Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mihaela STAN
Roxana PĂTRAŞCU
Horia NECULA
George DARIE
Petre BLAGA
Lucian MIHĂESCU
Paul ULMEANU
BAZELE
TERMOENERGETICII
Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti
Facultatea de Energetică
A D E EN
E
TE
RG
FACULTA
ET ICA
Bucureşti, 2003 C U R E ST I
BU
Lucrarea, structuratǎ în 5 capitole, îşi propune sǎ prezinte
principalele elemente ale Termoenergeticii.
În acest sens în primele trei capitole sunt trecute în revistǎ
noţiunile fundamentale de termodinamicǎ (proprietǎţile
termodinamice ale corpurilor, principiile termodinamicii,
diagramele entropice de stare), elementele de transfer de
cǎldurǎ şi elementele caracteristice ale proceselor de ardere
din instalaţiile industriale.
Capitolul patru este alocat prezentǎrii tipurilor şi
elementelor caracteristice instalaţiilor şi echipamentelor
termice din contururile industriale: schimbǎtoare de
cǎldurǎ, instalaţii de vaporizare, instalaţii de uscare,
instalaţii cu ciclu invers, compresoare, pompe, ventilatoare,
cuptoare, generatoare de abur, turbine şi motoare termice.
Ultimul capitol abordeazǎ probleme ale utilizǎrii energiei în
contururile industriale: tipuri de surse de energie care
alimenteazǎ aceste contururi, agenţi purtǎtori, tipuri de
consumuri de energie termicǎ şi resursele energetice
secundare.
Lucrarea se adreseazǎ în special pregǎtirii cursanţilor în
vederea autorizǎrii în domeniul elaborǎrii şi analizei
bilanţurilor termoenergetice.
Adrian BADEA Mihaela STAN Roxana PĂTRAŞCU
Horia NECULA George DARIE Petre BLAGA
Lucian MIHĂESCU Paul ULMEANU
BAZELE
TERMOENERGETICII
Bucureşti, 2003
CUPRINS
1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE TERMODINAMICĂ 1
1.1. Proprietăţile termodinamice ale corpurilor 1
1.1.1. Generalităţi. Ecuaţii şi mărimi caracteristice ale fluidelor 1
1.1.2. Coeficienţi termodinamici 3
1.1.3. Transformări termodinamice 5
1.2. Principiile termodinamicii 10
1.2.1. Principiul zero al termodinamicii 10
1.2.2. Principiul I al termodinamicii. Energia internă, căldura şi lucrul 10
mecanic
1.2.3. Principiul al II-lea al termodinamicii 14
1.2.4. Principiul al III-lea al termodinamicii 17
1.3. Diagrame entropice de stare 19
2. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ 21
2.1. Consideraţii generale 21
2.1.1. Definiţii 21
2.1.2. Mărimi de bază 21
2.1.3. Analogia electrică a transferului de căldură 23
2.2. Transferul de căldură prin conducţie 24
2.2.1. Definiţii, mecanisme 24
2.2.2. Condiţii de determinare univocă a proceselor de conducţie termică 25
2.2.3. Ecuaţiile conducţiei termice 26
2.2.4. Conducţia termică unidirecţională în regim constant 28
2.2.5. Rezistenţe termice de contact 29
2..3. Elemente de bază ale convecţiei termice 32
2.4. Transferul de căldură bifazic 37
2.4.1. Transferul de căldură la fierbere 37
2.4.2. Transferul de căldură la condensare 40
2..5. Transferul de cǎldurǎ prin radiaţie 41
2.5.1. Definiţii şi noţiuni de bază 42
2.5.2. Legile radiaţiei termice 43
iv Bazele termoenergeticii
2.5.3. Transferul de căldură prin radiaţie între două plăci plane paralele, 46
de suprafaţă foarte mare
2.5.4. Transferul de căldură prin radiaţie între două plăci plane paralele 47
cu ecrane de radiaţie între ele.
2.5.5. Transferul de căldură prin radiaţie în spaţii închise 49
2.5.6. Transferul de căldură prin radiaţie între două suprafeţe de formă, 50
mărime şi poziţie relativă oarecare
3. ELEMENTE CARACTERISTICE ALE PROCESELOR DE 51
ARDERE ÎN INSTALAŢIILE INDUSTRIALE
3.1. Tipuri de combustibili utilizaţi în instalaţiile industriale – 51
proprietăţi termochimice
3.2. Arderea – determinarea principalelor elemente ale arderii 56
combustibililor
3.2.1. Elemente de calcul pentru arderea combustibililor (solizi, lichizi, 56
gazoşi) - coeficient de exces de aer, volume teoretice şi reale de
aer, gaze de ardere şi vapori de apă
3.2.2. Diagrama arderii 59
3.3. Instalaţii de ardere - caracteristici generale pentru diferite 62
tipuri de combustibil (solizi, lichizi, gazoşi)
4. INSTALAŢII ŞI ECHIPAMENTE TERMICE DIN 63
CONTURURILE INDUSTRIALE – (ELEMENTE
CARACTERISTICE)
4.1. Schimbătoare de căldură 63
4.1.1. Clasificarea schimbătoarelor de căldură 63
4.1.2. Ecuaţiile de bază ale calculului termic 76
4.2. Instalaţii de vaporizare 89
4.2.1. Noţiuni generale 89
4.2.2. Tipuri constructive de vaporizatoare 96
4.3. Instalaţii de uscare 106
4.3.1. Proprietăţile aerului umed şi ale amestecurilor de aer şi gaze de 107
ardere
4.3.2. Tipuri constructive de instalaţii de uscare 113
4.4. Instalatii cu ciclu invers 126
4.4.1. Instalatii frigorifice 126
4.4.2. Pompe de căldură 146
Cuprins v
5.1.6. Comparaţia din punct de vedere tehnic între diverse soluţii de 248
cogenerare
5.2. Agenţi purtători (abur, apă fierbinte, aer comprimat) – 252
caracteristici, parametri
5.2.1. Aspecte generale privind agenţii termici purtători 252
5.2.2. Agenţi termici utilizaţi pentru procesele de medie temperatură 253
5.2.3. Aspecte tehnice comparative ale utilizării aburului şi ai apei 253
fierbinţi
5.2.4. Comparaţia energetică între utilizarea aburului sau a apei fierbinţi 255
ca agenţi termici de transport
5.2.5. Aerul comprimat 256
5.3. Caracteristici ale consumurilor finale de energie termică 258
5.3.1. Tipuri, clasificări 258
5.3.2. Consumuri pentru realizarea şi menţinerea unor anumite condiţii 260
de muncă şi de viaţă
5.3.3. Consumul de căldură tehnologic 273
5.3.4. Consumul total de căldură al unui sistem energetic industrial (SEI) 277
5.4. Resurse energetice secundare din contururile industriale 278
5.4.1. Aspecte generale privind recuperarea resurselor energetice 278
secundare
5.4.2. Definiţie, tipuri de r.e.s., caracteristici 279
5.4.3. Direcţii de recuperare 283
5.4.4. Efectele recuperării r.e.s. 287
BIBLIOGRAFIE 289
1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE TERMODINAMICĂ
1.1. PROPRIETĂŢILE TERMODINAMICE ALE CORPURILOR
1.1.1. Generalităţi. Ecuaţii şi mărimi caracteristice ale fluidelor
Termodinamica este ştiinţa care se ocupă cu studiul legilor de transformare a
energiei, analizează mişcarea moleculară din interiorul corpurilor şi fenomenele
determinate de acţiunea particulelor elementare constitutive ale acestora.
Principalele metode în studiul termodinamicii sunt: metoda fenomenologică si cea
statistică.
Metoda fenomenologică (macroscopică) studiază proprietăţile generale, de
ansamblu ale sistemelor fizice formate dintr-un număr finit de corpuri, pornind de
la analiza proceselor macroscopice din natură, utilizând cele trei principii
fundamentale ale termodinamicii precum şi rezultatele cercetărilor experimentale,
fără însă a explica mecanismul proceselor moleculare care determină fenomenul.
Metoda statistică (microscopică) ia în considerare structura moleculară a corpurilor
care se consideră ca fiind formate dintr-un număr foarte mare de particule
elementare, caracterizate printr-o mobilitate continuă şi aflate în interacţiune
reciprocă.
Legile fundamentale care stau la baza termodinamicii şi care se vor analiza mai
târziu, sunt reprezentate de:
- principiul zero al termodinamicii, care stabileşte condiţiile de echilibru
termic dintre mai multe sisteme care interacţionează;
- principiul I al termodinamicii, care exprimă în esenţă echivalenţa
formelor de energie şi conservarea acesteia;
- principiul al II-lea al termodinamicii,care precizează sensul spontan de
transformare a energiei şi entropiei sistemelor;
- principiul al III-lea al termodinamicii, ce enunţă imposibilitatea
atingerii punctului de zero absolut (anularea entropiei la temperatura
de zero absolut).
Studiul termodinamic al unui corp ia în considerare corpul izolat faţă de mediul
înconjurător. Sistemul termodinamic este compus din mai multe corpuri cu
proprietăţi diferite şi care se găsesc în interacţiune (mecanică şi termică) între ele.
Aceste sisteme pot fi clasificate astfel:
- sisteme teromodinamice izolate - nu schimbă cu mediul exterior nici
căldură şi nici lucru mecanic;
- sistem termodinamic rigid - între el şi mediul ambiant are loc numai
schimb de căldură;
2 Bazele termoenergeticii
⎛ ∂v ⎞
⎜ ⎟
1 ⎝ ∂T ⎠ p
dp= dv − dT (1.5)
⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂v ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ∂p ⎠ T ⎝ ∂p ⎠ T
Identificând acum coeficienţii lui dv şi dT din relaţiile (1.4) şi (1.5), rezultă
condiţiile de echivalenţă:
⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂v ⎞
⎜ ⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ = 1; ⎜ ⎟ ⎜⎜ ⎟⎟ = −⎜ ⎟ ;
∂v
⎝ ⎠T ⎝ ⎠T∂p ⎝ ∂T ∂p
⎠ v ⎝ ⎠T ⎝ ∂T ⎠ p
(1.6)
⎛ ∂v ⎞ ⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂T ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ = −1
⎝ ∂p ⎠ T ⎝ ∂T ⎠ v ⎝ ∂v ⎠ p
La corpurile omogene solide, γ = 3αl, iar pentru gazul perfect aflat în condiţii
normale fizice: γ = 1/273,15 = 0,366 .10-2 [1/K].
Pentru o creştere finită de temperatură ΔT, căreia îi corespunde o creştere
finită de volum Δv, se defineşte coeficientul mediu de dilatare volumică:
4 Bazele termoenergeticii
1 Δv ⎡1⎤
γ= ⎢K ⎥ (1.10)
v ΔT ⎣ ⎦
- Coeficientul de compresibilitate izotermică χ caracterizează proprietatea
corpului de a-şi modifica volumul odată cu modificarea presiunii, dacă temperatura
se menţine constantă:
1 ⎛ ∂v ⎞ 1 dv
χ = − ⎜⎜ ⎟⎟ = − (1.11)
v ⎝ ∂p ⎠ T vdp
p1 1
p2
2
T1 T2
T
V1
V2
V
Fig. 1.1. Reprezentarea grafică a suprafeţei termodinamice
Deoarece reprezentarea proceselor în diagrama triortogonală prezintă unele
inconveniente, se utilizează mult mai des în practică reprezentările în plan, numite
diagrame de stare de tipul : p-V; p-T; V-T etc.
Studiul termodinamicii se bazează pe două postulate fundamentale, care se enunţă
astfel:
Postulatul I : un sistem izolat ajunge întotdeauna în timp, într-o stare de echilibru
termodinamic intern şi nu poate ieşi niciodată de la sine din acestă stare.
Postulatul al II-lea : toţi parametrii interni ai unui sistem aflat în echilibru
termodinamic sunt funcţii de parametrii externi şi de energia sistemului.
Noţiuni fundamentale de termodinamică 5
p
2
1
V
p p
2
2 3
1 1 4
V V
T3>T2
T2>T1 Tcreşte
T1
p1=ct
V T
T=
1
α
( )
+ t 0 C = 273,15 + t (1.18)
Procesul izocor în diagrama p-V este o dreaptă paralelă cu ordonata, iar în V-T o
dreaptă care pleacă din origine şi are panta p0 β (fig.1.6.).
p 2 p
V creşte
V3<V2
V2=V1
V2<V1
1 V1=ct
V T
LUCRU
ENERGIA CĂLDURĂ
MECANIC
Primită din exterior + -
Cedată în exterior - +
Dacă acum se explicitează relaţia (1.24) pentru unitatea de masă de gaz, adică:
dq = du + dl = du + pdv (1.31)
şi considerăm o transformare izocoră (dv=0), atunci:
⎛ ∂u ⎞
dqv= du = ⎜ ⎟ dT (1.32)
⎝ ∂T ⎠ v
În mod analog, căldura specifică la volum constant cv, definită ca raport între
cantitatea de căldură transferată şi variaţia de temperatură, rezultă:
d q v ⎛ ∂u ⎞
cv = =⎜ ⎟ (1.33)
d T ⎝ ∂T ⎠ v
Relaţia (1.33) caracterizează viteza de creştere a energiei interne, cu creşterea
temperaturii, într-o transformare izocoră.
Aplicate gazului perfect, derivatele parţiale din relaţiile (1.30) şi (1.33) pot fi
înlocuite cu derivatele totale respective, adică:
dh du
cp = si cv = (1.34)
dT dT
Diferenţiind în raport cu temperatura ecuaţia de definiţie a entalpiei, rezultă:
d h d u d( pv)
= + (1.35)
dT dT dT
Utilizând în continuare relaţia Clapeyron-Mendeleev: pv=RT, rezultă că
d( pv) d T = R , iar relaţia (1.35), pentru gazul perfect capătă forma:
c p − cv = R (1.36)
relaţie care poartă denumirea de formula lui Robert-Mayer şi care este foarte utilă
în calculele termodinamice cu gaze reale (R este constanta masic a gazului, în
kJ/kgK). Experimental, pentru gazele reale monoatomice, biatomice şi poliatomice,
în condiţiile în care pot fi asimilate gazului ideal, valorile căldurilor specifice
masice sunt:
Noţiuni fundamentale de termodinamică 13
Natura a dovedit trecerea de la sine a căldurii de la un corp mai cald spre un corp
mai rece, fenomenul nefiind reversibil, trecerea inversă fiind impusă de un consum
suplimentar de lucru mecanic.
Această constatare i-a permis lui Clausius (1850) să să exprime al doilea principiu
sub forma: Căldura nu se transferă de la sine niciodată de la un corp, la altul cu o
temperatură mai ridicată. Altfel spus este imposibil a realiza un proces ciclic prin
care să se producă transformarea căldurii în lucru mecanic fără existenţa a două
surse de temperaturi diferite, sau nu se poate realiza un proces motor cu un singur
izvor de căldură.
În concordanţă cu cele de mai sus Lord Kelvin (W. Thomson 1851) a enunţat al II-
lea principiu sub forma: În natură, transformările ciclice al căror efect constă în
producerea de lucru mecanic echivalent cu cantitatea de căldură preluată de la o
singură sursă, sunt imposibile. O astfel de maşină care ar produce lucru mecanic
prin absorbţie de căldură de la un singur izvor, producând numai răcirea acestuia,
constituie un perpetuum mobile de speţa a II-a.
Un astfel de perpetuum mobile, ar fi o maşină care ar transforma integral energia
dezordonată a mediului ambiant într-o energie ordonată, mediul ambiant jucând
rolul unei surse de caldură infinit de mari. Altfel spus această formulare arată că,
ideea de a utiliza imensele cantităţi de căldură gratuite avute la dispoziţie : solară,
acumulată în apa mărilor, oceanelor ,sol, etc., fără a exista o a doua sursă este
lipsită de sens.
O altă enunţare plecând de la observaţii experimentale este: Transformarea
lucrului mecanic în căldură prin frecare este ireversibilă, sau după cum afirma
Max Planck: Toate procesele naturale sunt ireversibile.
Toate aceste formulări duc la concluzia că lucrul mecanic, ca energie ordonată,
poate fi trasformat integral în energie internă sau în altă formă de energie, pe când
energia internă se poate transforma numai parţial în lucru mecanic sau altă formă
de energie, introducând astfel noţiunea de randament termic, definit ca raport dintre
lucrul mecanic produs şi cantitatea de căldură consumată din exterior pentru
producerea lui:
L
η= 100 [%] (1.47)
Q
Având în vedere toate aceste elemente termodinamice apare noţiunea de pierderi
energetice ireversibile pe care Clausius le-a cuantificat prin noţiunea de entropie.
Anticipând acum randamentul ciclului Carnot reversibil (care se desfăşoară între
două izoterme şi două adiabate) ce lucrează între sursele de căldură Q1 de
temperatură superioară T1 şi Q2 de temperatură scăzută T2, utilizând relaţiile
transformărilor date de principiul I al termodinamicii, rezultă:
L Q1 − Q2 T
ηC = = = 1− 2 (1.48)
Q1 Q1 T1
16 Bazele termoenergeticii
Q1 − Q2 T1 − T2
De aici rezultă că: = , sau ceea ce este acelaşi lucru cu :
Q1 T1
Q1 Q2
= (1.49)
T1 T2
Sub formă generală, ţinând seama şi de convenţia de semne a căldurilor intrate şi
ieşite, relaţia (1.49), devine:
Q1 Q2
+ =0 (1.50)
T1 T2
Se poate generaliza expresia (1.50) pentru orice proces ciclic reversibil oarecare,
considerându-l o sumă infinită de cicluri Carnot cu surse de căldură de temperaturi
diferite (aria ciclului considerat fiind egală cu suma ariilor ciclurilor elementare
Carnot). fig. 1.7.
p
a
N
b
M
V
Într-un ciclu reversibil integrala lui Clausius este nulă şi deci, expresia de sub
integrală reprezintă diferenţiala unei funcţii de stare. Această funcţie notată cu S
Noţiuni fundamentale de termodinamică 17
şi deci:
N N N
dQ dQ dQ
∫
Ma
T
=
Mb
∫ T
= .... =
Mi
∫
T
=S N − S M (1.56)
Relaţia (1.56) arată că: integrala lui Clausius pentru o transformare reversibilă
deschisă, depinde numai starea iniţială şi finală şi este independentă de stările
intermediare, fiind egală cu variaţia entropiei.
Pentru transformările reversibile, expresia explicită a principiului al II-lea al
termodinamicii este:
dU + p dV
dS = (1.57)
T
Pentru unitatea de masă de de substanţă entropia specifică devine:
dq
ds = (1.58)
T
În transformările reversibile reale, chiar şi pentru un corp izolat termic entropia
creşte, adică:
dq
ds ≥ (1.59)
T
care reprezintă expresia generală a principiului al II-lea al termodinamicii.
1 2
T=T1=T2
4 3
0 s
s1=s4 s2=s3
Fig. 1.8. Ciclul Carnot în diagrama T-s.
Astfel, din expresiile entropiei aplicate transformărilor ciclului Carnot rezultă:
dq
∫T = 0; Δs12 +Δs 23 + Δs34 + Δs 41 = 0 (1.60)
Pe de altă parte:
q
Δs12 = ; Δs 23 = 0; Δs 34 = 0; Δs 41 = 0 (1.61)
T
Acest lucru arată că deşi q≠ 0, raportul q/T=0, din care rezultă că nu se poate
coborî pe izoterma de zero absolut, ceea ce este acelaşi lucru cu a preciza că este
imposibil de a atinge punctul de zero absolut.
Noţiuni fundamentale de termodinamică 19
2 T 2
p dl=pdV dq=Tds
V s
a dV b a ds b
s = c p ln T + R ln p + s '0 (1.68)
s = c v ln p + c p ln v + s 0" (1.69)
Mărimile s0 , s0' , s0" sunt constante aditive de integrare ce se pot alege arbitrar şi care
nu influienţează aplicaţiile tehnice, deoarece se lucrează cu diferenţe de entropie,
constantele anulându-se astfel reciproc. Pe lângă relaţia lui Robert-Meyer
c p − cv = R , utilizând şi coeficientul adiabatic γ = c p cv relaţiile de mai sus
devin:
( )
s = cv ln Tv γ −1 + s 0 (1.70)
⎛ ⎞
⎜ T ⎟
s = c p ln⎜ γ −1 ⎟ + s 0' (1.71)
⎜⎜ γ ⎟⎟
⎝p ⎠
( )
s = c v ln pv γ + s "0 (1.72)
T2
- transformarea izobară (p=ct): Δs = c p ln (1.74)
T1
v2 p
- transformarea izotermă (T=ct): Δs = R ln = R ln 1 (1.75)
v1 p2
2. TRANSFERUL DE CĂLDURĂ
2.1. CONSIDERAŢII GENERALE
2.1.1. Definiţii
Transferul de căldură este ştiinţa proceselor spontane ireversibile ale propagării
căldurii în spaţiu şi reprezintă schimbul de energie termică între două corpuri, două
regiuni ale aceluiaşi corp, două fluide ca rezultat al unei diferenţe de temperatură
între acestea.
Transferul de căldură are ca preocupare procese în care energia termică la
parametri mai ridicaţi este transformată în energie termică la parametri mai
coborâţi. În mod curent, parametrul cu care se apreciază calitatea căldurii este
temperatura, definită ca o măsură globală a intensităţii proceselor care determină
energia internă a unui corp (agitaţia termică a moleculelor la lichide şi gaze,
vibraţia atomilor şi mişcarea electronilor liberi la metale etc.).
Schimbul de căldură respectă principiile termodinamicii: principiul I al
termodinamicii, care exprimă legea conservării energiei, şi principiul al II-lea al
termodinamicii, care stabileşte sensul natural al propagării căldurii, întotdeauna de
la sursa cu temperatură mai ridicată către sursa cu temperatură mai coborâtă. [2.1]
Obiectivele principale ale transferului de căldură sunt: în primul rând, determinarea
sau asigurarea cantităţii de căldură schimbată în unitatea de timp în condiţii date de
temperatură, iar în al doilea rând, verificarea compatibilităţii materialelor folosite
cu regimul de temperaturi la care sunt supuse, prin determinarea câmpului de
temperatură. Se menţionează că un aparat schimbător de căldură reprezintă o
soluţie optimă din punct de vedere termic, hidraulic, mecanic, economic, şi de
siguranţă în funcţionare, de regulă, transferul de căldură fiind factorul determinant.
La aceasta se adaugă găsirea metodelor şi procedeelor de intensificare sau, în
anumite cazuri, de frânare a transferului de căldură.
