Cuprins

1. Introducere
1.1 Argument
1.2 Modul de lucru
1.3 Legătura cu proiectul de diplomă

2. Forme de organizare spațiale create de animale

2.1 Definirea conceptului.
2.2 De ce ar trebui considerate aceste construcții prin prisma arhitecturii?
2.2.1 Reflexii asupra celor 4 cauze ontologice ale creației umane după Aristotel. Unde se
situează lumea naturală/zoologică în acest sistem.
2.2.2 Ce înseamnă aztăzi triadul vitruvian în arhitectură? Cum ar trebui să o
reconsiderăm. De considerarea modelelor de organizare/construcție din lumea
animală este mai relevantă aztăzi? (Referire la textele arhitecților nordici)

2.3 Prezentarea formelor de organizare spațială a lumii animale în lumina principiilor

evidențiate la 2.2.2, prin exemplele:

2.3.1 Modele constructive: Sistem structural. Materiale (folosirea minimului prin

optimizarea formei)
2.3.2 Modele funcționale. Interacțiunea cu ecosistemul.
2.3.3 Estetică. Caracteristică de sine stătătoare sau intrinsecă a unui sistem a
„arhitecturii esențialului”?

2.4 Aplicarea în mediul construit uman a principiilor arhitecturii animale. Biomimetism

2.4.1 Definirea conceptului de biomimetism (biomimicry)
2.4.1.1 Etimologie
2.4.1.2 Cele 3 nivele ale biomimetismului după Janine Benyus: forma, functionare,
ecosistem
2.4.1.3 Conceptul de mimesis la Platon. Mimesis orizontal.Mimesis vertical.
2.4.1.4 Biomimetismul ca model de dezvoltare durabilă.

2.4.2 Studii de caz:

2.4.2.1 Forma. Eden Project, Grimshaw Architects
2.4.2.2 Model de funcționare. Eastgate Mall & CH2 Melbourne, Mick Pearce
2.4.2.3 Circular Cities Amsterdan (proiect în derulare)
2.5 Aplicarea în proiectul de diplomă
INTRODUCERE

Argument

Prezeneta lucrare urmărește să ofere cititorului o introspecție în domeniul construcțiilor din lumea
animală, analizând caracterul lor constructiv, relația lor cu mediul înconjurător, focalizându-se pe
adaptabilitatea și interacțiunea cu aceasta, și principiile care au ghidat atât geneza cât și modul lor de
funcționare și utilizare.
Lucrarea își propune o abordare problematizantă asupra temei prin investigarea a unui set de întrebări.
Ar putea fi acestea considerate arhitectură? Care sunt criteriile pe baza cărora putem judeca? Care este
relația actuală a profesiei arhitecturii cu construcțiile animalelor? Există potențial în optimizarea
procesul de creație-construcție pe baza principiilor învățate din lumea zoologică în utilizarea resusrselor
pentru dezvoltarea sustenabilă?
Cadrul de studiu al acestei lucrări se va limita la manierea în care animale își transformă sau adaptează
mediul utilizând resursele naturale, pentru nevoia de a se adăposti, pentru a crea o ambianță favorabilă
menținerii proceselor vitale, pentru a se hrăni, sau pe scurt, maniera în care construiesc. Studiul
anatomiei speciilor și ce ar fi de învățat și/sau de aplicat în mediul construit, deși o temă intrigantă în
sine, va rămâne înafara scopului acestei lucrări.

Modul de lucru
Lucrarea se va structura pe două capitole: Analiza construcțiilor create de lumea animală prin filtrul
arhitecturii și Aplicații în domeniul arhitecturii/mediului construit – biomimetismul.
Primul capitol, pe de o parte va avea caracter descriptiv și analitic, și se va concentra pe arhitectura
creată de diverse specii focalizat pe rezultatul material, palpabil a creației, cu sublinierea anumitor
aspecte dominante la nivel constructiv, funcțional, estetic și de interacțiunie cu ecosistemul natural.
Textul de referință cel mai important pentru această parte va fi ”Animal Architects” a biologului Mike
Hansell. Pe de altă parte va include referințe culturale, teoretice asupra creației umane, în special a
mediului construit, evidențiând acele criterii pe baza cărora naturalul și artificialul se va focaliza pe
sinteză pe bază comparativă. Acest capitol va avea la bază referințe ale textelor lui Aristotel (asupra
cauzelor ontologice), Platon (asupra artei ca mimesis), Juhani Pallasmaa (cu referire la Alvar Aalto și
Sverre Fehrn).
Al doilea capitol prezintă domeniul de aplicare a modelelor de oranizare spațială la nivel constructiv,
funcțional, și ca principiu ordonator preluate din lumea zoologică, conceptul biomimetismului și
dimensiunile acesteia definite de către Janine Benyus prin studii de caz a mai multor edificii sau modele
urbane existente.

Legătura cu proiectul de diplomă

Lucrarea de diplomă tratează tema unui Centrul Apicol amplasat în localitatea Valea lui Mihai, care s-a
născut din dorința atragerii atenției asupra temei sensibile, dar puțin discutate ale depopulare a
coloniilor de albine, cu dorința de a propune a un proiect pilot care ar putea servi ca exemplu de
intervenție într-o zonă cu o cu un ecosistem mlăștinos cu specii de animale și plante protejate. Unul din
scopurile prezentei lucrări de disertație este cercetarea și înțelegerea a unor modele de gestionare a
resurselor naturale, prin care toate fazele din din durata de viață a construcției (de la producția
materialelor, prin construire, până la demolare și/sau reutilizare), care apoi implementate pot servi ca
exemplu pentru viitoarele intervenții arhitecturale în zonă.
Construcțiile animalelor privite ca arhitectură

