Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istoria Psihologiei - Universitatea Bucuresti 2010 PDF
Istoria Psihologiei - Universitatea Bucuresti 2010 PDF
CURSUL
ISTORIA PSIHOLOGIEI
MODULUL I
Titular curs:
Prof. univ. dr. MIHAI ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
Conţinuturi:
1.1. Conceptul de istorie a psihologiei determinat istoric si socio-cultural
1.2. Abordarea istoriei psihologiei din punctul de vedere al necesităţii studiului ei
1.3. Istorie şi istoriografie. Obiectiv şi subiectiv în studiul istoriei psihologiei
Obiective:
1. Cunoaşterea şi delimitarea psihologiei de alte ştiinţe: istorie, filozofie etc.
2. Abordarea deterministă şi interacţionistă a istoriei psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
2
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
lucrează sistematic şi ştiinţific deoarece trebuie să elimine cât mai mult posibil erorile propriilor
credinţe sau idei.
Psihologia este un domeniu vast, apărut la confluenţa multor domenii şi delimitat în
timp de necesităţile apărute odată cu dezvoltarea ştiinţei şi a omului. Studiul istoriei psihologiei
este de maximă importanţă deoarece aduce în faţa noastră întreaga luptă evolutivă de-a lungul
mileniilor cu cunoaşterea şi convingerile omului. Ceea ce a fost la început mit şi legendă, a
devenit istorie, apoi, filozofie şi ştiinţă. Fiecare descoperire din filozofie, medicină, matematică,
fizică este azi piatră de temelie pentru un domeniu nou, de sine stătător numit psihologie.
După Nick, Hayes şi Sue Orrell (1993) există în prezent şase abordări principale ale
psihologiei:
– abordarea behavioristă (comportamentală) ce examinează modul în care mediul
influenţează comportamentul;
– abordarea cognitivă – ce se referă la studiul proceselor noastre mentale considerând
că pentru a înţelege modul în care acţionează oamenii este necesar să înţelegem felul
în care gândesc ei, memorează şi argumentează;
– abordarea biologică – se orientează în cercetare pe modul în care procesele
fiziologice interne şi structura genetică influenţează comportamentul uman;
– abordarea socială – se bazează pe studiul relaţiilor şi interacţiunilor umane în grupuri
sociale;
– abordarea dezvoltării – modul în care oamenii se modifică de-a lungul timpului,
odată cu dezvoltarea şi diversificarea mediului social, tehnologic, biologic;
– abordarea umanistă – pune în centrul atenţiei omul şi experienţa sa, analizând
dezvoltarea umană din punctul de vedere al dezvoltării personale şi a experienţei sale
subiective.
Astfel cei trei factori: ereditatea, mediul, educaţia, în dezvoltarea umană ne trimit în timp
la cunoaşterea istoriei umane; a filozofiei până la egipteni şi vechii greci. Transmisia genetică
(modalitatea prin care dobândim însuşiri genetice de la părinţi dar şi strămoşii noştri) este
întărită de transmisia cunoştinţelor şi descoperirilor efectuate de mii de ani.
Fără o dezvoltare a contextului socio-cultural şi istoric nu ar fi existat dezvoltare a omului
deoarece omul este determinat istoric şi cultural de mediu, el nu poate trăi izolat.
Acest curs de istorie a psihologiei este menit să ilustreze atât evoluţia cronologică a
dezvoltării gândirii umane pornind de la filozofie până la ultimele descoperiri ştiinţifice cât şi
modul în care psihologia a evoluat o dată cu trecerea timpului de la „gândirea şi simţirea
filozofică” la ceea ce azi este ştiinţă de sine stătătoare „psihologie”.
3
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Cei care au studiat istoria au sugerat anumite scopuri ale aceste discipline. Exista
numeroase argumente pentru studierea istoriei psihologiei. Astfel unele dintre cele mai
importante sunt:
4
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Cei care studiază istoria inevitabil îşi pun întrebări cum ar fi: Ce este istoria? Poate fi
istoria obiectivă? Există vreun model pre-definit sau vreo direcţie anume în istorie? Ce face
istoria? Acestea şi alte întrebări sunt subiectul filosofiei istoriei şi istoriografiei. Într-o abordare
limitată, termenul istoriografie se referă pur şi simplu la scrierea istoriei, dar într-un sens mai
larg cuprinde şi întrebările filosofice privitoare la istorie şi la metodologia acesteia.
Presupunând că istoria poate fi mai bogată în sensuri dacă se pun o serie de întrebări privind
istoriografia de la bun început, vom examina câteva întrebări şi aspecte ale istoriei şi ale
metodologiei acesteia. Poziţia pe care o abordăm faţă de fiecare dintre acestea poate avea un
impact major în modul în care privim istoria psihologiei, sau oricare alt tip de istorie.
În accepţiunea curentă, termenul istorie se foloseşte cu referire la cronologia
evenimentelor care constituie materia primă pentru istorici. Termenul se referă de asemenea la
poveştile pe care le spunem despre trecut. Definiţiile din dicţionare, de regulă, exprimă ambele
înţelesuri (adică istoria ca şi cronologie a evenimentelor din trecut sau istoria ca studiu
interpretativ sau poveste a trecutului). Se poate spune că istoria are şi o componentă empirică şi
una explicativă. Componenta empirică se referă la informaţii cum ar fi scrisori nepublicate,
articole de ziar, înregistrări audio sau video, sau documente oficiale. Componenta explicativă se
referă la încercarea istoricilor de a da un înţeles informaţiilor.
Deci cum se poate defini istoria? Să pornim de la ideea că istoria are o componentă
empirică. Adică evenimentele reale care au avut loc în trecut ajung parte a experienţei
prezentului prin însemnarea acestora în scris. Componenta empirică poate include de asemenea
mărturii ale unor martori oculari sau experienţe personale ale unor evenimente mai recente.
Datoria istoricului este să se familiarizeze cu cât mai mult conţinut cu putinţă. Culegerea
informaţiilor poate include interviuri, drumuri la arhive pentru examinarea unor scrisori
nepublicate sau altor documente, citirea unor ziare vechi ş.a.m.d. După culegerea informaţiilor,
istoricul trebuie să se facă un studiu interpretativ al lor. Un astfel de studiu include examinarea
contradicţiilor, partajarea informaţiilor importante de cele neimportante precum şi acordarea
anumitor înţelesuri unor informaţii. Într-un fel, acest proces se aseamănă cu rezolvarea unui
puzzle complicat, când ştim dinainte că vor fi piese lipsă.
O definiţie a istoriei sugerată din cele de mai sus ar fi: Istoria este studiul interpretativ
al evenimentelor din trecutul omului. Definiţia presupune atât componente empirice cât şi
explicative în munca istoricului. Trecutul uman este menţionat deoarece istoria nu analizează
nici trecutul geologic, şi nici pe cel biologic.
Dacă istoria este studiul interpretativ al trecutului omului, se pune problema veridicităţii
acelei interpretări. Abraham Lincoln (1856-1950) spunea că “Istoria nu este istorie dacă nu este
adevărată.” Destul de des ne întâlnim cu ipoteza indusă de bunul simţ că materialele istorice, fie
ele politice, religioase, ştiinţifice sau pur şi simplu marcând evenimente sociale, sunt imagini
corecte ale trecutului. Chiar şi istoricul, în momentul în care se angajează în realizarea unui nou
proiect, poate crede că poate veni cu o nouă poveste, mai apropiată de evenimentele cronologice
decât cele ce-au precedat-o.
Problema obiectivităţii este una dintre cele mai importante probleme ale filosofiei
istoriei. Importanţa problemei poate fi justificată prin faptul că acestui subiect i s-au acordat mai
multe mii de pagini în jurnale şi texte istorice. Ideea ar putea fi combătută imediat deoarece,
totuşi, istoricii de regulă nu fac observaţii empirice directe. Dar chiar dacă ar face observaţii
directe, nu există nici o garanţie că acestea ar fi obiective. Istoricii trebuie de asemenea să fie
selectivi cu informaţiile pe care le au la dispoziţie, iar uneori nu pot fi criterii bine-stabilite
pentru această selecţie. În fine, istoricii sunt fiinţe ale prezentului şi ca atare, pot scrie istoria în
lumina prezentului personal şi a perspectivelor culturale.
Totuşi dosarul împotriva obiectivităţii nu este uşor de închis, un motiv pentru aceasta
fiind că obiectivitatea este un ideal râvnit. Alt motiv ar putea fi că o completă respingere a
5
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
posibilităţii obiectivităţii aduce cu sine ideea cum că orice opinie este la fel de bună ca alta.
Totuşi alt motiv poate fi existenţa speranţei că textele istorice se ridică deasupra climatului
general al subiectivităţii. O astfel de calitate ar permite istoriei să condamne, să dezaprobe, sau
să spună o poveste nepopulară. Mao Tse-dung credea că istoria ar trebui să fie în slujba
revoluţiei. O poziţie atât de radicală dă apă la moara dezbaterilor privind meritele şi
posibilităţile obiectivităţii, deoarece este normal să credem că istoria nu este neapărat obligată
să fie în slujba ideologiilor politice, religioase sau filosofice. Nu există oare vreun motiv pentru
care istoricii să se rupă de climatul general al opiniei personale?
Înainte de a continua, ar trebui să explorăm posibilele înţelesuri ale obiectivităţii în
istorie. Termenul obiectiv s-ar putea referi la o corespondenţă între un text istoric şi
evenimentele trecutului pe care acesta le descrie. Dacă obiectivitatea se referă la o astfel de
corespondenţă, atunci munca istoricului poate fi judecată ca deficientă, deoarece cuvintele
folosite într-un text istoric nu pot reda totalitatea vibrantă a experienţei trăite. Obiectivitatea din
punctul de vedere al corespondenţei este deci suspectă.
Un alt posibil înţeles al obiectivităţii este că reprezintă o încercare de a prezenta toate
aspectele unei probleme, de a arăta o perspectivă cu care autorul nu este de acord.
Obiectivitatea, văzută aşa, este o orientare – o orientare este ceva de la care ne putem aştepta de
la un istoric. Este o orientare care îi aduce aminte istoricului să aibă grijă de motivele ulterioare
şi să le ia în considerare atunci când sunt recunoscute.
6
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
2. PSIHOLOGIA IN ANTICHITATE
Conţinuturi:
2.1.Gândirea psihologică la egipteni
2.2.Gândirea psihologică la evrei
2.3.Civilizaţia şi cultura persană
2.4. Gândirea psihologică în India
2.5.Civilizaţia şi cultura chineză
2.6 Gândirea psihologică la japonezi
2.7.Psihologia în Grecia antică
Obiective:
1. Prezentarea culturilor şi civilizaţiilor antice e ca sursă originară a ştiinţelor
contemporane
2. Stabilirea rădăcinilor psihologiei în cultura şi evoluţia diferitelor popoare.
3. Conturarea legăturii dintre comportamentul contemporan si universul evolutiv
începând din antichitate
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
La fel ca şi în alte civilizaţii timpurii, ştiinţa egiptenilor se află într-o strânsă legătură cu
religia. Au existat puţine lucruri pe care egiptenii să nu le venereze. O mare varietate de plante
şi animale, soarele, luna, stelele, râurile, munţii şi chiar şi oamenii puteau constitui obiect al
veneraţiilor. Este foarte cunoscut faptul că religia egiptenilor atribuia o mare importanţă
nemuririi. Această credinţă servea ca argument în favoarea mumificării şi a ritualului laborios
de înmormântare. Egiptenii credeau că abilitatea sufletului de a supravieţui morţii şi de a face
trecerea la nemurire depinde în totalitate de felul în care era păstrat trupul.
Există numeroase dovezi care atestă că majoritatea egiptenilor considerau inima ca fiind
centrul activităţii mintale (Laver, 1972). Dacă avem în vedere relaţiile dintre emoţiile puternice
şi activitatea inimii, vom putea înţelege de ce anticii considerau inima şi nu creierul ca fiind
sursa activităţii psihice. Deşi anticii au observat legătura dintre loviturile la cap şi tulburările de
7
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
8
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
9
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
De remarcat este faptul că în India existau universităţi încă din secolul IV Î.H. cu
profesori renumiţi. De exemplu: universitatea din Nalada – durata studiilor era de 12 ani iar
numărul tinerilor ce studiau erau aproximativ 10.000 studenţi (Ovidiu Drâmba, 1985).
Anul 1197, a fost un an crucial pentru India, cu invadatorii musulmani masacrând toţi
călugării profesori din Nalada. Perioada de stăpânire musulmană a însemnat o perioadă de
decădere a spiritualităţii indiene – ce a afectat, astfel, toate laturile vieţii sociale.
Budismul
Buddha – nume ce înseamnă „iluminatul” a fost dat fondatorului acestei religii şi s-a
impus începând cu 500 î.H. Această doctrină era încărcată cu puternice implicaţii psihologice.
Astfel doctrina budhistă cuprindea „cele patru adevăruri” asupra suferinţei:
1. adevăruri privind natura ei – naşterea, boala, bătrâneţea;
2. cauzele suferinţei – dorinţa de a te naşte într-o altă viaţă, pasiunile, dorinţa de
plăcere şi de bogăţie;
3. necesitatea de suprimare a suferinţei – prin tehnici de detaşare de ambiţii deşarte;
4. căi de urmat spre a înlătura suferinţa.
Omului i se impunea respectarea unor norme morale: a nu minţi, a nu bea băuturi
fermentate, a nu ucide vieţuitoare, stăpânire de sine, învingerea urii prin iubire, compasiune.
Concluzia este că, budismul era mai mult o morală decât religie fiind foarte apropiată de
educaţia morală şi psihoterapia din zilele noastre.
Buddhismul nu cunoştea conceptul de „eu” şi de suflet, fiinţa omului fiind constituită
din cinci elemente: corp, sentimente, instincte, percepţii şi conştiinţă, independente unul de altul
neorganizate, necoordonate. Calea care asigura mântuirea era scăparea de reîncarnările viitoare
prin abandonarea de sine şi a faptei bune. Aceasta era calea prin care se dizolvau limitele
individualităţii, se atingea starea de repaus definitiv, de cunoaştere supremă, de stingere în
nefiinţă şi iluminare; starea de topire în absolut numită NIRVANA. Acestea sunt reluate în
zilele noastre de diferite orientări în psihologie: psihologia transpersonală, psihologia
experienţială dar şi de practici folosite în meditaţie, yoga etc.
India este ţara filozofiei, iar important este de subliniat faptul că în nici o altă parte a
lumii antice nu s-a dedicat atât timp meditaţiei şi nicăieri cu excepţia Greciei antice nu au apărut
atâtea sisteme filozofice.
Punctul iniţial de pornire şi scopul ultim al filozofiei şi religiei sunt: armonia universală,
integrarea omului în ritmul cosmic, salvarea lui, calea spre perfecţiune, spre Absolut.
În Grecia antică punctul de pornire şi scopul ultim erau: cunoaşterea lumii şi elaborarea
unei logici.
În brahmanism (ideea identificării fiecărui om cu absolutul) principiul conştiinţei este
superior personalităţii umane individuale pe care o depăşeşte, este sufletul individului intim
legat de sufletul Universului. Sufletul este separabil de corp, poate trece de la strămoşi la
urmaşi: această idee este străveche apărând în gândirea omului cel puţin din epoca neolitică. La
alte popoare cum ar fi egiptenii, reîncarnarea este accidentală, în timp ce la indieni, mai târziu şi
la alte popoare – greci, celţi, germani – este o lege generală.
Karma – concept metafizic şi etic – reglementează al destinul uman, această doctrină
menţinându-se şi în zilele noastre. Conform acestei doctrine, ceea ce determină reîncarnarea
este „acţiunea” umană (Karma), acţiunea morală a faptelor şi afectelor acţiunii omului în viaţă.
Astfel viaţa prezentă a omului este rezultatul faptelor săvârşite de el în existenţa anterioară.
La începutul sec. I d.H. s-au afirmat şase sisteme filozofice care sunt precursoarele
curentelor din psihologie de mai târziu.
Un prim sistem filozofic împărţea realitatea în 6 categorii: substanţă, calitate, activitate,
generalitate, particularitate, inerenţă.
10
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
11
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
a vieţii sub forma principiilor antagoniste şi complementare Yan şi Yin. Yan – este de natură
masculină, are analogii cu lumina, cerul, soarele, iar Yin este de natură feminină având analogii
cu întunericul, pământul, luna, recele. Orice lucru şi fiinţă cu excepţia Cerului – Yang pur şi a
Pământului – Yin pur, este compus în proporţii diferite din Yang şi Yin.
Marile şcoli filozofice chineze care au fost la baza confucianismului şi daoismului au fost
întemeiate de Confucius- Kong-Fu-zi şi Lao-zi-Dao.Confucianismul a dominat cultura chineză
mai mult de 2000 de ani, inclusiv medicina şi ştiinţele exacte. Pentru Kong-zi (zi-maestru) tema
fundamentală ce se impunea filozofului era societatea, existenţa socială a individului, condiţiile,
relaţiile dintre om şi societate. Scopul filozofiei este formarea omului util societăţii. Omul în
viaţa socială trebuia să acţioneze conform status-ului şi rolului său social în conformitate cu
numele său. Baza caracterului este sinceritatea, simpatia cordială pentru toţi oamenii şi
moderaţia în vorbe şi atitudini. Omul trebuie să păstreze o atitudine respectuoasă, să fie sincer.
În filozofia lui Dao se porneşte de la problema naturii Universului şi a relaţiilor dintre
om şi Univers negând posibilitatea cunoaşterii lumii (se aseamănă cu filozofia europeană).
Astfel încercând să cunoaştem lumea, ne îndepărtăm de concret, de realitate conform filozofiei
Dao-iste. Dao-reprezintă realitatea ultimă, principiul ordinii în societate, în comportamentul şi
gândirea umană. Fondatorul daoismului Lao-zi afirma că “Motivul pentru care e greu să
guvernezi poporul chinez stă în faptul că el ştie prea multe”.
Medicina chineză, la început era nediferenţiată de medicamentaţia empirică, magie,
vrăjitorie iar apoi s-a dezvoltat sub influenţa vechilor concepţii astrologice chineze conform
cărora există o strânsă legătură între univers şi om, soarele, luna, rotaţia astrelor, cele 5 planete,
5 elemente – totul determină şi influenţează sănătatea şi organismul. De asemenea medicii
chinezi credeau că bolile şi tulburările funcţionale apar când armonia dintre univers şi individ e
ruptă iar agenţii patogeni pot fi:
- interni (emoţiile: bucuria, ura, frica, durerea, plăcerea);
- externi (anotimpurile, căldură, frigul, vântul, umezeala).
Ceea ce a rămas caracteristic terapeuticii chineze este terapia prin acupunctură şi
ignipunctură . Medicii chinezi au stabilit un număr de peste 120 puncte (pe meridiane ce
corespund diferitelor organe asupra cărora se acţiona), puncte care se aplică în dermă timp de 5-
6 minute – ace de aramă sau aur, oţel, argint în caz de insuficienţă sau disfuncţie a organelor
respective.
Terapia prin ignipunctură– se aplică numai prin aplicare de pulbere de plante medicinale
care produceau pe anumite porţiuni ale corpului o uşoară cauterizare cutanată.
În secolul XVI-lea în Europa, a fost adusă de misionari acupunctura care se aplica numai
în cazuri de disfuncţiuni. În anul 1247 a fost scris primul tratat de medicină legală din lume (3
volume), împreună cu tratate de patologie, pediatrie şi chirurgie.
