Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1963: Chile
Obezitatea este descrisă ca fiind „principala problemă nutriţională a adulţilor
chilieni”. Douăzeci şi două de procente din personalul militar şi 32 la sută din
lucrătorii din birouri sunt obezi. Între lucrătorii din fabrici, 35 la sută dintre bărbaţi
şi 39 la sută dintre femei sunt obezi. Aceşti lucrători din fabrici sunt de cel mai
mare interes, pentru că slujbele lor presupun probabil serioase eforturi fizice.
1969: Ghana
Douăzeci şi cinci la sută din femei şi şapte la sută din bărbaţii care vin la
clinicile din Acera sunt obezi, inclusiv jumătate din femeile trecute de patruzeci de
ani. „Se poate trage concluzia riguroasă că femeile între 30 şi 60 de ani sunt
atinse de o gravă obezitate”, scrie un profesor asociat de la Facultatea de
Medicină a Universităţii din Ghana, şi „toată lumea ştie că femeile pe care le
întâlneşti în pieţele din oraşele litorale ale Africii de Vest sunt grase”.
1978: Oklahoma
Kelly West, principalul cercetător al epidemiei de diabet al epocii, relatează că
în triburile locale ale amerindienilor „bărbaţii sunt foarte graşi, iar femeile sunt şi
mai grase”.
După cum a reieşit, există foarte puţine fapte care să susţină ideea că numărul
de calorii pe care le cheltuim ar avea vreun efect asupra a cât de graşi suntem. În
august 2007, AHA (American Heart Association – Asociaţia Americană a Inimii) şi
ACSM (American College of Sports Medicine – Colegiul American pentru
Medicină Sportivă) au abordat aceste indicii într-o manieră mai mult decât
discutabilă, publicând o serie de recomandări comune privind activitatea fizică şi
sănătatea. Cei zece autori sunt experţi, între ei mulţi importanţi promotori ai rolului
esenţial jucat de exerciţiul fizic într-un stil de viaţă sănătos. Pe scurt, avem de-a
face cu oameni care vor ca noi să efectuăm exerciţii fizice şi care sunt înclinaţi să
ia în seamă doar dovezi-le în favoarea acestei ipoteze. Ei ne spun că treizeci de
minute de activitate fizică moderat de intensă, cinci zile pe săptămână, sunt
necesare pentru a „menţine şi promova sănătatea”.
Dar când se ridică întrebarea cum afectează exerciţiul fizic îngrăşarea noastră
sau menţinerea greutăţii, aceşti experţi nu pot spune decât: „Este plauzibilă
ipoteza că persoanele cu o cheltuială energetică zilnică relativ ridicată au şanse
mai mici să acumuleze greutate în timp, în comparaţie cu acele persoane care
cheltuiesc mai puţină energie. Până în prezent, informaţiile care să susţină
această ipoteză nu sunt deosebit de convingătoare”.
Recomandările AHA/ACSM se îndepărtează de recentele indicaţii ale altor
agenţii oficiale – cum ar fi Departamentul Agriculturii al Statelor Unite, Asociaţia
Internaţională pentru Studiul Obezităţii şi Forţa Internaţională de Acţiune
împotriva Obezităţii – care recomandă la unison să efectuăm exerciţii fizice timp
de o oră pe zi. Dar aceste agenţii nu ne recomandă mai mult exerciţiu fizic ca să
ne ajute să scăpăm de grăsime, pentru că ele acceptă tacit că numai prin
exerciţiu fizic nu vom realiza acest lucru; mai degrabă, este pentru a evita să
devenim şi mai graşi.
Logica din spatele acestei ore de exerciţiu fizic recomandate se bazează exact
pe sărăcia dovezilor care să susţină că exerciţiul fizic ar avea vreun efect
oarecare. Dat fiind că există prea puţine studii care arată ce se întâmplă când
oamenii efectuează mai mult de şaizeci de minute de exerciţii fizice pe zi,
respectivele autorităţi îşi imaginează că aceste exerciţii fizice ar putea să aibă o
contribuţie. Recomandările Departamentului Agriculturii au sugerat că până la
nouăzeci de minute pe zi de exerciţiu fizic moderat de intens – o oră şi jumătate
pe zi! — ar putea fi necesare pur şi simplu pentru a menţine greutatea, dar nu
sugerează că dacă faci efort fizic peste nouăzeci de minute pe zi s-ar putea să
slăbeşti.
Faptele nu lasă loc de dispută. Asociaţia Americană a Inimii şi Colegiul pentru
Medicină Sportivă au fost de fapt exagerat de generoase când au spus „nu
deosebit de convingătoare”. Un raport la care se referă adesea aceşti experţi ca
fiind baza lor de pornire este un studiu publicat în anul 2000 de doi fiziologi
finlandezi. Aceşti cercetători au studiat rezultatul unei duzini întregi dintre cel mai
bine întocmite teste experimentale ţintind menţinerea greutăţii – adică regimuri
care să menţină kilogramele pierdute. Ei au descoperit că toţi subiecţii din
respectivele studii s-au îngrăşat la loc. În funcţie de tipul testului, exerciţiul fizic va
duce fie la descreşterea ratei de îngrăşare (cu cam o sută de grame pe lună), fie
la creşterea ratei de îngrăşare (cu 50 de grame). Chiar şi finlandezii au tras
concluzia, dar cu voalarea obişnuită, că relaţia dintre exerciţiul fizic şi greutate
este „mai complexă” decât şi-au închipuit anterior.
Un studiu pe care finlandezii nu aveau cum să-l citeze, pentru că a fost
publicat în 2006, deci şase ani mai târziu, este foarte grăitor, atât prin concluziile
trase, cât şi prin interpretarea acestor concluzii. Autorii studiului sunt Paul
Williams, expert în statistică la Lawrence Berkeley National Laboratory din
Berkeley, California, şi Peter Wood, cercetător de la Universitatea Stanford care a
studiat efectele exerciţiului fizic asupra sănătăţii din anii 1970. Williams şi Wood
au acumulat informaţii detaliate de la aproape 13 000 de persoane care aleargă
în mod curent (toţi abonaţi la revista de specialitate Runner’s World) şi apoi au
comparat kilometrajul săptămânal al acestor alergători cu greutatea lor,
înregistrată anual. Cei care alergau cel mai mult aveau tendinţa de a cântări cel
mai puţin, dar toţi aceşti alergători aveau tendinţa de a deveni tot mai graşi cu
trecerea anilor, chiar şi pentru cei care alergau mai mult de şaizeci de kilometri pe
săptămână – doisprezece kilometri pe zi, cinci zile pe săptămână.
Această observaţie i-a condus pe Williams şi Wood, amândoi adepţi ai teoriei
calorii ingerate/calorii arse, la ideea că până şi cei mai dedicaţi alergători trebuie
să mărească distanţa alergată cu câţiva kilometri pe săptămână, an de an – deci
să cheltuiască şi mai multă energie pe măsură ce îmbătrânesc –, dacă vor să
rămână slabi. Dacă bărbaţii ar adăuga anual trei kilometri la distanţa alergată
săptămânal, iar femeile, cinci kilometri, atunci ei ar putea să-şi menţină silueta,
pentru că asta ar putea însemna să ardă prin alergare caloriile care altfel ar fi fost
destinate să se acumuleze sub formă de grăsime.
Să vedem unde ne conduce această logică. Să ne închipuim un bărbat de
douăzeci şi ceva de ani care aleargă în fiecare săptămână treizeci de kilometri –
să zicem, şase kilometri pe zi, cinci zile pe săptămână. În conformitate cu
Williams şi Wood (şi cu logica şi matematica ipotezei calorii ingerate/calorii arse),
el va trebui ca la treizeci şi ceva de ani să alerge de două ori mai mult
(doisprezece kilometri pe zi, cinci zile pe săptămână) şi de trei ori mai mult la
patruzeci şi ceva de ani (optsprezece kilometri pe zi, cinci zile pe săptămână),
asta ca să împiedice acumularea grăsimii. O femeie de douăzeci şi ceva de ani
care aleargă cinci kilometri pe zi, cinci zile pe săptămână – o distanţă
impresionantă, dar nu exagerată –, va trebui ca la patruzeci şi ceva de ani să
alerge douăzeci şi cinci de kilometri pe zi ca să-şi păstreze silueta din tinereţe.
Dacă face cinci minute pe kilometru (o viteză bunicică la asemenea distanţe), va
trebui să alerge două ore pe zi numai ca să-şi menţină greutatea.
Dacă credem în teoria calorii ingerate/calorii arse şi dacă aceasta conduce la
rândul ei la concluzia că trebuie să alergăm cinci zile pe săptămână câte un
semi-maraton (asta la patruzeci şi ceva de ani; la peste cincizeci, şi mai mult, iar
la peste şaizeci şi mai mult…) numai ca să ne menţinem greutatea, s-ar putea să
avem un motiv în plus să punem sub semnul întrebării convingerile noastre
fundamentale. Poate că ne îngrăşăm din alte cauze decât caloriile pe care le
consumăm şi le cheltuim.
Credinţa universală că vom cântări mai puţin dacă vom cheltui mai multe
calorii se bazează în ultimă instanţă pe o observaţie şi pe o presupunere.
Observaţia este că oamenii slabi sunt în mod obişnuit mai activi fizic decât aceia
dintre noi care sunt graşi. Este un fapt indiscutabil. De regulă, alergătorii de
maraton nu sunt nici supraponderali şi nici obezi; adesea, în plutonul din fată al
maratonului vezi oameni slabi ca un țâr.
Dar această observaţie nu ne spune dacă aceşti alergători ar fi mai graşi dacă
nu ar alerga sau dacă alergarea regulată va transforma un grăsan (sau o
grăsană) într-un maratonist subţirel.
Credinţa noastră în ideea că exerciţiul fizic arde calorii se y y bazează pe
presupunerea că ne putem mări cheltuiala energetică (calorii arse) fără a fi nevoiţi
să mărim aportul energetic (calorii ingerate). Dacă arzi 150 de calorii în plus pe zi
prin exerciţiu fizic şi o ţii aşa timp de o lună, după cum a calculat în 2004
reporterul Gina Kolata de la New York limes, în cartea ei Ultimate Fitness, o să
pierzi o jumătate de kilogram „dacă nu-ţi schimbi alimentaţia”.
Totuşi, întrebarea esenţială este dacă această posibilitate are şanse
rezonabile. Este oare adevărat că putem să mărim cheltuiala energetică şi să
ardem de pildă 150 de calorii în plus pe zi, sau să trecem de la sedentarism la o
viață activă sau de la o viață activă la una foarte activă, fără să ne schimbăm
alimentaţia — fără să mâncăm mai mult – şi poate fără să descreştem cantitatea
de energie pe care o putem cheltui în orele dintre perioadele de exerciţiu intens?
Răspunsul este, din nou, nu. Am prezentat deja conceptul care explică de ce,
un concept care înainte era evident, dar care acum a ajuns la coşul de gunoi al
istoriei exerciţiului fizic şi al nutriţiei. Este ideea că, dacă ne amplificăm activitatea
fizică, atunci vom căpăta o uriaşă poftă de mâncare. Dacă ieşi la o plimbare sau
dai cu grebla prin frunze, dacă faci o drumeţie mai lungă, dacă joci două seturi de
tenis sau un traseu întreg de golf, îţi creşte pofta de mâncare. Ţi se face o foame
de lup. Măreşte energia cheltuită şi ai şanse uriaşe să măreşti cantitatea de
calorii ingerate, ca să o compensezi.
Am ajuns la un stadiu în viaţa noastră şi în ştiinţa exerciţiului fizic, a
alimentaţiei şi a greutăţii în care această idee că dacă faci efort ţi se face o foame
de lup, că măreşti aportul de calorii ca să compensezi energia pierdută, a fost
uitată. Este una dintre cele mai stranii evoluţii în istoria cercetării medicale
moderne. Cel puţin, aşa sper.
Până în anii 1960, cei mai mulţi doctori care tratau aceşti pacienţi obezi
considerau naivă ideea că dacă faci exerciţii fizice o să slăbeşti sau că dacă eşti
sedentar o să te îngraşi. În conferinţele lui despre obezitate din 1932, Russell
Wilder, specialist în obezitate şi diabet la Clinica Mayo, a spus că pacienţii lui
graşi au pierdut mai multă greutate stând pur şi simplu în pat, „în vreme ce
exerciţiul fizic intens scade rata acestei slăbiri”. „Pacientul gândeşte, corect”,
spune Wilder, „că, dacă efectuează mai mult exerciţiu fizic, cu atât mai multă
grăsime arde şi că greutatea pierdută ar trebui să fie proporţională şi de aceea
este descurajat când se uită la cântar şi vede că lucrurile nu au progresat”.
Raţionamentul pacientului are două hibe, după cum au remarcat
contemporanii lui Wilder. În primul rând, atunci când efectuăm un exerciţiu fizic
temperat, cheltuim surprinzător de puţine calorii. În al doilea rând, efectul efortului
poate fi uşor inversat şi foarte probabil va fi, printr-o schimbare prostească a
alimentaţiei. Un bărbat de o sută zece kilograme va arde trei calorii suplimentare
dacă urcă un etaj, după cum a calculat în 1942 Louis Newburgh de la University
of Michigan. „Va trebui să urcăm douăzeci de etaje, pe scări, ca să scăpăm de
energia conţinută într-o felie de pâine!”
Atunci, de ce nu lăsăm la o parte scările, sărind pur şi simplu peste felia de
pâine şi cu asta-basta? La urma urmei, care sunt şansele ca un grăsan de 110
kilograme să urce douăzeci de etaje şi apoi să nu mănânce o felie suplimentară
de pâine înainte de sfârşitul zilei?
Da, efortul fizic intens va arde mai multe calorii – „este mult mai eficient să faci
eforturi intense, suficient ca să transpiri”, ne spune Kolata, „şi aceasta este
singura modalitate de a arde cantităţi mari de calorii” – dar, după cum
argumentează aceşti doctori, asta o să-ţi facă o foame de lup.
„Exerciţiul muscular viguros conduce de obicei la nevoia imediată să mănânci
mult”, nota în 1940 Hugo Rony de la Northwestern University. „Cheltuiala de
energie susţinută, fie intensă, fie mai puţin intensă, are drept rezultat niveluri
intense sau mai puţin intense ale apetitului. Astfel, un om care efectuează munci
fizice va mânca în mod spontan mai mult decât un om angrenat în ocupaţii
sedentare. Statisticile arată că aportul caloric zilnic mediu al unui lucrător forestier
este de peste 5 000 de calorii, în vreme ce acela al unui croitor este de 2.500 de
calorii. Persoanele care îşi schimbă ocupaţia de la muncă uşoară la muncă grea
sau invers vor suferi în scurt timp schimbări în pofta de mâncare.” Deci dacă un
croitor va deveni tăietor de lemne, prin asta se angajează să mănânce ca un
tăietor de lemne; de ce să nu presupunem că acelaşi lucru se va întâmpla cu un
croitor gras care alege să facă exerciţii fizice ca un tăietor de lemne o oră pe zi?
Am ajuns totuşi să credem altfel mulţumită (!) aproape exclusiv unui om, Jean
Mayer, care şi-a început cariera la Harvard în 1950 şi a ajuns cel mai influent
nutriţionist din Statele Unite, apoi a fost timp de şaisprezece ani preşedinte al
Tufts University (unde se află la ora aceasta Centrul Jean Mayer pentru Cercetări
în Alimentaţia Umană şi îmbătrânire). Toţi cei care au crezut vreodată că vor
putea pierde în greutate şi că o vor menţine prin exerciţiu fizic trebuie să-i
mulţumească pentru asta lui Jean Mayer.
Fiind o autoritate în reglarea greutăţii corporale umane, Mayer s-a numărat
printre primii membri ai unei noi rase de cercetători, care de atunci încolo domină
domeniul. Predecesorii lui – Bruch, Wilder, Rony, Newburgh şi alţii – fuseseră cu
toţii medici şi lucraseră îndeaproape cu pacienţii obezi şi supraponderali. Mayer
nu era doctor. Specializarea lui era chimia fiziologică; el şi-a scris teza de
doctorat la Universitatea Yale, tema fiind relaţia dintre vitaminele A şi C la
şobolani. El avea să scrie sute de articole pe teme de nutriţie, inclusiv pe tema
îngrăşării, dar nu şi-a asumat niciodată cu adevărat reducerea grăsimii unei
persoane grase până la o greutate sănătoasă, iar ideile lui au fost mai puţin
încătuşate de confruntarea cu realitatea.
Mayer a fost pionierul practicii universale actuale de a acuza sedentarismul ca
fiind „factorul cel mai important” care conduce la obezitate şi la bolile cronice care
o însoţesc. Americanii moderni, spune Mayer, sunt inerţi în comparaţie cu
„pionierii, înaintaşii noştri”, care erau „permanent angajaţi în munci fizice grele”.
Folosind această logică, toate facilităţile moderne, de la tăietorul de iarbă cu
motor la periuţa electrică de dinţi, nu fac decât să scadă numărul de calorii pe
care le ardem. „Extinderea obezităţii”, scria Mayer în 1968, „este într-o mare
măsură rezultatul lipsei de înţelepciune a unei civilizaţii care cheltuieşte anual
zeci de miliarde de dolari pe maşini, dar nu este dispusă să doteze fiecare liceu
cu un bazin de înot şi terenuri de tenis”.