Pentru mult timp construcțiile din lumea animală sau „arhitectura animalelor” a fost o temă relativ
puțin cercetată în mediul arhitectură, fiind mai degrabă considerat o curiositate privită cu fascinație
mai mult de către biologiști și entuziaști, decât o temă care ar merita o analiză mai adâncă a
constructorului uman. Deși desconsiderată pentru multă vreme în epoca în care presiunile mediului
natural devin din ce în ce mai mari, iar răspunsul nostru asupra acestora nu pare decât să întârzie, o
analiză mai adâncă a sistemelor naturale devine cu atât mai necesară.
Animalele sunt responsabile pentru niste construcții uimitor de rafinate, care sunt extrem de sensibile
față de contextul lor, dar și când vine vorba de impactul lor asupra mediului narural; Construcții care în
termeni de formă și performanță structurală, utilizarea materialului, regulare a microclimatului,
ventilare și management al resurselor sunt mult mai precise decât echivalentul uman. Fapt care este
cel mai bine ilustrat de scara relativă a structurilor față de corpul constructorului.
În contrast cu lumea animală, omul folosețe resurse chimice și mechanice pentru a-și transforma
habitatutul. S-ar putea spune că această manieră de utilizare a resurselor a fost cheia succesului pentru
specia noastră, dar totodată acest lucru naște și câteva întrebări: Cât de bine optimizat este procesul
nostru de proiectare/construcție? Cât de mari și previzibile sunt implicațiile pentru generațiile care vor
urma? Putem oare folosi cunoștinețele noastre asupra mediului natural și a principiilor biologice pentru
a proiecta un mediu construit mai bine integrat în sistemele vitale ale planetei?

În mod evident construcțiile create de lumea animală sunt strâns legate de procesele evoluționare. Ca
omul, și animalele construiesc, schimbând habitatul lor natural în diverse feluri, creând o co-
dependență între materialele necesare și mediul pe care îl crează. (ref. Anarchi).
Juhani Pallasma, arhitect și profesor la universitatea din Helsinki afirmă că: „Este evident că structurile
construite de animali pentru ei înșiși și pentru urmașii lor sunt la fel de esențiale pentru existența lor ca
arhitectura pentru noi. Construcțiile animale servesc același rol fundamental fundamental ca și
construcțiile umane; acestea alterează lumea înconjurătoare apropiată pentru beneficiul speciei, prin
sporirea ordinii și predictibilității a habitatului. Construcțiile îmbunătățesc șansele de supraviețuire și
de reproducție a speciei respective.” (ref. Pallasma)
Lupta neiărtătoare pentru supraviețuire, prin procesul evoluționar a multor milioane de ani, a reușit să
dezvolte răspunsunri sofisticate în costrucțiile animale pentru condițiile vieții. Nu putem decât se ne
întrebăm atunci, dacă la nivelul nevoilor existențiale speciilor atât mediul construit animal cât și cel
uman servesc același nevoi principale, de ce ezităm totuși să numim formele lor de organizare a
spațiului înconjurător arhitectură?
Problema culturală. Problema metafizică.
Concepția noastră despre arhitectură, până în timpurile recente a fost puternic influențat de tradiția
culturală occidentală, un context în care artistul, spiritul creator, (implicit și arhitectul) este perceput
ca acel demiurg care prin putera de a interpreta, organiza și crea a spiritului (logos), impune o formă,
deja concepută în spiritul creatorului, dar încă nemanifestată în lumea fizică, materiei, pe care o
remodelează în așa fel încât ca rezultatul, opera de artă, să servească un scop, să aibă o finalitate.
Pentru a elucida motivul pentru care creația lumii animale a rămas în mare parte înafara domeniului de
investigare a arhitecturii, răspunsul s-ar putea să o găsim în procesul de gândire asupra creației,
puternic influențat de metafizica antică greacă. Pentru o mai bună înțelegere trebuie să vizităm scrierile
lui Aristotel despre cele patru cauze ontologice ale creației.
În viziunea aristoteliană „devenirea” este un concept central, care este o trăsărură a tuturor acțiunilor
creatoare, indiferent ca această creație este naturală sau artă (înțeleasă ca și creația spiritului uman).
El spune că toate lucrurile care devin sunt rezultatul a patru cauze ontologice, legate de următoarele
aspecte1:
1. Esența sau „forma” unui anumit lucru (eidos, causa formalis, cauza formală)
Creația artistică este tot timpul precedată în spiritul creatorului de către o „formă” a operei
care urmează să devină. Doar după conceperea interioră a formei poate artistul/creatorul
externaliza acesta, în opera actuală.
2. Din care acel lucru devine (hyle, causa materialis, cauza materială)
Aristotel are percepție dublă asupra meterialului. El poate fi privit ca materie primă asupra
căreia se impune forma, acesta devenind opera (ex. Piatra în constucție) sau poate fi calea prin
care se manifestă acea formă interioară spre lumea exterioară ca operă. (ex. Limba ca material
al literaturii)
3. Agentul care o aduce în existență (kinoun, causa movens, cauza eficientă)
Cauza eficientă a operei este artistul, care execută prin munca sa depusă reorganizează
materialul în felul concepției artistice pentru a deservi scopul pentru care va fi adus în existență.
4. Scopul pentu care lucrul dat devine (telos, causa finalis, cauza finală)

Procesele de devenirii atât în natură și cât și cele sprirituale (umane) au în comun calitatea finalitate.
Atât creațiile naturii cât și arta servesc un anume scop dat. Totuși există mai multe diferențe între ele.
În domeniul naturii primele trei din cele patru cauze (cea formală, materială și finală) sunt unite.2
Deși în viziunea aristoteliană toți acești factori al devenirii oricărei opere sunt prezenți, și funcționează
și în lumea naturală., însă relația dintre creație ca un lucru preconceput și deja existent în creator sub
formă de potențial a detașat arta umană de construcțiile prezente în natură, implicit și construcțiile
animale. Această ruptură pe deoparte s-ar putea datora fenomenului evolutiv. Faptului că formele cum
le percepem aztăzi nu au existat exact așa înainte cu milioane de ani și probabil vor fi supuse schimbării
cu trecerea timpului. În natură lucrurile, mai degrabă de a fi gândite în forma prestabilită care este
menit să îndure trecerea timpului, sunt la rezultatul a unor procese care de-a lungul perioadelor
imposibile de perceput pentru individul uman, au constituit un răspuns stimulilor ecosistemului natural.
Astfel în natură sunt aproape imposibil de găsit elemente superfluee, redundante sau chiar conflictuale,
de multe ori prezente în arta și arhitectura umană.

