Discursul este un ansamblu de enunturi ale unui emitator, care se refera la un subiect

unic (topic);

Discursul este o enuntare ce presupune un locutor si un auditor si intentia locutorului

de a-l influenta pe auditor (Beneviste);

Discursul este un text in care coincid perspectiva comunicationala si perspectiva

tematica (comunicarea scrisa);

Discursul este un ansamblu format dintr-un text si contextul sau;

Discursul este o unitate lingvistica formata dintr-o succesiune de fraze;

Discursul este un ansamblu de texte care ilustreaza o interactiune intre

discursuri centrate pe o singura tema, alcatuite la randul lor din mai multe texte;

Termenul „discurs” nu are plural, el desemneaza un domeniu generic – relatia

limbajului cu parametrii ai realitatii nonlingvistice;

Analiza discursului reprezinta analiza uzului limbii (Brown si Yule);

Analiza discursului reprezinta studiul uzajului real al limbajului de catre locutori reali
in situatii reale / Studiul enunturilor efective in situatii efective (Van Dijk);

Analiza discursului = analiza conversationala / Discursul = activitate interactionala

(Scoala americana)

Analiza discursului vizeaza articularea enuntarii discursului/textului la un anumit

loc social si genurile discursului;

Caracter multi-, inter- si transdisciplinar - armonizeaza perspectivele mai multor

discipline: retorica, analiza conversationala, sociolingvistica, psiholingvistica;

„Analiza discursului reprezinta analiza articularii textului si a locului

social in care se produce” (Dominique Maingueneau):

o Textul – obiectul de studiu al lingvisticii textuale / Locul social – obiectul de studiu

al sociologiai/etnologiei  analiza discursului – pozitite interdisciplinara, incearca
sa armonizeze diverse perspective;

o Textul si locul social sunt precum partile unei foi de

hartie recto si verso  discursul = un text + un loc social + un mod de enuntare
care le articuleaza;

Analiza discursului = „de ce”, limbajul este utilizat „intr-un anume mod”, intr-o
anumita situatie de comunicare ;
 Analiza discursului este ea insasi un discurs - traditia europeana (tendinte puternic
rationaliste) si traditia americana (empirica si mozaicata);

Diferenta intre analiza de continut si analiza discursului: analiza de continut –

practicata de sociologi; discursul e o sursa de informatie / analiza discursului –
intelegerea functionarii discursului, ca institutie discursiva;

Retorica – studiaza discursivitatea in contexte si situatii diverse: retorica

argumentativa, retorica metafizica (influentarea interlocutorului prin fascinatia ideii),
retorica textualista (modalitatea constructiei discursive), retorica poetica (accent pe
studiul mijloacelor stilistice), retorici speciale (specializate pe genuri discursive:
retorica dirscursului politic, retorica propagandei, retorica demagogica)

Pragmatica – studiaza limba ca interactiune comunicativa, nu ca ansamblu de semne;

lingvistica a uzului limbii; schema tripartita a filozofului american Ch. Morris (1938) –
3 componente ale limbajului: sintaxa (relatiile semenlor cu alte
semne),semantica (relatiile semnelor cu realitatea) si pragmatica (relatiile semnelor cu
utilizatorii, folosirea lor si efectele produse);

Scoala franceza de analiza a discursului – apare in anii ‚’60 – discurs critic:

o Discursurile supuse unor norme (constrangeri) - realizarea dupa modele (cursul

universitar, jurnalul tv, etc.);

o Materialitatea lingvistica;

o Teoriile de enuntare lingvistica – curent pragmatic – folosirea propriu-zisa a limbii;

o Introducerea unor termeni-martor in analiza (arhiva) – Foucault – analiza

arheologica

Scoala de la Palo Alto – grup de cercetatori care au dezvoltat in SUA in anii ’50-
’60 pragmatica comunicarii umane -Watzlawick introduce notiunea de „noua
comunicare” – comunicarea nu mai este o alternanta gen emisie-receptie, ci un sistem
cu multiple canale, la care actorul social participa in fiecare secunda, fie ca vrea, fie ca
nu, prin gesturi, privire, tacere, chiar prin absenta. In calitatea sa de membru al unei
culturi, el face parte din comunicare, asa cum muzicantul face parte din orchestra. Dar
in aceasta mare orchestra culturala, nu este nici dirijor, nici partitura. Fiecare canta
„acordandu-se cu celalalt”;

Analiza conversationalarelatiile dintre constituentii lingvistici ai interactiunii (acte

de limbaj, interventie, schimb, ansamblul interactiunilor); relatiile intre participantii la
interactiune (agresivitatea, gradul de intimitate, inscrierea la cuvant, problema imaginii
colocutorilor, etc); interactiunile comunicationale la nivel verbal, paraverbal, non-
verbal;

o Conversatia = o forma de interactiune verbala, o relatie de determinare reciproca (ii

schimbi pe altii si te schimbi pe tine sub actiunea celorlalti);
o Caracter multi- si inter-disciplinar - sinteza intre lingvistica, sociologie,
psihologie;

o Competenta comunicativa a lui Hymes  Resursele comunicative: unitati

verbale si nonverbale, construirea si gestionarea conversatiei (randul la luarea
cuvantului, reluari, punctari, deschidere, inchidere, marcatori, etc.), realizarea unor
relatii interpersonale;

o Dimensiunea relationala este esentiala – se construiesc relatii interpersonale, dar

si identitatea sociala care modeleaza conflictele si consensul, egalitatea sau
ierarhiile, etc.;

Etnografia comunicarii = accent pe eterogenitatea comunitatilor

lingvistice, diversitatea codurilor care modeleaza identitatea partenerilor in
interactiunile verbale;

o Curent aparut in cadrul cercetarii antropologice americane;

o Gumperz si Hymes – observarea si descrierea multimii de ”evenimente de

comunicare” surprinse in contextul lor natural – „vorbirea” e un sistem cultural,
determinat de norme implicite, in care nu se pot separa socialul si verbalul;

o Modelul lui Hymes – „speaking” – studiaza functiile limbajului in acte concrete de

comunicare;

Etnometodologia = studiaza metodele care permit actorilor sociali sa stapaneasca

actele de comunicare in viata de zi cu zi;

o Interactionismul simbolic al lui Mead – schimburile verbale cu celalalt sunt locul

unde se formeza simultan subiectul si ordinea sociala;

o Modelul lui Goffman – partenerii unei interactiuni verbale sunt prinsi intr-un fel de
dramaturgie, viata de zi cu zi este o permanenta punere in scena aflata intr-un
echilibru determinat de raporturile intre forte instabile;

Lexicometria = retea cuantificabila (informatizata) de relatii intre formatiuni

discursive care apartin aceluiasi camp discursiv;

o Laboratorul de lexicologie politica de la Scoala Normala Superioara de la

Saint-Cloud – a dezvoltat programe software complexe pt studiul frazeologiei –
studierea cuvintelor in contexte, isi pierd independenta lexicala si pot fi memorizate
in bloc: proverbe, sintagme: putere de cumparare, linie de aparare, masina de spalat;
- folosite mai ales in mass-media (atentat la drepturile omului, a da o lovitura dura
procesului de pace in);

Metoda termenilor- cheie = A selectiona a priori cateva cuvinte-cheie reprezentative

pt o formatiune discursiva si a construi un corpus cu toate unitatile lingvistice in care
apar aceste cuvinte;
o Metoda de analiza a corpusului – Scoala franceza de analiza a discusului –
cercetarile lingvistului american Harris;

Limba – ansamblu de sisteme legate intre ele si formate din unitati: sunetele,
fonemele, morfemele, lexemele, cuvintele; un sistem de semne, o conventie adoptata de
o comunitate umana;

Vorbirea – caracter individual si variabil; Saussure: Vorbirea = discursul;

