TEATRUL LUI CARAGIALE

Conul Leonida față cu reacțiunea

Este o așa-zisă „farsă” într-un singur act, publicată în revista literară Convorbiri Literare în
anul 1880. Considerată o bijuterie a dramaturgiei tipice a lui Caragiale în pofida mărimii sale,
această comedie redă cu acuratețe personaje și situații tipice secolului XIX, totodată și
întâmplări istorice relevante, într-o manieră atât de potrivită cititorului contemporan cu
apariția operei, cât și cititorului de astăzi. Titlul este sugestiv, ne indică atât personajul
principal cat și principalul motiv al declanșării acțiunii.
Rezumat
Într-o casă modestă dintr-o mahala bucureșteană, seara târziu, conul Leonida și coana Efimița
stăteau la masă discutând. Lampa de gaz de pe masă lumina căminul lor, dezvăluind cele
două paturi și scaunele în jurul mesei. Conul Leonida îi povestea soției sale cum au trăit el și
prima sa soție evenimentele din februarie 1866, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost
răsturnat de la tron. Aflând din ziarul "Aurora democratică" despre aceste evenimente, s-au
pregătit repede și au participat la revoluție în centrul orașului. Efimița, curioasă și uimită, îl
întreba incitată să-i ofere mai multe detalii.
Conul Leonida a continuat să-i povestească că chiar și Garibaldi (pe care îl pronunța
"Galibardi") a scris o scrisoare pentru națiunea română. Apoi, au discutat despre republică,
pensii și legile propuse. Efimița a fost intrigată și a pus întrebări, iar în timp ce se pregătea să
se culce, a auzit zgomote de focuri de armă și strigăte în afară.
Efimița s-a speriat și l-a trezit din somn pe Leonida să-l anunțe că afară are loc o adevărată
bătălie, cu împușcături și strigăte. Conul Leonida a încercat să-i explice că poate fi doar un
vis sau o ipohondrie cauzată de discuțiile anterioare. Au încercat să se culce, dar zgomotele s-
au repetat. După ce și Conul Leonida a fost înmărmurit de aceste sunete și speriat că
reacționarii ar putea năpusti asupra lui deoarece susținea republica, au hotărât să fugă la
Ploiești la rudele Efimiței, dar au fost întrerupți de servitoarea lor Safta, care le-a spus că
zgomotele proveneau de la petrecăreții de la sărbătoarea Lăsata Secului, „lepădarea de lume”
sau sărbătoare care marchează ultima zi înaintea unui post mare, printre care era și ipistatul
(administrator/polițist) care a tras cu pistolul, obiceiul sărbătorii. Uimiți de această
descoperire, au acceptat situația și au lăsat-o pe Safta să intre în casă pentru a aprinde focul.
Caracterizarea celor două personaje principale
Conul Leonida reprezintă figura centrală a poveștii, un bărbat în vârstă de 60 de ani, fost
funcționar, aflat la pensie, cu o mentalitate învechită. A doua sa soție este Efimița, personaj
secundar, o femeie naivă, timidă, credulă și, mai presus de toate, nevricoasă. Leonida îi
împărtășește soției sale evenimentele din viața sa personală și experiențele sale, singurele
subiecte despre care se simte în măsură să vorbească fără teama că "răposata" sa soție ar
putea demonta povestea, știind totul despre eroul nostru. Efimița îl admiră necondiționat,
ceea ce îl determină pe Leonida să se distanțeze și mai mult de realitate. Cu o aroganță
evidentă, îi expune tot felul de teorii absurde despre republică și "revuluție", amestecând
confuz toate ideile preluate din ziarele burgheze ale vremii, folosind un limbaj lipsit de sens.
Se poate observa ca Leonida este totodată informat despre starea națiunii și noile știri și
curente dar o fire incultă, portretizată prin comicul de limbaj: Galibardi în loc de Garibaldi,
revuluție în loc de revoluție, etc. De asemenea, egoismul este o caracteristică a personajelor
lui Caragiale, Leonida nefiind ocolit. Bătrânul susține cu tărie regimul de putere și dorește
instaurarea republicii pentru a-și menține pensia și veniturile. Un alt motiv pentru sprijinul
său fervent față de republică este legat de ceea ce el numește "legea de muraturi", „adicătele
ca nimini sa nu mai aibă drept sa-si plătească datoriile” (adică ideea că nimeni să nu mai fie
obligat să-și plătească datoriile).