Transferul de căldură are loc în trei moduri distincte: conducţie, radiaţie şi
convecţie. Conform definiţiei anterioare, numai conducţia şi radiaţia reprezintă
procese de schimb de căldură datorite exclusiv unei diferenţe de temperatură. Cel
de-al treilea mod, convecţia, este un proces mai complex, care implică în mod
necesar şi transferul de masă. Deoarece însă convecţia realizează transferul de
energie din regiuni cu temperatură mai ridicată către regimuri cu temperatură mai
coborâtă, a devenit general acceptat „transferul de căldură prin convecţie” ca al
treilea mod de schimb de căldură.
Fluxul de căldură (termic) Q este cantitatea de căldură care trece printr-un corp
sau de la un corp la altul, printr-o suprafaţă izotermă S, în unitatea de timp:
ΔQ
Q= [W], (2.7)
Δτ
unde ΔQ este cantitatea de căldură transferată, în J;
Δτ - intervalul de timp de transfer al căldurii, în s.
Fluxul unitar de căldură qs reprezintă fluxul de căldură care traversează unitatea
de suprafaţă în unitatea de timp:
Q ΔQ
qs = = [W/m2], (2.8)
S SΔτ
unde S este aria suprafeţei de schimb de căldură în m2.
Denumirea
Tipul ecuaţiei Ecuaţia
ecuaţiei
Ecuaţia generală a Regim tranzitoriu cu surse 1 ∂T q
conducţiei interioare de căldură ⋅ = ∇ 2T + v
a ∂τ λ
q
Ecuaţia lui Regim constant cu surse inte- ∇ 2T + v = 0
Poisson rioare de căldură λ
Unitatea de
Denumirea Perete Relaţia de calcul
măsură
0 1 2 3
δ
Plan m2°C/W Rsp =
Rezistenţa termică λ
la conducţie 1 d
Cilindric m°C/W Rlp = ln 2
2πλ d1
1 1
Plan m2°C/W Rs1 = ; Rs 2 =
α1 α2
Rezistenţa termică 1
Rl 1 = ;
la conducţie πd1α1
Cilindric m°C/W
1
Rl 2 =
πd 2 α 21
Rezistenţa termică Plan m2°C/W Rst = Rs1 + Rsp + Rs2
totală Cilindric m°C/W Rlt = Rl1 + Rlp + Rl2
Transferul de căldură 29
Fig. 2.2. Transferul căldurii prin îmbinarea dintre două corpuri solide în contact termic
unde: S este aria suprafeţei nominale (totale) a zonei de contact (fig. 2.3.), în m2; S
= Sc + Sf; Sc, Sf - aria suprafeţei efective de contact, respectiv,
Transferul de căldură 31
Fig. 2.3. Conductanţa termică de contact α* pentru unele îmbinări de metale, în funcţie de
presiunea de strângere p. Semnificaţia curbelor 1- 10 este dată în tabelul 2.3
Tabelul 2.3
Caracteristicile suprafeţelor în contact corespunzătoare curbelor de
conductanţă termică din fig. 2.3.
Tempera-
Rugozitatea
Curba Perechea de Fluidul din tura medie
suprafeţelor,
nr. materiale interstiţiu de contact,
μm
°C
1 Aluminiu 1,22-1,65 Vid (10-2 Pa) 43
2 Aluminiu 1,65 Aer 93
3 Aluminiu 0,15—0,2 Foiţă de plumb 43
(ne plane) (0,2 mm)
4 Oţel inoxidabil 1,08-1,52 Vid (10-2 Pa) 30
5 Oţel inoxidabil 0,25-0,38 Vid (10-2 Pa) 30
6 Oţel inoxidabil 2,54 Aer 93
7 Cupru 0,18-0,22 Vid (10-2 Pa) 46
8 Oţel inoxidabil- 0,76-1,65 Aer 93
aluminiu
9 Magneziu 0,2 -0,41 Vid (10-2 Pa) 30
(oxidat)
10 Fier-aluminiu — Aer 27
32 Bazele termoenergeticii
În volum mare
Fierbere
nucleică Cu convecţie
Convecţie cu Fierbere forţată
schimbarea stării
de agregare a Fierbere în film
fluidului (convecţie Condensare cu picături
bifazică) Regim
Condensare Condensare laminar
peliculară
Regim mixt
34 Bazele termoenergeticii
ql, cpl, r, λl, al,σ fiind proprietăţile fizice ale lichidului la temperatura de saturaţie
ts; ρl, ρv - densitatea lichidului şi vaporilor saturaţi uscaţi la temperatura de saturaţie
ts; Ts - temperatura absolută de saturaţie. Toate mărimile sunt exprimate în sistemul
SI.
Dintre relaţiile dimensionale pentru calculul coeficientului de convecţie α sau ale
fluxului termic unitar qs la fierberea în volum mare de lichid se menţionează :
- Relaţia lui Kutateladze pentru fierbere nucleică:
(
q s = 22,2 p 0,54 t p − t s )3, 33
(2.23)
[
q s = ηl r g (ρ l − ρ v )σ c pl (t p − t s ) / r Pr 1 / 7 C sf ],
3
(2.24)
în care unităţile de măsură sunt: qs, în W/m2, cpl în J/(kg⋅°C), tp şi ts în °C, r în J/kg,
ηl în N ⋅s/m2, σ în N/m, ρl şi ρv în kg/m3, g în m/s2, λl în W/m⋅°C. Coeficientul Csf
depinde de tipul suprafeţei încălzite şi de natura combinaţiei perete-fluid (tabelul
2.7)
Tabelul 2.7
Valorile coeficientului Csf pentru diferite combinaţii fluid-perete
4α cf + α fn
- dacă 0,5 < α fn / α cf < 2, α = α cf ; (2.30)
5α cf − α fn
40 Bazele termoenergeticii
- dacă α fn / α cf ≥ 2, α = α fn . (2.31)
( )( ) (
Z = t s − t p l g / v 2 (λ / rρv ) = t s − t p lA; ) (2.33)
( )
A = g / v 2 (λ / rρv )[1 /( m ⋅ °C )]; B = 4 / rρv [m/W], ( 2.34)
în care: α este coeficientul mediu de convecţie la condensare, în W/(m2⋅°C) ; ts, tp -
temperatura de saturaţie, respectiv, a suprafeţei de schimb de căldură, în °C; l -
lungime caracteristică (pentru suprafeţe verticale l = H, unde H este înălţimea
suprafeţei, iar pentru ţevi orizontale l = πR, R fiind raza ţevii), în m; λ, v, ρ -
conductivitatea termică, vâscozitatea cinematică, respectiv, densitatea
condensatului la temperatura de saturaţie ts în W/(m ⋅°C), m2/s, kg/m3; r - căldura
latentă de condensare la temperatura ts, în J/kg.
Pentru ţevi orizontale curgerea peliculei de condensat este laminară până la valorile
Recr = 3 200 sau Zcr = 3 900, iar pentru suprafeţe verticale până la valorile Recr = l
600 sau Zcr = 2 300; peste aceste valori curgerea peliculei devine turbulentă.
Transferul de căldură 41
Invers, orice corp care primeşte un şoc energetic sub formă de undă
electromagnetică îşi ridică temperatura, datorită procesului de mutare a electronilor
de pe o orbită pe alta, sub acţiunea acestui şoc.
∫0
∫
E = dE = I λ dλ [W/m2]
0
(2.39)
c1T
Iλ = 4
[W/m3] (2.41)
c2 λ
cunoscută ca legea lui Reyleigh-Jeams.
Fig. 2.5. Distribuţia intensităţii de radiaţie Iλ = f (λ) pentru corpul negru absolut.
c) Legea lui Wien. Cel de-al doilea caz limită al legii lui Planck corespunde unor
valori mici ale lungimii de undă, pentru care λT << C2 şi deci C2/(λT) >> 1. Ca
urmare, expresia (2.41) capătă forma:
c1
Iλ = 5
c − c 2 / λT . (2.42)
λ
Prin egalarea cu 0 a derivatei lui Iλ din (2.42), rezultă :
λmax T = 2,898 ⋅ 10-3 [m ⋅ K], (2.43)
în care λmax este lungimea de undă la care Iλ este maxim.
Potrivit legii lui Wien, maximul intensităţii de radiaţie se deplasează cu creşterea
temperaturii către lungimi de undă din ce în ce mai mici.
Domeniile de aplicabilitate ale legilor lui Planck, Reyleigh-Jeans şi Wien,
pentru o temperatură T sunt :
• pentru 0 < λ < 0,5 λmaxT → legea lui Wien;
• pentru 0,5 λmaxT < λ < 4,5 λmaxT → legea lui Planck;
• pentru 4,5 λmaxT < λ < λ ∞ → legea lui Reyleigh-Jeans.
Transferul de căldură 45
d) Legea lui Ştefan Boltzmann stabileşte, pe baza legii lui Planck, dependenţa
puterii totale de emisie, E0, a corpului negru absolut de temperatura acestuia T, în
forma :
λ =∞ 4
⎛ T ⎞
∫
2
E0 = I λ dλ = C 0 ⎜ ⎟ [W/m ] (2.44)
λ =0 ⎝ 100 ⎠
A=ε
Pentru factorul de emisie ε, se pot face următoarele precizări :
• valorile lui ε depind de starea suprafeţei ;
• pentru suprafeţele metalice bine polizate, ε este foarte scăzut;
• pentru toate suprafeţele metalice, ε creşte cu temperatura ;
• factorul de emisie ε creşte sensibil cu formarea straturilor groase de oxizi şi
cu rugozitatea ;
• valorile lui ε, pentru suprafeţe nemetalice, sunt mult mai mari decât pentru
suprafeţele metalice şi prezintă o descreştere cu ridicarea temperaturii.
f) LEGEA lui Lambert stabileşte că energia emisă într-o direcţie este proporţională
cu cosinusul dintre această direcţie şi normala la suprafaţa respectivă :
d 2 E ϕ = dE 0 n dΩ cos ϕ1 [W] (2.49)
în care: dΩ este unghiul solid care determină elementul dS2 asupra căruia este
radiată energia elementului dS1; ϕ1 — unghiul dintre direcţia radiaţiei şi normala la
suprafaţa care radiază, dS1; E0n — radiaţia normală.
Această lege este strict aplicabilă unui corp negru absolut, care emite uniform în
toate direcţiile, radiaţiile emise fiind considerate nepolarizate. Pentru celelalte
materiale (corpuri), ea este aproximativă, deoarece factorul de emisie al
suprafeţelor reale nu este uniform în toate direcţiile.
Fluxul termic radiant schimbat între suprafeţe solide separate de un mediu
neabsorbant de radiaţii se poate determina cu ajutorul expresiilor analitice ale
legilor radiaţiei.
Pentru exemplificare, se prezintă câteva cazuri practice întâlnite frecvent în
tehnică.
2.5.3. Transferul de căldură prin radiaţie între două plăci plane paralele, de
suprafaţă foarte mare
Schimbul de căldură prin radiaţie între două plăci plane paralele este un proces
complex de absorbţii repetate şi reflexii amortizate.
Dacă puterea totală de emisie, coeficientul de absorbţie şi temperatura absolută
sunt respectiv E1 A1 T1 pentru prima placă şi E2, A2, T2 pentru a doua, unde T1 > T2,
căldura schimbată prin radiaţie între cele două plăci se determină cu ajutorul Legii
lui Stefan-Boltzmann :
⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤ ⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤
q1− 2 = A12 C 0 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥ = C12 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥ [W/m2] (2.50)
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦
în care:
Transferul de căldură 47
1 ⎫
A12 = ; coeficient mutual de absorbtiei ⎪
1 1
+ −1 ⎪
A1 A2 ⎪
⎬ (2.51)
1 ⎪
C12 = coeficient mutual de radiatie
1 1 1 ⎪
+ + ⎪
C1 C 2 C 0 ⎭
Ţinând seama că: C1 = ε1C0=A1C0 şi C2 = ε2C0 = A2C0 se poate scrie:
1
ε12 = – factorul mutual de emisie (2.52)
1 1
+ −1
ε1 ε 2
şi
⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤ ⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤
q12 = C12 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥ = ε12 C 0 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥ (2.53)
⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥ ⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥
Fig. 2.6. Schimbul de căldură prin radiaţie între două plăci plane paralele.
2.5.4 Transferul de căldură prin radiaţie între două plăci plane paralele cu
ecrane de radiaţie între ele.
Fie T1, T2, TE temperaturile absolute ale plăcii 1, plăcii 2 şi respectiv a ecranului E
care nu este cunoscută (fig. 2.7). De obicei, ecranul este considerat ca un perete
foarte subţire cu o rezistenţă termică conductivă neglijabilă.
În regim staţionar, fluxul de căldură transferat este constant:
48 Bazele termoenergeticii
C C ⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤ ⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤
q12 = 1E E 2 ⎢⎜ 1
⎟ −⎜ 2
⎟ ⎥ = C1, E , 2 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥ (2.57)
C1E + C E 2 ⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥ ⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥
în care: C1,E,2 este coeficientul mutual de radiaţie;
ε1,E,2 — factorul mutual de emisie între plăcile l şi 2 în prezenţa unui ecran de
radiaţie.
C1E C E 2 ⎫
C1, E , 2 = [W /(m 2 K 4 )]⎪
C1E + C E 2
⎪⎪
1 ⎬ (2.58)
ε1, E , 2 = ⎪
1 1
+ ⎪
ε1, E ε E ,2 ⎪⎭
unde q12 este fluxul termo-radiant transferat între cele două plăci în absenţa
ecranelor.
Transferul de căldură 49
Fig. 2.8. Schimbul de căldură prin radiaţie între două suprafeţe închise, una condiţionând-o
pe cealaltă.
Schimbul de căldură prin radiaţie între cele două suprafeţe este dat de relaţia :
⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤ ⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤
Q12 = A12 C 0 S1 ⎢⎜ 1
⎟ −⎜ 2
⎟ ⎥ = C12 S1 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥ [W] (2.61 )
⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥ ⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥
în care:
1 ⎫
A12 = ; ⎪
1 S ⎛ 1 ⎞
+ 1 ⎜⎜ − 1⎟⎟ ⎪
A1 S 2 ⎝ A2 ⎠ ⎪⎪
⎬ (2.62)
1 ⎪
C12 =
1 S1 ⎛ 1 1 ⎞⎪
+ ⎜ − ⎟⎪
C1 S 2 ⎜⎝ C 2 C 0 ⎟⎠ ⎪⎭
50 Bazele termoenergeticii
Suprafaţa de radiaţie
Forma şi tipul de
Nr. raportată şi coeficienţii
aşezare relativă Schema
crt. medii unghiulari de
a suprafeţelor
radiaţie
0 1 2 3
1 Două suprafeţe S
formând sisteme Φ12 = 1; Φ 21 = 1 ;
2
2
S2
închise. Suprafaţa 1
mai mică nu S12 = S1
prezintă
concavităţi.
2 Două suprafeţe D
formând sisteme Φ12 =
2 S1
închise. Suprafaţa D
mai mică are D
1 Φ 21 = ; S12 = D
concavităţi S2
1
2 D – suprafaţa
înfăşurătoare a suprafeţei
concave
3 Doi pereţi paralei Φ12 = Φ21 = 1;
cu dimensiuni 1 S12 = S1 = S2
mari faţă de
2
distanţa dintre ei.
Transferul de căldură 51
0 1 2 3
4 Trei suprafeţe 1⎛ S S ⎞
Φ 12 = ⎜1 + 2 − 3 ⎟⎟;
formând un 1 3 2 ⎜⎝ S1 S1 ⎠
contur închis.
1
S12 = (S1 + S 2 − S 3 )
2 2
5 Patru suprafeţe 3 S 12 =
1
(D1 + D2 − S 3 − S 4 );
formând un 2
contur închis. 1
1 D1 D2 2 S 13 = (S1 + S 3 − D1 );
2
1
4 S14 = (S1 + S 4 − D 2 )
2
6 Două suprafeţe 1 ⎡ 1 ⎛ XY ⎞
Φ 12 = ⎢ BC ln ⎜ X + Y − 1 ⎟ +
dreptunghiulare π ⎣ ⎝ ⎠
c
identice dispuse b S1
2 X C
paralel. + ctg +
B X
2 X B
a + ctg −
C Y
S2 2 2 ⎤
− ctgB − ctgC ⎥
C B ⎦
unde:
B=b/a;C=c/a;X=1+B2;
Y =1+C2
7 Două suprafeţe Φ 12 =
1
x
dreptunghiulare πB
dispuse ⎧⎪ 1 ⎡ ⎛ (1 + B 2 )(1 + C 2 ) ⎞
perpendicular una x ⎨ ln ⎢ ⎜⎜ 2 2
⎟⋅
⎟
⎪⎩ 4 ⎢⎣ ⎝ 1 + B + C ⎠
pe cealaltă.
c B2
⎛ B 2 (1 + B 2 + C 2 ) ⎞
b ⋅ ⎜⎜ 2 2 2 ⎟
⎟ ⋅
⎝ (1 + B )( B + C ) ⎠
S2
⎛ C 2 (1 + B 2 + C 2 ) ⎞
C2 ⎤
a ⎥+
S1 ⋅ ⎜⎜ 2 ⎟
⎟
2 2
⎝ (1 + C )( B + C ) ⎠ ⎥
⎦
⎛1⎞ ⎛1⎞
+ Bctg ⎜ ⎟ + Cctg ⎜ ⎟ −
⎝B⎠ ⎝C ⎠
⎛ 1 ⎞⎫
− B 2 + C 2 ctg ⎜ 2 ⎟
2 ⎬
⎝ B + C ⎠⎭
0 1 2 3
8 Două discuri 1 ⎛
circulare paralele. c Φ12 = ⎜ X − X 2 − 4B2C2 ⎞⎟
2⎝
S2
2B ⎠
a unde:
b b c
S1 B = ;C = ;
a a
X = 1+ B + C2
2
9 Doi cilindri 2
Φ 12 = ⎡ B 2 − 1 +
2b
infiniţi paraleli. π ⎢⎣
a a
⎛1⎞ ⎤
+ cos ec⎜ ⎟ − B ⎥
S1 S2 ⎝B⎠ ⎦
unde:
b
B=
a
10 Două sfere S2 S1
⎛a⎞
2
concentrice. Φ12 =⎜ ⎟
a ⎝b⎠
2
⎛a⎞
b
Φ 21 = 1; Φ 11 = 1− ⎜ ⎟
⎝b⎠
11 O sferă amplasată
S1 1⎡ 1 ⎤
coaxial deasupra Φ12 = ⎢1 − ⎥
unui disc. 2⎢ 1 + (a / c) 2 ⎥
c ⎣ ⎦
a
S2
A C H N O S W
Cenuşă Masa organică Umiditate
Cărbune fix Materii volatile
cocs
S ci = S oi + S si ,% (3.2)
Wti reprezintă umiditatea totală şi este suma dintre umiditatea de îmbibaţie Wti şi
cea higroscopică Whi .
56 Bazele termoenergeticii
Wt i = Wi i + Whi ;
C a + H a + O a + N a + S ca + A a + Waa = 100,% ;
C o + H o + O o + N o + S oo = 100,% ;
La variaţia conţinutului de umiditate, cenuşă şi balast, factorii pentru calculul
componentelor analizei elementare din starea a doua faţă de starea iniţială sunt,
respectiv:
100 − Wt i2 100 − A i2 100 − Wt i2 − A i2
f1−2 = ; ; (3.3)
100 − Wt i1 100 − A i1 100 − Wt i1 − A i1
Factorii la recalculare, permit şi trecerea analizei elementare de la starea 1, la starea
2.
C i2 = C i1 ⋅ f1− 2 ; H i2 = H i1 ⋅ f1− 2 , K (3.4)
Combustibilii lichizi
În scopuri energetice se utilizează păcura, combustibilii lichizi uşori, dar şi deşeuri
lichide (uleiuri, gudroane, leşii, etc.). Combustibilul lichid uşor (STAS 54-80) este
un amestec de păcură cu motorină.
Păcura (STAS 50-83), prezintă avantajul unei puteri calorifice inferioare ridicate
(circa 40000 kJ/kg), poate fi uşor transportată şi stocată, iar în urma arderii nu
produce cenuşă ca element de poluare.
Păcura prezintă însă dezavantajul necesităţii unei preîncălziri pentru manipulare
(40-60°C), a unei preîncălziri mai puternice pentru pulverizare (până la max.
160°C) şi dacă conţine sulf, apariţia coroziunii de joasă temperatură şi a poluării cu
SO2 şi SO3. Conţinutul de V2O5 din cenuşa păcurilor produce un alt efect nedorit,
coroziunea de înaltă temperatură.
Un combustibil lichid uşor se prezintă prin analiza elementară (similar
combustibililor solizi):
C i + H i + S ci + Oi + N i + A i + Wt i = 100,% , (3.5)
cu precizarea că noţiunea de stare iniţială există numai pentru o scriere similară cu
a combustibililor solizi.
După conţinutul de sulf, pentru domeniu S ci < 1% sunt păcurile cu conţinut redus
de sulf, pentru 1 < S ci < 2% păcurile cu conţinut mediu de sulf, iar pentru S ci > 2%
păcurile cu conţinut ridicat de sulf. Combustibilii lichizi uşori intră în prima
categorie.
Combustibilii lichizi, sunt caracterizaţi printr-un mare conţinut de carbon, raportul
C i / H i având o valoare medie în jurul cifrei opt. Substanţele minerale sunt în
general combinaţii ale metalelor alcaline pământoase şi produse ale coroziunii
Elemente caracteristice ale proceselor de ardere în instalaţiile industriale 57
(3.9)
unde: CO2c ,um = CO2c ⋅ A; CO c ,um = CO c ⋅ A , etc.
Densitatea combustibilului gazos anhidru se determină cu relaţia:
∑ r ρ [kg / m ] ;
1
ρ canh = i i
3
N (3.10)
100
ri reprezintă participaţia volumetrică a fiecărei componente i, iar ρ i densitatea
componentei respective.