Mayer este cel care a început să propună exerciţiul fizic ca fiind un mijloc de
control al greutăţii la începutul anilor 1950, la doar câţiva ani după ce şi-a dat
doctoratul, după ce a studiat o linie genetică de şoareci obezi care aveau o poftă
de mâncare surprinzător de redusă. Acest fapt părea să elimine supraalimentaţia
drept cauză a obezităţii lor, aşa că Mayer a presupus în mod firesc că de vină
este sedentarismul lor; iar şoarecii erau categoric sedentari. Abia se mişcau. În
1959, The New York Times îl credita pe Mayer cu „demascarea” „teoriilor
populare” conform cărora exerciţiul fizic nu joacă niciun rol în controlul greutăţii;
lucru absolut fals.
Mayer a recunoscut că pofta de mâncare tinde să crească odată cu efortul
fizic, dar miezul argumentaţiei era că asta nu este „neapărat necesar”. El credea
că relaţia dintre cheltuirea energiei şi consumul alimentar sporit are un „clenci”.
„Dacă exerciţiul fizic scade sub un anumit punct”, explica Mayer în 1961, „aportul
alimentar nu mai descreşte. Cu alte cuvinte, o oră de mers pe zi poate echivala
cu doar patru felii de pâine (Mayer exagera, ca să se facă înţeles. O făcea
adesea.), dar dacă nu mergi o jumătate de oră pe zi, tot vei vrea să mănânci cele
patru felii de pâine”. Deci, dacă eşti suficient de sedentar, vei mânca la fel de mult
ca atunci când ai fi ceva mai activ şi ai cheltui mai multă energie.
Mayer şi-a bazat concluzia pe două (numai două) dintre studiile proprii de la
mijlocul anilor 1950.
Primul studiu a fost efectuat pe cobai, scopul fiind să se demonstreze că,
atunci când sunt forţaţi să alerge câteva ore pe zi, cobaii vor mânca mai puţin
decât dacă nu ar alerga deloc. Mayer nu spune că subiecţii au slăbit, ci doar că
mănâncă mai puţin. După cum a reieşit, cobaii care sunt forţaţi să alerge vor
mânca mai mult în zilele în care nu sunt obligaţi să alerge şi vor cheltui mai puţină
energie atunci când nu aleargă. Dar greutatea lor rămâne aceeaşi cu cea a
cobailor sedentari. Iar când studiul se încheie, cobaii-subiect vor mânca mai mult
decât în mod obişnuit şi vor câştiga în greutate şi vor îmbătrâni mai rapid decât
cobaii cărora li s-a permis să rămână sedentari. La hamsteri şi gerbili, exerciţiul
fizic chiar măreşte greutatea corporală şi procentul de grăsime. Deci efortul fizic
face aceste specii de rozătoare mai grase, nu mai slabe.
Al doilea studiu al lui Mayer a fost o evaluare a regimului, a activităţii fizice şi a
greutăţii lucrătorilor şi negustorilor de la o moară din Bengalul de Vest, din India.
Acest articol încă este citat – de pildă, de Institutul pentru Medicină – ca fiind
probabil unica dovadă existentă că activitatea fizică şi apetitul nu merg neapărat
mână în mână. Dar nici acest studiu nu a putut fi vreodată repetat, în ciuda (sau
poate din cauza) unei jumătăţi de veac de îmbunătăţiri în metodele de evaluare a
alimentaţiei şi a energiei arse de oameni. (Studiul de caz din Bengal arată cât de
proaste pot fi studiile presupus fundamentale din domeniul nutriţiei. Mayer spune
că meseriile lucrătorilor de la acea moară se întind de la „extraordinar de inerţi”
(supraveghetorii de staluri), „care stau în scaunul lor toată ziua”, până la
operatorii de cuptoare care „dădeau cu lopata la cenuşă şi cărbuni” ca să-şi
câştige pâinea. Faptele raportate în studiul lui Mayer pot fi folosite pentru a
demonstra orice argument. De pildă, cu cât sunt mai activi, lucrătorii de la moară
sunt mai graşi şi mănâncă mai mult decât lucrătorii mai puţin activi. În ce îi
priveşte pe lucrătorii sedentari, cu cât sunt mai sedentari, cu atât mănâncă mai
mult şi cu tot atât sunt mai slabi. Funcţionarii care locuiau la sediu şi care stăteau
toată ziua cântăreau cu cinci-şapte kilograme mai puţin şi, conform articolului,
mâncau cu patru sute de calorii mai mult decât funcţionarii care mergeau pe jos
între cinci şi zece kilometri până la slujbă – sau chiar decât acei funcţionari care
mergeau pe jos până la slujbă şi jucau fotbal zilnic.)
Mesajul pro-exerciţii fizice a fost promovat de Mayer cu o fervoare demnă de o
cruciadă morală. Şi cum influenţa politică a lui Mayer a crescut în anii 1960,
aceasta a contribuit la răspândirea largă a credinţei lui că exerciţiul fizic ajută la
scăderea greutăţii. În 1966, când Serviciul Sănătăţii Publice al Statelor Unite a
propus pentru prima oară regimul alimentar şi activitatea fizică pentru reducerea
greutăţii, Mayer a fost cel care a scris raportul. Trei ani mai târziu, el a condus
Conferinţa pe teme de Alimentaţie, Nutriţie şi Sănătate de la Casa Albă. „Tratarea
cu succes a obezităţii trebuie să implice schimbări radicale în stilul de viaţă”, trage
concluzia raportul conferinţei. „Aceste schimbări includ modificări în obiceiurile
alimentare şi în activitatea fizică.” în 1972, când a început să scrie o rubrică
despre nutriţie preluată de mai multe publicaţii, a fost perceput ca fiind un doctor
care dă sfaturi pacienţilor. Exerciţiul fizic, scrie el, „face ca greutatea să se
topească mult mai rapid” şi, „contrar credinţelor populare, exerciţiul fizic nu îţi va
stimula apetitul”.
Între timp, faptele nu au susţinut vreodată ipoteza lui Mayer – nici la animale,
cum am scris mai sus, şi categoric nici la oameni. Un studiu remarcabil privind
efectul activităţii fizice asupra pierderii de greutate a fost publicat în 1989 de o
echipă de cercetători danezi. Danezii chiar au mers până acolo încât au antrenat
subiecţi sedentari să alerge maratoane (42,195 kilometri). După optsprezece luni
de antrenament şi după ce chiar au alergat un maraton, cei optsprezece bărbaţi
din cadrul studiului au pierdut în medie două kilograme de grăsime corporală, în
ce le priveşte pe cele două femei-subiecţi, danezii spun că „nu s-a observat nicio
schimbare în compoziţia corporală”. În acelaşi an, Xavier Pi-Sunyer, directorul
Centrului de Studiere a Obezităţii de la Spitalul St. Luke-Roosevelt din New York,
a trecut în revistă studiile în derulare care verificau ideea că mărirea intensităţii
exerciţiului fizic va duce la scăderea în greutate. El a tras aceeaşi concluzie cu
cea a studiului finlandezilor din 2000: „S-au observat descreşteri, creşteri şi
stagnări în greutatea şi în compoziţia corporală”.
Noi am căzut în capcana ideii că poţi mări efortul fizic fără să mănânci în plus
ca să compensezi, pentru că asta ne-au spus reporterii, iar articolele lor din presa
populară au fost citite la scară largă. Dar literatura de specialitate nu a muşcat
nada.
De pildă, în 1977, în plină explozie a modei exerciţiilor fizice, Institutele
Naţionale pentru Sănătate au organizat a doua conferinţă proprie pe tema
obezităţii şi a controlului greutăţii, iar experţii adunaţi acolo au tras concluzia că
„importanţa mişcării fizice în controlul greutăţii este mai mică decât se credea,
deoarece creşterile în arderile energetice prin exerciţiu fizic tind să amplifice
consumul de hrană şi nu este posibil să se prezică dacă o ardere amplificată va fi
sau nu supracompensată de un aport alimentar suplimentar”. În acelaşi an, New
York Times Magazine relata că există „serioase dovezi că exerciţiul regulat poate
şi chiar conduce la o slăbire substanţială – şi permanentă, cât timp exerciţiul fizic
continuă”. (Respectivele dovezi erau „experimentele efectuate cu mare grijă” ale
lui Jean Mayer, care arată că „un exerciţiu fizic moderat suprimă parţial apetitul”.)
În 1983, Jane Brody, reporter pe teme de sănătate personală la Times,
numără metodele (multe) în care exerciţiul fizic este „esenţial” pentru o reuşită
pierdere în greutate. În 1989, în acelaşi an în care Pi-Sunyer a venit cu evaluările
pesimiste ale faptelor autentice, Newsweek a declarat exerciţiul fizic ca fiind un
element „esenţial” în orice program de scădere a greutăţii. Iar Times ne spune că
în rarele ocazii „în care exerciţiul fizic nu este suficient” pentru a induce o pierdere
în greutate „trebuie de asemenea să vă asiguraţi că nu mâncaţi prea mult”.
Cum au ajuns cercetătorii în ale obezităţii şi autorităţile sănătăţii publice să
creadă în povestea asta e o cu totul altă problemă. Umberto Eco ne oferă un
răspuns plauzibil în romanul lui Pendulul lui Foucault. „Cred că ajungi la un
punct”, scrie Eco, „în care nu mai există nicio deosebire între a-ti crea un obicei
din a te preface că crezi şi obiceiul de a crede”.
Din anii 1970 încoace, factorul principal care a alimentat credinţa că putem
menţine greutatea (sau să o scădem) prin exerciţiu fizic pare să fie dorinţa
cercetătorilor de a crede că este adevărat şi jena lor în a recunoaşte public că se
înşeală. Este greu să nu fii covârşit de materialul faptic, după cum scrie Judith
Stern, fostă studentă a lui Mayer, dar să spui că exerciţiul fizic nu are efect ar fi o
dovadă de „miopie, pentru că ar însemna să ignori posibilele contribuţii ale
exerciţiului fizic la prevenirea obezităţii şi la întreţinerea oricărei scăderi în
greutate care ar putea fi obţinută prin regim. Totuşi, nici acest lucru nu a fost
dovedit vreodată.
Această filosofie a ajuns să domine chiar şi discuţiile ştiinţifice privitoare la
exerciţiul fizic şi greutate, dar nu s-a putut potrivi cu ideea simplă că, dacă
depunem mai mult efort fizic, vom avea o poftă de mâncare sporită şi vom mânca
mai mult. Astfel, ideea că exerciţiul fizic îţi face poftă de mâncare a fost aruncată
pe parcurs peste bord. Doctori, cercetători, fizioterapeuţi, chiar şi antrenorii
personali de la sălile de gimnastică au ajuns să creadă că foamea există doar în
mintea noastră, că e o simplă chestiune de voinţă (ce o fi şi asta), nu consecinţa
firească a efortului organismului de a-şi recăpăta energia cheltuită.
În ceea ce-i priveşte pe cercetătorii înşişi, aceştia au reuşit invariabil să
găsească o cale de a-şi scrie articolele şi analizele care le-au permis să
promoveze exerciţiul fizic şi activitatea fizică în general, indiferent de dovezile
acumulate. O metodă obişnuită era (şi încă este) aceea de a discuta numai
rezultatele care par să susţină credinţa că activitatea fizică şi cheltuiala de
energie pot determina cât de graşi suntem, în acelaşi timp ignorând dovezile care
fac praf această idee, chiar dacă acestea din urmă sunt mult mai abundente.
De pildă, doi experţi care scriu în Handbook of Obesiţy citează ca motiv pentru
efectuarea de exerciţii fizice faptul că tentativa danezilor de a transforma subiecţi
sedentari în alergători de maraton a condus la pierderi de cam două kilograme de
grăsime corporală la subiecţii bărbaţi; totuşi, ei au omis să menţioneze că efectul
asupra femeilor din studiu a fost nul, ceea ce ar fi un puternic argument împotriva
exerciţiului fizic. (Dacă scopul tău este să slăbeşti – chiar dacă sănătatea şi viaţa
ta depind de asta, şi se prea poate să fie cazul – eşti dispus să te antrenezi să
alergi o cursă de patruzeci şi mai bine de kilometri, doar pentru că ţi s-a spus că
s-ar putea să pierzi două kilograme de grăsime după un an şi jumătate de
eforturi?)
Alţi experţi şi-au făcut un obicei din a argumenta că poţi să slăbeşti făcând
antrenament de forţă, de pildă haltere, mai degrabă decât activităţi aerobice, cum
ar fi alergatul, care au drept efect doar o cheltuială suplimentară de energie.
Ideea este că putem mări fibra musculară şi scădea procentul de grăsime şi că
astfel putem fi în formă fizică bună chiar dacă greutatea rămâne aceeaşi, din
cauza schimbării. Atunci masa musculară suplimentară va contribui la menţinerea
grăsimii pierdute, pentru că ar arde mai multe calorii – muşchii fiind mai activi
metabolic decât grăsimea.
Dar aceşti experţi ignoră invariabil în argumentaţia lor măsurările obiective,
pentru că nici acestea sunt prea impresionante. Dacă înlocuieşti două kilograme
de grăsime cu două kilograme de muşchi, ceea ce pentru mai toţi adulţii ar fi o
realizare epocală, creştem cheltuiala energetică zilnică cu aproximativ douăzeci şi
cinci de calorii. Repet, vorbim aici de echivalentul caloric al unui sfert de pâine
(circa 110 g) şi de faptul că nimic nu garantează că nu vom mânca în plus aceste
douăzeci şi cinci de calorii zilnice. Şi, încă o dată, ne întoarcem la ideea că e mai
uşor să sari şi peste pâine, şi peste trasul de fiare.
Douăzeci de calorii.
Data viitoare când ne spune cineva, de pildă Organizaţia Mondială a Sănătăţii
pe pagina ei de web, că metoda de preîntâmpinare a „poverii obezităţii” este „să
obţinem un echilibru energetic şi o greutate sănătoasă”, acest număr trebuie să
ne apară imediat în minte. Data viitoare când Departamentul Agriculturii al
Statelor Unite ne spune că „pentru a preîntâmpina creşterea treptată în greutate”
tot ce trebuie să facem este „să efectuăm scăderi treptate din aportul de calorii
din hrană şi băutură şi să creştem activitatea fizică”, nu uitaţi acest număr.
Dacă oricare dintre aceste declaraţii oficiale privind greutatea ar fi adevărată,
atunci problema obezităţii ar fi o simplă emanaţie a conştiinţei noastre colective,
şi nu o problemă de sănătate de cea mai stringentă urgenţă a epocii noastre.
După cum sugerează Departamentul Agriculturii, creşterea în greutate este un
proces treptat. Îndată ce ai remarcat că ai început să pui greutate pe tine, după
cum dictează logica teoriei calorii ingerate/calorii arse, poţi purcede la mici
reduceri în cantitatea de calorii consumate şi la sporirea activităţii fizice şi totul va
reveni la normal. Poţi să sari peste o gustare aici şi peste un desert dincolo; poţi
să mergi mai mult pe jos, să stai câteva minute în plus la sala de sport şi ar trebui
să fie de ajuns. Chiar dacă pui pe tine cinci kilograme înainte să-ţi dai seama, ştii
ce ai de făcut ca să le dai jos.
Atunci, de ce nu merge? De ce există obezitate şi de ce este rata vindecării ei
atât de dezamăgitor de mică, dacă tot ce trebuie făcut ca să o preîntâmpinăm
este să scăpăm de surplusul caloric, de supraalimentaţia care, se presupune, o
cauzează?
Aici intervin cele douăzeci de calorii. O jumătate de kilogram de grăsime
conţine cam trei mii cinci sute de calorii. De asta ne spun nutriţioniştii că, pentru a
pierde o jumătate de kilogram pe săptămână, trebuie să creăm un deficit
energetic de cinci sute de calorii pe zi – cinci sute de calorii înmulţit cu şapte zile
fac exact trei mii cinci sute de calorii pe săptămână. (Repet, totul este
supra-simplificat şi nu aşa stau lucrurile în practică, dar aritmetica este corectă şi
astfel percep autorităţile problema. Asta e tot ce trebuie să ştim pentru moment.)
Acum să ne uităm la matematica aceasta din perspectiva îngrăşării, mai
degrabă decât din cea a slăbirii. Câte calorii trebuie să mâncăm în plus zilnic ca
să acumulăm un kilogram suplimentar de grăsime în fiecare an – adică douăzeci
şi cinci de kilograme într-un sfert de secol? Câte calorii trebuie să consumăm,
fără a le cheltui, acumulându-le în ţesuturile grase, pentru a ne transforma, cum
se întâmplă adesea, dintr-un tânăr suplu de douăzeci şi cinci de ani într-un individ
obez de cincizeci de ani?
Douăzeci de calorii pe zi.
