A fost George Macovescu un oportunist?

Nicolae Manolescu,

Dupa 1971, George Macovescu, fost ministru de Externe si presedinte al Uniunii Scriitorilor, impreuna cu
Zaharia Stancu, Mircea Grigorescu si George Ivascu, s-a opus cat se putea cultului personalitatii

Nu e prima oara cand ma refer la interesantele si utilele ,,dosare" publicate de ,,Weekend Adevarul" avandu-i
protagonisti pe fostii nomenklaturisti din perioadele Dej si Ceausescu. In numarul din 17-19 iunie, Radu Eremia
si Laurentiu Ungureanu se ocupa de cariera lui Corneliu Manescu, fost ministru de Externe si presedinte al
Adunarii Generale a ONU, si de aceea a lui George Macovescu, fost de asemenea ministru de Externe, pe care l-
am cunoscut mai bine ca presedinte al Uniunii Scriitorilor. ,,Dosarul" depre care e vorba se sprijina pe o
bibliografie bogata, ambii protagonisti lasand in urma carti de amintiri personale si de interviuri. Ceea ce autorii
serialului continua sa ignore, desi le-am semnalat in cateva randuri in aceste pagini, sunt volumele de Anexe ale
Raportului Tismaneanu, alcatuite pe baza unor documente exceptionale, desecretizate de presedintele Traian
Basescu, ale Cancelariei lui Ceausescu, asadar de prim ordin, si publicate de catre Mihnea Berindei, Dorin
Dobrincu si Armand Gosu la Humanitas, primul, si la Polirom, al doilea, al treilea fiind si el gata de tipar, si din
care am publicat deja pasaje in ,,Romania literara".

Prezentand lunga cariera a lui George Macovescu, autorii isi intituleaza materialul ,,Portretul unui oportunist de
cursa lunga". Doar doua momente din aceasta cariera pot eventual indreptati caracterizarea.

Doua bemoluri
Cel dintai este trecerea lui de la o scurta colaborare cu regimul
antonescian, in Ministerul Presei si Propagandei, la colaborarea cu
Guvernul Petru Groza, in cadrul caruia a fost numit secretar general al
aceluiasi minister. Doua bemoluri. Trecerea indica mai degraba o
refolosire a lui Mac, cum ii spuneau toti, in particular, desigur, un
posibil infiltrat de catre comunisti in ministerul antonescian. Din care
faceau parte si alti intelectuali de stanga, cum ar fi Eugen Jebeleanu,
apropiat atunci, ca si mai tarziu, al lui Macovescu, sau Mircea
Grigorescu, seful Cenzurii pana in 1943, cand l-a presat pe Mihai
Antonescu, seful in fapt al guvernului, sa-i ceara maresalului demisia,
intuind sfarsitul razboiului, ceea ce il va salva de la inchisoare dupa
1944. A fi fost membru al guvernului antonescian nu e deloc totuna cu a
fi membru al guvernului Groza. Epocile si moravurile politice nu
seamana catusi de putin. Condamnarea la inchisoare dupa 1944 a
,,colaborationistilor", in frunte cu Mircea Vulcanescu, simplu sub-
secretar de stat la Finante, dovedeste ca noul regim voia sa scape de
elita politica. Si de ce Macovescu sau Jebeleanu nu s-au numarat printre
cei arestati sau morti in inchisorile comuniste<</p>

Al doilea moment este legat de felul in care Macovescu a crezut de cuviinta sa sara, se pare ca de buna voie si
nesilit de nimeni, in sprijinul lui Ceausescu, atacat de Parvulescu la Congresul PCR din 1978. In acest caz, nu
sunt prea multe de spus in favoarea predecesorului meu la conducerea Uniunii Scriitorilor. Un bun presedinte,
de altfel, pe care Ceausescu l-a inlaturat in 1981, probabil fiindca socotea ca excelenta sa n-avea nevoie sa fie
aparat de nimeni si in fata nimanui. Mentalitate binecunoscuta! In 1981, scriitorii l-ar fi ales pe Macovescu din
nou, desi de la incidentul cu pricina abia daca trecusera trei ani. Temator ca nu va fi confirmat de PCR, cum
cerea Statutul, Macovescu n-a recandidat. A fost un val de proteste in sala. Iar urmarea a fost ca niciun congres
n-a mai fost convocat pana in 1990. Stia Mac ce stia!

Un comunist convins
In rest, Macovescu a ramas un comunist convins. Dar din vechea garda, aceea care nu se impaca cu
nationalismul ceausist. Dupa 1971, impreuna cu Zaharia Stancu, Mircea Grigorescu si George Ivascu, s-a opus
cat se putea in vremea aceea cultului personalitatii. Sunt unul dintre putinii martori in viata la intalnirile lor de
taina, prilejuite de repetatele masuri anticulturale din epoca protocronismului, placute unui Ceausescu devenit,
in fantasmele lui politice, Stefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Toti acesti oameni de stanga sau comunisti s-au
aflat in tabara buna atat cat au trait. Au fost, cum se spunea in limbajul epocii, aliati obiectivi ai acelora din
generatia noastra care priveau spre Europa. In tabara opusa, se aflau nationalistii, platiti sau nu, de Securitate ca
sa retransforme Romania culturala intr-o provincie fara iesire europeana.

Macovescu a putut da dovada de lasitate, ca si ceilalti, in anumite momente, dar si-a pastrat convingerile
dintotdeauna. Oportunismul lui ar implica o prezumtie de vinovatie pe care viata lui n-o confirma decat intr-o
foarte mica masura. A te adapta la conditiile din comunism nu e totuna cu a fi fost oportunist: comunismul
insusi s-a schimbat la fata de-a lungul deceniilor. Uneori oportunismul a fost singura modalitate de rezistenta
posibila. De exemplu, inscrierea in PCR. Al. Ivasiuc si alti scriitori au crezut, mai ales dupa august 1968, ca
Romania nu poate fi reformata decat din interiorul patidului, asa cum incercasera cehii. Nu m-am numarat
printre ei, dar m-am gandit de multe ori daca nu era cumva unica solutie, in conditiile in care capatul tunelului
nu se intrevedea. Lucru greu de inteles astazi, cand perspectiva ii face pe multi niste radicali ireductibili.