FENOMENUL ABUZULUI ŞI NEGLIJAREA COPIILOR

- Studii de caz: copiii cu nevoi speciale -

Asist.univ.dr. RUXANDRA FOLOŞTINĂ

Universitatea din Bucureşti

1. Argument

În utimii ani , am fost acaparaţi cu ştiri de presă referitoare la abuzuri şi diferite

forme de neglijenţă asupra copiilor, in special asupra celor cu diferite forme de deficienţă
care din varii motive prezintă un risc mai crescut de abuz şi neglijenţă decât copiii
obişnuiţi. Fireşte, întrebarea care se poate pune este dacă într-adevăr este vorba de o
creştere a fenomenului sau sunt pur şi simplu dezvăluiri exagerate ale presei menite sa
atragă o cât mai mare audienţă.
Materialul de faţă se adresează profesioniştilor şi viitorilor profesionişti din
educaţie, sănătate şi asistenţă socială, care prin comportamentul lor au facut ca destinul
unor copiii să fie schimbat. Realitatea cotidiană ne-a arătat că sănătatea fizică şi psihică a
copiilor şi tinerilor se află în pericol prin atitudinea unor părinţi sau alţi membri ai reţelei
sociale, poate chiar profesionişti, care n-au înţeles nevoile de bază ale unui copil cu atât
mai mult a unui copil cu nevoi speciale. Astfel, în familie, şomajul, sărăcia, divorţul,
liberalismul prost înţeles se răsfrâng asupra copilului prin acte de violenţă şi neglijenţă,
generatoare de efecte negative profunde asupra echilibrului său psihic. Trăirea unor
comportamente abuzive în copilarie duce, de cele mai mult ori, la formarea unor adulţi şi
părinţi ce nu cunosc sentimentul de siguranţă, afecţiune şi recunoştinţă, părinţi incapabili
să transmită propriilor copii ceea ce nu au primit ei înşişi, de a perpetua modelul de
îngrijire, părinţi copleşiţi de sarcina creşterii şi îngrijirii propriilor copii.

2. Fenomenul abuzului – precizări şi delimitări conceptuale

Termenul de abuz asupra copilului a fost definit în anii ’60 sub numele de
“sindromul copilului bătut”, conceptul fiind extins, constant, până a ajuns să fie folosit
pentru toate formele de maltratare nu numai pentru abuzul fizic ci şi pentru cel emoţional
şi sexual sau diverse forme de neglijare.
Prin maltratare ne referim la “părinţi sau persoane care îngrijesc copilul într-un
asemenea mod încât îi produc acestuia vătămări fizice sau emoţionale, ori neglijează
copilul într-un asemenea grad încât starea sănătăţii sale fizice şi/sau emoţionale
precum şi dezvoltarea sa, sunt în pericol “( Kempe, 1972, apud Wolfe, 1991, p. 2).
Conceptul de maltratare are un înţeles mai cuprinzător, pragul dincolo de care putem
vorbi de maltratare fiind subiectiv şi condiţionat de o serie de variabile:
- limita morală între bune tratamente şi maltratare este greu de stabilit, graniţe între
normal şi patologic, în cazul lipsei de îngrijire sau afecţiune;
- durata actului de maltratare;

1
 - contextul socio-cultural în care trăieşte copilul – unele medii socio-culturale sunt
permisive la metode mai dure de creştere şi educare a copiilor.
În literatura de specialitate se disting patru tipuri de maltratare, ce de regulă se
condiţionează reciproc, una fiind însă dominantă (de exemplu, un copil supus abuzului
fizic este de cele mai multe ori supus şi abuzului emoţional sau neglijării):
- abuzul fizic
- abuzul emoţional
- abuzul sexual
- neglijarea

Abuzul fizic asupra copilului se referă la actul de agresiune fizică a unui adult
îndreptat asupra unui copil, implicând leziuni corporale, fie prin intermediul forţei
excesive, fie prin punerea în pericol a copilului prin împrejurări sau activităţi, chiar dacă
adultul nu intenţionează să rănească copilul. Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt
contuzii şi arsuri, mâini şi picioare rupte, lovituri la cap (în special în cazul bebeluşilor),
cu sechele serioase care, din păcate, nu pot fi observate decât foarte târziu când nu mai
pot fi asociate cu abuzul (Evans, 2005). Diferenţa, chiar dacă neclară în practică, între
pedepsele fizice disciplinare şi abuz constă în natura scopurilor. Disciplinarea are ca scop
principal educarea copilului, indiferent dacă suntem sau nu de accord cu metoda folosită
pe când abuzul este rezultatul “răbufnirii tensiunilor interioare ale părinţilor” (Killen,
1996). Dar pentru că de multe ori o metodă de disciplinare a condus la un abuz, părinţii
neputându-şi controla tensiunile interioare, în multe ţări disciplinarea fizică a fost
interzisă prin lege.
Aşa cum s-a menţionat şi anterior, abuzul fizic este însoţit, adesea, de abuzul
emoţional cu efecte dintre cele mai profunde şi nefaste asupra dezvoltării copilului.
Astfel, copilul începe să se perceapă ca un “copil rău”, ce nu merită dragoste şi atenţie,
aşteptându-se să fie respins şi dezvoltând diverse strategii de coping pentru a evita
stârnirea furiei adulţilor sau chiar a copiilor mai mari, în cazul copiilor instituţionalizaţi.
Prezentăm, de-a lungul acestui capitol, câteva exemple din cazuistica personală:
C.A. este o fetiţă de 13 ani care s-a născut dintr-o relaţie de concubinaj a mamei.
Cuplul se desparte la scurt timp după naşterea lui C.A., iar la vârsta de 3 ani C.A. este
încredinţată de către mamă unui Centru de plasament.

C.A. este diagnosticată cu retard mintal sever, retard în dezvoltarea limbajului şi

sindrom hiperkinetic.

La vârsta de 8 ani, este încredinţată unui asistent maternal. Este perioada în care
s-au sesizat primele forme de abuz asupra acesteia. C.A. a fost bătută, urmele vizibile
fiind observate de către personalul şcolii în care învaţă şi astăzi. Cadrele didactice au
sesizat însă şi o schimbare de comportament. Deşi era un copilul destul de echilibrat
emoţional, entuziast şi activ în activităţile de tip ludic, comportamentul ei a devenit
dificil şi problematic. C.A. era extrem de virulentă la orice tip de observaţie sau
încercare de coerciţie din partea personalului didactic. Reacţiona negativ (prin ţipete
sau chiar fugă din clasă) ori de câte ori i se vorbea pe un ton ridicat. Adora, în schimb,
să fie admirată şi să i se spună că este frumoasă.

2
 Ca urmare a sesizărilor făcute, un an mai târziu C.A. este luată din grija
asistentului maternal şi încredinţată unui Centru de recuperare şi reabilitare pentru o
perioadă de 2 ani. După 2 ani, a fost trimisă, împreună cu alte 5 fete, în plasament de
tip apartament unde locuieşte şi în prezent.

Pentru că frecventează şcoala, C.A. a fost inclusă în multe programe de terapie şi

recuperare, frecvenţa comportamentelor agresive reducându-se simţitor.

Abuzul emoţional poate fi definit ca “o constrângere emoţională, denigrare, sau

orice comportament care interferează cu sănătatea mintală a copilului sau cu dezvoltarea
sa socială şi psihologică” (Wolfe,1991, p. 6).