După ce Coanei Efimița i s-a vorbit atât de mult despre primejdia unei posibile răscoale
revoluționare, obsesia acestei pericole iminente i s-a înrădăcinat adânc în minte. Fiind o fire
"nevricoasă", interpretează orice zgomot sau pălăvrăgeală de la o petrecere ca pe un semn al
unei posibile revoluții. În timp ce se alarmează din cauza repetării zgomotelor, îl trezește pe
Leonida, sugerându-i ideea că orașul este cuprins de revoluție. În timpul celei de-a treia rafale
de zgomote, când petrecăreții se îndepărtau de la "băcanul din colț", situat în apropierea casei
lui Leonida, acesta nu mai poate gândi decât că orașul se află în mijlocul unei revoluții
iminente.

D’ale carnavalului
„D’ale carnavalului” este o comedie în trei acte, a cărei premieră a avut loc în data de 8
aprilie 1885, la Teatrul Naţional din Bucureşti. De asemenea, a fost publicată în revista
„Convorbiri literare”, în același an. Inițial, piesa a avut un titlu dublu: „D-ale carnavalului sau
Bărbierul galant”.
Titlul piesei „D’ale carnavalului” simbolizează ipocrizia societății românești mici burgheze,
purtătoare de „măști” sociale. În mod convenabil, are loc un carnaval propriu-zis pe parcursul
piesei, unde simbolul se materializează, și astfel, fiecare personaj poartă masca sa de zi cu zi,
în efortul de a ascunde adevărul față de toți ceilalți.
Rezumat
Actul I
În frizeria lui Nae Girimea, Iordache primeşte vizita lui Pampon. Acesta, furios, îl caută pe
Nae, dar negăsindu-l îl aşteapă. Pampon îi arată calfei un abonament la tuns găsit despre care
încep să vorbească. Odată plecat apare Miţa, şi ea furioasă şi căutându-l pe Nae. Aceasta îl
bănuieşte de înșelare. Nu după mult timp apare din nou Pampon care a găsit în Miţa un aliat
în acest mister, amândoi bănuind că sunt înșelați de amanții lor. Aceştia pun la cale un plan
prin care să-i demaşte pe Nae şi Didina (amanta lui Pampon). Pampon îi arată Miţei biletul
găsit, iar aceasta recunoaşte că ea l-a scris. Mai târziu Miţa se întâlneşte cu Nae, pe care-l
ameninţă cu o sticlă cu vitriol. Nae nu recunoaşte relaţia amoroasă pe care o are cu Didina
furându-i chiar sticluţa. Între timp Pampon îl acuză pe Crăcănel, alt suspect al acestei ecuații,
că el este Bibicul (Nae Girimea), luându-se la bătaie, după care Crăcănel se întoarce revoltat
la frizerie unde cere detalii despre Pampon.
Actul II
Seara, într-un bal mascat, se adună întreaga mahala. Didina apare în cele din urmă, dar
trebuie să-și schimbe costumul deoarece a fost descoperită de către Candidat, un localnic ce
urmărește câștigul financiar și funcțiile din egoism. Apare și Crăcănel, care caută să dea o
lecție celui care l-a bătut. În acest timp, el se ciocnește cu Pampon, dar conflictul se stinge
rapid de la sine. Pampon își dă seama că Crăcănel nu este Bibicul și amândoi pleacă să-l
caute pe Nae.
Între timp, Didina schimbă costumul cu cel al Miței, iar Iordache este forțat să-și schimbe
costumul cu cel al lui Nae, iar Nae cu cel al Candidatului. Schimbul de costume creează
confuzie și derutează atât pe Crăcănel, cât și pe Pampon, care se certă cu Iordache. Cu toții își
dau seama de greșeală, iar Iordache fuge pentru a-i avertiza pe Didina și Nae, care părăsesc
balul. Mița îi zărește, iar Pampon, Crăcănel și Cantidatul îi urmăresc.
Actul III
Nae și Didina se ascund în frizerie pentru a evita grupul, iar Iordache îi ajută să scape de ei.
Pampon și Crăcănel, furioși, forțează ușa frizeriei și intră înăuntru, pornind în căutarea celor
doi fugari. Între timp, Iordache cheamă poliția pentru a interveni în acest conflict. Poliția
sosește repede și acuză de vandalism, luându-i la întrebări pe Pampon și Crăcănel.
În cele din urmă, intervenția poliției și pledoaria lui Nae îi determină pe cei doi să
recunoască că s-au comportat copilărește. Nae, înțelegând că acest război al inimilor nu are
sens, complotază cu cele două doamne pentru a restabili pacea în mijlocul acestei dileme
amoroase, înainte ca Pampon și Crăcănel să ajungă la petrecerea de celebrare, pentru a
mulțumi lui Nae pentru ajutorul său de a-i scoate din închisoare. Scena se încheie cu o notă
umoristică, petrecerea continuând la frizerie, iar la ea se alătură și Candidatul, care dorește
să-i fie extrasă o măsea, dar care se teme teribil de clește și neagă că ar mai simți vreun
disconfort când îl vede.
