Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
calității
Prin surse sau resurse de productie se intelege potentialul natural, material, financiar si
uman de care dispune intreprinderea agricola la un moment dat. Rsursele de productie au un
caracter stocabil si static in acelasi timp si se refera la acele mijloace sau obiecte ale muncii care
pot suferi actiuni de transformare in procesul muncii. Din momentul in care resursele de
productie sunt antrenate in procesul de productie sub actiunea factorului uman, ele devin factori
de productie. Deci prin factori de productie intelegem acele resurse care sunt antrenate in
procesul de munca si transformate in produse finite.
Factorii de productie sunt rezultatul unor procese de munca anterioare, din care cauza ei
devin purtatori de costuri pe care le transmit partial sau integral asupra produselor obtinute, in
raport de natura lor. De exemplu, ingrasamintele chimice cu azot utilizate efectiv isi transmit
intreaga valoare asupra produsului obtinut intr-un singur ciclu de productie, in timp ce
amendamentele cu calciu isi transmit valoarea partial, pe parcursul mai multor cicluri de
productie.
Asa cum s-a aratat, in procesul productiei agricole sunt folositi o multitudine de factori de
productie, aspect care necesita clasificarea lor, folosindu-se in acest sens mai multe criterii.
Dupa continutul lor deosebim factori naturali si factori economici de productie.
Factorii economici se pot clasifica in trei grupe: factori materiali, factori financiari si
factori umani.
Dupa raportul care se creaza intre volumul factorilor utilizati si volumul productiei
agricole obtinute factorii de productie se clasifica in factori ficsi si factori variabili.
Factorii polivalenti se caracterizeaza prin faptul ca pot fi folositi in cadrul mai multor
ramuri de productie. In aceasta categorie intra ingrasamintele chimice, pesticidele, carburantii,
tractoarele si masinile agricole universale, amenajarile hidroameliorative, constructiile etc.
Dupa natura influentei lor asupra productiei agricole factorii de productie se clasifica in
factori substituibili si factori nesubstituibili.
Factorii substituibili sunt acei factori ai productiei care, potrivit unor rate de substituire,
se pot inlocui reciproc, fara ca volumul productiei obtinute sa se schimbe. De exemplu,
ingrasamintele chimice cu azot pot fi substituite cu cele cu fosfor fara ca productia obtinuta sa
sufere modificari.
Factorii nesubstituibili sunt acei factori de productie, care datorita actiunii lor specifice
asupra productiei agricole nu se pot inlocui unul cu altul.
Resursele materiale de productie si financiare sunt limitate, din care cauza de multe ori
intreprinderile agricole nu au posibilitatea aplicarii intocmai a tehnologiilor de productie
preconizate. Chiar si in conditiile unei aprovizionari tehnico-materiale corespunzatoare, resursele
materiale fiind purtatoare de costuri, se impune gasirea unor solutii optime privind utilizarea lor,
intrucat de aceasta depinde direct nivelul eficentei economice realizate atat la fiecare produs in
parte cat si pe ansamblul intreprinderii.
Efectele diferite pe care le au resursele asupra productiei, existenta unei game largi de
combinare si substituire a lor impun necesitatea cunoasterii modului in care diversele combinatii
se reflecta in nivelul productiilor obtinute. Informatiile necesare in acest scop pot fi obtinute de
la statiunile de cercetari agricole din teritoriu sau din insasi experienta anterioara a intreprinderii
agricole respective.
Insa in cele mai multe cazuri in productia agricola rata de substituire a resurselor de
productie nu este constanta ci este variabila. Aceasta inseamna ca intr-un anumit domeniu rata de
substituire are o anumita valoare, in timp ce in alte domenii are alte valori. Modificarea ratei de
substituire este data de faptul ca relatiile care se creaza intre resursele substituibile nu sunt de
natura liniara. Cu alte cuvinte, reactia factorului biologic (plantele agricole sau animalele de
productie) nu este constanta, ci ea se modifica in raport de volumul in care resursele de productie
se aloca sau de nivelul productiilor la care se analizeaza influenta resurselor utilizate. Concret,
pentru obtinerea anumitor productii de grau se pot folosi diferite combinatii de azot si fosfor, rata
de substituire a acestora fiind diferita atat in cazul aceleasi productii planificate, cat si in cazul
unor productii diferite.
Proportia cu care doua resurse de productie se pot inlocui reciproc, fara ca productia
obtinuta sa se modifice poarta denumirea de rata de substituire. Rata sau raportul de substituire
poate fi considerat sub aspect fizic sau valoric.
