Cuprins

1. Introducere……………………………………………………………………………………………2
2. Evoluția termenului de Capital Uman………………………………………………………………..3
3. Efectele investiției în Capitalul Uman………………………………………………………………..6
4. Factorii, ce duc la descurajarea indivizilor să urmeze o educație înaltă……………………………...8
5. Influențe în formarea Capitalului Uman……………………………………………………………...9
6. Sistemul educațional în Republica Moldova………………………………………………………..11
7. Educația și formarea profesională…………………………………………………………………..14
8. Concluzii…………………………………………………………………………………………….16
Referințe bibliografice………………………………………………………………………………………17

Rolul sistemului educațional in formarea capitalului uman

1. Introducere
Motto: „Un copil, un profesor, un stilou şi o carte pot schimba lumea.
Educaţia este singura soluţie”.
Malala Yusafzai
 Literatura de specialitate definește capitalul uman ca fiind ansamblul de abilităţi caracteristice
indivizilor, care rămân aceleaşi în orice mediu social, putând fi valorificate pe piaţa muncii, în schimbul
unor resurse economice de orice tip. Capitalul uman înglobează resursele umane sau forța de muncă,
capitalul educațional și capitalul biologic al acestora. Investițiile în educație, sănătate în talentul și
creativitatea persoanelor, dar și asigurarea unui mediu caracteristic, în care aceste investiții să fie
transformate în productivitate pentru economie, sunt esențiale. Capitalul uman nu este tangibil, dar este
observabil prin rezultate.

Capitalul uman are două aspecte:

1. capital educaţional - cunoștințele și abilitățile dobîndite de individ în procesul de instruire școlară

dar și în afara acestuia.
2. capital biologic - abilitățile fizice ale indivizilor, starea de sănătate fizică și mentală.

În condiţiile tranziţiei spre o economie de piaţă şi în perspectiva integrării în structurile europene,

devine esenţială posibilitatea exploatării avantajelor competitive generate de investiţia în capitalul uman.
Republica Moldova dispune de potenţial uman, însă fără investiţii adecvate, capitalul uman moldovenesc
riscă să rămână la stadiul de resursă subutilizată.

Capitalul uman s-a dezvoltat ca şi concept, în economie, unde este înțeles, mai ales, ca „estimare a
abilităţii unei persoane de a produce venituri prin muncă”. Studiind relaţiile dintre capitalul uman şi
veniturile din muncă, mai exact variaţia veniturilor, în funcţie de gradul de educaţie al indivizilor, Gary
Becker a emis teoria conform căreia veniturile indivizilor cresc substanţial, în funcţie de gradul de educaţie
al acestora. [3]

2. Evoluția termenului de Capital Uman.

Definiția termenului capital uman o găsim în Dicționarul de Economie, formulată astfel:

  stocul de cunoștințe profesionale, deprinderi, abilități și de sănătate, care pot conduce o persoană la
sporirea capacităților sale creative și, implicit a veniturilor așteptate a se obține în viitor
 capacitatea oamenilor de a produce în mod eficient bunuri materiale și servicii”.

Pentru prima dată concepția de capital uman a apărut în lucrările lui William Petti (1623-1687). El în
viață dar și în lucrările sale era laconic, încăpățînat și sever. El spune: “Primul lucru, ce trebuie de făcut,
trebuie de calculat”. În lucrarea sa “Aritmetica Politică” este inclusă prima încercare de calcul a capitalului
uman. E interesant faptul că, încă pe atunci fondatorul economiei politice engleze a evaluat capitalul uman
mai mare ca cel real. Prețul populației Angliei el a evoluat-o cu 417mln funți iar cel real 250mln funți.
După părerea lui Karl Marx : “Petti a descoperit că populația este o bogăție.” O dezvolatare mai departe a
ideilor lui Petti le găsim în lucrările lui Adam Smith (1723-1790), care mai departe dezvăluie ideia
inegalității. Oamenii, după Smith de la natură sunt diferiți și asta nu este un neajuns dar un punct forte.
Educația și învățămîntul contribuie la specificarea și dezvoltarea caracteristicilor fiecărui individ. Dacă
individul și-a înțeles înclinația sa, el începe să se specializeze în direcția care îi va aduce cele mai mari
venituri, deoarece acolo el are niște avantaje comparative cu alții. Diviziunea muncii aprofundează și
întărește această specificație.

Dar fiind specialist într-un anumit domeniu, producînd unul și același tip de produse, omul are nevoie
de multe alte produse pentru consum. Dreptul la schimb acționează ca o cale de includere în civilizație.
Deacum omul devine nu numai un “animal care confecționează instrumentul” dar și un “animal care îl
schimbă”. Schimbul este bazat pe aprofundarea diviziunii muncii, iar baza sunt investițiile în populație,
datorită cărora el se dezvoltă și își înbunătățește avantajele comparative.

Karl Marx niciodată nu a considerat omul ca capital, dar anume el în lucrarea sa “Capitalul” dezvăluie
ideea de 3 trepte de dezvoltare a sociatății umane. Prima etapă el o caraterizează ca dependența personală.
Locul producătorului și funcția sa în procesul de producere, scopul și mijloacele activității sale, calitatea și
cantitatea produselor fabricate se determină nu numai după nivelul dezvoltării forței de producție, dar și de
indivizii reali.

- apartenența individului la o asociație – comunitate primitivă sau țărănească.