Abuzul emoţional este forma de maltratare cel mai greu de definit deoarece acesta
nu implică cauzare de dureri fizice sau de contact inadecvat fizic, cel abuzat nefiind
obligatoriu conştient că a fost abuzat, iar cel care abuzează nefiind conştient de abuzul
său. După Kari Killen (1996), diferitele forme de abuz emoţional au fost clasificate în
funcţie de tipul de situaţie la care copilul a fost expus:
- copiii care sunt percepuţi negativ de către părinţii lor, unii chiar de la naştere, ei
fiind adesea respinşi, neglijaţi, batjocoriţi, văzuţi ca sursă a tuturor problemelor
părinţilor. Sunt copii cu o imagine şi stimă de sine scăzute, copii ce ajung să se
perceapă pe sine ca “răi”sau “proşti”. Interesat în cazul acestei situaţii este
apariţia “sindromului Cenuşăresei”, copiii ajungând să fie abuzaţi emoţional nu
numai de către părinţi, ci chiar şi de fraţii lor ce găsesc ca soluţie de supravieţuire
alierea cu cei puternici.
- terorizarea copilului prin ameninţări cu pedeapsa, părăsirea sau alungarea îi
crează acestuia o stare de anxietate greu de controlat. Sunt cercetători ce susţin că
ameninţarea separării este mult mai dăunătoare decât adevărata separare.
- copiii expuşi frecvent violenţei domestice în familie sunt copii forţaţi să-şi asume
responsabilităţi în situaţii pentru care nu sunt suficient de maturi să le facă faţă,
trăind într-o stare continuă de anxietate şi neputându-se indentifica în cadrul
familiei.
- copiii consumatorilor de droguri sau alte substante adictive trăiesc, pe lângă un
sentiment de ruşine socială, izolare şi stigmatizare, şi un sentiment de vinovăţie
pentru ceea ce se întâmplă “Dacă aş fi fost cuminte, mama n-ar mai fi băut”.
Cercetătorii au demonstrat prin definirea diagnosticului de sindrom de alcoolemie
fetală (SAF) ca aceşti copii sunt maltrataţi încă din viaţa intrauterină, sindromul
fiind caracterizat prin: fizionomie specifică, malformaţii congenitale, tulburări de
creştere şi retard mental (Tailor 1991, apud Killen, 1996,).
- copiii ai căror părinţi divorţează trăiesc în mijlocul unui conflict în care, adesea,
sunt forţaţi “să ia parte” unuia dintre ei, devenind astfel confuzi, dezvoltând
uneori o stare de anxietate cronică legată de separarea de unul dintre părinţi,
sentiment de vină datorat faptului ca au ţinut partea unuia dintre ei. Referitor la
această situaţie, unii autori au identificat două sindroame de maltratare: sindromul
Munchausen, în care părinţii fabrică o boală imaginară de care pretind că suferă
copilul cu scopul de a atrage atenţia asupra lor, supunându-şi astfel copiii unor
investigaţii şi tratamente medicale dureroase, inducerea activă a unor simptome

3
 (diaree provocată prin laxative, dureri abdominale etc.), sindromul putând
îmbrăca astfel şi o forma de abuz fizic; sindromul “eşecul non-organic de a se
dezvolta” este un sindrom caracterizat printr-o slabă dezvoltare şi o slabă creştere
în greutate datorită suferinţelor în planul afectiv.

Exemplu

F.A. şi M. A. sunt doi fraţi în vârstă de 3 şi respectiv 5 ani care au ajuns la

Centrul de primire în regim de urgenţă a minorilor abuzaţi în urma unui conflict
conjugal între părinţi. Mama a fost agresată fizic şi alungată de acasă împreună cu
cei doi copii de către tată, minorii fiind racolaţi de pe o stradă din Bucureşti şi aduşi
în acest centru de către Poliţie. Cei doi fraţi sunt dezvoltaţi fizic şi psihic normal iar
la momentul incidentului nu prezentau urme de agresiune fizică ci doar urme ale
traumei emoţionale: erau speriaţi, timizi, tresăreau la cel mai mic zgomot. Ei au
relatat personalului centrului detalii despre desele episoade conflictuale între părinţi,
printre care şi faptul că tatăl este alcoolic şi cartofor.
Minorii se află în acest centru de aproximativ 1 an de zile, fiind lunar vizitaţi de către
tată dar niciodată nu au fost vizitaţi de către mamă. În prezent, se derulează o
anchetă privind custodia copiilor deşi, nici unul dintre părinţi nu poate fi considerat
apt material şi emoţional pentru a creşte şi educa aceşti copii.

Abuzul sexual este definit ca orice act sexual între un adult şi un copil, incluzând
atât contact sexual activ, cât şi pasiv. Abuzul sexual poate avea componente de abuz fizic
şi emoţional. El poate fi fizic, cum ar fi mângâierea necorespunzătoare, atingerea sau
penetrarea sexuală reală, dar şi emoţional abuziv, ca în cazurile în care un copil este forţat
să se dezbrace ori în cazul expunerii unui copil la sexualitatea adulţilor (Follansbee şi
Stuart, 2008)
Deoarece este un subiect foarte delicat şi complex, uneori chiar greu de dovedit din
cauza caracterului secret ce li se induce copiilor, in acest studiu nu vom intra în detalii în
legătură cu abuzul sexual. Vom face însă referire la câteva consecinţe ale abuzului sexual
în plan psihic şi comportamental (Killen, 1996):
- comportament sexualizat de timpuriu, copiii manifestându-se deseori într-un mod
similar celui pe care l-au văzut la abuzator, unii dovedind chiar şi cunoştinţe
detaliate legate de sexualitate adulţilor pe care şi le vor etala în decursul jocurilor
cu alţi copii.
- în plan psihic şi psiho-somatic, se pot observa: dereglări ale somnului, fobii,
coşmaruri cu un conţinut sexual, crize isterice, dereglări ale poftei de mâncare şi
chiar o formă de pseudoepilepsie, după unii autori, dureri de burtă sau în zona
pelvină, constipaţie cronică, menstruaţii întârziate şi neregulate.
- în plan fizic : dilatări ale anusului, urme în jurul altor deschideri ale corpului,
sângerări şi mâncărimi ale zonelor genitale, dificultăţi în a merge şi a se aşeza.
- din punct de vedere comportamental, copiii abuzaţi sexual evită adesea contactul
cu alţi copii (probabil din teama “de a nu se observa” şi “de a nu se afla”), orele
de sport sau controalele medicale. La vârsta adolescenţei, manifestă frecvent

4
 comportamente auto-distructive de tipul abuzului de droguri, încercări suicidare
sau prostituţie.
- comportament regresiv în dezvoltare, mulţi dintre ei ajungând să se comporte într-
un mod caracteristic unui stadiu de dezvoltare anterior, de exemplu, unii încep să
preia limbajul bebeluşilor, alţii manifestă incontinenţă urinară, iar cei care au
început să mearga se pot întoarce la stadiul de “mers în patru labe”.

Neglijarea se referă la eşecul părintelui sau ingrijitorului (intenţionat sau

neintenţionat) de a asigura unui copil nevoi de bază: mâncare, adăpost, îmbrăcăminte,
sprijin, dragoste şi educaţie. Neglijarea este un mod de a nu furniza unui copil nevoile de
bază, în măsura în care starea de bine fizică şi psihică a copilului este deteriorată sau pe
cale de dispariţie. A fi un “părinte bun” presupune ca nevoile de bază ale copilului să fie
satisfăcute de timpuriu. Asta înseamnă nevoia de dragoste, de grijă, de securitate. Când
aceste nevoi sunt nesatisfăcute ori sunt satisfăcute insuficient sau sporadic, dezvoltarea
personalităţii copilului in ariile ei centrale va stagna şi va deveni distorsionată (Videka,
2008).
Se disting trei tipuri de neglijare: fizică (lipsa grijii alimentare, îmbrăcăminte,
igienă, ingrijire medicală, când este nevoie, lăsarea copilului fără supraveghere
corespunzătoare vârstei lui); educaţională (lipsa de griji faţă de activitatea de învăţare a
copilului, lipsa de interes faţă de stimularea cognitivă a copilului şi educaţia extra-
curriculară); emoţională sau afectivă (lipsa atenţiei, a semnelor de afecţiune, a contactelor
fizice sau a cuvintelor de apreciere).
Semnele neglijării sunt multe şi vizibile. Copilul poate fi murdar, urât mirositor,
înfometat, îmbrăcat în haine neadecvate vârstei lui şi de o mărime nepotrivită. După unii
autori, consecinţele neglijării pot fi atât de grave încât chiar dacă situaţia lor se
îmbunătăţeşte recuperându-se din punct de vedere fizic, latura emoţională va fi însă
afectată toată viaţa. Sunt şi autori sceptici în privinţa dezvoltării fizice ulterioare,
argumentând faptul că lipsa unei hrăniri adecvate afectează întotdeauna dezvoltarea
timpurie a creierului (Becker, 2005).

