https://bugwoodcloud.org/images/384x256/5485030.

jpg

Fotograf:Bruce Watt

Organizare:Universitatea din Maine

Descriptorul:Spor asexual

Descriere:sporangiofori

Tip de imagine:Laborator

Gazdă:struguri ( Vitis spp. L.)

Agentul patogen
Boala este produsă de ciuperca Plasmopara viticola (Berk. Et curt.) Berl et De toni, clasa
Oomycetes, ordinul Peronosporales, familia Peronosporaceae. Aparatul vegetativ al ciupercii
este un sifonoplast intercelular cu haustorii în celule. Conidioforii se formează în afară şi
poartă conidii mici, microconidii sau conidii de vară (200-400 de conidii pe conidiofor), din a
căror germinare rezultă 5-8 zoospori biflagelaţi, reniformi. Infecţiile produse de zoosporii ce
iau naştere din germinarea microconidiilor poartă numele de infecţii secundare. În spaţiile
intercelulare, ciuperca formează oogoane şi anteridii, din a căror cuplare rezultă oospori -
organe de rezistenţă şi de iernare a patogenului. În primăvară, oosporii germinează la
suprafaţa solului îmbibat cu apă, dând naştere unei macroconidii, care conţine 15-20 zoospori
biflagelaţi. În timpul ploilor din primăvară, aceştia sunt proiectaţi pe partea inferioară a
frunzelor şi produc infecţii de primăvară sau primare. După infecţie, are loc perioada de
incubaţie, când ciuperca se dezvoltă intercelular, care este foarte diferită în funcţie de
temperatură şi umezeală. Manifestarea bolii este marcată prin apariţia conidioforilor ce poartă
microconidii, care cauzează infecţii secundare repetate în perioada de vegetaţie. Condiţiile
necesare pentru producerea infecţiei primare sunt temperatură de peste 8 grade Celsius
(practic 11 grade Celsius) şi solul îmbibat cu apă. Pentru producerea infecţiilor secundare este
necesară o temperatură de 10-11 grade Celsius, stagnarea apei de ploaie sau rouă pe organele
plantei minimum o oră şi jumătate şi o umiditate relativă a aerului de minimum 75%.

Patogenul este Plasmopara viticola (Berk et Curt) Berl et de Toni, familia - Peronosporaceae, ordinul -
Peronosporales, clasa - Oomycetes, Phylum Oomycota, Regnul Chromista.

Incadrare taxonomica Regnul - Chromista.

Clasa - Oomycetes

Ordinul - Peronosporales

Familia - Peronosporaceae

Genul - Plasmopara

Specia P. viticola

Din genul Plasmopara, pe langa specia P. viticola mai exista specia P. helianthi (cauzeaza
mana florii-soarelui).

Agentul patogen- .endoparazit (se dezvoltă în interiorul ţesuturilor, intercelular,hrănindu-se

prin haustori sau osmoză directă;

Mana vitei de vie

Micoza produsa de ciuperca Plasmopara viticola (Berk et Curt) Berl et de Toni este
mana vitei de vie.
Boala este originară din America de Nord, unde a fost observată încă din anul 1834 de către L.
D. Schweinitz. Datorită schimburilor comerciale, mana a fost introdusă în Europa, mai întâi în
Franţa, unde primele infecţii au fost constatate de către J. Planchon în anul 1878 şi din această
ţară s-a răspândit peste tot cu mare rapiditate, determinând împreună cu filoxera pagube
considerabile plantaţiilor viticole. La noi în ţară, mana a fost observată în anul 1887 în
podgoriile Buzăului dar, după P.Viala, este aproape imposibil ca ea să fi apărut aşa de târziu,
ţinând seama că boala era semnalată în ţările vecine încă din anul 1881. Pagubele produse de
mană sunt foarte mari, nu numai în anul când boala se manifestă cu intensitate, ci şi în anii
următori. Pierderile de recoltă datorită acestei boli pot varia de la 10 %până la 70-80 %, în
funcţie de condiţiile climatice din anul respectiv. Vinurile provenite din viile mănate sunt
acide, cu un procent foarte mic de alcool (datorită unei cantităţi reduse de zahăr în must), fără
buchet.