- reprezentant al clasei dominante (conducătoare) – feudal, proprietar de sclavi.

Dependența personală la o oarecare clasă acoperea nu numai relațiile de producere directe. Ele se
răspîndeau și la relațiile de consum, schimb și distribuire. Fiind membru al unuia sau altui colectiv
(comunitate, castă sau clasă) era predestinat locul nu numai în producere dar și în comunitate, de aici
rezultă și modul de viață, standardele sale de viață, mărimile bogăției personale, mărimile veniturilor,
sursele de creștere a lor. Distribuierea, schimbul și consumul de bunuri materiale, luau forma unor relații
personale, se întăreau cu tradiții, morală și uneori chiar de instituții politice, se reflectau în psiholigia
socială și chiar în religie.

Revoluția industrială eliberează individul: în locul dependenței personale vine independența personală.
Ea se explică prin aceea că însușirea mijloacelor de producție și mijloacelor de consum nu este mediată în
economia de piață, omului care aparține unui oarecare colectiv. Fiecare producător de bunuri activează pe
propriul risc și singur determină cît și cum să producă, cui, cînd și în ce condiții să realizeze producția sa.
Dar această independență personală formală, are în calitate de bază dependența totală de alți producători de
bunuri (în primul rînd dependența după linia de producere și consum a bunurilor). Deaceea a 2 treaptă Karl
Marx o caracterizează ca independența personală bazată pe dependența de bunuri și în locul ei vine a 3
etapă – individualitatea liberă – cînd dezvoltarea totală a fiecăruia (în toate direcțiile) devine condiție de
dezvoltare a tuturor.

În timpul revoluției tehnico-științifice știința se transformă într-o putere de producere. Forța de

producere generală devine elementul principal al sistemului de producere. Dacă după revoluția neolitică
baza economiei era agricultura, în rezultatul revoluției industriale apare economia post-agrară baza căreia
este mai întîi industria ușoară apoi industria grea. După progresul tehnico-științific apare economia post
industrială. Centrul atenției se trece în sfera neproductivă. La mijlocul anilor 80, 70% din populația SUA
era încadrată în sfera serviciilor. Dacă în economia de agrară elementul de bază era pămîntul, în economia
industrială era capitalul, în economia modernă factorul principal era informația și acumularea cunoștințelor.

Noile tehnologii au apărut și s-au dezvoltat nu în rezultatul activității metalurgilor talentați, dar în
rezultatul activității intelectualilor. Rezultatul activității lor a dus la o revoluție în sfera telecomunicațiilor.
Dacă la începutul sec. XIX – începutul sec. XX forma principală de comunicație erau ziarele, jurnalele,
cărțile la acestea s-au mai adăugat: telefoanele, telegrafele, radioul, televiziunea și în ultima vreme s-a mai
adăugat legătura prin internet. Cunoștințele și informația devin surse strategice. Dacă în epoca pre-
industrială orașele apăreau la intersecția căilor comeciale, în epoca industrială – în apropierea surselor de
energie și materie primă, în epoca post-industrială ele apar în jurul centrelor științifice și laboratoarelor de
cercetare mari (Silicon Waley USA).

În țările dezvoltate are loc micșorarea producției materiale (reale) odată cu mărirea industriei
(cunoștințelor). Revoluția tehnico-științifică pune baza dezvoltării relațiilor de individualitate liberă. Teoria
capitalului a fost formulată de Garry Baker (născut 1930). El scoate în evidență capitalul uman:
cunoștințele, competențele de producere și motivația. Mărirea investițiilor în pregătirea specialiștilor și
învățarea lucrătorilor calificați, consideră el, poate duce în viitor venituri mai mari ca cheltuielile pentru o
tehnică modernă.
 Înființat în anii 60-70 capitalul uman a dus la răspîndirea rapidă a programelor de investiție în el. În
țările dezvoltate aceasta însemna în primul rînd investițiile în școlile primare și medii care se presupuneau a
fi factorul principal al creșterii productivității muncii. Lichidarea analfabetismului reprezenta un factor
principal în creșterea productivității muncii naționale. Exemplu: obținînd un venit mare de la criza
petrolieră, Indonezia în anii 70 ai sec. XX a efectuat o programă de construcție a școlilor primare. În acești
ani s-au construit 61000 școli noi calculate la 120 de elevi și cîte 3 profesori fiecare. Scopul era mărirea
procentului de copii învățați în vîrsta de 7-12 ani, de la 69% la 85%. După datele Băncii Mondiale
procentul a crescut pînă la 84% în rîndul băieților și 82% în rîndul fetelor. Banca Mondială a numit această
programă ca cea mai de success programă de expensiune a sistemului de învățămînt primar din lume.

Această creștere a numărului școlilor a dus la creșterea numărului populației cu studii și la creșterea
salariilor. Comparînd totalitatea copiilor care s-au folosit de această programă (copii cu vîrsta 12-24 ani)
permite autorului să tragă următoarele concluzii: Punerea în aplicare a programei prezidențiale a dus la
mărirea salariului fiecărui indonezian cu studii la 3,8%. Calculele arată că randamentul economic de la
învățămînt a crescut de la 6,4% la 9,1%.