1
Spiegel Nathan. The Significance of "Mimesis" in the Light of Aristotle's Doctrine of the Four Ontological
Causes. In: Revuebelge de philologie et d'histoire, tome 53, fasc. 1, 1975. Antiquité — Oudheid. pp. 5-23, p.6
2
Ibidem p.17
Pallasmaa afirmă însă că prin autonomia lor relativă, artele sunt mai puțin complexe și contradictorii
față de arhitectură, cu referire la discursul inaugural în Academia Finlandeză a lui Alvar Aalto pentru a
ilustra complexitatea proiectării arhitecturale3: ”Oricare ar fi sarcina noastră, indiferent că e mare sau
mică [...] În orice caz, lucruri opuse vor trebui reconciliate [...] Aproape toate atribuțiile formale implică
o grămadă, uneori sute, alteori mii de elemente conflictuale care pot fi forțate în armonie funcțională
doar printr-un act de voință. Nu se poate ajunge la această armonie prin alte metode decât arta.4”
Deși unele concepte despre cum ar trebui să fie arhitectura în zilele noastre au evoluat fața de percepția
din antichitate, triadul vitruvian al (firmitas, utilitas, venustas) a rămas un punct de referință pentru a
distinge arhitectura de alte creații umane, deoarece surprinde relația de interdependența dintre cele
trei dimensiuni ale necestităților structurale, funcționale și estetice care condinționează creația
arhitecturală.
Poate aztăzi conceptul firmității, înteles ca prezența și permanența în timp nu este la fel de relevant în
epoca noastră cum a fost pe timpul scrierii celor zece cărții vitruviene, dar nu putem să facem abstracție
de la faptul că arhitectura manifestată în formă fizică întotdeauna va trebui să se supună legilor științei
pentru a căpăta formă în lumea materială.
Utilitatea sau rolul funcțional, a rămas conceptul cel mai palpabil și aztăzi, probabil din cauza că
arhitectura, este menit să reorganizeze spațiul pentru a oferi cadrul necesar susținerii funcțiunilor
biologice ale omului (aspectul de adăpost), dar și pentru activitățile umane și interactiuniea dintre
dintre indivizi și grupuri. În contrast cu opera de artă, a cărei finalitate este ea înseși, arhitectura este
condiționată de un scop care depășește existența proprie.
Aceste două dimensiuni, se regăsesc fără îndoială și în obiectele construite în lumea animală, acestea
trebuind să se supună la fel legilor fizicii și totul având un rol foarte bine definit în ciclicitatea
ecosistemului. Problematica de a folosi termenul de arhitectură animală este condiționată nu de
aspectul constructiv sau utilitar, ci mai degrabă de a treia dimensiune, cea estetică. Evitând de a folosi
termenul de „frumos”, deoarece acesta poartă deja semnificația unui lucru valoros și universal apreciat,
dimensiune estetică a arhitecturii și a oricărei opere de artă este condiționată de spiritul epocii. Poate
că în timpul antichității frumosul a existat ca un concept obiectiv de sine stătător, bazat pe principii
foarte clar definite ale geometriei, relațiilor matematice și compoziționale între parte și întreg; în
timpurile noaste dimensiunea estetică a unui obiect de artă sau arhitectură include, dacă nu e chiar
definit de experiența cititorului. Noțiunea de frumos s-a translatat de la o trăsătură intrinsecă a operei
de arte către interacțiunea dintrea acesta și a celui care o trăiește. Pentru arhitectura speciei noastre
considerentul estetic este întotdeauna la fel de primordial și legile naturii sau necesitățile umane a
cărora mediul construit trebuie să se supună.
În comparația construcțiilor animale cu cele ale umanității Juhani Pallasmaa punctează excelent că
„Arhitectura este mereu condamnată să-și compromite funcționalitatea, deoarece noi vrem să ne
reprezentâm lumea în mod simbolic prin construcțiile noastre. Arhitectura umană este întotdeauna mai
degrabă dictat de scopuri culturale, metafizice și estetice, decât de pura funcționalitate și rațiune.”(ref.
Pallasmaa)

3
Juhani Pallasmaa, ”Architecture as Experience The fusion of the world and the self” Architectural Research in
Finland, vol.2, no.1, 2018 pp. 9-17
https://pdfs.semanticscholar.org/5a0c/1e379b40be1cd2f1b76724730740c0340f36.pdf accesat 03 august 2019
http://videolectures.net/fa_guest_pallasmaa_architecture_as_experience accesat 14 august 2019
4
Aalto, A. (1997a). Art and Technology. In Göran Schildt (Ed.), Alvar Aalto In His Own Words. Helsinki, Finland:
Otava Publishing Company, 174. citat original: ‘Whatever our task , whether large or small […] In every case,
opposites must be reconciled […] Almost every formal assignment involves dozens, often hundreds, sometimes
thousands of conflicting elements that can be forced into functional harmony only by an act of will. This
harmony cannot be achieved by any other means than art.’
Orice construcție animală prezintă o variație minimă de la un expemplar la altul a același specii, ba chiar
și din generație în generație față de arhitectura noastră care de-a lungul secolelor a trecut prin
nenumărate stiluri și curente atât dictate de spiritul epocii, cât și de concepțiile individuale a unor
autori. Variabilitatea aceată majoră în manifestările creative umane pe de o parte își are rădăcinile unde
o are și cultura: în capacitatea umană de a transmite informație generațiilor următoare și prin alt
intermediu decât codul genetic; Pe de altă parte și faptului că omul este probabil singura specie
conștientă de finalitatea vieții sale.
„Arhitectura nu este doar despre domesticarea spațiului” scrie profesorul de filozofie la Universitatea
Yale, Karsten Harries, „este și un mecanism defensiv împotriva terrorii timpului. Limbajul frumosului
este în esență limbajul realității eterne.” Pentru Harries „teroarea timpului” este pănă la urmă frica de
eventualul și inevitabilul sfărșit a vieții. 5 Arhitectura adresează această frică primordială în parte prin
crearea adăpostului: „A se simți adăpostit înseamnă a fi alungat sentimentul vulnerabilității și
mortalității.” Pe de altă parte adăpostul nu este suficient. Se caută stabilitate și certitudine, pentru a se
putea ancora în existentă, însă această viziune născută din orgoliu naște totodată și reflexia arhitectului
ca demiurg, însă care pănă la urmă detașează omul de natură. „Pe măsură ce omul găsește din ce în ce
mai grei să interpreteze natura ca și casa lui, și se însărcinează cu datoria de a învinge teroarea timpului
cu propriile construcții...Visul inginerului sau artistului ca dumnezeu...este un vis născut din orgoliu.”6
Să considerăm construcțiile animale arhitectură în sensul uman al cuvântului implicând toare condițiile
existențiale și culturale ale omului, și procesul prin care acesta se materializează în lumea fizică,
consider că este problematic, dar tiind să cred că este și la fel de irelevant să le privim prin percepția
actuală a arhitecturii. Este mai important să ne întrebăm dacă felul în care animalele construiesc n-ar
putea oare dezvălui niște modele care ar putea optimiza felul în care construim noi oamenii.
Principala problemă a epocii noastre, crizele ecologice din ce în ce mai iminente cauzate tocmai de
încercarea de a domina forțele naturii, provocând astfel ruptura despre care vorbește și Harries ar
trebui să tragă și mai puternic semnale de alarmă în ceea ce privește modul în care construim. Dar oare
cum s-ar putea recupera măcar o parte din armonia pierdută cu ecosistemul planetar? Oare
preocupația subconștientă pentru viața eternă nu compromite supraviețurirea terestră? Cum am putea
relua de la capăt modul în care gândim, proiectăm, construim și felul în care ne folosim resuresele?
Oare modul în care creăm și remodelăm mediul din jur, bazat pe produs în detrimentul procesului, ne
condamnă la o epuizare inevitabilă a lumii naturale? Oare n-ar putea lumea naturală arăta, dacă ne
uitâm atent, arăta calea atât pentru progres cât și pentru conviețuire? Întrebările aceasta depășesc
domeniul arhitecturii, dar desconsiderându-le, profesia noastră riscă să devină irelevantă, doarece
acestea sunt noile probleme ale condiției umane pe care arhitectura întotdeauna a încercat să le
abordeze.
Următoarea parte a lucrării se va dedica modelelor de organizare a spațiului și a resurselor regăsite în
lumea animală, privite prin prisma constructorului uman, prezentând atât formele cât și procesul prin
care acestea sunt create și felul în care funcționează cu posibile implicații pe care ar putea să le aibă în
domeniul arhitecturii.