Prin rata fizica de substituire se intelege raportul in care o resursa x1 poate fi inlocuita de
alta resursa x2, sau invers fara ca volumul productiei sa se schimbe, acestea fiind exprimate in
unitati fizice, kg, t etc.
Rata fizica de substituire este data de raportul intre modificarea cantitatii in care se
utilizeaza resursa x2 si resursa x1si se exprima matematic prin relatiile:
In cazul resurselor constant substituabile raportul de mai sus se mentine acelasi in tot
domeniul analizat, in timp ce in cazul resurselor variabil substituibile raportul difera.
Dar resursele de productie nereciproc substituibile utilizate in agricultura au preturi
diferite, ceea ce impune luarea in considerare a ratei valorice de substituire.
Prin rata valorica de substituire se intelege raportul in care cele doua resurse se pot
inlocui reciproc, cantitatile in care acestea se folosesc exprimandu-se valoric, adica reflectand
costul lor. Recurgerea la costurile unitare ale resurselor permite aprecierea efortului economic
solicitat si adoptarea deciziilor cu privire la combinatia optima, care sa conduca la maximul de
profit obtinut. Optimizarea substituirii resurselor apare necesara numai in cazul in care costurile
acestora sunt diferite, situatia in care raporturile de substituire iau valori diferite de 1. Cele
prezentate sunt redate grafic in figurile 9 si 10.
In cele mai multe cazuri dependenta productiei fata de nivelul de alocare a resursei este
neliniara, in sensul ca alocarea succesiva a unor cantitati egale de resurse variabile are ca efect la
inceput obtinerea unor sporuri de productie mai mari, pentru ca ulterior acestea sa aiba valori din
ce in ce mai mici pana cand sporul devine egal cu 0, dupa care alocarea de noi cantitati de
resurse determina scaderea productiei, respectiv obtinerea de “sporuri negative”. Expresia
matematica in acest caz este de tip parabolic si exprima marea majoritate a relatiilor de
dependenta a productiilor in agricultura fata de nivelul de alocare a resurselor.
Y=f(x)
Y=a+bx
Y=a+bx+cx2
Y=a+bx+cx2+dx3
- Functiile Cobb-Douglas:
Y=ax1x2b
-Functia hiperbolica:
- Functia logaritmica:
Y=a+b lgx
- Functia putere:
Y=a+xb
- Functia exponentiala:
Y=a+bx
- monofactoriale, de forma:
Y=a+bx sau
Y=a+bx+cx2
- bifactorile, de forma:
Y=a+bx1c+x2 sau
Y=a+bx1+cx12+dx2+ex22+fx1x2
- functii de productie in expresie fizica sau valorica, care exprima dependenta productiei
fata de nivelul de alocare a resurselor de productie;
Functiile de productie, de cheltuieli sau profit pot fi redate sub forma analitica, adica sub
forma relatiilor matematice care reflecta cel mai bine fenomenul, sau sub forma grafica caz in
care dinamica fenomenului sau indicatorului studiat devine mult mai expresiva. Reprezentarea
grafica este posibila numai in cazul functiilor mono si bifactoriale. Functiile monofactoriale se
reprezinta grafic prin linii drepte sau curbe, conform gradului care-l au, iar functiile bifactoriale
prin suprafete.
- productia totala fizica (Y) reprezinta productia totala in expresie fizica obtinuta la
unitatea de productie prin utilizarea resurselor in anumite cantitati si combinatii;
- sporul de productie in expresie fizica (Y) sau valorica (Yv) reprezinta productia
obtinuta la unitatea de productie ca urmare a utilizarii diferitelor nivele de resurse (x);
- productia medie pe unitatea de resursa utilizata (PM sau PMv) reprezinta raportul dintre
productia suplimentara (Y sau Yv) si cantitatea de resursa utilizata (x);
, care la limita:
- elasticitatea productiei (Ey) indica variatia productiei medii (PM sau PMv) daca resursa
alocata x creste cu o unitate si se calculeaza cu relatia:
sau
PYV=YPV
Functia costului se determina fie pe unitatea de productie (ha, animal) constituind functia
costului total (CT), fie pe unitatea de produs (t, kg, hl), constituind functia costului unitar (Cu).
Functia costului total (CT) este formata din doua componente: functia costurilor fixe (CF)
si functia costurilor variabile (CV). Costurile fixe sunt generate de cheltuielile cu munca vie si
materializata a caror marime nu depinde de consumul de factor si nici de marimea productiei.