În funcţie de mărimea densităţii combustibilului gazos anhidru, se poate determina
densitatea combustibilului gazos umed cu relaţia:
ρ canh + 0,001d
ρ um
c = [kg/ m N3 ] (3.11)
1 + 0,00124d
Căldura specifică a combustibilului gazos anhidru şi respectiv umed se determină
cu relaţiile:
∑ r c [kJ / (m K )]
1
c canh = i i
3
N (3.12)
100
Elemente caracteristice ale proceselor de ardere în instalaţiile industriale 59
c cum =
100
100 + 0,124d
(
c canh + 0,124d c H 2O ) [kJ / (m K )]
3
N (3.13)
Qianh =
1
100
∑r Q j
i
i, j [kJ / m ]
3
N (3.14)
100ρ j
gj = rj [%] (3.16)
∑r ρ
j
j j
(
VO min = 0,01 1,867C i + 5,6 H i + 0,75S ci − 0,7O i ) [m 3
N ]
/ kg ; (3.17)
Vao =
VO min
0,21
[m 3
N / kg ] (3.18)
V g = V go + (λ − 1)Vaum
o
[m 3
N ]
/ kg , (3.25)
b. Combustibilii gazoşi
Reacţia de ardere H 2 + 0,5O2 = H 2 O , indică faptul că la arderea unui volum
molar de hidrogen, se consumă o jumătate volum molar de oxigen şi rezultă un
volum molar de vapori de apă. Pentru reacţia CO + 0,5O2 = CO2 , rezultă că la
arderea unui volum molar de oxid de carbon se consumă o jumătate de volum de
oxigen şi rezultă un volum molar de bioxid de carbon. Pentru reacţia
H 2 S + 1,5O2 = H 2 o + SO2 , rezultă că la arderea unui volum molar de hidrogen
sulfurat se consumă 1,5 volume de oxigen şi rezultă un volum molar de vapori de
apă şi unul de bioxid de sulf. Pentru reacţia de ardere a unei hidrocarburi de tipul
⎛ n⎞ n
C m H n , cu reacţia, C m H n + ⎜ m + ⎟O2 = mCO2 + H 2 O , rezultă că se consumă
⎝ 4⎠ 2
⎛ n⎞
⎜ m + ⎟ volume molare de oxigen şi rezultă m volume molare de bioxid de carbon
⎝ 4⎠
n
şi de vapori de apă.
2
În urma însumării cantităţii de oxigen necesar acestor reacţii de ardere, a rezultat
volumul teoretic de oxigen şi aer:
⎡ ⎛ n⎞ ⎡ 3
c ,um ⎤ m N
⎤
VO min = 0,01⎢0,5CO c,um + 0,5H 2c,um + 1,5H 2 S c,um +
⎣
∑ ⎝ 4⎠
c ,um
⎜ m + ⎟C m H n − O2 ⎥ ⎢ 3
⎦ ⎢⎣ m N
⎥
⎥⎦
(3.26)
VO min ⎡ m N3 ⎤
Va0 = , ⎢ 3 ⎥. (3.27)
0,21 ⎣⎢ m N ⎥⎦
Pentru volumul teoretic de gaze de ardere (se respectă definiţia de la 3.20) rezultă
următoarele relaţii de calcul:
⎡ m N3 ⎤
(
V RO2 = 0,01 CO2c ,um + CO c ,um + ∑ mC m H nc ,um + SO2c ,um + H 2 S c ,um ) ⎢ 3 ⎥
⎢⎣ m N ⎦⎥
(3.28)
V No2 = 0,79Vao + 0,01N 2c ,um ; (3.29)
(
V Ho 2O = 0,01 H 2c ,um + 1,5H 2 S c ,um + ∑ 0,5nC c ,um
mHn )
+ 0,1242d + 0,00161xVao
(3.30)
Pentru volumele reale de aer şi gaze de ardere se aplică relaţiile (3.24) şi (3.25).
62 Bazele termoenergeticii
V gu =
(
1,867 C i + 0,375S ci ) ⎡ m N3 ⎤
(3.32)
⎢ ⎥
RO2 + CO + ∑ mC mHn ⎢⎣ kg ⎥⎦
Va =
1 ⎡
⎢
(
N 2 C i + 0,375S ci ) ⎤
− 0,008 N i ⎥
⎡ m N3 ⎤
(3.34)
(
0,79 ⎢ 53,6 RO2 + CO +
⎣ ∑mC m H n ) ⎥⎦
⎢ ⎥
⎣⎢ kg ⎦⎥
Volumul real de aer umed, va fi:
Vaum = (1 + 0,00161x )Va [m 3
N / kg ] (3.35)
Vaporii de apă din gazele de ardere, provin din oxidarea hidrogenului din
combustibil, din umiditatea combustibilului, din aburul folosit la pulverizarea cu
ajutorul său, a păcurii şi din umiditatea aerului. La arderea incompletă a
combustibilului, o parte din hidrogenul din combustibil rămâne liber în gazele de
ardere, în acestea aşa cum arată compoziţia de la relaţia 3.31. existând şi
hidrocarburi. Hidrogenul liber şi cel din hidrocarburile prezente în gazele de
ardere, reduce cantitatea de vapori de apă, faţă de cea rezultată la arderea completă.
Elemente caracteristice ale proceselor de ardere în instalaţiile industriale 63
(C i ⎛
)
+ 0,375S ci ⎜ H 2 +
n
∑
⎞
Cm H n ⎟
i
V H 2O = 0,11H −
(
⎝ 2 ⎠ (
+ 1,242 W f + 0,01Wt i +
)
)
53,6 RO2 + CO + ∑
mC m H n (3.36)
⎡ m N3 ⎤
+ 0,00161xVa ⎢ ⎥
⎣⎢ kg ⎥⎦
Coeficientul de exces de aer se determină cu relaţia:
21
λ= (3.37)
⎡ ⎛ n⎞ ⎤
O2 − ⎢0,5CO + 0,5H 2 +
⎣
∑ ⎜ m + ⎟C m H n ⎥
⎝ 4⎠ ⎦
21 − 79
N 2 − 0,429 i
Ni
C + 0,375S ci
RO2 ( + CO + ∑ mC mHn )
Relaţia de calcul, deseori este utilizată într-o formă simplificată, adecvată
măsurătorilor curente, când se determină numai conţinutul de oxigen şi oxid de
carbon din gazele de ardere. Pentru aceasta, s-a plecat de la ipoteza egalităţii
volumului de aer necesar arderii cu volumul gazelor de ardere uscate. Ipoteza se
poate admite cu destulă precizie la combustibilii solizi şi lichizi, la care raportul
dintre volumul de aer şi de gaze de ardere uscate este în jur de 1,04 şi respectiv
1,07, cu mai puţină precizie la gazele naturale la care acest raport creşte la 1,11 şi
nu se recomandă la combustibilii gazoşi de putere calorifică redusă la care precizia
scade spectaculos.
Expresia excesului de aer, pentru ipotezele de mai sus este de forma:
21
λ= (3.38)
21 − O2 + 0,5CO
Componentele procesului de ardere, trebuie să respecte relaţia cunoscută sub
numele de ecuaţia arderii, care pentru componenetele măsurate CO2, CO, O2 şi N2
obţinut prin calcul, are forma:
(1 + β)CO2 + (0,605 + β)CO + O2 = 21,% , (3.39)
unde caracteristica combustibilului are forma:
β=
(
2,37 H i − 0,125O i + 0,038 N i ) (3.40)
Ci
O primă aplicaţie a ecuaţiei arderii, constă în verificarea conţinutului de oxid de
carbon în gazele de ardere (CO), deoarece acesta se determină cu erori mai mari
decât componenetele bioxid de carbon (CO2) şi oxigen (O2).
Ecuaţia arderii poate fi exprimată şi sub forma:
CO2 CO O
max
+ max
+ 2 =1 (3.41)
CO2 CO 21
64 Bazele termoenergeticii
21 21
unde: CO2max = si CO max = .
1+ β 0,605 + β
Reprezentată grafic, ecuaţia arderii reprezintă o dreaptă, în sistemul de coordonate:
O2 - abscisa şi CO2 - ordonata. S-a format aşa numitul triunghi al arderii fig.3.2.,
delimitat de dreapta arderii complete BC.
Tabel 3.1
Coeficientul de
Tipul focarului Combustibilul exces aer
la fine focar, λ f
Focare cu evacuare antracit 1,2 - 1,25
solidă a zgurii huile sărace în materii volatile 1,2 - 1,25
huile 1,2
mixte de preparaţie 1,2
cărbuni bruni 1,2
Focare cu evacuare antracit şi huile sărace
lichidă a zgurii în materii volatile 1,2 - 1,25
huile 1,2
Tip cameră păcură 1,02 - 1,05
combustibil lichid uşor 1,05 - 1,1
Tub de flacără combustibil lichid uşor 1,05 - 1,1
gudroane 1,1 - 1,15
Tip cameră gaz natural şi artificial 1,05 - 1,1
Tub de flacără gaz natural şi artificial 1,1
La arderea cu depresiune, coeficientul de exces de aer într-o secţiune oarecare de
pe traseul gazelor de ardere este egal cu suma coeficientului de la sfârşitul
focarului şi infiltraţiile de aer fals până în acea secţiune.
Infiltraţiile de aer (pentru regim nominal) pe traseul gazelor de ardere, pe tipuri de
schimbătoare de căldură indică următoarele valori:
- focare cameră cu evacuarea solidă a zgurii şi carcasă metalică pe ţevile
ecran, Δλ = 0,05 . Dacă focarul este cu izolaţie şi carcasă, Δλ = 0,07 ,
iar dacă este fără carcasă metalică, Δλ = 0,1 ;
- focare cu evacuare lichidă a zgurii şi pentru combustibili lichizi şi
gazoşi, cu carcasă metalică, Δλ = 0,05. Dacă focarul este fără carcasă
metalică, Δλ = 0,08;
- focare cameră cu ardere în strat, Δλ = 0,1 − 0,3;
Elemente caracteristice ale proceselor de ardere în instalaţiile industriale 67
λ ′p = λ ′′p + Δλ pa (3.45)
Bef Qii (
Bef I g λ f ,t t ) ⎡ kW ⎤
qv = ; qv = ⎢ m3 ⎥ . (3.48)
Vf Vf ⎣ ⎦
Exprimarea a doua, prin introducerea noţiunii de entalpie a gazelor de ardere din
focar, ţine seama şi de căldura introdusă cu aerul preîncălzit.
CU SUPRAFEŢE
TUBULARE PLANE EXTINSE
a)
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 73
REGENERATIVE
CU UMPLUTURĂ CU UMPLUTURĂ
FIXĂ MOBILĂ
Cu strat Cu strat
Rotative mobil fluidizat
b)
Fig. 4.3. Clasificarea schimbătoarelor de căldură din punct de vedere constructiv
Curgerea în contracurent (figura 4.4.a.) presupune că cei doi agenţi termici circulă
pe lângă suprafaţa de schimb de căldură paralel şi în sensuri contrarii. Curgerea în
contracurent asigură cea mai mare diferenţă medie de temperatură între agenţii
termici, însă temperatura peretelui la intrarea fluidului cald este maximă.
Curgerea în echicurent (figura 4.4.b.) apare în cazul circulaţiei agenţilor termici,
paralel şi în acelaşi sens, pe lângă suprafaţa de transfer de căldură. Acest tip de
curgere realizează cea mai mică diferenţă medie de temperatură, însă cea mai bună
răcire a peretelui în zona de intrare a fluidului primar.
Circulaţia în curent încrucişat presupune curgerea perpendiculară a celor doi agenţi
termici. În acest caz se pot distinge trei situaţii: ambele fluide amestecate (figura
4.4.c.) un fluid amestecat şi celălalt neamestecat (figura 4.4.d.) ambele fluide
neamestecate (figura 4.4.e.).
Un fluid se numeşte "amestecat" atunci când în orice plan normal pe direcţia sa de
curgere are aceeaşi temperatură, deci temperatura sa variază numai în lungul
curgerii. În cazul fluidului "neamestecat" există o diferenţă de temperatură şi în
direcţia normală la curgere.
Pentru clarificare în figura 4.5. se prezintă cazul curgerii în curent încrucişat cu
ambele fluide neamestecate şi profilul temperaturii unuia dintre fluide după direcţia
de curgere şi perpendicular pe acesta.
În cazul în care agenţii termicii au mai multe treceri prin ţevi sau manta apare cazul
curgerii compuse (figura 4.6.) care este o combinaţie a celor trei tipuri anterioare
de curgere.
În cazul curgerii în curent încrucişat şi curent mixt valoarea diferenţei medie de
temperatură dintre agenţii termici se situează între echicurent şi contracurent.
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 75
unde Q1, Q2 , Qma sunt fluxurile termice cedate de agentul primar, primite de
agentul secundar, respectiv pierderile în mediul ambiant, în W.
Dacă vom defini coeficientul de reţinere a căldurii în aparat ηr , ca raportul
între fluxul termic primit de agentul secundar şi cel cedat de agentul primar
(η r = Q2 / Q1 ) ecuaţia (4.1.) se poate scrie sub forma:
η r Q1 = Q2 (4.2)
sau:
η r M& 1 (h1i − h1e ) = M& 2 (h2 e − h2i ) (4.3)
unde: M& 1 şi M& 2 sunt debitele de agent primar şi secundar, în kg/s; h1i, h1e, h2i, h2e -
entalpiile agentului primar respectiv secundar la intrarea respectiv ieşirea din
aparat, în J/kg.
În cazul în care cei doi agenţi termici nu îşi modifică starea de agregare, ecuaţia
(4.4.) poate fi scrisă:
η r M& 1c p1 (T1i − T1e ) = M& 2 c p 2 (T2 e − T2i ) (4.4)
sau:
η r C1 (T1i − T1e ) = C 2 (T2e − T2i ) (4.5)
unde: Q1→2 este fluxul termic transmis de agentul termic primar, către agentul
termic secundar, în W; S - suprafaţa de transfer de căldură, în m 2 ; K S -
coeficientul global de transfer de căldură, în W / m 2 K . ( )
Valoarea medie a produsului între coeficientul global de transfer de căldură şi
diferenţa de temperatură se defineşte:
80 Bazele termoenergeticii
∫ s K s (T1 − T2 )dS
K s (T1 − T2 ) = (4.7)
S
Presupunând o valoare constantă a coeficientului global de transfer de căldură în
lungul aparatului, ecuaţia transferului de căldură are forma:
Q& 1− 2 = K s SΔTmed [W] (4.8)
unde ΔTmed este diferenţa medie de temperatură în lungul suprafeţei de schimb de
căldură.
Coeficientul global de schimb de căldură:
În cazul suprafeţelor plane de transfer de căldură (figura 4.9.a.) coeficientul global
de transfer de căldură se poate determina cu relaţia:
1 1 1
Ks = = ; Ks = [W/(m2.K)] (4.9)
Rstot n δp
∑R
1
si
1 +R +
α1 sd 1
λp
+ R sd 2 + 1
α2
se poate scrie:
1 1
= + Rsd 1 + Rsd 2 (4.11)
K s K so
a)
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 81
b)
Fig. 4.9. Variaţia temperaturii şi rezistenţele termice pentru perete plan (a) şi cilindric (b)
Rezultă că:
1 1 R R
= + sd 1 + sd 2 [W/mK] (4.14)
K e K lo πd i πd e
82 Bazele termoenergeticii
1
K s1 = [W/m2.K] (4.15)
1 δ p S1 1
+ +
α1 λ p S 2 α 2 red
unde:
(S nn + S n η n )α 2
α 2 red = , (4.17)
S2
unde: Snn, Sn sunt suprafaţa dintre nervuri, respectiv suprafaţa nervurilor, în m2;
S2 = Snn + Sn - suprafaţa totală a pereteleui nervurat, în m2;ηn - randamentul
nervurilor.
În tabelul 4.1. sunt date, orientativ, câteva valori ale coeficientului global de
schimb de căldură pentru diferiţi agenţi termici.
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 83
Tabelul 4.1.
Valori orientative ale coeficientului global de transfer de căldură
Kso
Tipul de aparat
[W/(M2K)]
Preîncălzitor de apă 1100 ÷ 8500
Schimbător apă-apă 850 ÷ 1700
Condensator de abur 1100 ÷ 5600
Condensator de freon 280 ÷ 850
Condensator de amoniac 850 ÷ 1400
Condensator de alcool 255 ÷ 680
Răcitor de aer cu aripioare 25 ÷ 55
Încălzitor de aer cu aripioare utilizând abur 28 ÷ 280
Schimbător apă-ulei 110 ÷ 350
Schimbător abur-ulei uşor 170 ÷ 340
Schimbător abur-ulei greu 56 ÷ 170
Schimbător abur-kerosen sau gazolină 280 ÷ 1140
Schimbător gaze-gaze 10 ÷ 40
Diferenţa medie de temperatură:
În cazul în care agenţii termici nu îşi schimbă starea de agregare, curgerea lor fiind
în echicurent (figura 4.11.a.) sau contracurent (figura 4.11.b.), ecuaţiile bilanţului
termic şi transferului de căldură pentru un element de suprafaţă dS, în ipoteza
pierderilor neglijabile de căldură în mediul ambiant (ηr = 1) sunt:
a)
84 Bazele termoenergeticii
b)
Fig. 4.11. Variaţia temperaturii în lungul suprafeţei pentru curgerea în echicurent (a) şi
contracurent (b)
T T
T1i = T1e = T1e
T1
T2
T1
T2i=T2e=T2e S S
a) b)
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 85
T T
T1i
T1s T1s
T1e
T2e
T2s T2
T2i T2x S
S zona zona zona
I II III
c) d)
Fig. 4.12. Variante de variaţie a temperaturii în lungul suprafeţei
(a) fluidul primar nu îşi schimbă starea de agregare iar cel secundar vaporizează; (b) fluidul
primar condensează iar cel secundar se încălzeşte; (c) fluidul primar condensează, iar cel
secundar vaporizează; (d) fluidul primar se desupraîncălzeşte, condensează şi se subrăceşte, iar
fluidul secundar se încălzeşte.
Relaţia (4.20.) este valabilă numai pentru variaţii monotone ale temperaturilor în
lungul aparatului (figura 4.11. şi figura 4.12.a.b.). În cazul variaţiilor nemonotone
ale temperaturilor pentru determinarea diferenţei medii de temperatură aparatul se
împarte în zone cu variaţii monotone (figura 4.12.d.), calculul termic realizându-se
pentru fiecare zonă în parte.
În cazul curgerii în curent încrucişat sau a unor tipuri complexe de curgere
pentru determinarea diferenţei medii de temperatură se utilizeză relaţia:
cc
ΔTmed = FΔTmed (4.21)
Factorul de corecţie F, care multiplică diferenţa medie de temperatură obţinută
considerând curgerea în contracurent, este funcţie de două rapoarte P şi R şi de
tipul curgerii.
Criteriul P are sensul unei eficacităţi termice fiind definit ca raportul dintre gradul
de încălzire a agentului secundar în aparat şi diferenţa maximă disponibilă:
ΔT2 T −T
P= = 2 e 2i (4.22)
ΔTmax T1i − T2i
d
Criteriul R reprezintă raportul între capacităţile termice ale celor doi agenţi termici:
C2 ΔT1 T1i − T1e
R= = = (4.23)
C1 ΔT2 T2e − T2i
Factorul de corecţie F este subunitar el crescând odată cu scăderea lui R şi P.
86 Bazele termoenergeticii
Pentru aceasta există două metode de calcul: metoda iterativă şi metoda grafo-
analitică.
Pentru calculele de verificare sau de regimuri nenominale cel mai des se utilizează
metoda eficienţă-număr de unităţi de transfer de căldură.
Eficienţa schimbătorului de căldură se defineşte ca raportul dintre fluxul termic
transferat în aparat şi fluxul maxim care s-ar putea schimba dacă curgerea ar fi în
contracurent şi suprafaţa de transfer de căldură ar fi infinită.
Se poate scrie deci:
Q C (T − T2i ) ηr =1 C1 (T1i − T1e )
ε= = 2 2e = (4.24)
Qmax C min (T1i − T2i ) C min (T1i − T2i )
Numărul de unităţi de transfer de căldură se defineşte ca produsul dintre
coeficientul global de transfer şi suprafaţa de transfer de căldură, raportat la
capacitatea termică a agentului termic.
Se poate defini astfel:
1 K S
NTC1 =
C1 s ∫
K s dS = s
C1
(4.25)
1 KsS
NTC 2 =
C2 ∫ K dS =
s
s
C2
(4.26)
Pentru diferite tipuri de curgere prin aparat se pot determina variaţii de tipul:
ε = f (NTC max , C min / C max , tipul curgerii )
În tabelul 4.2. se prezintă variaţiile eficienţei termice în funcţie de NTC max şi
C min / C max , pentru o serie de tipuri de curgere uzuale [ 4.2. ]
Tabelul 4.2.
Relaţii de calcul pentru eficienţă în funcţie de NTC max , C min / C max tipul
curgerii
Nr.
Tipul curgerii ε = f (N, C*) N = f (ε, C*)
crt
0 1 2 3
ε=
[ ( )]
1 − exp − N 1 − C *
N=
1 ⎛ ε −1 ⎞
1
contracurent
[ ( )]
1 − C * exp − N 1 − C *
ln⎜ *
* ⎟
C −1 ⎝ C ε −1⎠
1 − exp[− N (1 + C )] *
− ln[1 − (1 + C )ε]
2 ε= N=
echicurent 1+ C *
1+ C
88 Bazele termoenergeticii
(
⎡ exp − NC * n − 1 ⎤
ε = 1 − exp ⎢ ⎥
)
3 ⎣ C *n ⎦
Curent unde, n = N -0,22
încrucişat,
ambele fluide
neamestecate
Cmax - amestecat; Cmin -
neamestecat
4 1
{ [ (
ε = * 1 − exp − C * 1 − e − N )]}
⎡ 1 ⎤
N = − ln ⎢1 + * ln 1 − C * ε ⎥ ( )
⎣ C ⎦
C
Curent Cmax- neamestecat; Cmin-
încrucişat, un
fluid amestecat şi
amestecat N =−
1
[
ln 1 + C * ln (1 − ε ) ]
altul neamestecat
{( )
ε = 1 − exp − 1 / C * ⋅ [1 − exp(− NC )] } C*
−1
5 ⎡
ε=⎢
1
+
C* 1⎤
− ⎥
⎣1 − exp(− N ) 1 − exp − NC
*
N⎦ ( )
Curent încrucişat
ambele fluide
amestecate
Schimbător cu {
ε = 2 1 + C * + 1 + C *2 ( )
1/ 2
⋅
ţevi şi manta cu o (
N = − 1 + C*2 )1/ 2
⋅
( )
−1
1 + exp ⎡⎢− N 1 + C *2
1/ 2
⎤⎫
6 trecere prin ⎣ ⎥⎦ ⎪ ⋅ ln⎢
(
⎡ 2 / ε −1 − C * − 1 + C*2 1 / 2 ⎤
⎥
)
⋅
manta şi 2,4,6
1 − exp ⎡− N 1 + C *2( )1/ 2 ⎬
⎤⎪ (1/ 2
⎢⎣ 2 / ε −1 − C * + 1 + C*2 ⎥⎦ )
treceri prin ţevi ⎢⎣ ⎥⎦ ⎭
Schimbător cu
[( * n
ţevi şi manta cu n ε = 1 − ε p C 1 − ε p − 1 u )( )]
7
treceri prin
manta şi 2n, 4n,
[( n
)(
1 − ε pC* / 1 − ε p − C* )]
6n treceri prin nde:εp eficienţa pentru o trecere
ţevi prin manta
Orice schimbător
la care un fluid
8 îşi schimbă ε = 1 - e-N N = - ln (1 - ε)
starea de
agregare (C* =0)
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 89
Metoda ε - NTC este deosebit de utilă în special pentru calculul de verificare sau
a unor regimuri de funcţionare. În figurile 4.13. şi 4.14. sunt prezentaţi
algoritmii calculelor de regim de funcţionare în cazul în care nu se cunosc două
temperaturi (fig.4.13.) sau o temperatură şi un debit (fig. 4.14.)