5
Juhani Pallasma, ”Architecture Of The Essential: Ecological Functionalism Of Animal Constructions” 6th
International Alvar Aalto Symposium, Jyväskylä, 20-21.8.1994, accesat 29 iulie 2019
http://www.solaripedia.com/files/1062.pdf
6
Karsten Harries, ”Building and the Terror of Time”, Perspecta: The Yale Architecture Journal, 19, 1982 pp. 59-
69, p.60. citat original: ‘as man finds it more and more difficult to interpret Nature as his home and takes it upon
himself to defeat the terror of time with his own constructions … The dream of the engineer or the artist as god
… is a dream born of pride.’
Ce specii construiesc?
Construcțiile lumii animale serves în general rolurile de adăpost protejat, capcană pentru pradă și
comunicare intraspecifică. Majoritatea speciilor care costruiesc intră sub categoria creatorilor de
adăpost, atât pentru ei înșisi cât și pentru famile și urmași.

Funcțiunea cea mai comună a „caselor” este de a oferi protecție împotriva intemperiilor și împotriva
prădării. Coaja protectoare a adăpostului însă poate să creeze probleme secundare, cum ar fi de exeplu
schimbul de gaze dintre spațiul interieor și mediul înconjurător, lucru care deseori adaugă la
complexitatea structurilor.

Înfara spațiilor care oferă cadrul vieții, arhitectura animalelor poate să includă și alte soluții inginerești
creând spații pentru depozitarea hranei sau pentru cultivarea a diverselor tipuri de fungi, cum este de
exemplu în cazul albinelor sau a termitelor. Caracteristica comună a acestor structuri este că oferă un
control extins asupra mediului pentru cel care le construiește. În cele din urmă lucrarea se va focusa pe
aspectul funcțional care are cea mai mare relevanță și în arhitectura umană, controlul ambiental.
Construcțiile menite pentru prinderea în capcană sau creșterea hranei, dar și cele pentru comunicare,
deși teme interesante, pot avea un domeniu de aplicare redus sau chiar nul în arhitectura noastră.

Vor fi discutate și soluții constructive legate atât de forme specifice cât și de utilizarea materialelor sau
organizare a forței de lucru, cu ultima parte prezentând o posibilă manifestare a simțului estetic, în
ipostaza creatoare dar și în cea critică, prezentă în lumea animală. Trebuie precizat însă că acesată
lucrare poate doar să prezinte doar câteva exemple a arhitecturii din lumea animală, care subliniază
cele mai relevante concepte pentru mediul nostru construit. Cartea din care informațiile pentru acest
capitol au fost extrase: „Animal Architecture” de Mike Hansell prezintă însă, în mod poate cel mai
cuprinzător și în detaliu, la ora actuală, lumea construcțiilor animale, și este recomandat pentru cei
interesați.

Spații pentu trăit. Controlarea mediului înconjurător.

Temperatură.

Cele mai comune surse de căldură pentru organisme sunt ori Soare sau metabolismul propriu. Pentru
toate organismele indiferent de faptul că ele sunt endotermice sau exotermice, au o temperatură
optimă pentru a menține funcțiunile vitale, iar fluctuațile extreme de temperatură pot fi dăunătoare.
De obicei arhitectura poate ajuta în menținerea temperaturii la valori aproape de cea optimă, sau în
cazuri mai excepționale poate oferi metode a de a disipa căldura în cazul extremelor ale schimbărilor
climatice.
Putem observa orientarea arhitectuii în funcție de radiația solară la pânzele, la unele specii a familiei
Araneidelor, păianjeni care preferă mediul forestier. Acestea prezintă în mod predominant orientare
nord-sud în zonele umbrite, însă în zone mai deschise este preferă orientarea est-vest.
S-a observat că rotirea artificială din axul nord-sud spre axul est-vest a mușuroiul speciei de termite
Amitermes meridionalis va rezulta în temperaturi mai puțin uniforme și extreme mai mari pe perioada
amiezii.
Larvele mature ale moliei Leguminivora glycinivorella își țes cocoanele la adâncimea de 1-3 sub
suprafața solului. Acesta nu ferește în întregime de fenomenul înghețului, însă s-a dovedit că pe când
larvele neprotejate se îngheață între -3 și -4 oC, cele care beneficiază de protecția coconului vor putea
supraviețuii temperaturi până sub -22oC.
Oxigen și respirație

Asigurarea protecției împotriva extremelor temperaturii și împotriva prădătorilor nu este fără efectele
ei secundare, care de cele mai multe ori implică ori nivele scăzute de oxigen (hypoxia) sau creșterea
nivelului de dioxid de carbon (hypercapnia). Acest lucru se datorează faptului că adăpostul, în
majoritatea cazurilor, implică o bareieră fizică între habitatant și mediul înconjurător.