Douăzeci de calorii pe zi înmulţit cu 365 de zile dintr-un an înseamnă ceva
peste şapte mii de calorii de grăsime anual, deci kilogramul de grăsime de care
vorbeam. Dacă ar fi adevărat că adipozitatea noastră este determinată de teoria
calorii ingerate/calorii cheltuite, atunci apare o concluzie logică: e suficient să
consumi în medie cu numai 20 de calorii mai mult pe zi ca să capeţi douăzeci şi
cinci de kilograme în douăzeci de ani. Trebuie doar să te abţii să consumi
această cantitate – să te subalimentezi cu douăzeci de calorii pe zi ca să revii la
loc.
Douăzeci de calorii pe zi sunt mai puţin decât o muşcătură dintr-un hamburger
de la McDonald’s sau dintr-un croissant. Mai puţin decât 60 de mililitri de Coca
sau Pepsi sau din berea obişnuită. Mai puţin de trei bucăţele de cartofi prăjiţi.
Poate trei muşcături mititele dintr-un măr. Pe scurt, nu prea mult.
Douăzeci de calorii sunt mai puţin de unu la sută din aportul caloric zilnic
recomandat de Academia Naţională de Ştiinţe a Statelor Unite pentru o femeie de
vârstă medie a cărei idee de activitate fizică sunt gătitul şi cusutul; sunt mai puţin
de jumătate de procent din cota zilnică de calorii pentru un bărbat de vârstă
medie la fel de sedentar. Faptul că avem de-a face cu cantităţi atât de
nesemnificative ne spune cât de corectă este ideea calorii-îngurgitate/calorii arse.
Dacă tot ce e necesar ca să „menţinem greutatea”, după cum ne spun Institutele
Naţionale pentru Sănătate, este să „echilibrăm energia mâncată cu energia pe
care o cheltuim”, atunci consumarea a douăzeci de calorii pe zi în medie peste
ceea ce cheltuieşti în cele din urmă te va face obez, judecând după această idee
a caloriilor ingerate/cheltuite.
Puneţi-vă întrebarea: cum este posibil ca o persoană să rămână suplă, dacă
tot ce trebuie ca să devii treptat obez este să dezechilibrezi balanţa energetică cu
doar douăzeci de calorii pe zi? Pentru că foarte puţini reuşesc să-şi păstreze
silueta. De fapt, chiar şi cei care sunt supraponderali sau obezi reuşesc să-şi
menţină greutatea ani de zile şi chiar decenii, chiar dacă la o greutate sporită.
Simt graşi, dar tot vor echilibra caloriile pe care le consumă cu caloriile pe care le
cheltuiesc, se pare că mai bine decât cu media de douăzeci de calorii pe zi,
pentru că nu se îngraşă şi mai mult. Cum reuşesc?
O muşcătură sau două, o înghiţitură sau două (din cam o sută sau două sute
pe care le luăm pentru hrana noastră zilnică) şi gata, suntem condamnaţi. Dacă
diferenţa dintre a mânca prea mult şi a nu mânca prea mult este de mai puţin de
un procent din caloriile pe care le consumăm şi dacă trebuie să egalăm asta cu
consumul nostru energetic, despre-care, sincer, nu ştim absolut nimic, cum poate
cineva să mănânce cu atâta precizie? Pe înţelesul tuturor, ar trebui să ne punem
întrebarea nu cum se îngraşă unii dintre noi, ci cum reuşesc unii să evite soarta
asta.
Este o întrebare pe care cercetătorii şi-au tot pus-o în prima jumătate a
secolului XX, apropo de această contabilitate, mult înainte ca teoria acceptată să
fie cea a caloriilor îngurgitate şi arse. În 1936, Eugene Du Bois de la Universitatea
Cornell, considerat pe vremea aceea principala autoritate în domeniul nutriţiei şi
al metabolismului, a calculat că un bărbat de 75 de kilograme care reuşeşte să-şi
menţină greutatea timp de douăzeci de ani – adică nu pune pe el mai mult de un
kilogram în cele două decenii – potriveşte la fix caloriile îngurgitate cu cele arse
cu o precizie de 1/20 dintr-un procent, „o exactitate”, scrie Du Bois, „care este
egalată de puţine dispozitive mecanice”.
„Nu ştim încă de ce anumiţi indivizi se îngraşă”, mai scrie Du Bois. „Poate că
ar fi mai corect să spunem că nu ştim de ce nu se îngraşă toţi indivizii din această
comunitate supraalimentată.” Ţinând cont de precizia necesară pentru a menţine
o greutate constantă, adaugă el, „nu există fenomen mai straniu decât
menţinerea unei greutăţi corporale constante, variabilele fiind o marcată variaţie a
activităţii corporale şi a consumului de hrană”.
Faptul că atât de multe persoane rămân suple timp de decenii (deşi este mai
puţin comun decât în zilele lui Du Bois) şi că până şi cei care sunt graşi nu
continuă să se îngraşe ne sugerează că în treaba asta cu reglarea greutăţii sunt
implicate mult mai multe lucruri decât contabilitatea caloriilor.
Alt indiciu evident împotriva teoriei calorii îngurgitate/calorii arse este acela că
bărbaţii şi femeile se îngraşă în mod diferit. Bărbaţii acumulează în mod obişnuit
deasupra taliei burta băutorului de bere – iar femeile, sub talie. Femeile
acumulează grăsime la pubertate, în special în sâni, şolduri, fese şi coapse, iar
bărbaţii, tot la pubertate, pierd din grăsime şi acumulează masă musculară.
Când un băiat devine bărbat, el creşte în înălţime, devine mai musculos şi mai
suplu. Fetele intră în pubertate cu ceva mai multă grăsime corporală decât băieţii
(în medie cu şase la sută), dar la terminarea pubertăţii au cu 50 la sută mai multă
grăsime. „Concepţiile despre energie nu se aplică pe acest tărâm”, după cum ne
spune doctorul german Erich Grafe despre distribuţia grăsimii şi despre modul în
care aceasta este diferenţiată după sex în manualul lui din 1933 Bolile metabolice
şi tratamentul lor Cu alte cuvinte, când o fată intră în pubertate la fel de suplă ca
un băiat şi iese din pubertate cu formele armonioase ale unei femei, nu este din
cauza supraalimentaţiei sau a inactivităţii, chiar dacă formele femeieşti se
datorează în cea mai mare parte grăsimii acumulate, iar ea a trebuit să mănânce
mai multe calorii decât a ars, pentru a dobândi grăsimea respectivă.
Alte dovezi împotriva opiniei general răspândite sunt furnizate de o boală
foarte rară, cunoscută sub termenul tehnic de „lipodistrofie” progresivă. („Iipo”
înseamnă grăsime; deci „lipo-distrofie” înseamnă o tulburare a acumulării de
grăsime.)
La mijlocul anilor 1950, au fost raportate cam două sute de cazuri din această
boală, în cea mai mare parte la femei. Boala se caracterizează prin pierderea
totală a grăsimii subcutanate (grăsimea aflată imediat sub piele) din partea
superioară a corpului) şi printr-un exces de grăsime sub talie. Boala este numită
„progresivă” pentru că pierderea de grăsime din partea superioară a corpului
progresează în timp. Începe cu faţa şi apoi se deplasează lent în josul gâtului,
apoi spre umeri, braţe şi trunchi. Fotografia asociată este un caz raportat în
premieră în 1913.
Tânăra din imagine a început prin a-şi pierde grăsimea de pe faţă de la vârsta
de zece ani. Pierderea de grăsime s-a oprit la şolduri, la vârsta de treisprezece
ani. Peste doi ani, a început să se îngraşe sub talie. Fotografia a fost făcută la
vârsta de douăzeci şi patru de ani. Avea o înălţime de 162,5 centimetri şi o
greutate de 84 de kilograme. Conform normelor actuale, ar fi declarată clinic
obeză, având un indice corporal de masă de aproape 32. (Indicele corporal de
masă (ICM) este definit ca fiind greutatea în kilograme împărţită la pătratul
înălţimii în metri. Obezitatea survine atunci când indicele depăşeşte valoarea de
30.) Dar practic toată grăsimea ei corporală era localizată sub talie. De la mijloc în
jos, era grasă ca un luptător de sumo, iar deasupra taliei era suplă ca o
alergătoare din plutonul fruntaș la maratonul olimpic.
Bun, unde încape aici teoria caloriilor îngurgitate şi arse? Dacă suntem
încredințați că ne îngrășăm pentru că mâncăm prea mult şi slăbim prin
înfometare, trebuie să presupunem că aceste femei şi-au pierdut grăsimea de
deasupra pentru că au mâncat prea puţin şi în acelaşi timp s-au îngrăşat sub talie
pentru că au mâncat prea mult?
Evident, această simultaneitate este absurdă. Dar de ce să credem că această
distribuire localizată a grăsimii – obezitate extremă sau slăbiciune extremă care
acoperă doar jumătate din corp sau doar o parte – nu are nimic de-a face cu cât
mănâncă sau cât se mişcă; şi totuşi să credem că, atunci când întregul corp
devine obez sau slab, diferenţa dintre caloriile consumate şi cele cheltuite explică
totul?
Dacă această tânără avea ceva mai multe kilograme de grăsime în partea
superioară a corpului, suficient cât să-i netezească trăsăturile şi să-i rotunjească
formele şi, dacă la doctor, în zilele noastre, ar fi fost declarată obeză şi i s-ar fi
recomandat călduros să mănânce mai puţin şi să se mişte mai mult. Iar asta ni
s-ar părea perfect normal. Totuşi, poate o explicaţie riguroasă a obezităţii să
depindă doar de câteva kilograme de grăsime? Asta să fie deosebirea dintre
rezonabil şi absurd? Cu câteva kilograme în plus, s-ar fi spus că boala ei vine de
la prea multă mâncare, din diferenţa dintre caloriile consumate şi cele cheltuite.
Fără aceste kilograme în plus, lipodistrofia este scoasă în evidenţă şi explicaţia
de mai sus devine absurdă.
Există o serie de cazuri moderne de lipodistrofie care nu sunt nici pe departe
atât de rare – lipodistrofia legată de HIV, care se pare că este produsă de
medicamentele antiretrovirale pe care le iau persoanele infectate cu HIV pentru a
atenua numărul virusurilor şi pentru a ţine la respect declanşarea generalizată a
SIDA.
Şi aceste persoane pierd grăsimea subcutanată a feţei, ca şi de pe braţe,
picioare şi fese şi pun grăsime în alte locuri; pierderea şi câştigul de grăsime se
petrec în perioade diferite. Ei capătă bărbii duble şi o formaţiune de grăsime tipică
pe partea de sus a spatelui, numită „cocoaşă de bivol” sau „cocoaşă de cămilă”.
Sânii lor se măresc (chiar şi la bărbaţi) şi adesea capătă o burtă pronunţată, care
nu se poate deosebi de tipul de burtă asociată cu prea multă bere, ca în cazul de
mai sus. Fotografia din stânga a fost realizată înainte de începerea terapiei
antiretrovirale pentru infecţia lui cu HIV; fotografia din dreapta a fost făcută patru
luni mai târziu.
Este greu de închipuit, în acest caz, că există vreo legătură între acumularea
grăsimii şi supraalimentaţie şi exerciţii fizice. Iar dacă nu putem să dăm vina pe
caloriile ingerate şi arse pentru burta lui, poate că ar trebui să nu le atribuim nici
grăsimea noastră…
CAPITOLUL VI
Termodinamica pentru neinițiați
Partea 1
Evident, trebuie să fie o cauză pentru care cineva mănâncă mai multe cauze
decât cheltuiește, mai ales că pedeapsa constă în suferințele fizice și emoționale,
în cruzimea cu care sunt trataţi obezii. Trebuie să fie undeva ceva defect;
problema este unde.
Logica teoriei calorii îngurgitate/calorii arse permite un singur răspuns
acceptabil la această întrebare. Defectul nu poate fi în corp – poate că, aşa cum a
sugerat acum o jumătate de secol endocrinologul Edwin Astwood, răspunsul
constă în „zecile de enzime” şi în „diversitatea hormonilor” care controlează
organismul şi care „transformă ceea ce este mâncat în grăsime” – pentru că asta
presupune că altceva decât mâncatul exagerat poate fi fundamental responsabil
pentru îngrăşarea noastră. Iar asta noi nu putem accepta. Deci problema trebuie
să fie în creier. Mai precis, în comportament şi deci în caracterul nostru. La urma
urmei, să mănânci prea mult şi să te mişti prea puţin sunt stări comportamentale,
nu psihologice, fapt care este mai evident dacă folosim termenii biblici – lăcomie
şi lene.
Întreaga ştiinţă a obezităţii este de fapt prinsă în acest cerc vicios al ipotezei
calorii ingerate/calorii arse, din care nu a fost niciodată capabilă să iasă.
Stabilirea cauzei obezităţii ca fiind ceva ce trebuie musai să se întâmple când
oamenii se îngraşă – adică bagă în ei mai multe calorii decât cheltuiesc –
împiedică orice răspuns cinstit la întrebarea: de ce ar vrea ei să comită un
asemenea lucru? Sau, cel puţin, de ce ar face ei asta dacă nu sunt obligaţi de
forţe pe care nu le pot controla?
Aceeaşi problemă se ridică atunci când ne întrebăm de ce eşuează regimurile.
De ce obezitatea este atât de rar vindecată (dacă este vreodată) prin simplul act
al renunţării la mâncat? Dacă sugerăm ideea că persoanele grase reacţionează
la restricţiile alimentare exact cum fac animalele – îşi reduc cheltuiala energetică,
senzaţia de foame se amplifică (aşa cum ne explică Jeff Flier şi Terry
Maratos-Flier în Scientific American) – atunci facem posibilă altă explicaţie:
aceleaşi mecanisme fiziologice care determină indivizii obezi să-şi păstreze
grăsimea în perspectiva semi-înfometării pot să fie cauza instaurării obezităţii din
capul locului. Din nou, explicaţie nepermisă. Aşa că pentru eşuarea dietei dăm
vina pe persoana grasă care nu a fost în stare să respecte regimul. Este un eşec
al puterii voinţei, lipsa unei tării de caracter să faci ceea ce fac oamenii slabi: să
mănânci cu moderaţie.
Din momentul când se stabileşte că mâncatul în exces este cauza
fundamentală a obezităţii, să dai vina pe comportament – şi, astfel, pe carenţe de
caracter şi pe lipsa de voinţă – devine singura explicaţie posibilă. Este singura
care nu se pretează la alte cercetări semnificative, fiind astfel, probabil,
identificarea unui defect şi mai elementar care ar explica de ce oamenii mănâncă
în exces de bună voie dacă au de ales – cu alte cuvinte, motivul adevărat pentru
care se îngraşă.
Povestea acestor cobai cu ovaroctomie ne-a dat peste cap percepţia despre
cauză şi efect în materie de obezitate. Ea ne spune că ambele comportamente –
lăcomia şi inactivitatea – care par să fie cauzele îngrăşării sunt de fapt efectele
acestui proces. Ne spune că, dacă vom fi atenţi la hormonii şi enzimele care
reglează ţesuturile grase în sine, putem înţelege precis de ce se întâmplă aşa; nu
numai de ce aceşti cobai se îngraşă, ci şi de ce prezintă comportamente care în
mod normal sunt asociate cu persoanele grase.
Alt aspect remarcabil al discuţiilor din ultima jumătate de secol pe tema
obezităţii şi a slăbirii este acela că experţii medicali au arătat un remarcabil
dezinteres în studierea ţesuturilor noastre grase şi în modul în care organismul
nostru le reglează. Cu foarte puţine excepţii, ei au ignorat pur şi simplu ţesutul
gras, pentru că ei au tras deja concluzia că problema este comportamentală şi că
ea purcede din creier, nu din corp. Dacă am fi discutat tulburările de creştere – de
ce unele persoane cresc peste doi metri şi zece în timp ce altele abia ajung la un
metru douăzeci – unicul subiect de discuţie ar fi hormonii şi enzimele care
reglează creşterea. Şi totuşi, când discutăm despre o tulburare în care simptomul
definitoriu este o creştere anormală a ţesuturilor noastre grase, hormonii şi
enzimele care reglează această creştere sunt consideraţi nesemnificativi. (Dacă
ne uităm în Wikipedia la „obezitate, în iulie 2009, pe când scriam acest capitol, nu
găsim nicio referire la reglarea ţesutului gras, deşi o putem găsi la articolul despre
„ţesut adipos". Ideea implicită este că reglarea ţesutului gras nu este relevantă în
tulburarea acumulării excesive a grăsimii.)
Totuşi, dacă suntem atenţi la mecanismul de reglare a ţesutului nostru gras,
ajungem la o explicaţie pentru cauzele îngrăşării şi pentru ce e de făcut în privinţa
aceasta radical diferită de gândirea convenţională derivată din concentrarea
asupra echilibrului între energia consumată şi cea cheltuită. Trebuie să tragem
concluzia, ca şi Wade cu şobolanii lui, că persoanele care se îngraşă păţesc asta
din cauza modului în care se întâmplă să fie reglată grăsimea şi că o evidentă
consecinţă a acestei reglări este mâncatul în exces (lăcomia), iar alta este
inactivitatea fizică (lenea), pe care noi ne grăbim să le considerăm cauze.
