Narcisismul

"Om blocat in faza narcisica", care se iubeste pe sine prin tine. Care te vrea clona lui
personala. Care isi foloseste copiii pentru propriile interese mercantile, meschine,
narcisice, sexuale, etc. Se spune despre Charles Manson ca dorea ca membrii sectei pe
care o conducea sa-i imite gesturile in oglinda. El, care poza in "parintele" sectantilor,
dorea ca membrii sectei sa fie una cu el pana si in mimica si gesturi. Ei bine, asemenea
oameni care nu au depasit faza narcisica a copilariei, si au dezvoltat un narcisism
secundar, patologic, nu se pot iubi nici pe ei insisi ci au nevoie sa se hraneasca la infinit
din iubirea altora pentru ei (ei de fapt se iubesc asa de putin pe ei insisi, incat doresc cu
ardoare ca din dragostea ta pentru ei, sa se poata iubi si ei putin pe sine). Astfel, cu timpul
cer tot mai mult de la ceilalti, pentru ca dezvolta toleranta. De aceea asemenea oameni
devin din ce in ce mai tiranici si aberanti in pretentii. Ei nu pot iubi dezinteresat pe
ceilalti pentru ca sunt goi afectiv (de aceea si au nevoie sa fie idolatrizati). Care sa fie
cauza? De ce au dezvoltat un narcisism secundar, compensator la ce anume? Opinia mea
este ca in primul rand asa e structura lor, si in al doilea rand mediul lipsit de iubire
parentala (care inseamna acceptare - te accept asa cum esti, iti accept dorintele, gusturile,
aspiratiile). Parintii narcisici, pretind sa fie iubiti (acceptati neconditionat) fara a ne iubi
(accepta neconditionat). Si numesc aceasta "ascultare de parinti". Daca-i iubesti si asculti
de ei (a se intelege de parintii narcisisti), ajungi la pierderea identitatii, la neantizare,
exact ce simt membrii sectelor conduse de tirani narcisisti. Si aici se leaga narcisismul cu
proiectia psihologica din psihanaliza si parazitarea din AT. Narcisistii prin tot ce spun,
exprima ceea ce ar dori sa faca ei prin tine. Asa ca tot ce iti spun sa faci, este ceea ce ei si-
ar dori sa faca. Desi Charles Manson nu a ucis pe nimeni, el este condamnat pe viata
pentru crimele comise de membrii sectei sale, in numele sau (printre care si Sharon Tate,
fosta iubita a lui Roman Polanski). Daca narcisicul e de fapt un schizoid? Schizoidul prin
definitie sufera de angoasa de autodaruire, mai pe romaneste, nu poate iubi ceva aflat in
afara sa, prin urmare nu are nimic de oferit (Fritz Reimann - Forme fundamentale ale
angoasei - despre personalitatile umane)

Narcisicul poate fi si psihopat

Conceptul de narcisism secundar patologic compensator este descris in Analiza
Tranzactionala prin incercarea de a neantiza identitatea celuilalt astfel:

1.Nu gandi ce gandesti, gandeste ce gandesc eu (nu gandi). Nu este de acord cu nimic din
ceea ce spune celalalt, il contesta in mod brutal, il jigneste sau chiar il ameninta cu
moartea daca nu e de acord cu el. Daca e un impostor sentimental (si cum sa nu fie
narcisicul altceva decat un impostor), narcisicul doreste sa blocheze gandirea victimei pe
cale de a-l deconspira. Si o va face de-o maniera ucigasa. In opinia mea, narcisicul este si
schizoid-schizofrenogen, el se mentine compensat psihic, decompensand
(schizofrenizand) pe altii mai slabi si la indemana. Daca e si profesor de scoala generala,
cum a fost tatal meu, cu atat mai grav pentru copii.

2.Nu simti ce simti, simte ce simt eu (nu simti).

3.Dorinta mea e ca tu sa nu ai nici o dorinta (nu dori).

4.Da-ul tau e Nu-ul meu si Nu-ul tau e Da-ul meu (nu exista, negare de sine, comunicare
disociata).

5.Greselile mele sunt din cauza ta (gresesti mereu).

6.Meritele tale sunt datorita mie (nu reusi pentru ca meritele imi revin mie).

7.Fericirea mea e nefericirea ta/celorlalti (nu te bucura, fi nefericit ca sa ma simt eu bine).