Limbajul – institutia limbii (institutie sociala comuna subiectilor care o vorbesc) +

institutia discursului (realizare individuala a vorbirii in texte/mesaje concrete);

Competenta gramaticala = aptitudinea pe care o au locutorii unei limbi de a produce

si intelege un numar nelimitat de fraze diferite (Chomski);

Competenta pragmatica = regulile ce permit unui subiect sa interpreteze un

enunt prin raportare la un context particular legile discursului;

Competenta comunicativa = aptitudinea de a folosi limba intr-o maniera adecvata

intr-un numar mare de situatii diferite (Hymes), gestionarea problemelor legate de
„accesul la cuvant”, a sti despre ca sa vorbesti intr-o anumita situatie, sincronizarea
mimicii cu propriile spuse sau cu cele ale interlocutorului, menajarea imaginii celuilalt,
stapanirea comportamentelor cerute de genurile de discurs abordate;

Competenta discursiva = aptitudinea de a produce enunturi adecvate unei formatiuni

discursive determinate;

Competenta interdiscursiva – pozitionarea in raport cu alte formatiuni discursive

concurente;

Codul de limbaj = modul in care subiectul utilizeaza limba pentru a comunica;

o Actualizare = trecerea limbii in vorbire (Bally);

o Limba = general / Vorbirea = particular (Vasiliu);

o Coseriu - Folosirea unei limbi in cadrul unui discurs are la baza norma lingvistica
(modul in care trebuie sa fie enuntat discursul);

o Limba = cod = ansamblu de semne lingvistice incadrate intr-o schema de

comunicare, prin care se elaboreaza si se fixeaza forme de cunoastere ;

o Codul de limbaj presupune si un raport dinamic intre mai multe limbi;

Actul de limbaj = utilizarea limbii in situatii de comunicare concrete:

o Componente: actul locutionar (transmiterea de semnificatii lexicale si
gramaticale), actul ilocutionar (exprimarea uneiintentii comunicative), actul
prelocutionar (intentia de realizare a unui efect asupra interlocutorului);

o Genurile de discurs = macro-acte de limbaj care integreaza acte de limbaj

elementare (a intreba, a promite, etc.);

o Nivelul situational – sunt determinate conditiile contractului de

vorbire corespunzator genului de discurs (spatiul extern): finalitatea actului de
limbaj, identitatea partenerilor, temele in discutie, cadrul fizic (decor, media);

o Nivelul comunicational – subiectul adopta diferite strategii pentru a-si indeplini cu

succes actul de limbaj (spatiul intern): discursul politic, cursul universitar, spotul
publicitar;

o Notiunea de imagine (face) – Goffman – comportamentul participantilor la

interactiune – importanta politetii in comunicare, generata de constrangerile de
salvare atat a imaginii proprii, cat si a partenerului;

Semnul standard – semn lingvistic utilizat intr-o maniera standard, pt a se referi la o

entitate extralingvistica;

Semnul autonim – semn lingvistic utilizat pt a se referi la el insusi;

Autonimia = proprietatea limbajului de a vorbi despre el insusi;

Politetea – conceptie dezvoltata de Penelope Brown si Stephen Levinson – se

bazeaza pe notiunea de „imagine” (face) introdusa de Goffman;

o Imagine negativa = dorinta fiecaruia de a actiona conform propriilor principii si

intentii;

o Imagine pozitiva= dorinta fiecaruia de a se bucura de aprecierea si acordul

semenilor;

o Acte care ameninta imaginea (FTA – Face Threating Acts) – amenintare, ordin,
critica;

o Acte de flatare a imaginii (FFA – Face Flattering Acts) – pun in valoare

imaginea partenerului: manifestarea politetii,multumirile;

o Oferta – act mixt (FTA + FFA): „luati loc” – act directiv, dar si act indreptat spre
optimizarea starii de bine a celuilalt;

o Aplicarea regulilor de politete in comunicare duce la instalarea unui joc subtil si

constant de negocieri;

Enuntarea = utilizarea limbii printr-un act individual de comunicare (Benveniste):

o Subiectul ajunge la enuntare doar respectand constrangerile genurilor de discurs;

o Continutul = informatia trimisa;

o Relatia = relatia dintre participanti; metacomunicare care indica modul in care

enuntul trebuie primit: implicit (ordinul) sau explicit (o gluma);

o Cand continutul si relatia sunt contradictorii  stare de tensiune; enuntarea

„Iubeste-ma”:continutul (iubirea) si relatia (ordin);

o Se manifesta doar in interactiune – dialog;

Enuntul = produsul actului de enuntare; enunturi metadiscursive, enunturi

metacomunicationale, enunturi metalingvistice; Enuntul nu este un text: enuntul este
material observabil si descriptibil / textul este abstract;

Canalul de comunicare scris - stabilirea si mentinerea comunicarii prin intermediul

scrierii, stocarea informatiilor si transmiterea lor in timp si spatiu, studierea enunturilor
se poate face independent de contextul lor (posibilitatea manipularii acestora);

Canalul de comunicare oral – stabilirea si mentinerea comunicarii prin intermediul

vorbirii;

Comunicarea scrisa - grad de interactivitate scazut, univocitatea relatiei emitator-

receptor (ireversibilitatea rolurilor), lispa negocierii sensului intre emitator si receptor,
gramatica are rol exclusiv in determinarea sensului, preponderenta functiei de informare
si reducerea functiei fatice, decalaj temporal intre emitere si receptare, discurs
monologal, impersonalizare a discursului;

Comunicarea orala – grad ridicat de interactivitate, biunivocitatea relatiei emitator-

receptor cu reversibilitatea rolurilor, libertate in alegerea variantei de cod utilizate,
negocierea sensului intre emitator si receptor prin reformulari, preponderenta functiei
fatice si de informare, coprezenta participantilor, caracterul participativ al comunicarii,
egocentrism explicit al discursului, concomitenta emiterii si receptarii, dependenta de
contextul non-verbal, caracter mixt al mijloacelor de expresie (verbale, non-verbale,
paraverbale), discurs dialogal;

Textul = suita lingvistica autonoma, orala sau scrisa, produsa de unul sau mai multi
emitatori intr-o situatie de comunicare determinata;

o Coeziune (dependenta dintre fraze), coerenta;

o Intentionalitate – emitatorul isi propune un anumit efect asupra receptorului;

o Acceptabilitate –interpretarea textului sa se poata inscrie cu usurinta in universul

participantilor;

o Informativitate
o Relevanta/pertinenta – in raport cu contextul enuntarii

o Intertextualitate – un text nu are sens decat in relatie cu alte texte;

o Existenta unei structuri puternice;

o Relativa independenta a textului fata de context – lingvistica textuala;

o Semantica bogata – textele literare sunt destinate a emotiona prin apelul la pathos;

Paratextul = anasamblu de enunturi care inconjoara un text (titlu, subtitlu, prefata,

postfata, sumar, etc.) – face prezent un text, ii asigura prezenta, receptarea si
consumarea;

o Paratext auctorial (al autorului) – numele autorului, dedicatii, note in pagina,

epigrafii, etc.;

o Paratext editorial (al editorului): catalog, copyright, coperta, supracoperta, etc.;

o Peritext – parte a paratextului inseparabila de text: titlu, sumar, etc.;

o Epitext – parte a paratextului care circula in afara textului  editorial (cataloage,

publicitate) si auctorial: public (interviu radiofonic al autorului) si privat
(manuscrise, variante, ciorne, jurnal intim, etc.);

