Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a copilului

Diferenţe faţă de intervievarea adulţilor:

 Copilul este adus la psiholog şi este posibil ca motivele pentru care a fost adus să
nu-i fi fost corect sau total explicate. Copilul ar putea crede că va fi luat de lângă
părinţi, reţinut, rănit. Ar putea să se aştepte să i se ia sânge sau să sufere o
operaţie;
 Copilul nu este informatorul principal;
 Copilul ar putea să nu răspundă la nici o întrebare, indiferent cât de experimentat
este examinatorul. Câteodată, copiii sau chiar adolescenţii care nu vor să
vorbească pot fi antrenaţi să deseneze sau să se joace;
 Pentru mulţi copii, o perioadă de atenţie totală, „neîntreruptă”, din partea unui
adult amabil reprezintă o experienţă utilă.

Cadrul şi modul de desfăşurare a interviului

De la început, psihologul trebuie să se prezinte copilului. În cazul copiilor mai
mici, psihologul trebuie să se aşeze la nivelul ochilor copilului pentru a-l întreba vârsta şi
numele. În plus, orice alt copil prezent în cameră trebuie prezentat noului-venit.
Camera unde se realizează interviul trebuie astfel aranjată încât orice obiect de
care psihologul ar avea nevoie să se afle la vedere. Jucăriile şi jocurile disponibile trebuie
alese cu grijă, astfel încât să faciliteze acele observaţii care au cea mai mare valoare
diagnostică. Observarea copilului este mult mai dificilă într-o cameră aglomerată de
jucării. În cazul copiilor mai mari de şase ani, este preferabil ca psihologul să petreacă
cea mai mare parte a interviului discutând cu ei. În cazul copiilor mai mici şi a celor cu
întârziere globală sau de limbaj, este nevoie să se pună mai mult accent pe comunicarea
non-verbală; ca urmare, interacţiunea psiholog-pacient va fi mai uşoară dacă se petrece în
timpul jocului.
Pentru copii mai mari sau pentru adolescenţi, interviul se aseamănă mai mult cu
interviul unui adult, cu unele modificări ce ţin seama de faptul că adultul se prezintă
singur, faţă de copil, care sunt aduşi de alţii. Trebuie observată interacţiunea copil-părinte
în sala de aşteptare, până la intrarea copilului la interviu. Cum rezolvă părinţii separarea
copilului de ei? Cum răspunde copilul? Din modul în care discută cu copilul, părinţii par
afectuoşi, critici, ostili, detaşaţi sau înţelegători?

Sfaturi generale pentru psiholog:

 Nu adoptaţi o poziţie critică;
 Fiţi pregătiţi să impuneţi limite – furia şi distrugerea nu sunt cathartice, astfel
încât puteţi spune: „Aşa ceva nu se face aici”, „Vreau să te opreşti să faci aşa
ceva”;
 Evitaţi pauzele lungi care pot părea metode de pedeapsă, în special pentru
adolescenţi;
 Acceptaţi desenele pe care eventual vi le oferă şi păstraţi-le bine, pentru că mai
târziu puteţi solicita copiilor să le explice. Desenele nu trebuie puse la loc de
onoare pe pereţi, pentru că vă va fi imposibil să faceţi acest lucru pentru toţi copiii
care vin;
 Nu vorbiţi pe un ton artificial – copiii îl vor percepe rapid;
 Nu vă grăbiţi cu interpretări directe;
 Nu lăsaţi copilul să plece cu jucării din cameră: „Îmi pare rău, dar aceste jucării
aparţin spitalului şi nu ar mai fi rămas nici una pentru tine, dacă toţi copiii ar fi
făcut la fel”;
 Anunţaţi cu cinci minute înainte de sfârşitul interviului că acesta se va termina.