8. Copiii trebuie vazuti (supravegheati) nu auziti (ascultati). Parintele interzice copilului

sa vorbeasca la masă (nu iesi in evidenta cand sunt eu de faţă, nu esti important pentru
mine, nu fi important, aici doar eu exist si sunt important)

Narcisicul uneori poate fi usor recunoscut pentru ca vorbeste mult despre sine, si fara
acoperire (este laudaros), are voce in crescendo ca sa intimideze pe ceilalti (asa ca
Becali), eventual o semnatura cu inflorituri (gen Eminescu) iar cei din familia sa pot fi
purtatori de simptome psihiatrice diverse (ticuri, balbaiala, insomnii, etc. ca rezultat al
frustrarii afective generata de narcisic, pentru ca de la el nu vine nimic).

Exista si un narcisism sanatos al micutului (pe la 4-5-6 ani), care beneficiaza de suportul
si simpatia celor mari, care suna cam asa: "Ma vedeti? Exist si eu, sunt si eu bun la ceva,
uitati-va la mine!" Astfel micutul incearca sa primeasca atentia parintilor sau a altor
adulti, atentie prin care el se autoevalueaza, neavand dezvoltat un simt critic si o gandire
obiectiva fata de sine. Daca micutul este ignorat, insa are in schimb parte de narcisismul
parintilor (manifestat prin parazitare), este foarte probabil ca el sa dezvolte un narcisism
patologic, copiat dupa cel al parintilor, in cadrul caruia copilul devine intruziv/abuziv,
incercand sa-si impuna parerile, gusturile si imaginea de sine falsificata (laudarosenie)
celorlalti, fiind in general respins de grupurile sociale. Acest esec il afecteaza mult pe
adolescantul narcisic care se poate retrage social (atunci e catalogat ca schizoid).
Narcisismul secundar patologic si compensator, se caracterizeaza prin fenomenul de
parazitare si jocuri de putere exercitate asupra celor pe care narcisicul ii percepe mai slabi
ca el, si de aici pana la a lovi in cel cazut sau a desfiinta identitatea celorlalti nu e decat
un pas. Disperarea de autoafirmare fortata este mare, in cazul celor desfiintati de parintii
narcisici. Asadar, in procesul de socializare, narcisicul aduce in corp strain, pe el insusi si
toate realizarile lui reale sau imaginare, plus o doza buna de trufie si grandomanie. Acesta
e mecanismul lui de defensa/compensare. El se poate agrava in timp, daca narcisicul nu e
capabil de a se cunoaste pe sine insusi functie de feedback-urile primite de la ceilalti si sa
se corecteze. Narcisismul patologic se manifesta atat nonverbal cat si verbal. Persoana
incepe mai toate propozitiile cu "Eu", foloseste des pronumele "mie", nu are rabdare sa-si
asculte interlocutorii ci este interesat sa vorbeasca mereu despre sine si ceea ce-i place lui
peste interlocutorul sau. Exista o diferenta intre un om mandru, care se sprijina pe un
bagaj substantial de realizari, pe o constiinta de sine inalta, adaptabil in comunicare
functie de interlocutor, pe cand narcisicul nu prea are realizari (e cel mai aderea
submediocru) si nici e capabil de a simti si gandi din perspectiva celuilalt. Cauza pentru
care narcisicul se comporta asa, e deviatia sentimentelor dinspre ceilalti, total inspre sine
(pana la a deveni inconstienti de identitatile celorlalti, dar centrat total pe sine). El nu are
un model din familie despre cum sa tii seama de ceilalti, cum sa socializezi, cum sa lasi
"puterea" de a se afirma si celuilalt. Cand celalalt doreste si el sa se confirme, narcisicul il
desconsidera direct (aducand in discutie defectele pe care le observa la acesta). Batjocura,
desconsiderea celorlalti oameni, fac parte din arsenalul de defensa al narcisicului, cand se
epuizeaza pe sine ca subiect de discutie pozitiv. De aici si pana la paranoia e cale scurta.
Pentru ca nu are rezultate proprii notabile, narcisicul traieste permanent o stare de
nemultumire de sine, insa o manifesta ca nemultumire fata de toti ceilalti indivizi sau
categorii sociale/profesionale. Deci narcisicul poate deveni un veritabil persecutor.
Narcisicul isi apara inconstient o imagine de sine inalta (un sine fals), deseori compusa
din mai multe fatete/identitati, pliate (din copilarie) pe dorintele narcisice ale parintilor,
care departe de a fi obiective, i-au imprimat in minte sa fie ba cum vrea tata, ba ce vrea
mama, sau ce vrut bunica. Nevroza narcisica apare cand societatea il loc sa-i confirme
imaginea de sine inalta, i-o infirma. De aici si pana la depresie, e cale scurta. Astfel,
narcisicul, dominat de vanitate, va avea o viata grea (si drumul deschis spre toate bolile
psihice) daca nu va reusi sa fie in viata asa cum si-au dorit cei din familia sa. Solutia ar fi
sa faca cat mai devreme o spihoterapie, unde va invata (daca nu a devenit prea paranoic)
sa se evalueze obiectiv, sa-si cunoasca potentialul, sa redevina el insusi si sa tina seama
de ceilalti.
***