Exemplu

E.M. este o fetita de 8 ani şi este primul copil al doamnei M.

E.M. este înscrisă într-o şcoală specială, în ciuda faptului că este dezvoltată
intelectual şi fizic normal. Este considerată, de către personalul instituţiei, un caz tipic
social.

E.M. trăieşte, momentan, în plasament de tip apartament, ea fiind îndepărtată de

familie ca urmare a constatărilor şi sesizărilor personalului didactic privind abuzul fizic,
sexual şi neglijării. E.M. a prezentat, adeseori, urme de vânătăi pe tot corpul , inclusiv în
zona feţei şi de câteva ori sângerări vaginale. E.M. a relatat că ea şi sora ei au fost
bătute violent de tatăl vitreg. De cele mai multe ori, venea îmbrăcată la şcoală cu
aceleaşi haine murdare, cadrele didactice atenţionând, deseori, mama în privinţa
acestui aspect, dar de foarte puţine ori au fost luate în seamă. Frecvent, se întâmplă ca
E.M. să fie “uitată” la şcoală, personalul auxiliar având “sarcina” să contacteze

5
 telefonic mama. E.M. nu îşi făcea niciodată temele şi nimeni din familie nu era interesat
de situaţia şcolară a acesteia.

Despre sora ei, în vârstă de 6 ani, înscrisă la grădiniţă în cadrul aceleiaşi

instituţii, aflată încă în “grija” familiei se ştie că trăieşte aceleaşi experienţe, în prezent
derulându-se o anchetă juridică pentru a putea fi îndepărtată din familie şi plasată în
asistenţă.

E.M. suferă de tulburare de stres post-traumatică (PTSD), refuzând să vorbească

direct despre abuzurile trăite, deşi face unele dezvăluiri spontane. Are dificultăţi de
relaţionare manifestând neîncredere în cadrele didactice, asistenţii sociali sau în
îngrijitori.

În prezent, E.M. beneficiază de servicii de intervenţie şi consiliere psihologică.

3. Incidenţa fenomenului de abuz şi de neglijare a copiilor

Statisticile de anul trecut, furnizate de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia

Drepturilor Copilului privind incidenţa acestor fenomene în România, prezintă
următoarea situaţie (tabel 1 ) :

Tabel 1. Date privind incidenţa cazurilor de abuz, neglijare şi exploatare, furnizate de

către Direcţiile Generale de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului
Cazuri de abuz, neglijare, exploatare (cumulat de la 1 ianuarie 2009 – 30
septembrie 2009)
Cazuri de: Total Urban Rural Număr Număr de Număr de copii Număr de Număr Număr de
Cazuri de copii copii pentru pentru care cazuri pentru de cazuri cazuri
rămaşi care instanţa a care s-a în lucru închise
în directorul dispus iniţiat
familie DGASPC a plasamentul în urmărirea
(cu dispus regim de penală a
servicii plasamentul urgenţă, cu agresorului
oferite) in regim de ordonanţa
urgenţă (şi prezidenţială,
servicii iar DGASPC
cf.PIP) oferă servicii
cf.PIP
a) Abuz fizic 1070 453 617 802 181 10 70 425 640
b) Abuz
862 506 356 723 47 2 13 325 539
emoţional
c) Abuz sexual 463 157 306 390 50 3 160 224 242
d) Neglijare 6364 2729 3635 4333 1201 155 23 2449 3916
e) Exploatare
345 182 163 289 16 3 1 141 204
prin muncă
f) Exploatare
27 18 9 22 4 0 10 7 20
sexuală
g) Exploatare
pentru
64 41 23 61 3 0 0 31 33
comitere de
infracţiuni

6
Total 9195 4086 5109 6620 1502 173 277 3602 5594
care s-au produs în:

Cazuri de: Familie La AMP Servicii rezidenţiale Unităţi de învăţământ Alte instituţii Alte locaţii

a) Abuz fizic 983 4 11 19 3 50

b) Abuz emoţional 841 3 0 8 1 9
c) Abuz sexual 238 2 3 9 0 211
d) Neglijare 6136 11 42 5 36 134
e) Exploatare prin
207 0 0 0 1 137
muncă
f) Exploatare
13 0 0 0 0 14
sexuală
g) Exploatare
pentru comitere 7 0 0 1 0 56
de infracţiuni
Total 8425 20 56 42 41 611

Tabelul 1. prezintă incidenţa diferitelor forme de abuz asupra copiilor, furnizate

Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului de către Direcţiile Generale
de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Din lipsă de spaţiu, nu putem furniza date
comparative referitoare la alţi ani însă acestea pot fi consultate pe site-ul www. anpdc.ro.
O mică analiză arată clar că, în perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 2009, comparativ cu
perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2009, incidenţa cazurilor de abuz fizic, spre exemplu, a
crescut de la 686, la 30 iunie 2009, la 1070, la 30 septembrie 2009. Acelaşi lucru se
observă şi în cazul abuzului emoţional, a cărui incidenţă a crescut de la 538, la 30 iunie,
la 862, la 30 septembrie; abuzul sexual de la 298 la 463 iar în cazul neglijării (cea mai
mare prevalenţă ) de la 4091 la 6364 cazuri. Putem, deci, concluziona că ceea ce vedem
sau auzim în presă nu sunt exagerări manipulatoare, menite să ne abată atenţia de la
subiectele politice “fierbinţi” ori pentru creşterea audienţei, ci pur şi simplu realităţi
frapante menite să tragă un semnal de alarmă, să incite şi să constrângă la adoptarea unor
soluţii de urgenţă sau la responsabilizarea unor autorităţi şi chiar comunităţi ce se
manifestă de multe ori mult prea pasiv în raport cu gravitate fenomenelor.
Datele statistice demostrează, însă, nu numai amploarea fenomenului (majoritatea
actelor de violenţă fiind trăite de către copii in familie – intrafamilial) ci şi faptul că
societatea românească mai are mult de luptat cu mentalităţi de genul “bătaia e ruptă din
rai” ori “băieţii sunt băieţi, ei trebuie să se bată” şi multe de învăţat despre o educaţie
paşnică în care băieţii să fie învăţaţi să devină puternici cu ajutorul minţii, să-şi dezvolte
capacitatea de a rezolva probleme într-o manieră non-agresivă, iar fetele să respingă
asocierea tot mai frecventă, indusă de media, dintre putere şi sexulitatea feminină.
Incidenţa fenomenului pe categorii de vârstă sau gen pe aceaşi perioadă , 1 ianuarie
– 30 septembrie 2009, se prezintă astfel:

Tabel 2. Date privind incidenţa cazurilor de abuz, neglijare şi exploatare pe categorii de

vârstă
Distribuţia pe grupe de vârstă
Cazuri de: <1 ani 1-2 ani 3-6 ani 7-9 ani 10-13 ani 14-17 ani >18 ani
a) Abuz fizic 29 76 203 235 278 243 6

7
b) Abuz emoţional 31 79 208 173 211 156 4
c) Abuz sexual 1 3 50 68 154 183 4
d) Neglijare 650 757 1529 1222 1238 942 26
e) Exploatare prin muncă 11 19 36 76 140 61 2
f) Exploatare sexuală 0 0 0 0 2 21 4
g) Exploatare pentru comitere
de infracţiuni 0 2 0 5 17 40 0