Tie = ales
3
T2e = ales
1
T2 m = 0 ,5(T2i + T2e )
c p1 = f (T1m )
c p 2 = f (T2 m )
Nu T2e − T2ce
T2 e = T2calc
e < 0 ,01
T2ce
1
Da
C1 = M& 1c p1
C 2 = M& 2 c p 2
C min = min(C1 , C 2 )
C max = max(C1 , C 2 )
C* = C min / C max
2
90 Bazele termoenergeticii
Calculul lui k s
ks S
NTCmax =
Cmin
ε C min
T1calc
e = T1i − (T1i − T2i )
C1
Nu T1calc − T1e
e
< 0 ,01
T1calc
e
T1e = T1calc
e
T1calc
e = T2calc
e
STOP
Fig. 4.13. Algoritmul de calcul de verificare cu metoda ε - NTC (se determină două temperaturi)
T2e = ales
2
T1m = 0,5(T1i + T1e )
T2 m = 0 ,5(T2i + T2e )
c p1 = f (T1m )
c p 2 = f (T2 m )
1
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 91
C 1 = M& 1 c p1
C = M& c
2 2 p2
C min = min (C 1 , C 2 )
C max = max (C 1 , C 2 )
C * = C min / C max
Calculul lui k s
ks S
NTC max =
Cmin
ε Cmin
T2calc
e = T2i − (T1i − T2i )
C2
Nu
e − T2 e
T2calc
< 0,01
T2calc
e
T2e = T2calc
e Da
M& 1 , T2calc
e
2
STOP
Fig. 4.14. Algoritmul de calcul de verificare cu metoda ε - NTC (se determină o temperatură şi
un debit)
92 Bazele termoenergeticii
unde m& si [kg/s] şi m& sf [kg/s] sunt, respectiv, debitul soluţiei iniţiale (diluate) şi
debitul soluţiei finale (concentrate).
Notând cu m& d [kg/s] debitul substanţei dizolvate în soluţie şi cu xi [%] şi xf [%]
concentraţia iniţială şi, respectiv, finală a soluţiei, se poate scrie bilanţul masic pe
substanţa dizolvată ca
xi m& si x f m& sf
m& d = = [kg/s], (4.29)
100 100
de unde rezultă
xi
m& sf = m& si [kg/s]. (4.30)
xf
x, în %
Subst. 10 20 30 35 40 45 50 55 60 65 70 75 80 85 90 95
dizolvată
CaCl2 1,5 4,5 10,5 14,3 19,0 24,3 30,0 36,5 43,0 50,7 60,0 75,0 - - - -
Ca(NO3)2 1,1 2,5 4,3 5,4 6,7 8,2 10,0 13,2 17,2 23,0 31,2 40,2 49,2 - - -
CuSO4 0,2 0,6 1,4 2,1 3,1 4,2 - - - - - - - - - -
FeSO4 0,3 0,7 1,3 1,6 - - - - - - - - - - - -
KCl 1,3 3,3 6,1 8,0 - - - - - - - - - - - -
KNO3 0,9 2,0 3,2 3,8 4,5 5,2 6,1 7,2 8,5 10,0 11,6 13,7 - - - -
KOH 2,2 6,0 12,2 17,0 23,6 33,0 45,0 60,4 78,8 100,5 126,5 155,5 190,3 225,0 - -
K2CO3 0,8 2,2 4,4 6,0 8,0 10,9 14,6 19,0 24,2 31,4 - - - - - -
MgCl2 2,0 6,6 15,4 22,0 - - - - - - - - - - - -
MgSO4 0,7 1,7 3,4 4,8 7,0 - - - - - - - - - - -
NH4Cl 2,0 4,3 7,6 9,6 11,6 14,0 - - - - - - - - - -
NH4NO3 1,1 2,5 4,0 5,1 6,3 7,5 9,1 11,0 12,2 15,7 19,0 23,0 28,0 25,5 47,5 72,5
(NH4)SO4 0,7 1,6 2,9 3,7 4,7 5,9 7,7 - - - - - - - - -
NaCl 1,0 4,9 9,6 - - - - - - - - - - - - -
NaNO3 1,2 2,6 4,5 5,6 6,8 8,4 10,0 12,0 14,5 17,9 - - - - - -
NaOH 2,8 8,2 17,0 22,0 28,0 35,0 42,2 50,6 59,5 69,0 79,6 92,0 106,6 124,0 145,5 174,5
Na2CO3 1,1 2,4 4,2 5,3 - - - - - - - - - - - -
Na2SO4 0,8 1,8 2,8 - - - - - - - - - - - - -
96 Bazele termoenergeticii
⎛ p s∗ ⎞
⎜⎜ ⎟ = C. (4.35)
∗ ⎟
⎝ p a ⎠ t s∗
unde K = 0,01621
(Ta∗ )2este o funcţie de temperatura de saturaţie a apei
r∗
corespunzătoare presiunii de fierbere a soluţiei (fig. 4.16.).
c. Temperatura de fierbere a unei soluţii la o altă presiune decât cea atmosferică se
poate calcula cu cea mai bună precizie când se cunosc temperaturile de fierbere a
soluţiei, de concentraţia dată, la două presiuni. În acest caz, se foloseşte metoda
Düring, potrivit căreia
t s∗ − t s∗∗
= const., (4.38)
t a∗ − t a∗∗
unde: t s∗ − t s∗∗ este diferenţa între temperaturile de fierbere ale soluţiei la două
presiuni diferite; t a∗ − t a∗∗ este diferenţa între temperaturile de fierbere ale apei
(solventului) la aceleaşi presiuni.
Când fierberea se desfăşoară în strat gros de soluţie (în cazul vaporizatoarelor cu
coloană de soluţie de peste 1 m înălţime), temperatura vaporilor formaţi este
influenţată de înălţimea coloanei de soluţie, datorită dependenţei ei de presiune. În
calcul se consideră presiunea de fierbere egală cu presiunea în stratul mediu de
soluţie
H
p m = p sf + ρ sol g [N/m2], (4.39)
2
în care: psf [N/m2] este presiunea la suprafaţa liberă a soluţiei; ρsol [kg/m3] –
densitatea medie a soluţiei în coloană; g = 9,81 m/s2 – acceleraţia gravitaţională; H
[m] – înălţimea coloanei de soluţie. Astfel, se defineşte creşterea hidrostatică de
temperatură, Δt2, ca diferenţa dintre temperaturile de saturaţie ale apei
(solventului) corespunzătoare, respectiv, presiunilor pm şi psf (se neglijează uşoara
supraîncălzire a vaporilor de la suprafaţa liberă a soluţiei). Se menţionează că, în
realitate, Δt2 este cu aproximativ 20% mai mică decât cea rezultată prin calculul
descris anterior, deoarece ρsol din ec. (4.39.) reprezintă de fapt densitatea
amestecului lichid-vapori aflat în fierbere. Orientativ, pentru vaporizatoarele care
funcţionează la presiune ridicată, Δt2 ≈ 1 – 2 °C, iar pentru vaporizatoarele care
funcţionează la presiune scăzută, Δt2 ≈ 5 – 8 °C.
98 Bazele termoenergeticii
a. b.
Fig. 4.17. Vaporizatoare verticale cu circulaţie naturală şi cu camera de încălzire
interioară: a – construcţia clasică, cu tub interior de circulaţie; b – varianta cu sistemul
de încălzire suspendat.
1 – mantaua vaporizatorului; 2 – plăci tubulare; 3 – ţevi fierbătoare; 4 – tub de recirculaţie; 5 –
încălzitor suspendat; 6 – separator de picături; 7 – intrarea aburului de încălzire; 8 – ieşirea
condensatului; 9 – intrarea soluţiei diluate; 10 – ieşirea soluţiei concentrate; 11 – ieşirea
vaporilor secundari; 12 – evacuarea gazelor necondensabile; 13 – vizoare; 14 – conductă pentru
conducerea lichidului provenit din picături în spaţiul de fierbere; 15 – intrarea apei pentru
spălarea aparatului.
a. b.
Fig. 4.19.Vaporizatoare cu camera de încălzire exterioară: a – camera de încălzire este situată
în paralel cu camera de vapori; b – camera de încălzire este situată sub camera de vapori.
1 – intrarea aburului de încălzire; 2 – ieşirea condensatului; 3 – intrarea soluţiei diluate; 4 –
ieşirea soluţiei concentrate; 5 – ieşirea vaporilor secundari; 6 – cameră de încălzire; 7 – cameră
de vapori; 8 – tub de recirculaţie; 9 – separator de picături; 10 – ecran pentru deflexia
picăturilor; 11 – captator de picături.
104 Bazele termoenergeticii
a. b.
Fig. 4.21. Vaporizatoare cu circulaţie forţată: a – cu cameră de încălzire
exterioară orizontală; b – cu cameră de încălzire interioară
suspendată
1 – cameră de încălzire; 2 – cameră de vapori; 3 – pompă; 4 – separator de
picături; 5 – dispozitiv de dirijare; 6 – intrarea aburului de încălzire; 7 – ieşirea
condensatului; 8 – intrarea soluţiei diluate; 9 – ieşirea soluţiei concentrate; 10 –
ieşirea vaporilor secundari.
Presiunea parţială a vaporilor de apă este cu atât mai mare, cu cât este mai mare
cantitatea de vapori în aerul umed. Ea nu poate depăşi însă presiunea de saturaţie,
psat, corespunzătoare temperaturii aerului umed, adică
p v ≤ p sat . (4.47)
Presiunea parţială maximă psat a vaporilor de apă conţinuţi în aerul umed este
determinată numai de temperatura amestecului; ea este independentă de presiunea
p a amestecului. Aerul umed în care p v = p sat se numeşte aer umed saturat, iar
aerul umed în care p v < p sat aer umed nesaturat; vaporii de apă conţinuţi în aerul
umed nesaturat sunt vapori supraîncălziţi.
Răcirea izobară a aerului umed nesaturat poate conduce la atingerea stării de
saturaţie. Temperatura la care presiunea parţială a vaporilor pv devine egală cu
presiunea de saturaţie psat se numeşte temperatură de rouă (sau temperatura
punctului de rouă). Răcirea izobară ulterioară a aerului (sub temperatura de rouă)
conduce la condensarea unei părţi din vapori, astfel încât presiunea parţială a
vaporilor se va micşora.
Conţinutul de umiditate, x, reprezintă raportul dintre masa vaporilor de apă mv [kg]
şi masa aerului uscat ma [kg] dintr-un volum V [m3] de aer umed sau, altfel spus,
cantitatea de apă din volumul de aer umed considerat asociată unui kilogram de aer
uscat:
mv
x= [kg umiditate/kg aer uscat]. (4.48)
ma
Folosind ecuaţia de stare pentru vaporii de apă şi aerul uscat,
p vV = m v Rv T (4.49)
şi
p aV = m a R a T , (4.50)
pv
x = 0,622 [kg umiditate/kg aer uscat], (4.52)
p − pv
din care rezultă presiunea parţială a vaporilor în forma:
px
pv = [N/m2]. (4.53)
0,622 + x
Deoarece valoarea presiunii parţiale a vaporilor pv poate varia între zero (pentru aer
uscat) şi p (pentru vaporii de apă puri), din ec. (4.52) se observă că x variază între
zero (aer uscat) şi infinit (vapori de apă puri a căror temperatură este egală sau mai
mare ca temperatura de saturaţie, la o presiune dată).
Conţinutul de umiditate maxim pentru o temperatură T şi o presiune p ale aerului
umed date poate fi calculat înlocuind presiunea parţială a vaporilor pv cu valoarea
ei maximă, adică cu presiunea de saturaţie psat la temperatura T; astfel:
p sat
x max = x sat = 0,622 (4.54)
p − p sat
Deci, conţinutul de umiditate maxim depinde de presiunea aerului umed p şi de
temperatura aerului umed T, valoarea lui psat fiind determinată univoc de T.
Deoarece psat creşte odată cu mărirea temperaturii, la p = const., xmax este cu atât
mai mare cu cât este mai mare temperatura aerului. La limită, când psat = p, xmax =
xsat devine infinit.
Cantitatea de vapori conţinută în unitatea de volum de aer umed este denumită
umiditate absolută; ea reprezintă densitatea vaporilor de apă din aerul umed,
mv
ρv = [kg/m3], (4.55)
V
care, folosind ecuaţia de stare pentru vaporii de apă [ec.(4.49)], se poate scrie şi ca:
pv
ρv = [kg/m3]. (4.56)
Rv T
Starea de saturaţie a aerului umed, realizată prin introducerea treptată a vaporilor
de apă în aer sau scăderea temperaturii, este caracterizată prin valoarea maximă a
densităţii vaporilor (umidităţii absolute), obţinută din relaţia:
p sat
ρ sat = [kg/m3]. (4.57)
Rv T
Uneori, prin umiditate absolută se înţelege presiunea parţială a vaporilor de apă în
aerul umed pv, exprimată de obicei în milimetri coloană de mercur (1mm Hg =
133,322 N/m2). Presiunea parţială a vaporilor de apă în aerul umed pv, exprimată în
milimetri coloană de mercur, şi cantitatea de vapori conţinuţi într-un metru cub de
aer umed, exprimată în grame, sunt numeric egale.
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 113
în care ha [J/kg aer uscat] şi hv [J/kg umiditate] sunt, respectiv, entalpia aerului
uscat şi entalpia vaporilor.
Deoarece se obişnuieşte să se calculeze entalpia apei începând cu 0°C, entalpia
aerului uscat, cel de-al doilea component al amestecului aer umed, se va calcula tot
începând cu 0°C [Deoarece s-a convenit ca energia internă a apei la punctul triplu
să fie egală cu zero, entalpia apei la temperatura de 0°C este de – 0,0416 kJ/kg şi,
ca urmare, pentru calculele inginereşti ale aerului umed se poate admite că entalpia
apei este egală cu zero la 0°C, adică ea se calculează începând cu 0°C.]. Cu această
precizare, entalpia aerului uscat şi entalpia vaporilor au, respectiv, următoarele
relaţii de calcul:
ha = cpat [J/kg]; (4.64)
În relaţiile (4.64) şi (4.65) s-au folosit notaţiile: t [°C] – temperatura aerului umed;
r [J/kg] – căldura latentă de vaporizare a apei la 0°C (r = 2500 kJ/kg); cpa
[J/(kg⋅K)] – căldura specifică a aerului uscat; cpv [J/(kg⋅K)] – căldura specifică a
vaporilor de apă. Pentru intervalul de temperaturi uzual în instalaţiile de uscare, cpa
şi cpv se pot considerate constante, având valorile: cpa = 1,006 kJ/(kg⋅K); cpv =
1,863 kJ/(kg⋅K). Deci, entalpia a (1+x) kg de aer umed [ec. (4.63)] se poate scrie în
forma:
h = 1,006 t + x(2500 + 1,863 t) [kJ/kg aer uscat]. (4.66)
ϕ2
ϕ1
2 ϕ = 100%
t2
t1 1 5
t5 h2=h5
3
t3 h1
t4 4 h3
x4 x1= x2=x3 x5 x
gaze de ardere din focarul instalaţiei concomitent cu un debit de aer din atmosferă;
excesul de aer, λ, în amestecul rezultat atinge valori de ordinul de mărime 20–30.
Datorită acestor valori mari ale excesului de aer, proprietăţile amestecului de aer şi
gaze de ardere sunt foarte apropiate de cele ale aerului umed, astfel încât calculul
termic al uscătorului se poate face cu ajutorul diagramei h–x a aerului umed.
Valoarea coeficientului de exces de aer λ necesar pentru atingerea unei temperaturi
impuse, t, a amestecului de gaze de ardere şi aer la intrarea în camera de uscare se
determină din ecuaţia de bilanţ termic
hc + Vaum ha + Qi η f = V gu c pg t + V H 2O hv , (4.67)
vagonete, rafturi sau alte dispozitive. Agentul de uscare circulă peste material
natural sau forţat. Funcţionarea instalaţiei este periodică. În fig. 4.26. este
prezentată o cameră de uscare cu circulaţie forţată a agentului de uscare (aer).
Pentru realizarea unei uscări uniforme, într-un timp cât mai scurt, aşezarea
materialului în uscător trebuie să asigure o arie cât mai mare a suprafeţei de contact
agent de uscare-material. În acelaşi scop, în unele instalaţii se schimbă sensul
circulaţiei aerului în cameră de mai multe ori în timpul procesului de uscare.
Fiind instalaţii cu funcţionare periodică, uscătoarele de tip cameră sunt
caracterizate prin pierderi suplimentare de căldură în timpul încărcării şi descărcării
materialului. Utilizarea acestor instalaţii se recomandă când durata procesului de
uscare este mare sau în cazul uscării unor cantităţi mici de material. Ele se pot
folosi pentru uscarea: lemnului, plăcilor izolante, materialelor fibroase etc.
• Uscătoare de tip tunel
Unul dintre cele mai utilizate uscătoare convective cu funcţionare continuă este
uscătorul de tip tunel, în care materialul se deplasează, aşezat în vagonete sau pe un
transportor, printr-un canal (cameră) de lungime mare (cca. 30 – 50 m). Agentul de
uscare poate fi recirculat parţial pentru mărirea vitezei de uscare. De obicei, viteza
agentului de uscare este de 2 – 3 m/s, iar viteza materialului de 3 – 50 mm/s. În fig.
4.27. sunt prezentate schematic două uscătoare de tip tunel cu recircularea parţială
a aerului.
• Uscătoare cu benzi transportoare
În uscătoarele cu benzi, materialul este purtat continuu, în strat subţire, de una sau
mai multe benzi transportoare. Agentul de uscare circulă peste material sau prin
material (străbate banda transportoare şi stratul de material), atunci când structura
118 Bazele termoenergeticii
Uscătoarele cu benzi se folosesc pentru uscarea mai multor tipuri de materiale sau
produse ca, de exemplu, materiale granulare, legume, fructe, lână, bumbac,
celuloză etc. Agentul de uscare folosit este aer cu temperaturi cuprinse în intervalul
60 – 170°C sau, uneori, un amestec de aer şi gaze de ardere.
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 119
Fig. 4.29. Uscător convectiv de tip tambur rotativ: a. ansamblul instalaţiei; b. secţiune
prin tambur
1 – tambur; 2 – ventilator; 3 – bandaje; 4 – role de sprijin; 5 – angrenaj; 6
– electromotor; 7 – reductor de turaţie.
120 Bazele termoenergeticii
Fig. 4.30. Exemple de sisteme de şicane ale uscătoarelor de tip tambur rotativ: a– cu pale de
ridicat; b– cu sectoare; c– cu celule.
• Uscătoare pneumatice
Uscătoarele pneumatice au ca element constitutiv principal o coloană (tub) vertical
în care materialul pulverulent este dispersat într-un curent de gaz cald (agentul de
uscare), fiind antrenat de acesta (viteza agentului de uscare este mai mare decât
viteza de plutire a particulelor de material). În timpul circulaţiei amestecului bifazic
gaz-material prin coloană, materialul este uscat. Timpul de uscare în aceste
instalaţii este de ordinul secundelor.
• Uscătoare cu cilindri
circulă agentul de încălzire (fig. 4.38.), fie este prevăzut în interior cu unul sau mai
multe tuburi (ţevi) încălzite la interior sau la exterior cu un agent termic. Materialul
şi aerul care preia umiditatea circulă prin tambur, respectiv peste ţevile încălzite la
interior sau prin ţevile încălzite la exterior. Ca agent de încălzire se foloseşte aburul
sau gazele de ardere. Materialul primeşte căldură prin conducţie (şi radiaţie) de la
suprafaţa caldă a tamburului sau a ţevilor.
Un agent (fluid) frigorific este o substanţă care evoluează în circuitul unei instalaţii
frigorifice şi care, datorită unui proces endoterm, constând în schimbarea de fază a
substanţei din starea lichidă în cea de vapori, într-un vaporizator, permite
producerea frigului prin absorbţia de căldură. Aceasta căldură este evacuată în
exteriorul instalaţiei printr-un proces exoterm, constând în schimbarea de fază
inversă, din vapori în lichid, într-un condensator.
130 Bazele termoenergeticii
Agenţii frigorifici sunt substanţe omogene sau amestecuri de substanţe care preiau,
în cursul ciclului frigorific, căldura de la mediul ce trebuie răcit şi o cedează la o
temperatură mai ridicată unui altui mediu (în general mediul ambiant). Aceştia
trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe termodinamice, fizico-chimice,
fiziologice, economice şi de protecţia mediului. Proprietăţile termodinamice trebuie
să corespundă cerinţelor impuse de schema şi tipul instalaţiei frigorifice, precum şi
de nivelul de temperatură al celor două surse de căldură, în special de cel al frigului
produs.
Clasificarea instalaţiilor de producere a frigului artificial se face în general după
următoarele criterii [1]:
- principiul de funcţionare;
- tipul ciclului frigorific;
- periodicitate.
După principiul de funcţionare instalaţiile frigorifice utilizate în industrie, comerţ
sau aplicaţii casnice pot fi cu compresie mecanică de vapori, cu compresie de gaze,
cu absorbţie (compresie termochimică), cu ejecţie sau termoelectrice. Mai există şi
alte procedee de producere a frigului artificial (magnetocaloric, prin efect
Ettinghaus, ş.a.) [1], care nu şi-au găsit încă o aplicaţie industrială.
Instalaţiile frigorifice cu compresie mecanică utilizează proprietăţile elastice ale
gazelor şi vaporilor ce se manifestă prin creşterea temperaturii lor în timpul
comprimării şi scăderea temperaturii în procesul de destindere.