Coerenta textului – ansamblu de trasaturi care asigura unitatea semantica a textului:

o Propozitiile/frazele trebuie sa desmeneze aceeasi realitate lingvistica;

o Sensul global al textului nu reprezinta exclusiv suma semnificatiilor frazelor

constituente, ci trebuie sa aduca un plus de semnificatie, un plus semantic;

o Adecvarea textului la o intentie globala, la o tinta ilocutorie (coerenta realizata

diferit in cazul unui poem, al unu text publicitar, al unui discurs politic);

o Identificarea temei textului in cadrul unui anumit univers discursiv (fictiune,

istorie, teorie);

o Coerenta nu este in text, ea este reconstruita de destinatar;

o Conectorii = morfemi care stabilesc o legatura intre doua propozitii- rol esential in
stabilirea coerentei textului: conectoriadverbiali (totusi, cel putin),
conectori conjunctii coordonatoare (si, deci), conectori conjunctii
subordonatoare (cu toate ca, pentru ca);

Coeziunea textului = ansamblu de trasaturi care asigura unitatea sintactica a

textului - secvente de unitati lingvistice (propozitii, fraze); fenomene lingvistice diferite
asigura simultan continuitatea si progresia textului;
Suprastructura textului = schema care ilustreaza modul in care este compus un text;

Schema discursului stirilor lui Van Dijk: sumar (titlu +chapeau) + povestirea stirii
(episod + comentarii);

Intertextualitatea = prezenta unui text in altul (citare, aluzie, etc.);

Paratextualitate = vecinatatile unui text, ceea ce il inconjoara (titluri, ilustratii,

prefata,dedicatii, inserturi, etc.;

Metatextualitatea = comentariul unui text in si prin alt text;

Arhitextualitatea = pune un text in relatie cu diversele clase in care acesta ar putea fi

plasat;

Hipertextualitatea = un text (hipotext) se grefeaza pe un text anterior (hipertext), fara

a fi vorba despre un comentariu; transformare (parodie, transpunere) sau imitatie
(pastisa);

Strategia de captare = se transfera autoritatea textului sursa asupra discursului in care

se citeaza (predicatorul care imita o parabola biblica);

Subversiunea = imita pentru a descalifica autoritatea textului sursa (parodia);

Transtextualitatea = intertextualitatea in sens restrans;

Intertextul = ansamblu de texte legate printr-o relatie intertextuala = ansamblul

fragmentelor citate intr-un corpus dat;

Tema (topic) – un text are in mod obligatoriu o tema:

o Segment al frazei considerate in dinamica textuala – un text este constituit

din tema (elementul cunoscut, despre care se vorbeste) si rema (aportul de
informatie – o noua informatie introdusa in text si care devine punct de sprijin pt
alte informatii)

o Caracteristica a unitatii semantice a textului – tema reprezinta raspunsul la

„despre ce se vorbeste”; un text coerent trebuie sa construiasca o reprezentare si sa
poata fi rezumat;

o Texte poliizotopice = texte care pot dezvolta sistematic mai multe teme;

Context = analiza discursului pune in relatie enuntul cu contextul lui (participanti, loc,
moment, scop, tema, gen de discurs, canal, dialect, reguli, cunostintele participantilor
asupra lumii, cunoasterea reciproca a participantilor, interactiune, etc.); discursul nu
poate fi separat de contextul sau; rezultanta intersectiei reprezentarilor (adesea
divergente) pe care si le fac participantii la interactiune;
Situatie = ansamblu format din text si context; sens mai general;

Participantii la discurs – descrierea indivizilor in functie de rolul pe care il pot juca in

discurs: elev, scriitor, profesor, politician, etc.;

Cadrul spatio-temporal – empiric si institutional;

Scopul participantilor la discurs – depinde de genul de discurs;

Indici de contextualizare – semnele care permit participantilor la interactiune sa

identifice corect contextul acesteia, sa determine exact cu cine vorbesc, in ce gen de
discurs sunt implicati, etc., si astfel sa se comportae adecvat: decorul interactiunii
(biserica, platou de televiziune), varsta, sexul, gesturi, imbracaminte, etc.;

Cotext = se opune contextului; domeniul de aplicare este cel al mediului verbal

propriu-zis  cotext verbal/cotext non -verbal;

Secventa = unitate inferioara textului vazut ca ansamblu;

o Orice text este constituit din cel putin o secventa;

o Textul reprezinta un sir de unitati (propozitii) legate secvential;

o Cinci tipuri de secvente: narativa, descriptiva, argumentativa, explicativa,

dialogala;

Legile discursului = regulile, variabile dpdv cultural, pe care fiecare participant le

respecta si presupune ca sunt respectate de catre interlocutor in cadrul schimbului
verbal; ”maxime conversationale” (Grice); ”postulate conversationale” (Ducrot);

Criteriul lingvistic: legea informativitatii (a nu vorbi pentru a nu spune nimic, a nu

spune ceea ce interlocutorul stie deja, etc.), legea exhaustivitatii (a furniza volumul
maxim de informatie pertinenta, susceptibila de a interesa interlocutorul),legea
modalitatii (a fi clar si concis in formulari);

Criteriul axat pe codurile de comportament reglate social – interactiunea umana

este supusa unui ansamblu de norme variabile in timp si spatiu, care regleaza
comportamentul agresiv fata de imaginea pozitiva/negativa a partenerului;

o Norme care guverneaza comportamentul locutorului fata de partenerul sau (a

nu fi agresiv, ironic, a nu exagera cu lauda, a nu monopoliza discutia, etc.);

o Norme care regleaza imaginea proprie a locutorului (a nu fi exagerat de

respectuos, a nu fi exagerat de pretentios, etc.);

Principiul cooperarii = contributia ta, in cadrul in care ea are loc, sa fie asa cum se
cere de catre scopul convenit sau directia discutiei la care participi, la momentul la care
are loc;
 Maxima cantitatii = cantitatea de informatie furnizata de fiecare participant la un
schimb verbal trebuie sa se incadreze strict in limitele impuse de obiectivele schimbului
(nici insuficienta, nici excesiva): interventia ta sa fie atat de informativa pe cat necesara;

Maxima calitatii = interlocutorii sa spuna numai ceea ce cred ca este adevarat =

incearca sa faci astfel incat contributia ta sa fie una adevarata din perspectiva
comunicarii optime, sa nu spui ceea ce crezi ca este fals, sa nu spui ceva despre care nu
ai suficiente date;

Maxima relevantei = orice interventie intr-un schimb verbal sa se coreleze cu

celelalte si sa fie strict legata de tema in discutie;

Maxima manierei = modul in care trebuie formulate interventiile intr-un schimb

verbal trebuie sa fie caracterizat prin claritate(evitarea obscuritatii expresiei, a
ambiguitatii si a prolixitatii) si structurarea logica a enunturilor;

Petitjean – trei clase de tipologii discursive: tipologii enuntiative, tipologii

comunicationale, tipologii situationale;

Tipologia discursului se bazeaza pe notiunea de formatiune discursiva, folosita in

special de scoala franceza de analiza a discursului, impusa de Pecheux;

Formatiune discursiva = sistem de reguli care stabilesc unitatea unui ansamblu de

enunturi circumscrise intr-un cadru social si istoric;

Maingueneau –formatiune discursiva - ”ceea ce se poate spune” formeaza un

sistem, delimiteaza o identitate in cadrul unei societati, intr-un anumit context spatial si
temporal;

Conceptia contrastiva = formatiunea discursiva este un spatiu independent care se

afla in relatie cu altele;

Conceptia interdiscursiva = o formatiune discursiva nu se constituie si nu se mentine

decat prin interdiscurs;

Pozitionare = o formatiune discursiva se plaseaza intr-un camp discursiv si isi

marcheaza identitatea in raport cu alte formatiuni discursive;

Gen de discurs = dispozitive de comunicare definite socio-istoric: faptul divers,

editorialul, consultatia medicala, interogatoriul, mica publicitate, conferinta
universitara, raportul, etc.;