Spre deosebire de egipteni, vechii greci, alte popoare antice, sculptura şi pictura chineză
nu se ridică la un excepţional nivel artistic. Geniul chinez manifestă o predilecţie particulară
pentru sculptura de mici dimensiuni-ceramică, porţelan, jad, fildeş, bronz. Artistul chinez nu
este interesat încă de frumuseţea corpului omenesc ca indienii, egiptenii sau grecii ci redă doar
fizionomii deosebit de expresive. Ei glorifică tipuri de înţelepţi, sfinţi dar nu corpul uman. De
asemenea reprezintă foarte rar femei şi mai mult decât personajul în sine, îl interesează să redea
euritmia liniilor unor draperii reale sau fantastice cum ar fi balaurul – simbolul împăratului.
Privitorul european neavertizat poate rămâne perplex la primul contact cu atât de
neobişnuitele forme ale bronzurilor chinezeşti şi doar cunoscând destinaţia şi simbolul fiecăruia,
formele şi motivele lor va prinde sensul, eleganţa şi armonia formelor.
Jadul era piatra preferată de artiştii chinezi şi era adus în China din Siberia, India,
Turkestan. Acestuia i se atribuiau proprietăţi magice crezându-se, de pildă, că obiectele de jad
plasate lângă corpul unui mort îi împiedicau putrefacţia. Jadul era considerat cea mai nobilă
piatră pentru că poseda şi simboliza cele 4 virtuţi: caritatea, sinceritatea, înţelepciunea şi
12
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
curajul. Chinezii considerau demne de numele de „artă” numai caligrafia şi pictura deoarece
asocierea dintre acestea două este o altă particularitate, proprie exclusiv culturii chineze având
cea mai veche tradiţie.
Ideogramele chineze – erau ele însele sintetizări ale unor imagini din realitate-executate
cu penelul, iar dacă însoţeau un tablou pictat, şiruri de ideograme verticale îl completau artistic
organic, armonios şi perfect.
Spre deosebire de pictatul european- căruia natura materialelor folosite îi permit să
lucreze încet, să schimbe, să retuşeze, să şteargă, pictorul chinez este obligat astfel să-şi
pregătească bine înainte imaginile vizuale mintal nelucrând niciodată după modelul exterior,
pentru a putea apoi să picteze uşor şi rapid în tuşe sigure. Acest lucru a dus ulterior la modalităţi
diferite de abordări ale raţionamentelor şi judecăţilor diferite de cele europene, filozofia chineză
bucurându-se de o profunzime greu de atins de filozofia altor popoare la acel moment. Estetica
picturii chineze, principiile, procedeele tehnice sunt fundamental diferite de cele europene.
Conform concepţiilor confuciene, un pictor nu poate atinge în arta sa sublimul dacă el
însuşi nu este un caracter eminamente moral(G. Rowley).
Pentru chinezi, natura întreagă este pătrunsă de o esenţă divină, în ea se integrează şi din
ea se desprinde natura umană, iar un principiu comun de ordine reglează mersul Universului şi
al societăţii umane. Astfel natura şi societatea alcătuiesc o unitate intimă. Omul trebuie să-şi
conformeze comportamentul potrivit ritmului ordinii cosmice, iar pictorul în creaţia sa va trebui
să-şi acomodeze sensurile pe care caută să le comunice şi mijloacele de a se exprima pe sine
după ordinea naturii.
Astfel pictura chineză nu imită realitatea, nu o copiază ci doar încearcă să o sugereze. În
concluzie nu vrea să ofere privirii spectatorului tot, nu vrea să spună tot ci îi lasă loc liber
imaginaţiei; nu descrie, nu marchează, ci doar sugerează. De exemplu ideea de singurătate sau
sentimentul de melancolie poate fi sugerat de o vrabie pe o bancă fără barcagiu. La artistul
chinez, exteriorizarea emoţiilor este mult mai controlată, mai reţinută, atitudine impusă de o
tradiţie ce-i impune calm, decenţă, bună-cuviinţă în comportament şi în toate manifestările sale.
Marea pasiune sunt florile şi plantele, animalele, copacii, munţii, păsările şi doreşte ilustrarea
consonanţei spiritului omului cu esenţa lumii externe, armonia şi comunicarea lui cu natura.
Artistul chinez nu s-a arătat preocupat de redarea nudului, de anatomia corpului omenesc
deoarece pentru el, omul nu este stăpânul lumii ci doar unul din elementele naturii, fiind astfel
integrat, absorbit, dominat de acelaşi principiu Universal.
13
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Acest lucru fiind aranjat şi creat „spre a obliga privirea la o mai mică dispensare spre a o
îndrepta spre inima lucrurilor, spre inima omului” (L. Frederic, 1971).
Interesant este de subliniat faptul că japonezii, asemenea, chinezilor, au manifestat un interes
mult mai mare faţă de botanică decât de zoologie şi în special faţă de lumea insectelor.
Încă din secolul al VII-lea medicii japonezi practicau acupunctura şi cauterizarea prin arderea
pe anumite regiuni a unor ierburi uscate „moxa”, chiar şi în cazuri de maladii nervoase.
14
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
puţin egal divinităţii. Esenţial este de reţinut că filozofii ionieni încearcă să găsească cât mai
puţine principii (ideal ar fi fost doar unul) pe baza căruia să poată explica fenomenele şi
schimbările din natură.
Cu Thales şi urmaşii săi s-a constituit un nou stil de a gândi: stilul care încearcă să
depăşească, să treacă dincolo de aparenţă nemijlocită a faptelor observate, căutând originea,
condiţia şi raţiunea obiectelor şi fenomenelor, operarea exclusiv în abstract prin selecţia
fenomenelor semnificative ca operaţie de generalizare a observaţiei. Importanţa lui Thales şi a
celorlalţi filozofi ionieni constă în îndrăzneala lor de a fi crezut că gândirea poate reduce la un
singur principiu infinita varietate a naturii.
Anaximandru (610-5540 î.H.) reprezentant al şcolii ioniene va abstractiza superior
concepţia lui Thales. Înzestrat cu o bogată imaginaţie ştiinţifică, el a întocmit pentru prima dată
în istorie o hartă geografică a lumii pentru uzul navigaţiilor şi o hartă a creierului ocupându-se
de toate ştiinţele naturale existente la acea epocă. Anaximandru a emis (anticipându-l pe
Darwin) şi o ipoteză privind originea vieţii, astfel că pentru prima dată în istoria filozofiei este
eliminată intervenţia directă a divinităţii în procesul apariţiei şi evoluţiei vieţii. După
Anaximandru primul vieţuitor s-ar fi format într-un mediu acvatic, în nămol, sub acţiunea
razelor soarelui, omul însuşi ar deriva, printr-o lungă evoluţie, din vieţuitoarele acvatice, din
peşti ce ulterior s-au adaptat condiţiilor terestre. El consideră că elementul primar şi cauza
materială a lucrurilor este apeiron-ul care conţine în sine toate elementele: apă, aer, foc şi
pământ fiind haosul, amorful din care se structurează toate lumile şi lucrurile prin opoziţia
dintre stările lor de cald şi rece şi prin separarea lor din aperion.
Al treilea mare filozof ionian a fost Anaximene (586-528 î.H.) şi a fost de asemenea
implicat în studiul astronomiei, naturii, meteorologiei. Asemenea lui Thales, el ia ca principiu
originar şi universal element material, perceptibil de structurile noastre: aerul.
Gândirea orientală şi cea greacă până la Alcmenon (medic din Crotona) susţineau că nu
creierul ci inima are rolul în procesele vitale, exclusiv în procesele cunoaşterii, care ar fi un act
pasiv, simplă receptare pasivă a realităţii. De reţinut este faptul că Alcmeon, este primul care
afirma că senzaţia nu este identică cu cunoaşterea, că actul cunoaşterii este elaborat în creier,
iar, cunoaşterea este un efort al creierului omenesc de a stăpâni natura.
Pitagora (580-500 î.H.) va introduce în ştiinţa şi filozofia grecească un filon de gândire
religioasă, mistică. El a devenit repede legendar deoarece avea o putere mare de sugestie,
cuvintele lui erau rostite ca sub inspiraţie divină, pretindea că el descinde din Apollo în urma
unor succesive reîncarnări. El afirma că divinitatea se identifică cu „sufletul lumii”, fiind
omniprezentă şi putând fi percepută peste tot în Univers. Sufletul este nemuritor, dar întemniţat
în corp şi contaminat de acesta cu impuritatea sa – instinctele, nevoi materiale, dorinţe frivole,
etc. De asemenea considera că sufletul va plăti păcatul impurităţii prin obligaţia absolută de a se
reîncarna continuu chiar şi-n animale sau plante iar pentru a scăpa de această pedeapsă omul
trebuie să ducă o viaţă de puritate, să nu consume carnea animalelor, să nu poarte podoabe, să-şi
cultive facultăţile sufleteşti: raţiunea, memoria, cunoaşterea.
Pitagora considera că omul trebuie să respecte „limita” adică măsura şi ordinea, acesta
fiind principiul ce organizează întreg Universul iar expresia supremă a „limitei” este numărul.
„Lucrurile sunt numere” spunea Pitagora, astfel că legile numerelor urmează să fie considerate
legi ale lucrurilor.
Pentru Pitagora numărul poate fi reprezentat şi spaţial, asemenea unor particule
materiale, prin puncte care, juxtapuse formează figuri plane adică pătrate, dreptunghiuri.
Această teorie a numerelor era manevrată în mod mistic şi în sens magic, astfel că fiecărui
număr de la 1-10 îi va corespunde o anumită proprietate a Universului. Cifra 10 era cifra sacră
care reprezenta armonia Universului, cifra cinci simbolizează căsătoria. Pitagora considera că
purificarea religioasă se îndeplineşte şi prin contemplarea numerelor. Studiul armoniei muzicale
le-a confirmat pitagoreicilor că numărul este codul şi norma întregii realităţi. Pentru viitorul
ştiinţei este de o importanţă excepţională concepţia lui Pitagora despre matematică, văzută de el
15
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
16
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
punct de vedere fizic (fiind prea dure), deosebindu-se între ele prin poziţie, formă şi mărime dar
identice sub raportul calităţii. Democrit a concluzionat că procesul de apariţie, dispariţie sau de
schimbare a lucrurilor este determinat de mişcarea atomilor, - mişcarea fiind atributul esenţial.
Atomii se mişcă în vid şi agregându-se între ei în moduri diferite – şi prin singura lege a
hazardului – dau naştere la corpuri diferite.
Gândirea sofistă şi filozofia
Sofiştii sau „profesorii de înţelepciune”, intelectuali, multilaterali cultivaţi, aveau
cunoştinţe în multe domenii, şi dădeau lecţii tinerilor contra plată. Materiile pe care le predau
sofiştii erau disciplinele socio-politice: constituţia şi administraţia statului, arta militară, etica şi
oratoria – arta succesului în viaţa societăţii. Popularizând cunoştinţele ştiinţifice, filozofice,
literare, sofiştii au făcut o importantă operă de cultură într-un mediu mai larg răspândind
cultură. Metoda folosită de ei pentru a convinge era critica permanentă, discuţia, controversa,
disputa, iar ca mijloc – paradoxul, antiteza şi compoziţia strânsă şi frumoasă a discursului: un
formalism verbal perfect, urmând cu orice preţ succesul în faţa publicului. Temele lor predilecte
erau: imposibilitatea cunoaşterii lucrurilor în esenţa lor, opoziţia ireductibilă dintre natură şi
convenţie, individul şi intelectul uman ca măsură a realului şi ca centru al interesului,
importanţa formei argumentării şi a limbajului. Cei mai renumiţi dintre sofişti au fost
Protagoras, Georgias, Prodicos şi Hippias.
Protaggoras din Abdera (485-411 î.H.) a enunţat conceptul modern de pedeapsă ca
mijloc social preventiv de intimidare a celorlalţi şi nu de răzbunare. El concepea lucrurile doar
ca simple fenomene percepute de om, omul fiind măsura tuturor lucrurilor, rezultă astfel că
actul cunoaşterii este un act subiectiv, nereprezentând un adevăr absolut, obiectiv, general
valabil.
Georgias (483-380 î.H.) ca ambasador la Atena, a avut ocazia să împingă la extrem
scepticismul lui Protagoras formulând cunoscutele teze:
1. nimic nu există în sens obiectiv şi absolut decât ceea ce este în simţuri.
2. dacă ceva există acest lucru nu poate fi cunoscut în realitatea intimă.
3. dacă poate fi cunoscut, cunoaşterea lucrului nu poate fi comunicată altcuiva;
căci limbajul nu poate exprima şi comunica decât ce este exterior nouă.
Alţi sofişti ca Hippias şi Antifon au criticat legile şi convenţiile sociale, considerându-le
abateri de la ordinea naturală, ordine care impune respectarea zeilor şi a bătrânilor, iubirea şi
buna înţelegere între oameni. Se poate remarca faptul că sofiştii au deschis drumul altor şcoli
filozofice cum ar fi cele ale: scepticilor, cinicilor, epicurienilor şi stoicilor. Socrate (469-399
î.H.). Învăţătura şi activitatea sa nonconformistă a trebuit să o plătească cu viaţa după ce a fost
acuzat a fi de complicele tineretului prin învăţătura sa a fost condamnat la moarte şi silit să se
sinucidă. Socrate n-a scris nimic, tot ceea ce ştim din învăţătura sa reiese din relatările lui
Platon şi Xenofan foarte adesea divergente. Asemenea sofiştilor (cu toate că nu făcea parte
dintre aceştia), Socrate prefera dezbaterea unor probleme practice în locul unor probleme de
ştiinţă susţinând că „virtutea este ştiinţă”, deci poate fi învăţată de oameni. Pe de altă parte, el
practica metoda dialectică şi pentru el existau valori umane certe cărora însă nu le găsea un
fundament raţional, susţinând că o voce interioară îl împiedică de la acţiunile rele. De aici
derivă scepticismul lui Socrate, în ceea ce priveşte actul cunoaşterii, el afirmând că singurul
lucru pe care îl ştie cu certitudine este că nu ştie nimic. Prin maxima scrisă pe frontispiciul
templului de la Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, Socrate înţelegea şi ilustra faptul că scopul
omului nu este acumularea unui număr mare de cunoştinţe ci dragostea de înţelepciune –
filozofia. Această virtute, care este ştiinţa despre bine şi adevăr, constă în efortul omului de a se
studia pe sine spre a descoperi în propriul său suflet ceea ce este, în însăşi firea sa, universală şi
eternă: Binele. Astfel, Binele constă în căutarea binelui la fel ca Adevărul, iar căutarea acestora
va da naştere comportamentelor juste şi virtuoase. Socrate spunea de multe ori – „Nimeni nu
face rău voit” – ci din neştiinţă, din faptul că ignoră căutarea binelui şi adevărului. Astfel, la el
există o legătură intimă între virtute, ştiinţă, bine şi suflet. Ceea ce trebuie să caute şi să
17
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
descopere omul sunt în primul rând valorile etice şi raporturile lor cu actul cunoaşterii şi cu
societatea.
Platon (427-347 î.e.n.) născut într-o familie bogată, a trăit în preajma lui Socrate până la
moartea acestuia şi a călătorit în Egipt, Siracuza. Platon polemizează cu sofiştii şi ia apărarea
doctrinei lui Socrate, dar îşi va expune şi propria-i doctrină despre Idei, Fiinţă în dialogurile din
epoca maturităţii. Pornind de la metoda maieutică a maestrului său, a ajuns la o formă filozofică
nouă de comunicare: dialogul. Astfel el porneşte de la opoziţia dintre realitate şi cunoaştere,
dintre aparenţă şi esenţă, dintre opinie comună şi ştiinţă şi dintre simţuri şi raţiune. Simţurile
sunt lanţurile care îl leagă pe om de realitatea sensibilă, inferioară – în timp ce raţiunea îl
conduce la cunoaşterea adevărată a realităţii. Doctrina platonică despre idei stă la baza teoriei şi
a eticii lui Platon, iar ideile reprezintă lumea situată în afara timpului şi spaţiului.
Ideile sunt modelele, prototipurile, formele, primordiale, imuabile, eterne ale tuturor
fiinţelor şi lucrurilor existente în lume şi chiar a unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele.
În ierarhia lumii ideilor, primul loc îl ocupă binele şi ideea de Bine. Binele înalţă sufletul
sufletul, răul şi nedreptatea îl degradează, de aceea e mai bine să înduri o nedreptate decât să
faci un rău. Fericirea constă numai în cunoaşterea virtuţii iar nedreptatea şi săvârşirea răului este
ca o boală pentru suflet, îl fac urât, nemulţumit, nefericit. În filozofia lui Platon, a fi drept
înseamnă a-ţi domina impulsurile şi a-ţi impune o măsură a dorinţelor, iar ştiinţa practicării
acestor comportamente este o virtute. Forţa care ne propulsează spre menţinerea acestor idei
nobile este iubirea care în concepţia lui Platon se identifică cu pasiunea sufletului cu stimulul,
cu dorinţa, cu atracţia exercitată de amintirea acestor valori ideale, cum sunt binele, adevărul,
frumosul, dreptatea, valori ce generează în om acţiuni bune, drepte, frumoase. Iubirea este deci
un exerciţiu etic, purificator al sufletului.
18
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
19
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
Conţinuturi:
Perioada romană ca trecere la cultura evului mediu
Evul mediu- epigon al tradiţiei clasice cultivate în antichitate
Intre biserică şi ştiinţă. Apariţia psihologiei
Obiective:
1. Prezentarea contribuţiei culturii şi civilizaţiei romane la dezvoltarea gândirii
psihologice.
2. Prezentarea premiselor psihologiei în Evul Mediu.
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
20
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Epicur şi Lucreţiu
Filozofia lui Epicur reprezintă empirismul antichităţii întrunind relativismul subiectiv al
sofiştilor cu ontologia materialistă a lui Democrit şi cu hedonismul lui Aristip din Cirena.
Epicurienii considerau că orice cunoaştere derivă din simţuri, că lumea este de natură materială
fiind compusă din atomi şi că scopul vieţii e plăcerea. Punctul de plecare în psihologie e cel
biologic: omul ca şi animalul caută plăcerea şi evită durerea. Plăcerea e de ordin fiziologic
legată de viscere iar funcţia fundamentală a organismului e nutriţia legată de stomac. Epicur
consideră că izvorul întregii vieţi psihice este starea emotivă – durere sau plăcere şi senzaţia
reprezentativă. În canonica lui Epicur este cuprinsă teoria cunoaşterii şi o parte a psihologiei şi
stabileşte bazele inducţiei şi principiile cunoaşterii. Astfel senzaţia este la originea cunoaşterii şi
se datoreşte unor efluvii care pornesc de la suprafaţa corpurilor şi care cuprind în ele aceeaşi
figură şi înfăţişare ca şi corpurile din care provin. Perceperea noastră oglindeşte perfect
realitatea, deoarece aceste efluvii păstrează raporturile dintre obiecte şi calităţile lor. Lucreţiu
considera că văzul şi pipăitul reduc la certitudine iar senzaţia e întotdeauna adevărată, e
evidenţa însăşi. Se consideră că ea se datoreşte ca şi gândirea, unei mişcări a atomilor care
formează spiritul, mişcare determinată din afară deoarece nimic nu provine din natura
subiectului: sunetul se introduce prin urechi, mirosurile prin nări, gustul prin limbă şi
perceperea tactilă prin piele.