(sursa: http://www.sfatulmedicului.ro/Schizofrenia-si-alte-tulburari-
psihice/narcisismul_63)

Narcisicii sunt intr-adevar pedepsiti de ecouri si reflexii ale

propriilor personalitatiproblematice.
Psihanaliza ne invata ca suntem cu totii narcisici intr-o perioada foarte timpurie a vietii
noastre.

Bebelusul simte ca este centrul universului, ca este cel mai important, ca este omnipotent.
In aceasta faza a dezvoltarii, parintii sunt perceputi ca nemuritori, atotputernici, ca exista
numai pentru a implini nevoile bebelusului, pentru a-l proteja si a-l hrani. Bebelusii se
vad pe sine, dar si pe ceilalti intr-un mod imatur, idealizat. Aceasta etapa se numeste
narcisism primar in psihanaliza. In mod inevitabil, conflictele care apar in decursul vietii
conduc catre un anumit grad de deziluzionare. Daca acest proces este abrupt,
inconsistent, imprevizibil, capricios, arbitrar sau intens, atunci ranirile pe care le suporta
stima de sine a copilului pot fi severe si deseori ireversibile. Mai mult decat atat, atunci
cand suportul empatic crucial pe care ni-l ofera cei care ne ingrijesc (parintii sau alte
persoane substitutive, obiectele primare in psihanaliza) lipseste, sentimentul propriei
valori si cel al stimei de sine din viata adulta tind sa fluctueze intre supraevaluare
(idealizare) si subevaluare, devalorizare, atat de sine cat si a altora.

Adultii narcisici sunt considerati a fi rezultatul unei dezamagiri profunde, al unor

deziluzii radicale fata de persoanele semnificative din viata lor in perioada copilariei.
Adultii sanatosi accepta in mod realist faptul ca au anumite limite si pot face fata cu
succes dezamagirilor, retragerilor, esecurilor, criticilor si deziluziilor. Propria lor valoare
cat si stima de sine sunt constante si pozitive, nu sunt afectate in permanenta in mod
substantial de catre evenimentele externe.

Narcisismul primar este in psihologie un mecanism de aparare comun in primii ani de

viata (de la sase luni la sase ani) si are scopul de a proteja copilul de inevitabilele raniri si
temeri care sunt implicate in procesul de separare-individuatie (procesul prin care
bebelusul devine o entitate separata si individuala) al dezvoltarii.

Narcisismul secundar sau patologic este un mod de a gandi si a se comporta in perioada

de adolescent sau de adult care implica infatuare, obsesia de sine si excluderea celorlalti.
Narcisismul se manifesta prin urmarirea permanenta a gratificarii personale, a obtinerii
atentiei, prin dominanta sociala si ambitia personala, laudarosenie, lipsa sensibilitatii fata
de ceilalti, lipsa empatiei si/sau dependenta excesiva de ceilalti in viata de zi cu zi.

Narcisismul patologic se afla in centrul tulburarii de personalitate narcisica.

Atunci cand un individ (la orice varsta) intampina un obstacol insurmontabil in progresul
de la un stadiu la altul al dezvoltarii personale, va regresa la etapa infantila narcisica mai
degraba decat sa intampine obstacolul. In regresie, persoana se poarta copilareste, imatur,
simte ca este omnipotenta, judeca gresit puterea sa, subestimeaza provocarile, pretinde a
fi cel care le stie pe toate. Sensibilitatea fata de nevoile altora, emotiile pe care le simte
pentru ei, se deterioreaza intens, poate deveni intolerabil de arogant, cu tendinte sadice si
paranoide si mai presus de orice cauta admiratie neconditionata. Preocuparile narcisicilor
includ fantasme, gandire magica si visare diurna, iar in acest mod ei tind sa-i exploateze
pe ceilalti si sa-i invidieze.