Total 722 936 2026 1779 2040 1646 46

Sursa: ANPDC, 2010

Tabel 3. Date privind incidenţa cazurilor de abuz, neglijare şi exploatare în funcţie de

variabila gen
Distribuţia pe sexe
Cazuri de: Masculin Feminin Total
a) Abuz fizic 535 535 1070
b) Abuz emoţional 412 450 862
c) Abuz sexual 121 342 463
d) Neglijare 3293 3071 6364
e) Exploatare prin muncă 207 138 345
f) Exploatare sexuală 9 18 27
g) Exploatare pentru comitere de infracţiuni
45 19 64

Total 4622 4573 9195

Sursa: ANPDC, 2010

Datele statistice (tabelele 2 şi 3), puse la dispoziţia publicului de către cele două
servicii de asistenţă socială a copiilor, evidenţiază faptul că incidenţa fenomenelor de
abuz şi neglijare este într-o proporţie oarecum egală atât în cadrul populaţiei feminine, cât
şi în cadrul populaţiei masculine. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul abuzului sexual în
care proporţia covârşitoare este în favoarea fetelor.
În privinţa incidenţei pe categorii de vârstă, datele statistice româneşti seamănă
izbitor de mult cu datele statistice furnizate de alte state, precum: Ţările Scandinave,
Statele Unite, Canada sau Anglia care au raportat cele mai multe cazuri de abuz fizic,
emoţional şi neglijare în intervalul de vârstă 7-13 ani. Dacă ne uităm bine, şi la noi ,
frecvenţa acestor cazuri este mai mare în acelaşi interval de vârstă, 10-13 ani. Nu acelaşi
lucru putem spune în legătură cu fenomenul de abuz sexual, unde la noi frecvenţa este
mai mare în cazul fetelor (342 pentru intervalul 1 ianuarie 2009 - 30 septembrie 2009) şi
mai puţin în cazul băieţilor (121, intervalul 1 ianuarie 2009 – 30 septembrie 2009), spre
deosebire de situaţia din ţările mai sus menţionate în care proporţia este oarecum egală
( între 3 şi 36%, în cadrul populaţiei feminine şi între 3 şi 29% în cadrul populaţiei
masculine) (Hotaling et al., 1989).

4. Factori etiologici şi de risc

De ce unii părinţi îşi abuzează copiii ? De ce sunt ei diferiţi de ceilalţi părinţi ?

8
 Ne vom referi, în continuare, la diferite aspecte sociale şi de personalitate ce pot
afecta relaţia părinte-copil.
O primă teorie legată de situaţia de maltratare este elaborată în jurul transmiterii
intergeneraţionale. Întra-adevăr, unele familii care maltratează sunt cunoscute, de mai
multe generaţii, de către profesioniştii din domeniul asistenţei sociale, fiind caracterizaţi
de aceeaşi indiferenţă faţă de hrană, haine, educaţie ca şi generaţiile de dinainte. Sunt
familii ce trăiesc la marginea societăţii şi nu frecventează decât grupurile marginale. Din
această cauză, este foarte greu pentru un copil ce provine din acest mediu să evadeze,
însuşi faptul de a creşte într-un mediu în care domneşte violenţa constituind un model
educativ negativ. Cu toate acestea, nu trebuie să tragem concluzia că toţi părinţii care au
fost abuzaţi vor deveni la rândul lor abuzatori. Cercetarile au arătat că doar 50% din
părinţii abuzatori au fost şi ei, la rândul lor, expuşi abuzului în copilărie. Şi totuşi, unii
cercetători conchid că, cu cât au existat mai mulţi factori de stres în copilăria adulţilor, cu
atât prognoza de a fi un părinte bun va fi mai redusă, abilitatea parentală putând astfel fi
mult mai bine prezisă prin prisma trecutului decât prin teste de personalitate (Kaplow et
al, 2006). Această teorie este puternic susţinută de teoria ataşamentului, conform căreia
în primele 18 luni de la naştere se pun bazele unei relaţii de ataşament între copil şi acele
persoane care îi oferă suport emoţional sau fizic şi sunt o prezenţă constantă în viaţa lui
(îl ajută să mănânce, să se îmbrace, îl îmbrăţişează). Copilul poate dezvolta patru tipuri
principale de ataşament: securizant, anxios-evitant, rezistent şi dezorganizat. În funcţie de
reacţiile lui în diverse situaţii ca, de pildă, atunci când vede o persoană străină (până la 2-
3 ani ar trebui să manifeste o reacţie de nelinişte, un discomfort) sau când persona care îl
îngrijeşte lipseşte pentru o perioadă mai lungă de timp (în mod normal copilul plânge
pentru că nu ştie sigur dacă persoana se va mai întoarce sau nu) ne putem da seama ce
relaţie de ataşament şi-a dezvoltat faţă de persoanele apropiate. Astfel, nu suprinzător,
majoritatea copiilor abuzaţi manifestă un ataşament insecurizant faţă de îngrijitorii lor,
această rezoluţie slabă a ataşamentului influenţând mai departe relaţia lui cu viitorii săi
copii sau parteneri (Lieberman, 2004).
O altă teorie luată în calcul este cea a personalităţii imature. Conceptul de
imaturitate este folosit pentru a denumi “comportamente similare cu comportamentul la
copii în diferitele stadii ale dezvoltării lor “(Polanski et al, 1977 apud, Killen, 1996, p.
115). Este vorba de acei părinţi lipsiţi de modele interioare, cu nevoi cronice nesatisfăcute
care au fost privaţi, în copilăria lor, de dragostea părinţilor, dăruire şi ataşament şi care
acum, la maturitate, concurează cu copiii lor în ceea ce priveşte atenţia cunoscuţilor.
Autorii acestei teorii disting două grupe de părinţi caracterizaţi ca imaturi: “părinţii
apatici şi inutili” şi “părinţii conduşi de implus”. Deşi sunt descrise separat, cele două
moduri de funcţionare imatură pot caracteriza, împreună, o singură persoană, cu oscilaţii
de la un moment la altul.
“Părinţii apatici şi inutili” sunt pasivi, non-reactivi, rareori angajaţi în activităţi cu
un scop precis şi nimic de genul hrană, îmbrăcăminte, curăţenie, plânsetul de ore întregi
al copilului nu pare să-i preocupe. Conduita lor rămâne neschimbată, chiar şi în situaţii de
neglijare sau abuz fiind deseori catalogaţi ca lipsiţi de sentimente, dezvoltând un fel de
zid de pasivitate care să-i apere de traumele din copilărie pe care nu au fost capabili să le
depăşească.
“Părinţii conduşi de implus” sunt agitaţi şi neliniştiţi, au o rezistenţă scăzută la
frustrare provocând agresiuni puternice pentru cele mai neînsemnate lucruri şi foarte

9
oscilanţi în a-şi arăta sentimentele. Astfel, copilul simte, pentru moment, că mama se
ocupă de el pentru ca în următorul moment să se simtă abandonat, dezvoltând astfel un
ataşament anxios şi ambivalent faţă de ea. Este genul de părinte manipulator, ce pozează
bine şi promite multe atunci când este luat în vizor de serviciile sociale, dar este trist că
tot în acest mod, plin de promisiuni, îşi manipulează şi copilul: “Când mama o să câştige
bine, o să ne mutăm împreună, doar tu şi cu mine”.
Problemele emoţionale ale părinţilor sunt un alt factor decisiv ce afectează
comportamentul parental. Simptome, precum: anxietatea, stările depresive,
comportamentul suicidal, trăsăturile paranoice sau sindromul stresului posttraumatic
(SSPT) sunt, de obicei, semne ale unor traume petrecute în copilăria părinţilor pe care nu
au fost în stare să le prelucreze şi care s-au păstrat în inconştient. Prin urmare, copiii
acestor părinţi sunt expuşi, adesea, abuzului emoţional ei ajungând în multe cazuri, să-şi
asume responsabilităţi mult superioare nivelului de funcţionare corespunzător vârstei şi
resurselor lor, devenind într-un fel protectori ai mamei sau ai persoanei care îi îngrijeşte.
În alte cazuri, mama, de exemplu, îşi poate folosi copilul pentru a-şi rezolva problemele
de anxietate, ţinându-l cât mai aproape de ea şi izolându-l astfel de ceilalţi copii
(Gurevich, 2008).
Cercetările au arătat că un procent cuprins între 5-10% dintre părinţii care îşi expun
copiii abuzului fizic, emoţional şi neglijării suferă de o boală psihică: depresii psihotice,
boli maniaco-depresive, stări paranoice de lungă durată. Mulţi părinţi diagnosticaţi cu o
boală psihică reuşesc, însă, cu ajutorul unui tratament să devină părinţi buni, însă alţii,
mult prea pierduţi în lumea lor interioară, nu reuşesc niciodată să ofere o îngrijire
adecvată propriilor copii întrucât au dificultăţi în perceperea nevoilor copilului sau chiar
în perceperea prezenţei lui. De exemplu, o mamă poate realiza că, fiului / fiicei îi este
sete numai atunci când ei înşişi îi este sete, în ciuda semnalelor date de copil sau chiar a
căldurii de afară (Hotaling et al., 1989).