Greşeli obişnuite
Psihologii trebuie să fie atenţi la următoarele greşeli:
 Evitarea subiectelor relevante, dar dificile cu scopul de a-i oferi copilului o
experienţă plăcută;
 Situarea de partea copilului în locul dezvoltării unei neutralităţi binevoitoare şi
constructive;
 Conducerea unui copil sugestibil spre răspunsurile pe care le doriţi;
 „Construirea de castele de nisip” pe încuviinţarea din cap a unui copil ce nu vrea
să vorbească.
Introducere
În mod uzual, se începe prin introduceri şi explicaţii cum ar fi: „Sunt un psiholog
care îi ajută pe copiii de vârsta ta să-şi rezolve problemele şi încurcăturile; nu sunt un
profesor”. Copiilor trebuie să li se explice că se vor întoarce la părinţii lor imediat după
terminarea interviului. De asemenea, copiii trebuie întrebaţi de ce cred ei că i-au adus
părinţii la psiholog.
 Copii în vârstă de cel puţin 6 ani
Copiii se vor afla cel mai des în defensivă ştiind că psihologului i s-au făcut
reclamaţii legate de comportamentul lor. De aceea, nu este înţelept să amintiţi despre
aceste reclamaţii la începutul interviului. Prin modul în care se comportă cu copiii,
psihologul trebuie să arate de la bun început că nu va fi nici judecător, nici critic al
comportamentului lor. Scopul este să le arătaţi că-i respectaţi şi că sunteţi interesat de
ceea ce fac sau spun.
Dacă copiii vor fi invitaţi să se aşeze, neliniştea motorie se va observa mai uşor.
Scopul prim este să-i faceţi să se simtă relaxaţi şi să vorbească liberi. Apoi evaluaţi
relaţiile pe care sunt capabili să le iniţieze, nivelul şi labilitatea dispoziţiei, conversaţia şi
orice manierism comportamental. Pentru a putea obţine o mostră adecvată de
comportament, este preferabil ca în primele 15 minute să aibă loc o conversaţie
nestructurată. Copilul trebuie încurajat să vorbească despre evenimente şi activităţi
recente, precum şi despre lucrurile pe care le face cu plăcere după şcoală şi în week-end,
despre activităţile pe care le desfăşoară în comun cu prietenii şi familia, despre jocurile
preferate, dacă le place sau nu la şcoală. De asemenea, vor fi întrebaţi despre speranţele
lor în viitor, ce vor să facă după ce termină şcoala sau după ce cresc mari.
Răspundeţi cu interes, curiozitate sau entuziasm, în funcţie de context. Creaţi o
atmosferă neprotocolară pentru a putea evalua reactivitatea emoţională a copilului şi tipul
de relaţie pe care o formează cu examinatorul. Interviul trebuie să fie adecvat vârstei,
inteligenţei şi interesului copilului. Dacă trebuie evaluată reactivitatea emoţională a
copilului este necesar ca psihologul însuşi să arate diferite emoţii (să fie mai serios sau
mai îngrijorat când îl întreabă despre sentimente sau griji, şi mai vesel când răspunde la
relatările copilului legate de lucrurile ce-l interesează sau îl amuză).
 De asemenea, copilul trebuie întrebat dacă are prieteni, cum îl cheamă, ce fac
când sunt împreună şi cum se înţelege cu alţi copii acasă sau la şcoală. Subiectele cu
încărcătură emoţională mare trebuie discutate imediat ce sunt dezvăluite. Răspunsul
examinatorului nu trebuie să blocheze sau să împiedice exprimarea disconfortului sau a
stărilor patologice.
Copilul trebuie întrebat cu amabilitate despre anumite informaţii pe care vreţi să le
obţineţi. Se preferă întrebările directe şi câteodată este util să-i oferiţi copilului mai multe
răspunsuri dintre care să poată alege. Trebuie solicitate exemple despre sentimente sau
