D’ale carnavalului

Personaje

Didina Mazu din comedia D’ale carnavalului, de I.L. Caragiale, este pupila lui Iancu Pampon
şi rivala Miţei Baston la graţiile masculine ale lui Nae Girimea. Personaj mult mai şters
decât apriga republicană cu care îl dispută pe frizerul galant şi infidel. Mai puţin implicată
sentimental în relaţia cu Nae (ca, de altfel, şi în aceea cu Pampon). Didina Mazu pare a fi o
achiziţie recentă a lipsitului de scrupule don Juan, beneficiind, ipso facto, de statutul de
favorită: în astfel de istorii amoroase, privilegiat este întotdeauna ultimul sosit.

Ea ştie foarte bine această regulă, motiv pentru care nici nu manifestă gelozii inutile vizavi
de Miţa de a cărei existenţă în calitate de amantă a lui Girimea ştie (reciproca nu e
valabilă!). O tratează, prin urmare, de sus, cu superioritatea la care îi dă dreptul clasarea pe
primul loc în ierarhia mini-haremului frizerului. În păruiala din scena a V-a (III), Didina intră
orgolioasă pentru a-şi apăra nu dragostea, ca Miţa, ci întâietatea. Spre deosebire de
ploieşteanca supusă voinţei şi capriciilor lui Nae Girimea, ea îşi gestionează mai bine
atuurile şi în relaţia cu acesta, şi în legătura cu Pampon pe care îl domină şi-l joacă precum
doreşte („- Să poftească pe urmă d. Pampon acasă în costum de bal... să-l judec eu...”).

 I.L. Caragiale
În tot ce face, Didina are aerul unei amante profesioniste, stăpână pe tehnicile de seducţie,
acaparare şi menţinere în mreje a bărbaţilor, care nu se încurcă în sentimentalisme desuete
şi care, în plus, îşi cunoaşte foarte bine interesele. Miţa este gata să se expună cu orice risc
unui scandal public Didina are, dimpotrivă, oroare de publicitate negativă, arătându-se
extrem de grijulie cu „viitorul ei”: „ Ce scandal! O să mijlocească proces, poliţie, procuror, şi
pe urmă la juraţi... O să ne dea pân gazete! (...) Sunt compromentată... Mi-ai omorât viitorul,
d-le Nae. (...) Dacă ştiai cu ce republicană apilpisită de Ploieşti ai de-a face, nu trebuia să
mă-ncurci pe mine.”

Aspirând la excelenţă sub raportul tehnicii dramatice (autorul însuşi aşeza justificat D’ale
carnavalului deasupra Scrisorii pierdute din această perspectivă), ultima dintre marile
comedii ale lui Caragiale ne întâmpină cu o noutate în materie de valorificare a onomasticii
personajelor. Folosite până atunci, în prelungirea tradiţiei instituite în teatrul lui Vasile
Alecsandri, mai cu seamă ca indice sau măcar ca sugestie caracterologică, numele
dobândesc aici şi o altă funcţionalitate.
Aşa cum remarcă şi Garabet Ibrăileanu în cunoscutul studiu pe această temă, dimensiunea
polisemantică a substantivului mazu - cuvânt ce semnifică operaţiunea de relans la jocul de
cărţi, dar care, în limbajul curent al epocii, înseamnă şi supliment, adăugire, coroborată cu
împrejurarea că acesta este şi numele de familie al Didinei generează o ramificare şi o
dezvoltare efectivă a acţiunii. Rostit de Catindat în exerciţiul său gratuit de tachinerie la
vreme de carnaval, cuvântul mazu induce amantei lui Pampon convingerea că a fost
recunoscută, determinând-o să-şi schimbe costumul şi de aici, vorba lui Ibrăileanu, „intriga,
cum se ştie, se încurcă de tot”.
Comedie bazată pe inventivitate în construcţia acţiunii, pe imprevizibilul întâmplărilor ce se
succed vertiginos şi pe măiestria soluţionării scenice a ghemului de qui pro quo-uri creat în
momentul de culminaţie a intrigii, D’ale carnavalului contează mai mult pe efectul
 funcţionării impecabile a acestui angrenaj tehnic, decât pe complexitatea şi soliditatea
literară a personajelor, Didina Mazu, cel puţin, este o dovadă în acest sens.