Functia principala a unui astfel de narcisism secundar reactiv si trecator este de a incuraja
individul sa se angajeze intr-un tip de gandire magica pentru a “goni” problema, a o
“vraji”, sau a o intampina de pe o pozitie de omnipotenta. O tulburare de personalitate
apare atunci cand atacurile repetate asupra obstacolului continua sa esueze – in special
cand esecurile recurente au loc in stadiile de formare a personalitatii (zero – sase ani).

Contrastul dintre lumea fantastica ocupata (temporar) de individ si cea reala in care
continua sa fie frustrat este prea acut pentru a-i face fata pentru mult timp. Disonanta
duce la decizia inconstienta de a trai in lumea fanteziei, a grandiozitatii in mod
“justificat”.

Narcisismul este un mecanism de aparare care se afla in relatie cu mecanismul de clivaj.

Narcisicul esueaza in a-i vedea pe ceilalti (oameni, situatii) ca fiind alcatuiti din elemente
bune si rele. Ei ori isi idealizeaza obiectul, ori il devalorizeaza. Lucrurile sunt vazute in
alb si negru, obiectul este ori bun ori rau. Atributele “rele” sunt intotdeauna proiectate,
transferate sau externalizate in alt mod, cele “bune” sunt internalizate pentru a putea
sprijini grandiozitatea sa, inflatia narcisismului si a fantasmelor de grandoare, dar si
pentru e evita durerea asociata cu deziluzionarea.

Narcisicul cauta sa se alimenteze cu provizii narcisice pe care le foloseste pentru a-si

regla auto-suficienta care este deseori fragila si fluctuanta.
Conform teoriilor psihodinamice ale dezvoltarii, parintii (obiectele primare) si in mod
specific mamele sunt primii agenti ai socializarii copilului. Prin intermediul mamei sale
copilul exploreaza cele mai importante intrebari ale sale iar prin raspunsurile la care se va
raporta se va forma intreaga sa existenta. Cresterea atrage dupa sine detasarea gradata de
mama, explorarea independenta a lumii, autonomia, iar de felul in care aceste etape sunt
parcurse depinde formarea unui Eu puternic, a unui sentiment puternic de sine. Daca
oricare dintre aceste etape sunt zadarnicite (uneori chiar de mama care nu-i “da drumul”
copilului, nu-l lasa sa “plece”), procesul diferentierii, al separarii-individuatiei, nu va fi
completat cu succes, nu se va dobandi autonomia si nici un sentiment coerent de sine,
individul va fi caracterizat de dependenta si imaturitate.
Este universal acceptat ca orice copil trece printr-o etapa de separatie de parintii sai si
printr-una de individuatie, ca o consecinta a separatiei.

Abuzurile si traumele din copilaria timpurie atrag dupa ele strategii de a face fata si
utilizarea anumitor mecanisme de aparare, inclusiv narcisismul. Una dintre strategiile de
a face fata este retragerea in interior, cautarea gratificatiei la o sursa sigura, demna de
incredere si disponibila oricand, propriul self. Copilul, speriat de respingere si abuz se va
retine de la interactiunea cu ceilalti si va apela la fantasme grandioase in care este iubit si
isi este auto-suficient. Ranirea repetata poate conduce catre dezvoltarea unei personalitati
narcisice.

Sigmund Freud este creditat pentru prima teorie coerenta despre narcisism. El descrie
tranzitii de la libidoul (energie instinctuala) orientat catre subiect la cel orientat catre
obiecte (ceilalti) care se produc prin intermediul parintilor. Pentru a fi sanatoase si
functionale, tranzitiile trebuie sa fie line si neperturbate, altfel apar nevrozele. Astfel,
daca un copil nu reuseste sa atraga dragostea si atentia obiectelor sale dorite (parintii) el
va regresa in faza narcisica.

Prima manifestare a narcisismului este adaptativa pentru ca invata copilul sa iubeasca un

obiect disponibil (selful sau) si sa se simta gratificat, satisfacut, multumit. Dar regresia de
la o etapa mai tarzie catre narcisismul secundar este dezadaptativa, este o indicatie a
faptului ca directionarea libidoului catre o “tinta corecta” a esuat. Daca acest model de
regresie persista se formeaza o nevroza narcisica. Narcisicul isi stimuleaza selful in mod
obisnuit pentru a obtine placere si gratificare. El prefera fantasmele in locul realitatii, o
conceptie de sine grandioasa in locul unei autoaprecieri realiste, masturbarea si fanteziile
sexuale in locul unor relatii sexuale adulte si visul diurn in locul unor realizari reale in
viata sa.