evenimente relevante. Pot ajuta mult propoziţii indirecte de genul: „Ştiu un bărbat de
vârsta ta…”; dacă copilul acceptă convenţia, nu este nevoie să-l confruntaţi cu întrebări
de tipul: „acest băiat eşti tu, nu-i aşa?”
Este folositor să treceţi repede peste subiecte prea înspăimântătoare pentru copil,
dar ulterior trebuie să vă întoarceţi la ele. Se simte copilul vreodată singur? se angrenează
uşor în bătăi? se supără uşor? este ironizat mai mult decât ceilalţi copii? De ce crede el că
este ironizat? De asemenea, trebuie să fie întrebaţi cum se împacă cu fraţii sau surorile;
iar dacă le place să se bată cu ei, se bat în joacă sau ajung la bătăi adevărate?
Copilul trebui întrebat în mod expres despre griji, ruminaţii, temeri, nefericiri,
coşmaruri şi despre lucrurile care îi provoacă furia. De exemplu, ei pot fi întrebaţi:
„Multă lume tinde să se îngrijoreze din diferite motive, ce fel de lucruri te îngrijorează pe
tine? Stai vreodată treaz noaptea, îngrijorându-te pentru anumite lucruri? Ai avut
vreodată gânduri rele de care nu ai putut să scapi? Te simţi câteodată sătul de toate?
Plângi? Te simţi nefericit?”. „Sunt lucruri de care ţi-e frică în mod special: întuneric,
păianjeni, câini, monştri? Ce lucruri îţi stârnesc furia?”
Dacă la oricare dintre aceste întrebări primiţi răspunsuri pozitive, trebuie să
evaluaţi severitatea impactului asupra comportamentului: „Te simţi câteodată aşa de
nenorocit că îţi vine să fugi şi să te ascunzi? Sau vrei să fugi de acasă? Când s-a
întâmplat ultima dată? Cât de des te simţi aşa? Ce lucruri te plictisesc? Te simţi aşa
numai la şcoală, numai acasă?”
Copiii pot fi foarte sugestibili şi de multe ori dau răspunsurile pe care cred ei că ar
dori să le audă psihologul. Copiii anxioşi sau depresivi pot fi depistaţi prin starea afectivă
ce se dezvoltă atunci când vorbesc despre griji, temeri, sentimente de plictiseală. Deşi
este important să întrebaţi copilul în mod sistematic despre aceste probleme, este de
asemenea important ca cea mai mare parte a interviului să fie axată pe teme neutre sau
mai vesele.
Pe perioada evaluării psihologice propriu-zise, copilul este de obicei mai
tensionat, astfel că ticurile sau mişcările involuntare se evidenţiază mai bine; ele trebuie
notate imediat ce apar în interviu.
Ticurile sunt contracţii ale muşchilor sinergici, sunt rapide, repetitive, fără scop.
Pot fi oprite voluntar o perioadă de timp. Mişcările stereotipe sunt mişcări voluntare,
repetitive, deseori ritmice şi implicând mai multe arii corporale. Manierismele sunt
mişcări cu scop, stranii, stilizate. Notaţi, de asemenea, creşterea nivelului global de
activitate. Conceptul de „nelinişte motorie” descrie inabilitatea de a sta liniştit într-un loc,
în timp ce „neastâmpărul” se referă la mişcări – ale diferitelor părţi ale corpului –
desfăşurate în timp ce copilul stă pe scaun.
 Copiii sub 6 ani
Interviul copiilor sub 6 ani se realizează de preferinţă într-un loc de joacă. Se vor
alege jucării şi jocuri care: 1) să fie adaptate vârstei şi sexului copilului; 2) să permită
interacţiunea examinatorului cu copilul; 3) să încurajeze comunicarea şi jocurile
imaginative. Psihologul trebuie să fie obişnuit să folosească un număr mic de jucării, de
exemplu: animale de casă, culori, casă de păpuşi cu figurine, plastilină. Jocurile
plictisitoare – ca de exemplu şahul – nu sunt folositoare pentru examinare. Jocuri
imaginative ca jocul mâzgâliturilor (realizarea de către copil a unui desen pornind de la