Simptomatologie - atacul se manifestă pe toate organele verzi ale plantei: frunze, lăstari,

lăstari erbacei, cârcei, flori, ciorchini şi boabe. Pe frunze, petele de mână au aspect diferit în
funcţie de fenofază, când se produce infecţia. Primăvara, petele sunt de culoare galben-

untdelem, lucioase, care cu timpul se brunifică, frunza având aspect de ars. În dreptul petelor,

după 1-2 zile, pe partea inferioară se formează un puf albicios, alcătuit din conidiofori şi

conidii, care reprezintă organele de răspândire a ciupercii. Toamna, în urma infecţiilor

secundare, apar pete mici, colţuroase, care se brunifică, în contrast cu restul frunzei, care

rămâne verde, dând acesteia un aspect mozaicat, stadiu cunoscut ca fiind al frunzelor

mozaicate. Pe lăstarii erbacei şi pe cârcei, ciuperca produce pete alungite de culoare brună, iar

pe lăstarii deja lemnificaţi petele au culoare brună-violacee şi sunt dispuse în preajma

nodurilor. Pe ciorchinii tineri, atacul poate fi foarte periculos în anii cu precipitaţii abundente.

Aceştia se îngălbenesc şi se acoperă cu conidiofori şi conidii sau se brunifică şi se usucă pe

timp secetos. Pe inflorescenţe şi ciorchinii mici apare puful de conidiofori şi conidii, stadiu

numit putregaiul cenuşiu sau rot-gri, deosebit de păgubitor. Înainte de intrarea în pârgă, când

infecţia se face prin pedicel şi burelet, apare putregaiul brun sau rot-brun, bobiţele se

brunifică, se zbârcesc şi uneori se desprind de pe ciorchine şi cad. Butucii puternic atacaţi de

mană nu se lemnifică normal, fiind distruşi de ger.

Condiţiile necesare pentru producerea infecţiei primare sunt temperatură de peste 8 grade

Celsius (practic 11 grade Celsius) şi solul îmbibat cu apă. Pentru producerea infecţiilor

secundare este necesară o temperatură de 10-11 grade Celsius, stagnarea apei de ploaie sau

rouă pe organele plantei minimum o oră şi jumătate şi o umiditate relativă a aerului de

minimum 75%.

La soiurile cu struguri roşii sau negri, petele de mană sunt înconjurate de un inel vişiniu, iar la cele
rezistente faţă de această boală petele se brunifică, iau o formă colţurată şi sunt limitate de nervuri.
Către toamnă, când frunzele devin mai rezistente, în urma infecţiilor apar pete mici, colţuroase, de 1-
2 mm în diametru, în dreptul cărora ţesuturile se brunifică, în timp ce restul frunzei rămâne de
culoare verde. Această formă de atac poartă numele de "pete de mozaic". În această fază ciuperca nu
mai produce pe partea inferioară a limbului puf alb. Rezistenţa la îmbolnăvire a frunzelor bătrâne
poate fi explicată prin procentul mic de apă, procentul mai mare de potasiu cât şi prin pH-ul neutru
spre alcalin, pe care-l prezintă sucul celular, în această fază. Lăstarii ierbacei şi cârceii atacaţi prezintă
pete alungite de culoare brună, care pe timp umed, se acoperă cu un puf albicios, alcătuit din masa
de miceliu cu spori. Pe lăstarii mai evoluaţi şi lignificaţi, atacul de mană apare sub forma unor pete
alungite de culoare brună, ce apar în preajma nodurilor, în dreptul cărora scoarţa este moartă.
Coardele atacate nu se maturează. Atacul pe ciorchinii tineri poate fi foarte periculos în anii cu
precipitaţii abundente. Infecţia are loc prin cozile inflorescenţelor, prin flori sau prin partea mai
dezvoltată a codiţei boabelor. Ciorchinii mici, pe timp umed se îngălbenesc şi se acoperă cu miceliu şi
spori de culoare albă, "putregai gri" sau se brunifică şi se usucă, pe timp secetos. Bobiţele se acoperă
cu un puf albicios format din miceliu şi spori, deoarece bobiţele tinere neacoperite de stratul ceros,
permit ieşirea miceliului în exterior. Infecţia pe boabe continuă şi după ce boabele sunt mai mari şi
acoperite cu stratul ceros, ciuperca pătrunzând prin partea lăţită a codiţei bobului cât şi prin diferite
răni produse de insecte sau grindină. Bobiţele atacate se brunifică, se zbârcesc şi uneori se desprind
de pe ciorchine şi cad cu uşurinţă. Acest aspect parazitar întâlnit pe bobiţele mai dezvoltate, care
ating aproximativ 2/3 din dimensiunea lor normală, poartă numele "putregai brun" . Formarea
miceliului şi a sporilor are loc într-un timp relativ scurt (6-10 ore), dacă umiditatea atmosferică este
ridicată (95-100 %) şi temperatura este cuprinsă între 18-24oC.