Apariția teoriei capitalului uman a influențat asupra rolului acumulării nemateriale pentru dezvoltarea
omenirii. Sub denumirea de capital uman se înțelege totalitatea tuturor capacităților de producere ale
lucrătorului inclusiv: acumularea de cunoștințe, experiență, energie, motivația, pe care le utilizează în
producerea bunurilor economice. Formele de bază a investițiilor în om sunt: învățămîntul, educația,
sănătatea și toate cheltuielile legate de pregătirea omului pentru producere (inclusiv căutarea informației,
migrația în căutarea locului de muncă). Asemănător capitalului fix, capitalui uman cere și el deasemenea
atît de la om cît și de la comunitatea întreagă o investiție mare. Ele ar fi imposibile dacă nu ar furniza
deținătorului un venit mai mare. În acest sens capitalul-uman este o resursă care se acumulează și poate fi o
sursă de venituri mari în viitor. Deaceea această ceștere a investițiilor în oameni nu în ultimul rind este
legată de așteptările mari de venituri pe viitor.

Educaţia joacă un rol esenţial în formarea „capitalului uman” şi în determinarea şansei omenilor din
punct de vedere economic. Cu cât educaţia unei persoane este mai înaltă şi de mai bună calitate, cu atât
şansele şi perspectivele de succes economic ale ei sunt mai mari. Modificarea rolului capitalului uman,
transformarea lui din element al costului în principalul factor productiv şi social al dezvoltării, a condus la
necesitatea formării unei noi paradigme a dezvoltării. În cadrul noii paradigme a dezvoltării comunităţii
mondiale capitalul uman deţine un loc primordial în avuţia naţională. Individul este considerat un sistem
organic complex, iar nivelul de complexitate, în afara celui biologic, este dat de investiţiile realizate în
capitalul uman. Particularitatea investiţiei în capitalul uman o reprezintă implicarea totală a individului care
o efectuează. Personalizarea şi limitarea capitalului uman, cu alte cuvinte, încorporarea sa în persoană, face
ca toate deciziile cu privire la alocarea sa să se facă natural în cadrul ciclului vieţii
 Educația și școlarizarea sunt privite ca investiții care pregătesc forța de muncă și duc la creșterea
productivității muncii individuale și a organizațiilor, încurajînd creșterea economică și dezvoltarea la nivel
informațional. Cheltuielile efectuate de către persoanele fizice și guvernul pentru educație și formare sunt
considerate investiții care se așteaptă să fie recuperate ulterior sub formă materială sau non-materială.

Astfel indivizii pot lua singuri decizia asupra duratei și conținutul studiilor în funcție de costuri și
de beneficiile pe care speră să le primească. De aici rezultă, cererea de educație, iar sistemul de învățămînt
răspunde acesteia. Acumularea capitalului uman se bazează atît pe educația formală (educația și instruirea
instituționalizată) cît și pe educația non-formală Educația formală are la bază procese cognitive și procese
non-cognitive, experiența dobîndită la locul de muncă, alte forme de învățare.

3. Efectele investiției în Capitalul Uman.

Investițiile în capitalul uman consideră 5 tipuri de educație:
1. Educație parentală informală – cunoștințe generale și diferite madalități de adaptare socio-culturale
pe care copiii le învață de la părinți.
2. Educație formală – cunoștințele generale împărțite copiilor, în principal, în învățămîntul primar și
secundar
3. Educație universitară (superioară) competențele specifice dobîndite de studenți în universități și în
instituțiile de formare profesională.
4. Educația adulților formală și informală – competențele dobîndite de adulți în afara mediului de
lucru de zi cu zi, care sunt totuși legate direct sau indirect.
5. Formarea continuă – în timpul derulării unor activități informale, competențele dobîndite
întîmplător în cadrul activității profesionale cotidiene.

Educația are impact direct la nivel individual ducînd la creșterea bunăstării, dar și indirect. Impactul
indirect al educației se exprimă prin schimbul de cunoștințe, fapt caracteristic în mediile de lucru cu
oameni cu educație superioară în care productivitatea fiecărui individ crește datorită a ceea ce învață de la
colegi. În plus societatea și indivizii beneficiază în urma creșterii nivelului de educație, aceasta fiind
asociată cu scăderea criminalității, îmbunătățirea condițiilor de sănătate, creșterea stabilității politice.

Principala sarcină pentru a furniza populației educație și abilități adecvate și de a dezvolta noua forță de
muncă este în primul rind modelarea sistemului educațional în concordanță cu cerințele în schimbare a le
pieței forței de muncă, și capaciatea de a produce forță de muncă în concordanță cu tendințele de dezvoltare
economică, și respective orientarea spre o economie bazată pe cunoaștere.

Dezvoltarea capitalului uman reprezintă un proces de creștere a productivității muncii prin furnizarea
de educație adecvată și mai mult prin creșterea nivelului de calificare, sănătate și bunăstare. Ameliorarea
calității și cantității capitalului uman, respective creșterea numărului de personae cu competențe și
calificare superioare, cu educație și experiență este determinant în dezvoltarea economică a unui stat

Omul rațional trebuie să analizeze cheltuielile și veniturile de la activitatea programată. Metoda de

calcul a ratei interne de returnare a investițiilor în capitalul uman este analogic capitalului fix. Pentru asta
trebuie de analizat cheltuielile suplimentare legate de exemplu de educație cu veniturile suplimentare care
pot fi primite după obținerea studiilor. În cheltuieli trebuie introduse cheltuielile pentru studii, veniturile
pierdute în perioada studiilor și alte cheltuieli. Beneficiul ar trebui să apară o dată cu creșterea veniturilor
permanente. Aceste condiții se ceează deoarece învățămîntul nu numai că oferă posibilitatea de cunoaștere
a lucrurilor vechi analizate dar și contribuie la acumularea de cunoștințe noi în procesul de lucru, totodată
creează condiții pentru producerea lor în viitor. Deaceea învățămîntul trebuie să meargă înainte punînd baza
progresului pe viitor.