Genuri de discurs stabile (rugaciunea, conferinta, reteta) / genuri de

discurs dinamice (jurnalul tv);

Caracteristici definitorii ale genurilor de discurs: statutul colocutorilor,

circumstantele temporale si spatiale ale enuntarii, suportul si modul de difuzare
(mediologie/ microfonul a modificat predica religioasa, telefonul a modificat
conversatia), temele care pot fi introduse, lungimea, modul de organizare a discursului,
etc.;

Perspectiva cronologica si constitutiva  discurs prim (initial), discurs fondator,

discurs raportat;

Discurs prim = textul care reprezinta sursa pentru alte discursuri  discurs initial –
cand exista un decalaj cronologic si/sau calitativ intre doua discursuri (intre o carte si
recenzia ei, intre Biblie si lucrari de interpretare a acesteia, etc.);

Discurs fondator (constitutiv) = discurs care joaca un rol fondator in raport cu altele
– se constituie prin tematizarea propriei constituiri (discursul crestin – discurs fondator
in raport cu altele prin instituirea unei legaturi cu revelatia);

Discurs raportat = cuprinde elemente care apartin unor surse diferite de emitator:
discurs, discurs indirect/indirect liber, punerea intre ghilimele, italice, modalizare prin
trimitere la alt discurs (dupa spusele lui x), forme de aluzie la discursuri anterioare;

Axa de opozitie  discurs raportat in sens strict + modalizarea in discurs secund

Discurs raportat in sens strict = emitatorul are ca obiect al enuntului sau un alt act
enuntiativ (Ion povesteste ca esti bolnav);

Modalizarea in discurs secund = prezentarea propriului discurs ca secund in raport cu

un alt discurs: adevarul/validitatea/credibilitatea continutului din asertiune (Este bolnav,
daca ar fi sa ne luam dupa spusele lui Vasile), folosirea unui cuvant sau termen (Sunt
tufa, cum se zice);

Modul de functionare a autonimieidiscurs direct + discurs indirect;

Discurs direct = raportorul foloseste cuvintele citate ale emitatorului sau reda enuntul
ca atare; marcarea conotatiei prin ghilimele, italice, etc. pt a arata comentarea expresiei
lingvistice de care emitatorul se distanteaza; marcarea grafica – raportarea la o alta
sursa a enuntului;

Discurs indirect = raportorul face apel la propriile cuvinte pentru a cita pe cineva,
pentru a reformula;

Forme explicite ale discursului: discursul direct/indirect, formule ca „dupa spusele lui
x, pentru a-l cita pe y”;

Forme interpretative ale discursului: discursul indirect liber, aluziile, citatele

ascunse, etc.; nu sunt semnalate prin marci; depinde de cotext, cultura receptorului,
cunoasterea partenerului in interactiune, incadrarea in genurile discursive, etc.;

Raportul dintre emitatori si receptori discurs inchis + discurs deschis;

 Discurs inchis = coincidenta calitativa si cantitativa intre ansamblul emitatorilor si cel
al receptorilor;

Discurs deschis = diferenta mare calitativa si cantitativa intre ansamblul emitatorilor si

cel al receptorilor;

Domeniul in care sunt folosite discursurile  discurs specializat + discurs

nespecializat;

Discurs specializat = modul in care limba este utilizata intr-un anumit domeniu de
activitate: discurs stiintific (matematica, sociologie, fizica), discurs tehnic
(telecomunicatii), discurs profesional (turism, jurnalism), discursul politic; obiect de
studiu al lingvisticii aplicate;

Discurs nespecializat = utilizat in toate domeniile si apsectele vietii de zi cu zi;

Relatiile ce se pot stabili in si intre discursuri  metadiscurs, intradiscurs,

interdiscurs;

Metadiscurs = posibilitatea pe care o are locutorul de a-si comenta enuntul in cadrul

enuntarii sau de a comenta discursul partenerului, pentru a-l confirma sau reformula, cu
urmatoarele scopuri: corectare, autocorectare (am vrut sa spunmai exact), corectarea
celuilalt participant (vrei sa spui de fapt ca..), marcarea inadecvarii anumitor cuvinte
(daca se poate spune asa../intr-un anume fel), eliminarea din start a unor erori de
interpretare (metaforic vorbind), formularea de scuze (daca imi pot permite sa spun asa)
reformularea anumitor enunturi (altfel spus, in alti termeni); forma de manifestare a
eterogenitatii enuntiative;

Interdiscurs = relatiile discursului cu ansamblul unitatilor discursive: discursuri citate,

discursuri anterioare (de acelasi gen), discursuri contemporane apartinand unor genuri
diferite;

Intradiscurs = relatiile ce se stabilesc intre elementele constitutive ale unui discurs;

Eterogenitatea discursului = un discurs nu este aproape niciodata omogen, amesteca

diverse tipuri de secvente, lasa sa transpara sub nenumarate forme subiectivitatea
emitatorului;

Eterogenitatea manifesta (reprezentata) a discursului = prezenta detectabila a unui

discurs in altul de-a lungul textului;forme marcate (indica un dezacord intre emitator si
spusele sale: discurs direct, discurs indirect, ghilimele, glose) + forme
nemarcate (identificabile pe baza indicilor textuali diversi/culturii interlocutorului:
discurs indirect liber, aluzii, ironie, pastisa, etc.);

Eterogenitatea constitutiva a discursului = discursul este dominat de interdiscurs;

Bahtin-manifestarea unui dialogism generalizat (cuvintele sunt intotdeauna cuvintele
altuia, discursul este tesut prin discursul altuia); Maingueneau – identitatea unei
formatiuni discursive este aceeasi cu relatia sa cu formatiunile discursive prin care isi
construieste identitatea; Authier-Revuz – subiectul este dominat de inconstient, traieste
in cadrul iluziei autonomiei constiintei si a discursului sau;

Elementele unui discurs: campul discursiv, practica discursiva, memoria discursiva,

cunoasterea enciclopedica, scriptul, scena si scenogrfaia, paraverbalul (paralingvisticul),
mediologie, paradigma definitionala/paradigma de desmenare, relevanta/pertinenta;

Universul discursului = ansamblu de discursuri care interactioneaza la un moment

dat;

Campul discursiv = universul discursiv poate fi decupat in campuri discursive

distincte, care se confrunta, explicit sau nu, intr-o anumita conjunctura: scoli filosofice,
curente politice; nu este o structura statica, delimitata, ci un ansamblu dinamic, care-si
paote schimba configuratia; nu are o organizare omogena (elemente
dominante/elemente subordonate, pozitii centrale/periferice);

Subcampuri discursive - in interiorul unui curent politic se poate inregistra o

confruntare intre diverse discursuri care urmaresc monopolul legitimitatii enuntiative
sau controlul comunicarii;

Practica discursiva = un ansamblu de reguli anonime, istorice, determinate in timp si

spatiu; retea specifica de circulatie a enunturilor; discursul este o forma de actiune
sociala;

Memoria discursiva = o interactiune verbala se desfasoara in timp si

determina construirea progresiva a unei memorii intertextuale  discursul poate trimite
la un discurs precedent – proprietate intrinseca a anumitor tipuri de discursuri
(matematic, filosofic); fiecare interactiune este un episod dintr-un sistem mai vast, un
sir de interactiuni care au avut deja loc intre participantii la actul
comunicational; Maingueneau – memorie dubla: memorie externa – plasarea sa in sirul
unor formatiuni discursive anterioare + memorie interna – enunturile produse inainte in
cadrul aceleiasi formatiuni discursive;discursul se sprijina pe traditie, dar isi creeaza in
timp propria traditie;