alte mâzgâleli făcute de el şi apoi de către dumneavoastră), jocurile cu figurine ce
simbolizează membrii familiei pot evidenţia comportamente şi dispoziţii variate. Pe cât
posibil, copilul va fi văzut fără părinţi. Totuşi, în cazul copiilor foarte mici este bine ca la
început să vină şi mama şi apoi, după puţin timp, să plece din cameră.
Este important să permiteţi copilului să se obişnuiască cu situaţia înainte de a-l
aborda. La început, este bine să lăsaţi copilul să exploreze camera şi jucăriile în timp ce
dumneavoastră faceţi una sau două remarci prieteneşti şi răspundeţi la abordările
copilului (dar fără a face dumneavoastră nici o abordare). Viteza şi modul în care un copil
se angajează în interacţiune vor fi diferite în funcţie de fiecare copil. Se vor face încercări
pentru a implica copilul în activităţi în general plăcute pentru vârsta lui. Întrebările vor fi
adaptate capacităţii de înţelegere a copilului. Nu vă aşteptaţi să primiţi descrieri ale
sentimentelor sau răspunsuri la întrebări prea complicate sau abstracte. Însă, cei mai mulţi
copii pot descrie ce fac acasă, cu cine se joacă etc.
 Surse de informaţii
Copiii sunt aduşi de obicei datorită îngrijorării părinţilor cu privire la
comportamentul lor. Relatările persoanei care oferă informaţii suplimentare sunt mult mai
importante decât în psihodiagnoza adultului. Psihologul trebuie să ceară informaţii despre
comportamentul şi dispoziţia copilului acasă, la şcoală, la joacă, notându-se cele
observate în timpul evaluării.
Copilul se dezvoltă continuu. Simptomele şi comportamentele, ca şi nevoile
emoţionale se schimbă cu fiecare etapă de dezvoltare. Dezvoltarea socială şi personală
este influenţată puternic de relaţiile formate în familie şi la şcoală. Trebuie, de asemenea,
evaluate atitudinile adulţilor faţă de copil şi calitatea relaţiilor copilului cu adultul.
 Interviul cu părinţii
Realizarea anamnezei are două trepte:
1) obţinerea de informaţii despre comportamente şi evenimente;
2) depistarea sentimentelor şi/sau atitudinilor legate de aceste evenimente.
Deoarece cea mai mare parte a interviului este focalizată pe evidenţierea unor
fapte precise, este bine ca psihologul să stabilească de la începutul interviului că îl
interesează de asemenea sentimentele legate de aceste evenimente. El trebuie să aibă grijă
să permită exprimarea, în mod egal, a emoţiilor negative şi a celor pozitive. Atunci când
sentimentele persoanei care oferă informaţii suplimentare nu sunt clare, se pot pune
întrebări cum ar fi: „Genul acesta de lucruri creează o anumită tensiune în casă?” sau
„Acest lucru vă face întotdeauna să vă simţiţi tensionat?” Pentru a evalua sentimentele şi
emoţiile trebuie analizate inclusiv maniera în care persoana respectivă descrie elementele
semnificative. Diferenţe în tonul vocii (viteză, înălţime, intensitate) pot fi importante în
depistarea stărilor emoţionale. O atitudine specială se va acorda momentelor în care
părinţii îşi exprimă ostilitatea, critica, tandreţea. De asemenea, trebuie luate în
considerare mimica şi pantomimica.
Este preferabil să fie văzuţi împreună mama şi tatăl copilului. Relaţia copilului cu
tatăl este la fel de importantă ca cea cu mama – deşi importanţa este diferită pentru
fiecare etapă de dezvoltare. Nu este recomandabil să existe despre tată doar relatarea
oferită de mamă. Dacă părinţi sunt divorţaţi sau separaţi şi copilul petrece mult timp cu
amândoi, este preferabil însă să fie văzuţi cei doi părinţi separat.