C. Jung a descris psihicul ca pe un depozit al arhetipurilor care sunt modele primitive,

forme simbolice, imagini sau scheme innascute, exprimate in cultura popoarelor si a caror
totalitate defineste inconstientul colectiv (P. Popescu Neveanu). Fantasmele sunt o cale de
acces la arhetipuri si de eliberare a lor. In psihologia jungiana, regresiile sunt procese
compensatorii care au scopul de a imbunatati adaptarea si nu cai de a obtine sau de a
stabiliza un nivel de gratificare.

Freud si Jung nu au fost de acord nici in privinta introversiei. Introversia este

indispensabila narcisismului, in timp ce extroversia este o conditie necesara pentru
orientarea catre un obiect libidinal. Freud a privit introversia ca pe un instrument in
serviciul patologiei. Prin contrast, Jung considera introversia ca pe un instrument util aflat
in serviciul cautarii nesfarsite de strategii adaptative ale psihicului (narcisismul fiind
pentru el o astfel de strategie).

Cu toate acestea, chiar si Jung admite ca nevoia foarte mare de o noua strategie de
adaptare inseamna ca a avut loc un esec al adaptarii si desi introversia prin definitie nu
este patologica, felul in care ea este utilizata poate fi patologic.

Jung distinge introvertii (cei care de regula se concentreaza pe sine mai degraba decat pe
altii) de extroverti (opusul). Introversia este considerata o functie normala, naturala, in
copilarie si ramane asa (normala si naturala) chiar daca va domina ulterior viata mentala a
individului. Pentru Jung narcisismul patologic este o problema de grad, este exclusiv si
pervaziv.
Heinz Kohut sustine ca narcisismul patologic nu este rezultatul unui narcisism excesiv,
al uneiagresivitati excesive, al unui libido excesiv, ci este rezultatul unor structuri ale
selfului narcisice, defectuoase, incomplete, deformate. Kohut sustine ca orice copil are
notiuni de marire, grandoare naiva amestecate cu gandire magica, sentimente de
omnipotenta si credinta intr-o imunitate fata de consecintele actiunilor lor. Aceste
elemente si sentimentele fata de parinti, care la randul lor sunt omnipotenti si grandiosi,
fuzioneaza si formeaza constructele de self grandios si de imago parental idealizat.

Sentimentele copilului fata de parinti sunt reactii la raspunsurile acestora care pot fi de
confirmare, dezaprobare, pedeapsa, abuz, etc. Raspunsurile parintilor ajuta la mentinerea
structurilor de sine ale copilului. Fara raspunsurile potrivite, grandoarea de exemplu nu
poate fi transformata in ambitii si idealuri adulte. Pentru Kohut grandoarea si idealizarea
sunt mecanisme de dezvoltare ale copilului pozitive. El considera ca narcisismul
(dragostea de sine) si dragostea pentru ceilalti coexista si interactioneaza pe parcursul
vietii si este de acord cu Freud din punctul de vedere al nevrozelor ca acumulari de
mecanisme de aparare, formatiuni, simptome si conflicte inconstiente, dar identifica si o
noua clasa de tulburari, tulburarile selfului care sunt rezultatul unei dezvoltari perturbate
a narcisismului.

Aceste tulburari sunt rezultatul traumelor copilariei, ale faptului de a nu fi “vazut” de

ceilalti, sau de a fi privit ca o extensie a parintilor, un simplu instrument de gratificare.
Astfel de copiii cresc si devin niste adulti care nu sunt siguri daca “exista” (le lipseste un
sentiment al auto-continuitatii) sau daca valoreaza ceva (lipsa unui sentiment stabil de
auto-suficienta, a unei stime de sine stabile).

Karen Horney sustine ca personalitatea este modelata de mediu, de societate si de

cultura. Ea crede ca un copil are nevoie sa se simta in siguranta, iubit, protejat, hranit
emotional. Tot ea mai spune ca anxietatea este o reactie primara la dependenta totala
pentru supravietuire a copilului de adulti. Copiii sunt nesiguri de iubire, de protectie, de
hrana, etc. si astfel devin anxiosi. Aparari ca narcisismul se dezvolta pentru a compensa
descoperirea intolerabila a faptului ca adultii sunt simpli oameni care pot fi capriciosi,
nedrepti, incorecti, independenti, etc. Apararile ofera atat satisfactie cat si un sentiment de
securitate.