Soluția la această problemă de obicei este de două feluri, ori comportamental, ori fiziologic. Soluția
comportamentală este ventilarea, pentru care energia necesară este furnizată de habitant prin
pomparea activă a aerului. Cealaltă soluție implică alcăturirea construcției în așa manieră încât energia
naturală care provine din circulația aerului sau altui fluid înafara spațiului interior să poată induce
curenți, ventilând astfel structura.

Arhitectura vizuinelor este una dintre exemple, care a permis a unei mari varietăți de organisme,
recoltarea energiei curenților exteriori pentru asigurararea ventilației interne. Vizuinele câinelui de
preerie, (Cynomis) au două ieșiri de feluri diferite, o movilă mai joasă 104 mm și un crater înalt de 186
mm. Când bate vântul deasupra construcției, movila asigură admisia de aer care după ce a circulat prin
galeriile vizuinei este evacuat prin craterul mai înalt. Fenomenul poate fi explicat prin Principiul lui
Bernoulli, care constată că energia unui fluid în mișcare va rămâne constant. Astfel dacă viteza crește,
presiunea va trebui să scadă pentru asigurarea echilibrului energetic. În cazul vizuinei căinelui de
preerie aerul care se mișcă pe direcția orizontală va crește viteza când se lovește de craterul mai înalt
de evacuare, creând astfel o presiune scăzută în această zonă, supțiune în zona de admise, realizând
astfel efectul de ventilare în interiorul galeriilor.

Speciile termitelor africane (Macrotermes) au dezvoltat un sistem diferit pentru ventilarea mușuroaielor
pe care le construiesc. Față de alte specii de termite (ex. Odontotermes) care construiesc coșuri de
ventilare și galerii de admisie pentu acestea, mușuroiul termitelor africane sunt în întregime închise.
Mișcarea aereului în mușuroi funcționează exclusiv pe baza diferențelor de temperatură în interiorul
acestora. Mușuroiul speciei Macrotermes michaelseni exemplifică cel mai bine acest principiu. Sistemul
de galerii pornește din baza construcției, după care urcă sub pereții exteriori până la nivelurile
superioare, unde este conectat la alte galerii care urcă direct prin miezul mușuroiului, creând astfel un
sistem închis de circulare a aerului. S-a constat câ pe timpul zilei, când temperaturile exterioare au fost
mai ridicate decât cele din interiorul mușuroiului, aerul a avut tendința de a a urca pe galeriile periferice
și să coboare pe cele din mijloc. Pe timp de noapte când temperatura mediului exterior a fost mai scăzut
față de construcție direcția circulației aerului s-a inversat. (ref. Korb&Linsenmair). Studiile biologilor
Korb și Linsenmair au scos la iveală diferențele în „proiectarea” mușuroaielor în funcție de habitat, care
implică un fel de compromis între regularea temperaturii și schimbul gazelor. (ref) Când temperatura
ambientală este sub cea optimă, suprafața mușuroiului ar trebui să scadă exponențial pentru a minimiza
pierderile de temperatură față de exterior asigurând o temperatură interioară cât mai constantă și mai
aproape de cea optimă. Suprafața mușuroiului ar trebui însă să crească linear odată cu creșterea
temperaturii exterioare pentru a putea asigura schimbul de aer cu exteriorul pentu o concentrație
constantă de CO2. Potrivit acestor principii, mușuroaiele de pe savana nu trebuie insulate neaparat
împotriva pierderii căldurii, suprafața totală fiind în primul rând determinată de schimbul de gaze. În
mediul forestier suprafața ar trebui să fie cât mai scăzută pentru a refuce pierderile calorice, însă
suprafața necesară pentru schimbul de aer este mai mare decât cea optimă din punct de vedere al
temperaturii.
Gestiunea apei și controlul umidității

Habitatele pot fi foarte diverse din punctul de vedere a umidității, variând de la total uscate până la
cele compuse în totalitate de apă. Arhitectura poate fi de folos în asigurarea sau în eliminarea acesteia
în funcție de necesități. În condiții de secetă extremă, scopul principal este protecția împotriva
dissecării, în condiții mai temperate apele pluviale pot fi dăunătoare și neceseită metode de gestionare,
iar în habitate umede apa în sine poate fi folosită ca o barieră protectoare.

În cazul larvelor a diverselor tipuri de insecte, coconul deservește în primul rând rolul de conservare a
apei, în jurul corpului. De exemplu coconul moliei de praz (Acroleliopsis assectella) este capabil să
absoarbe o cantitate de apă din vaporii atmosferici, echivalentă cu două treimi din greutatea proprie,
asigurând necesatul pentru supraviețuirea larvei.

Odată transformați în picături de ploaie, vaporii atmosferici prezintă o sursă de probleme pe care
arhitectura animală va trebui să le adreseze. Construcțiile suscpetibile la daune structurale din cauza
apei, de obicei alcătuite din noroi sau hârtie, prezintă deseori forme care ajută vărsarea apei.
Specia Cubitermes, de expemplu, s-a adaptat acestor condiții costruind mușuroaie în fomă de ciupercă,
construcții din noroi cu exrescențe perimetrale care formează un versant radial; sau Procubitermes se
adăpostește de apele pruviale în construcții alipite trunchiurilor de copaci, cu formă de blazoane
suprapuse, similare cu arhitectura pagodelor din Asia de est.
Cuiburile viespilor stenogastrini, construite din hârtie, sunt de obicei ferite de ploaie prin alegerea
oportună a sitului, însă altă specie de viespi, Metischnogater, au recurs la implicarea construcțiilor
auxiliare în formă de pălării amplasate deasupra cuibului, cu rolul de a deflecta apa de ploaie, înainte
ca aceasta să ajungă în contact cu cuibul fragil.

