumii vii și ecologia. Astăzi
pare de la sine înțeles că cele două fenomene sunt strâns legate și în
interdependență, dar numai după ce economistul român a venit cu o
clarificare decisivă, având și conotații evidente de economie politică
contemporană. Georgescu-Roegen a reliefat contradicția dintre
principiul al doilea al termodinamicii și legea entropiei - adică între
degradarea de neevitat a resurselor naturale, ca urmare a folosirii
lor și creșterea materială nelimitată. A făcut studii de matematică la
Universitatea București, a studiat statistică la Universitatea Sorbonne
din Paris, apoi în Anglia. Fiind secretarul general al comisiei de mediere
a armistițiului dintre România și țările vest-europene, membre ale
Aliaților, în anul 1944 , contribuie decisiv la apropierea punctelor de
vedere ale părților implicate. Era evident că pentru rolul pe care l-a
jucat în aceste tratative și pentru activitatea sa diplomatică din timpul
războiului și după acesta, urma să ajungă pe mâna comuniștilor români
aserviți Moscovei. A emigrat în Statele Unite ale Americii împreună cu
soția sa . Fusese profesor la Universitatea București, înainte de emigrare.
După, a predat la Universitatea Vanderbilt din Nashville, Tennessee, și,
respectiv, la cele din Geneva și Strassbourg.

4 februarie 1906 (Constanța) - 30 octombrie 1994 (Nashville)

Romanians seem to have a vocation for reconciliation on apparently

irreconcilable fields. Prince Ghyka applied the law of physics to biology,
using the golden ratio as a mathematical link. Professor Nicolae
Georgescu-Roegen founded the theory of bioeconomics introducing
a revolutionary and comprehensive approach to economy. In the late
60’s, economy and ecology apparently had anything in common. The
professor elegantly connected them in a theory using principles of
mathematics and physics. Until then, the industrial revolution and
technical progress had nothing to do with evolutionism and ecology.
Today, they are unanimously seen as two interdependent phenomena
that are closely tied, and that is the merit of the Romanian economist
who elucidated them, shedding light on the evident implications in
contemporary political economy. Georgescu-Roegen emphasized the
contradiction between the second principle of thermodynamics and
the entropy law – that is between the inevitable degradation of natural
resources due to usage and the unlimited asset growth. Georgescu-
Roegen studied mathematics at the University of Bucharest and statistics
at the Sorbonne. He continued his academic education in England.
In 1944, he was the general secretary of the Armistice Commission
that negotiated Romania’s peace conditions with the members of the
Allies, and played significant role in the process of reconciliation.
Obviously, due to his contribution to these negotiations as well as to his
diplomatic activities during the war, after 1948 he would have endured
the vengeance of the Romanian communists affiliated to Moscow. Before
immigrating to the United States with his wife, he was a professor at
the University of Bucharest. In the United States, he held lectures at the
Vanderbilt University in Nashville, Tennessee as well as at universities in
Geneva and Strasbourg.

February 4, 1906 (Constanța) – October 30, 1994 (Nashville)