Exemplu

B.D. este un băieţel în vârstă de 3 ani, dezvoltat normal din punct de vedere fizic şi
psihic, singurul copil al doamnei D., diagnosticată cu schizofrenie paranoică. B.D. a
ajuns în Centrul de primire în regim de urgenţă a minorilor abuzaţi în urma unei crize
nervoase a mamei. Aceasta urma un tratament psihiatric adecvat de mai mulţi ani, dar s-
a sustras tratamentului odată cu condamnarea la închisoare a soţului (tatăl lui B.D.)
pentru evaziune fiscală. După episodul condamnării, mama a avut mai multe tentative de
suicid soldate, însă, cu eşec ca urmare a intervenţiilor şi sesizărilor vecinilor. Tot vecinii
au fost şi cei care au sesizat Poliţiei situaţia delicată a lui B., autorităţile decizând
plasarea lui B. într-un Centru de primire în regim de urgenţă a minorilor abuzaţi, în
lipsa altor rude care să o ajute pe mamă să depăşească momentele dificile şi să-şi
îngrijească copilul corespunzător. În prezent, mama se află sub tratament într-un spital
de specialitate din Bucureşti iar B. locuieşte în centrul mai sus menţionat unde va sta
probabil până la eliberarea tatălui din închisoare. De la momentul separării, mama nu
l-a vizitat şi nu l-a contactat niciodată pe B., ci doar o soră din provincie a tatălui.

Părinţii retardaţi mental sunt rigizi şi concreţi în gândire, imposibilitatea lor de a

realiza un transfer de noţiuni şi de a face legături între diferiţi factori când, de exemplu,

10
copilul este bolnav conduce, adesea, la situaţii de neglijare, sănătatea copiilor fiind astfel
în pericol. Deşi pot fi calzi şi plini de afecţiune în relaţie cu copilul, ei au abilităţi reduse
de citire, neputând înţelege uşor o reţetă medicală, abilităţi reduse în a înţelege
schimbările în dezvoltarea copilului şi a-şi adapta îngrijirile în funcţie de dezvoltarea lui,
în a-i ajuta să exploreze mediul.

Exemplu

F.M. este un băieţel de 5 ani, diagnosticat cu deficienţă mintală moderată, dislalie

polimorfă şi sindrom ADHD. El se află în grija unui asistent maternal profesionist şi este
înscris într-o grădiniţă specială. F.M. a ajuns în grija unui asistent maternal ca urmare
a sesizărilor făcute de către vecini. La acestea, s-a adăugat şi raportul, în scris, al
medicului de familie care a sesizat incapacitatea părinţilor de a îngriji copilul. F.M. era
frecvent adus la control răcit, cu febră, deshidratat şi nemâncat. În urma anchetei
sociale, s-a constatat însă că părinţii nu-şi neglijau copilul în mod voit ci prezentau o
înapoiere mentală destul de severă, fiind ei însuşi lipsiţi de îngrijire şi stimulare. Bunicii
din partea mamei prezentau, de asemenea, o deficieţă mintală şi aveau dificultăţi în
îngrijirea copilului. Prin urmare, s-a decis plasarea copilului în grija unui asistent
maternal, părinţii având însă dreptul de a-şi vizita copilul oricând doresc, lucru pe care
de altfel îl şi fac.

Părinţii care prezintă comportamente adictive, în special legate de alcool, sunt

caracterizaţi prin dependenţă, toleranţă scăzută la frustrare şi imaturitate. Sunt genul de
părinţi care nu înţeleg nevoile copiilor şi care se aşteaptă, adesea, ca aceştia să le poarte
de grijă. Copiii acestor părinţi sunt, de regulă, neglijaţi, abuzaţi fizic şi emoţional, traume
ce le vor afecta întreaga personalitate şi dezvoltare socială (Barnow et al., 2007).
Observăm, că, în cea mai mare parte a studiilor, copiii maltrataţi aparţin unor familii
dezorganizate, cu nivel socio-economic defavorizat. Astfel de caracteristici care
influenţează funcţionarea microsistemului familial constituie factori de risc de maltratare,
copilul trăind într-un context în care coexistă diverse riscuri de mediu (sărăcie, o reţea
socială compusă numai din adulţi în care copilul nu poate să aibă încredere), riscuri
familiale (număr crescut de copii în familie, mama foarte tânără, conflicte şi crize
conjugale) sau chiar unele riscuri legate de propriile caracteristici, cum ar fi prezenţa unor
deficienţe. Studiile unor cercetători, precum Benedict sau Ammerman (apud Wolfe, 1991)
au arătat că acei copiii care prezintă diverse forme de deficienţă (fizică, intelectuală) sunt
mult mai expuşi abuzului pasiv cum ar fi neglijarea datorită reacţiilor sau lipsei de reacţii
a acestora ce adesea produc frustrare părinţilor.
“Crizele vieţii şi multele schimbări neprevăzute reduc capacităţile familiei de
adaptare şi cresc riscul apariţiei unor comportamente violente faţă de copil.“(Killen,1996,
pag. 206)

5. Aspecte post-traumatice

Pe lângă consecinţele fizice menţionate anterior în descrierea diferitelor forme de

abuz, maltratarea dă naştere şi la: depresie, tulburări de comportament (agresivitate sau