Instalaţiile cu absorbţie sau compresie termochimică au principiul de lucru bazat
pe realizarea succesivă a reacţiilor termochimice de absorbţie a agentului de lucru
de către un absorbant, după care urmează desorbţia agentului din absorbant.
Procesele de absorbţie şi desorbţie joacă în acest caz rolul proceselor de aspiraţie
(destindere) şi refulare (comprimare) executate de compresorul mecanic.
Compresia termochimică se realizează prin utilizarea unui amestec binar,
consumându-se energie termică.
Instalaţiile cu ejecţie utilizează energia cinetică a unui jet de vapori sau gaz. În
funcţie de construcţia ajutajului şi de modul de desfăşurare a procesului, aceste
instalaţii pot fi cu ejector sau turbionare.
Instalaţiile termoelectrice, care au la bază efectul Péltiér, permit obţinerea frigului
artificial prin utilizarea directă a energiei electrice. Este cunoscut faptul că la
trecerea curentului electric printr-un ansamblu format din două materiale diferite,
se constată apariţia unei diferenţe de temperatură la cele două lipituri ale
sistemului. Aplicarea pe scară largă a acestui efect a devenit posibilă odată cu
dezvoltarea tehnicii semiconductoarelor.
După tipul ciclului frigorific instalaţiile frigorifice pot funcţiona în baza unui
proces închis sau deschis.
În cazul primului proces agentul de lucru parcurge diferitele elemente componente
într-un contur închis, temperatura sa variind între limitele impuse de cele două
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 131
|qSR | |qc |
SR C
3
3’ 2
|lc |
VL
K
4 1
q0 V
a
T lg p Cr
Cr 2 qSR
qc
2s
3’ 3 2’ 2s 2
2’ pc
3
Tc
3’
Tv 1 pv 1 lc,t
4 4
q0 lc
s4 s1 = s2s s2 s h3’=h4 h3 h1 h2 h
b c
Fig. 4.41. Schema (a) şi ciclurile instalaţiilor frigorifice cu compresie mecanică de vapori în
diagramele T-s (b) şi lg p-h (c):
K – compresor, C – condensator, SR – subrăcitor; VL – ventil de laminare; V – vaporizator.
⎡ k −1
⎤
1 k ⎢ ⎛ p ⎞ ⎡ kJ ⎤
− 1⎥⎥ ⋅ 10 3
k
lc = ⋅ ⋅ p v ⋅ v v ⋅ ⎢⎜⎜ ⎟⎟c
⎢ ⎥, (4.70)
ηi k − 1 p ⎣ kg ⎦
⎢⎣⎝ v ⎠ ⎥⎦
T T T
Condensator Subrăcitor Vaporizator
T2 Tc T’f
Δ Tc
Tc T”a Ta2 ΔTSR
T3’
T3’ T”f
Δ Ta Δ Tv
Ta1 Tv=T0
T’a
Sc SSR Sv
a b c
Fig. 4.42. Diagramele T-S pentru condensator (a), subrăcitor (b) şi vaporizator (c).
⎡ kJ ⎤
q0 + lc = qc ⎢ kg ⎥ , (4.75)
⎣ ⎦
unde: q 0 = h1 − h4 = Tv ⋅ (s1 − s 4 ) este căldura specifică absorbită în
vaporizatorul instalaţiei la temperatura coborâtă, Tv, în kJ/kg;
q c = h2 − h3 = Tc ⋅ (s 2 − s 3 ) – căldura specifică cedată în condensatorul
instalaţiei la temperatura ridicată, Tc, în kJ/kg;
l c = h2 − h1 – lucrul mecanic consumat în compresor, în kJ/kg;
136 Bazele termoenergeticii
Q0 ⎡ kg ⎤
m& = ⎢ s ⎥. (4.77)
q0 ⎣ ⎦
Debitul volumetric de agent frigorific în aspiraţia compresorului se determină cu
formula:
⎡ m3 ⎤
V&a = m& ⋅ v a ⎢ s ⎥, (4.78)
⎣ ⎦
unde:va este volumul specific al vaporilor aspiraţi în compresor, în m3/kg.
Datorită existenţei unor factori funcţionali (existenţa spaţiului mort sau vătămător,
a pierderilor de presiune a vaporilor la trecerea prin supapele de aspiraţie şi refulare
ale compresorului, a ireversibilităţii procesului de comprimare, a pierderilor de
căldură în mediul ambiant şi a neetanşeităţilor), se defineşte factorul (coeficientul)
de debit al compresorului λ (sau randamentul volumetric global η v ) ca raportul
dintre debitul volumetric în aspiraţia compresorului V& şi debitul volumetric
a
C π ⋅d2
Vs = = ⋅ s ⋅ 10 −3 [cm 3 ] . (4.82)
N 4
Fig. 4.43. Schema de principiu a unui cilindru compresor şi a diagramei funcţionale p-V:
Δpv – pierderea de presiune la trecerea prin supapa de aspiraţie; Δpc – pierderea de presiune la
trecerea prin supapa de refulare; V0 – volumul spaţiului mort; Vd – volumul în procesul de destindere;
Vs – volumul cursei pistonului; l0 - lungimea spaţiului mort; ld – cursa în procesul de destindere; s –
cursa pistonului; d – diametrul cilindrului; A – secţiunea cilindrului compresor; λ - factorul de debit
al compresorului; λi - factorul de debit indicat al compresorului.
unde: λ0 este coeficientul parţial de debit care ţine seama de existenţa spaţiului
mort (vătămător);
λl - coeficientul parţial de debit care ţine seama de laminarea vaporilor la
trecerea prin supapa de aspiraţie;
λi - coeficientul indicat, λi = λ0 ⋅ λl ;
λT - coeficientul parţial de debit care ia în considerare preîncălzirea
vaporilor în procesul de aspiraţie; acest coeficient poate fi determinat
orientativ cu relaţia empirică [5]:
Tv
λT = . (4.84)
Tc
λT 0,8
0,6
0,4
0,2
10 20 30 40 50
pc/pv
QSR ⎡ kg ⎤
m& a , SR = ⎢ s ⎥, (4.91)
c pa ⋅ ΔTa , SR ⎣ ⎦
unde: cpa este căldura specifică a apei la temperatura medie, în kJ/(kg.K);
ΔTa,c, ΔTa,SR – variaţia temperaturii apei de răcire în condensator, respectiv
subrăcitor, în K.
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 141
f – factor de corecţie ce se aplică atunci când temperatura de vaporizare este mai mică ca –25ºC;
[ ( )]
λ = λ i − 1 − λT ⋅ f .
De asemenea, în figura 4.46 se prezintă variaţia factorului de debit şi a
randamentului indicat pentru compresoare cu freon 22, în funcţie de raportul de
comprimare şi variaţia randamentului mecanic al compresorului în funcţie de
debitul volumetric orar de vapori [1].
142 Bazele termoenergeticii
a b
Fig. 4.46. Variaţia factorului de debit şi a randamentului indicat (a), în funcţie de raportul de
compresie la compresoarele pentru freon 22 şi a randamentului mecanic a compresoarelor cu
piston (b), în funcţie de debitul volumetric orar de vapori.
6 m& b − m&
VL 2 Qg
VL 1 ξb
7 ξs
A 7’
^^^
ξ”
v v v
V 8
m&
4 Qa 9 m& b
5
1’
Q0 Pp P
Fig. 4.47. Schema de principiu a unei instalaţii frigorifice cu absorbţie cu funcţionare continuă:
C – condensator; G – generator de vapori; VL – ventil de laminare; A – absorbitor; P – pompă;
V – vaporizator.
144 Bazele termoenergeticii
Astfel:
Ta = Tc = Tar + ΔT1 [°C ] ; (4.92)
T g = Tai − ΔT2 [°C ], (4.93)
h
pc
pv vapori
pc 5
6=7 8 Tv
pv
tc
Tg 1
7’ 1’
lichid
9 3=4
Ta 5’
Tv 4’
ξs ξb ξ” 1 ξ
(punctul 3), starea soluţiei la ieşirea din absorbitor (punctul 9) şi din generator
(punctul 6).
Vaporii de agent frigorific cu starea 2 (în echilibru cu lichidul (soluţia) cu starea 1)
intră în condensatorul C unde condensează la presiune şi concentraţie constantă,
ajungând la starea corespunzătoare punctului 3. Procesul de laminare realizează
micşorarea, la entalpie constantă, a presiunii agentului frigorific de la pc la pv.
Deoarece în cursul acestui proces nici concentraţia nu se modifică, punctul 4 se
confundă cu punctul 3, el caracterizând însă un amestec vapori – lichid (punctul 4’)
cu presiunea pv. Lichidul cu starea 4’ intră în vaporizator, unde se preîncălzeşte
până la starea de saturaţie (punctul 5’), după care vaporizează. Deoarece
vaporizarea are loc la temperatură şi concentraţie constantă, punctul 5, care
caracterizează starea soluţiei după vaporizare, este determinat de intersecţia
izotermei tv în domeniul vaporilor umezi cu dreapta ξ”=const. Vaporii formaţi în
vaporizator (punctul 5), împreună cu soluţia diluată din generator după răcire şi
laminare (punctul 7), pătrund în absorbitor. Procesul de absorbţie presupune două
faze: amestecul(7’ – 8 – 5) şi răcirea 8 – 9, până la temperatura de ieşire din
absorbitor ta. Soluţia îmbogăţită cu starea 9 este preluată de pompa P şi introdusă
sub presiune cu starea 1’ în generator unde are loc încălzirea 1’ – 1, închizându-se
astfel circuitul.
Calculul termic al instalaţiei frigorifice cu absorbţie are drept scop stabilirea
mărimilor necunoscute: debite masice, concentraţii, entalpii, etc. Acesta se bazează
pe ecuaţiile de bilanţ termic pentru fiecare aparat, cunoscând sarcina frigorifică a
instalaţiei Q0:
- pentru vaporizator:
Q0 = m& ⋅ q 0 = m& ⋅ (h5 − h4 ) [kW ] , (4.94)
de unde rezultă debitul masic de agent frigorific:
Q0 Q0
m& = = [kg / s ] . (4.95)
q 0 h5 − h4
- pentru generatorul de vapori:
Ecuaţia de bilanţ masic are expresia:
m& b ⋅ ξ b = m& ⋅ ξ "+(m& b − m& ) ⋅ ξ s ⇔ m& b ⋅ (ξ b − ξ s ) = m& ⋅ (ξ "−ξ s ) , (4.96)
de unde rezultă factorul de circulaţie (multiplul de circulaţie):
m& b ξ "−ξ s
μ= = >1. (4.97)
m& ξ b − ξ s
În consecinţa sarcina termică a generatorului se determină cu relaţia:
Q g = m& ⋅ h2 + (m& b − m& ) ⋅ h6 − m& b ⋅ h'1 =
(4.98)
= m& ⋅ (h2 − h6 ) + m& b ⋅ (h6 − h'1 ) [kW ]
sau sub forma sarcinii termice specifice:
148 Bazele termoenergeticii
Qg ⎡ kJ ⎤
qg = = (h2 − h6 ) + μ ⋅ (h6 − h'1 ) ⎢ ⎥ . (4.99)
m& ⎣ kg ⎦
- pentru absorbitor:
Qa = m& ⋅ h5 + (m& b − m& ) ⋅ h7 − m& b ⋅ h9 =
(4.100)
= m& ⋅ (h5 − h7 ) + m& b ⋅ (h7 − h9 ) [kW ]
sau sub forma sarcinii termice specifice:
Qa ⎡ kJ ⎤
qa = = (h5 − h7 ) + μ ⋅ (h7 − h9 ) ⎢ ⎥ . (4.101)
m& ⎣ kg ⎦
- pentru condensator:
Qc = m& ⋅ q c = m& ⋅ (h2 − h3 ) [kW ] . (4.102)
Ecuaţia de bilanţ de energie electrică pe pompă este:
Pp = m& b ⋅ (h'1 −h9 ) [kW ] (4.103)
sau:
Δp pc − pv
Pp = m& b ⋅ = m& b ⋅ [kW ] , (4.104)
ρ ρ
unde ρ este densitatea soluţiei, în kg/m3.
Din combinarea expresiilor (4.103) şi (4.104) se poate determina entalpia soluţiei
concentrate la intrarea în generator:
Pp ⎡ kJ ⎤
h'1 = h9 + ⎢ ⎥. (4.105)
m& b ⎣ kg ⎦
Rezultă în continuare şi lucrul mecanic specific al pompei:
Pp ⎡ kJ ⎤
lp = = μ ⋅ (h'1 −h9 ) ⎢ ⎥ . (4.106)
m& ⎣ kg ⎦
Ecuaţia de bilanţ pe întreaga instalaţie este:
⎡ kJ ⎤
q g + q0 + l p = q a + qc ⎢ ⎥. (4.107)
⎣ kg ⎦
Prin urmare, eficienţa frigorifică a instalaţiei cu absorbţie va fi:
Q0 q0
εf = = . (4.108)
Q g + Pp q g + l p
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 149
900
CM
90
60 PC PC
303
0
-30 IF
-60 IF
-90
Dintre pompele de căldură enumerate mai sus s-au dezvoltat în mod special cele cu
absorbţie şi cele cu compresie mecanică de vapori.
Pompa de căldură cu compresie mecanică utilizând un fluid activ real (de tipul
celor frigorifice) are aceeaşi schemă de principiu ca ce a instalaţiei frigorifice cu
compresie mecanică de vapori prezentată în figura 1-a, cu ciclul Carnot inversat
aferent, din diagramele 1-b şi 1-c.
În cazul pompelor de căldură efectul util este la sursa caldă (condensator), iar în
acest caz se defineşte eficienţa sau coeficientul de performanţă (COP) al ciclului
raportul dintre căldura cedată la condensator (qc) şi lucrul mecanic de compresie
consumat în cursul ciclului (lc):
qc
COP = . (4.109)
lc
Puterea la cuplă ţinând cont de debitele masic m& [kg/s] sau vometric V& [m3/s], şi
de randamentul total al pompei η p = η h ⋅ ηV ⋅ η m , este:
m& ⋅ H ef ρ ⋅ V& ⋅ H ef
Pe = = [kW] (4.112)
1000 ⋅ η p 1000 ⋅ η p
unde: ηh, ηV, ηm, sunt randamentele: hidraulic, volumic şi respectiv mecanic.
Randamentul pompelor cu rotor paletat atinge valori de 0,6….0,93, iar pompele cu
piston de 0,75….0,9.
Înălţimea de aspiraţie sau presiunea de aspiraţie reprezintă diferenţa dintre
suprafaţa lichidului şi cel mai înalt punct din rotorul pompei, care trebuie să fie
obligatoriu mai mare decât presiunea de saturaţie ps corespunzătoare temperaturii
lichidului. Scădera sub această valoare conduce la vaporizarea lichidului cu două
consecinţe:
• ruperea coloanei de lichid şi deci dezamorsarea pompei;
• producerea de cavitaţii cu efecte distructive asupra componentelor
mecanice.
O situaţie specială apare la pompele care aspiră lichide aflate la saturaţie (pompe
de condensat sau de alimentare a cazanelor) care impune realizarea unei înălţimi de
aspiraţie negative, adică aşezarea pompei sub nivelul apei din condensator sau
degazor. Pompa de alimentare având turaţie ridicată acestă înălţime negativă de
aspiraţie trebuie să fie foarte mare impunând amplasarea degazorului la
cca.18…25m înălţime. Deorece din motive constructive şi de rezistenţă mecanică a
amplasamentului rezervorului degazorului nu se poate respecta această distanţă, se
procedează cel mai adesea la intercalarea unei pompe înaintaşe (numită booster) ce
are rolul de a asigura presiunea necesară la aspiraţia pompei de alimentare. Aceasta
are turaţie coborâtă şi permite de multe ori amplasarea degazorului chiar în sala
maşinilor.
Compresoarele sunt de asemenea maşini de lucru consumatoare de energie, care
realizează creşterea presiunii gazelor sau vaporilor precum şi transportul lor. După
gradul de comprimare β se clasifică astfel:
• ventilatoare, cu β < 1 ,1 ;
Tabelul 4.4.
Clasificarea compresoarelor volumetrice
comprima debite mari de gaz la presiuni relativ ridicate dar, mult mai
reduse decât compresoarele volumetrice:
-20….25 bar, compresoarele centrifuge şi debite de până la 2500 m3/min;
-3…6 bar, compresoarele axiale la debite ce depăşesc 10000 m3/min.
Tabelul 4.5.
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 155
k ⎡ k −1
⎤
Lt = p1V1 ⎢1 − β k ⎥ (4.113)
k −1 ⎢⎣ ⎥⎦
Transformarea din faza de comprimare este dependentă de schimbul de căldură
dintre gaz şi pereţii cilindrului şi se pote realiza adiabatic, politropic şi izotermic.
Reprezentările celor trei tipuri de compresii în diagramele p-V, T-s şi e-i sunt
arătate în fig. 4.53.
156 Bazele termoenergeticii
Fig. 4.53. Reprezentarea fazei de comprimare în diagramele p-V, T-s şi e-i pentru diferite
transformări
Din aceste diagrame se constată că lucrul mecanic consumat este minim în cazul
comprimării izoterme, de aceea la compresoarele reale se urmăreşte realizarea
răcirii cât mai accentuate a gazului, atât intern (prin răcirea cilindrilor
compresorului) cât şi extern prin introducerea unor răcitoare intermediare (la
compresia în mai multe trepte).
La compresorul volumetric tehnic se ţine seama de existenţa spaţiului vătămător
dintre faţa pistonului şi chiulasă, la sfârşitul fazei de compresie, caracterizat prin
raportul dintre acest volum (Vv) şi volumul total al cilindrului (V).
Vv
ε= (4.114)
V
În practică acest coeficient are valori uzuale între 0,05 şi 0,1, şi arată o scădere a
volumului activ al cilindrului. O altă influienţă negativă asupra funcţionării
compresorului a volumului vătămător o constituie şi reducerea volumului de gaz
aspirat Va ceea ce face că la aceleaşi dimensiuni constructive debitul de gaz
comprimat să fie mai mic decât în cazul compresorului teoretic. Această influienţă
este caracterizată de coeficientul sau gradul de umplere, şi care este de fapt
caracteristica funcţională a compresorului real:
Va
μ= (4.115)
V
Având în vedere aceste considerente lucrul mecanic real necesar pentru realizarea
n ⎡ n −1
⎤ n ⎡ n −1
⎤
unui ciclu este: Lr = p1 (V1 − V4 )⎢1 − β n ⎥ = p1Va ⎢1 − β n ⎥ (4.116)
n −1 ⎢⎣ ⎥⎦ n − 1 ⎢⎣ ⎥⎦
unde: n este exponentul politropic al gazului.
Deci, se constată că prin creşterea raportului de compresie, ciclul de funcţionare al
compresorului tehnic se modifică, şi astfel prin reducerea debitului aspirat se
micşorează şi debitul compresorului.
O problemă mai complicată se pune la realizarea de rapoarte de compresie ridicate,
deoarece la compresia într-o singură treaptă temperatura gazului ar putea creşte
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 157
Fig. 4.55. Ciclul de funcţionare teoretic al compresorului în două trepte cu răcire intermediară
La începutul compresiei şi sfîrşitul destinderii gazul fiind mai rece primeşte căldură
de la pereţii cilindrului, pentru ca la sfârşitul compresiei şi începutul destinderii
gazele fiind fierbinţi să cedeze căldura acestora. În aceste condiţii exponentul
politropic n este variabil, iar în calculele tehnice se acceptă o valoare medie pe
intervalul de temperatură de lucru.
De asemenea micile neetanşeităţi constructive inevitabile dintre piston şi cilindru,
precum şi efectul existenţei ventilelor de pe conducte, reduc cantitatea de aer
comprimat şi deci scad gradul de umplere. Toate acestea conduc practic la mărirea
suprafeţei închise de ciclu, astfel că lucrul mecanic indicat Li este mai mare.
Principalii indicatori ai compresoarelor sunt:
• debitul de gaz refulat de un sistem cu i cilindrii în paralel, de diametru
interior d, la o cursă a pistonului s şi funcţionând cu nr rotaţii pe minut:
T
V&r = μ⋅ 1' ⋅ V ⋅ nr ⋅ i (4.117)
T1
unde: T1 şi T1’ sunt temperaturile gazului la începutul şi sfârşitul cursei de aspiraţie.
La compresoarele bine răcite acest raport se poate neglija;
• randamentul izotermic, definit ca raport dintre lucrul mecanic teoretic
minim Liz şi lucrul mecanic indicat Li:
Liz
ηiz = (4.118)
Li
Pu = V& ⋅ Δp [W ] (4.123)
Puterea totală P, necesară antrenării ventilatorului, ia în considerare consumul
suplimentar de energie pentru acoperirea pierderilor de presiune la trecerea gazului
prin ventilator, frecarea rotorului în mediul gazos,debitul de gaz reântors prin
spaţiul dintre rotor şi carcasa spirală, turbioanele formate în secţiunile de ieşire din
rotor, precum şi piederile mecanice din lagăre:
Pu V& ⋅ Δp
P= = (4.124)
η η
unde prin η s-a notat randamentul total al ventilatorului.
Regimul de funcţionare al ventilatorului este dependent de curbele sale
caracteristice, precum şi de caracteristica reţelei de transport. În fig. 4.58. se
prezintă un exemplu de asemenea curbe caracteristice, care arată că prin
suprapunere se determină regimul de funcţionare (puterea, presiunea totală şi
randamentul de funcţionare);
a) b)
Fig. 4.58. Curbele caracteristice ale unui ventilator centrifug pentru o turţie dată (a)
Determinarea regimului de funcţionare al ventilatorului pentru o turaţie dată(b)
1 - Focarul (1) - este adaptat combustibilului utilizat, deci construcţia lui depinde
de felul combustibilului. Pentru combustibili solizi se utilizează focare cu grătar,
pentru cei lichizi injectoare, iar pentru cei gazaşi arzătoare. Mărimea focarului,
arzătoarelor şi injectoarelor depinde, în afară de felul combustibilului şi de debitul
de combustibil folosit. Focarul se găseşte sau în imediata apropiere a cuptorului
propriu-zis (spaţiului de lucru) sau face parte chiar din acesta. În acest caz,
arzătoarele sau injectoarele sunt fixate direct pe pereţii cuptorului şi trimit flăcări în
spaţiul de lucru.
2 - Cuptorul propriu-zis (2) este format din spaţiul de lucru în care are loc
transmisia căldurii de la gazele produse prin ardere la materialul supus prelucrării.