"Fizica însăşi ne învaţă astăzi că
nu trebuie să ţinem cu orice preţ
să înghesuim realitatea într-un
cadru necontradictoriu. După
cum principiul complementarităţii
formulat de Niels Bohr ne învaţă
că trebuie să acceptăm faptul
că electronul se comportă atât
ca o undă, cât şi ca o particulă
– noţiuni ireductibile între ele -,
tot aşa trebuie să ne împăcăm
acum cu existenţa fenomenelor
termodinamice alături de cele
mecanice, chiar dacă ele sunt
opuse."
Nicholas Georgescu-Roegen
Physics in itself teaches us
that we mustn’t insist on making
reality fit into a context with
no contradictions. Just as
Niels Bohr’s principle of
complementarity teaches us that
we must accept the fact that the
electron behaves both as a wave
and as a particle – two irreducible
options. In the same way, we need
to accept that thermodynamic and
mechanical phenomena coexist,
even though they are completely
different.
Nicholas Georgescu-Roegen
 E. G. ROBINSON PRIMEȘTE
POST-MORTEM OSCARUL PENTRU
ÎNTREAGA CARIERĂ
Singurul român al cărui nume se regăsește în palmaresul celor 87 de ediții
de până acum ale Premiilor Oscar este Edward G. Robinson, unul dintre cei
mai importanți actori ai lumii, cariera sa întinzându-se pe parcursul a 50 de
ani, în care a apărut în peste 101 filme. Robinson s-a născut în București, la 12
decembrie 1893, cu numele de Emanuel Goldenberg. A emigrat în SUA, alături
de părinții lui, la vârsta de numai 10 ani, pentru ca la 22 de ani să joace deja în
piese de teatru, pe Broadway. Absolvent al American Academy of Dramatic Arts,
are un considerabil succes, interpretând roluri de gangsteri, iar figura lui devine
emblematică pentru imaginea de “băiat dur” a mafiotului american al anilor
’30-’40. Kid Galahad și Key Largo sunt doar două dintre filmele ce i-au adus
celebritatea, în multe dintre pelicule avându-l ca partener pe Humphrey Bogart.
În deceniile următoare realizează roluri notabile în producții precum Cele 10
porunci și The Cincinatti Kid. În contrast vizibil cu multe dintre personajele sale
de pe ecran, Robinson a fost un om sensibil, indrăgostit de artă și de cultură,
care a vorbit șapte limbi. A fost un pasionat colecționar de artă, în cele din
urmă a adunat destule tablouri pentru ca în parteneriat cu Vincent Price să
deschidă o galerie. Mai mult decât atât, Robinson ar fi trebuit să interpreteze
partitura principală în celebrul film Nașul, regizorul inițial, Peter Bogdanovich,
distribuindu-l în rolul lui Vito Corleone. Aducerea lui Francis Ford Copolla ca
regizor a făcut ca acesta să-și impună propria preferință, rolul revenindu-i lui
Marlon Brando.
12 decembrie 1893 (București) - 25 ianuarie 1973 (Hollywood, California)
E.G. ROBINSON POSTHUMOUSLY WINS
HONORARY OSCAR FOR LIFETIME
ACHIEVEMENT.
Robinson is the only Romanian ever awarded in the 87 editions of the Oscars.
With a career over fifty years and performances in more than one hundred
movies, he was one of the most important actors of the world. Robinson was born
in Bucharest on December 12, 1893. His real name was Emanuel Goldenberg.
At only ten years of age, he emigrated to the United Stated with his parents.
At twenty-two, he was already playing on Broadway. He graduated from the
American Academy of Dramatic Arts and had a huge success in gangster roles.
Everybody remembers him as “the bad guy”, the American gangster of the 30’s
and 40’s. Kid Galahad and Key Largo are only two of the movies that made him
famous. He often played with Humphrey Bogart. In the years that followed, he
gave wonderful performances in movies such as The Ten Commandments and
The Cincinnati Kid. Unlike many of his characters, Robinson was a sensitive
man drawn to art and culture. He could speak seven foreign languages. He was a
passionate art collector; he partnered with Vincent Price and, using his impressive
collection of paintings, he opened an art gallery. What’s more, Robinson was
supposed to play Vito Corleone in The Godfather as Peter Bogdanovich, the initial
director, gave him the part. Eventually, the new director, Francis Ford Copolla,
preferred Marlon Brando over him.
December 12, 1893 (Bucharest) – January 25, 1973 (Hollywood, California)
“Cum este să te simţi pregătit pentru cele mai “What is it feel like to feel prepared for the
importante roluri scrise vreodată? Este de-a most important roles ever written?It’s really
dreptul frustrant. Eşti gata să înfrunţi toate frustrating. You’re ready to take up all the
provocările, dar acestea nu există.” challenges, only there aren’t any.”

