Sunteți pe pagina 1din 2

Compunere narativă – întâmplare într-o sală de teatru

Stau așezat pe un scaun moale din lemn de molid căptușit pe margini cu satin de culoarea
sângelui. În fața mea se întinde un ocean de capete mișcătoare ce împărtășesc opinii, priviri
curioase ori zâmbete care trădează entuziasmul. Privesc dincolo de ele și văd o scenă uriașă din
scânduri de lemn gălbui. De o parte și de alta cortinele de catifea brodate cu fir auriu abia se
văd. Pe postament, actorii stau pe o punte improvizată în jurul căreia se află sfoara împletită și
câteva dulapuri drept camere. Pe fundal e pictată marea de culoare azurie, creând impresia că
valurile spumoase vin spre mine. Alături se află Rania, cu părul ei rumen, aspru și încrezător.
Poartă o cămașă de culoarea levănțicăi cu nasturi ce iau forma unor frunze și pantaloni de stofă
englezești. Ochii ei mari și verzi în nuanța sticlei de mare te fulgerau cu strălucirea lor posesivă.
Așteaptă cu nerăbdare să-și revadă actorul preferat.
Spectacolul se deschide cu imaginea căpitanului care dă de urmele adversarului. Acesta din
urmă îngenunchează în fața comandantului care îi ține carabina la tâmplă sărmanului. Când dă
să apese trăgaciul, se aude o voce. Undeva, sus, după tavanul din marmură sidefie, după
statuile și măștile de fildeș, după candelabrul colosal din cristal de culoarea spicului de grâu,
undeva acolo sus răsună un glas robotic: „Cutremur!”, apoi pornește o alarmă pițigăiată. Sala
începe să huruie și să se clatine, iar spectatorii aplaudă, crezând că este un moment ce face
parte din piesă. Actorii se agită, marinarii îmbrăcați în uniforme albe sar de pe scenă și dintr-o
boxă se aude o voce de femeie care îndeamnă spectatorii să nu se panicheze și să se îndrepte în
ordine spre ieșire. Sunt dezechilibrat, iar un huruit monstruos străbate sala. O ajut pe Rania să
iasă. Îmi amintesc că cel mai mult o sperie cutremurele, dar își păstrează calmul specific.
Agitația sporește, dar dintr-odată forța cu care pământul ne dă semnale terifiante se oprește.
Cumva reușim să ieșim... Văd prin ceață cerul negru ca smoala fără stele. Stăm pironiți pe
trotuarul pavat cu cărămizi cenușii. Sunt revigorat de răcoarea și de aerul proaspăt care îmi
ajunge până în străfundurile pieptului. Pășim încrezători pe trotuarul ud care reflectă umbrele
oamenilor grăbiți și oarecum agitați. Zâmbim și ne pierdem în mulțime...
Compunere narativă – întâmplare în excursie

„Unde poate fi ghidul nostru?” Acesta este singurul gând ce îmi traversează mintea încă de acum cinci
minute. Vântul suflă netezind nămeții. Ne ațâță focul. Discul lunii pline luminează întreg muntele și, dacă
aștepți să ți se ajusteze ochii de la flăcări, vezi liniștea valurilor de zăpadă. Totul zace sub un strat de
îngheț. Fără viață, fără lumină, fără veselie. Cred că stăm lângă acest sit arheologic de mai bine de
douăzeci de minute și după expresiile celorlalți din grup, se observă foarte ușor că sunt și ei la fel de
iritați ca mine. După ce, în sfârșit, reușește să ajungă și el, își cere scuze pentru că am așteptat atât și
pornim la drum. În timp ce ne povestește că