Senzaţiile noastre, care ne informează despre existenţa obiectelor materiale, ne
informează şi despre faptul că ele pot descompune şi materia lor e divizibilă. Epicur defineşte
vidul ca materie intangibilă dar care explică existenţa corpurilor separate şi distincte. Totodată
el demonstrează că există în natură vieţuitoare lipsite de raţiune, de senzaţie şi chiar de mişcare
vitală cum ar fi plantele, lipsite de suflet. Animalele trăiesc, sunt şi gândesc, ele au suflet ca şi
oamenii, astfel că o anumită dispoziţie a materiei care face posibile anumite mişcări, agregări,
dispoziţii, ordine şi greutate a atomilor, duc la apariţia fenomenelor psihice. Senzaţia şi gândirea
21
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
amândouă funcţiuni ale sufletului nu pot subzista în afara unui corp înzestrat cu anumite
proprietăţi şi având o formă animală, sufletul fiind ca un fel de organ al corpului. Împortant6 de
precizat este că Epicur considera că formarea organelor din corp nu se datoreşte vreunei cauze
finale, ochii nu au fost creaţi ca să vadă şi urechile să audă, iar funcţiunea e posterioară
organului şi omul vede şi aude pentru că are ochi şi urechi, pentru că spiritul său a găsit la
dispoziţia sa organe pentru văz şi auz, a căror apariţie a fost determinată de hazard şi ulterior
anumite afinităţi, dezvoltate ulterior au făcut ca organele de simţ să se specializeze fiecare în
perceperea unor categorii de senzaţii. Cele două părţi ale sufletului – anima (sufletul vegetativ)
şi fenomenele psihice (animus, consiliu, ratio) sunt strâns legate între ele. Mişcările membrelor
se considerau a fi produse datorită unui stimul extern. Când anumite imagini din lumea
exterioară pătrund în animus, ele determină o reacţie, o dorinţă, o voinţă însoţită de
reprezentarea obiectelor percepute. Se ştia că filozofii antichităţii considerau că arterele sunt
pline cu aer şi că serveau la comunicarea mişcării. De aceea Lucreţiu a afirmat că trupul omului
e mişcat de suflet şi de aer, care sunt pentru corp ceea ce este vântul şi pânzele pentru corabie.
Etica lui Epicur este o adevărată psihologie a afectivităţii, astfel că el susţinea că tendinţa
înnăscută a oricărei vieţuitoare înzestrată cu simţire e să caute plăcerea atât a simţurilor cât şi
cea intelectuală procurată de ştiinţă şi prietenie. El consideră că atunci când obţinem sănătatea
trupească şi calmul sufletesc suntem feriţi de dorinţe şi pasiuni cât şi de riscul durerii. Cel mai
mare grad de plăcere se obţine prin suprimarea durerii iar când simţim o durere se nasc două
sentimente: aversiunea pentru cauza care a provocat suferinţa şi dorinţa de a stabili starea
anterioară de care ne-a îndepărtat suferinţa. În acelaşi timp apare şi frica şi o revenire a stării de
durere ca şi speranţa că ea nu se va mai întoarce şi grija ce pluteşte între frică şi speranţă.
Pentru Epicur cât şi pentru Lucreţiu, ştiinţa este duşmanul neîmpăcat al religiei, ca şi
cum religia ne tulbură cu facultăţile ei, ştiinţa e un mijloc pentru a ajunge la fericire.
Lucreţiu considera că frica de moarte e la originea tuturor pasiunilor rele cum ar fi:
invidia, avariţia, josnicia, ambiţia ce provine din preţul exagerat pe care-l acordăm vieţii. Şi el
ca şi Epicur considera că sufletul e compus şi el din atomi „fini, rotunzi şi mobili” care se
risipesc odată cu dezagregarea corpului, astfel cum se risipeşte o aromă fără ca substanţa
mirositoare să piardă din greutate. Senzaţiile reflectă realitatea obiectivă şi ne informează
asupra propriilor lucruri, astfel că Lucreţiu are intuiţia „pragului senzaţiei” când vorbeşte despre
exerciţiile din afară care, când depăşesc o anumită intensitate dau o „tremurare iniţială” a
atomilor psihici ce sunt amestecaţi cu atomii corporali.
Cultura Antichităţii n-a fost uitată în tot cursul Evului Mediu, ea constituind un izvor
bogat de cunoştinţe, un prilej de delectare a spiritului şi un sprijin intelectual şi moral.
Antichitatea dădea omului şi sentimentul unei continuităţi a istoriei şi a unei apartenenţe la o
tradiţie, la o autoritate – la care simţea nevoia să facă apel. Astfel oamenii Evului Mediu ştiau
că sunt moştenitorii unui trecut pe care nu-l refuză ci dimpotrivă vor să-l adopte. Ei nutresc
pentru Antichitate acelaşi aspect ca oamenii Renaşterii.
Un rol important în perioada medievală l-a avut Biserica deoarece tendinţa clasică din
antichitate nu putea fi receptată decât în cadrele mentale ale spiritualităţii creştine. Astfel că
Biserica nu putea face abstracţie şi nu se putea desprinde de forţa tradiţiilor antice, având grijă
şi limitându-se doar ca, sub presiunea mentalităţii generale, să şi le acomodeze, să le cenzureze
sau să le corecteze înainte de a şi le asimila, creştinizându-le. Autorii timpului îi interpretează în
sens creştin şi pe alţi scriitori şi filozofi păgâni cum ar fi: Cicero, Horaţiu, Vergiliu etc.
22
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Toma d’Aquino
Un alt exemplu mai concludent este faptul că în secolul al XII-lea, Ovidiu era autorul
antic cel mai citit, mai admirat şi mai ales imitat de poeţi încât nu arareori versurile imitatorilor
se credeau că sunt versuri luate din Metamorfoze.
Din punt de vedere al ştiinţelor teoretice şi ştiinţelor aplicate contribuţia occidentalilor la
dezvoltarea ştiinţei a fost – cum s-a subliniat mai organică decât cea a arabilor, prin faptul că
primii au stabilit principiile metodei ştiinţifice. Robert Grosseteste a stabilit principiul reducţiei
şi deducţiei cu aceeaşi claritate ca şi Newton dar cu toate acestea nu a existat o separare între
teoretic şi tehnic ci, dimpotrivă o apropiere. Singurul lucru de care trebuie să se ţină seama este
faptul că tehnica nu este totdeauna o activitate de aplicare conştient-practică a unor cercetări
teoretice; că o invenţie este foarte adesea rezultatul unei activităţi bazate pe experienţă, pe
încercări repetate, limitate la datele simţurilor, fără o ulterioară prelucrare teoretică a acestor
date şi mai ales fără a porni de la datele teoretice. Astfel se putea spune ca mulţi teoreticieni
consideră că punctul de plecare al activităţii ştiinţifice ar fi empiria.
Medicina este ştiinţa prin excelenţă bivalentă – teoretică şi practică. Însăşi muzica,
studiul intervalelor, al raporturilor dintre sunete, al armoniei, studiul considerat a face parte
integrantă din domeniul matematicii, era în acelaşi timp şi arta cântului bisericesc, interesând în
mod direct, practic, liturghia şi formarea cântărilor. Una din invenţiile de cea mai mare
importanţă asupra condiţiilor create cercetării ştiinţifice - ochelarii – s-a datorat în primul rând
progresului continuu al fabricării sticlei dar şi observaţiei meşterului sticlar că avea proprietatea
de a mări, fiind apoi tăiată sub formă de lentilă.
23
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
constituită din concepte (categorii, genuri, specii) din „universalie”, înseamnă că valoarea
raţiunii este salvată întrucât conceptele sunt într-adevăr, rezultate ale unei operaţiuni mentale.
Faptul dominant care a revoluţionat gândirea filozofică a secolului al XVI-lea şi a
pregătit terenul pentru afirmarea psihologiei a fost reactualizarea aristotelismului. Astfel a fost
reluată problema cunoaşterii şi Guillaume subliniind în tratatul său „Despre suflet” subliniază
triplul obiect al cunoaşterii: lumea exterioară (asupra cărora ne informează simţurile şi
inteligenţa, intelectul), sufletul, a cărui existenţă şi proprietăţi esenţiale conştiinţa le percepe
direct şi primele principii demonstrate: principiul contradicţiei şi altele.
Bonaventura (1486-1552) situează în centrul gândirii sale cercetarea şi „calea inimii” –
căutarea afectivă a lui Dumnezeu. Pornind dinspre lumea lucrurilor sensibile („urmele”lui
Dumnezeu”) înspre interior – spre sufletul omului şi urcând spre transcendent (spre Fiinţa şi
Binele Suprem) acest itinerar îl aduce pe om la ceea ce acesta aspiră, la ceea ce nu-l pot ajuta
facultăţile intelectului: la repaos, la odihnă, la iubirea şi contemplarea divinităţii.
24
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
inimă şi ficat. Centrul sistemului nervos era pentru el creierul (iar nu inima cum credea
Aristotel). Buna funcţionare a organismului, considera că era determinată şi de cele patru
„umori” – sângele, limfa, bila neagră şi bila galbenă. Acestea corespund celor patru elemente –
în aceeaşi ordine: aerului, apei, pământului şi focului şi fiecare predomină într-un anumit timp:
sângele – primăvara, bila galbenă-vara, bila neagră-toamna, limfa-iarna. Temperamentul
individului este determinat de predominanţa uneia sau alteia din umori.
Starea de sănătate sau de boală este condiţionată de echilibrul sau dezechilibrul dintre
umori. Principiul vital pătrunde în corpul uman (sau animal) odată cu hrana şi cu aerul respirat
în plămâni. Astfel, teoria fiziologică a lui Galenus, cu explicaţia funcţiilor fiziologice, cu
semnificaţia atribuită organelor şi cu legături anatomice dintre ele a dominat gândirea ştiinţifică
europeană nu numai în tot Evul Mediu, ci chiar şi mult mai târziu, până în secolul al XVII-lea.
Medicii medievali au adaptat teoria filozofică galenică a celor trei mari sisteme, în
cadrul cărora ficatul era centrul sistemului venos şi al facultăţilor naturale vegetative legate de
alimentaţie; inima, organul de origine al căldurii vitale, era sediul sistemului arterial care servea
„facultatea vitală” dirijând circulaţia sistemului venos (prin vene) şi a celui arterial (prin artere),
şi creierul, sediul sistemului nervos central, la facultăţii „animale” sau psihice.
25
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
RENASTEREA SI ILUMINISMUL
Conţinuturi:
4.1. Renaşterea şi iluminismul ca mişcare globală în ştiinţă, economie, drept
4.2. Reprezentanţi marcanţi ai filozofiei, literaturii şi psihologiei renascentiste
4.3. Leonardo da Vinci: intre legenda si mit
4.4. Michel de Montagne si psihologia motivaţiei şi afectivităţii(noua psihologie)
Obiective:
1. Prezentarea contribuţiei renaşterii şi iluminismului la dezvoltarea ideilor psihologice
2. Prezentarea contribuţiei lui Leonardo da Vinci
3. Prezentarea contribuţiei lui Montagne la întemeierea unei noi psihologii
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
Renaşterea s-a lansat în secolul al XIV-lea în Italia, prin critica Evului Mediu de către
Parteca, primul care formulează conceptul de „timpuri întunecate” – tenebre, de „barbarie”
medievală. Apoi Boccacio este cel dintâi care defineşte noua eră culturală atribuindu-i meritul
restaurării literelor şi artelor după o lungă perioadă de uitare. De reţinut este faptul că termenul
de Renaştere vine din italiană – renascita – şi înseamnă renaştere fiind folosit pentru prima dată
de autorul italian Giorgio Vasari (1550) în istoria artei. Apoi în secolul al XVI-lea umaniştii
francezi (J.Anergot, G. Bude, Cl. Marot, Fr. Roblais) vor relua teza contrastului dintre tenebrele
medievale şi noua epocă de renaştere a literelor – termenul fiind folosit mai frecvent în Franţa
decât în Italia. Spre deosebire de toţi aceştia, umaniştii germani, nu pot nega valoarea istorică şi
culturală a Evului Mediu deoarece pentru ei este perioada eroică a neamului germanic.
Reîntoarcerea la spiritul filozofiei Antichităţii, studiul pasionat şi influenţa filozofilor
greci şi romani au creat în epoca Renaşterii un tip nou de filozof, radical diferit de predecesorii
26
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
săi medievali. Filozoful nu mai este acum un magistru de şcoală, profesor reputat al universităţii
ci este esenţialmente un spirit critic, este un neliniştit cercetător şi experimentator în orice
domeniu al realităţii cum ar fi Leonardo da Vinci, un propagator al păcii ca Erastnus din
Rotterdam etc. Descoperitor de noi drumuri şi noi alianţe, filozoful este totodată cel ce învingea
bariere sau căi predeterminate; este deschis la o viaţă activă, care este profund interesat de
lumea morală şi politică, de om şi existenţa lui, în fond el este – omul universal al Renaşterii.
Se ştia că în antichitate Platon şi Aristotel militaseră pentru plenitudinea existenţei.
Fiinţa supremă nu poate fi gândită, ci a gândi înseamnă a condiţiona, a limita oricât de generală
sau abstractă ar fi noţiunea – Unul, Binele, Actul pur, Gândirea pură şi Existenţa. Creştinismul a
absorbit doctrina neoplatonică în ce priveşte fiinţa divină şi revelaţia astfel că cunoaşterea
sufletului va fi mai importantă decât cunoaşterea lumii fizice. Augustin a fost ultimul dintre
gânditorii lumii vechi, deoarece în frământările care au urmat prăbuşirii lumii romane, cultura s-
a adăpostit în şcoli care funcţionau pe lângă mănăstiri şi catedrale iar doctrina s-a numit
scolastica unde filozofia era contopită cu teologia.
Odată cu destrămarea orânduirii feudale şi creşterea forţelor de producţie, apar
începuturile industriei capitaliste, şi noua clasă – burghezia.
Gândirea eliberată din cătuşele teologiei şi scolasticii face ca ştiinţele naturii să realizeze
mari progrese şi astfel secolul al XV-lea cunoaşte mari descoperiri: tiparul, descoperirea
Americii, concepţia heliocentrică. Noua clasă – burghezia avea nevoie de noi diplomaţi,
secretari, jurişti, scriitori, filozofi, medici, cercetători pentru a duce în afara graniţelor şi a aduce
în ţară noi idei, tehnologii, noi descoperiri pentru un foarte bun schimb de experienţă în virtutea
dezvoltării.
Umanismul – reprezintă ideologia Renaşterii şi considera omul cu năzuinţele sale
pământeşti ca fiind valoarea primordială, în opoziţie cu concepţia ascetică şi clericală din
timpul feudalităţii, când omul era îngenunchiat în faţa divinităţii şi suveranului. Prin Umanism
se afirmă acum dreptul omului la fericire aici pe pământ şi credinţa în puterile nelimitate ale
raţiunii omeneşti.
La baza concepţiei despre lume a burgheziei stă individualismul şi va apare cu o
violenţă în umanism şi Renaştere datorită apariţiei concurenţei şi izolării.
În Renaşterea timpurie – secolele XIV şi XV – ideile umaniste străbat opera lui
Boccacio şi Lorento Valla recomandând voluptatea, plăcerile vieţii pământeşti drept singura
cale spre fericire.
De remarcat era faptul că la acea vreme popoare întregi credeau în licautropie
(posibilitatea transformării oamenilor în vârcolaci şi se înregistrau foarte multe procese intentate
animalelor – „drama devorării unui copil de către un porc ucigaş”, animale omucigaşe.
Interesant este însă înţelegerea mecanismului mental care determina asemenea concepţii şi
practici stranii, astfel că interveneau mecanisme mentale şi motivaţii de ordin religios. Prin
urmare, un măgar ce a intrat în biserică şi a băut aghiasmă era condamnat la moarte prin foc,
boul ce a împuns cu coarnele un om va fi ucis cu pietre şi alte pedepse. Formele patologice ale
practicii proceselor intentate animalelor se extind în această perioadă şi asupra insectelor sau a
micilor animale dăunătoare care majoritatea în urma procedurilor judiciare aplicate erau
exterminate şi excomunicate chiar ceea ce în zilele noastre este greu de imaginat.
27
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
1473-1543). În acelaşi an, Andreas Velasius a publicat clasicul sau “ Materialul corpului
uman”, un text de anatomie care se baza pe disecţii ale corpului uman. Alţi anatomişti precum
Gabrielo Fallopio (1522-1562), Bartolomeo Eustachio (1524-1571) şi Michael Servetus (1511-
1553) şi-au adus de asemenea contributiile semnificative la ştiinta anatomica. Studiile
anatomiştilor erau bineînteles completate de interesele anatomice ale artiştilor, cum ar fi
Leonardo da Vinci (1452-1519). Vom reveni mai târziu pentru a analiza in detaliu multiplele
contribuţii ale lui da Vinci. In timpul perioadei renascentiste botanica si zoologia au avansat
având la bază observaţie empirică. In timpul secolului al XVI-lea au fost publicate descripţii
mult mai detaliate si precise ale plantelor si multor specii de animale. Spiritul empiric regăsit
anterior la greci si la învaţaţii Evului Mediu precum Roger Bacon si Moses maimonides se
realiza acum la scala mare.
Niccoló Machiavelli (1469-1527) a fost secretar al cancelariei florentine şi pe lângă
scrierile sale politice şi a consumărilor activităţii sale a rămas în istorie prin sistemul său de
gândire fundamentat metafizic: natura umană este un aliaj între bine şi rău, un amestec care
circulă dintr-o ţară în alta, civilizaţia umană nu progresează, nivelul mediu al omenirii nu poate
fi ridicat iar principele – conducătorul statului este caracterizat numai de egoism şi interes în
dauna vecinului său. Gândirea sa politică exaltă forma cea mai bună de stat-republică.
Studiul naturii ca prim pas al filozofiei a fost precedat Aristotel şi era interpretat într-un
sens naturalist opus interpretării scolastice. În psihologie, se reiau conceptele de senzaţie,
percepţie, memorie de la Aristotel şi se vor dezvolta în conformitate cu noile descoperiri în
medicină, astronomie şi altele.
Astfel, memoria şi gândirea constau în conservarea senzaţiilor, pentru a le înlocui când
acestea lipsesc. Senzaţiile şi conştiinţa se găsesc nu numai la om şi la animale, ci şi în toate
fenomenele naturii.
Noul sistem al lumii, în urma descoperirii lui Copernic (sistemul heliocentric) a
determinat pe plan filozofic, gândirea lui Giordano Bruno cel mai de seamă filozof al
Renaşterii.
Tomaso Campanella, contemporan cu Giodano Bruno, în problema cunoaşterii a acordat
sensibilităţii rolul cel mai important. Astfel simţul pipăitului cuprinde în sine toate celelalte
simţuri şi de aceea sensibilitatea tactilă se bucură toate fenomenele din natură care sunt mişcate
de un animism universal.
Una dintre cele mai importante descoperiri revoluţionare din gândirea psihologică a
Renaşterii târzii s-a născut sub peniţa lui Juan Huarte( 1530-1592). Huarte poate fi privit in mod
justificat ca unul dintre pionierii importanţi în studiul aptitudinilor, al temperamentului si al
diferenţelor interindividuale. Cartea sa. “Examen de Inegios para las Sciencias”( “Examinarea
capacităţii oamenilor de a lua rapid cele mai bune decizii” )este o lucrare de referinţa pentru
psihologia diferenţială.
Teza esenţială a “Examenului” privind aptitudinile este introdusă în primul capitol.
Huarte pretindea ca este indubitabil ca se vor găsi copii capabili de un tip de cunoaştere sau
activitate dar incapabil de alte tipuri. Date fiind asemenea abilităţi diferite, copii trebuie studiaţi
încă de timpuriu pentru a se descoperi natura abilităţilor lor şi pentru a determina ce studii ar
corespunde cel mai bine capacităţilor lor înnascute. Huarte a afirmat de asemenea ca este
important ca subiectul sa fie introdus intr-un nivel de dezvoltare care este potrivit. Astfel,
limbajul (in mare parte o problema de memorie) poate fi introdus devreme întrucat copiii mici
au o memorie excelenta. Logica, care cere dezvoltarea întelegerii, ar trebui sa fie introdusa mai
târziu.