Otto Kernberg priveste ca artificiala diferentierea libidoului orientat catre obiecte (catre
ceilalti) de cel narcisic (orientat catre sine). Daca copilul va dezvolta o forma de
narcisism normala sau patologica depinde de relatia dintre reprezentarile de sine
(imaginea selfului pe care copilul si-o formeaza in minte) si cele de obiect (imaginea
celorlalti pe care el si-o formeaza in minte). De asemenea depinde si de relatia dintre
reprezentarea de sine si obiectele reale. Dezvoltarea unui narcisism patologic mai poate fi
determinata si de conflictele instinctuale relationate cu libidoul si agresivitatea.

Conceptul lui Kernberg asupra Selfului este asemanator cu cel al lui Freud asupra Eului.
Selful este dependent de inconstient, care exercita o influenta continua asupra oricarei
functionari mentale. Narcisismul patologic reflecta o investitie libidinala intr-un self
structurat patologic si nu intr-unul normal, intr-o structura integrativa a selfului.
Narcisicul sufera din cauza unui self devalorizat sau fixat pe agresivitate. Toate relatiile
de obiect ale unui astfel de self patologic sunt detasate de obiectele reale pentru ca
acestea produc deseori raniri narcisice si sunt implicate in clivaj, refulare sau proiectie pe
alte obiecte. Narcisismul nu este in mod simplu o fixatie intr-o etapa a dezvoltarii
timpurie, ci este o investitie libidinala activa intr-o structura deformata a selfului.

Pentru copiii foarte mici stima de sine consta in sentimentul profund de a fi iubit,
acceptat, valorizat de catre ceilalti care sunt semnificativi pentru ei mai degraba decat din
sentimente ce deriva din evaluarea de sine in raport cu niste criterii externe, cum este
cazul copiilor mai mari. Intr-adevar, singurul criteriu de acceptare si iubire a unui nou
nascut ar trebui sa fie acela ca el, sau ea, s-a nascut. Experienta unei iubiri neconditionate
si a acceptarii din primii 1-2 ani ai vietii pun fundatia pentru stima de sine de mai tarziu si
probabil ca fac posibil pentru un copil mai mare ca el sa se poata opune criticilor si
evaluarilor negative care de regula insotesc socializarea intr-o comunitate mai mare.

Pe masura ce cresc, copiii vor vedea ca societatea impune criterii si conditii pentru a fi
iubit si acceptat. Daca sentimentele foarte timpurii de dragoste si acceptare pe care
copilul le-a trait au fost suficient de profunde, este foarte probabil ca mai tarziu el sa nu
simta slabiciune in fata mustrarilor si sa poata riposta. Odata cu cresterea in varsta copilul
incepe sa internalizeze criterii de auto-suficienta si un simt vizavi de standardele care se
cer realizate dupa criteriile comunitatii pe care o observa si din care incepe sa faca parte.

Studiile lui Cassidy din 1988 asupra relatiei dintre stima de sine la varsta de 5-6 ani si
calitatea atasamentului timpuriu mama – copil, sprijina teoria lui Bowlby si anume:
constructia selfului deriva din experientele timpurii zilnice cu figurile de atasament.
Rezultatele studiului confirma conceptia lui Bowlby asupra procesului prin care
continuitatea in dezvoltare are loc si asupra modului in care atasamentul timpuriu mama
– copil continua sa influenteze conceptia copilului asupra propriului self de-a lungul
multor ani.
Modelele selfului deriva din modul in care interactiunea timpurie mama – copil
organizeaza si ajuta la formarea mediului copilului. Copiii foarte mici au putine mijloace
prin care pot invata despre ei insisi in afara experientei pe care o au cu figurile de
atasament.

Autoarea ne sugereaza ca daca copiii sunt valorizati si li se ofera confortul necesar atunci
cand au nevoie se vor simti valorosi si invers, daca sunt neglijati si rejectati se vor simti
lipsiti de valoare, ca si cum nu ar fi buni de nimic.