Edward G. Robinson Edward G. Robinson

 GEORGE EMIL PALADE A PRIMIT
PREMIUL NOBEL
Admiterea la Facultatea de Medicină din Bucureşti a însemnat o deschidere
pentru spiritul scrutător al tânărului student spre universul microscopic. Un
deceniu mai târziu, a obţinut doctoratul în medicină. Între 1942-1945 îşi va servi
patria în Corpul Medical al Armatei Române, apoi, simţind că se instaurează
un sistem şi un regim străin intereselor şi elitelor române, va emigra cu soţia în
SUA. A fost imediat angajat la Universitatea Rockefeller din New York şi a fost
invitat de Albert Claude să lucreze în acelaşi laborator aferent departamentului
de patologie celulară. Beneficiând de puterea microscopului electronic, împreună
cu Philip Siekewitz, a stabilit rolul fracţiunilor mitocondriale în producerea
energiei. Savantul român a explicat mecanismul celular în producerea proteinelor.
Recunoaşterea valorii cercetărilor sale va fi făcută devreme, în 1961, când a
fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din SUA, şi în 1974, când, alături de
profesorii Albert Claude și Christian Duve, i s-a decernat Premiul Nobel. În ţara
natală, în 1975, a fost ales membru de onoare al Academiei RSR. În 12 martie
1986 preşedintele Reagan i-a conferit Medalia Naţională pentru Ştiinţă, iar în
1989 a fost ales şi membru de onoare al Academiei Româno-Americane de Arte
şi Ştiinţe. Ultima decoraţie a primit-o în anul 2007 când i s-a decernat Ordinul
Naţional Steaua României.
19 noiembrie 1912 (Iaşi) – 8 octombrie 2008 (New York)
GEORGE EMIL PALADE WAS AWARDED
THE NOBEL PRIZE
Palade’s admission to the University of Medicine of Bucharest opened new
doors for the sharp spirit of the young student, leading him even closer to the
microscopic universe. A decade later, he got his PhD in medicine. From 1942 to
1945, he did his military service in the Medical Corps of the Romanian Army.
Anticipating the installation of a new regime that betrayed the national interest
and the Romanian elite, he emmigrated with his wife to the United States. He was
soon hired by the Rockefeller University in New York, and Albert Calude invited
him to do research in the laboratory of the Department of Cellular Pathology.
Thanks to Philip Siekewitz and the capabilities of digital microscopy, he was able
to establish the role of mitochondrial fractions in the production of energy. The
Romanian scientist explained the cellular mechanism within the production of
proteins. The value of his research was acknowledged quite early: first, in 1961,
when he was elected member of the American Academy of Sciences, then in 1975,
when George Emil Palade, Albert Claude, and Christian Duve were awarded the
Nobel Prize. In 1975, he was elected honorary member of the Academy of the
Socialist Republic of Romania. On March 12, 1986, President Regan awarded
him the National Medal of Science. In 1989, he became honorary member of the
American Romanian Academy of Arts and Sciences. In 2007, he was awarded his
last decoration – the National Order “Star of Romania.”
November 19, 1912 (Iași) – October 8, 2008 (New York)
"Palade a fost pentru biologia celulară ceea ce Einstein
a fost pentru fizică.“
Günter Blobel, elev al savantului de la
Rockefeller, el însuşi laureat cu Nobel
“Am cunoscut un tânăr zvelt, frumos, demn, măsurat
în tot ceea ce făcea, cu un păr negru, bogat şi cu ochii
pătrunzători. Era foarte deschis, cu mult umor, îi plăceau
şotiile camaradeşti.“
Ion Juvara
“Multidisciplinar, prima calitate... Perfecţionist. Asta
e a doua calitate a lui Palade. În toată munca lui, a
insistat asupra rigorii şi calităţii, nu doar în ceea ce-l
privea pe el însuşi, ci şi pe colaboratorii săi. Pentru
el, ştiinţa era, de asemenea, artă. Şi, nu în ultimul rând,
Palade era şarmant. Era un gentleman de şcoală
veche, cu o etichetă şi cu o carismă de excepţie. Radia
autoritate, dar fără nicio urmă de aroganţă.“
Christian de Duve
“Palade was to cell biology what Einstein was to
physics.”
Günter Blobel, former student of the Rockefeller
scientist, also a Nobel Prize winner
“He was a handsome slender man, who showed dignity
and balance in everything that he did. He had thick
black hair and a penetrating gaze. He was very
sociable, had a great sense of humour, and loved pulling
innocent pranks.”
Ion Juvara
“Multidisciplinarity was Palade’s first quality;
perfectionism, his second. Throughout his work, he was
obsessed with rigour and quality, and he expected the
same from his collaborators. For him, science was also