Huarte si-a fondat teoria asupra diferenţelor interindividuale pe operarea cu
temperamentele bazate pe umori. Căldura, frigul, umezeala şi uscăciunea se credeau a fi
responsabile pentru toate diferenţele interindividuale. Aceste temperamente erau de asemenea
folosite pentru a explica diferenţele de vârstă, diferenţele rasiale şi diferenţele intelectuale. De
exemplu, teoria lui Huarte poate fi ilustrata întrucât ea se aplica în diferenţele capacităţii de a
28
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
29
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
celalalt, dar cu multitudinea caracteristică a dorinţelor şi intereselor sale nu putea face nimic
pentru a împiedica această realitate.
Leonardo vedea ochiul ca pe sursa primara de informare a omului. În consecinţă, şi din
interesul de ‘’a vedea’’, a abordat percepţia vizuală din mai multe perspective. El era interesat
de proprietăţile anatomico-fiziologice, psihologice, fizice si geometrice ale vederii. El s-a
confruntat cu credinţa străveche cum că ‘’vederea e putere’’ sau că ochiul emite raze, dar a
respins-o în favoarea ideii că ochiul pur şi simplu răspunde la energia luminoasă. A lăsat multe
desene de anatomie ale organului vizual, inclusiv secţiuni transversale ale ochiului uman.
Leonardo credea ca imaginile erau întoarse înainte de a ajunge la lentile şi erau rotite din nou de
către lentile astfel încât imaginea ajungea proiectată normal, în picioare, pe retină. Astăzi ştim
că imaginile ajung inversate pe retină. Da Vinci era interesat in mod special de vederea
comparativa si era cunoscut pentru numeroasele disecţii pe ochi de animale (inclusiv un leu,
câini şi o bufniţă) în încercarea de a înţelege capacităţile lor vizuale.
In cartea sa, ‘’Senzaţii şi percepţie în istoria psihologiei experimentale‘’, Boring (1942)
a scos în evidenţă faptul că da Vinci a adus multe contribuţii la înţelegerea percepţiei vizuale.
Ca exemplu, Leonardo a ilustrat efectele contrastului arătând că albul poate părea mai alb când
e pus în contrast cu o culoare mai închisă. Interesant este ca Leonardo a afirmat de asemenea ca
‘’ frumuseţea şi urâţenia se scot mai bine în evidenţă una pe alta ‘’. Boring a afirmat ca
Leonardo a contribuit de asemenea la înţelegerea noastră despre percepţia aeriană, efectele
atmosferei asupra percepţiei la distanţă. Leonardo a înţeles că o data cu distanţa în funcţie de
altitudine culorile se văd mai şterse. El a adăugat de asemenea că o data cu distanţa obiectele
devin mai puţin clare. Exista dispute in legătura cu faptul dacă da Vinci a înţeles sau nu
posibilul rol al dezavantajului retinal în percepţia spaţială. Trebuie spus ca a scris multe reguli
pentru pictori legându-se de efectele contrastului şi de perspectiva aeriană, dar în timp ce se
ocupa de aplicaţiile practice ale regulilor sale, interesele sale erau mai profunde, mai ştiinţifice.
El era interesat de percepţie în sine ca ghid pentru a înţelege natura.
Alte interese psihologice ale lui da Vinci se regăsesc în maxime disparate. De exemplu,
el a arătat că „bucata are întotdeauna tendinţa de a se reuni cu întregul sau pentru a scăpa de
imperfecţiune”. El a accentuat unitatea trupului cu spiritul subliniind ca „spiritul doreşte să
rămână cu trupul său deoarece, fără instrumentele organice ale acelui corp, el nu poate nici să
acţioneze şi nici să simtă nimic”.
Rar este apreciat faptul ca Leonardo a fost un predecesor important al lui Francis Bacon
si al lui Rene Descartes. Aceşti doi filosofi aveau să se confrunte mai târziu cu problema
cunoaşterii umane şi cu natura metodei ştiinţifice. Intr-o serie de maxime, Leonardo a scos de
asemenea in evidenta o metoda care a fost mai apropiata de aceea susţinută mai târziu de Bacon,
mai mult decât de cea susţinută de Descartes. Leonardo era de părere că mai întâi trebuie să ne
consultăm cu experienţa şi apoi cu raţiunea. El credea că raţiunea şi judecata se pot insela mai
uşor decât experienţa. In acelaşi timp, mai aproape de gândirea carteziană, el a argumentat că
fără aplicarea matematicii nu există nici o certitudine. Leonardo a spus de asemenea că practica
fără ştiinţă e ca un marinar fără busolă.
Leonardo da Vinci nu a fost un geniu universal. Au existat zone, precum teologia, care i-
au captat foarte puţin atenţia. Totuşi, a fost un artist şi un om de ştiinţă, şi în ambele ipostaze,
interesele lui au devenit inevitabil chestiuni care urmau să preocupe gândirea psihologilor.
Influenta sa în problemele psihologice se poate să nu fi fost mare întrucât multe din
descoperirile sale au fost găsite la mult timp după moartea sa în notiţele sale nepublicate. Cu
toate acestea, prin intermediul său se dovedeşte că s-au făcut anumite descoperiri psihologice
importante în timpul Renaşterii.
30
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
31
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Aşa cum am văzut, scepticismul lui Montaigne a jucat un rol important în revoluţia
ştiinţifică. Potrivit lui Winter (1976), eseurile lui Montaigne au introdus de asemenea o nouă
psihologie. După obiceiurile vremii este o psihologie dualistă, dar este un dualism echilibrat
care respinge accentul puternic pus fie pe suflet, fie pe trup. Una dintre extreme conduce la
abordarea teologica a finiinţe umane, iar cealaltă extrema conduce exclusiv la abordări
materiale, biologice. Intre cele doua se află o abordare psihologică ce studiază subiecte
asemenea gândirii, afectivităţii, motivaţiei. Montaigne a abordat asemenea teme in eseurile sale
printr-o analiza introspective noua care este într-o oarecare măsura remarcabila prin contrastul
său cu tehnica introspectivă anterioară introdusa de Sf. Augustin.
Introspecţiile lui Augustin duceau cititorul în cele mai ascunse părţi ale sufletului
tulburat. În opoziţie, apropierea mai lejera a lui Montaigne, deşi introspective, nu era atât de
adânc introvertită. Cititorul face mai mult decât să observe, el participă alături de Montaigne în
analiza psihologică a unor asemenea subiecte precum furia, frica, fericirea şi afectul. Deşi
Montaigne nu a pretins să dezvolte o psihologie coerentă, el a exemplificat totuşi o metoda
folositoare care este foarte frumos legată de o varietate de subiecte de interes psihologic. Vom
analiza pe scurt viziunea lui Montagne despre anumite subiecte, inclusiv creşterea şi educarea
copilului, imposibilitatea experienţei pure şi inconsistenţa acţiunilor umane.
Creşterea si educarea copilului. Montaigne şi-a exprimat întristarea pentru practicile crude de a
creşte copiii al căror martor fusese în vremea sa şi s-a întrebat deschis de ce curtea ignora toate
abuzurile suferite de copii. El credea că mulţi părinţi folosesc pedeapsa nu pentru corecţie, ci
pentru răzbunare. El a condamnat de asemenea şcolile de pe vremea sa pentru disciplina strictă
care era impusă. Şcolile, a spus el, erau ca închisori şi elevii erau torturaţi de învăţători lipsiţi de
sentimente. Montaigne credea că plăcerea este cea care ar trebui să îi motiveze pe copii să
înveţe, căci prin pedeapsa ei nu ajungeau decât prosti şi lipsiţi de imaginaţie. El era de părere că
originea cruzimii, a agresiunii, se afla în copilărie când părinţii se amuza atunci când copii lor
chinuie un animal sau când agresează un coleg. De Mause (1974), după ce a observat vieţile a
70 de copii care au trăit înainte de secolul al XVII-lea, a afirmat că “toţi erau bătuţi cu excepţia
unuia: fiica lui Montaigne”.
Experienţa nu e niciodată pură. Multe dintre eseurile lui Montaigne aduc în discuţie un subiect
despre experienţa, care urma sa fie punctul principal de concentrare a atenţiei pentru mulţi
dintre psihologii de la începuturi. Întrebarea care se pune este dacă există experienţe pure a unor
obiecte simple şi elementare sau dacă experienţa este întotdeauna compusă dintr-o combinare
de lucruri elementare. De exemplu, există sentimentul pur de bucurie sau există simţul pur al
dulcelui? Există elemente în experienţa noastră care să nu fie legate de alte elemente sau care se
prezintă într-o formă nealterată? Răspunsul lui Montaigne la această dilemă, care are la bază
observarea de sine, este un nu convins.
În eseul său, ”Nu gustăm nimic pur”, el a comparat experienţa umană cu metale precum
aurul, care servesc cel mai bine când sunt combinate cu alte materiale. În acelaşi mod,
Montaigne a afirmat despre experienţele noastre că reprezintă o amestecătură. Astfel, “cea mai
mare plăcere senzuală a noastră are un aer de lamentare şi de durere”. Într-adevăr, potrivit lui
Montaigne, suntem astfel făcuţi încât nu putem îndura plăcerea intensă sau susţinută; evadăm
într-un teritoriu neutru, mai sigur. A fost de acord cu Socrate, citându-i afirmaţia potrivit căreia
un anumit zeu a devenit probabil confuz în timpul creaţiei, durerii şi plăcerii şi, după ce a făcut
treaba de mântuială, le-a legat pe amândouă împreună de coadă. După cum nu putem suporta
plăcerea intensă, durerea are de asemenea partea ei de satisfacţie.300 de ani mai târziu, Freud a
luat de asemenea în discuţie confuziile dintre plăcere şi durere. Probabil că amândoi ar fi fost
extrem de interesaţi de descoperirea de la sfârşitul secolului XX care demonstrează faptul că
sunt eliberate endorfine care aparent stimulează sentimente de bine sau chiar de plăcere în urma
unei munci foarte grele sau a unei experienţe dureroase.
32
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
33
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
tehnologice care au contribuit la lărgirea barierelor intelectuale. În această perioadă a avut loc
de asemenea o redescoperire a grecilor antici şi o revolta puternică împotriva autorităţii
existente. O astfel de revoltă poate să fi întărit creşterea numărului de studii empirice şi o nouă
încredere în judecata individuală. Readucerea la viaţă a scepticismului grecesc, mai ales aşa
cum a fost prezentat el în cunoscutul eseu al lui Montaigne “Apologie pentru Raimond
Sebond”, a folosit la stimularea interesului pentru cunoaşterea umană. Atât pionierii în
empirism (Francis Bacon), cât şi pionierii în raţionalism (Rene Descartes) au căutat să asigure o
bază pentru cunoaşterea umană care să poată să depăşească criticismul scepticilor. Astfel,
indirect, scepticismul renascentist a avut o contribuţie importantă, constituind bazele
epistemologice ale ştiinţei moderne.
Renaşterea a avut contribuţii notabile în gândirea psihologică, deşi o asemenea gândire
poate fi reprezentată asemenea unor insule izolate într-o mare a ignoranţei. O dată cu trecerea la
perioada modernă ( din 1600), vom descoperi părţi mult mai uşor de discernut ale unei gândiri
ce are la bază idei care se întemeiază una pe cealaltă, care se leagă. Asemenea componente de
gândire se vor face evidente în capitolele ce urmează despre empirism, raţionalism şi creşterea
perspectivei descrierii punctuale, graduale, bine puse la punct a comportamentului. Revenind la
discuţia despre căile bătătorite ale istoriei din Capitolul I, istoria poate fi într-adevăr uneori
haotică şi alteori lineară.
34
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
MODULUL II
35
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
Conţinuturi:
1.4. Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi Ţările de Jos cadru necesar de apariţie şi
dezvoltare a cercetării în psihologie
1.5. Empirismul – reprezentanţii marcanţi şi gândirea psihologică promovată de aceştia
1.6. Asociaţionalismul – reprezentanţi ai asociaţionalismului şi utilitarismului
Obiective:
3. Prezentarea contribuţiei empirismului la dezvoltarea psihologiei
4. Prezentarea contribuţiei asociaţionismului la dezvoltarea psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
1.1 Revoluţia industrială din Anglia, Franţa şi Ţările de Jos cadru necesar de
apariţie şi dezvoltare a cercetării în psihologice
Trecerea de la feudalism la capitalism s-a făcut în Anglia mai repede decât pe continent,
cu excepţia doar a Ţărilor de Jos. Astfel revoluţia engleză din secolul al XVII-lea poate fi
considerată ca fiind graniţa între evul mediu şi perioada modernă.
Revoluţia industrială din Anglia (1760) a reprezentat cel mai important eveniment din
viaţa economică a societăţii capitaliste din acel timp. Acest avânt a cuprins industria uşoară
(textilă), grea, agricultura, dezvoltarea căilor de comunicaţie determinând schimbarea vieţii
economice şi a unor relaţii.
În Franţa, a avut loc în anii 1789-1794 cea mai mare revoluţie burgheză care a lichidat
feudalismul şi a deschis drumul dezvoltării forţelor de producţie ale societăţii capitaliste.
Transformările social-economice din Anglia şi Franţa au avut o importanţă europeană deoarece
au influenţat în mod hotărâtor dezvoltarea ţărilor din întreaga lume.
O caracteristica a structurii sociale din Anglia secolele XVI-XVII a fost faptul că
nobilimea engleză era împinsă spre capitalism, apropiindu-se ca aspect social şi economic de
burghezie.
În suprastructura generală generată de noua bază economică apare nevoia de libertate a
gândirii descătuşate de constrângerile medievale, scolastice şi teologice, iar invenţiile tehnice şi
descoperirile din domeniul ştiinţelor naturii nu mai sunt privite doar ca speculaţii contemplative.
Astfel, în Anglia, libertatea de gândire era mai mare decât pe continent datorită rupturii cu
biserica catolică. Oamenii de ştiinţă, gânditorii nu erau ameninţaţi de inchiziţie.
Ştiinţa era dominată de ideile filozofice moştenite de la Platon şi Aristotel, elementul de
bază fiind ideea generală fiind că sarcina ştiinţei este să degajeze conceptele, să le clasifice şi să
le explice originea. Ştiinţa nouă caută să extragă prin analiză elementele simple şi să descopere
legile potrivit cărora ele se combină, pentru a putea produce la nevoie aceste combinaţii şi a
stăpâni natura.
36
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
37
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
John Locke (1632-1704) este cel mai important succesor al lui Bacon şi a fost descris
drept filozoful englez cu influenţa cea mai extinsă. Dacă Bacon poate fi privit drept Marele
Vestitor al Spiritului Empirist, Locke este cel care a ridicat întrebarea serioasă cu privire la
natura unei teorii empirice asupra cunoaşterii în lucrarea sa de căpătâi „Eseu asupra intelectului
uman”.
Locke pune problema fundamentală: cum cunoaştem şi de unde vine cunoaşterea? sau,
altfel spus, prin ce proces psihic cunoaştem lumea exterioară, cum se reflectă ea în noi şi cum
intervine procesul percepţiei?
Concluzia la care ajunge John Locke este că toată cunoaşterea noastră în legătură cu natura
provine din senzaţii. Chiar şi fenomenele psihice complexe: judecăţi, raţionamente, sunt şi ele
derivate din senzaţii, transmise prin simţuri. Elementul primordial care stă la baza cunoaşterii
este senzaţia.
Pentru prima dată în istoria psihologiei Locke se va ocupa de studiul şi cercetarea
psihologiei copilului şi psihopatologie cercetând specificul lor. Locke face psihologia
comparată atunci când prezintă cazuri de handicap intelectual şi are intuiţia dezvoltării
ulterioare a unei psihopatologii. Ca şi noţiunea de spaţiu sau de timp, toate calităţile „primare”
provin tot din experienţă – cauzalitatea, finalitatea, necesitatea. El ajunge la concluzia că
contactul senzorial este contactul direct cu realitatea ce există independent de noi.
Locke admite două calităţi afective fundamentale: plăcerea şi durerea, celelalte
sentimente şi pasiuni sunt combinaţii de acestea două. Astfel sunt: ura, iubirea, dorinţa, bucuria;
sentimentele unindu-se cu ideile care vin din senzaţii cât şi cu cele ce provin din reflecţie. El
consideră că sentimentul este una din cauzele erorii. Una dintre cele mai celebre şi
controversate idei ale sale are la bază supoziţia sa în care credea cu tărie cum că mintea, la
naştere, este ca o “coală alba de hârtie, fără nici o literă, fără nici o idee”. Poziţia adoptată de
Locke, deşi nu era nouă, a fost înaintată într-un mod convingător şi spiritul secolului al XVII-
lea era de aşa natură încât ipoteza “colii albe” şi implicaţiile sale puteau fi întreţinute. Atacul lui
Locke asupra ideilor înnăscute includea argumente de natură practică. Astfel, credinţa în ideile
înnăscute conduce la cea mai nefericită lene intelectuală prin faptul că descurajează ridicarea de
întrebări şi cercetarea cu privire la o posibilă sursă exterioară a ideilor. Dacă ideile nu sunt
înnăscute, care este originea lor? Locke a afirmat că unele idei vin dintr-o singură sursă
38
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
senzorială. Două evenimente din acelaşi domeniu senzorial aflate în contiguitate spaţială sau
temporală pot fi asociate şi pot rezulta în ceea ce Locke numea idee. Alte idei rezultă din
conlucrarea a doua sau mai multe simţuri. Locke credea de asemenea că anumite idei provin din
reflecţie, care are la bază extrapolarea unei informaţii senzoriale anterioare. O anumită idee îşi
poate avea de asemenea originea într-o combinaţie complicată de senzaţie şi reflecţie.
Atitudinea puternic empirică a lui Locke cu privire la originea cunoaşterii a atras atenţia asupra
importanţei învăţării şi educaţiei şi asupra contextului social şi de mediu în care aceste activităţi
se desfăşoară. Dacă toate acestea păreau evidente pentru generaţiile care au urmat, în nici un caz
ele nu erau evidente într-o perioadă în care copiii erau adesea consideraţi responsabili pentru
infracţiuni şi erau subiectul celor mai dure pedepse, inclusiv pedeapsa capitală. Locke aprecia
că individul nu suporta întreaga responsabilitate pentru carenţe în cunoaştere – informaţia
iniţială se poate să nu fi fost niciodată oferită. Dacă responsabilitatea individuală se diminuează
oarecum în sistemul lui Locke, responsabilitatea sociala pentru alţii (în special copii) este
îmbunătăţită.
Căutarea originii ideilor l-a condus la observarea relaţiei dintre idei şi acele obiecte-
stimul din lume care generează ideile. Relaţia dintre lumea fizică şi lumea psihologică (lumea
ideilor) a fost un pas necesar pentru Locke, care era preocupat de validitatea cunoaşterii umane.
Locke dorea să demonstreze că ideile pot corespunde lucrurilor reale din lumea fizică; sau altfel
spus, “concepţiile unui entuziast şi raţionamentele unui om raţional vor fi adevărate în aceeaşi
măsură”. Creierul uman, în concepţia lui Locke, este adesea plin de imaginaţie, vise, himere şi
iluzii, dar poate conţine şi cunoaştere veritabilă. Locke susţine că „cele mai serioase gânduri ale
noastre vor fi doar puţin mai utile decât reveriile unui creier nebun”. Atunci care este temeiul
pentru a crede în corespondenţa dintre idei şi obiectele-stimul? Locke credea că anumite idei
simple furnizate de simţuri reflectă cu exactitate natura exterioară a lucrurilor. De exemplu,
avem o idee simplă de soliditate şi Locke spunea: “Dacă cineva mă întreabă ce este soliditatea,
îl trimit înapoi la simţurile sale pentru ca acestea să-l informeze”. Obiectele solide sunt
cunoscute prin intermediul pipăitului, ideea de soliditate nefiind o ficţiune, ci rezultatul
inevitabil al concordanţei dintre realitatea psihologică şi cea fizică. Două obiecte solide lovite
unul de altul produc un efect real şi noi suntem de aşa maniera făcuţi pentru a conştientiza şi a
cunoaşte acest efect. Locke afirmase de asemenea că o cunoaştere a adevărurilor matematice
reprezintă o cunoaştere veritabilă.