În țările dezvoltate există o dependență între nivelul de educație și venituri aculmulate de om în timpul
vieții. Dacă omul fără studii superioare în 1990 în SUA primea 752 mii dol pe parcursul vieții, atunci omul
cu studii superioare primea 1720 mii dol. Difereanța ajungea la 1mln dol. Trebuie de spus că în ultimii 30
de ani acestă diferență nu s-a schimbat practic.

Educaţia joacă un rol esenţial în determinarea şansei omului din punct de vedere economic. În mediile
de afaceri există, desigur, multe întâmplări ale unor oameni care, deşi nu urmaseră decât liceul sau chiar
mai puţin, au avut un success foarte mare şi au adunat o avere imensă. În acelaşi timp, în unele ţări,
economia este plină de indivizi care deşi şi-au dat doctoratul, câştigă puţin din punct de vedere financiar.
Totuşi, dincolo de astfel de excepţii, cu cât educaţia unei persoane este mai înaltă şi de mai bună calitate,
cu atât şansele şi perspectivele de succes economic ale ei sunt mai mari. Aceasta nu este doar o observaţie
teoretică, ci poate avea consecinţe practice importante pentru creşterea economică.

Efectele investiţiei în capitalul uman au fost cercetate de T. Schultz în lucrarea “Investiţia în capitalul
uman”, care a pornit de la constatarea că „nivelul unor ţări dezvoltate, de exemplu, SUA are un ritm de
creştere mult mai înalt decât ar permite capitalul convenţional folosit pentru producerea acestui venit
(munca, pământul şi capitalul)”. Această discrepanţă a numit-o „productivitate a resurselor” şi după
cercetări suplimentare a ajuns la concluzia că sporirea venitului din muncă se datorează într-o proporţie
apreciabilă creşterii capitalului uman. E.F. Denison în lucrarea „Sursele creşterii economice în Statele
Unite”, încearcă să măsoare efectele capitalului uman asupra creşterii economice, analizând o perioadă
cuprinsă între anii 1929-1957 şi considerând că rata creşterii pe an este x% pentru pământ, y% pentru
schimbările calitative în muncă şi z% pentru modificarea de capital. Acesta a constatat că atunci când a
înmulţit cei trei factori tradiţionali de producţie cu procentele de creştere corespunzătoare a obţinut o
creştere medie anuală a venitului naţional de 2,93%, comparativ cu creşterea totală a cheltuielilor pentru
pământ, munca şi capital de 2,0%. Aşadar, există o creştere de 0,93% a venitului naţional pe an ce nu putea
fi justificată de creşterea înregistrată de factorii tradiţionali de producţie. Autorul a extins analiza până în
anul 1969 demonstrând în final, că educaţia şi formarea profesională determină creşterea venitului naţional,
calculând inclusiv procentul ce poate fi atribuit educaţiei. Capitalul uman dintr-o universitate cuprinde acei
„actori” care participă la desfăşurarea unor activităţi de natură didactică, administrativă sau decizională,
activităţi care prin natura lor au efecte asupra individului. În lucrarea sa, R. M. Kanter subliniază că
„...firmele care supravieţuiesc, prezentând o rentabilitate crescută şi o creştere susţinută de-a lungul multor
decenii, consideră că scopul nu se limitează la bani ... Ele sunt instituţii umane, formate din oameni care
vin la muncă în calitate de membrii ai comunităţii, aducând cu ei propriile valori sociale, religioase, şi
etice”. Specialiştii Blanchard şi O’Connor consideră că „în condiţii de siguranţă, comunicarea merge de la
sine” şi că „atunci când se aliază în jurul aceloraşi valori şi îşi propun acelaşi ţel, oamenii obişnuiţi obţin
rezultate extraordinare [2]

4. Factorii ce duc la descurajarea indivizilor să urmeze o educație înaltă.

Anumite politici guvernamentale, cum ar fi cea fiscală, pot descuraja indivizii să urmeze o educaţie
mai înaltă, ceea ce reduce capacitatea productivă a forţei de muncă naţionale. Educaţia creşte, în general,
câştigurile anticipate ale unui individ pe durata vieţii sale, fiind percepută ca un efort pe termen lung.
Totuşi, dacă impozitele şi taxele individului sunt din ce în ce mai mari pe măsură ce îi cresc veniturile,
politica fiscală îl descurajează pe acesta să-şi folosească timpul şi resursele necesare obţinerii unui nivel
mai ridicat de educaţie. Impozitele mari pedepsesc succesul şi descurajează indivizii să acţioneze pentru a-
l obţine, indiferent dacă acţiunile necesare se constituie în muncă mai multă sau educaţie superioară. Altfel
spus, dacă impozitul creşte odată cu venitul, descurajează formarea capitalului uman în acelaşi mod în care
descurajează munca, economisirea sau investiţia în capitalul fizic.