an art. Last but not least, Palade was truly charming:
an old school gentleman with an exceptional etiquette
and charisma. He could impose authority without the
slightest sign of arrogance.”
Christian de Duve
 IOAN PETRU CULIANU ÎNCEPE
ACTIVITATEA DIDACTICĂ LA DIVINITY
SCHOOL DIN CHICAGO
Şcoala generală şi liceul le-a urmat la Iaşi. Din 1967 va fi student al Facultăţii
de Litere, Secţia Italiană, a Universităţii din Bucureşti. Teza de licenţă a avut titlul
Marsilio Ficino şi platonismul în Renaştere. A fost îndrumat de Cicerone Poghirc să
se specializeze în Italia. S-a Înscris în PCR pentru a obţine bursa necesară studiilor
şi s-a îndreptat spre Perugia, unde a cerut azil politic. Între 1973-1976 a studiat
istoria religiilor la Universitatea Catolica del Sacro Cuore din Milano, pe care a
absolvit-o cu o teza despre Gnosticism. După o şedere în Olanda, unde, după
ce a stat o vreme în lagărul de refugiaţi din Groningen, a predat la Universitatea
din localitate, în 1986 s-a stabilit în SUA, acolo devenind professor la Divinity
School din Chicago. Un an mai târziu îşi va susţine doctoratul la Sorbona.
Atunci i-a atras atenţia lui Mircea Eliade, sub a cărui îndrumare s-a specializat în
creştinism timpuriu, Gnosticism şi istoria Renaşterii. Deosebit de activ, va ţine
conferinţe de specialitate şi va publica numeroase studii şi cărţi foarte apreciate
de Eliade pentru erudiţia şi spiritul de pătrundere al autorului. Considerând
revoluţia ce-l înlăturase pe Ceauşescu o lucrare pusă la cale de Moscova, a pledat
pentru restaurarea Monarhiei, fapt ce se pare că i-a cauzat sfârşitul, nici până în
prezent elucidat. Specializat în gnosticism, creștinism timpuriu, istoria și cultura
Renașterii, este autorul a trei cărți publicate cu ajutorul lui Mircea Eliade la mari
edituri din Franța și Italia, traduse apoi în engleză: Eros et magie à la Renaissance
(1984), The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern
Nihilism (1992) sau Out of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to
Albert Einstein (1991).
5 ianuarie 1950 (Iaşi) – 21 mai 1991 (Chicago)
JOHN PETER CULIANU BECOMES A
PROFESSOR AT UNIVERSITY OF CHICAGO
DIVINITY SCHOOL
Culianu did his primary and secondary studies at Iaşi. In 1967, he was
already studying Italian at the Faculty of Letters at the University of Bucharest.
He wrote his diploma on Marsilio Ficino and Platonism in the Renaissance.
Cicerone Poghirc recommended him to specialize in Italy. After enrolling in the
Romanian Communist Party so that he could benefit from a scholarship, he left
for Perugia, where he requested political asylum. From 1973 to 1976, he studied
the history of religions at the Catholic University of the Sacred Heart of Milano
and graduated with a thesis on Gnosticism. He then went to the Netherlands. At
first, he stayed in the refugee camp in Groningen, and then worked as a professor
at the university in town. In 1986, he settled in the United States and started his
activity as a professor at the University of Chicago Divinity School. A year later,
he held his PhD presentation at the Sorbonne. That was when he caught the
attention of Mircea Eliade, who helped him specialize in Early Christianity and
the history of the Renaissance. Culianu was extremely active – he held conferences
and published numerous studies and books that were highly acclaimed by
Eliade for their erudition and deep analysis. In his opinion, the revolution that
ousted Ceauşescu had been the work of Moscow. Therefore, he advocated the
reinstallation of Monarchy, which presumably caused his death – a mystery to
this day. Specialized in Gnosticism, Early Christianity, history and culture of the
Renaissance, Culianu authored three books that, with Mircea Eliade’s support,
were published by big publishing houses in France and Italy, and then translated
into English: Eros and Magic in the Renaissance (1984), Out of this World.
Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein (1991), and The Tree of
Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism (1992),
January 5, 1950 (Iași) – May 21, 1991 (Chicago)
"Singurul univers de proporţii mondiale care duce direct
la moarte prin pietrificare, prin îngheţare, este universul
comunist. El nu este capabil a-și trancede în nici un
fel condiţia de existenţă, care e falsificarea unor date
de fapt. Dintre toate universurile prezente în perimetrul
lumii... universul comunist e singurul care nu are viitor,
fiindcă nu are viaţă. Efectul său este genocidul cultural.
Cauza sa este păcatul împotriva Spiritului."