39
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Lumea reală nu este o lume imperceptibilă a substanţei materiale; mai curând, lumea
reala este lumea aşa cum o cunoaştem din experienţa noastră. Există o simplitate elegantă în
această filozofie, aşa cum este în materialism sau în oricare orientare monistă. Dar simplismul,
pe cât de dezirabil este pentru unii (poate pentru cei mai mulţi), are întotdeauna un preţ. O
filozofie care întruneşte nevoile noastre de simplitate poate câteodată să nu ajungă să
îndeplinească nevoia noastră de calitate.
O problemă majoră care o întâlnim în empirismul lui Berkeley are la bază consistenţa şi
coerenţa experienţei. Nu există nici un principiu în experienţa în sine care sa explice
coordonarea lumii noastre subiective. Lumea reala pentru Berkeley era lumea interioară a
ideilor şi a experienţei, iar lumea materială era cea care deriva din aceasta lume subiectivă.
Abordarea empirică a lui Berkeley în ceea ce priveşte percepţia spaţială aşa cum a fost
prezentată în cartea sa “Un eseu spre o nouă teorie a vederii” este considerată în ziua de azi un
tratat psihologic de referinţă. Berkeley a afirmat că „există o relaţie strânsă între vedere şi
atingere” şi că „o senzaţie vizuală puternică, plină de culori, va fi asociată cu o senzaţie tactilă
de apropiere, în timp ce o senzaţie vizuală mai puţin colorată poate fi asociată cu senzaţia de
depărtare”. Astfel, învăţăm să interpretăm senzaţiile de apropiere sau de distanţă prin
intermediul simţului tactil. Teoria lui Berkeley implică faptul că distanţa în sine şi din sine nu
poate fi văzută, percepută. Berkeley credea că o persoană care s-a născut oarbă şi care mai
târziu capătă vederea brusc nu va fi capabilă să perceapă adâncimea. Berkeley credea de
asemenea că asocierile dintre senzaţiile vizuale şi cele auditive oferă indicii cu privire la
adâncime. Lucrarea lui Berkeley despre percepţia spaţială a fost un deschizător de drumuri
pentru investigaţiile psihologice asupra simţurilor care au urmat.
David Hume (1711-1776), prezintă una dintre cele mai bogate şi mai radicală concepţie de
filozofie empirică. Hume, mai mult decât oricare altul, a zugrăvit o imagine a implicaţiilor
empirismului manifest. Mergând pe urmele lui Berkeley, Hume a fost de acord că evenimentele
din experienţă constituie materia primă a filozofiei. Evenimentele din experienţă, potrivit lui
Hume, nu sunt ţinute la un loc de nici o “legătura necesară” care poate fi stabilită prin raţiune.
De asemenea nu se poate stabili faptul că o secvenţă de evenimente încărcată de semnificaţie
din experienţă este condusă de o succesiune externă de evenimente care reflectă relaţii de genul
cauză-efect.
Cele mai importante lucrări ale lui D. Hume sunt: „Tratat asupra naturii umane” şi „Eseuri
privind înţelegerea umană”.
Viaţa mentală la Hume nu se putea baza pe nici un fel de substanţă mentală care să poată fi
verificată prin intermediul raţiunii. Urmând calea empirismului său radical pentru a aborda
cunoaşterea, Hume nu a găsit decât impresii şi idei. Impresiile conţin în interiorul lor o forţă
considerabilă. Ele includ senzaţii, pasiuni (motive) şi trăiri afective. Astfel, un gust, o culoare,
nevoia acută de a mânca, un sunet, un stimul neaşteptat care rezulta din teamă sau un miros
constituie o impresie. Ideile sunt imagini mai slabe ale impresiilor. Amintirea unui gust la 30 de
minute după masă constituie o idee, care în cazul acesta este o amintire mai palidă a impresiei
originale. Hume a arătat că impresiile sau ideile pot fi simple, ca o singură notă clară, sau
complexe, aşa cum am putea întâlni când răspundem simultan la culoare, gust, miros şi simţ la
un obiect precum mărul. Hume a afirmat că impresiile şi ideile se aseamănă. El credea că multe
idei sunt nemijlocite prin faptul că se aseamănă foarte bine cu impresia căreia îi corespund.
Omul poate avea de asemenea idei mediate care consistă în imagini ce corespund pur şi simplu
unei impresii sau unei idei nemijlocite. Astfel ne putem imagina cum arată un anumit oraş chiar
dacă nu l-am văzut niciodată. Ideea noastră este mijlocită şi are la bază experienţa noastră de a
fi perceput alte oraşe de dimensiuni asemănătoare.
Hume respingea orice noţiune de sine consistent şi nu a reuşit să găsească nici măcar o
singură impresie sau idee care să justifice sentimentul nostru puternic de continuitate sau
identitate. În experienţa normală acelaşi Eu se bucură acum de micul dejun şi mai târziu găseşte
40
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
plăcere într-o călătorie cu maşina spre un oraş apropiat, chiar dacă admite că există goluri între
cele două experienţe şi că acestea nu sunt în mod necesar legate una de cealaltă. În analiza
finală continuitatea sau identitatea este potrivit lui Hume, un produs al imaginaţiei şi omul nu
poate face o afirmaţie obiectivă în numele unei asemenea imaginaţii. Noi percepem conexiuni
cauzale între intrările din parada noastră de impresii şi idei atunci când intrările par să fie
similare, când o intrare o urmează regulat pe alta sau când intrările sunt apropiate în spaţiu şi
timp. Astfel, sentimentul de identitate personală este produsul modului ciudat în care
răspundem succesiunii de idei. Până la urmă, identitatea personală este o construcţie care are la
baza modul cum ne organizăm intrările şi golurile din experienţa noastră.
O altă trăsătură importantă a abordării emoţiilor de către Hume este presupunerea lui că
toate trăirile afective “sunt întemeiate pe durere şi plăcere”. Hume credea că emoţii precum
bucuria, dorinţa şi speranţa derivă din plăcere, în timp ce enervarea, dispreţul şi frica derivă din
durere. În cadrul abordării sale Hume încercă să-şi demonstreze experimental afirmaţiile. Într-o
secţiune a tratatului său, Hume a declarat că lucrarea este “o încercare de a introduce metoda
experimentală de a raţiona în subiectele morale”. Aşa-numitele experimente ale lui Hume
constau în general în ceea ce am putea numi anecdote sau demonstraţii. El a încercat să
găsească o cale de a lega afirmaţiile de evenimente observabile. Hume vorbea despre transferul
unei trăiri afective de la un obiect la un altul apropiat expunând o situaţie des întâlnită - cearta
cu un membru al unei familii poate duce la dispreţuirea întregii familii, chiar dacă ceilalţi
membrii nu au făcut nimic pentru a merita ura.
Englezii sunt consideraţi fondatorii filozofiei empirice, dar de pe continent s-au adus de
asemenea contribuţii importante la empirism. Filozoful francez Voltaire (1694-1778), care a
lăudat în mod public filozofia engleză, a adus aceasta filozofie pe continent. Operele literare ale
lui Voltaire, precum şi tratatele sale filozofice trădau atât suspiciunea sa în raport cu teoriile
netestate şi cu dogmele teologice cât şi susţinerea acordată unei filozofii bazate pe observaţie şi
pe experiment. Entuziasmul său faţă de gândirea englezească, aşa cum s-a manifestat el în lauda
adusă lui Locke, a avut ca rezultat un mandat de arestare şi un exil îndelungat. Atitudinea lui
Voltaire pentru noua filozofie empirică a avut un impact direct asupra filozofilor empirişti
francezi Etienne Bonnot de Codillac (1714-1780) si Claude-Adrien Helvetius (1715-1771).
41
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
să fie privite drept subiective sau obiective. Ca filozof practic, el a fost interesat mai mult de
implicaţiile filozofiei senzoriale în educaţie şi învăţare.
Critica empiriştilor englezi privind cunoaşterea înnăscută şi-a găsit ecoul în lucrările
practice ale asociaţioniştilor şi utilitariştilor. Asociaţioniştii şi utilitariştii secolelor al XVIII-lea
şi al XIX-lea s-au inspirat din implicaţiile practice ce reieşeau din gândirea unor empirişti
precum Locke, Berkeley şi Hume. Dacă prin intermediul experienţei se acumulează
cunoaşterea, atunci modalitatea de achiziţionare a cunoaşterii este ridicată la rang de obiect de
studiu. Cunoaşterea nu mai poate fi privită ca existând pur şi simplu, ca o constantă data, o
gratuitate oferită de zeitate sau de forţele benefice ale naturii. Modalitatea specifică prin care se
achiziţionează cunoaşterea devine acum un semn de întrebare şi o sarcina centrale în ştiinţa
naturii umane. Asociaţionismul aşează la baza vieţii psihice procesele de asociaţie a ideilor puse
în lumină încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia de David Hume.
Căutând prin analiza psihologică legile potrivit cărora ideile, impresiile noastre se leagă
şi se combină între ele, asociaţionismul depăşeşte simpla descriere a fenomenelor sufleteşti,
înlăturând în acelaşi timp şi ipotezele metafizice. De altfel, cercetarea empirică a faptelor de
conştiinţă este una dintre trăsăturile caracteristice ale psihologiei engleze.
42
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Abordarea asocierii de către Hartley a fost influenţată de Isaac Newton şi John Locke.
Astfel, ceea ce ne place sau ceea ce evitam intelectual face obiectul legilor învăţării sau
asocierii. Hartley a sesizat rapid implicaţiile morale sau religioase ale unei asemenea poziţii.
Valorile în sine pot fi înţelese în termenii psihologiei ştiinţifice. Asociaţionismul lui Hartley a
fost complimentat de o neurofiziologie inspirată de fizica newtoniană. Newton afirmase că
informaţia provenită de la simţuri este transmisă creierului prin nişte vibraţii care pornesc din
fibrele nervoase. Hartley şi-a extins ideea afirmând că vibraţiile de la simţuri pot determina
vibraţii mai mici, care persistă pe perioade scurte după contactul cu stimulul iniţial.
Jeremy Bentham (1748-1832) a fost foarte puţin interesat de dreptul practic; el era
preocupat de probleme mai abstracte legate de justiţie şi de drept. În consecinţă, şi-a dedicat
viaţa în mare parte problemelor legate de filozofia legii. În 1789, a publicat o lucrare teoretică
intitulată “Introducere în principiile eticii şi legislaţiei”. Mare parte din opera sa a fost publicată
postum de către prietenii săi. O parte din studiile cele mai solide şi influente ale lui Bentham se
concentrau asupra abordării sale utilitariste în ceea ce priveşte recompensa şi pedeapsa.
Bentham a afirmat că abordarea intuitivă a dreptului generează un sistem presărat cu
subiectivitate şi inegalitate. El a adăugat că există baze obiective pentru teoriile politice, sociale
şi legale. Aceste baze obiective sunt adunate la un loc într-un singur principiu al utilitarismului
care se numeşte calculul hedonic. Ideea de bază este că orice acţiune ar trebui să fie judecată în
termenii consecinţelor lor sociale în ceea ce priveşte plăcerea şi durerea. Ar trebui să
maximizăm plăcerea şi să minimalizam durerea şi să căutam cea mai mare plăcere pentru cel
mai mare număr de oameni. De asemenea, pedepsele ar trebui elaborate în termenii principiilor
utilitariste. De exemplu, un conducător care este prins că face o înţelegere cu inamicul în mod
ilegal merită o pedeapsă mai mare decât un alt lider care este prins având o aventură. O
persoană înstărită care este prinsă sustrăgând o suma mare de bani de la o instituţie financiară ar
trebui să fie pedepsită mai mult decât o persoana care fura pentru a-şi hrăni copiii. Deşi există
diferite tipuri de pedepse dure, scopul acestora este, în general, să-l facă pe individ să sufere
pentru fapta sa. Accentul regăsit în teoria lui Bentham este de a proteja societatea sau chiar de
a-l reforma pe infractor. Avantajele relative ale celor două teorii sunt încă deschise pentru
dezbateri, dar Bentham a oferit o nouă modalitate de a privi pedeapsa, şi astfel teoria sa a servit
drept corecţie pentru pedepsele severe. După lucrarea lui Bentham s-a înregistrat o sensibilitate
crescândă pentru nevoia de a opri pedepsele crude şi neobişnuite. A existat de asemenea o
sensibilitate crescândă cu privire la importanţa aplicării unor standarde diferite de pedepse
copiilor şi adulţilor. Bentham credea de asemenea în hedonismul psihologic, ideea că fiinţele
umane caută personal să câştige plăcere şi să evite durerea. Într-adevăr, acesta era principiul
psihologic principal din sistemul lui Bentham. Este un principiu pe care mulţi psihologi aveau
sa-l îmbrăţişeze.
James Mill (1773-1836) dezvoltă pe linia gândirii lui Hume şi Hartley, o psihologie
sistematică. El consideră senzaţia ca singurul element primordial şi asociaţia ca singurul
principiu de organizare a vieţii psihice. Metoda sa ia drept model analiza chimică ce
urmăreşte să izoleze elementele chimice din corpurile complexe. Cea mai cunoscută lucrare
psihologică a lui Mill, “Analiza fenomenului mintii umane” (1829) prezintă o abordare
mecanică a proceselor mentale. Credinţele, amintirile şi experienţele – chiar şi scopurile şi
preferinţele estetice – îşi au toate rădăcina în asociere sau în condiţionare. Caracterul şi
abilitatea cognitivă sunt rezultatul unui proces educaţional adecvat. James Mill extinde şi
completează gândirea lui Hartley de care a fost mult influenţat şi devine astfel, cum îl numeşte
John Stuart Mill în prefaţa ediţiei operelor tatălui său, „al doilea părinte al psihologiei
asociaţiei”. În acelaşi timp senzorialismul său aminteşte şi pe cel al lui Condillac, îmbogăţit cu
analiză exactă şi precisă.
43
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Senzaţiile şi fenomenul asociaţiei explică, după James Mill, toată complexitatea vieţii
psihice. Astfel el dezvoltă 8 categorii de senzaţii: miros, gust, auz, văz, pipăit, senzaţie de
dezorganizare într-o parte a corpului, senzaţii musculare, senzaţiile canalului alimentar. Mai
târziu psihologia modernă va reduce ultimele trei categorii la două – kinestezice şi viscerale
(şcoala scoţiană nu recunoaşte decât cele cinci simţuri). Când senzaţiile noastre încetează, prin
absenţa cauzei externe producătoare, ceva supravieţuieşte în spiritul nostru, „o copie, o imagine
a senzaţiei, câteodată o reprezentare sau o urmă a senzaţiei. Această copie o numesc idee” (J.
Mill 1829).
Asociaţia între senzaţii are loc după o ordine stabilită între obiectele din realitatea
exterioară, o ordine sincronică sau o ordine succesivă. Asociaţia este un fenomen general şi
toată viaţa noastră psihică poate fi considerată ca un şir de imagini sau de sentimente. Asociaţia
se produce fie între senzaţii, fie între idei. Ordinea sincronică a două relaţii simultane este
ordinea în spaţiu. Ordinea succesivă, raportul anterior posterior între două fenomene e ordinea
în timp. Cum ideile noastre derivă din senzaţii, e firesc ca ordinea ideilor să derive din cea a
senzaţiilor.
Tot asociaţia explică formarea ideilor noastre despre obiectele din realitatea exterioară,
formarea ideilor generale, a noţiunilor de asemănare şi de diferenţă, de antecedent şi
consecvent, ca şi cele de spaţiu, timp, mişcare şi infinit.
Emoţiile şi actele de voinţă sunt supuse şi ele legilor asociaţiei. Emoţiile complexe
provin din emoţii simple pe calea asociaţiei.
Toate senzaţiile noastre sunt agreabile sau dezagreabile, sau indiferente. Plăcerea şi
durerea sunt cele două afecte primitive. Durerea şi plăcerea produc ideea de durere şi plăcere.
Când ideea unui sentiment de plăcere e concepută ca viitoare, fără a fi siguri că va avea loc,
simţim speranţa; când suntem siguri că va avea loc simţim bucuria. Când un sentiment de
durere e conceput ca viitor, fără a fi sigur, simţim teama; când suntem siguri că se va produce,
simţim tristeţea. Plăcerea şi durerea au cauze imediate sau îndepărtate.
Analiza lui James Mill tinde să arate că sentimentele cele mai puternice nu sunt decât
nişte agregate formate prin juxtapunerea sau prin fuziunea unor sentimente simple. Chiar un
sentiment aşa de normal şi de general cum este dragostea părinţilor pentru copiii lor se explică
în ultimă analiză prin procesul de asociaţie.
John Stuart Mill (1806-1873) introduce în Anglia pozitivismul lui Auguste Comte.
Ideile sale originale sunt mai ales în domeniul metodelor ştiinţifice, al logicii inductive şi al
eticii utilitare şi mai puţin în psihologie, dar filozofia sa în genere se sprijină pe o psihologie
asociaţionistă.
Legea asociaţiei reprezenta cea mai generală lege a fenomenelor psihice iar asociaţia
este modul de explicare cel mai general şi instrumentul de cercetare cel mai perfect al
psihologiei.
După J.St.Mill legile asociaţiei sunt următoarele:
• ideile fenomenelor asemănătoare tind să se prezinte împreună în spirit;
• când două impresii sau idei au fost percepute simultan sau în succesiune imediată, una
tinde să aducă în conştiinţă pe cealaltă.
Există două feluri de contiguitate: simultaneitatea şi succesiunea imediată. Asociaţiile
simultane predomină la persoanele înzestrate cu o ascuţită sensibilitate organică; senzaţiile
resimţite concomitent cu intensitate se asociază strâns între ele. Această predominare a
asociaţiilor sincronice produce o tendinţă de a concepe lucrurile sub forme concrete, colorate,
pline de detalii şi stimulează imaginaţia. Asociaţiile simultane se întâlnesc des la pictori şi poeţi.
Fenomenul psihic elementar este senzaţia. Opoziţia dintre subiect şi obiect, între spirit şi
materie se produce la opoziţia dintre senzaţia considerată în mod subiectiv şi senzaţia
considerată în mod obiectiv. Corpurile exterioare nu sunt decât posibilităţi permanente de
senzaţii. El considera ca inconştientul nu exista iar conştiinţa este o cunoaştere intuitivă ce
44
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
constituie fondul trăsăturilor noastre psihice care nu există decât în conştiinţă şi prin conştiinţă:
a avea o noţiune, o senzaţie, înseamnă a avea conştiinţa unei noţiuni, a unei senzaţii. Nu există
activitate psihică fără conştiinţă, şi singurele fenomene inconştiente au loc la nivelul
modificărilor organice ale sistemului nervos.
45
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
Conţinuturi:
Obiective:
4. Prezentarea raţionalismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
5. Prezentarea mecanicismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
6. Prezentarea naturalismului şi a contribuţiei sale la dezvoltarea psihologiei
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
Filosofia raţionalistă apare ca opoziţie faţă de empirism şi îşi întoarce atenţia către
principiile axiomatice primordiale şi către raţiune, în calitate de călăuze în direcţia cunoaşterii.