Alti autori sustin ca sentimentul de competenta si stima de sine asociata competentei sunt
mai mari la copiii ai caror parinti le-au oferit un amestec optim de acceptare, afectiune,
limite rationale si control. In mod similar, profesorii probabil ca vor obtine sentimente
pozitive de la elevi atunci cand vor oferi o astfel de combinatie de acceptare, limite si
expectatii realiste in privinta comportamentelor si a efortului.

La inceput, copilul isi idealizeaza parintii. Pe masura ce creste, el va incepe sa observe

neajunsurile acestora si va retrage o parte din libidoul idealizant din imaginile parentale,
ceea ce este favorabil dezvoltarii naturale a Supraeului.
Perturbarile foarte timpurii din cadrul relatiilor de obiect pot conduce la o slabiciune
structurala a personalitatii care va dezvolta un mecanism de filtrare a stimulilor deficient
si/sau disfunctional. Abilitatea individului de a mentine o homeostazie narcisica de baza a
personalitatii este afectata si el va suferi de o vulnerabilitate narcisica difuza.
O perturbare aparuta pe parcursul dezvoltarii in perioada pre-oedipala va afecta
capacitatea de control, canalizare si neutralizare a impulsurilor. Manifestarea
simptomatica a acestui defect structural este inclinatia de a sexualiza derivatele
impulsurilor si conflictele interne si externe fie in forma fantasmelor fie in cea a acting-
outurilor.
Perturbarile aparute in perioada oedipala sau la inceputul fazei de latenta vor determina
individul sa caute in permanenta o figura ideala externa de la care sa primeasca
confirmare, afirmare, lucruri pe care Supraeul sau nu le poate implini.

Toti autorii sunt de acord ca o pierdere care intervine intr-un moment critic al dezvoltarii
copilului il va determina sa se indrepte inspre el insusi pentru obtinerea gratificarii.
Copilul va inceta sa mai aiba incredere in ceilalti si in abilitatea sa de a avea relatii de
atasament cu ei si va fi in permanenta umbrit de sentimentul ca numai el isi poate
satisface nevoile emotionale.

Unele persoane narcisice reactioneaza printr-o evadare creativa in lumi imaginare in care
pot exercita un control total din punct de vedere fizic si emotional asupra mediului.
Sursa tuturor problemelor narcisicilor este faptul ca ei cred ca toate relatiile cu ceilalti
oameni sfarsesc invariabil prin umilinta, tradare sau abandon si aceasta credinta este
inradacinata din copilaria foarte timpurie de catre parinti si prin experientele pe care le au
cu celelalte persoane.

Narcisicul intotdeauna generalizeaza, pentru el interactiunea emotionala si orice fel de

interactiune este menita sa sfarseasca intr-un mod nefericit. Sa se ataseze de un loc, de o
slujba, de un bun, de o idee, de o initiativa este la fel de dificil cum este sa se ataseze de o
persoana si din acest motiv narcisicul evita intimitatea, prieteniile, dragostea, emotiile in
general, obligatiile, dedicarea, perseverenta, planificarea, investitiile emotionale sau de
orice alt fel. Narcisicii nu pot fi empatici, nu dezvolta niciodata un simt al securitatii sau
al placerii.

Scopul tratamentului in cazul unei tulburari de personalitate narcisica este de a il ajuta pe

pacient sa isi creasca gradul de empatie, sa accepte mai usor respingerea din partea
celorlalti fara sa se simta amenintat, sa-si dezvolte o perspectiva mai realista asupra
abilitatilor sale actuale in defavoarea celor fantasmatice.
Tratamentul este o provocare pentru ca un individ este definit de personalitatea sa si
personalitatea sa este o parte esentiala a perceptiei de sine a persoanei.
De regula narcisicii nu doresc un tratament pentru ca nu vor ca ceilalti sa creada ca ei au
slabiciuni, nu vor sa ceara ajutor pentru ca a cere ajutor, pentru ei, inseamna a se injosi.

Tratamentul este dificil si pentru ca ei incearca sa isi sustina o imagine perfecta si

indestructibila, dedesubtul acestei fatade aflandu-se o persoana nesigura si cu o stima de
sinescazuta. Prezentandu-se cu o imagine de sine foarte sigura ei se protejeaza de una
dintre cele mai mari temeri ale lor: aceea ca oamenii vor afla ca au imperfectiuni si
slabiciuni ca toti ceilalti.

Psihoterapia psihanalitica s-a dovedit a fi cea mai eficienta forma de psihoterapie pentru
aceasta tulburare.