11
dependenţă defensivă), reacţii psihosomatice, retard mental, probleme de învăţare,
întârzieri în dezvoltare, anxietate şi sentiment de vină, imagine de sine distorsionată şi o
scăzută stimă de sine. Vom sintetiza, în continuare, câteva din aceste aspecte.
Numeroasele cercetări făcute asupra copiilor abuzaţi fizic şi neglijaţi au arătat
apariţia într-un procent destul de mare a retardului mental la aceşti copii, fie de natură
endogenă, cauzată probabil, de leziuni cerebrale sau subalimentare, fie ca rezultat al
interacţiunii copil-părinte, cauzată de probleme de ataşament sau un abuz emoţional
continuu (Evans, 2005).
În ceea ce priveşte imaginea de sine şi stima de sine s-a observat o alterare a acestor
două dimensiuni ale personalităţii în toate tipurile de maltratare. Dacă, de exemplu, un
copil cu un intelect liminar, uşor de recuperat cu sprijinul unui specialist în domeniu, este
constant tratat de părinţi ca şi cum ar fi un retardat, chiar dacă copilul este aproape de
limita normalului, din punct de vedere al coeficientului intelectual, el se va percepe ca
fiind un retardat. Când o persoană este abuzată, agresorul transmite, prin gestul său, că
victima sa nu contează ca om, poate fi umilită, înjosită, poate face orice vrea cu ea. De
aceea, victimele abuzului au o stimă de sine scăzută şi o autoapreciere slabă. Pentru
vindecare, contează foarte mult ca aceasta să găsească apreciere într-o altă direcţie şi
astfel să se poată considera din nou o persoană valoroasă.
Depresia copiilor poate fi uşor observată în timpul jocului. Jocul este activitatea
fundamentală a copiilor, prin joc ei învaţă, se distrează, trăiesc diferite experienţe. Nu
acelaşi lucru se întâmplă însă şi în cazul copiilor aflaţi în situaţii de maltratare. Ei par că
nu se joacă sau o fac într-un mod stereotip, pasiv şi non-creativ, cunsocut în literatura de
specialitate ca “joc posttraumatic” .
Dependenţa defensivă reprezintă acea stare de apatie pasivă, retragere emoţională
atât faţă de adulţi, cât şi faţă de alţi copii ca reacţie de apărare împotriva eventualelor
situaţii de respingere din partea adulţilor sau a celorlaţi copii (Killen, 1996) .
Aşa cum putem constata, consecinţele pe termen lung ale diferitelor forme de
maltratare sunt multiple. Ceea ce este îngrijorător e faptul că acestea tind să se
acumuleze în timp. Crescând, însumarea diferitelor consecinţe va apărea pe diferite
planuri: relaţional, afectiv, cognitiv. Diversele întârzieri şi tulburări vor da naştere unui
handicap social cu care se va confrunta mai întâi copilul şi apoi adultul. Adultul, care a
fost abuzat în coplărie, îi va fi greu să se ataşeze de cineva şi să trăiască în intimitate. Va
deveni izolat, din punct de vedere social, şi va avea tendinţa de a reproduce ciclul
intergeneraţional al maltratării.
Cum reuşesc copiii să controleze sau măcar să aibă iluzia controlării acestor
situaţii? Ei bine, folosind diverse mecanisme de defensă, cele mai cunoscute fiind:
disocierea, negarea, identificarea cu agresorul, adaptarea exagerată şi hiperactivitatea
distructivă. Acestea sunt strategii ce “reprezintă modalitatea copilului de a face faţă
situaţiei de maltratare, de a se apăra atât împotriva propriilor sentimente, cât şi a mediului
înconjurător.” (idem).

Disocierea este un mecanism de apărare folosit de copii pentru a se elibera de

simptomele şi amintirile abuzului, constând într-un fel de amnezie totală sau parţială a
abuzului pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, diagnosticul frecvent, în
astfel de cazuri, fiind de tulburare epileptică. S-a mai observat, de asemenea, şi
dezvoltarea unor stări asemănătoare transei, caracterizate prin priviri în gol sau pierderi

12
ale contactului cu mediul înconjurător; tulburări ale percepţiei de sine, concretizate în
tulburarea personalităţii multiple, evidentă în activitatea de joc prin folosirea excesivă a
prietenilor imaginari (Van der Kolk şi Fissler, 1995).
Negarea ca mecanism de defensă este folosit, frecvent, de către fete, conform unei
tipologii sexuale fetele preiau modelul matern de negare a violenţei, în timp ce
majoritatea băieţilor se identifică cu agresorul. Atunci când copilul nu recunoaşte
violenţele la care este supus, el refuză separarea de părintele violent. Copilul poate, astfel,
să ajungă la concluzia că violenţa este o formă de ataşament între oameni, fiind de multe
ori percepută ca un semn al interesului părintelui faţă de el.
Copiii care folosesc ca strategie de apărare “adaptarea exagerată” se comportă ca
nişte adulţi în miniatură. Ei urmăresc atitudinile şi stărilor de spirit, adesea fluctuante ale
adulţilor, încercând să evite furia sau reacţiile violente ale acestora. Sunt genul de copii
care se străduie să facă faţă aşteptărilor şi cerinţelor părinţilor. Acest tip de strategie este
cosiderat de către specialiştii din domeniu ca fiind soluţia optimă de apărare, printr-un
asemenea comportament copiii având posibilitatea de a se ataşa de alţi copii sau de alţi
adulţi din cadrul reţelei sale sociale, cum ar fi, de exemplu, de cadrele didactice.
Unii copii folosesc, ca mecanism de apărare, strategia hiperactivă şi distructivă
căutând astfel să dobândească un control asupra mediului înconjurător. Sunt copii foarte
agitaţi şi cu o agresivitate labilă, iscată din orice, suspectaţi adesea de ADHD, deşi
comportamentul lor nu reprezintă decât un răspuns la atitudinile din mediu. Ei atacă
pentru a se apăra. Este probabil strategia cea mai puţin eficientă, conducând adesea la
creşterea respingerilor în cadrul reţelei sociale, de exemplu la şcoală, ce va provoca mai
departe copilului mânie, frustrare, dorinţă de răzbunare. Cu ajutor specializat, ele vor fi
reprimate, dar exteriorizate mult mai târziu. Copilul a învăţat deja că nimeni nu merită
respect, că binele poate fi învăţat prin pedeapsă, că suferinţa trebuie ignorată, că negarea
emoţiilor este sănătoasă.
Prin urmare, strategiile de apărare pot fi atât constructive, cât şi distructive, în
funcţie de cât de mult afectează dezvoltarea personalităţii copilului. Important este ca noi,
specialiştii, să depistăm la timp aceste strategii de control şi să-i ajutăm cât mai urgent
posibil. Acest lucru îi motivează în calea lor spre succes, mai ales dacă există persoane
lângă ei care să le insufle încrederea că sunt valoroşi.
Statisticile americane privitoare la violenţa domestică aproximează că între 3,3 şi
10 milione de copii sunt martori la diferite forme de violenţă intrafamilială (inclusiv
crimă)1, 33, 5% din crimele săvârşite în familie fiind soldate cu moartea femeilor (Bureau
of Justice Statistics Crime Data Brief, 2003). Consecinţele acestor drame, la care de
multe ori asista şi copii, sunt profunde chiar dacă simptomele se pot manifesta şi după
mulţi ani de la producerea evenimentului traumatizant, vârsta fragedă a copilului nefiind,
aşa cum ar crede mulţi , un factor care să favorizeze uitarea totala a traumei. Un astfel de
caz este cel prezenatat în cadrul celui de-al XX- lea Congres al Societăţii Internaţionale
de Studiere a Stresului Traumatic, având ca personaj central o fetiţă de un an şi jumătate
care a asistat la scena uciderii propriei mame de către tatăl său şi care pănă la vârsta de 11
ani nu părea să-şi amintească de acest incident. La vârsta de 11 ani ea este adusă la spital
prezentând simptome ale tulburării posttraumatice, survenite în urma spargerii unui geam
din camera ei. Acest eveniment minor a condus la reactivarea amintirilor şi, implicit, a
traumei. Tatăl a pătruns în apartamentul unde aceasta locuia împreună cu mama sa,
1
După Carlson, B., E., (1984). Children’s observations of interpersonal violence, Springer, New York