Spaţiul de lucru este limitat lateral de pereţii cuptorului, jos de vatră şi sus de boltă,
care trebuie să suporte temperaturile de regim şi în acelaşi timp să evite evacuarea
căldurii spre exterior în atmosferă.
Pentru a îndeplini aceste condiţii, ele se execută în general din două feluri de
materiale [1]:
a) spre interior, din material ceramic refractar; acesta trebuie să suporte atât
temperatura ridicată a gazelor, cât şi atacul chimic al gazelor, prafului şi zgurilor
produse în spaţiul de lucru;
b) spre exterior, pereţii laterali, bolta şi vatra au un strat de material izolator şi de
protecţie. Acestea evită pierderile de căldură din spaţiul de lucru şi protejează
pereţii contra degradării mecanice.
Toată zidăria cuptorului este înconjurată de un schelet metalic numit armătura
cuptorului.
Dimensiunile spaţiului de lucru depind de capacitatea cuptorului şi de regimul lui
termic. Cuptoarele pentru încălzit, de exemplu, pot avea o suprafaţă a camerei de
lucru între 0,25 şi 60 m2, iar cuptoarele pentru ciment o lungime a tamburului de
până la 150 m.
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 163
bune cuptoare, există căi pe care o parte din căldură se scurge în afară în mod
inutil.
Totodată, în spaţiul cuptorului, la punctul unde gazele părăsesc cuptorul ele nu se
pot răci sub temperatura produsului. De aceea ele vor părăsi cuptorul la o
temperatură care se află peste cea a spaţiului înconjurător. Ele posedă încă în acel
moment un conţinut de căldură important, care pentru procesul din cuptor este
pierdut.
În figura 4.62 este prezentată o schemă de construcţie a unui cuptor de acest tip,
încălzit cu gaze, păcură sau praf de cărbune.
La cuptoarele de dimensiuni mari care folosesc combustibil solid (huilă sau lignit)
se utilizează o construcţie cu focar care produce semigaz, a cărui ardere completă
se produce în camera cuptorului, figura 4.63.
Fig. 4.63 Schema unui cuptor, cu focar cu semigaz, pentru arderea combustibilului aşezat
în straturi
1-alimentarea cu aer primar; 2- aer secundar; 3-grătarul; 4-uşa focarului; 5-uşa pentru
conducerea focului; 6-uşa pentru evacuarea zgurii şi cenuşii; 7-zona zgurii; 8-zona de ardere; 9-
zona de reducere; 10-stratul de combustibil proaspăt; 11-semigazul; 12-camera cuptorului.
Fig.4.65 Cubiloul
Cuptorul cu vatră mobilă are aceeaşi configuraţie ca şi cel cu vatră fixă, dar vatra
este deplasabilă pe orizontală.
structură de rezistenţă
sisteme de ţevi
focar
alimentare combustibil
180
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 181
co
EC
SI, SÎI
VA
combustibi
+
FOCAR
182
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 183
Din punct de vedere al modului în care se realizează circulaţia agentului apă – abur
în interiorul vaporizatorului, generatoarele de abur pot fi cu circulaţie naturală, cu
circulaţie forţată multiplă sau cu circulaţie forţată unică. (figura 4.76).
3 3 3
5 5
8
6
6
2
1 7 1 1
2
4 4 4
a) b) c)
Debit, t/h 10 30 50 50
Presiune abur, bar 16 16 35 40
Temperatură abur, °C 350 250 450 450
Combustibil gaz natural lignit gaz natural lignit
Randament, % 90 82 90,5 83
184 Bazele termoenergeticii
184
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 185
1 2 4 5 6 7 3 8 9 10 11
12
Fig. 4.77. Circuit aer – gaze de ardere cu tiraj mixt (combustibil cărbune)
1 – filtru de aer; 2 – ventilator de aer; 3 – preîncălzitor de aer; 4 – sistem de ardere; 5 – focar; 6 –
circuit apă – abur; 7 – instalaţie de filtrare a oxizilor de azot; 8 – instalaţie de filtrare pulberi; 9 –
ventilator de gaze de ardere; 10 – instalaţie de filtrare oxizi de sulf; 11 – evacuare gaze de ardere în
atmosferă; 12 - combustibil
Gazele de ardere nu pot fi răcite oricât, fiind necesară asigurarea unei bune
dispersii a noxelor în atmosferă, pe de-o parte, şi evitarea condensării vaporilor de
apă, pe de altă parte. Se menţionează că, prin condensarea vaporilor de apă pe
suprafeţele metalice ale canalelor de gaze de ardere, poate apărea un fenomen
nedorit de coroziune al acestor suprafeţe. Temperatura de condensare a vaporilor
de apă (temperatura de rouă) este cu atât mai ridicată cu cât conţinutul de sulf din
combustibil este mai mare. În tabelul 4.9 sunt prezentate intervale recomandate
pentru temperatura de evacuare în atmosferă, în funcţie de tipul combustibilului.
Tabelul 4.9
186 Bazele termoenergeticii
186
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 187
a
T
purjă
SÎ
VAP
a
ECO apă de alimentare
aer de ardere
PA
combustibil
gaze de ardere
Pentru cazul cel mai general, în care se utilizează un combustibil solid, pierderile
de căldură sunt date de expresia:
188 Bazele termoenergeticii
unde Qev este puterea termică sensibilă (fizică) a gazelor arse evacuate, în kW;
Qch - puterea termică pierdută datorită arderii incomplete din punct de vedere
chimic a combustibilului, în kW; Qm - puterea termică pierdută datorită arderii
incomplete din punct de vedere mecanic a combustibilului, în kW; Qex - puterea
termică pierdută în mediul înconjurator prin convecţie şi radiaţie, în kW; Q zg -
puterea termică pierdută datorită produselor solide evacuate pe la baza focarului
(îndeosebi sub formă de zgură şi cenuşă), în kW; Q PJ - puterea termică pierdută
datorită purjei, în kW.
unde: Qaa este puterea termică preluată în generator de către agentul apă – abur, în
kW.
În cazul în care se neglijează debitul de purjă, iar generatorul de abur nu este
prevăzut cu supraîncălzire intermediară, va rezulta:
( )
Qaa = Dabur ⋅ habur − hapa , [kW] (4.134)
( )
Dabur ⋅ habur − hapa − (B ⋅ hc + Qaer )
ηd = ⋅ 100 , [%] (4.135)
B ⋅ Qii
( )
Qd = Qabur − Qapa + Qev + Qch + Qm + Qex + Q zg , [kW] (4.136)
188
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 189
Pierderile specifice prezentate mai sus pot fi determinate relativ uşor existând
posibilitatea de a utiliza diagrame şi relaţii construite pe baze statistice. Spre
deosebire de cazul anterior, expresia randamentului pe cale indirectă poate fi
aplicată atât în faza de operare, cât şi în cea de proiectare a unui generator de abur.
Pierderea specifică de căldură prin ardere incompletă din punct de vedere
mecanic este proprie combustibililor solizi. Ea reprezintă căldura chimică a parţii
combustibile din materialele căzute în pâlnia focarului sau antrenate de gazele de
ardere. În exploatarea instalaţiilor de ardere acestea se calculează cu relaţia:
⎛ a ⋅C aant ⋅C an t ⎞
327 ⋅ A i ⋅ ⎜⎜ cz cz + ⎟
⎟
⎝ 100 − Ccz 100 −C ant ⎠
qm = , [%] (4.139)
Qii
unde: Ai este conţinutul procentual de cenuşă din combustibil, în %; acz, aant -
fracţiile de cenuşă din materialul rezultat în focar şi respectiv antrenat de gazele de
ardere, în % ; Ccz, Cant - procentele de substanţă combustibilă în materialul căzut şi
antrenat.
Pierderea specifică de căldură cu gazele evacuate reprezintă căldura fizică
(sensibilă) a gazelor de ardere care părăsesc instalaţia. Relaţia de calcul este:
(1 − 0,01 ⋅ q m ) ⋅ [I g (α ev , Tev ) − α ev ⋅ I aum
0
(T0 )] − ico
q ev = , [%] (4.140)
Qii
Combustibil K C b
Antracit,
cărbuni săraci 3,5 + 0,02⋅Wrap ~ 3,53 0,32+0,04⋅Wrap ~ 0,38 0,12
în volatile
Huile 3,5 + 0,02 ⋅ W rap 0,4 + 0,04 ⋅ W rap 0,14*
Cărbuni bruni 3,46 + 0,021 ⋅ W rap 0,51 + 0,042 ⋅ W rap 0,16+ 0,011⋅Wrap
Sisturi 3,45 + 0,021 ⋅ W rap 0,65 + 0,043 ⋅ W rap 0,19+ 0,012⋅Wrap
Lemne 3,33 + 0,02 ⋅ W rap 0,8 + 0,044 ⋅ W rap 0,25+ 0,01⋅ W rap
Păcură ~3,5 ~0,45 0,13
Gaze naturale 3,53 0,60 0,18
Gaze de
3,52 0,62 ~0,18
sondă
*) Dacă W rap ≥ 2, b = 0,12 + 0,014 ⋅ W rap
Pierderea specifică de căldură prin ardere incompletă din punct de vedere chimic
reprezintă căldura chimică a componentelor carburante din gazele de ardere şi care
este pierdută în urma evacuării acestora din instalaţia de ardere. În exploatare,
pentru determinarea pierderilor de căldură prin ardere incompletă chimic se
utilizează formula :
(1 − 0,01⋅ qm )⋅ (QCO ⋅VCO + QH ⋅VH 2 + QH 2 S ⋅VH 2S + ∑Q Cm H n ⋅VCm H n )
qch = 2
, [kJ/kg sau
Qii
kJ/Nm3] (4.142)
unde: QCO, QH2, QH2S, QCmHn sunt puterile calorifice inferioare ale componentelor
carburante din gazele de ardere evacuate, în kJ/Nm3; VCO, VH2, VH2S, VCmHn –
volumele componentelor respective, în Nm3/kg sau Nm3/Nm3.
190
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 191
∑α i ⋅S i ⋅ (Ti − T0 )
q ex = i
, [%] (4.147)
Qii ⋅ B
intervalul 80...90 %). Acest lucru ţine seama de faptul că, în timpul operării,
debitul de abur produs de generator este în general mai mic decât cel nominal.
randament
[%]
80 90 100 Dabur
[%]
n
Dabur
Fig. 4.79. Variaţia randamentului generatorului de abur în funcţie de sarcină
B0
192
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 193
GA
194 Bazele termoenergeticii
Fig. 4.81. Schema de principiu pentru un ciclu combinat gaze-abur
ITG - instalaţie de turbină cu gaze; GA – generator de abur recuperator; TA - turbină cu abur;
C - condensator de abur; PA - pompă de alimentare; a - aer; b - combustibil; c - gaze de ardere;
d - abur; e - apă de alimentare
co
EC
VA
SI, SÎI
gaze de
194
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 195
Fig. 4.82. Amplasarea suprafeţelor de schimb de căldură într-un generator de abur recuperator
Unul din elementele care diferenţiază din punct de vedere constructiv şi funcţional
cazanele recuperatoare este tipul circulaţiei agentului apă - abur în sistemul
vaporizator. Soluţiile întâlnite în mod uzual sunt cele cu circulaţie naturală,
respectiv cu circulaţie forţată multiplă.
În prima variantă circulaţia în sistemul vaporizator se face pe baza diferenţei de
densitate între apa care coboară şi emulsia apă-abur care urcă spre tambur.
Înălţimea ţevilor vaporizatorului trebuie să fie suficient de mare, impunând o
dispunere pe orizontală a cazanului din punct de vedere al traseului de gaze de
ardere (figura 4.83). În acest caz ţevile care formează suprafeţele de schimb de
căldură sunt dispuse vertical, fiind suspendate de plafonul cazanului.
Pentru generatoare de abur cu circulaţie forţată multiplă, prezenţa pompei de
circulaţie în sistemul vaporizator reduce înălţimea necesară pentru ţevile acestuia.
Cazanul recuperator poate fi dispus în acest caz pe verticală (figura 4.84). Ţevile
prin care circulă agentul apă-abur sunt dispuse pe orizontală, susţinerea fiind
asigurată de suporţi verticali. În tabelul 4.11 sunt prezentate comparativ cele două
tipuri de generatoare de abur recuperatoare. Se menţionează faptul că în ultima
perioadă de timp au fost dezvoltate şi o serie de generatoare de abur recuperatoare
prevăzute cu circulaţie forţată unică în sistemul vaporizator.
În general temperaturile pe parte de agent primar sunt suficient de mici astfel încât
să nu fie necesară o protejare prin răcire a pereţilor canalelor de gaze de ardere.
Aceştia sunt confecţionaţi din materiale uşoare care au drept principal obiectiv
reducerea pierderilor de căldură în mediul înconjurător.
Coş
Apă
Abur
T
gaze de ardere
SI VAP ECO
Coş
Apă
ECO
T
VAP
PC
SI
Abur
gaze de ardere
Fig. 4.84. Schiţa unui generator de abur recuperator cu circulaţie forţată multiplă
T - tambur; PC - pompă de circulaţie.
Tabelul 4.11
Comparaţie între generatoare de abur recuperatoare cu circulaţie naturală,
respectiv cu circulaţie forţată multiplă
196
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 197
4.8. TURBINE
4.8.1. Turbine cu abur
4.8.1 1. Cicluri termodinamice cu turbine cu abur
Ciclul termodinamic care stă la baza funcţionării centralelor termoelectrice
convenţionale este ciclul cu abur supraîncălzit, cunoscut şi sub denumirea de ciclul
Hirn (figura 4.85). Principala caracteristică este faptul că, pentru a produce lucrul
mecanic, este utilizat abur supraîncălzit.
198 Bazele termoenergeticii
T 0 T
4 5
3 4 0
3
2 1 1
2
x= x= x= x=
s s
a) b)
Fig. 4.85. Cicluri termodinamice cu turbine cu abur
a – ciclul Hirn; b – ciclul Rankine
GE
TA
K
P
Energi
e
G T K PA
(combustibili
fosili, fisiune
nucleară, energie
solară, energie Lucru Cedare Aport de
geotermală) mecani căldură lucru
c spre mecanic
spre exterio
Energi
e
Energi
e
0 1 2
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 201
Această creştere de secţiune se obţine prin mărirea atât a diametrului la care sunt
amplasate ajutajele şi paletele, cât şi a înălţimii acestora. Efectul este o formă
evazată a turbinei.
discuri cu
palete
rotor
carcasă inferioară
postament turbină
După cum s-a precizat anterior, forţa produsă prin lovire de către un fluid este de
două ori mai mare pentru o placă concavă, în raport cu cea plană. În consecinţă va
rezulta pentru palete o secţiune de acest tip (vezi figura 4.93). Pentru ajutaje se va
adopta o formă similară de data aceasta scopul fiind direcţionarea corectă a
fluxului de abur între două şiruri de palete succesive, pe de-o parte şi realizarea
unei micşorări a secţiunii de trecere în vederea asigurării destinderii aburului, pe de
altă parte.
Consideraţii economice au condus la necesitatea mai multor tipuri de turbină, unele
scumpe şi cu randament bun, altele mai ieftine, dar cu randament mai slab. Se
disting:
a) Turbină cu o singură treaptă: A - P
b) Turbină cu trepte de viteză: A - P - P - P
Destinderea se realizează într-un singur ajutaj, iar energia cinetică este prelucrată în
mai multe şiruri de palete, numite şi trepte de viteză.
c) Turbine cu trepte de presiune: A - P - A - P - A - P (figura 4.91)
Ajutajele şi paletele alternează. Sunt turbine cu randament ridicat dar şi
mai scumpe faţă de variantele anterioare. Majoritatea covârşitoare a
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 203
Denumire
F1C - 330 K – 210 - 130 F1L - 150 VT - 100
comercială
Putere
electrică
330 210 150 100
nominală,
MW
de cu condensaţie cu condensaţie
de condensaţie
Tip condensaţie şi prize de şi prize de
pură
pură cogenerare cogenerare
tabelul 4.12
Supraîncălzire
Da Da Da Nu
intermediară
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 205
Presiune abur
188 127
la intrare, bar
Temperatură
abur la intrare, 535 565 535
°C
Denumire
DSL - 50
comercială
Putere
electrică
50 12 6 3
nominală,
MW
cu cu cu
cu condensaţie
condensaţie şi contrapresiune contrapresiune
Tip şi prize de
prize de şi prize de şi prize de
cogenerare
cogenerare cogenerare cogenerare
Supraîncălzire
Nu Nu Nu Nu
intermediară
Presiune abur
127
la intrare, bar
Temperatură
abur la intrare, 565
°C
SÎI – supraîncălzire intermediară
În figurile 4.94 – 4.96 sunt prezentate configuraţiile pentru o serie de turbine cu
abur.
VR1
CIP CMJP ∼
VR2
P P
K
a)
VR2
VR1
206 Bazele termoenergeticii
b)
VR
GE
CIP
∼
P P EA
a)
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 207
VR
P EA
b)
Fig. 4.95. Turbină de cogenerare cu contrapresiune
a) schemă de principiu; b) secţiune
CIP – corp de înaltă presiune; CMP – corp de medie presiune; P – prize; EA – eşapare abur
GE
SI
CI CMP CJP
a) schemă de principiu
legătură CMP - CJP
CMP
CIP
CJP
b) secţiune
Fig. 4.96. Turbină de condensaţie pură cu supraîncălzire intermediară
CIP – corp de înaltă presiune; CMP – corp de medie presiune; CJP – corp de joasă presiune;
SII – supraîncălzire intermediară
208 Bazele termoenergeticii
D1 D1
1
1
2
Dp1 Dp2 Dp3
2
Dpi Dpn
a) b)
Fig. 4.97. Turbină cu abur
a – fără prize; b – cu prize
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 209
DN
α
D0
PN P
D1
D max
p
D1max
Dcmin
Dcmax
Dp = 0
D0
PBmax PB
p
3
T
p
2
s
Fig. 4.100. Ciclul Brayton teoretic
p2
T
3 p0
4 5
2
1
0
s
a) b)
Pe scurt, modul de funcţionare al unei ITG în circuit deschis poate fi descris astfel:
• Aerul este aspirat de compresor prin intermediul unui filtru FA. Acesta
are rolul de a opri eventualele impurităţi mecanice care ar conduce la
degradarea paletajului compresorului.
• După compresie, aerul pătrunde în camera de ardere unde se amestecă
cu combustibilul. Energia necesară compresiei este furnizată de turbina
cu gaze (compresorul şi turbina cu gaze sunt dispuse pe aceeaşi linie de
arbori).
• Produsele de ardere ies din CA şi se destind în turbina cu gaze
producând lucru mecanic. O parte din lucrul mecanic produs este
utilizat pentru antrenarea compresorului, iar cealaltă parte este
transmisă către generatorul electric.
• Gazele de ardere sunt eşapate în atmosferă prin intermediul unui
amortizor de zgomot care are rolul de a reduce poluarea fonică.
• Raportul de compresie:
p2
εK = . (4.157)
p1
Aceşti doi parametri sunt utilizaţi de furnizorii de ITG în cataloagele de prezentare
a produselor proprii.
Din punct de vedere al modului în care este definită temperatura înainte de turbina
cu gaze, există trei variante posibile:
• T3 reprezintă temperatura medie a gazelor de ardere pe bordul de fugă
al ajutajelor primei trepte din turbină ( T3A ). Firma General Electric şi
licenţiaţii ei utilizează această definiţie. O astfel de temperatură indică
punctul de la care începe extracţia de lucru mecanic.
• T3 este determinată conform normelor International Standards
Organisation (ISO) ( T3B ). Este o temperatură fictivă ce rezultă în urma
unui bilanţ termic pe sistemul de combustie. Reprezintă temperatura de
intrare într-o turbină cu gaze echivalentă, fără răcire cu aer a paletelor
rotorice şi statorice, care produce acelaşi efect ca şi turbina reală.
• T3 reprezintă temperatura reală de intrare în ajutajele primei trepte a
turbinei ( T3C ). Practic, acest mod de definire nu este utilizat de către
constructorii de ITG.
În figura 4.102 este prezentată amplasarea relativă a celor trei temperaturi definite
mai sus.
Pentru o turbină prevăzută cu sisteme de răcire, temperatura definită de ISO ( T3B )
este întotdeauna mai mică decât cea corespunzătoare firmei General Electric ( T3A ),
diferenţa dintre ele putând depăşi 35 - 40 °C.
214 Bazele termoenergeticii
T 3 p2=p
2 CA1 3 4 CA2 p5=p
5 5
2 4
K1 TG1 TG2 G
B
p1=p
1 6
A 6
FA AZ
1
s
Fig. 4.103. ITG cu destindere fracţionată şi ardere intermediară
a - schema de principiu; b - ciclu termodinamic teoretic
CA1, CA2 - camere de ardere, TG1, TG2 - corpuri de turbină
Efectul scontat al introducerii celei de-a doua camere de ardere este o creştere
sensibilă a puterii unitare a ITG, în condiţiile în care debitul de aer aspirat de
compresor şi temperatura maximă a ciclului rămân neschimbate.
5 RC CA
2 2’ 3
K TG G
1 4
FA
T 5 p4=p
2 RI 3 p2 =
4 CA 5
K1 K2 TG G 4 2
B
A p1 =
1 6
6
FA AZ 3
1
s
Fig. 4.105. ITG cu compresie fracţionată şi răcire intermediară
a - schema de principiu; b - ciclul termic teoretic;
K1, K2 - compresoare; RI - răcitor intermediar
Compresia aerului este efectuată în două etape, între acestea fiind introdus un
răcitor intermediar. Obiectivul urmărit este ca prin scăderea temperaturii de intrare
în a II-a treaptă de compresie ( T3 ), lucrul mecanic consumat de compresor să
scadă. Efectul final va fi o creştere a puterii unitare a ITG, în condiţiile în care
debitul de aer aspirat de compresor rămâne neschimbat.
Fig. 4.108. Dispunerea ITG cu generatorul electric la "partea caldă" (eşaparea din turbină cu
gaze)
Fig. 4.109. Dispunerea ITG cu generatorul electric la "partea rece" (admisia în compresor)
Compresorul de aer
Dacă epoca de pionierat a ITG era caracterizată prin utilizarea compresoarelor
centrifugale cu unul sau două etaje, după 1950 locul lor a început să fie luat de
maşini axiale. Acestea din urmă s-au impus în principal din două motive:
• Randament politropic mult mai bun decât cel al compresoarelor
centrifugale (90% faţă de 80 %);
• Realizarea unor rapoarte de compresie convenabile pentru debite mari
de agent.
