Melancolie

de Lucian Blaga
-comentariu-
Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.

„Melancolie”, poezie scrisă de Lucian Blaga, poet modernist şi în acelaşi timp

expresionist, o personalitate impunătoare şi polivalentă a curtulii interbelice, este o
elegie, structurată într-o singură strofă a 12 versuri.
Versurile albe, fără măsură, rimă sau ritm accentuează nuanţa melancolică a
poeziei; titlul exprimă în mod direct starea redată de conţinutul textului, fiind
îmbinate astfel diferite metafore-simbol ale tristeţii.
Poezia transmite sentimente de melancolie, sintetizate cu ajutorul ploii, un
fenomen al naturii adesea caracterizat de mulţi autor ca trezind astfel de impresii, de
tristeţi şi de amintiri uitate în van; suferinţele sunt amorţite, iar ploaia căzând
picături dă impresia spălării de mâhniri şi de memorii dureroase.
Printre cele mai predominante figuri de stil din text sunt, bineînţeles,
metaforele, prin ele fiind exprimate profunzimile trăirii eului liric şi anume: „vânt”
(care semnifică sentimentele trecătoare), „picurii” (fiecare suferinţă pătimită „picură”
în suflet, lăsând o urmă dureroasă), „toamnă”, „munţi” (cele mai intense dureri
trăite), precum şi epitetele („vânt răzleţ”, „lacrimile reci”, „ugerele pline”), fiecare
amplificând sentimentul de melancolie.
Procedeul folosit este specific stilului retoric. Poezia este alcatuită dintr-o
fraza amplă în care propoziţiile sunt subordonate (sugereazp curgerea peste văi) şi o
propoziţie dezvoltată ca o concluzie la prima secvenţă. Mărcile lexico-gramaticale ale
eului liric sunt prezente în pronumele personale la persoana I („-mi”, „mine”, „mă”),
sentimentele fiind exprimate în mod direct, prin intermediul „vocii” ploii.
Din punct de vedere grafic, poezia conţine puţine semne de punctuaţie, ce
măreşte impresia de mâhnire, de impuls melancolic (doar punctul şi virgula fiind mai
răspândite).
În concluzie, poezia este un portal către lumea melancolică a eului liric,
făcând corespondenţa dintre pământ şi cer şi dintre exterior şi profunzimile trăirii
interioare, sentimentele fiind singurele care ne leagă de o lume mai presus de cea a
noastră.