Cunoasterea enciclopedica = pentru a intelege un enunt e nevoie de competenta

lingvistica (cunostinte de gramatica si vocabular) si cunoastere enciclopedica
(cunoasterea lumii extralingvistice); este deschisa (se imbogateste in mod continuu);
variaza de la individ la individ;

Scriptul = concept imprumutat din domeniul inteligentei artificiale, pentru a structura

cunoasterea enciclopedica; interpretarea enunturilor presupune cunoasterea sirului de
actiuni stereotipe verbale care se refera la un domeniu de activitate (scriptul „a lua
avionul” presupune pt calator cumpararea biletului, deplasarea la aeroport, inregistrarea
bagajelor, etc.);

Scena si scenografia = maniera in care discursul construieste o reprezentare din

propria sa situatie de enuntare;
 Paraverbalul (paralingvisticul) = inaltimea tonului, intensitatea articulatorie, pauze,
suspine, etc.;

Mediologie = relatiile dintre conditiile mediatice si difuzarea ideilor; teoriile moderne

ale comunicarii – continutul discursului nu poate fi separat de canalul/medium-ul
lui; comunicarea verbala prin canale multiple – interactiunea verbala este un sistem
multicanal la care subiectul participa in continuu, cu voia sau fara voia lui, prin cuvinte,
posturi, distanta, vestimentatie, etc.; si hartia, caracterele tipografice joaca un rol
esential in interpretarea discursului; problema armonizarii rolurilor acestor canale;

Paradigma definitionala = grupeaza definitiile, parafrazele, glosele unui termen (a

numi, a semnifica, cu alte cuvinte, adica); presupune o explicitare a echivalentei intre
termeni; semnalata prin elemente ca „a numi, a semnifica, cu alte cuvinte, adica”;

Paradigma de desmenare - anaforalele lexicale - o unitate este reluata de alta

considerata drept sinonima; nu e clar delimitata; apare mai ales in discursul de
vulgarizare; pt analiza discursului mediatic, politic, publicitar, etc.;

Relevanta = calitatea unui enunt de a modifica contextul de enuntare, prin inferentele

pe care le face coemitatorul, punand in interactiune noile informatii aduse de enunt cu
informatiile deja avute; un enunt care aduce o informatie legata de context dar detinuta
deja de participantii la schimbul verbal nu are relevanta;

Pertinenta = calitatea unui enunt de a fi adecvat contextului sau;

Universul interior al discursului: preconstructul, implicitul, presupozitia,

subintelesul, inferenta, implicatura;

Preconstructul = dimensiune a discursului pe care acesta se sprijina, pe care o

prezinta ca fireasca si care se sustrage asertiunilor emitatorului; are o dimensiune mai
larga si integreaza presupozitia, prejudecata, stereotip, topoi, script, etc ; priveste
anumite enunturi anterioare din cadrul aceleiasi formatiuni discursive sau dintr-o
formatiune adversa;

Implicitul = continuturi care nu constituie obiectul enuntarii, dar apar prin

continuturile explicite: subinteles, inferenta, presupozitie; implicitul semantic (atasat
materialului lingvistic), implicitul pragmatic (interlocutorul pune in relatie enuntul si
contextul sau); actele de limbaj indirecte si figurile semantice (tropi: metafora,
metonimia, sinecdoca, hiperbola, ironia, litota, etc.); codificat/inscris in limba (Vrei sa
inchizi usa? – „vrei” determina automat interpretarea intrebarii ca o cerere); poate
rezulta din context (este un subinteles: „Este cald” – un mod de a cere permisiunea de a
se dezbraca);

Presupozitia =o fraza p presupune o fraza q, daca q ramane adevarata atunci cand p

este negata;
 Subintelesul = un continut pragmatic implicit, inferente scoase din context de catre
partener cu ajutorul rationamentului spontan; fiecare dintre parteneri postuleaza faptul
ca celalalt cunoaste intuitiv sau nu legile discursului;

Inferenta = trecerea de la un enunt la altul, ultimul enunt fiind dedus din primul;
inferenta legata de implicitul semantic si pragmatic (propozitiile implicite pe care
interlocutorul le poate deduce dintr-un enunt, sprijinindu-se pe enunt/alte informatii
luate din contextul enuntarii), inferenta legata doar de implicitul pragmatic (implicitul
care depinde de un anumit context de enuntare: presupozitie, subinteles);

Implicatura = deductie pragmatica  implicatura conventionala (un grup de

presupozitii asociate, in cadrul unui comportament conventional, utilizand anumite
forme lingvistice), implicatura conversationala (strategii conversationale curente,
pentru a transmite mai mult sau altceva decat exprima literal enunturile);

Subiectivitatea in sens larg = prezenta locutorului in enunt, marcata prin indici

lingvistici speciali (indicatori de subiectivitate): ambreior = unitate lingvistica a carei
valoare referentiala depinde de mediul spatio-temporal al ocurentei sale: persoanele
lingvistice (eu, tu), demonstrativele (acesta, acela), timpurile verbale (trecut, prezent,
viitor); „eu” – referentul sau individul care la fiecare ocurenta/in fiecare eveniment
enuntiativ se gaseste in situatia de a spune „eu”;

Subiectivitatea in sens restrans – indici care introduc in enunt sentimentele si

atitudinea subiectului vorbitor cu privire la continutul enuntului  doua tipuri de
subiectivitate: afectivitatea (manifestarea sentimentelor), modalitatea (manifestarea
atitudinii, evaluarii, aprecierii subiective);

Ethos = imaginea despre sine pe care o propune implicit oratorul in si prin discursul
sau, prin modul in care vorbeste (intonatii, gesturi, tinuta); credibilitatea oratorului nu se
afirma, ci se arata prin discurs (Aristotel); asumarea responsabilitatii discursului de
catre orator; imaginea oratorului este garantul discursului: vorbele (modul de miscare,
de a se imbraca, de a intra in relatie cu ceilalti), caracterul (ansamblu de trasaturi
psihologice: sever, simpatic, arogant), corporalitatea (ansamblu de trasaturi fizice si
vestimentare); caracterul si corporalitatea sunt inseparabile; ex.: discursul politic poate
implica un etos profesoral, elitist, populist;

Actorii comunicarii discursive: subiectul vorbitor/locutorul/emitatorul, coemitatorul,

polifonia, statutul si rolul, supradestinatarul, cadrul participativ, taxemul,
schematizarea, autoritatea emitatorului, contractul;

Subiectul vorbitor = o fiinta empirica, individul care realizeaza enuntul din punct de
vedere fizic;

Locutorul = fiinta a discursului, instanta careia ii revine responsabilitatea discursului;

discursul direct - subiectul vorbitor nu ia asupra sa sarcina discursului citat, dar ia in
considerare asertiunea ca cineva a spus cuvintele raportate; discursul-ecou (se reiau
cuvintele interlocutorului) – subiectul vorbitor nu este responsabil de enuntul ecou;
discursul ambreiat –absenta responsabilitatii, prin stergerea totala a oricarui locutor;
 Emitatorul = fenomene de lipsa a responsabilitatii mai subtile: ironia, negatia
polemica: in ironie, locutorul e responsabil de cuvinte, dar nu de punctele de vedere pe
care le sustine enuntul, care sunt atribuite emitatorului;

Coemitatorul = introdus de lingvistul Culioli, in locul termenului receptor/destinatar –

cei doi parteneri joaca un rol activ coenuntare: cand emitatorul vorbeste, si
coemitatorul comunica, incearca sa se puna in locul emitatorului pentru a interpreta
enunturile si a-l influenta constant prin reactiile sale; termeni-cheie: reglatorul,
elementele fatice, reformularea;