Termenul de raţionalism a fost derivat din latinescul „ratio“, care înseamnă a raţiona, a gândi, a
socoti. Filosofia raţionalistă poate fi pusă în opoziţie cu filosofia empiristă, din mai multe
puncte de vedere. În primul rând, filosofia raţionalistă pune accentul pe cunoaşterea apriorică,
în timp ce empirismul întăreşte ideea potrivit căreia cunoaşterea este dobândită din experienţă.
În al doilea rând, în cadrul filozofiei raţionaliste, mintea este considerată ca fiind activă - în
sensul capacităţii ei de a selecta, de a organiza şi de a face deosebiri, în timp ce, în filosofia
empiristă, mintea este privită ca fiind pasivă - asemeni unei „tabula rasa“, a unei tăbliţe de
ardezie complet nescrise. În fine, raţionamentul deductiv este cel pe care se aşează accentul în
cadrul raţionalismului, în timp ce empirismul atribuie importanţă raţionamentului inductiv.
Conform empirismului mintea primeşte informaţie prin intermediul simţurilor. Cunoştinţele
despre lume sunt construite treptat, prin asociaţii bazate pe astfel de influente externe cum ar fi
contiguitatea, similitudinea, contrastul şi consolidarea. După raţionalism, mintea nu este doar un
simplu depozit pasiv de informaţie senzorială. Deducţia porneşte de la o premisă majoră asupra
unei clase de evenimente şi deduce consecinţele pentru un eveniment particular. Inducţia, din
contră, implică procesul de a raţiona, dinspre particularităţi şi detalii, spre generalităţi cât mai
universale - ori de la eşantioane, către populaţii. Concluziile raţionamentului inductiv sunt
46
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
René Descartes (1596-1650) a fost contemporan cu Hobbes şi Galilei trăind în „marele secol”
al clasicismului francez, secolul lui Racine, Molliere şi Corneille. Fizica sa materialistă,
complet separată de metafizică stârnea interesul fiind discutată peste tot prin saloane. Astfel
viziunea teologică medievală va fi înlocuită cu concepţia ştiinţifică modernă bazată pe libera
cercetare a fenomenelor. Descartes este considerat - în mod tradiţional - a fi un raţionalist,
datorită accentului pe care îl pune asupra raţiunii, drept mijlocul adecvat, pentru a ajunge la
cunoaşterea ştiinţifică. Cu toate acestea, putem remarca, în cele mai însemnate lucrări ale sale,
marea importanţă pe care o acorda ideilor înnăscute, adevărurilor apriorice, ca şi o preferinţă în
favoarea deducţiei. Căutările lui Descartes pentru a găsi un edificiu intelectual, în stare să
reziste asaltului scepticismului, au început prin abordarea metodei scepticismului, ca instrument
de analiză.
Ca şi Bacon, Descartes considera că ar trebui să lăsăm deoparte vechile prejudecăţi, ca şi
părerile general acceptate. Totuşi, el se grăbea să separe imediat ştiinţa de credinţă.
Deşi sistemul lui Descartes trădează o preferinţă pentru deducţia pornită din adevăruri
evidente de la sine, acesta îi păstrează şi experienţei un rol în cadrul procedurii ştiinţifice. Cu
siguranţa, el era destul de conservator în părerile sale legate de experimente, deoarece îşi dădea
seama că o experienţă ştiinţifică este doar o formă particulară de observaţie, ce poate fi
concepută în mod mediocru şi care poate avea, de aceea, drept rezultat, doar informaţie greşită.
Prin urmare, metoda lui Descartes păstrează un loc şi pentru experienţa obişnuită şi observaţia
simplă, de zi cu zi. Într-adevăr, Descartes avea mai multă încredere în experienţa uzuală, decât
în experimente, şi credea că simpla observare a evenimentelor naturale, urmată de o reflecţie
critica, asigura fundamentarea necesară ştiinţei. Aşadar, rolul experienţei, în metoda lui
Descartes, este de a furniza material pentru reflecţie. Reflecţia, bazată pe informaţia senzorială,
este cea care constituie sursa procedurii ştiinţifice.
Descartes a avut o influenţă continuă asupra acelor filosofi, care l-au urmat, în tradiţia
raţionalistă. Referirile la studiile de pionierat ale lui Descartes abundă, în lucrările filosofilor
secolelor al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, interesaţi de problema cunoaşterii şi a noilor
ştiinţe. Succesorul imediat al lui Descartes, Benedict Spinoza, a fost în mod special influenţat de
filosofia acestuia despre ştiinţă. După cum vom vedea, Spinoza a extins metoda lui Descartes,
într-o manieră lipsită de compromisuri, şi a dat forma unei importante baze conceptuale pentru
o ştiinţă a naturii umane.
Descartes deschide epoca modernă a gândirii europene prin materialismul său în ştiinţele
naturii, prin concepţia unei fizici relaţionale cu legi formulate matematic şi afirmarea puterii
gândirii critice şi liberului arbitru, prin încrederea acordată raţiunii umane în calea găii
adevărului. Cartezianismul lui Descartes este un sistem coerent, o doctrină care va lumina
drumul ştiinţei până în zilele noastre.
În psihologie Descartes afirmă un dualism, ontologic: spiritul şi materia sunt două
substanţe distincte, fiecare cu proprietăţi diferite. Caracteristică spiritului este gândirea iar
caracteristică materiei este întinderea. Dualismul susţinut de el ca formă a idealismului elimină
orice intervenţie din partea spiritului în procesele fenomenelor materiale şi organice şi va
deschide drumul unei explicaţii ştiinţifice în fiziologie. Activitatea şi mişcările omului şi
animalelor sunt determinate exclusiv de funcţionarea organelor din corpul lor. Descartes este
creatorul noţiunii de reflex în fiziologie şi psihologie. Este vorba de o ştiinţă care să realizeze o
mai adâncă cunoaştere a naturii nu a textelor şi citatelor ca în renaştere.
47
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
48
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
49
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
50
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Din punctul de vedere al psihologiei sociale, Kant a privit cu dispreţ spre acel gen de
naţionalism, care discreditează valorile umane. El nutrea convingerea că fiinţele omeneşti ar
trebui să lucreze pentru atingerea unor perspective educative, istorice şi umanitare, ce se ridică
cu mult deasupra prejudecăţilor locale. Kant a fost unul dintre primii, care au avansat a teorie a
dezvoltării morale. El considera că fiinţele umane sunt prinse, în mijlocul tensiunilor dintre
heteronomie şi autonomie. Heteronomia, sau conducerea din exterior, se manifestă prin
bunătatea bazată pe autoritate şi prin reguli sau ameninţări, ori prin recompense şi pedepse.
Autonomia se referă la auto-conducere şi la capacitatea de a acţiona de o manieră morală - nu
doar pentru a face pe placul unei autorităţi, sau pentru ca o astfel de acţiune este sursa unei
recompense - ci datorită unei intense necesităţi morale, intrinseci - într-o situaţie dată. Teoria
acţiunii morale a lui Kant este legată, în mod intim, de convingerea sa, în posibilitatea libertăţii
individuale. Kant este considerat drept unul dintre marii filosofi ai tuturor timpurilor, dar el este,
de asemenea, foarte important şi pentru istoria ştiinţei. Împreună cu Descartes şi Laplace, Kant
credea în evoluţia sistemului solar. Este iarăşi clar, că el era convins de evoluţia geologică şi
biologică, cu toate că nu a reuşit să se ocupe de aceste subiecte. A fost, de asemenea, interesat şi
de meteorologie, cutremure şi geografie - şi a avut contribuţii, în fiecare din aceste domenii.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost interesaţi de practică şi de teoria măsurării.
Un astfel de interes era motivat de întrebări simple şi practice precum: „Câte zile au trecut?“,
„Cât e de departe?“, „Cât de mult, din acest produs, sa dau, în schimbul celuilat?“, „Câte bucati
de lemn, de ce formă şi de ce mărime, îmi vor trebui, ca să clădesc o casă?“, „Cât de repede?“.
Cum erorile pot fi distructive, pentru bunăstarea economică, pentru cea socială, ori pentru cea
fizică - măsurătorile au avut, dintotdeauna, o mare importanţă.
Progresele înregistrate în acest domeniu al măsurării au influenţat enorm ştiinţa,
tehnologia şi chiar modul în care ne putem percepe pe noi înşine. Spre exemplu, în secolul al
XIX-lea, Herman von Helmholtz, a reuşit să măsoare viteza de transmitere a impulsului nervos.
Fundamentul conceptual, al dezvoltării noilor studii cantitative în psihologie, a fost consolidat,
cel puţin parţial, de amploarea luată de către perspectiva mecanicistă.
51
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
b) problema limbajului;
c) psihologia emoţiilor.
În ceea ce priveşte mecanismul psihic şi procesul cunoaşterii el pleacă de la ideea că
orice cunoaştere provine din senzaţie, punând bazele senzualismului dezvoltat mai târziu de
John Locke.
Hobbes considera drept cauză a senzaţiei corpul exterior sau obiectul care impresionează
organul de simţ, această impresie propagându-se prin intermediul nervilor. Această mişcare nu
o considera ca fiind proces psihic ci proiectarea în afară a sensibilităţii noastre, lucrurile
neavând decât mişcare. Caracterul subiectiv atribuit senzaţiei dă un aspect idealist psihologiei
sale în tot mecanicismul său.
Problema limbajului la Hobbes se rezumă la faptul că în univers există doar lucruri
individuale şi doar numele lor sunt universale. Limbajul este astfel doar un mijloc de notare sau
înregistrare a gândirii deoarece gândirea nu se poate formula, nu se poate stabiliza decât atunci
când îmbracă haina cuvintelor.
Hobbes este primul gânditor care afirmă unitatea dintre limbaj şi gândire. Comunicarea
implică nu doar schimbul de idei între oameni ci şi cel de intenţii, planuri, comenzi. Limbajul
fiind un mod de a influenţa pe alţii şi de a-i determina să execute anumite activităţi.
Hobbes explică pasiunile ca provenind din instinctul de conservare, fiind determinate de
două feluri de mişcări: una vitală (circulaţia sângelui, pulsul, respiraţia) şi cealaltă voluntară (în
care imaginaţia are un rol hotărâtor). El este cel dintâi filozof englez care caută o explicaţie
relaţională, ştiinţifică pentru fenomenele psihice, omul fiind supus aceloraşi legi ca şi natura. În
viziunea lui omul e un corp alcătuit din părţi al căror mecanism se aplică şi fenomenelor
psihice.
Jan Swammerdam (1673-1680), medic olandez, realizează una dintre primele verificări
ale teoriei lui Descartes asupra mişcării. Swammerdam a conceput un set de strălucite
demonstraţii care s-au dovedit stânjenitoare pentru ideile lui Descartes după care muşchii s-ar
umfla datorită unui influx de energii vitale dinspre creier. În clasica sa lucrare „Cartea naturii“
(1758) Swammerdam demonstrează că un muşchi şi nervul sau ataşat desprinse din piciorul
unei broaşte vor continua să se contracte chiar şi atunci când vor fi separate de corp. Fie şi
numai ea singură această demonstraţie elimină ventriculele dinăuntrul creierului în calitate de
generatoare de „energii vitale“. Swammerdam a mai demonstrat, de asemenea, ca muşchiul
continuă să se contracte chiar şi după ce erau realizate mici incizii care separau unele dintre
fibre. Cea mai evidentă dovadă împotriva ideii că energiile vitale ar fi cele care umflă muşchiul,
apare dintr-o demonstraţie ceva mai complicată. Un piston ce avea ataşat un fir din alamă
având un cârlig în formă de buclă la capăt a fost pregătit în aşa fel încât să poată fi introdus, în
partea de jos a cilindrului. Un alt fir din argint prevăzut, de asemenea, cu un cârlig în formă de
inel a fost trecut prin bucla firului de alamă. Muşchiul unei broaşte împreună cu nervul ataşat a
fost aşezat în cilindru, iar nervul a fost trecut prin inelul firului de argint. Celălalt capăt al
acestui fir din argint a fost trecut de-a lungul marginii pistonului şi extras prin fundul
cilindrului. O picătură de apă a fost turnată în pipetă, iar firul de argint a fost tras pentru a activa
nervul şi muşchiul. Dacă muşchiul ar fi crescut în mărime, aşa cum prezicea teoria lui
Descartes, atunci picătura de apă ar fi trebuit să fie împinsă în sus. Cu toate acestea, picătura nu
a urcat; chiar a coborât puţin. Aceste rezultate au infirmat teoria lui Descartes referitoare la
contracţia muşchilor şi energiile vitale.
Swammerdam se găsea cu mult înaintea timpului său, atât din punct de vedere
conceptual, cât şi metodologic. Opera sa a demonstrat, în mod clar, importanţa experimentelor
bine concepute, şi a pregătit drumul pentru un număr, în continuă creştere, de studii asupra
măsurării şi mecanicii evenimentelor fiziologice şi comportamentale.
52
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Julien Offray De La Mettrié(1709-1751) medic şi filozof francez, a fost unul dintre cei
mai importanţi şi profunzi filosofi materialişti ai secolului al XVIII-lea. Cartea sa „Omul - o
maşina“ includea fiinţa umană în programul mecanicist ce îşi avea originile din opera lui
Descartes. La Mettrié argumenta că lucrurile considerate de noi drept mentale, sunt în totalitate
dependente de corp. Înrolat în cadrul Armatei Franceze observase pe parcursul unei perioade în
care a suferit de pe urma unei boli, cum claritatea gândirii sale corespundea temperaturii
corpului. El a atras atenţia asupra corespondenţei dintre leziunile creierului şi capacităţile
mentale. În opinia lui, este cu mult mai probabil să fim sănătoşi mintal atunci când suntem
sănătoşi din punct de vedere fizic; profilul mental suferind ca urmare a slăbiciunii fizice. La fel
ca Vartanian (1967), La Mettrié vedea creierul în termenii „modelului unei ‘maşini de gândit’,
în care percepţiile alimentau idei sub forma unor simboluri codate şi care erau la rândul lor,
stocate, clasificate, comparate şi combinate de către aparatul cerebral în scopul generării tuturor
varietăţilor de gânduri“ (pag. 381).
La Mettrié nu a reuşit să găsească o diferenţiere calitativă între oameni şi animale. El
credea ca dobândirea limbajului ne defineşte drept oameni, nefiind însă pe deplin convins, de
unicitatea noastră. Dacă maimuţele ar putea fi învăţate să vorbească ar fi identice cu omul
primitiv“ (pag. 146).
La Mettrié a fost un determinist meticulos. Judecătorii care acordau sentinţe oamenilor
ar trebui înlocuiţi de către doctori inteligenţi care să caute conexiuni cauzale şi moduri de a
vindeca. Societatea ar trebui protejată, de cei bolnavi sau prost integraţi, dar pedeapsa ca
răzbunare nu îşi are sensul. La Mettrié considera că fericirea şi sănătatea ar trebui să constituie
ţelurile supreme ale medicinii şi filozofiei. Noţiuni învechite precum păcatul, răul, viciul sau
virtutea trebuiau înlocuite de concepte ştiinţifice. La Mettrié a reprezentat a fost o figură
marcantă în genealogia intelectuală a behaviorism-ului, reflexologiei, ciberneticii şi abordărilor
comportamentului uman. Opera sa reprezintă extinderea logică, a modelului „animal-maşină“,
al lui Descartes făcând tranziţia către o perspectivă cantitativ-mecanică a vieţii.
53
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Franta, demonstrează faptul că rădăcinile ventrale, sau anterioare, ale măduvei spinării joacă un
rol important în contracţia musculară. Chiar dacă Bell a fost primul care a făcut descoperirea -
fapt confirmat şi de către Magendié - experimentul iniţial al lui Bell stabilise doar funcţiile
motorii ale extremităţilor ventrale. În urma experimentelor lui Magendié s-au stabilit cu
certitudine atât funcţiile senzoriale ale extremităţilor nervilor dorsali, sau posteriori, cât şi
funcţiile motorii ale extremităţilor nervilor ventrali, sau anteriori. Chiar dacă asupra priorităţii,
s-au născut controverse amare, descoperirea de importanţă majoră pentru domeniul fiziologiei, a
rămas cunoscută sub numele de „Legea Bell - Magendié“.
François Magendié (1783-1858) este considerat drept unul dintre marii pionieri ai
fiziologiei experimentale. Fondează publicaţia „Jurnal de fiziologie experimentală“ şi pledează
în mod insistent pentru studiile empirice ce puneau accentul pe fapte derivate din experimente
bine controlate. De numele lui se leagă introducerea în practica medicală a unor alcaloizi
precum: stricnina, morfina, brucina, codeina, chinina, ori veratrina.
Magendié, mai puţin stânjenit în lucrările sale de susţinătorii drepturilor animalelor
decât Bell în Anglia a putut să realizeze experimente de vivisecţie ce au dus la evidenţierea
rădăcinilor motorii şi senzoriale ale măduvei spinării. A dezvoltat tehnici de separare a
rădăcinilor anterioare fără ca rădăcinile posterioare acestea să fie afectate. Utilizând câteva
specii diferite de animale, el a reuşit să separe în mod sistematic rădăcinile anterioare şi cele
posterioare, pe rând sau în acelaşi timp. Rezultatele au arătat în mod clar faptul că lezarea
rădăcinilor anterioare împiedică mişcarea, în timp ce lezarea celor posterioare limitează
sensibilitatea. Separarea ambelor tipuri de rădăcini are drept rezultat pierderea totală, atât a
senzaţiei, cât şi a mişcării.
Descoperirea distincţiei dintre funcţiile senzoriale şi motorii ale rădăcinilor nervilor
măduvei spinării a contribuit la apariţia ideii conform căreia şi alte canale nervoase ar putea fi
specializate la un nivel înalt. O expunere timpurie referitoare la energia specifică a nervilor a
fost susţinută în anul 1818 de către Charles Bell, dar doctrina energiilor specifice implicând o
radicală separare calitativă a diferitelor simţuri a fost elaborată de fiziologul german Johannes
Müller.
Johannes Müller (1751-1801), sub influenţa cercetărilor lui Bell, elaborează teoria
energiilor specifice. În lucrarea sa „Manual de fiziologie a omului“ spunea că pentru fiecare
dintre cele cinci simţuri există o „energie nervoasă specifică“, astfel încât nervul impune
calitatea senzaţiei şi proceselor mentale. În opinia sa, un nerv este capabil să transmită numai un
singur tip de senzaţie. Astfel, indiferent de modul în care este stimulat nervul, el va transmite
54
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
55
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
dezvoltării teoriei curbei de distribuţie, au fost cel ale lui Pierre Simon de Laplace (1749 - 1827)
şi al lui Karl Friedrich Gauss (1777 - 1855). Curba îşi primeşte, astfel, numele tipic de curba
gaussiană, sau - uneori - curba normală.
Francis Galton (1822-1911) s-a născut în Anglia, lângă Birmingham şi şi-a construit o
carieră de o productivitate absolut remarcabilă. Bibliografia sa cuprinde publicaţii de
popularizare, dar şi publicaţii de specialitate, peste trei sute de titluri, ce acoperă o variată sferă
de subiecte.
Datorită călătoriilor sale Galton a dezvoltat un pătrunzător interes pentru cercetarea
vremii, devenind unul dintre pionierii meteorologiei. El a schiţat unele dintre primele hărţi
sinoptice şi a descoperit importanţa gradienţilor de înaltă şi joasă presiune în predicţia
meteorologică. A fost interesat în mare măsură de instrumentaţia ştiinţifică inventând diverse
astfel de instrumente. Galton a fost, de asemenea, un pionier al ştiinţei utilizării amprentelor
drept mijloc de identificare. Cu toate acestea, el este cel mai bine cunoscut, pentru dezvoltarea
noilor tehnici statistice care şi-au găsit o largă aplicare în cadrul psihologiei.