Fig. 4.111. Secţiune prin compresorul ITG de tip V93, de fabricaţie Siemens
Camera de ardere
Din punct de vedere constructiv şi al dispunerii se pot distinge următoarele
categorii de camere de ardere:
• Cameră de ardere unică, plasată pe ax vertical deasupra ITG;
• Cameră de ardere dublă; cele două piese sunt dispuse pe ax orizontal
sau vertical de o parte şi de alta a ITG;
• Camere de ardere multiple, plasate pe circumferinţa ITG;
• Cameră de ardere inelară.
Soluţiile cu cameră unică sau dublă, bazate pe experienţa obţinută în realizarea
cazanelor de abur convenţionale, au avantajul obţinerii unor randamente ale arderii
foarte bune şi ale unor pierderi mici de presiune. În figura 4.112 este prezentată o
secţiune printr-o astfel de cameră de ardere cu volum mare.
Folosirea mai multor camere de ardere mici plasate circular pe circumferinţă
conferă avantajul unei mari compactităţi şi disponibilităţi a ITG. Defectarea uneia
dintre acestea nu duce la oprirea întregii instalaţii. În plus, această soluţie oferă o
distribuţie uniformă a câmpurilor de temperatură în secţiunea de admisie în turbina
cu gaze.
222 Bazele termoenergeticii
Fig. 4.112. Secţiune printr-o cameră de ardere cu volum mare (ITG de tip V94, producţie
Siemens)
Turbina cu gaze
Din punct de vedere constructiv, turbinele cu gaze se aseamănă cu cele cu abur.
După modul de realizare al destinderii gazelor de ardere pot fi întâlnite turbine atât
cu acţiune (reacţiune redusă), cât şi cu reacţiune.
Utilizarea paletelor cu acţiune prezintă o serie de avantaje din punct de vedere al
evoluţiei temperaturii gazelor de ardere în turbină. Treapta cu acţiune generează o
cădere de entalpie sensibil mai mare decât una cu reacţiune. Turbina de acest tip va
necesita în consecinţă un număr mai mic de trepte (pentru aceeaşi putere, turaţie şi
parametri de intrare). Deci temperatura gazelor de ardere va scădea mai repede în
lungul turbinei, după cum se poate observa din figura 4.113.
Utilizând turbine cu acţiune, scade solicitarea termică a treptelor din zona finală a
turbinei şi în acelaşi timp se reduce debitul necesar de aer de răcire.
224 Bazele termoenergeticii
Filtrul de aer
Filtrul de aer are rolul de a împiedica antrenarea de impurităţi mecanice în
interiorul compresorului. O filtrare corespunzătoare a aerului poate preîntâmpina
fenomene nedorite cum ar fi:
• erodarea paletelor compresorului (accentuată de vitezele mari de
curgere);
• coroziunea (datorată prezenţei în impurităţi a compuşilor de sodiu şi
potasiu care în reacţie cu vaporii de apă formează substanţe agresive
din punct de vedere chimic);
• înfundarea canalelor de curgere prin compresor.
Una din principalele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un filtru de aer este
introducerea unor pierderi de presiuni cât mai reduse. Aceste pierderi pot influenţa
sensibil performanţele ITG.
O soluţie modernă este utilizarea filtrelor cu autocurăţare (vezi figura 4.114).
Dispozitivul este format din mai multe cartuşe filtrante dispuse în paralel, realizate
pe bază de hârtie special tratată. Când pierderea de presiune pe unul din cartuşe
depăşeşte o valoare impusă (datorită prafului colectat), se introduce în contracurent
un flux de aer de înaltă presiune prelevat de obicei din refularea compresorului. Se
realizează în felul acesta o îndepărtare a particulelor solide colectate de filtru,
particule ce sunt evacuate pe la partea inferioară a instalaţiei.
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 225
3 3 4
1
2 2
5
Fig. 4.114. Filtru de aer cu autocurăţare
1 - cartuş filtrant; 2 - aer “impurificat”; 3 - aer curat către compresor; 4 - aer din aspiraţia
compresorului; 5 - praf colectat
Amortizorul de zgomot
Legislaţia privind protecţia mediului impune restricţii severe în ceea ce priveşte
poluarea fonică. Din acest punct de vedere, instalaţia de turbină cu gaze reprezintă
o importantă sursă de zgomot.
Aproximativ 50% din poluarea fonică generată de ITG este datorată punctelor de
admisie al aerului în compresor, respectiv de eşapare al gazelor de ardere din
turbină. În consecinţă, aceste puncte trebuiesc prevăzute cu dispozitive care să
atenueze zgomotul. În acest scop se pot utiliza materiale absorbante, dispuse
paralel cu direcţia de curgere a agentului termic (figura 4.115).
226 Bazele termoenergeticii
p Q1 p
2 3 2 3
4 K 4
|Q2|
0 1 1
V2 V1 V V2 V1
V
Figura 4.116. Ciclul teoretic Diesel Figura 4.117. Ciclul real Diesel
Q1 − Q2 c v (T4 − T1 )
η 0MD = =1− (4.159)
Q1 c p (T3 − T2 )
Li = pdv = p i ⋅ (v1 − v 2 ) = p i ⋅ V
∫ (4.160)
k
Li
ηi = (4.163)
Qi
Randamentul efectiv al motorului Diesel evaluează atât capacitatea ciclului real de
a transforma căldura în lucru mecanic, cât şi pierderile mecanice (exprimate prin
randamentul mecanic ηm).
Randamentul efectiv se exprimă prin raportul între lucrul mecanic efectiv (la
arborele motorului) şi cantitatea de căldură dezvoltată prin arderea unui debit de
combustibil consumat pentru obţinerea acestui lucru mecanic:
Lef η m ⋅ Li
η ef = = = ηm ⋅ηi (4.164.)
Q1 Q1
Presiunea efectivă al motorului Diesel este definitivă prin:
240 ⋅ a ⋅ Pef
p ef = pi ⋅ η m = (4.165)
π ⋅ Di2 ⋅ L ⋅ n ⋅ z
Pentru motorul Diesel în patru timpi din figura 3 (n = 750 rot/min; Di = 0,25 m; L =
0,3 m; Pef = 1324,8 kW (1800 BHP); z = 10), presiunea medie efectivă este:
240 ⋅ 2 ⋅ 1324,8 ⋅ 10 3
pef = = 1,459 ⋅ 10 6 [Pa]= 14 ,59[bar ] (4.166)
π ⋅ 0,252 ⋅ 0,3 ⋅ 750 ⋅ 10
Această presiune medie efectivă şi, implicit, puterea efectivă a motorului Diesel
este valabilă în condiţiile respectării parametrilor de referinţă ai aerului aspirat de
motor (de regulă temperatura aer ta = 20 °C; umiditate relativă ϕa = 60 % şi
presiune pa = 736 mm Hg (1 ata)). Modificarea parametrilor aerului aspirat datorată
variaţiilor condiţiilor climatice şi/sau supraalimentării motorului (introducerii
aerului la o presiune mai mare decât presiunea atmosferică) implică variaţia masei
aerului umed aspirat şi deci a debitului de combustibil ce poate fi ars.
Gama de motoare a fost dezvoltată pentru a răspunde atât cerinţelor industriei
navale sau feroviare (motoare de tracţiune) cât şi cerinţelor industriei energetice
(producere continuă sau rezervă). În general, motoarele de turaţie medie sau
scăzută (sub 600 rot/min) sub preferate în industria energetică pentru producere
continuă şi în transportul naval, în ideea creşterii disponibilităţii şi a reducerii
costurilor de mentenanţă.
Valorile turaţiilor n pot fi reduse sau mărite cu până la 15 %, astfel încât, dacă este
nevoie, motorul Diesel să poată fi cuplat cu un generator electric. De notat că
numărul de perechi (p) ai acestuia poate ajunge până la 30, astfel încât şi cele mai
lente motoare să poată fi cuplate la un generator sincron (la frecvenţa f = 50 Hz sau
f = 60 Hz), conform relaţiei:
60 f
n= (4.167)
ρ
230 Bazele termoenergeticii
η net = η ef ⋅ η g ⋅ η SP = η i ⋅ η m ⋅ η g ⋅ η SP (4.171)
unde H icc este puterea calorifică a combustibilului convenţional (c.c) ( H icc = 7000
kcal/kg).
Eficienţa termodinamică a utilizării motoarelor Diesel în producerea continuă a
energiei electrice este prezentată în tabelul 4.15.
Tabelul 4.15.
Eficienţa termodinamică a motoarelor Diesel (valori de proiect pentru
condiţiile standard ale mediului: pa = 736 mm Hg; ta = 20 °C; ϕa = 60 %)
Putere efectivă Pef [kW] 73,6 736 2208 3680 7360 29440
Turaţie motor n[rot/min] 1500 750 500 375 150 107
Randament efectiv motor 34,2 37,2 38,3 38,3 39,5 40,8
ηef [%]
Consumul specific 359,6 330,6 321,1 321,1 311,4 301,5
combustibil c.c. motor
bef[g.c.c./kWh]
Randament generator [%] 91 93 94 94,2 94,5 95
ηg
Randament servicii proprii 96 97 98 98 98 98,5
[%] ηSP
Randament net [%] ηnet 29,9 33,6 35,3 35,4 36,6 38,2
Consum specific net de 288 256 244 243 235 225
combustibil bnet [g/kWhnet]
(pentru Hi = 41800 kJ/kg)
Consum specific net de 411,4 365,7 348,6 347,1 335,7 321,4
combustibil convenţional
c .c
bnet [g.c.c./kWh]
Randament net ηnet [%] 29,9 33,6 35,3 35,4 36,6 38,2
Putere netă Pnetă [kW] 64 685 2075 3396 6816 27550
232 Bazele termoenergeticii
420
400
380
360
340 B
320 A
300
25 50 75 100 110
Fig. 4.118. Comportarea la sarcini parţiale a motorului Diesel [2] – (A), comparativ cu a unui
grup termoenergetic cu turbina in condensatie – (B)
Tabelul 4.116
Bilanţ termic al motorului Diesel (exemplificare pentru un motor în 4 timpi
Pefnom = 736 kW)
DR =
( q R / 100) ⋅ Q1 = q R ⋅ ( Pefnom / pef ) (4.174)
c p ⋅ Δt c p ⋅ Δt
DR =
( 736 / 0,37) ⋅ 0,3 ≅ 11,9 [kg/s] (4.175)
4 ,18 ⋅ 12
Aceasta revine la un debit specific de apă răcire
DR q R / p ef 0,3 / 0,37
dR = = = = 0,0162[ kg / kJ ] = 58,2[ kg / kWh] (4.176)
Pefnom c p ⋅ Δt 4 ,18 ⋅ 12
În mod practic, dacă nu se dispun valori precise ale puterilor termice raportate
rezultate dintr-un bilanţ termic, atunci se poate considera acoperitor raportul qr/pef
≅ 1. Aceasta revine la un debit specific de apă de răcire dR ≅ 71,8 kg/kWh.
La aceeaşi putere produsă, o centrală Diesel-electrică necesită aproximativ 40 %
din debitul de apă de răcire necesar unei centrale termoelectrice (CTE) clasice în
condensaţie de parametrii superiori. La aceasta din urmă, debitul specific de apă de
răcire este:
DRCTE m ⋅ D1CTE
d RCTE = = = m ⋅ d CTE ≅ 50 ⋅ 3 = 150[ kg / kWh] (4.177)
PB PB
unde m este multiplul de apă de răcire al CTE;
dCTE - debitul specific de abur al CTE;
PB - puterea la borne a CTE;
DRCTE - debitul de apă de răcire al CTE.
De remarcat faptul că potenţialul termic al apei evacuate din motorul Diesel la
aproximativ 75 °C permite o recuperare a căldurii reziduale a acesteia, lucru
imposibil în cazul centralelor termoelectrice cu abur, la care potenţialul termic al
apei la ieşirea din condensator temperatură între 30 - 35 °C nu permite practic
recuperarea căldurii reziduale. In consecinţă, datorită caracteristicilor sale
tehnologice şi economice centralele Diesel-electrice ca şi instalaţiile de turbine cu
gaze vor fi recomandate pentru a fi instalate în zone cu climă temperat uscată.
În mod uzual, pentru motoare Diesel de puteri medii şi mari, se practică
recuperarea atât a căldurii reziduale atât a gazelor de ardere evacuate din motor cât
şi a căldurii reziduale a apei de răcire din motor, în cadrul unei aceleaşi scheme
recuperative (sau regenerative).
În tabelul 4.17 se prezintă orientativ potenţialul termic al gazelor de ardere
evacuate dintr-un motor Diesel.
Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale 235
Tabelul 4.17.
Potenţialul termic al gazelor de ardere evacuate dintr-un motor Diesel [2]
Tip motor Temperatura gaze de ardere Sarcină motor Pef/ Pefnom [%]
evacuate motor Diesel t4 [°C]
130 ÷ 200 50
În 2 timpi 175 ÷ 250 75
275 ÷ 320 100
200 ÷ 300 50
În 4 timpi 275 ÷ 350 75
350 ÷ 400 100
Diferite scheme pentru recuperarea căldurii reziduale a gazelor de ardere şi a apei
de răcire sunt prezentate în figura 4.119.
a)
1 60°C
5
3 4 2
la cos
400°C
7
6
apa dedurizata
b) 1 3 20°C
75-80°C 4 9
8
60°C 2
236 Bazele termoenergeticii
12
1
1
11 10
11 10
c)
12 13
Fig. 4.119. Scheme pentru recuperarea căldurii reziduale a gazelor de ardere şi a apei de răcire
a unui motor Diesel
Entalpia aburului tehnologic (saturat uscat) io = i'' (po = 3 bara) = 2714 kJ/kg
Debitul de abur ce poate fi produs prin η ce Qga t 4 − t cos
recuperarea căldurii gazelor de ardere Go = i − i t − t =
o al 4 ref
evacuate din motor
0,95 ⋅ 537 ,1 400 − 170
= = 0,125
2714 − 4 ,18 ⋅ 60 400 − 18
[kg/s]
Presupunând că puterea termică cedată apei de răcire este total utilizată pentru
preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare, eficienţa globală a motorului
Diesel prezentat în tabelul 4.17 este formată din:
a) eficienţa electrică netă ηnet [%]: 33,6
EFICIENŢA
ENERGETICĂ
Abur
TACd+ prize reglabile
C
C
Cz. En.
Aer GE
Ab. Th.
Gaze de P
ardere Producţie
AC de căldură
C
P
AR Schimbător
de
căldură
Ab. Th.
Gaze de P
ardere Producţie de
AC căldură
C
244 Bazele termoenergeticii
Cb.
CC
En. el.
C2 TG 2 GE
PA
CC
Cb.
C1 TG1
Pc
C
Cb. s AC Producţie de
căldură
Practic, problema este totuşi diferită: în cazul în care cererea momentană de putere
electrică este mai mare decăt cererea de căldură ce ar putea fi asigurată pe seama
debitului de gaze de ardere (Vgev) evacuate din turbină, există posibilitatea ca
diferenţa de debit (ΔVgev) să fie evacuată direct în atmosferă, înainte de intrarea în
cazanul recuperator.
Faţă de turbina de abur cu contrapresiune, evacuarea în atmosferă a debitului
(ΔVgev) de gaze de ardere înseamnă numai pierdere energetică sub formă de
căldură, nu şi de „materie primă”, cum era cazul la turbina cu abur.
Din aceste motive, dimensionarea (alegerea) turbinelor cu gaze în CET se poate
face fie după debitul de căldură necesar, fie după cererea de putere. Decizia privind
dimensionarea este influenţată de aceleaşi considerente ca şi în cazul turbinelor cu
abur, ea fiind rezultatul calculelor tehnico-economice. Acestea permit, în final,
determinarea valorii optime a coeficientului de termoficare, αopt .
Cogenerarea cu motoare termice (CET cu MT)
Motoarele termice utilizate în instalaţiile de cogenerare (v. fig. 5.5.) se bazează pe
recuperarea căldurii din :
• gazele de ardere evacuate din motor;
• călduri de înaltă temperatură (la circa 120 °C) preluată din apa de răcire a
blocului motor (cilindri, pistoane, etc.);
• călduri de joasă temperatură (la circa 35 – 50 °C) preluată din apa de răcire
a celorlalte subansambluri ale motorului.
Căldura conţinută de apa de răcire a uleiului de ungere, poate fi recuperată teoretic,
dar practic se evită, din considerente de siguranţă a menţinerii regimului termic al
debitului de ungere la valorile impuse de buna funcţionare a motorului.
Aceleaşi considerente de siguranţă a regimului termic al apei de răcire apar şi la
celelalte două recuperări, dar ele pot fi asigurate relativ mai uşor cu ajutorul unor
instalaţii de reglaj adecvate.
Din punct de vedere al modului de realizare a arderii, motoarele termice pot fi cu
explozie sau cu gaze.
Motoarele cu explozie sunt cu benzină – ciclul Beau de Rochas sau hidrocarburile
uşoare, în doi sau patru timpi, cu aprindere prin scânteie – aprindere comandată.
Motoarele Diesel folosesc, în general, combustibil lichid uşor, aprinderea
amestecului combustibil – aer de ardere având loc prin auto-aprindere. Ca urmare,
necesită o compresie mai mare a aerului de ardere. Majoritatea acestora
funcţionează după un ciclu mixt Beau de Rochas + Diesel adică după un ciclu cu
Sabathe.
Sunt motoare Diesel de tip DUAL FUEL, care folosesc drept combustibil gazul
natural şi 5-8 % combustibil lichid.
Toate motoarele termice cu explozie pot fi trecute şi la folosirea gazului natural
drept combustibil, ca şi motoarele pe benzină, cu modificarea corespunzătoare a
Surse şi forme de energie, agenţi purtǎtori, din contururile industriale 247
raportului de compresie a amestecului aer – gaz (în primul caz el scade, iar în al
doilea creşte).
Gaze de
ardere
Apă
caldă
Cazan
recuperat
Cb. Producţie
En. electrică
GE de căldură
M.T.
Aer
Pc
Pr
Sch. de
suprafaţă
Cb.
C.C.
C T GE En. el.
G
GE
T
A
A
Pal
Cb. S
CR Producţie de
EC
Sch. căldură
PC
¾
creşte randamentul termic global faţă de cel corespunzător funcţionării
separate;
¾
creşte puterea electrică totală disponibilă;
¾
scade într-o oarecare măsură puterea electrică produsă de ciclul cu abur,
datorită reducerii în general a parametrilor aburului la intrarea în turbină.
cazul CET cu abur. Aceasta se explică prin faptul că atât în cazul MT cât şi
al TG, ciclul de termoficare este de fapt un ciclu recuperator de căldură,
elementul principal urmărit fiind producţia de energie electrică. De aceea,
în aceste cazuri, analiza ciclurilor din punct de vedere al indicelui de
cogenerare nu este semnificativă.
• În cazul CET cu TG, indicele de cogenerare este influenţat mult de
existenţa sau nu a postcombustiei. Astfel, pentru TG fără postcombustie yT
= 0,5 – 0,75 şi scade în cazul celor cu postcombustie, în funcţie de tipul
arzătoarelor utilizate în acest scop, la yT = (0,2 pentru arzătoare de tip vană
de aer) şi respectiv la yT = 0,13 (pentru arzătoare cu turbulenţă).
• În cazul CET cu TA şi al ciclurilor combinate gaze-abur, indicele de
cogenerare este influenţat mult pe de-o parte de parametrii aburului livrat
din turbine, şi, pe de altă parte, de parametrii aburului viu la intrarea în
acestea. În orice caz, în ciclul mixt, luându-se în considerare şi puterea
electrică produsă de turbina cu gaze, indicele de cogenerare creşte sensibil.
Randamentul termic total – ηt
Din punctul de vedere al randamentului total ηt, toate variantele de cogenerare sunt
net superioare producerii separate, iar între ele valorile sunt comparabile.
Randamentul producerii energiei electrice ηE (sau al producerii lucrului mecanic)
este influenţat şi de efectul de scară, adică de valorile puterii electrice nominale. Se
constată că în cazul CET cu TA sau TG, pentru puteri electrice nominale mai mari
de cca 1 şi 2 MW, randamentul termic al producerii lucrului mecanic rămâne
practic acelaşi.
Un alt element care influenţează randamentul total ηt este structura cererii (Z =
Q/E).
Comportarea la sarcini parţiale
Comportarea la sarcini parţiale a echipamentelor producătoare de energie este
importantă din două puncte de vedere: al minimului tehnic şi al modificării
principalelor caracteristici funcţionale (consumul specific de energie sau
randamentul termic).
Din punct de vedere al minimului tehnic, turbinele cu abur se caracterizează
printr-un debit minim necesar a fi prelevat la contrapresiunea maşinii sau de cel
necesar răcirii corpului de joasă presiune, de după priza reglabilă, în cazul
turbinelor cu condensaţie şi priză reglabilă.
De asemenea, în cazul folosirii cazanelor de abur ca instalaţii termice de vârf,
trebuie ţinut seama de debitul minim tehnic al acestora, sub care ele nu admit
funcţionarea. Valoarea minimului tehnic depinde de:
• la turbinele cu contrapresiune – de raportul între presiunea aburului la
contrapresiune şi aceea a aburului viu, crescând odată cu acest raport;
• la cazanele de abur, de tipul cazanului (cu circulaţie forţată sau naturală),
de natura combustibilului şi de tipul instalaţiilor de ardere. Debitul de abur
254 Bazele termoenergeticii
T T
IRR CAF
AC
OC AC
SB
PC RC
PR
Fig. 5.7. Schemele termice de principiu ale utilizării aburului sau a apei fierbinţi ca agent
termic de transport:
CET – reţea – consumator; T – turbină; AC – aparat consumat; OC – oală de condensat; RC –
rezervor de condensat;PC – pompă de condensat; SB – schimbător de bază abur-apă fierbinte;
CAF – cazan de apă fierbinte; PR – pompă de reţea – de circulaţie; IRR –instalaţie de reducere-
răcire.
q pt + q pv + qtr = qi + q d + qr (5.2)
în care: qpt sunt pierderile de căldură prin suprafeţele care mărginesc incinta; qpv –
pierderile de căldură prin infiltrarea aerului rece din exterior, datorită
neetanşeităţilor uşilor şi ferestrelor exterioare, qpvr, şi prin ventilare naturală, qpvn;
qtr – căldura necesară a fi introdusă în incintă, în perioadele tranzitorii de la
începutul încălzirii, pentru ridicarea temperaturilor pereţilor, obiectelor şi aerului
din incintă până la valorile corespunzătoare regimului staţionar;
qi – căldura introdusă de instalaţia statică de încălzire; qd – căldura degajată în
urma activităţilor care au loc în incintă; qr – căldura primită din exterior prin
radiaţie solară.