Ioan Petru Culianu

“The Communist universe is the only universe of global

proportions that leads directly to death by petrification,
by freezing. It is absolutely incapable of transcending
existing conditions, meaning falsification of data. Of
all the earthly universes... the Communist universe is the
only one without a future, because it has no life. Cultural
genocide is its effect. The sin against the Spirit is its
cause.”

Ioan Petru Culianu

 LA 31 AUGUST, PRIN EDICT PAPAL,
MONSENIORUL VLADIMIR GHIKA
ESTE BEATIFICAT.
Nepot al ultimului Domnitor al Moldovei Principele Grigore V. Ghica Vod[,
născut în ziua de Crăciun a anului 1873, avea să reediteze atât cât îi este dat unui
om, parcursul hristic, prin toate actele sale de credinţă şi iubire faţă de semeni
şi prin cupa amară a morţii martirice. Personalitate plurivalentă, se instruieşte
în ştiinţe politice, drept, medicină, botanică, arte, litere, filozofie, pentru că,
ulterior să urmeze Facultatea de Filozofie-Teologie a Dominicanilor din Roma
dedicându-se apostolatului laic în lume. Astfel oameni din Roma, Paris, Tokyo,
Sidney, Buenos Aires beneficiază de harică sa prezenţă întru sănătatea trupului
şi a spiritului, timp de peste patru decenii. Reuşeşte să înfiinţeze o nouă parohie
“Sfânta Tereza” a muncitorilor din suburbia Parisului, şi întemeiază Opera Fraţilor
şi Surorilor “Sf.Ioan” că Societate auxiliară de misiuni. Al doilea război mondial
îl găseşte în România unde sfârşeşte că victimă a regimului comunist, întemniţat
la Jilava, omorât prin tortură. Ziua morţii sale, 16 Mai, va fi ziua în care va fi
sarabatorit de către Biserica Catolică . Autor al mai multor articole şi conferinţe,
notează idei ce vor fi strânse în lucrarea “Gânduri pentru zilele ce vin” din care
citez “ Sângele pătează întotdeauna. Numai sângele care răscumpăra nu pătează.
Dimpotrivă.El spală. Spală chiar şi ceea ce e de neşters”. Beatificarea prin edict
papal, reprezintă un act firesc, un omagiu postum întru credinţă.
25 decembrie 1873, Istanbul (vechiul Constantinopol),
Imperiul Otoman - 16 mai 1954, Jilava, București)
ON AUGUST 31, POPE FRANCES APPROVES
THE BEATIFICATION OF MONSIGNOR
VLADIMIR GHIKA.
The grandson of the last ruling Prince of Moldova, Grigore V. Ghica, was
born on Christmas, in 1873. Through his acts of faith and his love of people as
well as through the bitter cup of his martyrdom, his walk through life somewhat
resembled Christ’s path. He was versatile and had solid knowledge of political
sciences, law, medicine, botanic, art, philology and philosophy. After graduating
from the Faculty of Philosophy and Theology of the Dominican College in Rome,
he spent his life in a perpetual apostolate in the secular world. For more than forty
years, he inspired people from Rome, Paris, Tokyo, Sydney, and Buenos Aires to
lead a healthy life in both body and spirit. He founded Saint Theresa’s Parish for
Paris’ slum workers. He also founded St. John Opera of Brothers and Sisters - an
auxiliary missionary society. When World War II broke out, he was in Romania.
The Communists imprisoned him at Jilava and tortured him to death. The day he
died, May 16, is now commemorated by the Catholic Church. He wrote several
articles and held many conferences. All his meditations are included in his book –
Thoughts for Days Ahead. Here are some fragments: “Blood always leaves a stain.
Except for the redeeming blood; this one doesn’t. On the contrary, it washes away
everything, even what cannot be erased.” His beatification was a natural gesture, a
posthumous tribute in the name of faith.
December 25, 1873 (Istanbul/Old Constantinople in the
Ottoman Empire) – May 16, 1954 (Jilava, Bucharest)
 “Calea spre Paradis are doar lărgimea unei
persoane şi înălţimea unei cruci.
Se suferă proporţional cu dragostea pe care o
ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu
capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei
arzătoare şi teribilă.”

Monseniorul Vladimir Ghika

“The path to Paradise is as wide as person

and as high as a cross.
One suffers just as much one loves. Our
capacity to suffer is the same with our capacity
to love. In a way, it is its terrible, mystifying
shadow.”

Monsignor Vladimir Ghika