Unele specii, care trăiesc la întâlnirea mediului terestru și celui acvatic îsi folosesc arhitectura pentra a
putea totodată respira, dar să beneficieze și de protecția oferită de apă. Brajele brebilor care ajută la
formarea lagunilor artificiale este poate cel mai evident exemplu. Pe de altă parte peștele de noroi
(Periophthalmodon schlosseri) trăiește în galerii care sunt în permanență sub apă. Apa în aceste galerii
este extrem de hipoxică, însă la baza galeriilor există mai multe tunele conectate la cemere cu aer, care
la rândul lui este adus de animal prin înghițirea acestuia.
Considerente constructive

Materiale

Arhitectura rezultă din aplicarea unui model de comportament constructiv pe materiale, sau într-o
aboradare mai filozofică, prin impunerea „formei” pe acesta. În cadrul natural animalele au la dispoziție
o gamă variată de materiale, unele minerale, cum ar fi piatra sa noroiul, sau organice care includ
elemente de proveniență animală, vegetală.

Aspectul, probabil cel mai important însă în categorizarea lor ar fi felul în care acestea sunt obținute de
animalul constructor. Prin criteriul acesta se pot distinge materiale colectate și materiale secretate, care
au trăsături foarte diferite atât în alcăturie cât și în maniera prin care sunt puse în operă. Diferența
fundamentală dintrea ceste două tipuri de materiale este că cele colectate se obțin printr-un proces
comportamental, pe când cele secretate printr-un proces fiziologic. La intersecția acestora se află
materialele obținute din cadrul natural care necesită procesare înainte de a fi încorporate în operă.

Procesarea poate implica amestecarea a mai multor componente de proveniență diferită care vor
forma un material compozit, cum este de pildă și hârtia din care sunt construite cuiburile de viespe.
Pentru obținerea acestei hârtii sunt combinate părti vegetale cu saliva viespilor.

În funcția provenienței materialului de construcție se pot face următoarele observații legate de calitatea
acestora, și despre calitatea construcției. Calitatea materialului obținut prin procesare fiziologică este
în permanență controlată prin procesul de „fabricație” a acestuia, rezultând astfel un amestec omogen
în ceea ce privește compoziția și trăsăturile mecanice față de materialele colectate din mediul
înconjurător. Materialele secretate au un domeniu mai larg de aplicare în construcția capcanelor față
de adăposturi, însă aceste aplicații favorizează complexitatea, iar astfel din punct de vedere constructiv
sunt de interes pentru tematica acestei lucrări. Standardizarea materialului constructiv are drept
consecință o structură mai regulată care de obicei este și mai durabilă.

Materiale obținute prin colectare și triaj

Materiale de origine animală

Materialele animale obținute prin colectare sunt în principiu destul de rar întâlnite în costrucțiile lumii
animale. Mătasa produse de artropozi este probabil cea mai importantă excepție. Este folosită în special
în construcția cuiburilor păsărilor de constituție mică, gâsindu-se în construcțiile a 56% a speciilor de
păsări. Calitățile acestui material includ rezistența foarte ridicată față de greutatea ei, și ușurința de
punere în operă prin „croșetarea” ei.

Materiale vegetale

Tijele și tulpinele a multur specii de plante pot fi folosite ca elemente structurale verticale, acestea fiind
capabile în mediul lor original de a suporta greutatea florilor sau frunzelor fără a flamba și fără a se rupe
sub acțiunea forțelor laterale produse de vânt.

Bețișoarele de lemn și crengile sunt materialele tipice a cuiburilor speciilor mai mari de păsăeri.
Deoarece sunt disponibile în lungimi și grosimi foarte variate, păsările preferă alegerea pieselor cele
mai conveniente, în loc de remodelarea acestora, care câteodată rezultă în construcții care
încorporarează elemente mai eterogene.
Elementele plantelor cu formă elongată sunt foarte potrivite pentru construcțiile păsărilor. Printre
astea se poate număra frunza de iarbă, palmier, fibrele de palmier etc. Toate acestea sunt caracteriate
de o rezistență excelentă la întindere, și deseori constituie materialul ales pentru cuiburile supendate
a păsărilor țesătoare (Ploceidae.)

Materiale minerale. Noroi, pământ și pietre

Noroiul s-a constatat a fi materialul de bază pentru cuiburile a circa 5% a speciilor de păsări. De obicei
nu este folosit în mod unic, de multe ori combinându-se cu alte materiale fibroase, deoarece materialul
compozit obținut în felul acesta poate rezista atât forțelor de compresiune cât și întinderii.

Materiale create prin procesare

Procesarea solului

O gamă variată de insecte își construiesc structuri din noroi folosind același tehnici ca și păsările,
diferența fiind însă în compoziția materiei prime. Pe când concentrația de apă și noroi în arhitectura
păsărilor depinde mai mult de zona de unde se extrage materia primă (de exemplu noroiul cu
compoziția dorită se găsește pe marginea bălților sau a apelor curgătoare), viespele eumenin ajunge la
compoziția dorită prin procesare. Viespele aduce prima dată apa pe zona de extracție, de unde extrage
noroiului pentru a o căra pe situl construcției. Materialele noroioase folosite de termitele constructoare
de mușuroaie prezintă trăsăturile selecției și procesării. A fost constatat că pereții construcțiilor
speciilor Noditermes și Cubitermes, au o concentrație de argile mult mai mare decât mostrele de sol din
jurul mușuroaielor.

Tăierea frunzelor și a crengilor

Animalele care posedă fălci destul de puternice, pot modifica forma a frunzelor și crengilor rigide prin
mestecarea, roaderea acestora. Castorii iși folosesc dinții pentru a tăia truchiurile arborilor mai subțiri,
iar larvele a unor specii de molii (Psychidae, Lepidoptera) taie bucăți uniforme de crengi pe care la urmă
le țes cu mătase pentru a obține o carcasă protectivă în jurul lor.

Flexibilitatea frunzelor este cea mai mare când acestea sunt proaspete. Păsările țesătoare (Polceinae)
se folosesc de acest lucru când își construiesc cuiburile din frunze de palmier. Țesătoarea Ploceus
cucullatus își standardizează materialul de construcție prin tăierea a mai multor frunze de iarbă dintr-o
singură încercare.
Propolisul

Propolisul, cunoscut în unele instanțe și ca „lipici de albine” este o substanță cu diverse caracteristici
avantajoase atât ca material de construcție cât și cu implicații sanitare.