Determinarea consumului de căldură pentru încălzirea incintelor se poate face
printr-un calcul exact - conform normativelor standardizate sau printr-un calcul
aproximativ. În cele ce urmează se vor prezenta relaţiile de calcul aproximativ.
Pentru calcule aproximative, care urmăresc stabilirea într-o primă fază a capacităţii
de transport a unei reţele termice sau a sursei de alimentare cu căldură, se pot folosi
următoarele relaţii simplificate:
q pt = xi ⋅ Ve (ti − t e ) ⋅ a [kW] (5.4)
Ţinând seama de relaţiile de calcul prezentate mai sus, rezultă că pentru o anumită
viteză a vântului v şi o anumită incintă, necesarul de căldură pentru încălzire are
forma generală:
qi = a + b (ti – te) [kW] (5.6)
în care a şi b sunt constante dimensionale pentru incinta dată, dependente de
caracteristicile termice şi constructive ale acesteia (cunoscute de la calculul lui
q ic ).
Scriind relaţia (5.6.) pentru condiţiile de calcul şi cele corespunzătoare valorii
minime, rezultă:
qim = qic ⋅
(
a + b ⋅ t ic − t ex )
(
a + b ⋅ t ic − t ec ) [kW] (5.7)
te [°C]
+8
+4
1
–4
qi [%] 4 8 12 16 20 24 τ [h/zi]
80
60 τ 3
40
2
20
τ
0
4 8 12 16 20 24
Fig. 5.8. Variaţia zilnică a temperaturii exterioare (curba 1) şi a necesarului de căldură pentru
încălzire qi (curba 2)
- variaţia fără defazaj; cuba 3 – variaţia cu defazaj), τ - defazaj în timp.
268 Bazele termoenergeticii
Ţinând seama de relaţia (5.6.), variaţia lui qi ar fi dată de curba 2 din figura 5.8.
Aceasta corespunde unor incinte fără inerţie termică, de exemplu, 100% vitrate. În
realitate, elementele de construcţie introduc o întârziere (defazaj) a variaţiei lui qi
faţă de aceea a lui te. Acest defazaj (în ore) depinde de natura şi grosimea
elementelor de construcţie, putând ajunge la valori de ordinul orelor pentru
incintele cu grade mici de vitrare.
Curba clasată anuală consumului de căldură pentru încălzire are alura din figura
5.9. Aceasta se caracterizează printr-un grad de neuniformitate ridicat (δ i ≈
1,8...2,1) pentru durate ale perioadei de încălzire corespunzătoare condiţiilor ţării
noastre de: τi ≈ 3000...5400 h/an.
Cantitatea anuală de căldură pentru încălzire este:
τi
Qia ∫
= qi ⋅ dτ [kJ/an]
0
(5.12)
qi [kW]
q ic
τ [h/an]
τi
• tic − t ev
nsmin = nsc ⋅ [schimburi/s] (5.17)
tic − t ec
t ic − t emd c
qvmd = f1 ⋅ ⋅ qv [kW] (5.18)
t ic − t ec
în care f1 este un coeficient de corecţie care ţine seama de faptul că temperatura
exterioară medie t e'md pe perioada de funcţionare a instalaţiei de ventilare poate fi
( )( )
diferită de valoarea medie t emd definită prin f1 = t ic − t e'md / t ic − t emd . Valorile sale
depind de t emd şi numărul de schimburi de lucru ale întreprinderii (pentru
t emd = –5.... + 10 °C şi pentru lucrul în 3 schimburi f1 = 0,975...0,625, iar pentru
lucru într-un schimb f1 = 0,950...0,550).
Consumul anual de căldură pentru ventilare, Qv este dat de:
Qv = τ v , zi ⋅ z v ⋅ f 2 ⋅ qvmd [kWh/an] (5.19)
două sau trei schimburi, la care nu există pauze între schimburi, consumul maxim
de apă caldă va rezulta din însumarea consumului pentru nevoile tehnologice şi al
celui pentru duşuri. În vederea reducerii acestei valori trebuie făcută o decalare
între cele două consumuri de apă caldă.
c
Temperatura de calcul a apei calde este t ac = 50°C şi nu trebuie să depăşească 60-
65°C pentru a nu se produce pericolul de opărire, pentru reducerea depunerilor de
piatră şi pentru a nu se accentua fenomenele de coroziune a instalaţiilor. Pentru apa
c
rece, în mod convenţional, se poate lua t ac = 10°C.
Variaţia consumului de căldură pentru prepararea apei calde - prezintă o mare
diversitate de forme. Deoarece alura sa influenţează dimensionarea instalaţiei de
preparare a apei calde, se alege o variaţie convenţională, considerată pentru ziua cu
cel mai mare consum.
Curba clasată anuală a consumului de căldură pentru prepararea apei calde
se stabileşte pe baza debitelor de căldură medii zilnice. Alura sa este mult mai
aplatisată decât în cazul încălzirii sau ventilării (fig.5.10.), având valori δa ≈
1,3...1,5.
q amd [%]
100
0
4000 8000
τ [h/an]
Fig.5.11. Cura clasată a debitelor de căldură medii zilnice pentru alimentarea cu apă caldă
Durata anuală a necesarului de căldură, sub formă de apă caldă, depinde de natura
consumului şi durata sa zilnică, fiind dată de:
τ a = 8760 − (τ rev + τ int ) [h/an] (5.22)
unde: τrev este durata perioadei de revizie şi reparaţii a instalaţiilor (20-30 zile/an),
în h/an; τînt – durata perioadelor de întrerupere zilnică a alimentării.
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru prepararea apei calde
vizează principalele elemente menţionate anterior:
• optimizarea programului (orarului) de funcţionare a instalaţiilor de apă
caldă;
276 Bazele termoenergeticii
qiM :
qiM∑
βi = (5.24)
qiM
Pentru un grup de consumatori relaţia (5.23.) devine:
qiM∑ = ∑q M
i [kW] (5.25)
∫
Qtan = qt ⋅ dτ [kJ/an]
0
(5.28)
unde qtM , qtmd , τ t , τ utM se referă la aceeaşi perioadă de timp pentru care se calculează
δt sau μt.
Pentru marea majoritate a consumatorilor tehnologici cu consumuri continue,
valorile zilnice δ tzi =1,11...1,25. În cazul consumurilor cu procese ciclice de
consum sau cu funcţionarea într-un schimb, δ tzi ≈1,3...1,6.
Metodele de reducere a consumului de căldură tehnologic vizează două direcţii
principale:
• utilizarea finală a căldurii la consumatori;
• celelalte componente ale sistemului energetic industrial, inclusiv
interconexiunile dintre ele.
În cele ce urmează vor fi abordate metodele aferente primei categorii. În funcţie de
problemele pe care le vizează, metodele de reducere a consumlui de căldură
industrial, pot fi grupate în pachete de măsuri. Principalele aspecte abordabile cu
efecte importante la nivelul optimizării consumurilor industriale sunt: adoptarea
unor tehnologii performante în realizarea aparatelor consumatoare de căldură,
dimensionarea tehnico-economică a acestora, în corelaţie cu ansamblul sistemului
industrial, conduce la economii energetice importante.
Efectele sunt considerabile, dacă încă din faza de proiectare se alege corect tipul de
agent termic şi parametrii acestuia. Aceste elemente au o importanţă deosebită la
reducerea pierderilor de căldură în cadrul verigii de utilizare finală a energiei.
Alegerea corectă (pe baza unui calcul tehnico-economic) a naturii şi parametrilor
optimi ai agentului termic la consumator, se face în corelaţie cu natura şi parametrii
agentului termic de transport. Creşterea randamentelor de utilizare a energiei în
cadrul agregatelor consumatoare precum şi modul de încărcare a acestora se face în
concordanţă cu tehnologiile adoptate.
Între măsurile care vizează mărimea componentelor consumului tehnologic de
căldură este şi stabilirea valorilor reale ale cererii nete de energie utilă ale
proceselor tehnologice. O importanţă deosebită în reducerea consumului de căldură
tehnologic a unei întreprinderi industriale o are decalarea valorilor maxime ale
consumurilor componente. Aceasta depinde de natura şi modul de desfăşuarre a
proceselor tehnologice consumatoare de căldură, precum şi de posibilităţile tehnice
de decalare în cursul zilei ale vârfurilor respective de consum.
280 Bazele termoenergeticii
Soluţia de
Elemente caracteristice ale soluţiei de recuperare
recuperare
Preîncălzirea • presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor rezultate din
aerului de camera de lucru a unui agregat tehnologic, pentru preîncălzirea
ardere (PA) aerului de ardere necesar aceluiaşi agregat;
Preîncălzirea • presupune existenţa unui focar separat de camera de lucru a
autonomă a agregatului tehnologic principal, în care sunt produse gazele de
aerului de ardere utilizate pentru preîncălzirea aerului;
ardere (PAA) • se aplică în cazul în care gazele din agregatul principal au un
conţinut bogat în elemente combustibile, iar recuperarea lor este
mai eficientă ca resurse energetice secundare de natură
combustibilă;
Preîncălzirea • se aplică în general în cazul utilizării în agregatul principal a
combustibilu unui combustibil gazos ( sau lichid ) cu putere calorifică scăzută
lui (PC) ;
• preîncălzirea combustibilului este limitată de atingerea
temperaturii de autoaprindere ( dependentă de natura sa) ;
Preîncălzirea • se poate realiza atât direct prin străbaterea în contracurent
materialelor fluxul gazelor de ardere cât şi în cadrul unui preîncălzitor
tehnologice separat, implementat în fluxul acestora;
(PMT)
Regenerarea • presupune utilizarea căldurii fizice a gazelor pentru tratarea
chimică a preliminară endotermă a combustibilului tehnologic, având ca
căldurii efecte atât ridicarea conţinutului de căldură legată chimic cât şi
gazelor de preîncălzirea sa;
ardere (RC) • soluţia este aplicată în cazul proceselor pirotehnologice în
care gazele de ardere rezultate nu conţin antrenări de particule,
ceea ce ar îngreuna atât transportul gazelor de ardere la distanţă
cât şi utilizarea schimbătoarelor de căldură de suprafaţă ;
Recircularea • constă în preluarea gazelor din zona finală a agregatului
gazelor de tehnologic şi introducerea lor direct în camera de lucru, sau în
ardere (RG) zona imediat următoare acesteia pentru reducerea temperaturii
mediului gazos de aici;
• se aplică în cazul proceselor pirotehnologice ce impun un
regim termic moderat.
288 Bazele termoenergeticii
Recuperarea exterioară are loc atunci când energia conţinută de către r.e.s este
utilizată în afara procesului tehnologic din care a rezultat, în cadrul întreprinderii
sau platformei industriale, pentru acoperirea necesarului de energie termică şi
electrică (mecanică).
Aceste soluţii de recuperare se pot aplica fie ca soluţii independente, fie pentru
creşterea gradului total de recuperare realizat în cadrul conturului de bilanţ dat.
Analizând recuperarea interioară comparativ cu recuperarea exterioară, aceasta din
urmă prezintă următoarele aspecte caracteristice:
- utilizarea energiei recuperate din r.e.s. în afara limitelor procesului industrial din
care au rezultat, conduce la limitări de regim în recuperare datorate
nesimultaneităţii producerii cu consumul fie sub aspect cantitativ (în cazul utilizării
energiei recuperate în direcţie termică), fie sub aspect calitativ (in cazul utilizării
energiei recuperate în direcţie electrică sau mecanică);
- efectele energetice obţinute prin economisirea combustibilului se reflectă la
nivelul utilizatorului energiei recuperate, de regulă combustibilul economisit fiind
combustibil energetic
- efectele economice determinate atât de economia de cheltuieli cu
combustibilul cât şi de investiţiile şi cheltuielile aferente instalaţiei recuperatoare
influenţează balanţa economică a utilizatorului energiei recuperate.
În tabelul 5.3. sunt precizate principalele aspecte carecteristice ale soluţiilor de
recuperare exterioară (exemplificate pentru cazul gazelor de ardere).
Recuperarea complexă - de cele mai multe ori, în special în cazul gazelor de
ardere evacuate din procesele pirotehnologice, cu un conţinut de căldură sensibilă
mare, impune aplicarea recuperăriiîn mai multe trepte (cascadă), combinând
soluţiile de recuperare internă cu cele externe. Astfel, se obţine un grad total de
recuperare mai mare decât prin aplicarea independente a fiecărei soluţii de
recuperare prezentate anterior.
În aceste condiţii, analiza eficienţei recuperării se aplică ansamblului schemei de
recuperare, scopul fiind determinarea variantei optime de schemă complexă de
recuperare.
Problemele care se pun în cazul schemelor complexe de recuperare sunt :
• repartiţia cantităţii totale de căldură între diferitele direcţii (soluţii) de
recuperare;
• optimizarea schemei complexe de recuperare;
• analiza tehnico-economică a ansamblului schemei de recuperare complexă.
Surse şi forme de energie, agenţi purtǎtori, din contururile industriale 289
Tabelul 5.3.
Elemente caracteristice ale soluţiilor de recuperare exterioară
[5.] Mihăescu, L., Oprea I., Pîşă I., Prisecaru M., Ceclan M., Prisecaru, T., Ene
A.S., Popa E., Instalaţii termice neconvenţionale, Bucureşti, Editura
PERFECT, 2002.
[6.] Prisecaru, T., Mihăescu, L., Economia combustibililor şi a echipamentului
termomecanic, Bucureşti, Editura Printech, 2001.
4. Instalaţii şi echipamente termice din contururile industriale –
(elemente caracteristice)
4.1. Schimbătoare de căldură
[1.] Badea, A., Necula, H. Schimbatoare de caldură, Editura AGIR, Bucureşti,
2002
[2.] Badea, A. Instalaţii termice industriale, Ed. Institutului Politehnic
Bucureşti, 1981
[3.] Badea, A., Necula, H s.a. Echipamente si instalatii termice, Editura
Tehnica, Bucuresti 2003
[4.] Carabogdan I.G., Badea, ş.a., Instalaţii termice industriale, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1978.
[5.] Leca, A., ş.a., Transfer de căldură si masă, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977
[6.] Chiriac, F., ş.a., Transferul de caldură şi masă în industrie, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1977.
4.2. Instalaţii de vaporizare
[1.] Bratu, E.A., D. Operaţii unitare în ingineria chimică, Bucureşti, Ed.
Tehnică 1984.
[2.] Carabogdan, I. Gh. ş.a., Instalaţii termice industriale, Bucureşti,. Ed.
Tehnică 1978.
[3.] Kubasiewicz, a., Evaporatoare - construcţie şi funcţionare, Bucureşti, Ed.
Tehnică, 1981.
[4.] Leca, A., Mladin, E. C. şi Stan, M., Transfer de căldură şi masă,
Bucureşti, Ed. tehnică 1998
[5.] Smith, R. A., Evaporators. În Heat Exchangers Design Handbook, 1983
[6.] McCabe, W.L., Smith, J.C., Harriott, P., Unit Operations of Chemical
Engineering, McGrow-Hill,2000
[7.] Perry, R.H., Green, D. W., Perry' s Chemical Engineers' Handbook,
McGraw-Hill, 1997.
[8.] Răşenescu, I., Operaţii şi utilaje în industria alimentară, Bucureşti, ed.
Tehnică, 1972
294 Bazele termoenergeticii
[2.] Sokolov, E., Zinger, M., Struinîe apparatî, Editura Energhia, Moscova
1970
[3.] Manualul inginerului termotehnician, vol. II, Editura Tehnică, Bucureşti
1986
[4.] Bahmacevskii, I., Zah, G., Lîzo, P., Teplotehnica, Editura Metalurghizdat,
Moscova, 1963
4.6. Instalaţii de cuptoare
[1.] Badea, A., Necula, H. Schimbatoare de caldură, Editura AGIR, Bucureşti,
2002
[2.] Badea, A. Instalaţii termice industriale, Ed. Institutului Politehnic
Bucureşti, 1981
[3.] Badea, A., Necula, H s.a. Echipamente si instalatii termice, Editura
Tehnica, Bucuresti 2003
[4.] Carabogdan I.G., Badea, ş.a., Instalaţii termice industriale, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1978.
[5.] Leca, A., ş.a., Transfer de căldură si masă, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977
[6.] Chiriac, F., ş.a., Transferul de caldură şi masă în industrie, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1977.
4.7. Generatoare de abur
[1.] Darie, G., ş.a., Cicluri combinate gaze-abur, Editura AGIR, Bucureşti,
2001
[2.] Engelke, W., Bergmann, D., Termuehlen, H., Steam turbines for
combined-cycle power plants, The 1990 International Joint Power
Generation Conference, Boston, massachusetts, octombrie 1990
[3.] Grecu, T., ş.a., Maşini mecanoenergetice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
[4.] Haywood, R. W., Analysing of engineering cycles, Pergamon Press,
Londra, 1991
[5.] Mead, A., The heat recovery steam generator dilemma, natural or assisted
circulation, revista Europower, nr. 2, 1993
[6.] Pănoiu, N., Cazane de abur, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1982
[7.] Pop, M. G., Leca, A. ş.a, Îndrumar. Tabele, nomograme şi formule
termotehnice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987
[8.] Wagner, R., Wolf, J., Heat recovery steam generators systems behind gas
turbines. Applications today and developments for the future, Conferinta
Power-Gen Europe, vol.7, Paris, mai 1993
296 Bazele termoenergeticii
[9.] ***, Integrated Pollution Prevention and Control (IPPC). Draft reference
Document on Best Available Techniques for Large Combustion Plants,
European IPPC Bureau, Seville, March 2001,
[10.] ***, Manualul Inginerului Termotehnician, Editura Tehnică, Bucureşti,
1986
4.8. Turbine
[1.] Grecu T., ş.a., Maşini mecanoenergetice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
[2.] Grecu T., Cârdu M., Nicolau I.,Turbine cu abur, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1976
[3.] Adkins R.C., ş.a., A combustor diffuser of annular configuration suitable
for industrial gas turbine, publicaţie ASME 92-GT-41, 1992
[4.] Beltran A.M., Foster A. D., Pepe J. J., Schilke P. W., Advanced gas turbine
materials and coatings,GE Marketing Communications, GER-3569D,
1993
[5.] Becker B., Ziegner M., The new Siemens/KWU model V64.3 gas turbine,
Publicaţie Siemens Power generation, Noiembrie 1988
[6.] Brandauer M., Scherer V., Scheffknecht G., Braasch H., GT 26 repowers
Rheinhafen,revista Modern Power Sistems, nr,5, Mai 1996
[7.] Brandt D. E., Colas M., MS 9001 F a new advanced technology 50 Hz gas
turbine, GEC \ Alsthom Technical Review, nr.4, 1991
[8.] Brandt D. E., Wesorick R. R., Gas turbine design philosophy,GE
Marketing Communications, GER-3434C, 1993
[9.] Brooks F. J., GE gas turbine performance characteristics, GE Marketing
Communications, GER-3567D, 1993
[10.] Deblon B., Preventive maintenance reduces operating costs of gas
turbines, Publicaţie Siemens Power Generation, August 1991
[11.] Emsperger W., Karg J., Voigtlander P., IGCC holds promise for burning
oil residues,Modern Power Systems, Aprilie 1995
[12.] Hoeft R. F., Operation and maintenance of GE heavy-duty gas turbine,GE
Marketing Communications, GER-3620B, 1993
[13.] Hoshino K., Designing power plants within acceptable sound levels,
Publicaţie General Electrical International Gas Turbine Reference Library,
nr. SOAC - 7616, 1976
[14.] Kehlhofer R., Combined-cycle gas and steam turbine power
plants,Fairmont Press, Lilburn, SUA, 1991
[15.] Mulder J., Havernaur P., Santen D., Blast furnace gas cuts costs at Ijmond
1,Modern Power Systems, septembrie 1996
Bibliografie 297
[16.] Murshed I. G., Options in operating combined gas and steam cycle for the
UAE operating condition, Teză de doctorat, Universitatea Politehnică
Bucureşti, Facultatea de Energetică, 1996
[17.] Rowen W. I., Design considerations for gas turbine fuel systems, GE
Marketing Communications, GER-3648B, iulie 1993
[18.] Slaterpryce A. A., Gas turbine support Systems,GE Marketing
Communications, GER-3452C, 1993
[19.] Wright J. P., Patel D., FT8 turbines power Boston Harbour clean
up,Modern Power Systems, vol.12, nr.9, septembrie 1992
[20.] ***, Gas turbine systems for generation applications,publicaţie Solar
Turbines, 1993
[21.] ***, GT 11N2. The high-efficiency and low emission gas turbine,publicaţie
ABB, nr. PGT 2063/92E
4.9. Centrale DIESEL – ELECTRICE
[1.] G. Wolf, Sulzer Diesel Engines, Winterthur Edition, 1974
[2.] ***,Diesel and Gas Turbine Wordwide Catalog, 1994. Diesel and Gas
Turbine Progres. Milwankee, Wisconsin.
[3.] N. Lemneanu, E. Cristea, C. Jianu, Instalaţii de ardere cu combustibili
solizi, Ed. Tehnică, Seria Termo-Frig, 1982
[4.] A. Leca, M. Pop, ş.a., Tabele, nomograme şi formule termotehnice -
îndrumar, vol. II, 1987
[5.] C. Moţoiu, Centrale Diesel electrice
[6.] ***,Rapoarte şi cataloage industriale
5. Surse şi forme de energie, agenţi purtǎtori, din contururile industriale
(aspecte ale utilizǎrii energiei în contururile industriale)
[1.] Athanasovici, V., Utilizarea căldurii în industrie, vol. 1, Ed. Tehnică,
Bucureşti 1995
[2.] Pătraşcu, R., Răducanu C., Ciucaşu C., Recuperarea căldurii în industrie,
Ed. Printech, Bucureşti 1998
[3.] Răducanu, C., Pătraşcu, R. ş.a. , Auditul energetic, Ed. Agir, Bucureşti
2000
[4.] Horlok, J.H., Cogeneration - Combined Heat and Power (CHP);
termodynamics and Economics, Pergamon Press, 1993
[5.] Dumitrescu, I.S., Athanasovici, V. şi Răducanu, C., Metodologia de
analiză a soluţiilor de cogenerare, în vederea luării deciziilor de
oportunitate a acestora, revista Energetica Nr. 4, 1998