Spre exemplificare, costurile fixe sunt date de cheltuielile generate de lucrarile agricole cu tarife
fixe la unitatea de suprafata, amortizarea mijloacelor fixe, cheltuielile necesitate de intretinerea si
repararea adaposturilor etc. Toate acestea au o marime constanta indiferent de nivelul productiei
obtinute. Costurile variabile sunt generate de cheltuielile ocazionate cu recoltarea, transportul si
livrarea sporului de productie obtinut (CY).
Cx=Cxx, in care:
CY=Cy·Y, in care:
Prin insumare se obtine functia costului total, care are urmatoarea expresia:
CT=CF+Cx·x+CY·Y
P=YV-CT
Din analiza functiei tehnice se obtine maximul tehnic, in timp ce din analiza functiei de
profit rezulta cantitatea de factor variabil care trebuie utilizata pentru obtinerea profitului maxim.
3. Analiza alocarii si substituirii resurselor de productie
Y=f(x), in care:
Optimizarea productiei fizice sau valorice continue se poate realiza numai cu ajutorul
functiilor monofactoriale concave, care admit un maxim. Functiile strict crescatoare sau strict
descrescatoare, care nu admit punct de maxim sau de minim, nu pot fi utilizate in acest scop.
Maximul tehnic sau valoric al functiei se determina prin anularea derivatei I. Maximul
tehnic, respectiv productia maxima se obtine la nivelul optim de alocare a resursei x.
Optimul tehnic se determina cu ajutorul functiilor tehnice sau valorice continue prin
analiza variatiei productiei totale, productiei marginale, productiei medii pe unitatea de factor si
a elasticitatii. Optimul economic necesita in plus costul unitar al resursei alocate (fig. 14). Prin
corelarea acestor elemente se determina trei zone de evolutie a productiilor.
In zona I, sporurile de productie (Y) sunt mari din care cauza productia totala are un
ritm mare de crestere.
Productia marginala (PMg) este mai mare decat productia medie pe unitatea de resursa
alocata (PM), din care cauza elasticitatea (Ey) este supraunitara. In aceasta zona evolutia
indicatorilor de analiza economica justifica orice crestere a consumului de resursa, atat din punct
de vedere tehnic cat si economic. Utilizarea resursei de productie la nivele cuprinse in acesta
zona se justifica numai in situatia cand intreprinderea agricola nu dispune de cantitati suficiente
din reusrsa respectiva.
Zona I este cuprinsa intre 0 si nivelul de alocare a resursei la care productia marginala
este egala cu productia medie pe unitatea de resursa alocata, respectiv pana in punctul in care
elasticitatea este egala cu 1 (Ey1).
In zona II-a sporurile de productie sunt din ce in ce mai mici, din care cauza productia
totala creste, insa cu un ritm din ce in ce mai redus. Productia marginala este mai mica decat
productia medie pe unitatea de resursa alocata, din care cauza elasticitatea are valori cuprinse
intre 0 si 1 (0<Ey<1).
Sporurile de productie in aceasta zona, desi sunt pozitive, tind spre 0 (y0).
Zona II-a este denumita si zona premaximala, intrucat limita ei superioara corespunde cu
nivelul de alocare a resursei la care se obtine maximul functiei. Maximul functiei este dat de
nivelul de alocare a resursei la care productia marginala este nula (PMg=0), ceea ce grafic
corespunde cu punctul de intersectie a productiei marginale cu axa OX.
In zona a III-a productia marginala ia valori negative, ceea ce inseamna ca orice crestere
a nivelului de alocare a resursei determina scaderea productiei. Elasticitatea este negativa
(Ey<0). Alocarea resursei dupa punctul maxim (nivelul de alocare la care PMg=0) nu se justifica
din nici un puct de vedere, intrucat cheltuielile cresc, iar productia agricola nu numai ca nu
creste, ci dimpotriva scade, intr-un ritm cu atat mai accelerat cu cat nivelul de alocare a resursei
este mai mare.
Nivelul de utilizare a resursei de productie trebuie analizat nu numai din punct de vedere
tehnic, ci si economic. In acest scop pe grafic se traseaza dreapta costului unitar al resursei
alocate. Acesta intersecteza productia marginala intr-un punct in care valoarea acesteia este egala
cu costul unitar al resursei. Pana la acest punct diferenta dintre valoarea productiei si costurile
aferente acesteia (profitul) este crescatoare, dupa care devine descrescatoare. Punctul de
intersectie a productiei marginale cu dreapta costului unitar indica nivelul de alocare a resursei la
care valoarea profitului este maxima, respectiv maximul economic. Intotdeauna maximul
economic se afla inaintea maximului tehnic.