Reglatorul = contributiile lingvistice ale receptorului care nu provoaca intreruperea

vorbirii locutorului principal: ah bine, dada, ia te uita!, HMhm.; activitate de reglare
prin care receptorul/partenerul indica faptul ca asculta, intelege, ia in considerare cele
spuse; semne non-verbale: miscarile din cap (aprobatoare sau nu), surasurile, miscarile
globilor oculari, schimbarea posturii corpului: reglatori verbali (ia te uita, asa deci-
unitati ale limbii) si reglatori vocali (mmm, hmm – emisii sonore); functiile reglatorilor:
incurajeaza locutorul sa continue, indica dificultati de intelegere, semnaleaza intentia
receptorului de a se inscrie la cuvant sau a pune punct interactiunii verbale, etc.;

Elementele fatice = ansamblu de procedee de care se foloseste un vorbitor pentru a-si

asigura ascultarea din partea destinatarului: verbale (vezi, nu e asa?, ha?) si non-verbale
(priviri, mimica); asigura mentinerea legaturii sociale (schimburile asupra starii
vremii, salutari, complimente); functia fatica a limbajului = stabilirea si mentinerea
comunicarii;

Reformularea = transformarea unei unitati discursive (cuvant, text) intr-o alta unitate
echivalenta dpdv al semnificatiei; orice emitator este si coemitator, care controleaza si
corecteaza ceea ce a spus prin reformularea discursului;

Forme de manifestare a reformularii: recodajul, transcodajul, reformularea

interdiscursiva, reformularea intradiscursiva;

Recodaj = reformulare in interiorul aceluiasi mediu oral-oral/scris-scris;

Transcodaj = reformulare de la un mediu la altul scris-oral/verbal-film;

Reformularea intradiscursiva = emitatorul pune in relatie doua unitati succesive ale

discursului sau considerate echivalente autoreformulare (reformuleaza propriile
enunturi prin substitutie si/sau parafraza explicita: adica, inteleg prin asta, altfel spus,
intr-un cuvant, pe scurt..), corectie (inlocuirea unei unitati prin alta e considerata mai
adecvata: mai degraba, vreau sa spun..),heteroformulare a cuvintelor partenerului (vrei
sa spui ca..);

Reformularea interdiscursiva = transformarea unui text in alt text echivalent,

destinat unui public specializat: rezumatul (un echivalent
condensat), traducerea (transpunerea dintr-un registru al limbii in
altul); autoreformulare (autorul este sursa care o produce-rezumatul propriului
articol), heteroformulare (alt emitator este sursa: jurnalistul care vulgarizeaza o
informatie stiintifica/ criticul care face recenzia unui roman);

Conceptia intrumentalista asupra reformularii = reformularea ii permite

emitatorului sa negocieze asupra obstacolelor pe care le intalneste: ipoteze asupra
identitatii/cunostintelor partenerului, probleme de imagine;

Conceptia privind tentativele de a controla punctele slabe in care ar putea avea

loc o alunecare spre o zona exterioara formatiunii discursive – emitatorul incearca
sa delimiteze granitele propriei identitati croindu-si drum prin interdiscurs spre vorbele
celuilalt;

Coemitator auditor (poate actiona imediat asupra emitatorului) / coemitator lector;

Coemitator ideal (model) = reprezentarea pe care si-o construieste locutorul privind

coemitatorul (cu o anumita cunoastere a lumii, anumite prejudecati, etc.), pe baza unor
indici diversi;

Coemitator real (public) = teoriile receptarii – variatiile orizonturilor de asteptare ale

receptorilor antreneaza schimbari in lectura operelor;

Polifonia = citarea vorbelor altor emitatori, a tertilor; cel care produce material
discursul nu este responsabil pentru acest discurs; pastisa, parodia, proverbul;

Diafonia = reluare intr-un discurs al locutorului a cuvintelor efective sau virtuale ale
partenerului sau coemitator;

Statutul = identitatea partenerilor de discurs; locul = statutul socio-economic privit ca

un manunchi de relatii obiective: patron, angajat / formatiunile imaginare = imaginea
pe care participantii la discurs si-o fac despre propriul loc si despre locul
celuilalt; conditiile de producere a discursului = mediul material si institutional al
discursului si reprezentarile imaginare pe care si le fac partenerii intr-o interactiune cu
privire la identitatea lor;

Rolul = un model prestabilit de actiune care se dezvolta in timpul reprezentarii si care

poate fi prezentat/utilizat si in alte ocazii / o punere in scena in care actorii isi prezinta o
imagine a lor pe care sunt determinati sa o pastreze pe tot parcursul interactiunii verbale
(Goffman); discursul este o punere in scena a limbajului (Cahraudau);

Tipologia rolurilor – roluri propriu-zis discursive (ocazionale: sfatuitor, agresor,

conciliator, mediator), roluri institutionale(asociate la diverse genuri de discurs, relativ
stabile: tata, doctor, brooker), rolul social (asociaza un anumit statut social unei situatii
de comunicare: un profesor (statut) are in clasa (situatie) rolul social de a-i invata pe
elevi), rolul comunicational (de limbaj);

Supradestinatarul = vocea celui care ar fi reprezentantul ideal al clasei sociale careia

ii apartine locutorul; arhetipul grupului caruia ii apartine sau la care viseaza/aspira sa
apartina; reprezentarea regleaza modul in care emitatorul isi elaboreaza discursul;
 Cadrul participativ = participantii confirmati + participantii martori + tertul
vorbitor;

Participantii confirmati = direct implicati in interactiune; locutorul ofera

participantilor diverse indicii pt a le arata ca li se adreseaza direct (pozitia capului,
pozitia corpului, privirea);

Participantii martori = asculta, dar sunt in afara jocului comunicational;

Tertul vorbitor = un ansamblu nedefinit de enunturi a caror urma este manifestata

prin formulari de genul: se spune ca, se pretinde ca, prietenul meu a spus ca.., oamenii
zic ca; apartin masei interdiscursive, din care sunt imprumutate de agentii schimbului
verbal pentru a da greutate spuselor;

Taxemul = ansamblu de fapte semiotice care evidentiaza ierarhia participantilor la o

interactiune verbala: vestimentatia (eleganta, saracacioasa), postura corpului (dreapta,
cocosata), intensitatea articulatorie a enuntului (a vorbi tare, incet, in soapta),
monopolizarea discutiei, marcarea initiativei, intreruperea interlocutorului, etc.;

Schematizarea = locutorul realizeaza reprezentari (imagini) ale unor aspecte ca:

situatia de comunicare, discursul, reprezentarea sa insasi, reprezentarea partenerului,
felul in care partenerul percepe relatia, relatia receptor-tema discursului, etc.;
organizeaza materialul verbal pentru a-l introduce pe receptor intr-un univers de sens pe
care acesta sa-l reconstruiasca in functie de propria schematizare;

Autoritatea emitatorului = legitimitatea atribuita statutului recunoscut

emitatorului  rationamentul/validitatea unei propozitii: „X a spus ca Y”;

Contractul = participantii la o enuntare trebuie sa accepte tacit un anumit numar de

principii/set de reguli care fac posibil si conduc schimbul verbal; dimensiunea
situationala – un contract de schimb (ce se spune intr-un anumit loc, ce rol se joaca)
care vizeaza identitatile sociale (politician, profesor); dimensiunea comunicationala –
contract de vorbire care priveste comportamentele discursive asteptate (profesorul are
dreptul de a examina un candidat, candidatul trebuie sa raspunda);

Actiunile discursive: interactiunea, dialogul, interventia;

Interactiunea = ansamblul de schimburi efectuate de participanti intr-un anumit

context; „intalnire” (Goffman);

Dialogul = orice forma de schimb verbal, in special intre doua persoane; schimburi
verbale mai formale decat conversatia, caracterizate prin existenta unei dorinte
reciproce de a ajunge la un rezultat; valoarea etica a dialogului – placerea dialogului nu
este cea a stabilirii consensului, ci a fertilitatii/fecundittaii/germinatiei fara sfarsit;