Se poate descuraja „formarea capitalului uman” şi în alte moduri, mai puţin cunoscute sau înţelese. De
exemplu, în cadrul economiei actuale, majoritatea familiilor înţeleg importanţa învăţământului universitar.
Dacă efortul educaţional se va reduce, va descuraja mai curând familiile cu venituri modeste decât pe cele
mai înstărite. Familiile cu venituri mai mari au capacitatea de a suporta într-o mai mare măsură costurile
mai mari ale educaţiei universitare decât familiile cu venituri mai reduse.

Aproape fiecare ramură a economiei şi ocupaţie au acum nevoie de o infuzie rapidă de noi tehnologii.
Noile tehnologii nu se rezumă la procesarea informaţiei şi la Internet, ci se aplică şi altor componente: de
exemplu în cazul aparaturii electronice pentru avioane, designului, proceselor noi pentru operaţiunile de
bază (cum ar fi, manevrarea bagajelor la aeroport) şi instrumentelor mai bune pentru lucrătorii din
aeroporturi. [2]
5. Influențe în formarea Capitalului Uman.

Pe măsură ce economiile evoluează, cresc şi cerinţele lor şi recompensele acordate pentru anumite
niveluri ale educaţiei şi ale unor abilităţi. Între 1994 şi 2005, 60% din numărul total de locuri de muncă
create în lume, conform unui raport al UNESCO necesitau un „nivel al abilităţilor destul de ridicat”.
Pentru a profita la maximum de extinderea şi integrarea rapidă a tehnologiilor de vârf, sistemul educaţional
trebuie să fie la înălţime, la fel ca şi sistemul social sau cel guvernamental. Acesta nu trebuie să pună
piedici indivizilor care urmăresc să-şi îmbunătăţească educaţia sau formarea profesională. Din păcate,
sistemul nostru actual nu este la înălţime în această privinţă, iar majoritatea propunerilor de reformă sau de
îmbunătăţire eşuează.

În multe cazuri guvernele au tratat formarea capitalului uman mai aspru decât formarea capitalului
fizic, conform căreia „un aspect esenţial al indivizilor în cadrul rolului lor de producători de valoare în
economie este suma capacităţilor, experienţei şi cunoştinţelor lor”. Acest concept a fost definit iniţial de
Gary S. Becker Ca indivizi, ne dezvoltăm capitalul uman prin experienţele de viaţă, prin formare
profesională şi prin educaţie, iar calitatea şi cantitatea capitalului nostru uman determină în mare măsură
capacitatea noastră de a contribui la dezvoltarea economiei sau a propriului câştig.

De generaţii întregi, familiile au făcut sacrificii ca unii copii sau chiar toţi să poată merge la şcoală sau
chiar la facultate, considerând că astfel le oferă copiilor o viaţă mai bună decât a lor. Desigur uneori,
aceasta era pur şi simplu o credinţă în calitatea mai ridicată intrinsecă a vieţii unei persoane cu învăţătură.
Cel mai adesea, părinţii au înţeles că educaţia aprofundată creează mai multe posibilităţi de realizare a unei
cariere, de obţinere a unor venituri mai ridicate şi a unei siguranţe financiare mai mari. [2]

Tabel nr. 1

Nivelul de educaţie Câştigul mediu săptămînal ($)

Studii doctorale 1,349
Master 1,307
Studii universitare 1,064
Studii liceale cu bacalaureat 900
Studii liceale fără bacalaureat 554
 Studii gimnaziale 396
Câştigul mediu săptămânal în raport cu nivelul de educaţie în Statele Unite (2003)

Un studiu efectuat în anul 2003 de Biroul de Statistică a Muncii al SUA a indicat câştigurile medii
săptămânale ale persoanelor cu normă întreagă în funcţie de nivelul educaţiei, în 2003. Datele arată că, în
medie, un individ cu 8 clase sau mai puţin câştigă mai puţin decât un altul cu diplomă de bacalaureat; încă
4 ani de educaţie pot produce o creştere a câştigului mediu de până la 30%. Un individ licenţiat câştigă
mult mai mult, astfel că numai 4 ani de şcoală în plus pot aproape dubla venitul anticipat al unei persoane
în timp ce o persoană care şi-a luat doctoratul câştiga în medie cu circa 17% mai mult.

Nivelurile superioare de educaţie oferă indivizilor o mobilitate mai mare în ceea ce priveşte
schimbarea profesiei şi creşterea veniturilor. De exemplu, este mult mai uşor pentru o persoană cu un nivel
superior al educaţiei să se adapteze la schimbările de pe piaţa muncii învăţând abilităţi noi sau aplicând
cunoştinţe mai vechi în situaţii noi.

Educaţia este importantă în orice perioadă bună, stabilă, deoarece este mai probabil ca un individ care
poate avea succes în mai multe domenii să treacă la activităţile cele mai cerute pe piaţă. Şi atunci când
economia nu merge bine, acest grad mai înalt de mobilitate în privinţa locului de muncă îi permite
individului să se adapteze atunci când situaţia devine nefavorabilă.

Economiştii au încercat să determine un randament anticipat al investiţiei în educaţia individului.

Astfel, având în vedere costurile anticipate (taxele de studii) şi veniturile anticipate, şi-au pus problema
calcului ratei rentabilităţii care va rezulta din diferenţele de venit pentru diverse niveluri ale educaţiei. De
exemplu, pentru anul 1949, Becker a estimat că randamentele bărbaţilor albi vor fi de 20% pentru
absolvenţii de liceu şi de 13% pentru absolvenţii de colegiu.