Tipuri de personaje
Nae Girimea este unul dintre personajele principale din piesa "D'ale carnavalului", având
un rol semnificativ în declanșarea și dezvoltarea acțiunii. În consecință, Nae Girimea este un
personaj ingenios, descurcăreț și viclean. El este un maestru în manipulare și pare să fie mai
inteligent decât ceilalți protagoniști din operă.Nae este un instrument comic în desfășurarea
acțiunii, iar acțiunile sale contribuie la evoluția intrigii. Incurcăturile din piesă sunt adesea
cauzate de costumele sale și de modul în care le interpretează, precum și de comportamentul
său lipsit de moralitate, care include înșelăciuni și minciuni. Ca tipul încornoratului îi avem
pe cei doi înșelați, Pampon și Crăcănel. Ca adulterine avem pe Didina și Mița, ca funcționari
pe Iordache și Cantindatul.
Mita se manifestă ca extrem de posesivă și geloasă, ceea ce se reflectă în iritarea sa față de
traducerea lui Nae. Totuși, nu își recunoaște propria contribuție la traducere și, în plus,
manifestă un caracter răzbunător. Atunci când atinge vârful furiei sale, devine impulsivă,
lansând un atac simbolic asupra onoarei candidatului cu o sticluță de cerneală, fără a mai
evalua dacă acesta era într-adevăr persoana care merita asemenea umilire.
Ca încornorat, Pampon este un bărbat violent şi hotărât. El vrea cu orice preţ să-l găsească pe
amantul amantei sale şi să-l pedepsească, „să-i rupă oasele”. Pe de altă parte, este la fel de
îmbrobodit ca şi Crăcănel, fiind convins că femeia nu este de vină, ci a fost amăgită de sedu
Năpasta
Apărută în 1890, este ultima piesă de teatru a dramaturgului român. Premiera acestei piese,
avea să determine o creștere a adversității față de opera marelui dramaturg. Acest spectacol a
reprezentat o încercare de a găsi un echilibru între comic și tragic, precum și între
reprezentarea vieții urbane burgheze și a celei rurale.
Rezumat
Acțiunea se petrece într-un sat de munte, unde, în jurul mesei. Anca si Dragomir ascultau
știrea pe care Gheorghe, învățătorul satului, tocmai o citea din gazetă. Nebunul de la ocnă
dispăruse și se credea că a căzut în ocna cea părăsită cu mulți ani în urmă. Acesta fusese
condamnat la douăzeci de ani la ocnă pentru omorul lui Dumitru, fostul soț al Ancăi, care a
fost găsit mort în pădure, iar Ion, pădurarul, i-a luat din buzunar tutunul, amnarul și luleaua.
Pe cămașa pădurarului erau urme de sânge și cum alte probe nu existau, Ion a fost
condamnat. Bătut și supus unui tratament inuman, Ion înnebunește. Aceasta veste îl pune pe
gânduri pe Dragomir. Anca supraveghează atent fiecare mișcare a bărbatului ei. Era din ce în
ce mai tulburat. Bănuiala că Ion nu i-a omorât soțul, ci Dragomir, a făcut-o pe Ana să accepte
căsătoria cu acesta din urmă. Nu voia cu nici un preț ca Dragomir să rămână nepedepsit.
Dragomir aștepta să se împlinească zece ani de la săvârșirea omorului și să se predea ca să fie
iertat, după lege. Un singur an mai era, dar nu mai putea îndura. Gheorghe, învățătorul
satului, o iubea pe Anca și nu înțelegea de ce femeia mai stă cu bărbatul ei.
Într-o seara, pe când Dragomir era la cârciumă, Anca are un oaspete care îi cere de
mâncare, dar care povestește întâmplarea care l-a adus în aceasta stare de nebunie. Anca
descoperă astfel pe Ion, pădurarul, cel scăpat de la ocnă. De la Gheorghe, Anca afla ca
bărbatul ei a spus celor de la cârciumă că va pleca din sat pentru câtva timp. Beat, Dragomir
se întoarce acasă și recunoaște dorința sa de a pleca. Apoi merge la culcare.
Singură în liniștea nopții, Anca plănuiește cum să-l omoare pe Dragomir. Pune mâna pe
bardă, dar în prag apare bărbatul ei speriat de visul urât. Spaima omului sporește odată cu
încercarea Ancăi de a-l aduce in discuție pe Dumitru. Apariția lui Ion îl înspăimântă. In
conversația cu el, Dragomir ii spune ca nu el este vinovatul, ci altcineva care peste un an va
veni si va recunoaște ca l-a omorat pe Dumitru. Anca ii spune ocnasului ca Dragomir e
ucigasul. Acesta sarel a el, il imbranceste si cere sa-i spuna de ce l-a lasat atatia ani la ocna.