Voi discuta această idee mai întâi ca pe o ipoteză, un mod de a concepe
cauzele îngrăşării care ar putea fi corect, după care voi explica de ce este
aproape sigur că este corect. (Când folosesc expresia „aproape sigur, vreau să
spun că sunt atât de încredinţat de adevărul afirmaţiei, încât mi-aş putea pune în
joc reputaţia pentru acest adevăr. Dar scriu de multă vreme cărţi pe teme
ştiinţifice şi sunt un adept ferm al procesului ştiinţific deductiv şi de aceea nu pot
să înlătur acest „aproape". Nu poţi spune niciodată că eşti sigur despre o
afirmaţie în ştiinţă până când această afirmaţie supravieţuieşte unor teste
riguroase, în special dacă e vorba de credinţe larg acceptate. Dacă cineva este
sigur, este un bun motiv să nu avem încredere, fie că e vorba de autori de cărţi de
regim sau experţi academici. Totuşi, dacă vreţi să citiţi „sigur" în loc de „aproape
sigur", sunteţi aproape sigur îndreptăţiţi să o faceţi.) Înainte să ajung acolo, există
totuşi câteva puncte critice legate de grăsime şi de procesul în sine al îngrăşării
pe care va trebui să le înţelegeţi, în cinstea legilor termodinamicii pe care le
înlocuiesc, vom numi aceste enunţuri legile adipozităţii.
Prima lege
Grăsimea corporală este reglată cu grijă, dacă nu cumva la perfecţiune.
Este o afirmaţie adevărată, chiar dacă oamenii se îngraşă atât de uşor,
incredibil de uşor. Prin „reglată” înţeleg faptul că organismul nostru, atunci când
este sănătos, lucrează cu hărnicie la menţinerea unei cantităţi anumite de
grăsime în ţesuturile noastre grase – nici prea mult şi nici prea puţin – şi că
această grăsime, la rândul ei, este folosită pentru a asigura un flux constant de
combustibil către celule. Rezultatul logic (şi ipoteza noastră de lucru) este că
dacă cineva devine obez este pentru că această reglare a fost tulburată cumva,
nu că a încetat să existe.
Dovada că ţesutul gras este reglat cu mare grijă, nefiind doar o simplă ladă de
gunoi unde aruncăm caloriile pe care nu le ardem, este absolut incontestabilă.
Putem începe prin a aminti toate observaţiile menţionate în capitolul 5 despre
unde, când şi cine în materie de îngrăşare. Faptul că bărbaţii şi femeile se
îngraşă în mod diferit ne spune că hormonii sexuali joacă un rol în reglarea
grăsimii corporale (ceea ce ne spun şi experimentele lui Wade, şi ceea ce
cunoaştem despre estrogen şi LPL). Faptul că unele părţi ale corpului nostru sunt
relativ lipsite de grăsime – dosul mâinii, de pildă, sau fruntea – iar altele nu ne
spune că factorii locali joacă şi ei un rol în locul în care ne îngrăşăm. Aşa cum
factorii locali joacă un rol evident în locul în care ne creşte părul – în unele locuri,
dar nu şi în altele.
Faptul că obezitatea afectează familii întregi (e mult mai probabil să devii obez
dacă şi părinţii tăi sunt graşi) şi acela că distribuirea însăşi a grăsimii poate fi o
trăsătură genetică (steatopigia din anumite triburi africane) ne spun că grăsimea
corporală este reglată cumva, căci cum altfel se poate explica modul în care se
transferă genele de la o generaţie la alta influenţează grăsimea şi locurile în care
se depune ea, dacă nu prin hormoni, enzime şi alţi factori?
Cantitatea de grăsime (şi chiar tipul grăsimii) din corpul unui animal este bine
reglată, iar acest fapt este un argument în plus în favoarea ipotezei noastre. La
urma urmei, şi noi suntem o specie de animale. Animalele sălbatice pot fi grase în
mod natural (de pildă hipopotamii şi balenele). Ele depun grăsime sezonală,
pentru izolarea împotriva frigului iernii sau ca şi carburant pentru migraţiile anuale
sau hibernare. Femelele se vor îngraşă ca să se pregătească pentru fătare;
masculii se vor îngrașă pentru a avea avantajul greutăţii în luptele pentru femele.
Dar nu devin obeze niciodată, ceea ce înseamnă că nu vor fi avea niciodată
probleme de sănătate din cauza grăsimii, ca oamenii. De pildă, nu vor face
niciodată diabet.
Indiferent de cât de abundentă este sursa lor de hrană, animalele sălbatice vor
menţine o greutate constantă – nici prea gras, nici prea slab – ceea ce ne spune
că organismul lor face astfel încât cantitatea de grăsime din ţesuturile grase să
acţioneze întotdeauna în folosul lor şi să nu afecteze în niciun fel şansele de
supravieţuire. Atunci când un animal acumulează cantităţi mari de grăsime,
această grăsime apare întotdeauna acolo cu un scop precis. (Alt exemplu de
cantitate mare de grăsime acumulată care are un scop precis este cocoaşa
cămilei. Cocoaşa conţine o rezervă de grăsime pentru supravieţuirea în deşert,
fără ca animalul să fie nevoit să păstreze grăsime în depozite subcutanate, ca
noi, care depozite ar pune grave probleme de izolare termică în căldura
deşertului. Este valabil şi pentru oaia-cu-fund-gras şi oaia-cu-coadă-grasă, ca şi
pentru şoarecele marsupial cu coadă grasă, toate aceste animale trăind în deşert
şi purtându-şi grăsimea aproape exclusiv în locurile evocate în numele lor.)
Animalele sunt la fel de sănătoase şi când au grăsimea, şi când nu o au.
Alt exemplu excelent al modului în care animalele (şi probabil şi oamenii) îşi
reglează cu mare precizie acumularea grăsimii sunt rozătoarele care hibernează
– veveriţele de vizuină, de pildă, îşi dublează greutatea şi grăsimea corporală în
doar câteva săptămâni ale sfârşitului de vară. Un cercetător care a făcut o
disecţie pe asemenea veveriţe mi-a spus că parcă ar fi deschis „o cutie cu ulei
Crisco – peste tot, cocoloaşe de grăsime”.
Dar aceste veveriţe vor acumula grăsimea indiferent de cât de mult mănâncă,
ca şi femelele de cobai fără ovare ale lui Wade. Poţi să le ţii în laborator şi să le ţii
la regim strict îndată ce se trezesc din hibernare, primăvara, dar apoi la sfârşitul
verii vor deveni la fel de grase ca veveriţele care au mâncat după pofta inimii. Îşi
vor arde grăsimea pe timpul iernii şi o vor pierde în acelaşi ritm, fie că rămân
treze într-un laborator încălzit, cu hrană la dispoziţie, fie că sunt în hibernare
totală, fără să mănânce nimic şi supravieţuind exclusiv din rezervele lor de
grăsime.
Adevărul este că un cercetător nu prea poate face mare lucru ca să împiedice
aceste animale să se îngraşe sau să slăbească atunci când le vine vremea. Nu
ajută nici manipularea hranei; doar dacă nu cumva le înfometăm până mor.
Cantitatea de grăsime acumulată de aceste rozătoare în orice interval dat al
anului este reglată în întregime de factori biologici, nu de cantitatea disponibilă de
hrană în sine sau de cantitatea de energie necesară pentru dobândirea acelei
hrane. Este logic Dacă un animal care are nevoie de imense pungi de grăsime ca
să treacă peste iarnă are nevoie de cantităţi excesive de hrană pentru
acumularea acestei grăsimi, atunci o vară proastă ar fi suficientă pentru stingerea
unor specii întregi.
Se poate şi ca evoluţia să fi făcut oamenii unici, adică să fim singura specie de
pe planetă al cărei organism nu reglează cu precizie depozitele de grăsime ca
reacţie la perioadele de belşug şi la cele de foamete, că unii oameni vor acumula
atât de multă grăsime pur şi simplu pentru că hrana este disponibilă din
abundenţă, iar ei devin practic imobili; dar acceptarea acestei ipoteze înseamnă
să ignorăm practic tot ce ştim despre evoluţie.
Un argument final în favoarea reglării precise a grăsimii corporale este faptul
că tot restul organismului nostru este reglat cu meticulozitate. De ce să constituie
grăsimea o excepţie? Când reglarea nu mai funcţionează, ca în cazul cancerului
sau al bolilor de inimă, rezultatul este adesea fatal de evident. Când un om
acumulează grăsime în exces, asta înseamnă pentru noi că sistemul de reglare a
ţesuturilor grase a păţit ceva rău. Ceea ce trebuie să ştim este care este defectul
şi ce putem face ca să-l îndreptăm.
Legea a doua
Obezitatea poate fi cauzată de un defect în sistemul de reglare, un defect atât
de mic, încât este nedetectabil prin tehnicile inventate până acum.
Vă amintiţi de problema celor douăzeci de calorii pe zi discutată mai sus?
Dacă mâncăm suplimentar douăzeci de calorii în fiecare zi – adăugând doar un
procent sau poate chiar mai puţin la cota zilnică tipică de calorii, fără o creştere
compensatorie a caloriilor arse – aceasta este suficient ca să ne transforme
dintr-o persoană suplă de douăzeci de ani într-una obeză la cincizeci de ani. În
contextul logicii calorii îngurgitate/calorii arse, se ridică întrebarea evidentă: cum
se face că unii dintre noi rămân slabi, dacă pentru asta este necesar să
echilibrăm caloriile mâncate cu cele arse cu o precizie mai bună de unu la sută?
Pare un lucru imposibil; şi cu cea mai mare probabilitate, chiar este imposibil.
Ei bine, aceste douăzeci de calorii pe zi sunt suficiente pentru ca sistemul de
reglare dereglat să le transforme pe ele în ţesut gros şi pe noi în obezi. Am aplicat
aici aceeaşi aritmetică. Dacă, printr-o combinaţie nefericită de gene şi mediu,
apare o eroare în sistemul de reglare, acesta va face ca ţesuturile grase să
acumuleze în exces doar un procent din caloriile care altfel ar fi trebuit să fie arse,
atunci chiar suntem condamnaţi la obezitate.
Dacă acest transfer nedorit al caloriilor în ţesuturile grase este doar cu puţin
mai intens, persoana poate să devină cumplit de grasă. Şi totuşi, e vorba doar de
o eroare relativ minoră în sistemul de reglare – poate nişte zecimi de procent, o
mărime extrem de dificil de măsurat, dar nu greu de conceput.
Legea a treia
Ceea ce ne face mai graşi şi mai grei ne va face de asemenea să mâncăm în
exces.
Aceasta este lecţia cea mai importantă a şobolanilor lui Wade. Poate fi
contraintuitivă, dar trebuie să fie adevărată pentru orice specie, pentru orice
persoană care pune pe ea kilograme de grăsime. Este probabil unica lecţie pe
care noi (şi experţii noştri în ale sănătăţii) trebuie să o învăţăm pentru a înţelege
de ce ne îngrăşăm şi ce trebuie să facem în această direcţie.
Această lege este unica pentru care putem să ne bazăm pe primul principiu al
termodinamicii (legea conservării energiei), pe care experţii medicali au aplicat-o
atât de incorect până acum. Orice îşi măreşte masa, indiferent de cauză, va
introduce mai multă energie decât cheltuieşte. Astfel, dacă defectul din sistemul
de reglare ne face mai graşi şi mai grei, garantat ne va face să consumăm mai
multe calorii (şi să ne crească pofta de mâncare) şi/sau să cheltuim mai puţină
energie decât ar fi fost cazul dacă sistemul de reglare ar fi funcţionat perfect.
Aici, dezvoltarea copiilor ne poate ajuta ca o metaforă pentru înţelegerea
acestei problematici cauză-efect a îngrăşării şi supraalimentării. Voi folosi două
fotografii ale fiului meu mai mare. Fotografia din stânga a fost făcută pe când nu
avea nici doi ani împliniţi şi cântărea cincisprezece kilograme şi jumătate.
Fotografia din dreapta a fost făcută trei ani mai târziu, după ce se înălţase cu
douăzeci şi doi de centimetri, cântărind douăzeci şi trei de kilograme.
În trei ani a pus pe el opt kilograme, deci a consumat în mod sigur mai multe
calorii decât a cheltuit. Mânca în plus. Acele calorii în exces au fost folosite pentru
a crea toate ţesuturile şi Structurile necesare unui corp mai mare, incluzând aici,
da, aţi citit bine, grăsime. Dar nu a crescut pentru că a consumat calorii în exces.
A consumat acele calorii în exces – s-a supraalimentat – pentru că era în
creştere.
Dat fiind că este o idee care contrazice intuiţia, dar este esenţial pentru a
înţelege, vreau să mă întorc la exemplele din lumea animalelor. Elefanţii africani
simt cele mai mari mamifere terestre. Un mascul tipic atinge peste patru tone şi
jumătate, deşi din această masă un procent surprinzător de mic este grăsime.
Balenele albastre sunt cele mai mari animale din apă şi de pe uscat Ele pot
atinge aproape o sută cincizeci de tone, din care mare parte grăsime. Elefanţii
africani consumă sute de kilograme de hrană pe zi, iar balenele albastre, mii de
kilograme. (Asta numai vara. În restul anului, se pare că balenele trăiesc din
rezervele de grăsime, ca rozătoarele care hibernează.) Cantităţi uriaşe, dar
niciuna dintre aceste specii nu creşte pentru că mănâncă atât de mult. Aceste
animale mănâncă în cantităţi uriaşe pentru că sunt nişte animale uriaşe. Cu sau
fără cantităţi uriaşe de grăsime corporală, mărimea corpului dictează cât de mult
mănânci.
Puii acestor specii mănâncă şi ei cantităţi relativ imense de hrană. Asta pentru
că ei se nasc foarte mari din capul locului şi pentru că genele lor îi programează
să atingă o masă care poate ajunge până la mii de kilograme (la elefanţi) şi peste
suta de tone (la balenele albastre). Aici, atât creşterea, cât şi dimensiunile
corporale sunt cele care determină apetitul. Este adevărat fie că animalele
folosesc caloriile pentru a depozita grăsime, fie pentru a-şi mări masa musculară
sau alte ţesuturi şi organe. Fie că au cantităţi uriașe de grăsime, fie că nu, avem
aici aceeaşi cauzalitate valabilă.
Acum să ne gândim la ceea ce oamenii de ştiinţă numesc modele de obezitate
animală – animale, cum ar fi şobolanii lui Wade, care sunt făcute obeze în
laborator, deşi în natură nu ar fi. În ultimii 80 de ani, cercetătorii au învăţat că pot
să producă şoareci şi şobolani obezi prin încrucişări, prin operaţii chirurgicale (de
pildă, înlăturarea ovarelor), prin manipularea alimentaţiei şi prin mai multe tipuri
de manipulare genetică. Animalele supuse la aceste abuzuri devin într-adevăr
obeze şi nu e vorba de grăsimea funcţională pe care o întâlnim de pildă la
balenele albastre sau la hârciogi. Ele au aceleaşi boli metabolice, inclusiv diabet,
pe care le căpătăm şi noi când devenim obezi.
Totuşi, nu contează ce tehnică este folosită pentru a face animalele obeze; vor
merge în direcţia unei îngrăşări semnificative (ca şi şobolanii lui Wade), fie că
mănâncă mai multe calorii decât animalele care rămân slabe, fie că nu. Devin
obeze nu doar pentru că mănâncă prea mult, ci pentru că operaţia sau
încrucişările sau manipularea genetică sau chiar schimbarea în alimentaţie au
tulburat mecanismul de reglare a grăsimii. Încep să depoziteze caloriile sub formă
de grăsime, apoi organismul trebuie să compenseze: mănâncă mai mult, dacă
pot; dacă nu, consumă mai puţină energie. Adesea, ambele variante. (Mai precis,
toate modelele de obezitate animală studiate de cercetători în laborator (din câte
ştiu eu) se pot împărţi în două categorii: (1) cea în care această ordine
cauză-efect rămâne aceeaşi şi (2) cea în care cercetătorii nu s-au gândit
niciodată să efectueze experimente în care să afle dacă aşa este (punerea
animalului la un regim sărac în calorii, ca să vadă dacă se îngraşă oricum), pentru
că cercetătorii nu şi-au închipuit niciodată că animalele lor s-ar putea îngraşă din
altă cauză decât excesul de mâncare.)
Să luăm, de exemplu, metoda de laborator preferată folosită între anii ’30 şi
’60 ai secolului XX pentru îngrăşarea excesivă a rozătoarelor. Este vorba de o
metodă chirurgicală care pre-supunea introducerea unui ac într-o parte a
creierului numită hipotalamus, ce controlează (deloc întâmplător) secreţia
hormonală în tot corpul. După operaţie, unele dintre aceste rozătoare vor mânca
în exces şi vor deveni obeze; altele vor deveni sedentare şi, în consecinţă, obeze;
în fine, vor fi şi rozătoare care vor face şi una, şi alta şi vor deveni obeze.