Ea ştie foarte bine această regulă, motiv pentru care nici nu manifestă gelozii inutile vizavi
de Miţa de a cărei existenţă în calitate de amantă a lui Girimea ştie (reciproca nu e
valabilă!). O tratează, prin urmare, de sus, cu superioritatea la care îi dă dreptul clasarea pe
primul loc în ierarhia mini-haremului frizerului. În păruiala din scena a V-a (III), Didina intră
orgolioasă pentru a-şi apăra nu dragostea, ca Miţa, ci întâietatea. Spre deosebire de
ploieşteanca supusă voinţei şi capriciilor lui Nae Girimea, ea îşi gestionează mai bine
atuurile şi în relaţia cu acesta, şi în legătura cu Pampon pe care îl domină şi-l joacă precum
doreşte („- Să poftească pe urmă d. Pampon acasă în costum de bal... să-l judec eu...”).

 I.L. Caragiale
În tot ce face, Didina are aerul unei amante profesioniste, stăpână pe tehnicile de seducţie,
acaparare şi menţinere în mreje a bărbaţilor, care nu se încurcă în sentimentalisme desuete
şi care, în plus, îşi cunoaşte foarte bine interesele. Miţa este gata să se expună cu orice risc
unui scandal public Didina are, dimpotrivă, oroare de publicitate negativă, arătându-se
extrem de grijulie cu „viitorul ei”: „ Ce scandal! O să mijlocească proces, poliţie, procuror, şi
pe urmă la juraţi... O să ne dea pân gazete! (...) Sunt compromentată... Mi-ai omorât viitorul,
d-le Nae. (...) Dacă ştiai cu ce republicană apilpisită de Ploieşti ai de-a face, nu trebuia să
mă-ncurci pe mine.”

Aspirând la excelenţă sub raportul tehnicii dramatice (autorul însuşi aşeza justificat D’ale
carnavalului deasupra Scrisorii pierdute din această perspectivă), ultima dintre marile
comedii ale lui Caragiale ne întâmpină cu o noutate în materie de valorificare a onomasticii
personajelor. Folosite până atunci, în prelungirea tradiţiei instituite în teatrul lui Vasile
Alecsandri, mai cu seamă ca indice sau măcar ca sugestie caracterologică, numele
dobândesc aici şi o altă funcţionalitate.
Aşa cum remarcă şi Garabet Ibrăileanu în cunoscutul studiu pe această temă, dimensiunea
polisemantică a substantivului mazu - cuvânt ce semnifică operaţiunea de relans la jocul de
cărţi, dar care, în limbajul curent al epocii, înseamnă şi supliment, adăugire, coroborată cu
împrejurarea că acesta este şi numele de familie al Didinei generează o ramificare şi o
dezvoltare efectivă a acţiunii. Rostit de Catindat în exerciţiul său gratuit de tachinerie la
vreme de carnaval, cuvântul mazu induce amantei lui Pampon convingerea că a fost
recunoscută, determinând-o să-şi schimbe costumul şi de aici, vorba lui Ibrăileanu, „intriga,
cum se ştie, se încurcă de tot”.
Comedie bazată pe inventivitate în construcţia acţiunii, pe imprevizibilul întâmplărilor ce se
succed vertiginos şi pe măiestria soluţionării scenice a ghemului de qui pro quo-uri creat în
momentul de culminaţie a intrigii, D’ale carnavalului contează mai mult pe efectul
funcţionării impecabile a acestui angrenaj tehnic, decât pe complexitatea şi soliditatea
literară a personajelor, Didina Mazu, cel puţin, este o dovadă în acest sens.