Agentul patogen - endoparazit (se dezvoltă în interiorul ţesuturilor, intercelular,hrănindu-se

prin haustori sau osmoză directă;

Descriere microscopica

Transmitere-răspândire.

În primăvară, sporii de rezistenţă germinează la suprafaţa solului îmbibat cu apă, la temperaturi de

peste 10oC (maxima fiind de 32oC, iar optimum de 22-23oC). În timpul germinării, sporul crapă, iar
din interior apare un filament micelian cu un spor mare, ce va cădea pe sol. În timpul ploilor repezi
din primăvară, sporii ce plutesc în băltoacele din jurul butucilor, sunt proiectaţi pe partea inferioară a
frunzelor, produc filamente de infecţie ce pătrund în ţesuturile plantei-gazdă prin stomate. Acest
proces poartă numele de contaminare primară. Deoarece sporii de rezistenţă germinează în mod
eşalonat(pe măsură ce aceştia ajung la suprafaţa solului şi în funcţie de umiditate) infecţiile primare
au loc din luna aprilie până în luna iunie. Uneori, sporii de rezistenţă pot germina de timpuriu, înainte
ca viţa de vie să intre în vegetaţie şi în acest caz, infecţia primară nu poate avea loc decât după ce
apar frunzele, care au cam 5 cm în diametru, organe ale plantei receptive la mană. După ce se produc
infecţiile primare, urmează perioada de hrănire a ciupercii în frunză, în tipul careia pe frunze apar
pete galbene-untdelemnii. Lungimea perioadei de hrănire (incubaţie),variază în funcţie de
temperatura mediului înconjurător.
Manifestarea bolii este marcată de apariţia miceliilor (puf alb), ce poartă spori. Numărul sporilor de
vară, ce se formează pe miceliu, este foarte mare, fiind cuprins între 200-400. Sporii sunt luaţi de
curenţii de aer şi duşi la distanţe mari. Ei îşi pot păstra viabilitatea 7-8 zile. Ajunşi pe organele viţei de
vie, sporii după ce stau în picăturile de apă, timp de 1,5-2 ore, produc filamente de infecţie ce
pătrund prin deschiderile naturale ale frunzei (stomate). Aceste infecţii, produse de sporii de vară
poartă denumirea de infecţii sau contaminări secundare. Contaminările secundare cu ajutorul
sporilor de vară se pot repeta de mai multe ori în timpul perioadei de vegetaţie, în funcţie de numărul
şi durata ploilor. În anii favorabili pentru mană, numărul infecţiilor secundare poate ajunge la 10-20 şi
chiar mai multe. Stabilirea momentului când are loc o infecţie secundară şi determinarea duratei
perioadei de incubaţie are o mare importanţă în combaterea raţională a manei. Tratamentele chimice
trebuie aplicate numai în timpul perioadei de incubaţie, pentru ca la apariţia miceliului şi a sporilor,
când în mod sigur există pericolul unei noi infecţii, organele viţei de vie să fie acoperite cu o peliculă
de substanţă care să le protejeze. Spre toamnă, după efectuarea ultimei contaminări secundare,
ciuperca formează sporii de rezistenţă, sub forma cărora ciuperca iernează. În ceea ce
priveşte comportarea soiurilor la atacul de mană, soiurile superioare de masă şi de vin sunt mai
sensibile la atac. Printre acestea cităm: Afuz-Ali, Muscat Hamburg, Perlă de Csaba, Chasselas,
Cardinal, Regina viilor, Riesling italian, Italia, Fetească regală, Fetească albă, Băbească neagră etc. în
timp ce soiurile Negru vârtos şi Crâmpoşie sunt mai rezistente. Cercetările efectuate de către C.
Rafailă şi col. (1968) au dus la obţinerea unor soiuri şi hibrizi rezistenţi care, folosiţi ca portaltoi,
imprimă altoiului o toleranţă sporită faţă de mană, cum sunt: Vitis riparia, Vitis berlandieri,
Berlandieri x Riparia, Solonis x Riparia etc.