Concluzia evidentă, sugerată pentru prima oară de neuroanatomistul Stephen
Ranson, al cărui laborator de la Northwestern University a efectuat în anii ’30
printre primele asemenea experimente, este că operaţia a avut ca efect direct
creşterea grăsimii corporale la aceste rozătoare. După operaţie, ţesutul lor gras
absoarbe caloriile pentru a produce mai multă grăsime; asta lasă prea puţin
combustibil pentru restul corpului – ceea ce Ranson a numit „înfometare
semi-celulară ascunsă” – şi „forţează organismul fie să ingereze cantităţi mai mari
de alimente, fie să reducă consumul energetic, ori şi una, şi alta.”
Unica modalitate de a împiedica aceste animale de a deveni obeze este
înfometarea lor – pentru a produce ceea ce un fiziolog de la Universitatea Johns
Hopkins a numit în anii 1940 restricţie alimentară „severă şi permanentă”. Dacă
acestor animale li se permite să consume hrană chiar în cantităţi moderate, ele
vor deveni obeze. Cu alte cuvinte, se îngraşă nu prin supraalimentare, ci pur şi
simplu mâncând oricât. Chiar dacă operaţia este pe creier, efectul ei este acela
de alterare fundamentală a reglării grăsimii corporale, nu de alterare a poftei de
mâncare.
Aceeaşi afirmaţie este adevărată pentru animalele care sunt crescute să fie
obeze, a căror obezitate este determinată de gene. În anii 1950, Jean Mayer a
studiat o asemenea varietate de şoareci în laboratorul lui de la Harvard. El
relatează că putea să le aducă greutatea sub cea a şoarecilor slabi, dacă îi
înfometa suficient de mult, dar „tot vor conţine mai multă grăsime decât cei
normali, în vreme ce muşchii lor s-au topit”. Încă o dată, nu supraalimentarea este
problema; aceşti şoareci, după cum scrie Mayer, „vor produce grăsime din hrana
lor, în cele mai improbabile circumstanţe, chiar când sunt semi-înfometați”.
Apoi mai sunt şi şobolanii Zucker. Cercetătorii au început să studieze aceşti
şobolani în anii 1960 şi de atunci au rămas modelul preferat de ştiinţă pentru
studiul obezităţii. Iată o fotografie a unui şobolan Zucker, corespunzător de
corpolent.
Ca şi şoarecii lui Mayer, aceşti şobolani au o predispoziţie genetică spre
îngrăşare. Când un şobolan Zucker este pus la un regim sărac în calorii din
momentul în care este înţărcat (nu va mai suge laptele matern), nu va deveni mai
suplu decât fraţii lui din aceeaşi generaţie, cărora li se permite să mănânce oricât.
Ei vor deveni şi mai graşi. Poate că vor cântări mai puţin, dar vor avea tot atâta
grăsime corporală, dacă nu cumva chiar mai multă. Chiar dacă vor să se îmbuibe
– şi vă asigur că vor – nu vor putea; şi totuşi se vor îngraşă mai mult decât cei
care nu au fost puşi la regim. Pe de altă parte, muşchii şi organele lor, incluzând
aici creierul şi rinichii, sunt mai mici decât ar trebui să fie în mod normal. Aşa cum
muşchii şoarecilor lui Mayer „s-au topit” atunci când au fost înfometaţi, muşchii şi
organele acestor şobolani Zucker semi-înfometaţi sunt „semnificativ reduse” în
comparaţie cu fraţii din aceeaşi generaţie care se hrănesc fără restricţii. „Pentru a
dobândi această compoziţie corporală obeză, puşi în faţa unei restricţii calorice”,
scrie un cercetător care a raportat această observaţie în 1981, „câteva din
sistemele de organe în creştere ale acestor şobolani obezi [vor fi] compromise”.
Să stăm o clipă să ne gândim. Dacă un pui de şobolan care este programat
genetic să devină obez este pus la regim din momentul înţărcării, astfel încât nu
va mai putea mânca mai mult decât un şobolan slab, dacă va avea şi atâta, şi nu
va putea niciodată să mănânce după pofta inimii, reacţia lui va fi compromiterea
organelor interne şi a muşchilor pentru a-şi satisface tendinţa genetică de a pune
grăsime pe el. Nu este vorba doar de energia pe care ar cheltui-o în mod normal
în activităţile de zi cu zi şi care se transformă în grăsime; este vorba de a lua
materiale şi energie care ar fi în mod normal dedicate construirii ţesuturilor
musculare, a organelor şi chiar a creierului şi a le transforma în grăsime.
Atunci când aceşti şobolani obezi sunt puşi la post negru – un experiment pe
care din păcate nu mulţi cercetători l-au efectuat – un rezultat raportat adesea în
literatura de specialitate este că animalele mor cu mare parte din ţesuturile grase
neatinse. De fapt, ei vor muri adesea cu mai multă grăsime corporală decât
animalele slabe care au mâncat după pofta inimii. Pe măsură ce este înfometat –
lucru valabil şi pentru oameni – animalul îşi consumă muşchii proprii pe post de
combustibil, iar în cele din urmă îşi va consuma propriul muşchi cardiac. La vârsta
adultă, animalele sunt dispuse să-şi distrugă organele, inclusiv inima, să-şi pună
în pericol viaţa pentru a-şi păstra greutatea.
Ceea ce ne spun cei optzeci de ani de cercetări pe animale obeze este un
mesaj simplu, fără echivoc şi demn de a fi repetat: obezitatea nu este o chestie
de lăcomie sau de lene; numai o schimbare în sistemul de reglare a ţesutului gras
transformă un animal slab într-unui obez.
Cantitatea de grăsime corporală a unui animal obez este determinată de
echilibrul numeroşilor factori care înrâuresc ţesutul gros – de fapt, asupra
celulelor grase însele, după cum vom vedea – fie pentru a se îngraşă, fie pentru a
slăbi. Orice li s-a făcut acestor animale pentru a le îngraşă (operaţie chirurgicală,
manipulare genetică), efectul este literalmente o schimbare în acest echilibru de
forţe, menită să le mărească rezervele de grăsime. Din acest punct de vedere
„mâncatul excesiv” devine un concept fără sens, pentru că acum cantităţile care
s-ar consuma în mod normal devin „prea mult”. Ţesutul gras nu reacţionează la
cât de mult mănâncă animalul, ci doar la forţele care îl fac să acumuleze grăsime.
Iar din cauză că mai multă grăsime necesită energie şi nutrimente care altfel ar fi
necesari în altă parte, animalul va mânca mai mult, dacă va putea. Dacă nu va
putea, dacă de pildă este pus la un regim strict, va cheltui mai puţină energie,
pentru că are mai puţin de cheltuit. Şi-ar putea compromite creierul, muşchii şi
alte organe. Înfometează aceste animale şi chiar şi aşa vor acumula caloriile sub
formă de grăsime, pur şi simplu pentru că acum ţesutul gras este programat să
facă asta.
Dacă este adevărat şi în cazul oamenilor – şi avem prea puţine motive să
credem că nu este – iată explicaţia pentru observaţiile menţionate anterior, care
încalcă paradigma, privind mamele sărace lipite şi totuşi grase, cu copii slabi,
subdezvoltaţi. Atât mamele, cât şi copiii sunt cu adevărat semi-înfometaţi. Copii
descărnaţi, cu dezvoltarea încetinită, reacţionează după cum ne aşteptam. Dar
mamele au ţesuturi grase, care au deja propriul lor program (vom vedea imediat
cum decurg lucrurile). Ţesutul gras va acumula grăsime şi o va face chiar dacă
mamele, ca şi copiii lor, abia dacă au suficientă hrană ca să supravieţuiască. Ele
trebuie să cheltuiască mai puţină energie, pentru a compensa.
Înainte să termin cu legile adipozităţii şi cu studiile făcute pe animale, vreau să
mai pun o singură întrebare: ce ne spun aceste studii şi aceste legi despre
persoanele care reuşesc să rămână slabe? De-a lungul anilor, cercetătorii au
creat şi ceea ce putem numi animale-model de slăbit – animale ale căror gene au
fost manipulate astfel încât să fie mai slabe decât ar fi în mod normal. Animalele
acestea vor rămâne slabe chiar dacă cercetătorii le vor forţa să consume mai
multe calorii decât îşi doresc – de pildă, prin inserarea de tuburi cu nutrimente
direct în stomac, pompând caloriile direct. În asemenea cazuri, animalele ar trebui
evident să-şi mărească cheltuiala de energie prin arderea de calorii. (În mod
normal, cercetătorii respectivi nu măsoară energia arsă de aceste rozătoare, aşa
că presupun că este adevărat.)
Concluzia contrazice intuiţia, ca mai tot ce am discutat până acum. Aşa cum
studiile făcute pe animale ne spun că lăcomia şi lenea sunt doar efecte
secundare ale tendinţei de a acumula grăsime corporală, ele ne mai spun şi că să
mănânci în moderaţie şi să fii activ fizic (literalmente, să ai energia necesară ca
să faci efort fizic) nu constituie o dovadă de corectitudine morală. Mai degrabă
sunt beneficii metabolice ale unui corp programat să rămână slab. Dacă ţesutul
nostru gras este reglat astfel încât să nu stocheze cantităţi semnificative de calorii
sub formă de grăsime sau dacă ţesutul nostru muscular este reglat astfel încât să
primească mai mult decât porţia normală de calorii necesare arderilor, atunci din
această cauză vom mânca mai puţin decât aceia dintre noi predispuşi la
îngrăşare (primul caz) sau vom fi mai activi fizic (cazul al doilea), sau ambele.
Aceasta înseamnă că maratoniştii noştri slabi ca ţârul nu sunt slabi pentru că
se antrenează cu religiozitate şi ard mii de calorii în acest proces; mai degrabă, ei
sunt programaţi să cheltuiască aceste calorii – şi astfel pot să facă efort fizic
multe ore pe zi şi să devină nişte alergători obsedaţi de probele de fond – pentru
că ei sunt „cablaţi” să ardă calorii şi să fie slabi. În mod asemănător, un ogar
cenuşiu va fi mai activ fizic decât un bas-set nu pentru că ar avea vreo dorinţă
conştientă de a face exerciţiu fizic, ci pentru că organismul lui are o constituţie
care favorizează ţesutul slab, nu grăsimea.
Ne este mult mai uşor să credem că rămânem slabi pentru că suntem virtuoşi
şi că ne îngrăşăm pentru că nu suntem, dar dovezile spun clar altceva. Virtutea
are mult mai puţin de-a face cu greutatea noastră decât greutatea însăşi. Când
creştem mai înalţi, hormonii şi enzimele sunt aceia care promovează creşterea şi
drept rezultat consumăm mai multe calorii. Creşterea este cauza, iar pofta de
mâncare sporită şi cheltuiala de energie redusă (lăcomie şi lene) sunt efectele.
Acelaşi adevăr este valabil şi atunci când ne îngrăşăm.
Nu ne îngrăşăm pentru că mâncăm prea mult, ci mâncăm prea mult pentru că
ne îngrăşăm.
CAPITOLUL 10
O digresiune istorică asupra “lipofiliei”
Dacă vă întrebaţi dacă există şi alţi hormoni care ne îngraşă, răspunsul este
nu; cu o excepţie notabilă. (Un hormon descoperit spre sfârşitul anilor 1980,
cunoscut sub numele de „acylation", care stimulează proteinele, este aproape
sigur o excepţie nesemnificativă. El este secretat de ţesutul gras însuşi, printr-un
proces care este reglat cel puţin parţial de insulina.)
Un mod de a concepe acţiunea hormonilor este că aceştia comandă
organismului să facă ceva – să crească şi să se dezvolte (hormonii creşterii), să
se reproducă (hormonii sexuali), să fugă sau să lupte (adrenalina). Ei pun la
dispoziţie şi combustibilul necesar pentru aceste acţiuni. Între altele, ei îi
semnalează ţesutului gras să mobilizeze acizii graşi şi să-i facă disponibili pentru
ardere.
De exemplu, producem adrenalină ca reacţie la ameninţările pe care le
percepem. Ea ne pregăteşte pentru fugă sau pentru luptă, dacă survine
necesitatea. Dar dacă, să spunem, trebuie să fugi de un leu care te atacă şi nu ai
combustibilul la îndemână imediat ca să alergi mai repede sau mai departe (sau
amândouă) decât leul, acesta te va prinde. Deci, dacă vedem leul, secretăm
adrenalină. Printre altele, adrenalina îi semnalează ţesutului gras să trimită acizi
graşi în fluxul sangvin. În mod ideal, aceşti acizi graşi vor furniza combustibilul
necesar pentru a scăpa de leu. În acest sens, orice hormon, mai puţin insulina, va
acţiona spre eliberarea grăsimii din ţesutul gras. Ei ne fac mai supli, cel puţin
pentru un timp.
Totuşi, aceşti alţi hormoni scot cu mare dificultate grăsimea din ţesutul gras
dacă nivelul insulinei din sânge este ridicat. Insulina bate efectul altor hormoni.
Totul este logic. Dacă există multă insulina prin partea locului, asta ar trebui să
însemne că există şi o mulţime de carbohidrați de ars primprejur – adică un nivel
ridicat al zahărului din sânge – şi că nu avem nevoie de acizii graşi, care ar
încurca treaba. Drept rezultat, aceşti alţi hormoni vor elibera grăsimea din ţesutul
gras doar dacă nivelul insulinei este scăzut. (Ceilalţi hormoni acţionează prin
simularea HSL, care vor descompune trigliceridele, dar HSL este atât de sensibil
la acţiunea insulinei, încât ceilalţi hormoni nu îi pot contracara acţiunea.)
Unica excepţie cu adevărat semnificativă este cortizolul. Acesta este hormonul
secretat ca reacţie la stres sau nelinişte. Cortizolul are de fapt rolul de a pune
grăsimea în ţesutul gras şi de a o scoate de acolo. El adaugă grăsimea la ţesut
prin stimularea enzimei LPL, exact ca insulina, şi prin producerea sau
exacerbarea unei boli cunoscute sub numele de „rezistenţă la insulina”, despre
care voi discuta în următorul capitol. Când eşti atins de rezistenţa la insulina,
secreţi mai multă insulina şi depozitezi mai multă grăsime.
Deci cortizolul ne face să acumulăm grăsime atât direct (prin LPL), cât şi
indirect (prin insulina). Dar el acţionează şi în direcţia eliberării grăsimii din
celulele grase, în principal prin stimularea HSL, exact ca alţi hormoni. Prin
urmare, cortizolul ne poate îngraşă în plus atunci când nivelul insulinei e ridicat,
dar poate să ne şi slăbească, ca orice alt hormon diferit de insulina, atunci când
nivelul insulinei este scăzut. Iar asta poate explica de ce unii oameni se îngraşă
sub efectul stresului, al neliniştilor, când sunt deprimaţi şi mănâncă mai mult, în
vreme ce alţii fac exact pe dos.
Pe scurt, sunt lucruri cunoscute (şi ignorate în cea mai mare parte) de peste
patruzeci de ani. Lucrul de care suntem absolut siguri dacă vrem să slăbim –
dacă vrem să scoatem grăsimea din ţesutul gras şi să o ardem – este-că trebuie
să reducem nivelul insulinei şi de fapt să producem din capul locului mai puţină
insulina. Iată cuvintele lui Yalow şi Berson din 1965: eliberarea grăsimii din ţesutul
gras, scriu ei, „necesită doar stimulul negativ al deficienţei de insulina”. Dacă vom
reuşi să reducem suficient de mult nivelul insulinei (stimulul negativ al deficienţei
de insulina), putem să ardem grăsimea.
Dacă nu reuşim, nu putem. Când secretăm insulina sau dacă nivelul insulinei
din sânge creşte peste limitele normale, vom acumula grăsime în ţesuturile grase.
Asta ne spune ştiinţa.
Implicaţiile
Am discutat mai devreme despre ciclul de douăzeci şi patru de ore al stocării
şi arderii grăsimii. Punem pe noi în timpul zilei, când digerăm alimentele (din
cauza efectului carbohidraților asupra insulinei); pierdem din această greutate în
orele dintre mese şi apoi în timpul nopţii, în timp ce dormim. În mod ideal,
grăsimea pe care o punem în timpul fazei de stocare este egală cu grăsimea pe
care o pierdem în faza de ardere. Ceea ce câştigăm în timpul zilei este ars în
timpul nopţii, iar în ultimă instanţă acest proces este controlat de insulina. După
cum am spus, atunci când concentraţia insulinei este ridicată, acumulăm grăsime.
Atunci când aceasta este scăzută, mobilizăm grăsimea şi o folosim drept
combustibil.
Acest lucru sugerează că orice ne face să secretăm mai multă insulina decât
ne-a programat natura şi orice menţine concentraţia ridicată mai mult timp decât
ne-a programat natura vor prelungi perioadele în care stocăm grăsime şi le vor
scurta pe acelea în care ardem grăsime. După cum ştim, dezechilibrul rezultat –
mai multă grăsime acumulată, mai puţină arsă – poate să fie de domeniul
infinitezimalului, adică douăzeci de calorii pe zi ne pot conduce spre obezitate în
câteva zeci de ani. (În 1984, un strălucit psiholog francez, numit Jacques Le
Magnen, a descris situaţia în acest mod: „Nu este un paradox”, scrie el, „să spui
că animalele şi oamenii care au devenit obezi câştigă în greutate pentru că nu
mai sunt în măsură să piardă din greutate”.)