Y=3800+30N-0,10N2
Se cere calculul nivelului de alocare a resursei azot la care se obtine productia maxima,
aspect care se rezolva prin anularea derivatei I:
Y’=30-0,2N=0, de unde
Ymax=3800+30150-0,11502
Ymax=6050 kg/ha
5500=3800+30N-0,1N2, de unde:
0,1N2-30N+1700=0
Acelasi efect, respectiv productia fizica de 5500 kg/ha se poate obtine prin doua variante
diferite ca efort. Evident in practica se utilizeaza doza de 75 kg/ha N s.a., intrucat aceasta
implica costuri mai reduse.
Se cere calcularea productiei care se poate obtine prin utilizarea dozei de 100 kg/ha N s.a.
Y=3800+30100-0,11002
Y=5800 kg/ha.
In contextul rentabilizarii productiei agricole desigur ca orice resursa trebuie utilizata la
nivelul la care se obtine cel mai mare profit, cu conditia ca intreprinderea sa dispuna de cantitati
suficiente de resurse.
Productia agricola are un caracter polifactorial, fiind sub incidenta utilizarii unei game
largi de factori de productie. In optimizarea utilizarii resurselor o aplicabilitate larga o au
functiile bifactoriale, care iau in studiu doi factori variabili x1 si x2, ceilalti considerandu-se a fi
constanti.
Functiile bifactoriale se pot utiliza atat la studiul variatiei exprimata in unitati fizice in
raport de consumul tehnic de factori, cat si la analiza variatiei valorice a productiei, in raport de
variatia costurilor factorilor alocati. Analiza tehnico-economica necesita utilizarea urmatoarelor
functii bifactoriale:
Y=f(x1,x2)
Y=f(x1,x2)Pv
- functia costului:
C=C1x1+C2x2+CF
- functia profitului:
B=f(x1,x2)Pv-(C1x1+C2x2+CF)
x1=f(Y,x2)
x2=f(Y,x1)
Reprezentarea grafica a functiei bifactoriale de gradul doi se face in felul urmator: se dau
diferite valori lui x2 si se calculeaza marimea lui x1, care sa permita realizarea aceleasi productii
Y si invers. Se unesc punctele care reprezinta acelasi nivel al productiei obtinute, insa cu diferite
combinatii intre cei doi factori x1 si x2, obtinandu-se curbele de productie Y1,Y2,Y3,,Yn (fig. 16).
Y1<Y2<Y3 <Yn
Din fig. 15. se observa ca productia Y1 se poate realiza cu o multime de combinatii intre
x1si x2, fiind marcate doar patru dintre ele a,b,c si d. Daca cantitatea de factor x1 scade cu o
marime x1, atunci cantitatea de factor x2 trebuie sa creasca cu o alta marime x2. Raportul
dintre cantitatile de factori substituiti poarta denumirea de rata de substituire tehnica (RST) si se
poate calcula cu relatia:
Rata de substituire se poate calcula valoric (RSV) cand in calcul se iau marimi ce
reprezinta valorile factorilor substituiti.
Cei doi factori luati in studiu au insa preturi diferite, de unde rezulta ca din multitudinea
de combinatii intre x1 si x2, care permit obtinerea aceleasi productii Y, numai una se obtine cu
costul cel mai redus. Pentru determinarea combinatiei dintre factorii variabili x1 si x2 cu costul
cel mai redus trebuie trasate liniile de izocost - C. Acestea reprezinta dreptele care unesc
punctele cu acelasi cost al combinatiei x1si x2 si se calculeaza pornindu-se de la relatia:
C=C1x1+C2x2
x1=
Y=a+bx, in care a= ,
Punctul in care linia de izocost este tangenta la curba de izoprodus (izocuanta) indica
combinatia dintre factorii variabili x1 si x2care asigura obtinerea productiei cu cost minim (fig.
16). In punctul de tangenta se realizeaza egalitatea dintre rata marginala de substituire si inversul
raportului costurilor celor doi factori.
deci:
Punctul in care se realizeaza acesta egalitate indica costul minim al combinatiei x1, x2.
Intreprinderea agricola stabileste care este combinatia dintre cei doi factori variabili x 1 si
x2, care sa realizeze costul minim si in acelasi timp sa asigure obtinerea productiei planificate.