13
spărgând un geam. Anticipând pericolul mama încearcă să caute ajutor la un vecin dar
este împuşcată de către tată care, la rândul său, sfârşeşte prin a se sinucide. În final fetiţa
este găsită teafără, aşezată lângă cadavrul mamei. Ea fost adoptată şi crescută de bunica
sa care nu a considerat necesară includerea copilei într-un program de terapie, convinsă
fiind că aceasta a uitat trauma. Dar iată că simptomele legate de acestă traumă s-au
manifestat şi după 10 ani de la producerea evenimentului ca urmare a reactivării unor
evenimente reminiscente ale traumei originale fiind posibil ca aceasta să aibe consecinţe
şi asupra viitorei ei dezvoltări psihologice şi sociale.
Multe cercetări, având ca temă motivaţia alegerii unei cariere în domeniul sănătăţii
mentale, au indicat că cele mai multe persoane au optat pentru acest tip de carieră din
dorinţa de a-şi rezolva problemele psihologice, rezultate în urma experinţelor negative
trăite în copilărie. Concludent este studiul lui Andrews şi Wilding (2004) având ca temă
experienţele trăite în copilărie şi dezvoltarea celor ce doresc să activeze în domeniul
clinic. Cercetarea s-a desfăşurat pe un eşantion de 75 de studenţi la Psihologie, în cadrul
unei universităţi din Londra (53% dintre aceştia dorindu-şi să profeseze în domeniul
clinic), şi 91 de studenţi la o facultate cu profil economic, tot din Londra. În ambele
eşantioane, 63 de subiecţi sunt de gen feminin iar media de vârstă în cadrul studenţilor la
Psihologie este de 24 de ani în timp ce media de vârstă pentru cei de la profilul economic
este de 23 de ani. Metodele utilizate în acest studiu au fost: The Child Abuse and Trauma
Scale (CATS) ce vizează: climatul familial negativ, pedeapsa şi abuzul sexual; The
Parentification Scale (PS), chestionar ce măsoară nivelul în care unui individ i s-a cerut,
de-a lungul copilăriei, să-şi asume responsabilităţi şi rol de adult; The Hospital Anxiety
and Depression Scale (HADS), instrument ce măsoară nivelul anxietăţii şi depresiei.
Rezultatele au arătat că, spre desebire de cealaltă categorie de studenţi, cei de la
Psihologie au raportat nivele mai mari de abuz sexual în copilărie şi mediu familial
negativ. Totuşi, când au fost intervievaţi direct despre motivul alegerii carierei în acest
domeniu ei n-au recunoscut ca motiv determinat rezolvarea propriilor experinţe negative
enumerând cu totul alţi factori motivaţionali.

6. Evaluarea situaţiilor de abuz asupra copiilor

În procesul de asistare a familiilor şi copiilor, evaluarea situaţiei de abuz este o

sarcină profesională care trebuie să preceadă intervenţia, respectiv introducerea unor
schimbări efective, în interesul copiilor. În acest context, scopul evaluării este aprecierea
existenţei unui pericol şi a gradului de periculozitate a unor factori care pot afecta
dezvoltarea fizică şi psihică sau chiar viaţa unui copil. Pentru ca evaluarea să servească
într-adevar interesului copilului, ea trebuie realizată multidisciplinar astfel încât, să se ia
în considerare toţi factorii implicaţi şi să se ajungă la o decizie bine argumentată.
Pentru că procesul de evaluare nu ţine de domeniul educaţiei ci de cel al asistenţei
sociale, lucrătorii sociali fiind cei care se ocupă de toate demersurile ce ţin de evaluarea
copilului şi a familiei, nu vom intra în amănunte legate de acest subiect, preferând să
enumerăm doar câteva metode de evaluare ce ar putea fi utile profesioniştilor din
educaţie, având în vedere că, în cele mai multe cazuri, ei sunt primii care sesizează
direcţiile de protecţie a copilului.

14
 Cercetările din domeniu şi experienţa clinică a specialiştilor din diverse domenii
sociale (psihopedagogi, psihologi, medici, asistenţi sociali) au arătat că observaţia
participativă este un instrument foarte bun. Observăm dacă copilul se manifestă spontan,
dacă arată atât sentimente negative, cât şi pozitive şi dacă acestea sunt adecvate în raport
cu situaţia, dacă răspunde iniţiativelor celorlaţi copii, ce rol joacă în jocurile de grup, are
o interacţiune mai bună cu alţi adulţi decât cu proprii părinţi. Din experienţa personală,
am constatat ca profesioniştii din educaţie, indiferent de background-ul lor educaţional,
au comptenţe destul de bune în a observa copiii în interacţiunile lor cu părinţii sau cu alţi
copii, mai puţin în cazul copiilor care folosesc ca mecanism de apărare adaptarea
exagerată, aceşti copii fiind consideraţi maeştri în a se face neremarcaţi.
Intervievarea, în cazurile de evaluare, se adresează atât părinţilor sau persoanelor
care îngrijesc copilul, cât şi copiilor sau eventualilor martori ai situaţiei, scopul
intervievării fiind evaluarea a cât mai multor date privind evenimentele din viaţa
copilului. În cazul intervievării copilului, întrebările vor viza experienţele sale personale
cu membrii familiei sau cu alte persoane importante pentru el, relaţia sa cu şcoala etc.
Informaţiile primite vor completa informaţiile oferite de membrii familiei şi cele rezultate
din teste şi chestionare, realizându-se astfel un cadru de date concrete al problemei aflate
în centrul activităţii de diagnostic. Precizăm că în astfel de situaţii sunt luate în calcul şi
mărturiile copiilor cu deficienţă de intelect, chiar şi severă.
În evaluarea diferitelor tipuri de abuzuri se pot folosi instrumente standardizate care
ne ajută să confirmăm un diagnostic privind relele tratamente îndreptate împotriva
copilului. Astfel de instrumente sunt, de exemplu, Inventarul de potenţial abuz asupra
copilului (Child Abuse Potential Iventory – CAP) cuprinzând 160 de itemi ce măsoară
factorii de risc asociaţi maltratării copiilor: stresul emoţional, rigiditatea şi izolarea
socială, sau varianta prescurtată - Inventarul prescurtat de potenţial abuz asupra copilului
(The Brief Child Abuse Potential Inventory – BCAP ) de numai 33 itemi, mult mai
accesibil copiilor, în special celor cu retard mental. Informaţiile astfel obţinute prin teste
şi chestionare trebuie integrate în diagnosticul multidimensional şi raportate, în primul
rând, la ceea ce a exprimat copilul despre experienţele sale (Shepard, 2008; Ondersma,
2008).
Desenul este o metodă proiectivă nonverbală, utilizată, adesea, pentru diagnosticul
copiilor care au suferit traume. Atât desenul liber, cât şi cel tematic pot oferi date
importante despre viaţa psihică a copiilor care au dificultăţi în exprimarea directă a
experienţelor lor, copilul putând “povesti” fără cuvinte, fără reguli, într-un mod în care nu
se simte controlat de către adulţi. Astfel, pornind de la principiul că ceea ce reprezintă
copilul în desen nu-i este indiferent, prin discuţii ulterioare desenării, se va încerca
desluşirea reprezentărilor grafice şi folosirea lor ca punct de plecare a unei povestiri,
încercând stabilirea sentimentelor sale: ataşament pentru un anumit personaj şi dispreţ
sau furie faţă de altul etc.
În teoria traumei, se pledează pentru utilizarea desenului în comunicarea cu
subiectul abuzat, cosiderându-se că cele mai dureroase amintiri sunt păstrate vizual, sub
formă de imagini, subiectul fiind incapabil să le spună în cuvinte şi incapabil să le
prelucreze sau să le depăşească.
Jocul copilului dezvăluie ceea ce copilul doreşte mai mult decât orice să păstreze
pentru sine însuşi. Copilul poate fi antrenat să arate prin jocul cu păpuşile, de exemplu,
sau cu figurine de animale cum sunt ele spălate de către mama sau tata, cum şi unde sunt

15
culcate, ce mănâncă, când îşi fac lecţiile. S-a constatat că unii copii, proiectează pe
seama figurinelor folosite propriile lor experienţe (nu lasă păpuşile să doarmă, le
pedepsesc sau de multe ori le ameninţă cu pedepse pe care chiar ei le-au trăit). Dar jocul
va demonstra existenţa abuzului numai atunci când copilul va face efectiv demonstraţia
abuzului la care este supus.
Genograma este o metodă de evaluare a familiei după modelul sistemic familial şi
se bazează pe interviul sistematic cu membrii familiei, având ca obiectiv reprezentarea
grafică a modelelor de relaţionare şi adaptare din familia restrânsă şi cea lărgită. Pentru
evaluarea atitudinilor de neglijare şi abuz asupra copilului, interviul va fi axat pe
depistarea stilului parental restrictiv si punitiv, a acelor atitudini familiale dominante care
pot afecta dezvoltarea copilului, evaluarea resurselor emoţionale, materiale şi de suport
ale familiei (Haivas, 2005).