Prin prelungirea perioadelor în care acumulăm grăsimea în loc să o ardem,
insulina are indirect şi un alt efect. Să nu uităm că depindem de acizii graşi arşi
pe post de combustibil în orele de după o masă, pe măsură ce nivelul zahărului
din sânge scade spre valorile de dinaintea mesei. Dar insulina suprimă fluxul de
acizi graşi dinspre celulele grase; ea le transmite celorlalte celule ale
organismului să ardă carbohidrați. Deci, pe măsură ce zahărul din sânge
(glicemia) revine la un nivel sănătos, avem nevoie de un combustibil care să-l
înlocuiască.
Dacă insulina rămâne la un nivel ridicat, nu vom avea la dispoziţie grăsimea.
Nici proteine, pe care la nevoie celulele le pot arde; insulina acţionează şi spre
menţinerea proteinelor în muşchii care le stochează. Nu putem folosi nici
carbohidrații stocaţi în ficat şi în ţesutul muscular, pentru că insulina blochează şi
aceste rezerve.
Drept rezultat, celulele vor fi înfometate, iar noi efectiv simţim foamea lor. Fie
mâncăm mai devreme decât ar fi cazul în mod normal, fie mâncăm mai mult
atunci când mâncăm, fie ambele. Cum am spus mai sus, orice ne face mai graşi
ne va face să mâncăm mai mult. Asta face insulina.
Între timp, corpul nostru devine mai mare, pentru că punem pe noi grăsime,
aşa că necesităţile de combustibil cresc Când ne îngrăşăm, trebuie să adăugăm
şi masă musculară care să susţină această grăsime. (Mulţumită în parte aceleiaşi
insuline, care face ca toate proteinele din alimentaţie să fie folosite pentru
repararea celulelor musculare şi a organelor şi pentru sporirea masei musculare,
la nevoie.) Aşa că, pe măsură ce ne îngrăşăm, necesităţile noastre energetice
cresc, iar din acest motiv va creşte şi apetitul nostru – în special apetitul pentru
carbohidrați, pentru că sunt unicul nutriment pe care celulele noastre îl vor arde
atunci când nivelul insulinei este ridicat. Avem de-a face cu un cerc vicios; asta
trebuie să evităm. Dacă suntem predispuşi la îngrăşare, vom simţi o foame exact
pentru acele mâncăruri bogate în carbohidrați care ne vor îngraşă.
CAPITOLUL XII
De ce eu mă îngraș și tu nu (sau invers)
Mesajul din capitolul despre legile elementare ale adipozităţii este destul de
simplu: dacă ai o predispoziţie pentru îngrăşare şi vrei să fii cât se poate de suplu
fără a-ţi compromite sănătatea, trebuie să te abţii de la carbohidrați şi astfel să
menţii un nivel redus al zahărului şi insulinei în sânge. Ideea care trebuie reţinută
este că nu vei pierde din grăsime dacă reduci din calorii; pierzi din grăsime pentru
că reduci alimentele care te îngrașă – carbohidrații. Dacă revii la o greutate care
îţi place şi adaugi din nou în alimentaţie aceste alimente, te vei îngraşă iarăşi.
Faptul că numai unele persoane se îngraşă consumând carbohidrați (aşa cum
doar unii fac cancer pulmonar fumând ţigări) nu schimbă adevărul afirmaţiei că
dacă eşti unul dintre consumatori vei pierde din grăsime şi vei menţine greutatea
doar dacă vei evita aceste alimente.
Nu este unica nedreptate care se petrece aici. Nu este nici măcar răul cel mai
mare. După cum am spus în introducere, capitolul despre adipozitate spune clar
că nu poţi pierde din greutate şi nu poţi menţine greutatea fără sacrificii. Până
acum, mesajul este că ne îngrăşăm şi rămânem graşi din cauza carbohidraților.
Dar lista alimentelor care ne îngraşă coincide cu cea a alimentelor care ne plac
foarte mult şi fără de care nu prea ne place să trăim – paste făinoase, cornuri,
pâine, cartofi prăjiţi, dulciuri şi bere, printre altele.
Nu este o coincidenţă. Cercetările pe animale arată limpede că alimentele
consumate de aceste animale cu preferinţă şi poate în exces sunt cele care
furnizează cel mai rapid energie pentru celule – carbohidrații uşor digerabili.
Dar mai există un factor – cât suntem de înfometaţi, altfel spus cât timp a
trecut de la ultima noastră masă şi câtă energie am cheltuit între timp. Cu cât
lăsăm să treacă mai mult timp între mese şi cu cât am cheltuit mai multă energie,
cu atât vom fi mai înfometaţi. Şi cu cât ne e mai foame, cu atât va fi mai gustoasă
mâncarea: Dumnezeule, bună a fost. Aveam o foame de lup. „Adesea se spune,
şi pe bună dreptate”, scria Pavlov acum mai mult de un secol, „că foamea este
cel mai bun bucătar”.
Insulina acţionează încă dinainte de a începe să mâncăm, pentru a ne
amplifica senzaţia de foame. Nu uitaţi, începem să secretăm insulina pur şi
simplu gândindu-ne la mâncat – şi în special la alimente bogate în carbohidrați şi
dulciuri – iar această secretare de insulina amplifică senzaţia la câteva secunde
după ce muşti prima oară. Se întâmplă chiar şi înainte să începem să digerăm
masa şi înainte să apară orice cantitate de glucoza în sânge. Această insulina
serveşte la pregătirea organismului nostru pentru influxul de glucoza care va veni,
prin stocarea altor nutrimente din fluxul sangvin – în special acizii graşi. Astfel,
senzaţia de foame creşte pur şi simplu gândindu-ne la mâncare, apoi creşte şi
mai mult cu primele îmbucături. (Francezii au o zicală: „L’appetit vient an
mangeant”, pofta vine mâncând.)
Pe măsură ce masa continuă, acest „fundal metabolic al foamei”, după cum a
numit fenomenul omul de ştiinţă francez Jacques Le Magnen, începe să se
atenueze, apetitul nostru este satisfăcut şi percepţia noastră despre cât de
atrăgătoare şi gustoasă este mâncarea se atenuează şi ea. Insulina acţionează
acum în creier pentru suprimarea apetitului. Drept rezultat, primele noastre
îmbucături vor fi invariabil mai gustoase (pentru noi) decât ultimele îmbucături.
(De aceea expresia „bun până la ultima firimitură” este menită să descrie o
experienţă care este deosebit de plăcută sau gustoasă.) Aceasta este probabil
explicaţia fiziologică a cauzei pentru care atât de mulţi dintre noi – graşi sau slabi
– ne îndrăgostim atât de mult de pastele făinoase şi de baghete sau de alte
alimente bogate în carbohidrați. Pur şi simplu, gândindu-ne să le mâncăm,
producem insulina. Insulina ne face foame prin devierea temporară a
nutrimentelor din circulaţie în zona de stocare, fapt care, la rândul lui, ne face să
savurăm primele îmbucături mai mult decât am face-o în mod normal.
Concentraţia sporită de zahăr în sânge şi reacţia insulinei la un anumit fel de
mâncare ne fac să ne placă mai mult – şi cu atât mai gustoasă credem că este.
Acest gust amplificat de zahărul din sânge şi de insulina este aproape sigur
exagerat la persoanele care sunt grase sau predispuse la îngrăşare. Cu cât ne
îngrăşăm, cu atât vom râvni la alimente bogate în carbohidrați, pentru că insulina
declanşată de ele va fi mai eficientă în depozitarea grăsimii şi a proteinelor în
ţesutul gras şi cel muscular, unde nu mai pot fi folosite drept combustibil.
Odată ce devenim rezistenţi la insulina, lucru care până la urmă se va
întâmpla, mai multă insulina va curge prin venele noastre mare parte a zilei, dacă
nu toată ziua. Prin urmare, în cele douăzeci şi patru de ore vom avea perioade
mai lungi în care unicul combustibil disponibil pentru ars este glucoza din
carbohidrați. Să nu uităm, insulina are rolul de a menţine proteinele şi grăsimea şi
chiar glicogenul (forma de stocare a carbohidraţilor) undeva, la păstrare, pentru o
folosire ulterioară. Ea le spune celulelor că sângele conţine zahăr în exces şi că
acesta trebuie ars – când de fapt nu există. Deci ceea ce râvnim este glucoza.
Chiar dacă mâncăm grăsime şi proteine – să zicem, un hamburger fără pâinea
aferentă sau o bucată de brânză – insulina va acţiona în direcţia stocării acestor
nutrimente, mai degrabă decât să permită organismului arderea lor pe post de
combustibil. Dorinţa de a le mânca va fi mică, cel puţin nu fără nişte pâine bogată
în carbohidrați, pentru că pe moment organismul nostru nu e interesat deloc de
arderea acestor alimente.
Repet, dulciurile sunt un caz special, ceea ce nu îi va surprinde probabil pe cei
morţi după dulciuri (sau pe oricine a crescut un copil). Mai întâi, efectele
metabolice ale fructozei în ficat, combinate cu efectul de stimulare a insulinei dat
de glucoza, ar putea fi suficiente pentru a induce pofte cumplite în cei care sunt
predispuşi la îngrăşare. Dar mai există şi efectul asupra creierului: când mănânci
zahăr, ne spun studiile lui Bartley Hoebel de la Universitatea Princeton, acesta
declanşează o reacţie în una şi aceeaşi parte a creierului, cunoscută sub numele
de „centrul pentru gratificare” – care este şi ţinta cocainei, a alcoolului, a nicotinei
şi a altor substanţe care creează dependenţă. Toate alimentele fac acest lucru
într-o măsură oarecare, pentru că se pare că aşa a evoluat sistemul nostru de
gratificare: sunt încurajate acele fapte (mâncatul, sexul) care aduc cele mai mari
beneficii speciei. Dar zahărul pare să devieze în mod nenatural acest semnal,
exact ca nicotină sau cocaina. Dacă e să credem studiile efectuate pe animale,
atunci zahărul şi siropul bogat în fructoză creează dependenţă în acelaşi mod cu
drogurile şi practic din aceleaşi cauze biochimice. (Până şi vacile pot fi
determinate să mănânce alimente pe care altfel le dispreţuiesc dacă le „înveleşti
în zahăr”, după cum relatează cercetătorii în Journal of Range Management încă
din 1952.)
Dacă acesta nu este un cerc vicios… Alimentele care ne îngrașă de
asemenea ne fac să râvnim exact alimentele care ne îngrașă. (Din nou, e prea
puţin diferit de fumat: ţigările care ne dau cancer pulmonar ne fac să tânjim după
ţigările care ne dau cancer pulmonar.) Cu cât ne îngraşă mai mult, cu cât suntem
mai predispuşi să ne îngrăşăm când le mâncăm, cu atât râvnim mai mult la ele.
Ciclul poate fi întrerupt, dar asta presupune să lupţi cu aceste pofte imense – aşa
cum alcoolicii se pot lăsa de băut şi fumătorii se pot lăsa de fumat. Dar nu fără un
efort constant şi nu fără a rămâne mereu vigilenţi.
CAPITOLUL XV
De ce regimurile au sau nu au succes
După cum am sugerat mai sus, reiterând ideea că totul se repetă, nimic din ce
am declarat până acum nu e nou sub soare. Asta include şi ideea că obezitatea
este cauzată de carbohidrați şi că abţinerea de la consumul de amidon, făină şi
grăsimi este metoda evidentă de vindecare şi prevenire. Ceea ce a scris în 1825
Brillat-Savarin s-a repetat şi s-a redescoperit de nenumărate ori de atunci
încoace. Până în anii 1960, aceasta era părerea dominantă, lucrul în care părinţii
şi bunicii noştri credeau instinctiv. Apoi a prins rădăcini teoria caloriilor îngurgitate
şi cheltuite, iar regimul recomandat de Brillat-Savarin în 1825 şi de alţii după el a
fost prezentat de autorităţile sanitare drept exagerat şi periculos – „concepte
bizare privind nutriţia şi regimurile alimentare”, cum îl descria în 1973 American
Medical Association.
Această abordare de către autorităţi a reuşit să-i facă pe mulţi să renunţe la a
mai încerca acest tip de regim şi categoric a reuşit să împiedice doctorii să-l
recomande sau să susţină aplicarea lui. Sau, după cum spunea în exact acest
context Dean Ornish, un dietetician devenit celebru pentru regimurile lui cu
concentraţii extreme opuse (foarte sărace în grăsimi şi foarte bogate în glucide),
putem să slăbim folosind o mulţime de lucruri care nu ne fac bine – de pildă, ţigări
sau cocaină – dar asta nu înseamnă că trebuie să apelăm la ele.
Aceasta este o altă tendinţă buimăcitoare din ultimul secol de regimuri
alimentare şi nutriţie. Ideea că zaharurile ne îngrașă a fost prezentă în cea mai
mare parte a ultimelor două secole. De pildă, putem să facem apel la două
romane scrise la aproape un secol depărtare. În Anna Karenina a lui Tolstoi, carte
scrisă la jumătatea anilor 1870, contele Vronski se abţine de la a consuma
glucide în pregătirea unei importante curse de cai. „în ziua curselor de la Krasnoe
Selo”, scrie Tolstoi, „Vronski a venit mai devreme decât de obicei la regiment ca
să mănânce biftecul servit la popota ofiţerilor. Nu avea nevoie de un antrenament
strict, pentru că ajunsese foarte rapid la greutatea maximă obligatorie de 73 de
kilograme, dar tot trebuia să nu se îngraşe şi de aceea evita mâncărurile cu
amidon şi deserturile”. În 1964, Saul Bellow a scris Herzog, carte în care Herzog
îşi refuză un baton de ciocolată din aceleaşi motive, deşi în cazul lui este vorba
de „gândul la banii pe care îi cheltuise pe hainele cele noi, care nu îi vor mai fi
bune dacă va consuma glucide”.
Asta credeau doctorii şi asta le spuneau pacienţilor. Atunci când doctorii nu au
mai crezut în această idee, proces început în anii 1960 şi desăvârşit în anii 1970,
faptul a coincis cu începutul actualei epidemii de obezitate şi diabet. Dat fiind că
doctorii noştri au adoptat ideea că evitarea carbohidraților ca mijloc de slăbire
este un concept nutriţionist bizar, doresc să trec în revistă istoria completă a
acestei idei, pentru a înţelege de unde provine şi la ce a condus.
Astăzi ne este foarte greu să înţelegem cât de larg îmbrăţişată era această
idee, ţinând cont de eforturile autorităţilor din ultimele patru decenii de a o vopsi
drept o absurditate. Permiteţi-mi să vă dau câteva exemple de sfaturi pentru
pierderea în greutate din literatura medicală de până prin anii 1960.
În Principiile şi practica medicinii, ediţia 1901, William Osler, considerat
părintele medicinii moderne din America de Nord, sfătuieşte femeile obeze să
„evite să consume prea multă mâncare şi în special să reducă amidonul şi
zaharurile”.
În 1907, James French, în al său Manual de practică medicală, spune:
„Retenţia excesivă a hranei remarcată în obezitate este derivată în parte din
grăsimea ingerată cu mâncarea, dar în special din carbohidrați”.
În 1925, H. Gardiner-Hill de la Facultatea de Medicină de pe lângă Spitalul St.
Thomas din Londra, descrie regimul lui cu restricţie la carbohidrați în The Lancet:
„Toate formele de pâine conţin o mare proporţie de carbohidraţi, variind între 45 şi
65 la sută, procentajul din pâinea prăjită fiind de 60. Prin urmare, ar trebui
condamnate”.
Între 1943 şi 1952, doctori de la Facultatea de Medicină a Universităţii
Stanford, de la Facultatea de Medicină a Universităţii Harvard, de la Spitalul
Memorial pentru Copii din Chicago şi de la Facultatea de Medicină Cornell şi de
la Spitalul New York au publicat independent regimuri pentru tratarea pacienţilor
obezi. Toate cele patru studii sunt practic identice. Iată „Regulile generale”, aşa
cum sunt ele scrise în versiunea de la Chicago:
Bun venit în ceea ce a fost cândva concepţia normală. Această concepţie era
atât de mult înrădăcinată, încât atunci când Marina SUA se îndrepta în marş forţat
spre vest, spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Ghidul Oficial al
Marinei SUA îi avertiza pe soldaţi că ar putea avea „probleme cu controlul
greutăţii” în Insulele Caroline, arhipelag la nord-est de Noua Guinee, pentru că
„alimentaţia de bază a băştinaşilor sunt legumele cu amidon – fructele-de-pâine,
taro, napi, cartofi dulci şi maranta”.
În 1946, când a apărut prima ediţie a cărţii doctorului Spock pe teme de
creşterea copiilor, Baby and Child Care, acesta dădea următorul sfat: „Cantitatea
de alimente bogate în amidon (cereale, pâine, cartofi) este cea care determină, în
cazurile celor mai mulţi oameni, cât de multă [greutate] vor câştiga sau pierde”.