Contrar a unor concepții greșite propolisul nu este nicsi măcar parțial secretat de albine, ci este în
întregime alcătuit din rășina colectată de pe arbori. În Europa alegerea principală a albinelor sunt
diverse soiuri de plop. S-a constatat că propolisul are rezistență mecanică comparabilă cu cea a cearei
de albine, însă este mai rugoasă, fiind astfel ideal pentru umplerea golurilor sau pentru a repara
eventuale daune produse în stup.

Hărtia și cartonul

Între speciile de viespi sociali din familia Vespidae, materialul preferat pentru cuib este hârtia sau
cartonul obținut din fragmente de material vegetal tocat prin mestecare și lipit cu o anumită secreție a
viespelui. Calitatea principală a acestui material este că poate fi modelat în foi subțiri și ușoare care se
comportă foarte bine la întindere.

Materiale secretate

Ceara și secrețiile asociate

Mucus

Mătase

Comportamentul constructiv

Constrângeri pe forma arhitecturală

Forma arhitecturală este constrânsă nu doar de proprietățile materialului dar și de limitările impuse ale
echipamentului utilizat în construcție. În majoritatea cazurilor dimensiunea unitatății constructive este
constrâns de dimensiunea constructorului. De obicei unitatea care poate fi manipulată este mai mică și
mai ușoară decât corpul celui care construiește, una din puținele excepții fiind furnicile țesătoare
(Oecophylla), care reușesc să manipuleze frunzele din care își alcătuiesc cuiburile prin legarea corpurilor
a mai multe exemplare pentru a forma un lanț viu.

Un alt model comportamental surprinzător în lumea animală este folositea eșafodajului, care ca și
pentru specia noastră folosește la realizarea construcțiilor care depășesc dimensiunea corpolară a
individului. Un caz rar al acestui comportament se poate observa spiralele auxiliare ale Araniedelor.
Această construcțiie auxiliară ajută păianjenul să acopere golurile dintre razele pânzei în timpul
construcției spiralei de capcană.

Absența construcțiilor auxiliare nu pare să limiteze însă dimensiunea absolută a structurilor construite
de animali. Mușuroaiele de termite a speciilor Macrotermes și Amitermes sunt destul de mari pentru a
găzdui milioane de exemplare, implicate și în construcție, însă și dacă ar fi de dorit aceștia nu ar putea
construi o „sală mare” în interiorul mușuroiului din cauza limitărilor corporale a individului.
Limitările în ceea ce privește utilizarea uneltelor are drept consecință lipsa aproape integrală a
elementelor cinetice, cum ar fi ușile sau alte elemente mobile, în arhitectural lumii animale. Există
totuși, ca și la alte capitole, excepție și în cazul acesta. Unele specii de termite folosesc globuri alcătuite
din materiale similare mușuroilui, care se folosesc pentru blocarea acceselor în anumite zone ale
galeriei. Un mecanism comparabil cu o ușă batantă este folosit de păianjenul Ummidia (Ctenuzudae)
care încorporează un mecanism de închidere alcătuit in mătase. Ușa în sine este o disc de pământ învelit
în mătase care se potrivește în partea superioară teșită a vizuinei îngropate. Această soluție necesită o
complexitate mare a comportamentului constructiv, dar și materiale adecvate.

Elemente constructive și sisteme structurale

Grinzi și console

Grinda este un element longitudinal susținut pe cele două caoete, în care apar solicitări de compresiune
în partea superioară și întiindere în cea inferioară. Mai multe specii de păsări îsi alcătuiesc cuiburile în
felul unor matrici complexe de grinzi rigide cu secțiunea rotundă. Acestea au forma de bare solide sau
goale în interior, provenite din crengi sau tulpine. Sistemul acesta poate fi adaptat pentru plaforme
simple ca și cuiburile unor specii de porumbei (Columbidae), cuve adânci întâlnite la coțofane. (Pica
pica).

Atât crengile cât și tulpinele folosite în construcția cuiburilor sunt elemente vegetale care pe timpul
duratei de viață a plantei sau fost menite să funcționeze ca grinzi lungi în consolă, o trăsătură care este
parțial reținută și după ce acestea au fost separate de rădăcini. În cuiburile păsărilor acestea nu au
porținui mari ieșite în consolă, în schimb cuiburile finalizate sunt extrem de rezistente față de forțele la
care sunt supuse. O explicație posibilă pentru acest lucru este, că ansamblul acestor elemente
funcționează pe principiul grinzilor tridimensionale, mai precis ca și un cadru de structură reciprocă.
Acesta poate suporta deschideri mai mari decât o singură grindă, elementele longitudinale fiind
conectate în așa menieră încât solicitările concentrate de distribuie pe toată structura.

Cuiburile viespilor de hârtie (Polistinae) sunt conectate în punctul de ancorare superior prin bare de
agățare care folosesc același material ca restul cuibului. Există o relație directă între încărcările
cuibuilui și diametrul acestei bare. S-a observat că acest lucru este preferabil din cauza cosiderentului
economei de materie, care este distribuiut în așa fel încât să reziste încovoierii folosind cantitatea
strict necesară.

Cele mai complexe structuri create de animali sunt probabil acește cuiburi din hârtie și fagurele
albinelor construite din ceară. Ambele structuri sunt construcții atârnate cu un capăt liber. Ambele
folosesc celule cu secțiuni hexagonale, deoarece pe lângă faptul că sunt foarte stabile din punct de
vedere static, hexagonul regulat este perimetrul cel mai scurt posibil pentru a înconjura o unitate de
suprafață, fiind astfel alegerea cea mai economică. La albine, economia de material devine și o
necesitate majoră, deoarece pentru obținerea a unei cantități date de ceara din care se construieșste
fagurele, este nevoie de a sacrifica, aproximativ de patru ori aceeași cantitate de miere, care este
până la urmă resursa de hrană a coloniei.
Plăci subțiri

O foaie orizontală de hârtie rezemată la cele doă capete, s-ar putea să nu aibă rezistența necesară nici
pentru a-și susține propria greutate. Însă dacă foaia este curbată în forma unui arc fixat în punctele
de reazăm, acesta devine mai rigidă și mai rezistentă. Cupolele de hârtie prezente în „proiectele”
viespilor sociali se pot găși adesea acoperind cuiburile pe trunchiul copacilor, pe crengi sau frunze.
Folosirea unui material atât de ușor face posibilă închiderea a unor spații de deschideri mari.
Rezistența acestui tip de hârtie pe direcția fibrelor este aproximativ de 8 ori mai mare decât pe
direcția perpendiculară pe acesta.