Contribuţiile adese de Galton teoriei şi practicii măsurării au influenţat cercetarea
experimentală a problemelor investigate de către psihologi prin dezvoltarea şi utilizarea unor
concepte statistice, cum ar fi valoarea medie sau procentul.
Ideile originale ale lui Galton referitoare la conceptele de regresie şi corelaţie au apărut
ca urmare a interesului său pentru problema eredităţii. El a folosit diagrame de împrăştiere,
pentru a caracteriza relaţia, dintre înălţimea părinţilor şi înălţimea copilului lor, la vârsta adultă.
În primele sale lucrări, Galton a fost interesat de corelaţiile ce se puteau stabili între trăsăturile
fizice (înălţime, greutate, circumferinţa capului) şi a introdus termenul de valoare medie a unei
distribuţii, o măsură importantă contemporană a tendinţei centrale. El a apelat la funcţiile de
repartiţie, intoducând termenul de funcţie de distribuţie, deşi conceptul nu era nou.
Psihologia a fost puternic influenţată de apariţia noilor tehnici de măsurare şi
metodelor de analiză. Francis Galton a fost recunoscut ca pionier în studiul diferenţelor
interindividuale. Înaintea publicării cărţii „Originea speciilor“ de către Darwin, diferenţele
dintre indivizi erau atribuite unor diferenţe de voinţă. Galton considera că diferenţele dintre
oameni, sunt foarte mari şi în mare parte sunt înnăscute. El a demonstrat că muzicienii provin
mai ales din familii de muzicieni, judecătorii din familii de judecători, poeţii din familii de
poeţi, comandanţii militari din familii de comandanţi şi aşa mai departe. În opinia lui Galton,
diferenţele de memorie, de abilitate matematică, muzicală, ori literară etc. sunt aspecte care se
pretează investigaţiilor ştiinţifice, dschizând calea investigaţiei psihologice.
Utilizarea pe scară tot mai largă a statisticii sociale a reprezentat în secolul al XIX-lea o
importantă evoluţie spre constituirea unei ştiinţe psihologice. Evenimente care mai înainte,
fuseseră considerate drept simple capricii, sau privite ca acte de voinţă ori ca acţiuni ale lui
Dumnezeu, puteau fi de acum interpretate într-un context naturalist.
56
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Comte de Buffon a fost unul dintre primii savanţi interesaţi de istoria dezvoltării
indivizilor. Buffon a scris despre dezvoltarea intrauterină, copilărie, pubertate şi vârstă înaintată
şi a furnizat date despre creştere, vorbind despre importanţa unei alimentaţii sănătoase în
perioada infantilă. El era de părere că ar exista o relaţie între perioada de timp necesară unui
organism ca să se dezvolte şi durata de viaţă a acelui organism.
Erasmus Darwin (1731 - 1802), doctor şi biolog englez, bunicul lui Charles Darwin, a
avut contribuţii importante la teoria evoluţiei organice. El considera că procesele naturale au
evoluat din momentul creaţiei fără vreo intervenţie divină. Darwin credea că existenţa
plantelor a precedat-o pe cea a animalelor şi că toate animalele au evoluat din acelaşi material
organic de bază. El respingea ideea conform căreia ar fi existat origini diferite pentru fiecare
specie. Mecanismul evoluţiei, după Erasmus Darwin, constă în moştenirea caracteristicilor
dobândite. Astfel, o caracteristică dobândită ce s-ar dezvolta dintr-o necesitate (de exemplu, o
blană lungă ar apărea în urma nevoii de căldură într-un climat rece) ar fi transmisă urmaşilor.
Viziunea lui Darwin referitoare la mecanismul evoluţiei a fost o sursă majoră de controverse,
dar şi o concepţie care va prevala de-a lungul unei lungi perioade de timp atingându-şi apogeul
prin opera lui Jean - Baptiste Pierre Antoine de Monet Lamarck.
Biologul francez Jean - Baptiste Lamarck (1744 - 1829) este cunoscut pentru o teorie
timpurie a evoluţiei organice fiind unul dintre pionierii paleontologiei nevertebratelor. Lamarck
considera că speciile sunt de fapt construcţii umane bazate pe nevoia umană de scheme
clasificatorii convenabile; plantele sau animalele din natură fiind pur şi simplu etape ale unui
proces în desfăşurare. Fiecare individ poate fi diferit de strămoşii săi, iar urmaşii lui pot dobândi
alte caracteristici diferite în scopul adaptării la mediu.
Un aspect controversat al teoriei lui Lamarck a fost mecanismul evoluţiei propus de el.
Lamarck credea că schimbările survenite în mediu aveau un impact profund asupra nevoilor
organismelor vii. Odată ce o necesitate este creată, anumite mecanisme adaptative sunt puse în
funcţiune. Caracteristicile noi, astfel dobândite, sunt transmise pe linie genetică urmaşilor.
57
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
clarifica aspectele teoriei evoluţiei prin intermediul selecţiei naturale. Ideile erau în mare parte
aceleaşi cu cele ale lui Darwin deoarece Wallace, ca şi Darwin, se inspirase din eseul lui
Malthus despre populaţie. Aspectele esenţiale ale teoriei sunt următoarele: toate populaţiile
diferitelor specii tind să producă mai mulţi indivizi decât pot supravieţui; în interiorul oricărei
populaţii de indivizi are loc o luptă pentru supravieţuire, dar există varietăţi care au şansa de a fi
mai bine adaptate pentru supravieţuire decât altele; indivizii mai bine adaptaţi vor transmite
urmaşilor avantajele genetice, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru indivizii mai puţin dotaţi
pentru supravieţuire. În acest mod, se realizează o selecţie naturală, atât pentru supravieţuire,
cât şi pentru extincţie.
Au existat numeroase dovezi în sprijinul acestei teorii şi s-a presupus că într-un timp
suficient de lung, astfel de modificări ar putea conduce la formarea de noi specii. Unele aspecte
ale teoriei au fost puse sub semnul întrebării, cum ar fi presupunerea că orice schimbare nu ar
putea avea loc decât în mod gradual. Principiile generale de bază ale teoriei au constituit o parte
integrantă a biologiei de când a fost publicată lucrarea „Originea speciilor“.
Lucrările lui Darwin au încurajat dezvoltarea psihologiei comparate. La scurt timp
după apariţia „Originii speciilor” a crescut considerabil interesul pentru studiul asemănările
dintre animale şi fiinţele umane. Subiectul a devenit foarte popular, constituind subiectul a
numeroase articole apărute în publicaţii de specialitate, dar şi în publicaţii culturale sau de
divertisment. Articolele investigau o gamă largă de subiecte uneori de-a dreptul hilare de genul:
capacităţile mentale ale elefantului (Hornday, 1883); inteligenţa furnicilor (Romanes, 1881);
rolul reginei la furnici şi la albine (Wheeler, 1906); formarea deprinderilor la broasca ţestoasă
(Yerkes, 1900); copiii şi maimuţele (Buckman, 1895); ori moralitatea la animale (Leuba, 1928).
Mare parte a articolelor apărute în acea vreme aveau caracter pur anecdotic fiind mai mult
relatări subiective venite din partea posesorilor sau iubitorilor de animale. Pe lângă aceste
„povestioare” au apărut şi articole serioase scrise de specialişti devotaţi studiului psihologiei
comparate. Dintre aceşti specialişti se evidenţiază George John Romanes (1848 - 1894), un
biolog englez care s-a inspirat din lucrarea „Originea speciilor“, a lui Darwin. Eforturile lui
Romanes s-au îndreptat către posibilitatea întemeierii unei psihologii comparate, dar a fost
criticat pentru că şi el se folosea de relatări individuale referitoare la faptele remarcabile ale
unor animale. Romanes era perfect conştient de necesitatea stabilirii unor principii generale
riguros definite, din păcate nu a reuşit să impună acest lucru lucrărilor sale care au fost acuzate
de exces de anecdotic, antropomorfism cu o notă de senzaţional.
Teoria lui Darwin a avut un impact major asupra psihologiei dezvoltării. Ca urmare a
publicării lucrării „Originea speciilor“ apare o mişcare consacrată studiului copilului ai cărei
promotori susţineau teoria evoluţionistă.
Studiul dezvoltării copilului, asemeni noii psihologii comparate, a stârnit, cum era de
aşteptat, interesul public, copilul devenind „obiect de studiu” de importanţă majoră. Accentul
pus de către Darwin pe supravieţuire şi adaptare sau pe forţa modelatoare a mediului ambiant, a
jucat un rol important în definirea principiilor psihologiei copilului. După Darwin, frontierele
psihologiei s-au extins. Studiul detaliat al proceselor senzoriale a fost completat de o psihologie
mai practică, interesată de educaţie, de locul de muncă, de casă şi de acele instituţii şi
împrejurări ce pot influenţa adaptarea.
Herbert Spencer (1820-1903) a fost unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai
evoluţionismului, teoria sa având la bază principiile lamarckiene. Cu toate acestea, teoria sa a
avut parte de un restrâns interes public - în parte, din cauza faptului că a fost considerată prea
speculativă. Odată cu publicarea cărţii lui Darwin „Originea speciilor” în 1859, evoluţia
devenea fundamentul, principiul unificator pe baza căruia Spencer a căutat să edifice filozofia,
psihologia şi ştiinţele naturale. El a abordat în lucrările sale subiecte de psihologie, sociologie,
biologie sau etică punând întotdeauna accentul pe progresul de la simplu către complex. La fel
58
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
59
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
Conţinuturi:
Psihofizica şi relaţia între subiectiv şi obiectiv
Obiective:
3. Prezentarea momentului crucial al apariţiei psihofizicii
4. Prezentarea contribuţiei întemeietorilor psihofizicii la apariţia noii psihologii
experimentale
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
60
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
61
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
∆S
──= K
S
Gustave Theodor Fechner (1801-1878) a fost interesat atât de domeniul filozofiei, cât
şi de cel ştiinţific. El a propus două modalităţi opuse de înţelegere a universului. Pe de o parte a
considerat fundamentele universului, incluzând fenomenele materiale, sub forma de materie
inertă, viziune materialistă pe care a numit-o perspectivă nocturnă. Pe de altă parte, a observat
că se poate porni şi de la premisa că materia organică are o componentă psihică, viziune numită
şi perspectivă diurnă. Fechner spera să găsească dovezi ale perspectivei diurne în experimentele
din domeniul psihofizicii.
În 1860, Fechner publică lucrarea „Elemente de psihofizică”, lucrare considerată de
importanţă majoră pentru psihologie, iar în 1876, publică „Vorschule der Aesthetic” în care
tratează abordarea experimentală a judecăţilor estetice. Aceste două lucrări au contribuit la
formarea psihologiei ca ştiinţă, iar metodele dezvoltate de Fechner au devenit metode
fundamentale ale psihologiei.
În urma cercetărilor, Fechner a descoperit că există o relaţie cuantică între stimuli şi
senzaţii ajungând la concluzia că orice creştere conştientizată a intensităţii stimulului în plan
psihic este determinată de nivelul stimulării din plan fizic. Concluzia este acceaşi cu cea la care
ajunsese şi Weber.
Formula lui Weber l-a inspirat pe Fechner în a concepe o nouă formulă pentru
măsurarea senzaţiilor. Prin integrarea formulei lui Weber, Fechner a generat o nouă formulă:
E= k logs + C
Unde: E= senzaţia
S= magnitudinea stimulului
k, c = constante
Formula exprimă faptul că intensitatea unei senzaţii mintale este o constantă logaritmică
în raport cu stimulul. Dacă o serie mentală creşte în progresie aritmetică, seria stimulului creşte
în progresie geometrică. Această formulă este cunoscută sub denumirea de Legea lui Fechner.
Testarea legilor lui Weber şi Fechner în laboratoarele de psihologie ale vremii a dus la
construirea gradaţiilor senzoriale, cum ar fi cea a decibelilor pentru a se înregistra valorile
tonalităţilor auditive.
Metodele construite de Fechner au devenit parte integrantă a metodologiei psihologiei
experimentale. Importanţa metodelor psihofizice vine din aplicabilitatea lor la o varietate de
probleme.
62
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Hermann Von Helmholtz(1821-1894) a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de
ştiinţă şi inventatori ai secolului al XIX-lea având contribuţii importante în fizică, psihologie, şi
fiziologie.
Helmholtz a respins ideea că forţele vitale ale energiei misterioase influenţează
procesele fizice sau psihice. El considera că toate modificările survenite în organism pot fi
explicate prin intermediul legilor fizice. Demonstrează că o simplă contracţie a muşchilor poate
genera o creştere subtilă a temperaturii, energia totală pe o anumită perioadă de timp fiind
63
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
64
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
65
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
obiect de o anumită culoare şi formă poate fi numit măr). O idee, se referă în general la
combinări care pot veni din memorie sau din asocieri anterioare. Wundt a problematizat
veridicitatea distincţiei între idee şi percepţie. Asocierile şi apercepţiile sunt exemplifiate de
distincţia între memoria voluntară şi memoria involuntară. Wundt (1912/1973) spunea că în
memoria involuntară, cuvintele sunt „legate unele de altele prin simpla asociere. În conştiinţa
copilului ele nu formează un tot unitar”. Asocierile se realizează ca urmare a răspunsul imediat
la anumiţi stimuli din mediul înconjurător. O simplă serie de cuvinte cum ar fi şcoală, casă,
grădină, a construi, pietre, pământ, tare, moale, lung, a vedea, recoltă, ploaie, a se mişca, durere
ilustrează exemple de asocieri.
Teoria tridimensională a emoţiei. În plus faţă de problema conceptelor cognitive cum
ar fi senzaţia, percepţia, ideile, asocierile, apercepţiile, Wundt a fost interesat şi de emoţii.
considera că emoţiile nu trebuie neglijate în cercetarea ştiinţifică deoarece ele sunt implicate şi
în alte procese psihice cum ar fi memoria, imaginaţia, percepţia şi gândirea. Emoţiile sunt
cuprinse în cadrul proceselor psihice mai complexe, cum ar fi apercepţia. Cu ajutorul metodei
introspecţiei, Wundt a identificat 3 dimensiuni fundamentale ale emoţiilor: plăcere şi durere,
relaxare şi încordare, excitare şi linişte. Anumite senzaţii sunt rezultate ale unor emoţii
specifice. Rareori se întâmplă ca emoţiile să fie izolate, ele se combină şi formează un tot unitar.
Deci, o anumit senzaţie poate fi plăcută sau energizantă sau plăcută şi relaxantă. Sunt posibile
diferite combinări. Aşa numitele emoţii de bucurie sau speranţă reprezintă emoţii plăcute având
un anume conţinut cognitiv. Frica sau mânia pot reprezenta emoţii de încordare, neplăcute care
au, de asemenea, un anumit conţinut cognitiv.
Sub îndrumarea lui Wundt laboratorul a cunoscut o dezvoltare deosebită devenind
model pentru alte universităţi din lume.
66
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
STRUCTURALISMUL ŞI FUNCTIONALISMUL
Conţinuturi:
Obiective:
4. Prezentarea structuralismului şi a contribuţiei sale în psihologie
5. Prezentarea funcţionalismului şi a contribuţiei sale în psihologie
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
4.1. Structuralismul
67
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
De vreme ce metoda lui Titchner se limita la introspecţie, s-ar putea crede faptul că
psihologia în viziunea lui, avea un spectru limitat. Introspecţia a fost acuzată că arată în mod
superficial elementele minţii individuale şi că suntem prinşi într-un anume solipsism. Titchner
cunoştea această problemă şi a încercat să diversifice metodele folosite în studiul fenomenelor
psihice.
Titchner considera că psihologii trebuie să realizeze numeroase analogii. Deşi noi avem
acces direct doar la experienţa noastră, un anume tip de comportament (expresia de frică) la altă
persoană se poate interpreta în baza propriei noastre experienţe cu acel comportament. Viziunea
sa asupra spectrului psihologiei, era atunci mult mai largă decât ce ar putea deriva dintr-o
definiţie a sa a psihologiei ca experienţă umană dependentă de experienţele individului. În timp
ce sistemul lui Titchner evolua, el a devenit conştient de importanţa studiului diferitelor tipuri
de conştiinţe.
Titchner considera procesele mentale drept „ferestre” ale minţii. În primul rând, Titchner
a dorit să identifice elementele care stăteau la baza fiecărui simţ în parte. Deşi studiul simţurilor
a ocupat un loc central în sistemul lui Titchner, el şi-a îndreptat atenţia înspre alte două
procese: imaginile şi trăirile afective. Senzaţiile au fost privite ca elemente ale percepţiei, în
vreme ce imaginile ai fost privite ca elemente ale ideilor, amintirilor şi gândurilor. Afectele au
fost tratate ca procese elementare ale emoţiilor.
Pe lângă clasificarea şi identificarea elementelor constitutive simple, Titchner, considera
că e necesar ca psihologul să descopere atributele proceselor elementare. De exemplu, el
remarcase că toate senzaţiile au cel puţin patru atribute: calitate, intensitate, claritate, durată.
Calitatea este cea mai importantă proprietate a senzaţiilor- salitatea, dulceaţa, roşeaţa, etc.
Intensitatea se referă în mod simplu la faptul că senzaţia există cu o anume cantitate şi putere.
Claritatea se referă la gradul de distingere sau transparenţă a unei senzaţii. Durata se referă
desigur la un atribut temporal.Titchner de asemenea a considerat că acestor patru atribute li se
pot asocia şi imagini.
Sistemul lui Titchner punea accentul pe importanţa experimentelor de laborator şi pe o
metodologie riguroasă. Cursurile aveau întotdeauna o bază practică. În mod normal, el făcea o
demonstraţie de laborator aducând întotdeauna elemente de noutate. Le făcea studenţilor o
scurtă prezentare a experimentului şi le spunea care erau materialele necesare pentru acesta. În
continuare descria procedura pe care aveau să o utilizeze.
Titchner a fost interesat de problema atenţiei. A făcut distincţia între atenţia voluntară şi
involuntară. A numit atenţia involuntară primară şi pe cea voluntară secundară. Ambele
reprezintă tipuri de conştiinţa în stadii diferite de dezvoltare.
Atenţia primară conform lui Titchner (1915) este „o atenţie pe care o oferim
necondiţionat şi nu o putem opri” (pag 268). Este declanşată de stimuli puternici, noi, spontani
deci atributul intensităţii este suficient pentru a o activa.
Atenţia secundară presupune concentrarea asupra unui obiect care nu ar atrage atenţia în
mod normal. Astfel el considera ca „atenţia secundară este atenţia în condiţii dificile, în faţa
concurenţilor, atenţie fără distragere” (pag 272). Deci, atenţia secundară se asociază cu un grad
mult mai mare de dezvoltare. Copilul este capabil de atenţie involuntară în mod curent, dar nu şi
de cea voluntară.
Titchner considera că înainte de cercetarea lui Hermann Ebbinghaus, studiul
experimental asupra asocierilor a fost confundat datorită unor interpretări eronate date anterior.
În viziunea lui Titchner, doar simpla analiză a asocierilor fără a înţelege întreg procesul este
nerelevantă. De asemenea el a argumentat că şi cunoştinţa noastră în acest domeniu este limitată
până la momentul în care va fi posibilă cercetarea fiziologiei asocierilor.