Schema anamnezei la copii

I. ISTORIA TULBURĂRILOR
Simptomele actuale şi trecute.

II. COMPOZIŢIA FAMILIEI ŞI CONDIŢIILE DE VIAŢĂ

Structura familială pe mai multe generaţii; se indică numele, vârsta şi activităţile
tuturor membrilor familiei, ca şi date legate de căsătorii, naşteri, separări, decese, maladii,
schimbări profesionale şi de locuinţă, şi alte evenimente semnificative.
a) părinţii şi eventual bunicii (profesie şi nivel de studiu);
b) fratria şi alte persoane aflate în legătură strânsă;
c) condiţii de viaţă ale familiei.

III. EVENIMENTE MARCANTE DIN VIAŢA COPILULUI

1. Maladii şi intervenţii chirurgicale;
2. Separări de mediul familial motive, circumstanţe, durată, reacţii ale copilului,
contacte cu părinţii);
3. Evenimente marcante pentru copil şi familia sa (decese, separarea părinţilor,
divorţ etc.)

IV. SARCINA ŞI NAŞTEREA

1. Condiţii fiziologice şi patologice; starea copilului la naştere (greutate, strigăt,
debutul suptului etc.);
2. Condiţii psihologice (copil dorit sau nu, „trăirea” mamei în raport cu situaţia de
sarcină etc.)

V. DEZVOLTAREA ÎN PRIMA COPILĂRIE

1. Dezvoltarea somatică (dezvoltarea staturo-ponderală, incidenţa posibilelor maladii
la vârsta mică);
2. Dezvoltarea psihomotorie.
- vârsta mersului; eventual precizări asupra etapelor anterioare: susţinerea capului,
postura aşezată fără susţinere etc. ;
- etapele ulterioare: coordonări psihomotorii complexe etc.;
- regresiile: motivele de nelinişte care au fost justificate pe tot parcursul
dezvoltării psihomotorii;
3. Dezvoltarea limbajului (vârsta şi observaţii asupra dezvoltării limbajului):
- primele vocalizări (gângurit). Primele cuvinte (altele decât mama şi tata).
Primele construcţii verbale (două sau trei cuvinte folosite împreună).
Fraze complete (cu relaţii şi construcţii gramaticale).
- folosirea corectă a pronumelor (eventuale anomalii);
- limbajul curent (trebuie precizate: deformări fonetice, „limbajul de
bebeluş” etc.)
4. Dezvoltarea cognitivă

VI. EVOLUŢIA RELAŢIILOR CU ANTURAJUL ŞI SCHIMBURILE

AFECTIVE
1. Alimentaţia:
- prima alăptare: naturală sau artificială;
- apetitul, nivelul de satisfacere a bebeluşului, ritmul somn-veghe, atitudinea
mamei;
- înţărcatul: vârsta. Acceptarea alimentelor solide. Curiozitatea sau rezistenţa în
faţa alimentelor noi.
- dobândirea autonomiei alimentare: folosirea tacâmurilor. Curăţenia. Alegerea
alimentelor. Ritmul şi durata meselor. Conflictele cu mama.

2. Primul zâmbet intenţionat. Temerile în faţa unor persoane necunoscute. Toleranţa

faţă de absenţa mamei.
3. Somnul: ritualurile de adormire şi alte ritualuri legate de somn.
4. Achiziţia controlului sfincterian.
- vârsta şi stabilitatea achiziţiilor. Principii de educaţie. Docilitatea copilului.
5. Reacţii la primele interdicţii (mai ales cele care sunt legate de achiziţia autonomiei
motrice).
6. Conduite şi interese sexuale.
- curiozitatea şi întrebările legate de diferenţele dintre sexe, asupra originii
copiilor, conduitele masturbatorii şi manifestări ale sexualităţii infantile.
- conduite sexuale şi percepţia rolurilor masculine şi feminine.

VII. VIAŢA ŞCOLARĂ.

- grădiniţa: vârsta de intrare la grădiniţă. Primele reacţii şi adaptarea
ulterioară (relaţii cu educatoarea);
- istoricul vieţii şcolare (succesiunea claselor frecventate, schimbări de
şcoală etc.);
- rezultate şcolare;
- proiecte de viitor (şcolare, profesionale);
- atitudini cu privire la activitatea şcolară (interes, reacţii la reuşita sau
eşecul şcolar etc.);
- relaţii cu ceilalţi copii. Caracteristici ale jocului: teamă, agresivitate,
dominanţă, izolare etc.
- Alte particularităţi de „caracter”, care sunt evidente pentru părinţi, sau
primele manifestări ale adolescenţei.

VIII. LOCUL COPILULUI ÎN EXPECTANŢELE PĂRINŢILOR ŞI ÎN

DINAMICA CUPLULUI PARENTAL
Proiecţii ale copilului, înainte de naştere.
- Asemănări presupuse cu unul sau altul dintre părinţi, satisfacţia şi decepţia
în faţa sexului copilului, alegerea prenumelor etc.
- Concepţii şi atitudini educative (eventuale divergenţe între părinţi);
- Preferinţe şi manifestări de intoleranţă. Locul, rolul şi poziţia copilului în
grupul familial şi în miturile familiale.