Prevenire şi combatere. Se recomandă aplicarea unui complex de măsuri agrofitotehnice în

plantaţiile viticole, mana fiind mai frecventă şi mai păgubitoare în plantaţiile neîngrijite. Arăturile prin
care frunzele cu sporii de rezistenţă sunt îngropate la adâncimi mai mari, cât şi drenarea terenurilor
care reţin puternic apa, duc la reducerea numărului de infecţii. Se recomandă ca terenul din vii să fie
menţinut curat de buruieni pentru a se evita o atmosferă umedă, favorabilă infecţiilor de mană. De
asemenea, legatul, copilitul cât şi cârnitul se va executa la timp (prin cârnit eliminându-se din vii
lăstarii nestropiţi, care sunt foarte uşor atacaţi de mană).
Combaterea chimică a manei se face la avertizare prin aplicarea tratamentelor cu zeamă bordoleză
0,5 %-1 % sau cu alte produse cuprice. În anii cu condiţii climatice normale se aplică 3-4 tratamente,
astfel: stropitul întâi, cu zeamă bordoleză 0,5 -1 % se efectuează când lăstarii au 6-8 frunze; stropitul
al doilea, se face înainte de înflorit; stropitul al treilea şi eventual al patrulea, după înflorit şi la
formarea ciorchinilor.

Plasmopara viticola Mana viţei de vie Cea mai păgubitoare boală la viţa de vie (Vitis vinifera) este
mana. În ţara noastră, această boală determină pierderi de recoltă care pot ajunge până la 80-90 %.
Simptome. Boala se manifestă pe toate organele supraterane ale plantei. Pe frunze, atacul de mană
este diferit, după stadiul în care se găseşte boala. Iniţial, pe faţa superioară a frunzelor, apar pete
gălbui, care au aspect de pată untdelemnie şi denumesc stadiul bolii (pată untdelemnie). Dacă
condiţiile de temperatură şi umiditate sunt favorabile, pe faţa inferioară a frunzelor, în dreptul petelor
untdelemnii, apar prin stomate sporangioforii cu sporangi, sub forma unui puf albicios (Fig. 26).
Înspre toamnă, pe frunze apar pete variabile ca mărime, colţuroase, brune-ruginii, situate epifil, care
dau acestora un aspect mozaicat. Fig. 26. Plasmopara viticola: a. frunză de viţă de vie mănată (epifil);
b. sporulaţie cenuşie hipofilă; c. fructe mănate. Pe lăstarii verzi şi pe cârcei, mana se manifestă prin
pete alungite de culoare brună-roşiatică. Pe vreme umedă, aceste pete se acoperă cu un puf albicios
format din sporulaţie. Pe lăstarii lignificaţi, mana se manifestă sub forma unor pete alungite de
culoare brună-violacee (Tănase şi Şesan, 2006). În timpul înfloritului, mai ales în anii ploioşi, atacul de
mană determină uscarea şi căderea florilor. Boala se poate manifesta pe fructe (bace, "boabe"), sub
formă de putregai cenuşiu şi putregai brun. Putregaiul cenuşiu apare pe fructele tinere, când este
umiditate mare. Fructele infectate sunt acoperite cu un puf alb-cenuşiu format din sporangiofori cu
sporangi. Putregaiul brun apare pe fructe mai mari, la care infecţia se realizează prin peduncul şi
receptacul. Fructele atacate devin brune, pieloase, se zbârcesc şi cad, iar pe suprafaţa lor nu se
diferenţiază sporangiofori cu sporangi.