Iar această afirmaţie va rămâne în carte de-a lungul tuturor celor şase ediţii
apărute în următorii cincizeci de ani, într-un tiraj de cam cincizeci de milioane de
exemplare.
În 1963, când Sir Stanley Davidson şi Reginald Passmore au publicat Human
Nutrition and Dietetics, carte considerată autoritatea supremă în materie de
înţelepciune dietetică pentru o întreagă generaţie de practicanţi ai medicinii din
Marea Britanie, autorii scriau: „Toate «regimurile de slăbit» populare presupun o
restricţie la carbohidrații din alimentaţie” şi dădeau sfatul: „Aportul de alimente
bogate în carbohidraţi ar trebui redus drastic, pentru că folosirea excesivă a
acestora este cauza cea mai comună a obezităţii”. În acelaşi an, Passmore a fost
coautor al unui articol din British Journal of Nutrition, care începea cu următoarea
afirmaţie: „Orice femeie ştie că toţi carbohidrații îngraşă: este un lucru general
cunoscut, pe care puţini nutriţionişti îl vor pune la îndoială”.
Ni s-a tot spus, la nivel naţional, să mâncăm tot mai puţine grăsimi, ceea ce
am şi făcut, sau măcar am încercat – consumul de grăsimi saturate a scăzut
constant în anii care au minat, judecând după statisticile Departamentului
Agriculturii al Statelor Unite – şi totuşi, în loc să devenim mai slabi, ne-am
îngrăşat mai rău.
Mai mult, incidenţa bolilor cardiace nici măcar nu s-a diminuat, ceea ce
contrazice previziunile, dacă este atât de important să mănânci mai puţine
grăsimi sau acizi graşi saturaţi. Acest fapt a fost demonstrat de numeroase studii,
între care cel mai recent a apărut în The Journal of the American Medical
Association în noiembrie 2009, articolul fiind semnat de Elena Kuklina şi de
colegii ei de la Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor. Autorii au scos în
evidenţă faptul că numărul americanilor cu niveluri ridicate ale colesterolului LDL
a scăzut recent, aşa cum era de aşteptat de la o naţiune care evită grăsimile
saturate (şi care cheltuieşte anual miliarde de dolari pe medicamente de reducere
a colesterolului), dar că numărul de atacuri de inimă nu a scăzut corespunzător.
Faptul că adoptarea oficială a regimurilor sărace în grăsimi şi bogate în
carbohidrați nu a coincis cu o scădere a greutăţii şi a atacurilor de cord la nivel
naţional, ci, dimpotrivă, cu o epidemie dublă de obezitate şi de diabet (care,
ambele, amplifică riscul de atac de inimă) ar trebui să determine orice persoană
care gândeşte sănătos să pună la îndoială ipotezele de bază ale acestor
recomandări. Dar oamenii nu gândesc astfel atunci când sunt confruntaţi cu
dovezi că una sau alta din convingerile lor nutrite multă vreme este greşită. Nu
abordăm astfel disonanţele cognitive. Şi, categoric, nu astfel gândesc instituţiile şi
guvernele.
Pentru moment, voi spune doar că legătura dintre obezitate şi bolile de inimă,
combinată cu epidemiile de obezitate şi de diabet care au început mai mult sau
mai puţin simultan cu recomandările să mâncăm mai puţine grăsimi, mai puţini
acizi graşi saturaţi şi mai mulţi carbohidrați, este un motiv serios să ne îndoim de
faptul că grăsimile şi acizii graşi saturaţi din alimentaţie ar trebui să ne îngrijoreze.
Alt motiv să ne îndoim de ideea că acizii graşi saturaţi ar face rău la sănătate
constă în faptul că dovezile experimentale în sprijinul acestei idei sunt
surprinzător de greu de găsit. Ştiu că pare greu de crezut, dată fiind vigoarea cu
care ni s-a tot spus că „saturat” egal „criminal”. Totuşi, ceea ce ni se spune şi
ceea ce s-a constatat experimental se bat cap în cap încă din 1984, când NHLBI,
acelaşi Institut al Inimii, Plămânilor şi Sângelui, şi-a lansat masiva campanie
pro-sănătate. La vremea aceea, experţii NHLBI nu prea erau siguri de legătura
dintre grăsime şi bolile de inimă şi aveau toate motivele: institutul cheltuise 115
milioane de dolari într-un test clinic întins pe un întreg deceniu, care avusese
menirea de a verifica ideea că, dacă mâncăm mai puţine grăsimi saturate, vom
reduce incidenţa bolilor de inimă. Dar nu a fost împiedicat nici măcar un atac de
inimă. (Testul este cunoscut sub numele de Test pentru Intervenţia în Factorii
Multipli de Risc. Una din multele intervenţii încercate a fost reducerea consumului
de grăsimi saturate. La publicarea dezamăgitoarelor rezultate, în 1982, The Wall
Street Journal marca într-un titlu de primă pagină: „Atacurile de inimă: un test
eşuat".)
Ar fi fost un bun motiv să se abandoneze ideea de bază cu totul, dar institutul
mai cheltuise alte 150 de milioane testând beneficiile aduse de un medicament
care reduce colesterolul. Iar acest al doilea test a reuşit. Drept care administratorii
institutului au ales să rişte, după cum avea să spună ulterior unul dintre ei, Basil
Rifkind: pierduseră douăzeci de ani şi o sumă imensă de bani încercând să
demonstreze că regimurile sărace în grăsimi, care reduc colesterolul, vor
preîntâmpina bolile de inimă. Rifkind ne spune mai departe că aceste teste au
eşuat. Reluarea lor ar fi costat prea mult şi ar fi necesitat încă un deceniu, chiar
dacă institutul şi-ar fi permis cheltuiala. Dar îndată ce au avut dovada clară că
reducerea colesterolului cu ajutorul medicamentelor salvează vieţi omeneşti, li s-a
părut logic că la fel de salvatoare va fi şi o alimentaţie săracă în grăsimi, care să
reducă colesterolul. „Nu trăim într-o lume perfectă”, a spus Rifkind. „Nu putem
culege date definitive, aşa că facem tot ce putem mai bine cu ce avem la
dispoziţie.”
Admirabilă ambiţie, dar rezultatele fuseseră dezamăgitoare, cum am spus.
Cercetătorii au continuat să demonstreze că medicamentele care reduc
colesterolul pot preîntâmpina atacurile de cord şi pot prelungi viaţa oamenilor (cel
puţin a celor care prezintă un risc crescut de atac de cord). Dar tot nu se
demonstrase că alimentaţiile sărace în grăsimi sau în acizi graşi saturaţi ar avea
acelaşi efect.
O problemă survenită aici este că, atunci când oamenii, experţi sau nu, decid
să analizeze dovezile dintr-un domeniu drag inimii lor (şi aici mă includ şi pe
mine), ei au tendinţa să vadă ceea ce vor să vadă. Este în firea omului, dar nu
duce la concluzii de încredere. Pentru a ocoli această problemă, cel puţin în
medicină, s-a înfiinţat la mijlocul anilor 1990 o organizaţie dedicată în mod
specific unor recenzii nepărtinitoare ale literaturii de specialitate. Această
organizaţie, pe numele ei Cochrane Collaboration, este la ora aceasta
considerată una dintre sursele cele mai de încredere în ceea ce priveşte
evaluarea unei proceduri – fie ea regim alimentar, operaţie chirurgicală sau
tehnică de diagnostic – pentru uzul doctorilor.
Cochrane Collaboration a evaluat în anul 2001 avantajele consumului redus
de grăsimi sau acizi graşi saturaţi. Autorii au fost în măsură să găsească doar
douăzeci şi şapte de teste clinice în întreaga literatură medicală, începând cu anii
1950, care au fost efectuate suficient de riguros pentru a se putea trage o
concluzie de încredere de pe urma lor în privinţa efectelor reducerii conţinutului în
grăsimi al alimentaţiei asupra atacurilor de inimă şi a morţii premature. Multe din
aceste teste clinice fuseseră de fapt menite să studieze dacă aceste regimuri au
vreun efect asupra altor probleme de sănătate (cum ar fi cancerul la sân,
hipertensiunea, polipii nazali sau pietrele la vezica biliară), dar cercetătorii care au
efectuat încercările au raportat şi dacă subiecţii au avut atacuri de inimă sau au
murit din cauza acestora, astfel încât studiile au putut fi folosite şi pentru a evalua
aceste probleme. Dovezile au fost oricum, numai convingătoare nu.
„În ciuda a zeci de ani de eforturi şi a mii de persoane analizate aleatoriu”, trag
concluzia autorii de la Cochrane Collaboration, „există prea puţine şi prea
nesemnificative dovezi privind efectele modificării cantităţii de grăsimi, fie ea
totală sau defalcată pe saturate, mononesaturate sau polinesaturate, asupra
morbidităţii cardiovasculare [adică a bolilor] şi a mortalităţii”.
După analiza efectuată de Cochrane Collaboration, s-au publicat şi rezultatele
celui mai întins şi mai scump studiu pe teme de alimentaţie efectuat vreodată.
Acesta a testat beneficiile şi riscurile consumului redus de grăsimi şi de acizi graşi
saturaţi la femei, care rareori au fost incluse în studiile anterioare. A fost efectuat
la comanda Iniţiativei pentru Sănătatea Femeilor, pe care am menţionat-o în
capitolul al doilea. În acest studiu de regim alimentar au fost înrolate patruzeci şi
nouă de mii de femei de vârstă medie, iar douăzeci de mii dintre acestea au fost
alese aleatoriu pentru un regim sărac în grăsimi, sărac în acizi graşi saturaţi, cu
mai puţină carne, cu mai multe legume, mai multe fructe proaspete şi mai multe
cereale integrale. (Acest studiu a fost finanţat nu pentru că autorităţile erau
dispuse să pună sub semnul îndoielii ideea că mai puţină grăsime în alimentaţie
ar preveni bolile cardiace, ci pentru că testele anterioare nu induseseră femei, iar
autorităţile erau sub presiune să ia sănătatea femeilor la fel de în serios ca pe cea
a bărbaţilor.)
După şase ani de regim, aceste femei renunţaseră cu totul la consumul de
grăsimi, iar cel de acizi graşi saturaţi era redus cu un sfert, reducând colesterolul
total şi colesterolul LDL sub (dar doar cu puţin sub) cel al restului de douăzeci şi
nouă de mii de femei, care mâncau ce şi cât doreau; şi totuşi, conform raportului
final, aceste femei supuse regimului sărac în grăsimi nu au beneficiat în niciun fel
de vreo scădere a ratei bolilor cardiace, apoplexiei, cancerului la sân, cancerului
la colon sau, că tot eram pe subiect, a acumulării grăsimii. Consumul redus de
grăsimi în general sau de acizi graşi saturaţi în particular şi înlocuirea grăsimilor
cu fructe şi legume sau cu cereale integrale nu au avut niciun efect evident. (În
septembrie 2009, Organizaţia Pentru Alimentaţie şi Agricultură a Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii a publicat o reevaluare a datelor privind grăsimea din
alimentaţie şi bolile de inimă. „Datele disponibile din [studiile observaţionale] şi din
testele de control aleatorii", spune raportul, „sunt nesatisfăcătoare şi
neconcludente pentru a trage concluzii riguroase despre şi pentru a substanţia
efectele grăsimii alimentare asupra CHD [bolilor coronariene cardiace].")
Acest tip de judecată grăbită, această logică de tipul „e cel mai probabil",
aleasă de autorităţile sănătăţii publice şi adoptată oficial în 1984, care la vremea
aceea părea admirabilă şi rezonabilă, pune multe probleme. Chestiunea care
sare în ochi este că, teoretic, atunci când ne recomandă ceva, autorităţile se
gândesc la binele nostru. Şi totuşi, până la urmă a ieşit mai mult rău decât bine.
Intră în vigoare legea consecinţelor neintenţionate, în cazul de faţă, ni se spune
să mâncăm mai puţine grăsimi şi mai mulţi carbohidrați; dar în loc să devenim
mai supli şi să scăpăm de bolile cardiace, cum sperau autorităţile, incidenţa
bolilor de inimă este la fel de mare, iar cea a diabetului şi cea a obezităţii au
crescut spectaculos.
Dar există şi o chestiune mai insidioasă: toţi cei implicaţi – cercetători, doctori,
autorităţile sănătăţii publice, asociaţiile medicale – s-au angajat total într-o idee
aflată în stadiu ştiinţific incipient, probabil într-o etapă în care se ştia cel mai puţin
despre subiect, apoi au devenit sunt atât de implicaţi în convingerea lor, încât
nicio dovadă de pe lume nu-i mai poate asigura că se înşeală. Drept rezultat,
atunci când teste cum ar fi cel al Iniţiativei pentru Sănătatea Femeilor descoperă
că un consum redus de grăsimi în general sau de acizi graşi saturaţi în particular
nu are niciun efect benefic (cel puţin, nu asupra femeilor), autorităţile nu
reacţionează recunoscând că au comis o eroare în tot acest timp. Pentru că ele
(şi noi) ar ajunge să-şi pună în chestiune propria credibilitate; şi cam aşa ar
trebui. În schimb, ni se spune că studiul cu pricina trebuie să aibă hibe şi deci
rezultatele lui trebuie ignorate.
Asta s-a întâmplat şi cu acizii graşi saturaţi. Convingerea că grăsimile saturate
îţi îmbâcsesc arterele prin ridicarea nivelului colesterolului este o rămăşiţă a unei
teorii ştiinţifice de acum treizeci sau patruzeci de ani. Pe vremea aceea, datele
erau foarte puţine; şi tot puţine au rămas până în ziua de azi. Dar convingerea
respectivă era înglobată în curentul prevalent de opinie – şi încă este – pentru un
motiv simplu: LDL şi colesterolul total sunt cei doi factori de risc modificaţi cel mai
evident de medicamentele anticolesterol, în special statinele (care aduc miliarde
de dolari în puşculiţa industriei farmaceutice). Aceste medicamente previn
atacurile de inimă şi se poate să salveze vieţi omeneşti. Deci deducţia
nejustificată este aceeaşi astăzi ca şi în 1984: dacă un medicament care reduce
colesterolul (şi în special colesterolul LDL) poate preîntâmpina atacurile de inimă,
atunci o alimentaţie care ridică nivelul colesterolului trebuie să producă atacuri de
inimă. Acizii graşi saturaţi ridică într-adevăr nivelul colesterolului în general şi pe
cel al colesterolului LDL în particular. Ergo, grăsimile saturate trebuie să producă
boli de inimă, iar regimurile care reduc grăsimile saturate trebuie să le
preîntâmpine.
Dar această logică are nişte neajunsuri critice. Pentru început, să spunem că
medicamentele şi regimurile fac două lucruri cu totul diferite. Schimbarea
conţinutului nutritiv al alimentaţiei noastre are multe efecte în tot organismul şi
multe efecte asupra factorilor de risc pentru bolile de inimă, ca şi medicamentele
care reduc colesterolul LDL. Faptul că o anumită grăsime din alimentaţie ridică
nivelul colesterolului LDL, în comparaţie cu, să zicem, alte grăsimi sau
carbohidrați, nu înseamnă că ea amplifică riscul nostru de a face infarct sau că
ne-ar afecta negativ sănătatea.
Altă fisură în logica respectivă se referă la implicaţiile cauzale: faptul că
medicamentele cunoscute sub numele generic de statine scad nivelul
colesterolului LDL şi preîntâmpină bolile cardiace nu înseamnă neapărat că ele
preîntâmpină bolile cardiace pentru că reduc nivelul LDL. Gândiţi-vă la aspirină:
aceasta ne vindecă de dureri de cap şi ajută la prevenirea bolilor cardiace, dar
nimeni nici măcar nu va insinua că aspirina previne bolile cardiace pentru că ne
vindecă de dureri de cap. Mai are şi alte efecte, ca şi statinele; oricare dintre
aceste multe efecte ar putea fi cauza pentru care oricare dintre cele două
medicamente preîntâmpină atacurile de cord.
Să urmărim în amănunt unul dintre aceste studii. Este vorba de un studiu care
a costat două milioane de dolari şi care a fost finanţat de guvern, fiind efectuat de
cercetători de la Universitatea Stanford. Rezultatele au fost publicate în 2007 în
The Journal of the American Medical Association. I s-a desemnat numele de „A
TO Z Weight Loss Study” şi a fost comparat cu patru regimuri alimentare:
1. Regimul Atkins (A): douăzeci de grame de carbohidrați pe zi în primele
două-trei luni şi apoi cincizeci de grame, cu oricâte proteine şi grăsimi îţi pofteşte
inima.
2. Alimentaţia tradiţională (T), cunoscută şi sub numele de LEARN (de la
Lifestyle, Exercise, Attitudes, Relationships, and Nutrition – Stil de viaţă, Exerciţiu
Fizic, Atitudine, Relaţii şi Nutriţie): caloriile sunt reduse, carbohidrații constituie
până la 55-60 la sută din calorii, grăsimea este mai puţin de 30 la sută, iar
grăsimile saturate mai puţin de 10 la sută. Este încurajat exerciţiul fizic regulat.