În 1974, Jacob Mincer a cercetat relaţia dintre un an de şcoală în plus şi creşterea anticipată a
câştigurilor pe durata vieţii. Un aspect superior al acestui studiu a fost acela că se concentra asupra
creşterilor timpului petrecut studiind, nu asupra diplomei obţinute. Mincer a considerat că singurul cost al
unui an suplimentar de şcoală este venitul anticipat, ignorând astfel costurile directe, cum sunt taxele de
studii. Acest fapt s-a datorat datelor utilizate, astfel încât rezultatele acestei cercetări trebuie privite ca fiind
o estimare a limitei superioare a investiţiilor în educaţie.

Mai recent, în literatura de specialitate s-a ajuns la o concluzie importantă care corespunde rezultatelor
obţinute de Mincer: în SUA, fiecare an suplimentar de şcoală creşte câştigurile pe durata vieţii cu
aproximativ 10%. Aceste rezultate ne ajută să înţelegem efectele educaţiei asupra câştigurilor viitoare
anticipate ale individului, care se extind şi la nivelul economiei ca întreg. Heckman şi Klenow au
descoperit că rezultatul general se extinde, într-adevăr, de la nivel individual,micro, la nivel naţional,
macro. Conform unei formulări a modelului lor au descoperit că „educaţia are chiar un efect mai important
la nivel macro decât la nivel micro”.

Educaţia aduce un beneficiu în plus societăţii, beneficiu care nu se manifestă la nivelul individului.
Precizând acest aspect din punct de vedere economic, rezultă că randamentul social al educaţiei îl depăşeşte
pe cel particular.

În ce poate consta acest beneficiu suplimentar? Formarea capitalului uman este foarte importantă
pentru capacitatea personală a unui individ de a contribui la dezvoltarea economiei şi de a câştiga mai
mult, dar nu trebuie ignorate consecinţele sociale ale existenţei unei populaţii cu un nivel de educaţie mai
ridicat.

Educaţia aduce societăţii nenumărate beneficii, multe dintre acestea având efecte importante asupra
modului în care operează economia, firmele şi instituţiile. Un nivel mai ridicat al educaţiei se poate asocia
cu stabilitatea. Familiile mai stabile evaluează corespunzător consecinţele educaţiei faţă de cele
dezorganizate. Cu cât un popor este mai educat, cu atât comunităţile sale pot fi mai stabile, deoarece
încrederea şi conştiinţa de sine încurajează un mai mare respect pentru drepturile omului. [2]

6. Sistemul educațional în Republica Moldova

În cazul Republicii Moldova, se pot formula multiple constatări nefericite, legate de stadiul beneficiilor
educaţiei în dezvoltarea societăţii. Totuşi, este mai probabil ca un popor mai educat să urmărească
evenimentele curente şi să înţeleagă mai bine consecinţele acestora asupra familiei, comunităţii şi ţării.
Unul dintre cele mai mari câştiguri ale democraţiei este faptul că oferă cetăţenilor dreptul şi capacitatea de
a se ocupa de viaţa şi educaţia lor de la un anumit nivel, fără intervenţia statului. Dar unul dintre cele mai
mari pericole ale democraţiei apare atunci când indivizii îşi exercită în mod continuu aceste drepturi şi
capacităţi, dar ignoră evenimentele externe care modelează vieţile lor şi viitorul naţiunii. A obţine diplome,
de studii superioare sau chiar de studii doctorale, cu o relativă uşurinţă într-o perioadă de tranziţie a
economiei, aşa cum este cazul țării noastre sau al altor ţări din Europa de Est, nu va determina efectele
aşteptate la nivel macroeconomic, sau în planul real, practice al comportamentului firmelor sau
instituţiilor. La rândul său, democraţia, cu respectul cuvenit pentru drepturile omului – cum ar fi dreptul la
educaţie, este cel mai natural sistem politic pentru a sprijini o economie bazată pe piaţa liberă. Dintre
elementele ce caracterizează un sistem educaţional în Republica Moldova se pot enumera transparenţa,
simplitatea, dificultatea administrării fondurilor necesare „investiţiilor în educaţie” şi tratamentul incorect
aplicat profesorilor educatori în raport cu alte categorii sociale.
 Pe de altă parte, profesorii şi organismele de reprezentare a acestora în raport cu politicile
educaţionale, sunt preocupaţi de declinul salariilor şi al condiţiilor de muncă, precum şi de poziţia lor
marginalizată în adoptarea deciziilor legate de atragerea indivizilor în sistemele de educaţie.

Negocierile colective privind unele componente ale sistemului educaţional (salarii, condiţii de muncă,
etc,) sunt rare sau inexistente în unele ţări, fiind limitate prin argumentarea bugetului sectorului public
pentru educaţie, de nivel foarte scăzut faţă de cel al ţărilor puternic dezvoltate. Grevele şi protestele celor
care educă sau ale celor care sunt educaţi determină guvernele să admită necesitatea unor reforme radicale
în actualele sisteme educaţionale puse la dispoziţia cetăţenilor în vederea formării capitalului uman de mai
târziu.