Agentul patogen. Plasmopara viticola (fam. Peronosporaceae, ord. Peronosporales; tab. 2) prezintă
miceliu intercelular, ramificat, cu numeroşi haustori sferici sau oval-piriformi, care pătrund în
celulele plantei. De pe miceliu, prin stomate ies sporangiofori cu creştere limitată, grupaţi în
fascicule de câte 3-6 şi care sunt ramificaţi monopodial (cu 4-6 ramuri) în treimea superioară (Fig.
5). Ramurile primare sunt dispuse în unghi drept faţă de trunchiul sporangioforului, iar ultimele
ramificaţii se termină cu 2-4 sterigme. La microscopul electronic scanning, sterigmele prezintă
terminal o cupă unde se formează un sporange hialin, elipsoidal, de 17-30 x 10-16 µm, cu suprafaţa
netedă (Fig. 27). Fig. 27. Plasmopara viticola: imagine (la microscop electronic scanning) cu
sporangiofor (a) şi sporange (b). Toamna, în frunzele mozaicate, se formează numeroşi oospori sferici
(200-250/mm2 ), de 25-35 µm în diametru, de culoare galbenă-brunie, care sunt acoperiţi de trei
membrane suprapuse (endospor, exospor, epispor). Profilaxie şi terapie. Pentru prevenirea bolii, se
recomandă: strângerea şi arderea frunzelor atacate, la sfârşitul perioadei de vegetaţie; cultivarea de
soiuri rezistente; efectuarea la timp şi în condiţii corespunză- toare a măsurilor agrofitotehnice
(prăşitul, legatul, copilitul, cârnitul viţei de vie, drenarea terenului pentru eliminarea excesului de
umiditate, aplicarea îngrăşămintelor în mod echilibrat, evitânduse excesul de azot) etc. Pentru terapia
manei la viţa de vie se folosesc, alternativ, diferite fungicide: Champion 50 WP 0,2%; Captan 50 WP
0,2%; Curzate Super C 0,3%; Folicur BT 225 EC 0,20-0,25%; Ridomil Gold MZ 68 WP 0,25%; Sulfat de
cupru 0,5-1%; Zeamă bordeleză 0,5% şi altele (Anonymous, 2004). La aplicarea tratamentelor
chimice, se ţine cont de momentul contaminării plantei şi durata perioadei de incubaţie a ciupercii
care este, în medie, în ţara noastră, de 7 zile.

Plasmopara halstedii

Mana florii soarelui Simptome.

Boala se manifestă în toate fenofazele, dar este mult mai păgubitoare pe plantele tinere de floarea-
soarelui (Helianthus annuus). Pe frunze, atacul este cel mai caracteristic şi se manifestă prin pete
epifile de culoare galbenăverzuie sau verde deschis. Pe faţa inferioară a frunzelor, în dreptul petelor
epifile, apare un puf compact, alb-cenuşiu, format din sporangiofori cu sporangi. Frunzele atacate se
zbârcesc,

 Ordinul Peronosporales Familia Peronosporanceae

Cuprinde oomicete mai evoluate spre deosebire de prima familie, parazite obligate:
conidiofori bine delimitați de hifele miceliene (la prima familie, conidioforii se confundau cu
hifele miceliene).
Pe conidiofori se formează conidii care funcționează ca zoosporangi caduci, prin germinare
dau naștere la zoosporii biflagelați. Există cazuri în care conidiile, prin germinare dau naștere
și la filamente de germinație, caracter care le apropie de ciupercile superioare.
O caracteristică a conidioforilor din această familie este aceea că ei prezintă pe ramificațiile
terminale niște prelungiri denumite sterigme.
Genul Plasmopara
Plasmopara viticola – mana viței de viebPlasmopara helianthi – mana la floarea-soarelui
Conidioforii la Plasmopara prezintă sterigme mici, egale și ascuțite; sunt ramificații
monopodiale în unghi drept.