Dialogism = a introduce un dialog fictiv intr-un enunt (retorica); intertextualitate

(Bahtin); dialogism interactional / intertextual (Moirand); toate formele comunicarii
verbale sunt guvernate de un principiu dialogic;
 Interventia = fiecare contributie a unui locutor la un schimb verbal; cea mai mare
unitate monologala (fr. intervention / engl.move);

Conditiile interactiunii verbale: colocutorii sa accepte un numar de norme comune,

colocutorii sa participe la schimbul verbal, colocutorii sa gestioneze comunicarea
prin alternanta la accesul la cuvant, gesturi, etc.;

Functia interactiva = articuleaza constituantii unei interventii si leaga actele

directoare de actele subordonate (Scoala de la Geneva);

Functia interactionala – priveste relatiile dintre participanti;

Tipologia interactiunilor (Scoala Palo Alto): interactiuni simetrice / interactiuni

complementare;

Interactiuni simetrice = participantii se afla pe picior de egalitate (conversatia intre

doi participanti la joc);

Interactiuni complementare = diferenta dintre participanti e puternic marcata

(interactiunea profesor-elev); pozitie inalta / pozitie joasa  roluri fixate
institutional (consultatie medicala-doctorul detine pozitia inalta) / roluri fixate prin
negociere(interactiune intre soti, asociati)

Strategiile interactiunii – participantii trebuie sa negocieze in mod constant; nu este

activitate de comunicare disimulata sau manipulare; sunt interpretative la nivelul
receptorului; recunoscute ca atare de participantii la interactiune  conventionalitatea
comportamentului strategic al membrilor unei comunitati;

Interventiile initiative = impun constrangeri partenerului la schimbul verbal (cerere

de informatii, propuneri);

Interventii reactive = raspunsurile pozitive/negative la interventiile initiative;

Componentele interventiei – Scoala de la Geneva: acte directoare (obligatorii, dau

interventiei o valoare pragmatica) / acte subordonate (pregateste/justifica actul director):
„Este draguta, m-a ajutat mult” – „este draguta” = actul director, „m-a ajutat mult” =
actul subordonat care il justifica pe cel director;

Principiul cooperarii = fiecare participant la interactiunea verbala trebuie sa isi aduca

contributia, astfel incat sa raspunda asteptarilor coemitatorului;

Maxime conversationale: maxima calitatii (a fi veridic), maxima relatiei (a fi

pertinent), maxima cantitatii (a fi informativ doar atat cat se cere), maxima manierei (a
fi clar); conditii a priori ale oricarei comunicari verbale; alcatuiesc un cod sui generis al
bunelor maniere;

Schimbul = succesiune de miscari secventiale performate de colocutori (oferta-

satisfacere-respingere-contracarare-reofertare); interactiune in care participantii pot fi
pe rand locutori si interlocutori, enunturile lor alternante sunt intr-o relatie de stricta
determinare: corespondenta, dezbatere radio/tv, conversatii, etc.);

Tipologia schimburilor - Goffman – schimburi de confirmare (participantii efectueaza

actiuni de acelasi tip care confirma legatura sociala: -Buna ziua!-Buna Ziua!)
/ schimburi reparatorii (restabilesc echilibrul interactiunii: - Cat e ceasul? – 10 si 25. –
Multumesc!)

Conversatia = interactiune verbala, care presupune cel putin doi participanti, care se
afla in vecinatate spatiala, insimultaneitate si intretin relatii conviviale; lipsita de
finalitate instrumentala; se cauta compania, nu informatiile; presupune schimburi relativ
echilibrate, egale, spectru larg al temelor de discutie si libertate relativa in succesiunea
luarilor de cuvant;

Secventa = o unitate intermediara intre interactiune si schimb verbal; un bloc de

schimburi legate printr-un grad puternic de coerenta semantica si pragmatica;
secventele cele mai ritualizate sunt cele de la inceputul si sfarsitul conversatiei;

Ritualul = secvente de actiune verbala cu un grad ridicat de rutina; grad de codificare

variabil  secvente rigide (politetea de zi cu zi: scuze, saluturi, multumiri) / secvente
flexibile (cadrul schimburilor verbale dintre prezentator si invitat in emisiuni tv sau
talkshow-uri); ritualul socio-lingvistic – langagier;

Accesul la vorbire = mecanismul care dirijeaza alternanta intrarii in interactiune a

vorbitorilor care participa la dialog;

Metode de interpretare a textelor (anterior aparitiei metodelor de analiza a

continutului): hermeneutica (arta interpretarii textelor sacre sau
misterioase), retorica (studiaza modalitatile de expresie persuasive), logica (determina
regulile formale ale rationamentului just);

Dezvoltarea analizei de continut – departamentele de stiinte politice din SUA –

problemele legate de cel de-al doilea razboi mondial – studii pragmatice avand ca obiect
atitudinea fata de conflict – guvernul american a facut apel la analisti pentru a demasca
ziarele si revistele suspectate de propaganda subversiva (nazista), folosind urmatoarele
procedee de depistare: reperarea temelor favorabile inamicului si procentajul acesora in
ansamblul temelor, comparatia intre continutul jurnalului incriminat si cel al emisiunilor
naziste destinate SUA, comparatia intre doua publicatii banuite cu doua publicatii
patriotice, analiza favorabilitatii/defavorabilitatii mai multor carti si reviste fata de doua
teme:”Uniunea Sovietica reuseste” si ”Doctrinele comuniste sunt adevarate”, analiza
lexicala pe baza unei liste de cuvinte considerate cuvinte-cheie ale politicii si
propagandei naziste;

Analiza de continut este o tehnica de cercetare pentru descrierea obiectiva,

sistematica si cantitativa a continutului manifest al comunicarii (Berelson);

Specificul analizei de continut in ansamblul metodelor de analiza a discursului - Ce

este si ce nu este analiza de continut?, La ce serveste ea?, La ce rezultate ne putem
astepta cand apelam la aceasta metoda?, Cum functioneaza ca metoda de analiza?, Care
este domeniul ei de competenta?;

Analiza de continut consta in numararea cuvintelor (Dictionarul de Sociologie

Oxford);

Analiza de continut cauta sa identifice concepte general-semantice (religie),

caracteristici stilistice (minimalizare/exagerare), fapt care cere o interactiune complexa
intre cunoasterea umana si inteligenta artificiala – informatizarea metodei;

Bardin – domeniile care pot beneficia de metoda analizei de continut: sociologie,

psihoterapie, istoriografie, psihologie, teoria literaturii, politica, publicitate;

Analiza de continut a comunicarii este mai putin decat o metoda (nu a ajuns la o
articulare interna si la o unitate conceptuala specifice metodelor), dar este mai mult
decat o tehnica (aplicarea ei presupune folosirea mai multor tehnici de cercetare);

Domeniul de aplicabilitate a analizei de continut – converatia (discutie

nedirectionata), developarea axiologiei subiacente a unui discurs, implicarea personala a
politicianului in propriile discursuri, morala in publicitate, retelele de comunicare
formale/informale dintr-o organizatie, etc;

Metoda analizei de continut - organizarea analizei, codarea, categorizarea,

inferenta (stabilirea concluziilor);

Organizarea analizei – preanaliza, exploatarea materialului, prelucrarea rezultatelor

obtinute si interpretarea lor;

Preanaliza – operationalizarea si sistematizarea ideilor de pornire, astfel incat sa poata

fi intocmita o schema precisa a derularii operatiilor, un plan/un program de analiza; faza
de organizare;

Scopurile preanalizei: alegerea documentelor care vor fi supuse analizei, formularea

ipotezelor si a obiectivelor, elaborarea indicatorilor asupra carora se va apleca
interpretarea finala;