Gelozia ei (lor) declanşează conflictul, îl întreţine şi-i augmentează tensiunea, fără impulsul
revanşard al Miţei et comp., vertijul comic al lumii din D’ale carnavalului nu s-ar produce,
lumea respectivă rămânând, ca potenţialitate literară, în zona adiacentă unui cehovianism
de cartier. Pentru că, în pofida aerului de vodevil şi a ludicului expansiv care învăluie
 întâmplările, există în piesă câteva detalii tangente sau chiar consubstanţiale dramei pe
care doar devastatorul simţ al acceleraţiei comice de care dispune Caragiale le împiedică
să impună cromatica de ansamblu a acestei alcătuiri literare.
 I.L. Caragiale
Se înţelege, cred, limpede că am în vedere în consideraţiile mele privitoare la această piesă
- ca şi la celelalte, de altfel - textul, nicidecum diferitele sale versiuni spectaculare care, am
impresia că de-a lungul vremii, au prevalat în evaluările critice asupra dramaturgiei lui
Caragiale. Mai direct: suspectez multe dintre exegezele literare dedicate creaţiei autorului
că au avut ca suport nu literatura sa dramatică, ci reprezentaţiile scenice ale pieselor.
Exagerând conştient, mi se pare că gestul echivalează cu încercarea de a face cronica
literară a unui roman având ca element de referinţă filmul rezultat din ecranizarea lui.

Revenind, care ar fi, deci, elementele de dramă (sau, măcar, de melodramă) disipate în
partitura Miţei Baston? S-o urmărim succint pe parcursul acţiunii. Intrată la bănuieli rele
apropo de fidelitatea amantului ei de inimă, Nae Girimea, tânăra femeie, îndrăgostită sincer
şi pasional de galantul frizer şi subchirurg, soseşte la domiciliul acestuia pentru o explicaţie,
dublată de cuvenita răzbunare. Are cu ea o sticluţă de vitriol englezesc de care este decisă
să facă uz. Şi chiar face în finalul actului II, chiar dacă, până la urmă, dăunătoarea licoare
se dovedeşte a fi simplă „cerneală violentă”. Atenţie, însă: în momentul când Miţa i-o
aruncă în ochi Catindatului, convinsă fiind că victima este Nae, ea n-are habar de
substituţia operată de spiţer.

Republicana chiar crede că în recipient se găseşte „vitrion”, actul de răzbunare depăşind

sensibil hotarul gesticulaţiei comice. Există, apoi, în încrâncenarea Miţei Baston de a se
răzbuna pe amantul infidel, căruia „i-a fost întotdeauna fidea”, o credinţă în dreptatea cauzei
sale şi o perseverenţă în urmărirea idealului ei justiţiar care pot scoate întreaga istorie de
sub incidenţa comicului. Medeea sau Fedra n-au, în fond, motivaţii sufleteşti mai profunde
pentru laptele lor. Între tragedie şi melodramă diferenţa o face nu mobilul desfăşurării epice
(comun, cel mai adesea), ci modul diferit de distribuire a accentelor. Din acelaşi material de
viaţă, doi scriitori la fel de talentaţi, unul înzestrat cu geniu dramatic, iar celălalt cu geniu
comic, pot produce două capodopere fundamental diferite ca morfologie literară.

O schemă absolut identică - doi tineri se iubesc, dar părinţii se opun unirii lor în cuget şi-n
simţire - stă la baza tragediei shakespeariene Romeo şi Julieta, dar şi a întregii literaturi
dramatice adiacente comediei dell’arte. Miţa Baston este ridicolă în gelozia ei pentru că aşa
vrea Caragiale, nicidecum pentru că naturelul ei, la fel de simţitor ca al lui Crăcănel,
amantul său oficial, ar fi cumva de această factură. În cei şapte ani care o despart pe Veta
din O noapte furtunoasă de Miţa propensiunea autorului spre sarcasm se radicalizează:
aproape nimic din ce face şi spune consoarta cherestegiului nu stârneşte râsul: aproape tot
ce spune şi face ploieşteanca stă sub semnul deriziunii comice.