Bare în tensiune

Cuibul viespelui Polistes fuscatus este un fagure deschis atașat unei suprafeței de angorare printr-o
bară de agățare asemănătoare unei tulpini. Fagurele crește după simetria radială în jurul acestui
suport central. S-a constatat că dacă fagurele este înclinat sau i se atașează o greutate în mod
artificial, viespii vor avea tendința să o contrabalanseze prin construirea suporților adiționali care se
dispun în așa fel încât să evite apropierea exagerată a fagurelui față de suprafața de suport.

Cuiburile speciei de viespi Dolichovespula se dezvoltă prin suspendarea a noilor faguri pe cele
existente, fiecare nivel de fagure în parte având simetrie radială și crescând la rândul lui prin adiție
concentrică a noilor celule pe margini. Pe măsură ce noi celule sunt adăugate, acestea se umplă
imediat cu larve pentru asigurarea distribuției egale a greutății pe toată structura. Cuiburile mature
pot avea chiar și trei nivele de faguri suspendate pe cea principală, apropiată de suprafața de
ancorare. Acest lucru implică și consolidarea progresivă a barelor centrale de suport prin adiția
materialului suplimentar. La subspeciile norwegica și sylvestris bara de suport dedesubtul primului
fagure este întotdeauna mai dens decât toate celălalte. Acesta poate fi din cauza răspunsului adaptiv
față de încărcări. Viespii ar putea să decidă unde este nevoie de material suplimentar, judecând după
distanța dintre două nivele de faguri, care s-ar putea extinde când structura este supusă încârcărilor
din ce în ce mai mari sau prin citirea frecvențelor rezonanței în diferitele zone a suportului central.

Structuri suspendate ușoare

Pânza păienjenilor, deși folosește o suprafață relativ mare pentru a captura prada, acesta este foarte
simplă în formă și economică cu materialul constructiv, având toate elelentele tensionate. O explicație
pentru accest lucru ar putea fi necesitatea de minimalizare a folosirii mătasei pentru fiecare pradă
capturată. Ca și în cazul albinelor, costul materialului a favorizat în procesul evolutiv soluțiile care
prezentau volumul minim consumat. Ipoteza aceasta, a volumului minim preconizează încărcări
unimorme în toată structura, având drept consecință creșterea secțiunii firului pânzei odată cu distanța
față de centrul pânzei, acesta ajungând în unele cazul să fie dublă. Totodată în zona superioară apar și
fire duble care sunt menite să compenseze pentru greutatea păianjenului aflat în miezul pânzei.
Proiectarea în lumea animală și simțul estetic.

Ne place să ne gândim la sensibilitatea vizuală față de lumea înconjurătoare, ca o trăsărură exclusivă

a speciei noastre, judecându-ne creațile nu doar după felul în care acestea ne îmbunătățesc viața sau
durabilitatea/actualitatea lor în timp dar și după satisfacția estetică pe care ne produc. Oare putem
găsi un precedent în natură pentru alegeri bazate strict pe criteriul artistic?

Păsările grădinar (Ptilonorhynchidae) par a fi cei mai buni candidați pentru a analiza prezența simțului
estetic în lumea animală. Pentru a putea afirma existența acestuia trebuie constatat că un animal
poate obține plăcere sau satisfacție dintr-o experiență a simțurilor. Acestă familie de păsări prezintă
totuși modele de comportament care par să dovedească acest lucru.

Evidența empirică suportă teoria că speciile din familia grădinarilor au selecția sexuală asemănătoare
speciei umane bazată pe alegerea partenerului de către femelă. Alegerea aceasta este însă influențată
de prezența unor pasaje formate din structuri arcuite, construit din fire de ierburi sau crenguțe uscate,
și ornamentat cu diverse pietre sau alte obiecte colorate. De exemplu la specia grădinarului satin
(Ptilonorhynchidae violaceus) s-a dovedit că femelele preferă masculii care își decorează construcțiile
cu un număr mare de obiecte albastre, și care au pasajul simetric.

Păsările grădinare diferă de alte specii la care selecția sexuală se bazează experiența vizuală a
penajului, cum este în cazul păunilor, trăsăturile favorabile nu se prezintă doar pe corp, ci sunt
exterioreazte în construcție, prin comportament. Grădinarii depășesc alte specii când vine vorba de
prezentări nuptiale și deoarece pe lângă prezența a diverselor ornamente, culori și elemente spațiale,
pasajul servește și rolul de scenă pentru un show multisenzorial al masculului, care încercă să seducă
atât prin mișcare viguroasă cât și prin uflarea penajului și vocalizare.

Mai mult de atât aceste păsări par să-și dezvolte „arta” în timp. S-ar putea să fie nevoie de o perioadă
extinsă de timp pentru a căpăta aprecierea femelei. Masculii imaturi uneori au nevoie de 6-7 ani
pentru a ajunge la performanța prin care își pot ajunge scopul reproductiv. Grădinarii aurii de multe
ori pot fi observați lucrând în grupuri, unde exemplarele mai tinere și fără experiență „fură
meșteșugul” de la masculi maturi pe care îi urmăresc cu vigilență în timpul construcției. Masculii
prezintă variații, dar în unele cazuri și innovație la nivel regional, dar chiar și de la un specimen la altul
când vine vorba de folosirea ornamentației, în funcție de preferințele femelelor. Este totodată foarte
important de notat faptul că toate aceste construcții au rolul doar de a prezenta capacitățile autorului
sexului opus, fără a servi rolul de adăpost sau alte uzuri pentru creșterea urmașilor. Cuibul efectiv în
care se așează ouăle este construit de către femelă, în zone mai înalte, ferite de prădători, față de
„pasajele” masculilor care sunt amplasate la nivelul solului.

Totuși aceste observații și predicții adresează doar obiceiurile ritualului de împerechere masculin,
ignorând jumătate din problemă. Dacă masculii se antrenează pentru a deveni „artiști”, oare femelele
cum ajung să devină „critici de artă”?