Activitatile nestructurate (deschise) care alcatuiesc preanaliza: lectura flotanta,

alegerea documentelor, formularea ipotezelor si obiectivelor, identificarea indicilor si
elaborarea indicatorilor, pregatirea materialului;

Lectura flotanta = punerea in contact cu documentele de analizat, elaborarea primelor

impresii si orientari;

Alegerea documentelor = se determina a priori universul documentelor de analizat

(natura documentelor asupra carora se poate efectua analiza)  constituirea unui corpus
(ansamblu de documente), conform anumitor reguli: regula exhaustivitatii, regula
reprezentativitatii, regula omogenitatii, regula pertinentei;
 Formularea ipotezelor si obiectivelor – ipoteza=afirmatie provizorie, propusa spre
verificare, in vederea confirmarii/infirmarii, prin recurgerea la analiza; obiectivul =
scopul general care se fixeaza, cadrul teoretic/pragmatic in care vor fi utilizate
rezultatele analizei;

Identificarea indicilor si elaborarea indicatorilor -- textele poarta indici pe care

analiza ii va face sa „vorbeasca”; indicii sunt organizati sistematic in indicatori;

Pregatirea materialului – pregatire materiala si formala (editare): convorbiri

inregistrate pe magnetofon, articole din presa decupate, fise cu raspunsuri la intrebari
deschise, etc.;

Exploatarea materialului – faza analizei propriu-zise – administrarea sistematica a

deciziilor luate; derularea programului se face mecanic ; operatiuni de codare,
numarare sau enumerare;

Prelucrarea rezultatelor si interpretarea lor – rezultatele brute sunt prelucrate astfel

incat sa devina semnificative si valide; operatiuni statistice simple
(procentaje)/complexe (analiza factoriala)  tablouri de rezultate, diagrame, figuri,
modele – condenseaza si scot in evidenta informatiile rezultate; rezultatele sunt supuse
unor probe statistice si unor teste de validitate; rezultatele pot servi drept baza pentru o
alta analiza;

Codarea = transformarea dupa reguli si principii stricte a datelor brute ale textului; se
poate face prin: decupaj (alegerea unitatilor de inregsitrare si de
context), enumerare (alegerea regulilor de numarare), clasificare si agregare (alegerea
categoriilor);

Unitatea de inregistrare = ceea ce numaram; unitatea de semnificatie care trebuie

codata; corespunde segmentului de continut luat in considerare ca unitate de baza in
vederea categorizarii si numaratorii frecventiale; cuvantul, tema, obiectul (referentul),
personajul, evenimentul, documentul;

Unitatea de context = unitate de intelegere pentru a coda unitatea de inregistrare;

segment al mesajului a carui dimensiune este optima pentru a gasi semnificatia exacta a
unitatii de inregistrare: fraza pentru cuvant, paragraful pentru tema;

Reguli de numarare = modul in care se face numararea; prezenta/absenta, frecventa,

frecventa ponderata, intensitatea, directia, ordinea, co-ocurenta;

Categorizarea = clasificare/grupare a elementelor constitutive ale unui ansamblu prin

diferentiere si apoi regrupare pe genuri (analogie), dupa criterii definite in prealabil;
categoriile sunt rubrici/clase care reunesc un grup de unitati de inregistrare sub un titlu
generic, ca urmare a caracteristicilor comune;

Criterii de categorizare: criteriul semantic, criteriul sintactic, criteriul lexical, criteriul

expresiv;
 Etapele categorizarii: inventarul (izolarea elementelor) + clasificarea (repartizarea
elementelor – impunerea unei anumite organizari a mesajului);

Calitatile unui ansamblu de categorii bune: excluderea mutuala, omogenitatea,

pertinenta, productivitatea;

Polii de analiza – elementele constitutive ale actului de comunicare: emitatorul,

receptorul, mesajul, canalul;

Emitatorul = un individ/un grup de indivizi; mesajul exprima si reprezinta emitatorul

(functia expresiva/reprezentativa a comunicarii);

Receptorul = un individ/un grup de indivizi sau o multime; mesajul este indreptat in

directia receptorului cu scopul de a actiona (functia instrumentala) sau de a se adapta
lui studiul mesajului ar putea aduce informatii asupra receptorului/publicului;

Mesajul = materialul, punctul de plecare; se analizeaza semnificantii si semnificatii:

cod, semnificatie;

Canalul (medium-ul) = canalul, instrumentul, obiectul tehnic, suportul material al

codului;

Variabile de inferenta = indicatori identificati in text; analiza de continut cerceteaza

cauzele (variabile inferate) pornind de la efecte (variabile de inferenta); inferente
specifice/inferente generale (Osgood); inferenta = stabilirea concluziilor;

Obiective inferentiale (Holsti): antecedentele comunicarii, analizarea trasaturilor

psihologice ale indivizilor, observarea aspectelor/schimburilor culturale, dovezi de
legalitate si autenticitate, rezultatele comunicarii;

Tehnici de analiza – analiza evaluarii (analiza asertiunii evaluative), analiza enuntarii,

analiza propozitionala, analiza expresiei, analiza relatiilor;

Analiza evaluarii – EAA = Analiza Asertiunii Evaluative – Osgood, Saporta si

Nunnally – masurarea atitudinilor locutorului fata de obiectele sau subiectele despre
care vorbeste; se bazeaza pe cunostintele de psihologie sociala referitoare la atitudini;

Atitudinea = predispozitie a subiectului, relativ stabila si organizata, de a se manifesta

printr-o forma de opinie (la nivel verbal) sau de actiune (la nivel comportamental), in
privinta unor obiecte (persoane, idei, evenimente, lucruri), intr-o maniera
dirijata;  judecati de valoare;

Atitudinea este un nucleu, o matrice, adesea inconstienta, care genereaza si se

traduce printr-un ansamblu de luari de pozitie, de calificative, de descrieri de
evaluare;
 Directia atitudinii = sensul opiniei, potrivit unui cuplu bipolar: pozitiv/negativ,
amical/ostil, optimist/pesimist, bun/rau, etc.; stari intermediare: neutralitatea,
ambivalenta (trairi contradictorii – imposibilitate logica, dar firesc dpdv psihologic);

Intensitatea atitudinii = forta/gradul convingerii: adeziune pasionata/lipsita de

entuziasm, opozitie lejera/vehementa, etc.;

Componentele enunturilor evaluative – obiectele atitudini + termenii evaluativi cu

semnificatie comuna;

Obiectele atitudinii = obiectele asupra carora se face evaluarea: persoane, idei,

evenimente; notate cu majuscule; substantive sau pronume personale;

Termenii evaluativi cu semnificatie comuna = termenii prin care sunt calificate

obiectele atitudinii (predicate): adjective, substantive, adverbe, verbe; notati cu litere
mici italice; semnificatia termenilor este comuna si stabila = exista un anumit consens
asupra intelesului lor, pentru toti oamenii;

Etapele EAA – Identificarea si extragerea obiectelor atitudinii (AO) – Normalizarea

enunturilor – Codarea;

Identificarea si extragerea obiectelor atitudinii = se face in timpul lecturii; relativ

usoara; enunturile care contin AO sunt puse intre paranteze;

Normalizarea enunturilor = izolarea enunturilor si pregatirea codarii prin trecerea

enunturilor intr-o forma canonica;

Codarea = codorul stabileste o directie (pozitiva sau negativa) pentru fiecare conector
verbal si fiecare calificator; proceduri – notarea conectorilor, calificatorilor si obiectelor
atitudinii;

Directii de dezvoltare a EAA – Osgood  masurarea incongruentei evaluative a unui

mesaj, masurarea functiei evaluative a unui mesaj;