Furia nebunului este potolita de Anca. Ion pleaca, luand de pe tejghea un cutit mare. In timpul
unei crize, Ion se injunghie. Sfatuit de Anca, Dragomir ia chimirul si-l pune in buzunar, apoi
il ia pe mort si-l arunca in fantana parasita. Gheorghe vine si este trimis de Anca la primarie
sa vesteasca un omor. In fata celor de acolo, Anca le spune ca Dragomir l-a omorat pe Ion,
dovadă fiind camasa plina de sange si chimirul.
Teme principale
Justiția și răzbunarea sunt două teme controversate în Năpasta, Justiția omenească, îi
permite lui Dragomir să scape nepedepsit pentru moartea lui Dumitru peste un an, dacă acesta
nu este prins până atunci. Suferința este frecvent adusă în discuție prin perspectivele celor doi
soți. Dumitru este o prezență care atârnă asupra amândurora. Inițial, Dragomir insistă să-l
pomenească pe mort, ca să-l împăciuiască. Anca își exprimă suferința căutând dovezi pentru a
aduce justiție fostului ei soț Religia este un motiv care primează numeroasele aspecte din
lumea țărănească românească. Cu toate acestea, în perspectiva aproape naturalistă a lui
Caragiale, religia are un rol complementar culturii țărănești, mai degrabă decât structural.
Deși aspectul religios este menționat frecvent în Năpasta, aspectele care stau la baza
creștinismului ortodox precum iertarea nu influențează sub nicio formă impulsurile și
deciziile Ancăi sau remușcările lui Dragomir.
Aspecte critice
Terminată în decembrie, anul 1889, piesa Năpasta scrisă de I.L. Caragiale a fost pusă în
scenă, în seara zilei de 3/9 februarie 1890. Încă de la apariție, aceasta nu s-a bucurat de o
bună primire din partea publicului, care era obișnuit numai cu acele comedii de excepție ale
lui Caragiale. Discuția în jurul acestei piese s-a extins foarte mult, atrăgând atât laude, cât și
polemici aprinse bazate pe critica profundă a piesei. Până la sfârșitul primului război
mondial, Năpasta a rămas ultima în rândul capodoperelor caragialiene.
O astfel de părere negativă a avut-o Pompiliu Constantinescu, în anul 1939:
„Socotesc că nu va mai putea nimeni să infirme analizele definitive ale lui Zarifopol, care
subvalorifică – așa cum trebuie – viziunea tragică din Năpasta și din numele. La drept
vorbind, nici nu există un om tragic în Caragiale; există numai cazuri patologice, văzute cu
schematism dramatic, în raporturi melodramatice. O făclie de Pasti, Păcat, Năpasta, cu
figura cea mai izbutită a lui Ion, În vreme de război sunt melodrame în stil mixt, dramatice și
narații, eviații ale unui geniu comic de o rară organicitate în creație, dar de o voință tehnică
extremă, crezând că poate ajunge la intuiția tragică pe cale deliberativă.”
După o scurtă perioadă de la premieră, Nicolae Iorga a fost cel care a apreciat modul în care
Caragiale reușise să reproducă acele procese simple din psihicul țăranului român, lucru ce era
destul de greu de realizat în acea perioadă:
„Există o psihologie a țăranului, adânc deosebită de aceea a burghezului ori de aceea a
artistului. Idei puține, majoritatea lucruri văzute, senzații păstrate; puținele generalizări,
pierdute în masa senzațională, sunt de ordine morală, povețe practice.”
Constantin Dobrogeanu-Gherea s-a pronunțat și el în favoarea piesei, demonstrând faptul că
există o distanță clară între tipurile reale și tipurile literare, create cu mare meticulozitate
artistică de către Caragiale. Astfel, aceste tipuri create nu trebuie confundate cu tipurile reale,
și nici replicile și acțiunile lor.
În interpretarea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ancăi i se atribuie un rol secundar:
„Anca e în piesă mai ales pentru a supune unei neîntrerupte torturi conștiința criminală și
bolnavă a lui Dragomir și a face astfel să reiasă tot caracterul și tot martirologul lui, și deci
să se manifesteze acele simțimânte pe care a voit să le zugrăvească artistul. Dacă acest rol
supus pe care îl joacă Anca e de folos pentru manifestarea simțimântelor și caracterului lui
Dragomir, e însă un neajuns pentru zugrăvirea caracterului Ancăi. Neavând în piesă o viață
personală proprie, trăind mai mult ca o răsfrângere a conștiinței bolnave a lui Dragomir,
Anca în piesă e câteodată prea unilaterală, prea făcută dintr -o bucată. (...) Care e rolul și
atribuțiunea Ancăi în Năpasta? Ea e răzbunătoare.”