O preocupare importantă a guvernelor din lumea întreagă constă în adaptarea educaţiei şi formării
indivizilor la nevoile economiei, prin descrierea unui raport real necesar între educaţie şi piaţa muncii.
Această corelaţie este împărtăşită şi de firmele sau instituţiile interesate să angajeze, ele fiind sensibile la
capacitatea sistemului de educaţie de a oferi potenţialilor angajaţi suficiente abilităţi şi competenţe prin
care să poată răspunde provocărilor economiei globale şi concurenţei.

În ultimii ani Republica Moldova a cheltuit permanent sume relativ mari de bani publici pe educaţie,
totalul cheltuielilor bugetare reprezentând mai mult de 8% din PIB, ceea ce constituie cel mai înalt nivel
între ţările din regiune. În acelaşi timp, rezultatele lasă de dorit, accentul fiind pus pe cantitate şi nu pe
calitate: Moldova a înregistrat una din cele mai mici valori ale indicelui educaţiei calculat de PNUD, ca
parte componentă a indicelui de dezvoltare umană

Fig. 1 Corelaţia între ponderea cheltuielilor publice pentru educaţie în PIB - axa orizontală (media
pentru perioada anilor 2005-2010,%) și indicele educaţiei - axa verticală (2012).

Una din consecinţele calităţii inferioare a educaţiei este scăderea continuă a salariilor angajaţilor
cu studii medii și, mai ales, a celor cu studii superioare în comparaţie cu cei care au studii
gimnaziale. Această scădere a rentabilității educaţiei poate fi explicată prin cel puţin doi factori importanţi,
ambii fiind simptomatici pentru sistemul educaţional din Republica Moldova. În primul rând, este vorba
de abilităţile și cunoştinţele slabe obţinute de studenţi, care se soldează cu productivitatea scăzută a muncii
după angajare. În al doilea rând, Republica Moldova se confruntă cu problema inflaţiei în învăţământul
superior, cu alte cuvinte, sistemul educaţional produce mult mai multe persoane cu studii superioare
decât necesităţile din economie. De exemplu, în timp ce ponderea angajaţilor cu studii superioare a
crescut constant de la 17% în 2005 la 23,7% în 2011, ponderea lucrătorilor ale căror specializare
profesională corespunde cu specializarea educaţională s-a redus

Fig. 2. Ponderea lucrătorilor ale căror specializare profesională corespunde cu specializarea

educaţională, în funcţie de nivelul de educaţie, %

Astfel, există un număr tot mai mare de persoane care au diplome universitare, dar se angajează la
locuri de muncă potrivite mai degrabă pentru absolvenţii colegiilor. În consecinţă, pe lângă faptul că
are o calitate inferioară, capitalul uman este distribuit ineficient, ceea ce are repercusiuni dure
asupra rentabilității acestuia. Acest fenomen de subocupare a absolvenţilor universităţilor dezvăluie
cel puţin două defecte majore ale sistemului de învăţământ din Moldova. În primul rând, există o mare
neconcordanţă între cererea de forţă de muncă în economie și calificările oferite de sistemul
educaţional. Acest fapt este deseori confirmat de companiile ce caută mai multe luni un candidat pentru
a ocupa un loc de muncă vacant. În al doilea rând, cererea mare pentru studii superioare este atestată
în paralel cu interesul scăzut pentru educaţie și formare profesională (EFP). [4]

7. Educaţia și formarea profesională (EFP)

EFP este cel de-al doilea pilon al capitalului uman, care reprezintă, de obicei, principala sursă
pentru obţinerea și consolidarea abilităţilor practice ale forţei de muncă. Cu toate acestea, în Republica
Moldova EFP reprezintă una din principalele aspecte asociate cu perioada sovietică, având o centralizare
excesivă din punct de vedere educaţional, managerial și financiar în cadrul Ministerului Educaţiei. Drept
consecinţă, sistemul nu este suficient de flexibil pentru a se adapta rapid la cererea de pe piaţa muncii, ceea
ce duce la o neconcordanţă mare între sistemul de învăţământ și economie. Nu este de mirare faptul că
sistemul EFP din Moldova are un prestigiu social inferior, deoarece absolvenții acestuia au mai puţine
şanse să obţină un loc de muncă bine plătit, iar riscurile de şomaj sunt mult mai mari. Acest fapt
contribuie şi la diminuarea esenţială a costului de oportunitate al investiţiilor în învăţământul terţiar,
reflectată în creşterea ratei de înmatriculare în învăţământul superior din numărul total de elevi
înmatriculaţi, în paralel cu reducerea ratei de înmatriculare în colegii şi şcoli profesionale/şcoli de meserii

Fig. 3 Ponderea studenţilor înmatriculați în şcoli profesionale/şcoli de meserii, colegii și

universităţi din totalul celor înmatriculați, %

Cu toate acestea, această tendinţă descrescătoare în înmatricularea la instituţiile de educaţie și

formare profesională nu a fost însoţită de o scădere corespunzătoare a numărului de profesori sau şcoli. Ca
urmare, acest sistem acumulează costuri fixe mari, care sunt deseori nejustificate și care prezintă
obstacole semnificative pentru bugetul public. Această problemă este şi mai stringentă pentru şcolile
profesionale și cele de meserii (nivelul inferior al sistemului de EFP), în cadrul cărora statul are
cheltuieli mai mari pentru educarea unui student în comparaţie cu colegiile și, în special,
universităţile. Prin urmare, repercusiunile asupra capitalului uman sunt determinate nu doar de
calitatea slabă a formării, dar și de costurile de oportunitate înalte asociate cu sume mari de bani publici
cheltuiţi ineficient.