7. Principii de prevenire şi intervenţie în situaţii de abuz şi de neglijare

Prevenirea reprezintă un ansamblu de măsuri luate pentru a eradica sau opri

dezvoltarea unei probleme. Să previi, înseamnă să acţionezi în aşa fel încât probabilitatea
apariţiei unui eveniment să se reducă, iar consecinţele acestuia să se limiteze.
Cel mai adesea, prevenirea se realizează prin introducerea unor programe de
prevenire care se adresează întregii populaţii şi vizează sensibilizarea părinţilor în
legătură cu responsabilităţile lor, creşterea abilităţilor adulţilor în recunoşterea situaţiilor
de abuz, însuşirea unor stiluri parentale non-violente. În privinţa copiilor, programele de
prevenire au menirea de a-i informa cu privire la drepturile lor, de a-i învăţa strategii care
să le permită să facă faţă abuzurilor, să identifice adulţii responsabili care îi pot ajuta şi
să relateze orice situaţie de acest gen. Din informaţiile diseminate în cadrul conferinţelor
pe această temă, astfel de programe de prevenire funcţionează şi în România, în cadrul
organizaţiilor non-guvernamentale ce au ca grup ţintă victimele diverselor fome de abuz.
Unul dintre ele este programul “Arborele Chicoca”, utilizat de Asociaţia Femeilor
Împotriva Violenţei – Artemis, program ce se adresează şcolarilor între 8 -12 ani şi
adulţilor de lângă ei (părinţi şi personalul din şcoli). Acest program se prezintă sub forma
unui film animat în care personajul principal este o maimuţică care învaţă să facă faţă
unor situaţii problematice de tip abuz. Programul a fost pus la dispoziţia Direcţiilor de
Protecţie a Copilului din Moldova şi Transilvania şi difuzat în multe şcoli generale din
Cluj-Napoca.
În privinţa intervenţiei, aceasta trebuie să fie în relaţie cu dinamica familiei, cu
nevoile copilului şi ale părinţilor, precum şi cu limitele şi posibilităţile lor. Căteva din
principiile şi metodele care ar trebui să stea la baza intervenţiei şi care ar putea fi
integrate în abordările individuale, familiale sau ale reţelelor sunt, în opinia specialistei
norvegiene Kari Killen (1996), următoarele:
- Reducerea haosului interior al copilului. Copiii abuzaţi îşi investesc energia
pentru a se adapta haosului interior de sentimente puternice şi contradictorii,
pentru a înţelege ce se petrece şi a găsi modalităţile cele mai bune de adaptare la
situaţie. Scopurile terapeutului, în acest caz, vor fi să-l facă pe copil să-şi
înţeleagă situaţia şi trăirile, să-l convingă că el, terapeutul, este gata să-şi asume
consecinţele acestei înţelegeri, că va încerca să schimbe situaţia în care se află
copilul, adică va deveni, cu alte cuvinte, aliatul care nu îl va trăda. Ajutându-l pe

16
 copil să dea nume sentimentelor contradictorii pe care le trăieşte, vom reduce
haosul interior.
- Reducerea sentimentelor de responsabilitate şi vinovaţie pentru cele trăite (“m-a
pedepsit pentru că n-am fost cuminte”), dar şi pentru dezvăluirea unor fapte care-i
învinovăţesc pe părinţi (situaţie care naşte în copil teama faţă de consecinţe şi, în
acelaşi timp, sentimentul trădării) se poate realiza prin comunicare terapeutică. O
comunicare teraputică eficientă trebuie să conţină mesaje de tipul: “copiii nu sunt
niciodată vinovaţi de ce fac părinţii lor”, “este responsabilitatea părinţilor să aibe
grijă de copii şi nu invers”, “unii adulţi nu reuşesc să aibă grijă de copiii lor, unii
pot învăţa, alţii nu.”
- Ajutarea copilului în exprimarea suferinţei. Mulţi dintre cei care au trăit
experienţe traumatizante şi-au blocat sentimentele, au devenit confuzi în legătură
cu ceea ce simt sau sunt incapabili să-şi exprime sentimentele în cuvinte. Rolul
terapeutului, în acest caz, este să găsească cuvintele potrivite trăirilor copilului, să
empatizeze cu starea copilului fără comentarii critice, întrebări supărătoare sau
predici despre lucrurile întâmplate.

Abuzul afectează dezvoltarea copilului în toate dimensiunile sale esenţiale. Efectele

abuzului însoţesc individul de-a lungul întregii sale vieţi. Dacă lucrurile ar merge bine şi
societatea ar fi mai informată şi mai reactivă la ce se întâmplă în familii sau, în diversele
instituţii cu care copiii au contact, nu am mai avea atâtea situaţii în care copiii sunt
supuşi unor atitudini incorecte si neadecvate vârstei lor. De aceea, considerăm, ca
imperativ necesar, tratarea problematicii abuzului şi diseminarea pe o scară cât mai largă
a informaţiilor privitoare la acest gen de experienţe.

Referinţe:

Andrews, B., Wilding, J., M., (2004). Student mental health, life stress and
achievement, British Journal of Psychology, 95, 509-521.
Barnow S., Ulrich I., Grabe H., Freyberger H., Spitzer C., (2007). Alcohol and
Alcoholism, International Journal of the Medical Council on Alcoholism, Oxford, 2007,
Vol. 42, issue 6, 623-628.
Becker-Weidman, A., Shell, D., (2005). Child abuse and neglect: effects on child
development, brain development and interpersonal relationships, Wood ‘N’ Barners
Publishers, New York.
Bureau of Justice Statistics Crime Data Brief, (2003). Intimate partner violence, 1993
-2001.
Carlson, B., E., (1984). Children’s observations of interpersonal violence, Springer,
New York.
Cooper, D., Ball, D. (1993). Abuzul asupra copilului, Editura Alternative, Bucureşti.
Evans, H., H., (2005). Child Abuse, Encyclopedia of Disability, Sage Publications.
Follansbee, K., W., Stuart, g., L., (2008). Child sexual abuse accommodation
syndrome, Encyclopedia of Interpersonal Violence, Sage Publications.
Gurevich, L., (2008). Maternal Responsibility for child physical abuse, Encyclopedia
of Interpersonal Violence, Sage Publications.

17
 Haivas, C.(2005). Integrarea psiho-socială a copiilor abuzaţi şi maltrataţi, lucrare de
diplomă, Universitatea ProHumanitas, Bucureşti.
Hotaling, G., Finkelhor, D., Kirkpatrick, J., Straus, M. (1989). Family abuse and its
consequences – new directions in research, Sage Publications, United States of America.
Jones, D., Pickett, J., Oates, M., Barbor, P. (1991). Understanding child abuse,
Macmillan, London.
Kaplow, J., Saxe, G., Putnam, F., Pynoos, R., Lieberman, A., (2006). The long-term
consequences of early childhood trauma: A case study and discussion, Psychiatry:
Interpersonal and Biological Processes, vol. 69, issue 4, 362-375.
Killen, K.(1996). Copilul maltratat, Editura Eurobit.
Lieberman, A. (2004). Traumatic stress and quality of attachment: Reality and
internalization in disorders of infant mental health. Infant Mental Health Journal, 25(4),
336-351.
Ondersma, S., J., (2008). Brief Child Abuse Potential Inventory, Encyclopedia of
Interpersonal Violence, Sage Publications.
Shepard, M., F., (2008). Abusive Behavior Inventory, Encyclopedia of Interpersonal
Violence, Sage Publications.
Van der Kolk, B. A., Fissler, R. (1995). Dissociation and the fragmentary nature of
traumatic memories: Overview and exploratory study, Journal of Traumatic Stress, vol. 8,
505-525.
Verza, F. E., (2002). Introducere în psihopedagogia specială şi în asistenţa socială,
Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti.
Videka, L., (2008). Child Neglect, Encyclopedia of Interpersonal Violence, Sage
Publications.
Wolfe, D., A.(1991). Preventing physical & emotional abuse of children, The
Guilford Press, New York.
www.anpdc.ro

18