Trebuie precizat faptul ca in studiul functiei bifactoriale este necesara stabilirea limitelor
de substituire factoriala. Chiar daca matematic extensia substituirii factoriale poate fi
generalizata, totusi in practica aceasta nu poate depasi 10-15% din limita maxima a factorilor
luati in studiu la calculul functiei bifactoriale respective. O extensie mai mare nu trebuie facuta
intrucat nu avem garantia izomorfismului functie - proces.
In studiul functiei bifactoriale trebuie stabilita si productia maxima care se poate obtine.
Maximul tehnic se calculeaza cu ajutorul drivatelor partiale ale functiei in raport de x1 si x2.
Functia Y= f(x1, x2), care admite punct maxim are derivatele partiale:
y’(x1 )=
y’(x2)=
Prin anularea celor doua derivate partiale se calculeaza marimea factorilor variabili x1 si
x2 pentru care productia este maxima. Aceste marimi se introduc in functie si se calculeaza
productia maxima ce se poate obtine, respectiv:
YM=f(x1M, x2M)
- ramurile de productie:
- functiile de productie:
Y1 = 3500+25N-0,10N2;
Y2=300+20N-0,08N2;
- pretul de valorificare:
P1=2400 unitati valorice/t;
Resursa limitata x poate fi repartizata intre cele doua produse Y1 si Y2 intr-o multitudine
de variante, din care o parte sunt prezentate in tabelul 2.
Pentru stabilirea repartizarii optime a resursei intre cele doua produse Y1 si Y2 se recurge
la metoda grafica, construindu-se curba posibilitatilor de productie (fig. 17).
Pentru fiecare nivel de alocare a resursei s-a calculat la fiecare din cele doua ramuri
sporul fizic si valoric unitar, sporul valoric pe intreaga ramura precum si sporul valoric total la
cele doua ramuri, care s-a reprezentat grafic.
Alocarea diferita a resursei variabile intre cele doua ramuri are ca efect obtinerea de
sporuri valorice totale diferite. Se observa ca in zona cuprinsa intre punctele A si E are loc
cresterea sporului total la cele doua culturi, ceea ce inseamna ca acestea sunt in relatii de
complementaritate fata de resursa azot. In continuare orice crestere a alocarii resursei la cultura
Y2 determina scaderea sporului valoric la cultura Y1, ceea ce inseamna ca in aceasta zona cele
doua culturi sunt in relatii de competitivitate fata de resursa luata in studiu.
Pentru a determina modul optim de alocare a resursei limitate x intre cele doua produse
Y1 si Y2, astfel incat sporul valoric insumat sa fie maxim trebuie trasata dreapta izovalorii
productiei.
Yv=P1Y1+P2Y2 , in care:
De unde:
a=
b=
La o astfel de alocare a resursei variabile limitate se obtine cea mai mare valoare a
productiilor la cele doua culturi. In exemplul prezentat ingrasamintele chimice cu azot trebuie
alocate astfel: la porumb 100 kg/ha s.a. iar la grau 80 kg/ha s.a. La acest mod de combinare se
obtine cea mai mare valoare a sporului total, de 2.528 mii unitati valorice.
productie
In cadrul marilor intreprinderi agricole sau exploatatii in sistem asociativ, unde volumul
capitalului circulant antrenat in procesul de productie este mare si diversificat, aprovizionarea
tehnico-materiala se organizeaza separat pe cele trei verigi de baza: activitatea de planificare a
aprovizionarii, activitatea de aprovizionare operativa propriu-zisa si activitatea de depozitare -
tranzitare - gestionare a resurselor materiale.
In cadrul fermelor privat familiale, care potrivit legislatiei in vigoare au dimensiuni mult
mai reduse intreaga activitate de aprovizionare tehnico-materiala este exercitata de o singura
persoana, de regula de fermier, dimensiunile mici ale fermei implicand un necesar relativ redus
de resurse de productie. Intr-o forma mai avansata a organizarii fermelor privat-familiale este
necesar ca activitatea de productie sa fie separata de activitatea de aprovizionare tehnico-
materiala si asigurarea acesteia de catre o intreprindere special organizata in acest scop. In acest
concept activitatea de aprovizionare tehnico-materiala va fi prestata in sistem service de catre o
intreprindere privata special organizata in acest scop si care va asigura cu resursele materiale de
productie toate fermele privat-familiale de pe raza unei comune
Bibliografie