Tabelul 2.
 Cheltuielile totale pentru formarea unui student pentru fiecare nivel de învăţământ profesional în
instituţie publică, lei (suma anuală pentru un student).

Reglementarea excesivă de către stat și subvenţionarea considerabilă a EFP a împiedicat

interesul companiilor private de a avea un rol mai activ în asigurarea formării profesionale, ceea ce a
contribuit din nou la sporirea neconcordanţei între oferta sistemului educaţional și cererea pentru calificări
din economie. Prin urmare, absolvenţii EFP au avut tot mai multe obstacole să se integreze pe piaţa muncii,
după cum s-a demonstrat prin scăderea ponderii angajaţilor cu pregătire profesională în totalul forţei de
muncă

Fig. 4 Ponderea populaţiei ocupate în totalul angajaţilor, cu studii superioare, postliceale și studii
medii profesionale, % [4]

8. Concluzii

În viaţă există anumite adevăruri banale, dar un fundament de bază al politicii statului nostru pentru
perioada actuală se exprimă prin sintagma: “cu cât înveţi ceva mai mult, cu atât acel ceva va fi mai puţin”.
Dacă asociem această constatare cu plata unor taxe pentru educaţie suplimentară, conchidem că „cu cât
taxele şcolare cresc, cu atât indivizii vor studia ma puţin”. Din fericire, cu cât investeşti mai mult în
capitalul uman cu atât acesta promite performanţe economice mai bune. Cheltuielile individuale cu
educaţia menţin sau îmbunătăţesc o abilitate necesară într-o profesie sau afacere în care o persoană este
angajată în prezent sau îndeplineşte cerinţele exprese ale unui angajator. Cheltuielile cu educaţia asigurate
de către angajator sunt înţelese ca obligaţie stabilită prin Codul muncii. Statul contribuie la desfăşurarea
 unui proces investiţional în educaţie prin acordarea de împrumuturi (credite) studenţilor sau prin plata unor
burse neimpozabile. În domeniul economic alocăm puţin pentru cercetare şi dezvoltare ca procent din PIB,
iar investiţia în educaţie este mică. Într-o piaţă liberă şi globalizată, deşi sunt mai dezvoltaţi şi mai bogati
decât noi, englezii, irlandezii, finlandezii şi chiar taiwanezii au constatat că nu dispun de atâtea fonduri
publice încât să asigure educaţiei fondurile necesare îndeplinirii rolului său de principal factor al creşterii
economice. Soluţia pe care aceştia au găsit-o a fost „parteneriatul public-privat“, înţeles sub două aspecte
diferite. Primul este cel al încurajării învăţământului privat iar cel de al doilea - al încurajării sistemului de
sponsorizare a învăţământului de către persoane juridice sau fizice private.

Astăzi devine urgentă atingerea obiectivului ”investiţii în capitalul uman”: este necesară parcurgerea
unor etape, nu doar conceptuale, ci şi de mentalitate. Prima este aceea a înţelegerii faptului că, fără un
progres rapid şi profund în sistemul educaţional, nu vom putea avea nici creştere economică, nici creştere a
nivelului de trai, oricât de multe fonduri ne-ar aloca Uniunea Europeană sau orice altă instituţie financiară
internaţională.

A doua etapă este aceea a schimbării mentalităţii manageriale la nivelul Ministerului Educaţiei, în
sensul reorganizării şi reformării reale a întregului sistem educaţional.

A treia este schimbarea mentalităţii, cetăţenii ţării, oamenii de afaceri, părinţii, copiii, înţelegând că
investiţia în educaţie este cel mai important obiectiv pentru viitor. Formarea capitalului uman prin procese
educaţionale investiţionale rămâne o responsabilitate globală a tuturor indivizilor şi guvernelor. Fără o
psihologie colectivă care să conducă la un curent de profunzime pe direcţia menţionată ne va fi greu să
ieşim din statutul de periferie economică, a Uniunii Europene, spre care tindem.

Referințe bibliografice

1. Нуреев, Р. М. Экономика развития: модели становления и модернизации рыночной экономики.

Учебник / Р. М. Нуреев. – Москва: М Норма 2008.
2. DUMITRACHE, Liliana. Capitalul uman și dezvoltarea teritorială. Manual/ Liliana DUMITRACHE. –
București: Editura Universitară 2015 – 46p. ISBN 975-606-25-0352-0.
3. BEDRULE-GRIGORUŢĂ, Maria-Viorica. Capitalul uman și investiția în educație. Manual/ București 2006.
4. LUPUȘOR, Adrian., CENUȘĂ, Denis. Raport de stare a Țării,
 Universitatea de Stat „Aleco Russo” din Bălţi
Facultatea de Ştiinţe Reale, Economice şi ale Mediului
Catedra de ştiinţe economice

Referat pe tema
„Rolul Sistemului educațional în formarea Capitalului Uman”
(în cadrul disciplinei „Teorii Economice Contemporane”)
Specializarea: „Contabilitate”
 Autor:
studenta gr. CT11M
Marianna RUSU
___________________

Conducător ştiinţific
conf. univ., dr. Alla Trusevici
___________________

Bălţi, 2018