3. Regimul Ornish (O): mai puţin de 10 la sută din calorii provin din grăsimi, iar
subiecţii meditează şi fac exerciţii fizice.
4. Regimul Zone (Z): 30 la sută din calorii provin din proteine, 40 la sută din
carbohidraţi şi 30 la sută din grăsimi.
Două dintre cele mai consecvente descoperiri din testele recente care
compară regimurile sărace în carbohidrați cu cele sărace în grăsimi au fost
concentraţiile înalte [de colesterol LDL] şi concentraţiile scăzute de trigliceride din
regimurile sărace în carbohidrați. Deşi o concentraţie mai înaltă [de colesterol
LDL] pare a fi un efect negativ, s-ar putea să nu fie cazul în condiţiile studiului de
faţă. Efectul de scădere a concentraţiei de trigliceride al regimului sărac în
carbohidrați conduce la o creştere a mărimii particulei LDL, care proces este
cunoscut că reduce aterogenitatea. În studiul de faţă, la două luni, concentraţiile
medii [de colesterol LDL] au crescut cu 2%, iar concentraţiile medii de trigliceride
au scăzut cu 30% în cadrul grupului Atkins. Aceste descoperiri sunt consecvente
cu o creştere benefică a mărimii particulei LDL, deşi în studiul de faţă nu s-a
evaluat mărimea particulei LDL.
Aceste concluzii au fost într-adevăr o pilulă amară pe care unii au fost nevoiţi
să o înghită, dar ele au confirmat că regimul pe care trebuie să-l urmăm ca să
pierdem din greutate – cel sărac în carbohidrați – este şi regimul care ne va ajuta
cel mai mult în prevenirea bolilor cardiace.
Sindromul metabolic
Ceea ce am încercat să limpezesc în acest capitol este că frica de grăsime –
în special saturată – se bazează pe nivelul ştiinţei din anii 1960 şi 1970 şi că ea
pur şi simplu este nejustificată în lumina ultimelor studii şi a nivelului ştiinţific de
azi. Dar trebuie să mai abordăm un punct important.
Am discutat mai sus despre ce se întâmplă atunci când devenim, ca să folosesc
termenul tehnic, rezistenţi la insulina – atunci când celulele, în special cele
hepatice şi cele musculare, devin rezistente la influenta hormonului numit
insulina. Nu numai că vom secreta mai multă insulina, ca reacţie, căpătând deci
tendinţa de a ne îngraşă, mai ales în jurul taliei (acolo unde celulele grase sunt
cel mai sensibile la insulina), ci vom începe şi să prezentăm o întreagă serie de
tulburări metabolice diferite, dar înrudite: tensiunea sangvină creşte; cresc
trigliceridele; HDL scade. Ceea ce nu am menţionat mai sus este că particulele
de LDL devin mai mici şi mai dense. Devenim intoleranţi la glucoză, deci vom
avea probleme în controlarea nivelului zahărului din sânge. Putem chiar să facem
diabet de tipul 2, care survine atunci când pancreasul nu mai este în măsură să
producă suficientă insulina pentru a compensa rezistenţa la insulina a ţesuturilor.
Acest complex de factori de risc în bolile cardiace este cunoscut astăzi sub
numele de „sindrom metabolic" şi este de fapt o etapă intermediară în drumul
spre bolile cardiace. Mai mult de un sfert din populaţia adultă din Statele Unite
suferă la ora aceasta de sindrom metabolic, judecând după statisticile oficiale,
cauza acestui număr atât de ridicat fiind faptul că sindromul metabolic include în
simptome şi obezitatea, şi diabetul, iar noi ne confruntăm cu epidemii în ambele
aceste direcţii. Pe măsură ce te îngraşi, talia se lărgeşte, ai tendinţa să pierzi
controlul asupra zahărului din sânge; este mult mai probabil să faci hipertensiune,
arterioscleroză, boli cardiace şi atacuri de apoplexie. Toate aceste afecţiuni sunt
asociate cu acelaşi grup de „anomalii lipidice", cum spun experţii: — HDL scăzut,
trigliceride ridicate şi particule LDL mici şi dense. Iar toate acestea sunt declan-
şate de rezistenţa la insulina şi de secreţia sporită de insulina care vine odată cu
aceasta. De carbohidraţii din alimentaţia noastră şi probabil de zaharuri în
particular (zaharoza şi siropul de porumb foarte bogat în fructoză).
Ştiinţa sindromului metabolic a apărut în anii 1950, când cercetătorii au făcut
pentru prima oară legătura între consumul de carbohidraţi şi concentraţia mărită
de trigliceride şi apoi între trigliceride şi bolile de inimă. Este o ştiinţă care a
rămas practic nevăzută timp de decenii, pentru că experţii în boli cardiace şi
nutriţioniştii se concentrau obsedaţi asupra grăsimilor saturate şi a colesterolului.
Ei nu vedeau de ce s-ar gândi la o explicaţie alternativă pentru atacurile de inimă
şi deci nu s-au gândit. Forţa motoare a studiului sindromului metabolic a fost un
doctor de la Universitatea Stanford numit Gerald Reaven, care a recunoscut de
timpuriu că secretarea excesivă de insulina şi rezistenţa la insulina sunt cauzele
primare ale acestei suite de tulburări metabolice.
Atunci când autorităţile au început să acorde atenţie lucrărilor lui Reaven, pe la
mijlocul anilor 1980, le-a fost greu să adopte concepţia lui, pentru că în studiile lui
el demonetiza carbohidrații, nu grăsimea, ca fiind cauza alimentară a bolilor de
inimă, dar şi a diabetului. „Oricine consumă mai mulţi carbohidrați trebuie să
scape de surplus prin secretarea de mai multă insulina”, a spus Reaven la o
conferinţă pe teme de diabet organizată de Institutul Naţional al Sănătăţii în 1986.
Apoi el a prezentat datele care leagă insulina de bolile cardiace. Conducătorul
conferinţei, George Cahill de la Harvard, a declarat că rezultatele lui Reaven
„vorbesc de la sine”, ceea ce este adevărat. Dar asta era problema. „Uneori ne
dorim să dispară, pentru că nu ştim ce să facem cu ele”, a declarat unul dintre
administratorii institutului despre rezultatele lui Reaven.
Astăzi, ştiinţa sindromului metabolic reprezintă probabil unicul progres de
marcă din ultima jumătate de secol în direcţia înţelegerii cauzelor bolilor cardiace
şi a legăturii lor intime cu hipertensiunea, obezitatea şi diabetul. Această teorie
explică de ce toate aceste boli măresc spectaculos riscul de a face boli
cardiovasculare şi de ce, dacă avem una dintre aceste boli, este foarte probabil
să le avem şi pe celelalte. Ceea ce ne spune sindromul metabolic despre bolile
de inimă şi despre diabet este că ele nu sunt cauzate de factori de risc individuali
– de pildă HDL scăzut sau trigliceride ridicate sau particule LDL mici şi dense –, ci
de rezistenţa ridicată la insulina şi de nivelurile ridicate de insulina şi de zahărul
din sânge care produce haos în celulele de pretutindeni.
Insulina acţionează asupra celulelor grase, făcându-le să acumuleze şi mai
multă grăsime, iar celulele grase umflate eliberează ceea ce se numeşte
„molecule inflamatorii” (în limbaj tehnic, „citocine”) care au un efect negativ în
întregul organism. Insulina determină ficatul să transforme carbohidrații în
grăsimi, iar aceste grăsimi (trigliceridele) sunt eliberate în circulaţia sangvină,
transportate fiind de particule care în ultimă instanţă vor deveni LDL-uri mici şi
dense. Insulina determină rinichii să mărească tensiunea sangvină prin
reabsorbirea sodiu-lui (având deci acelaşi efect cu un consum masiv de sare) şi
prin alterarea secreţiei de acid uric, care de asemenea se va acumula în sânge
până la niveluri cu efecte nocive asupra organismului. (Niveluri înalte ale acidului
uric vor produce guta, care şi ea este în creştere în societăţile occidentale.)
Insulina acţionează şi asupra pereţilor arterelor, pe care îi rigidizează, cauzând
apoi acumularea de trigliceride şi de colesterol în plăcile aterosclerotice
incipiente. Când se întâmplă toate acestea, concentraţia ridicată a zahărului din
sânge, care însoţeşte rezistenţa la insulina, devenită cronică, va crea o serie de
probleme proprii. Produce în întregul organism stres oxidativ. (Motivul pentru care
ni se spune mereu să consumăm alimente bogate în antioxidanţi este
combaterea sau prevenirea acestui stres oxidativ.) De asemenea, conduce la
crearea unor produse finale de avansata glicaţie (o moleculă de zahăr – glucoza
sau fructoză – se leagă chimic de o moleculă de proteină sau de grăsime), care
pare să cauzeze o mulţime de lucruri, de la rigidizarea arterelor până la
îmbătrânirea pielii şi îmbătrânirea generală venite la pachet cu diabetul.
Pentru a diagnostica sindromul metabolic, doctorii sunt instruiţi să se uite mai
întâi după o talie pronunţată, pentru că sindromul metabolic este strâns legat de
obezitate. Iar pentru că a spune că o persoană are sindrom metabolic
echivalează cu a spune că are rezistenţă la insulina, experţii dau vina pentru
ambele aceste afecţiuni pe sedentarism şi supraalimentaţie. De ce? Pentru că ei
cred că oamenii se îngraşă din cauza sedentarismului şi a mâncatului în exces.
Adesea ei oferă familiarul sfat să urmăm regimuri sărace în grăsimi (pentru că le
e teamă de riscul crescut de boli de inimă care însoţeşte sindromul metabolic) şi
să mâncăm mai puţin, efectuând în acelaşi timp exerciţii fizice, pentru că ei cred
că acestea simt necesare pentru a slăbi.
Aici e nevoie să intervină puţin bun-simţ. După cum a spus Reaven acum un
sfert de veac, carbohidrații sunt cei care ridică nivelul insulinei. În acest moment,
ştim că ne îngrăşăm din cauza carbohidraților; s-a demonstrat în numeroase teste
clinice că regimurile sărace în carbohidrați şi bogate în grăsimi ameliorează
absolut toate anomaliile sindromului metabolic – HDL-ul scăzut, trigliceridele prea
înalte, LDL-ul dens, tensiunea sangvină ridicată şi rezistenţa la insulina, ca şi
nivelurile permanent ridicate ale insulinei. Toate acestea sugerează evidenta:
aceiaşi carbohidrați care ne îngraşă sunt cei care cauzează şi sindromul
metabolic. Iar asta ne spune că modalitatea cea mai bună – poate unica – de a
trata această afecţiune, ca şi obezitatea şi supraponderabilitatea, este să evităm
alimentele bogate în carbohidrați, în special pe cei uşor digerabili şi zaharurile.
Grăsimi şi uleiuri
Sunt permise toate tipurile de grăsimi şi uleiuri, inclusiv untul. Uleiul de
măsline şi uleiul de arahide sunt deosebit de sănătoase şi recomandate pentru
gătit. Evitaţi margarina şi alte uleiuri hidrogenate, care conţin acizi graşi
polinesaturaţi.
Pentru sosurile de salată, ideal este unul făcut cu ulei şi oţet, adăugând după
gust suc de lămâie şi mirodenii. Sunt acceptabile şi sosurile de tip brânză
albastră, ranch, Caesar şi italian, dacă eticheta declară că per porţie conţin mai
puţin de un gram sau două de carbohidrați. Ouăle fierte tocate, costiţa şi brânza
rasă pot fi incluse şi ele în salată.
În general, este important să includem grăsimi, pentru că au un gust plăcut şi
ne fac să ne simţim plini. Prin urmare, sunt permise grăsimea şi pielea care vin cu
carnea de pasăre, câtă vreme pielea nu a fost făcută pane. Nu încercaţi să
urmăriţi un regim sărac în grăsimi!
Îndulcitori şi deserturi
Dacă simţiţi nevoia să mâncaţi sau să beți ceva dulce, ar trebui să alegeţi cel
mai potrivit îndulcitor alternativ disponibil. Iată câteva alternative posibile: Splenda
(sucraloză), Nutrasweet (aspartam), Truvia (amestec de ștevie şi de eritritol) şi
Sweet ’N Low (zaharină). Evitaţi pe moment alimentele cu alcooli care conţin
zahăr (cum ar fi sorbitolul şi maltitolul), pentru că ele pot să dea ocazional
tulburări la stomac, deşi mai târziu ar putea fi permise în cantităţi limitate.
Băuturi
Beţi cât de mult doriţi din băuturile permise, dar nu forţaţi prea multe lichide, nu
vă depăşiţi capacitatea. Cea mai bună băutură este apa. Se admit şi apele
acidulate (cu zero zahăr). Apa minerală sau de izvor îmbuteliată este o bună
alternativă, de asemenea.
Băuturile cu cafeina: unii pacienţi descoperă că dacă beau cafeina au
probleme cu greutatea şi cu controlul zahărului din sânge. Dacă ţinem cont de
acest lucru, putem admite până la trei ceşti de cafea pe zi (neagră sau cu
îndulcitor artificial şi/sau frişcă) (Cititorul român trebuie să fie prevenit că în
America se serveşte o cafea extrem de diluată, deci trebuie să adapteze doza
corespunzător.), ceai (neîndulcit sau îndulcit artificial) sau băutură carbogazoasă
dietetică.
Alcool
La începutul acestui regim, evitaţi complet consumul de alcool. Ulterior, după
ce veţi fi intrat bine în regim şi veţi fi pierdut din greutate, puteţi din nou consuma
alcool în cantităţi moderate, dacă nu conţine prea mulţi carbohidrați.
Cantităţi
Mâncaţi când vă e foame; opriţi-vă când v-aţi săturat. Regimul funcţionează
cel mai bine la modul „la comandă” – adică mănânci ori de câte ori ţi-e foame;
încearcă să nu mănânci după ce te-ai săturat. Învăţaţi să vă ascultaţi corpul. Un
regim sărac în carbohidrați reduce în mod natural foamea şi vă permite cu
uşurinţă să consumaţi cantităţi tot mai mici de mâncare. Prin urmare, nu mâncaţi
tot ce aveţi în farfurie doar pentru că tot e acolo! Pe de altă parte, nu vă
înfometaţi! Aici nu mai număraţi calorii. Bucuraţi-vă de o slăbire confortabilă, fără
foame, fără să tânjiţi după mâncare.
Se recomandă să începi ziua cu o gustare nutritivă săracă în carbohidrați.
Atenţie! Multe medicamente şi multe suplimente nutriţionale trebuie să fie luate
doar la masă sau de trei ori pe zi.
Nu uitaţi!
Următoarele elemente NU au loc în acest regim: zahăr, pâine, cereale fulgi, tot
ce conţine făină, sucuri, fructe, miere, lapte (smântânit sau nu), iaurt, supe la
cutie, înlocuitori de lactate şi condimente dulci.
Evitaţi aceste greşeli des comise: feriţi-vă de produsele dietetice de tip „fără
grăsimi" sau „light" şi de toate alimentele care conţin zahăr şi amidon „ascunse"
(salatele dulci de varză şi prăjiturile şi fursecurile „fără zahăr"). Verificaţi etichetele
de pe toate medicamentele lichide, siropuri de tuse, picături de tuse şi alte
medicamente care nu necesită reţetă, pentru că ele pot conţine zahăr. Evitaţi
produsele care se prezintă drept „excelente pentru regimurile sărace în
carbohidraţi!".
Micul dejun
Carne sau altă sursă de proteine (de obicei, ouă) Sursă de grăsime — s-ar
putea deja să însoţească proteinele din alimente. De pildă, costiţa cu omletă
conţine grăsime. Dar dacă sursa de proteine este „slabă”, adăugaţi ceva grăsime
sub formă de unt, smântână (în cafea) sau brânză.
Legume sărace în carbohidrați (dacă doriţi) – Acestea se pot adăuga într-o
omletă sau un „quiche”.
Prânzul
Carne sau altă sursă de proteine
Sursă de grăsime — Dacă proteinele sunt „slabe", adăugaţi grăsime sub formă
de unt, sos de salată, brânză, smântână sau avocado. O ceaşcă până la o
ceaşcă şi jumătate de verdeţuri pentru salată sau verdeţuri gătite.
O jumătate de ceaşcă până la o ceaşcă de legume.
Gustarea
O gustare săracă în carbohidraţi, cu proteine şi/sau grăsimi.
Cina
Carne sau altă sursă de proteine.
Sursă de grăsime — Dacă proteinele sunt „slabe", adăugaţi grăsime sub forma
de unt, sos de salată, brânză, smântână sau avocado.
O ceaşcă până la o ceaşcă şi jumătate de verdeţuri pentru salată sau verdeţuri
gătite.
O jumătate de ceaşcă până la o ceaşcă de legume.
Micul dejun
Costiţă sau cârnaţi
Ouă
Prânzul
Pui la grătar cu salată de verdeţuri şi alte legume, cu costiţă, ouă tocate şi sos
de salată („dressing").
Gustarea
Felii de salam şi o felie de brânză.
Cina
Burger sau friptură
Salată verde cu alte legume acceptabile şi sos de salată
Fasole verde cu unt