Cea mai discutată teorie asupra naturii emoţiilor în vremea lui Titchner era una
paradoxală promovată de William James (1884) şi susţinută de Carl Lange (1884). Sub
denumirea de teoria James-Lange a emoţiei, era vorba despre dependenţa emoţiei de sistemul
vasomotor. Conform acestei teorii noi simţim emoţii cum ar fi frica, mânia, dragostea datorită
68
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
unor fenomene ce se petrec în organismul nostru (contracţii musculare, adrenalină, puls crescut,
etc. care se interpun între un proces mintal şi altul. Folosind un exemplu dat şi de James, vedem
un urs, fugim şi ne e frică. Experimentarea emoţiei este produsul fugii şi a multiplelor
evenimente care o acompaniază. Spunem despre această teorie că este paradoxală deoarece
contrazice ideea logică cum că vedem ursul, ne e frică şi abia după aceasta fugim.
Titchner considera că în anumite cazuri, instinctele sunt în mod automat legate de afecte,
poziţie pe care James a acceptat-o. Asemenea afecte apar în condiţii de mediu care se pot asocia
şi cu stări organice. Afectele se pot asocia şi cu amintiri sau imagini. Deci, conform lui
Titchner, producerea emoţiei poate avea mai multe cauze. Titchner (1915) spunea că
sentimentul „reprezintă ultimul nivel al dezvoltării mintale din punct de vedere afectiv, la fel
cum gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de dezvoltare ale zonei senzaţiilor şi imaginaţiei”
(pag 499). Un sentiment este mult mai complex decât o emoţie; include discriminare, o
dimensiune critică, premise diferite, etc. De exemplu, dacă patriotismul se numeşte sentiment,
include emoţii dar şi tensiuni. Care este relaţia dintre loialitate faţă de stat, naţiune şi umanitate?
Ce reprezintă un simbol? Deci, sentimentul implică emoţii dar este o manifestare mai
complicată a dimensiunii afective.
Titchner a identificat trei procese psihice elementare: senzaţia, imaginaţia şi
afectivitatea. Afectivitatea era iniţial privită ca fiind compusă din emoţii. Pe măsură ce teoria lui
Titchner se dezvoltă, relaţia dintre afect şi emoţie devine din ce în ce mai problematică. În
ultimii ani Titchner s-a depărtat de conceptul elementelor şi gândea în termeni de experienţă şi
dimensiune. Imaginile, senzaţiile, emoţiile nu sunt ultimele dimensiuni ale experienţei ci doar
elemente abstracte care se pot găsi doar prin disecţie sau discriminare.
Deşi sistemul său original nu rezistat, atitudinea sa ştiinţifică riguroasă a fost remarcată
de psihologi. Este de asemenea foarte interesant faptul că în ultimii ani Titchner începuse să
înţeleagă independenţa psihologiei de fiziologie. Aceasta se poate să fi determinat şi alţi
psihologi să aibă încredere în noua disciplină, psihologia.
69
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
James a evidenţiat faptul că cele mai mari dificultăţi sunt depăşite prin ajustarea
aşteptărilor la un nivel mai scăzut. Ne simţim uneori uşuraţi atunci când spunem că nu trebuie
să fim cei mai buni într-o anumită activitate sau atunci când realizăm că putem pur şi simplu să
renunţăm la o anumită activitate. James a atras atenţia spre diferite aşteptări asociate cu diferite
euri. Eul material îşi poate găsi mulţumirea în bogăţie, eul social o poate găsi în recunoaştere,
iar eul spiritual îşi poate găsi recunoaşterea în puritatea sau superioritate morală.
70
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Stanley Hall (1844-1924) a explorat fiecare zonă şi relaţie umană: genetica, copilăria,
adolescenţa, familia, educaţia, şi fenomenul religios. Hall nu a urmat un sistem strict psihologic
cu definiţii clare şi reţete metodologice rigide. Lucrările sale publicate şi programul
experimental pe care l-a susţinut aveau o calitate tematică deosebită. Discutând despre
laboratorul experimental al lui Hall s-a constatat că principalele subiecte investigate erau:
vederea binoculară, percepţia timpului, coordonarea acţiunilor dintre cele două jumătăţi ale
corpului şi relaţia dintre atenţia psihologică şi mişcarea musculară.
Viziunea lui Hall pentru psihologia experimentală a copilului a fost prezentată într-o
revistă cunoscută printr-un articol intitulat “Un institut al copiilor” (vezi Hall, 1910). În articol,
se susţineau campanii pentru instituţiile care realizau studii extinse despre copii. Cercetările lui
Hall despre copii au acoperit numeroase subiecte. El a depus un efort masiv şi susţinut pentru a
înţelege mintea şi comportamentul copilului.
James McKeen Cattell (1860-1944) este una dintre cele mai colorate şi controversate
figuri din istoria psihologiei. Şi-a croit drumul spre celebritate în această disciplină pe o rută
neobişnuită. Programul său de cercetare a eşuat, şi comparativ cu alţii, a publicat un număr
71
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
relativ mic de lucrări. Şi-a câştigat locul în istorie în primul rând prin abilităţile editoriale şi
administrative care aveau importante consecinţe benefice pentru psihologie şi ştiinţa. Pe
deasupra, prin eforturile sale editoriale, munca experimentală şi editorială a psihologilor a fost
adusă în centrul atenţiei oamenilor de ştiinţă şi publicului.
Programele de cercetare ale lui Cattell la Universităţile Columbia şi Pennsylvania se
concentrau mai ales pe dezvoltarea “testelor mentale”, termen pe care le-a conceput în 1890.
în acea perioadă existau mari speranţe ca abilităţile mentale să poată fi măsurate şi astfel
asemenea măsurări ar putea avea consecinţe benefice pentru şcoli şi pentru industrie. Cattell,
urmându-l pe Galton, a măsurat asemenea variabile ca: timpul de reacţie, timpul de reacţie
complex, acuitatea vizuală, acuitatea auditivă, forţa de apucare, etc.
Mai târziu, Binet, folosind un set diferit de probe, a putut elabora teste cu eficienţă predictivă.
Deşi programul de cercetare al lui Cattell a eşuat, el a stabilit şi a dezvoltat laboratoare la
Universitatea Pennsylvania şi Columbia. De asemenea, la Columbia a ajutat la promovarea
unuia dintre cele mai active programe de doctorat în psihologie.
În 1894, Cattell şi-a început cariera ca editor, a fost o cariera care s-a întins pe durata a
jumătate de secol. Publicaţia “Ştiinţa” era privită în mod tipic ca fiind una dintre cele mai
importante periodice care furnizau informaţii despre cercetările oamenilor de ştiinţă din multe
domenii, inclusiv fizică, chimie, biologie, geologie şi psihologie.
72
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
precum: hipnoza, atenţia, creativitatea, grafologia şi mărturia martorilor oculari. După multe
încercări şi greşeli, Binet a încercat o abordare a măsurării inteligenţei care s-a departajat de
cele anterioare ale lui Galton şi Cattell. Conform lui Wolf (1973), Binet a realizat ca ar fi posibil
să descopere diferenţe mai mult în cadrul proceselor superioare decât în cadrul celor
elementare. Aşadar, în loc să studieze timpul simplu de reacţie, Binet a început să verifice
memoria numerelor, abilitatea de a rezolva probleme conceptuale sau spaţiale, şi testele
proiective cu desene. Binet a adunat de asemenea date normative despre tipuri de probleme pe
care copii reprezentativi pentru anumite vârste ar putea să le rezolve. Într-un final rezultatul a
fost pe măsura aşteptărilor: primul test utilizabil de inteligentă, publicat în 1905 şi revizuit în
1908, apoi din nou în 1911. Scalele Binet – Simon, deşi la început ignorate sau chiar ridiculizate
în Franţa, au fost rapid traduse în alte limbi şi au fost privite ca o realizare majoră.
Apoi, după reuşita victorioasă pe continentul european Lewis Terman (1877 – 1956) a
obţinut dreptul de a publica prima versiune americană a testului Binet – Simon pentru suma
totala de un dolar. Terman a tradus testul, a făcut adaptări şi l-a standardizat pe un grup mare de
copii americani. Prima adaptare a testului lui Binet-Simon, de către Terman a fost publicată în
1916 şi a fost numită Scala de Inteligenţă Stanford – Binet. Numele dat testului s-a bazat parţial
pe legătura lui Terman cu Universitatea Stanford. Ediţii ulterioare ale testului Stanford – Binet
au fost publicate în 1937 şi 1960. Alternative ale testului Stanford – Binet au apărut rapid şi
aveau deseori trăsături sau convenienţe speciale. Spre exemplu, în primul război mondial, un
test bazat pe hârtie şi creion destinat unei testări de grup şi cunoscut sub numele de Army Alpha
a fost realizat de către Robert M. Yerkes şi asociaţii săi ca modalitate de a acoperi sume mari
ale serviciului Personal.
Deşi funcţionalismul a ajutat la crearea unui climat favorabil dezvoltării psihologiei
aplicate, este o eroare să se facă o legătură foarte puternică între dezvoltarea intereselor
aplicabilităţii cu o anume şcoală psihologică. Odată cu pasul făcut de psihologie în secolul XX
vom asista la avântul luat de aceasta atât în cercetarea experimentală, în domeniul psihoterapiei
dar şi a psihologiei organizaţionale.
73
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
MODULUL III
PRINCIPALELE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI MODERNE
PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA
74
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
BEHAVIORISM ŞI NEOBEHAVIORISM
Conţinuturi:
1.1. Precursorii behaviorismului: şcoala rusă de reflexologie (I.M. Secenov, I.P. Pavlov),
E.L.Thorndike
1.2. Întemeierea behaviorismului : J.B.Watson
1.3. Neobehaviorismul : Cl. Hull, E. Guthrie, Ed. Tolman, B. Skinner
Obiective:
1.Prezentarea contribuţiei şcoli ruse la reflexologie şi a lui E.L.Thorndike la apariţia
behaviorismului;
2. Prezentarea personalităţii şi concepţiei lui J.B. Watson ca întemeietor al behaviorismului;
3. Prezentarea neobehaviorismului şi a contribuţiei sale remarcabile la cercetarea învăţării.
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
75
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
arcului reflex pot inhiba sau intensifica mişcarea în raport cu forţa excitaţiei. Secenov dădea
exemplul spaimei care intensifică reacţiile motorii.
Analiza pe care Secenov o realizează asupra reflexelor şi implicaţiilor acestora în
mişcările involuntare este remarcabilă şi aduce puncte de vedere care au fost ulterior
confirmate. Mişcările involuntare sunt încadrate în două categorii principale: reflexele pure, în
care nu intervine activitatea intensificatoare sau inhibitoare a creierului şi reflexele în care
aceste funcţiuni intervin. Orice mişcare involuntară – reflex are la baza sa o excitare a unui nerv
senzitiv care poate determina uneori şi senzaţii conştiente. La reflexele pure, spinale, în cadrul
cărora nu intervine un element cerebral raportul dintre intensitatea stimulării şi cea a reacţiei
rămâne constant; în schimb atunci când intervine un element psihic acest raport este modificat
fie în sensul inhibării, fie în sensul activării. Anticiparea behaviorismului reiese cu claritate din
ideea că activitatea exterioară a sistem ului nervos se manifestă prin mişcare. Sunt mişcări ce au
drept finalitate apărarea individului de influenţele perturbatoare ale mediului.
Psihologia lui Secenov analizează variate aspecte ale vieţii psihice, toate indisolubil
legate de activitatea reflexă a creierului. În privinţa senzaţiilor viziunea lui Secenov este
reflexologica şi asociaţionistă. De fapt întreaga reflexologie rusă se află sub spectrul
asociaţionismului. La baza vieţii psihice sunt reflexe simple, primare, care prin asociere conduc
la comportamente mai complexe. Asocierea mai multor reflexe consecutive şi repetarea lor
conduce la elaborarea unor reprezentări care pot inhiba sau intensifica reflexele. Senzaţia,
organele de simţ sunt indisolubil legate de activitatea reflexă. În ceea ce priveşte memoria,
aceasta rezultă dintr-un fenomen de persistenţă a imaginilor pe retină. Este urma pe care o lasă
fenomenul de excitaţie la nivel neuronal. Secenov este foarte categoric atunci când afirmă că
toate actele psihice, fără excepţie, se dezvoltă pe cale reflexă (Secenov, 1956). Punctul său de
vedere asociaţionist-materialist se regăseşte şi în modul în care tratează gândirea ca un reflex în
care veriga finală este inhibată. Rolul inhibiţiei este mai bine evidenţiat în procesul educaţiei, în
condiţiile în care copilul învaţă prin asocierea reflexelor grupându-şi mişcările şi dobândind
capacitatea de a le inhiba. Anticiparea behaviorismului este din nou exprimată clar în ideea că
nici un act de gândire nu este posibil fără o excitaţie senzitivă exterioară. Mai mult decât atât,
cauza iniţială a oricărui fenomen psihic este o excitaţie senzitivă exterioară (Secenov, 1956).
Secenov adânceşte analiza iniţiată în „Reflexele creierului” în lucrarea „De către cine şi
cum trebuie prelucrată psihologia”. Aici este şi mai categoric afirmând că numai fiziologia are
cheia analizei cu adevărat ştiinţifice a fenomenelor psihice. Este vorba despre fiziologie ca
ştiinţă inductivă şi experimentală. Pe această cale marele fiziolog rus încearcă să pună bazele
unei psihologii experimentale bazată pe fapte care pot fi controlate şi măsurate în laborator.
După cum susţine M. Ralea şi C.I. Botez (1958) trăsătura cea mai caracteristică a
concepţiei lui Secenov în psihologie este importanţa pe care o acordă mişcării reflexe. Secenov
a descoperit fenomenul inhibiţiei centrale şi funcţia de intensificare ar reacţiilor motorii care fac
din sistemul nervos un factor reglator al activităţii psihice în raporturile cu mediul. Această
concepţie conduce la explicarea tuturor proceselor psihice ca reflexe complet sau incomplet
inhibate sau intensificate şi la constituirea unei psihologii monist-materialiste.
I.P. Pavlov (1849-1936) a urmat seminarul teologic în oraşul natal Riazan, apoi studii
în domeniul ştiinţelor naturale la Universitatea din St. Petesburg; a urmat Academia militara
medico-chirurgicală obţinând doctoratul în medicină. În 1890 Pavlov devine profesor şi director
al secţiei de fiziologie din Institutul de medicină experimentală. Întreaga sa activitate se va
desfăşura în cadrul acestui institut şi după cum arăta Pavlov „de aici înainte am avut o viaţă
liniştită alcătuită din evenimente obişnuite, familiare şi de laborator” Pavlov, I.P. (1953),
Experienţa a douăzeci de ani în studiul activităţii nervoase superioare a animalelor, Bucureşti,
Ed. Academiei. În 1904 a câştigat premiul Nobel pentru cercetările sale asupra digestiei. După o
perioadă mai dificilă în tinereţe obţine repede recunoaştere şi apreciere naţională şi
internaţională prin cercetările sale şi a beneficiat de cele mai bune condiţii asigurate de puterea
sovietelor datorită concepţiei sale materialiste. Drept recunoaştere a meritelor sale deosebite s-a
76
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
construit lângă St.Petesburg în 1922 un mare institut de fiziologie consacrat studiului activităţii
nervoase superioare. Aici în încăperi izolate fonic s-au elaborat în condiţii optime cercetări
asupra reflexelor condiţionate, asupra activităţii nervoase superioare, dinamicii corticale,
proceselor de excitaţie şi inhibiţie, tipurilor de activitate nervoasă superioară. Recunoaşterea sa
internaţională a fost dovedită prin organizarea celui de-al XV-lea congres de fiziologie în 1935
la Moscova si St. Petesburg reunind peste 1500 de delegaţi din toată lumea prilej cu care i s-a
acordat titlul de Princeps physiologorum mundi al fiziologiei mondiale (M.Ralea, C.I. Botez,
1958).
Cu toate acestea Pavlov şi-a menţinut o distanţă academică faţă de autorităţile bolşevice
impunându-se prin calităţile sale remarcabile de om de ştiinţă şi prin verticalitatea sa morală.
Devotamentul lui faţă de ştiinţă era total şi putem aminti drept ilustrare o întâmplare petrecută
în zilele revoluţiei la St. Petesburg: un asistent a întârziat la serviciu şi Pavlov l-a mustrat cu
severitate; asistentul s-a plâns că pe străzi erau lupte şi că i-a fost greu să ajungă la institut.
Răspunsul lui Pavlov este sugestiv: „ce importanţă are o revoluţie când ai de lucru in laborator”.
Colaboratorii l-au descris ca pe un om impulsiv şi exigent. Crezul său în ştiinţă este nemăsurat,
considerând că numai ştiinţa exactă despre natura omului va face distincţia dintre om şi viaţa sa
prezentă şi îl va epura de păcatul contemporan în sfera relaţiilor interumane.
Contribuţia lui Pavlov la psihologie este importantă din perspectiva sublinierii rolului
activităţii nervoase a creierului ca suport al vieţii psihice. Calitatea sa de precursor al
behaviorismului este evidenţiată de cercetările sale remarcabile în domeniul elaborării
reflexelor condiţionate demonstrând posibilitatea modificării unui comportament într-o manieră
obiectivă. În acelaşi timp reflexologia pavloviană este şi un model de abordare asociaţionistă.
Fiziologii se bazau pe principiul asocierii prin contiguitate: atunci când două procese mentale
elementare au fost active împreună ori în imediată succesiune. Unul dintre ele, reluat, tinde să-şi
propage excitaţia şi asupra celuilalt. Acest principiu afirmat prima dată de către Aristotel a fost
îmbrăţişat de către asociaţionişti şi întreaga reflexologie se bazează pe el.
Modelul experimental clasic propus de către Pavlov este cel al asocierii dintre un stimul
condiţionat şi un reflex necondiţionat. Sugestia acestor asocieri i-a venit lui Pavlov în urma unei
observaţii empirice în condiţiile în care studia reflexul de salivaţie pe câini in laborator. El a
constat că de fiecare dată la venirea îngrijitorului în cabina în care se afla câinele şi aprinderea
luminii era însoţită de o creştere spontană a salivaţiei. Această observaţie a dezvoltat întreaga
metodă experimentală a lui Pavlov cu privire la elaborarea reflexului condiţionat. Hrana ca
stimul necondiţionat este însoţită de reflexul necondiţionat al salivării. O dată cu prezentarea
hranei se prezintă şi stimulul condiţionat (lumină, sunet). Repetând această asociere se fixează
relaţia dintre stimulul necondiţionat (hrană) şi cel condiţionat (lumină, sunet) astfel încât, la un
moment dat numai la apariţia stimulului condiţionat (lumină, sunet) se produce reflexul
condiţionat (salivare). După un timp acest reflex se stinge ceea ce sugerează că trebuie să fie
urmat de întăriri succesive. O altă observaţie este fenomenul de generalizare astfel încât un
reflex condiţionat provocat de un stimul poate fi provocat şi de alt stimul diferit de primul.
Cercetările lui Pavlov au arătat că stimulul condiţionat trebuie să fie prezentat într-un timp
foarte scurt după apariţia stimulului necondiţionat pentru a realiza o asociere stabilă şi un reflex
condiţionat puternic.
Pavlov a dezvoltat cercetări asupra activităţii nervoase superioare studiind fenomenele
de excitaţie şi inhibiţie precum şi raporturile dintre acestea: iradierea, concentrarea şi inducţia
reciprocă. Impulsurile care vin pe calea nervilor aferenţi ajung în zona cortexului unde procesul
de excitaţie iradiază în zonele înconjurătoare. Atunci când se produce o excitaţie a unui centru
cortical centrii învecinaţi sau chiar mai îndepărtaţi prezintă un fenomen de inhibiţie. Legea
inducţiei reciproce este definită prin raportare la focarul de inhibiţie care se înconjoară pe o
întindere mai mare sau mai mică cu o zonă de excitabilitate crescută care apare fie imediat fie
treptat şi se menţine nu numai pe durata inhibiţiei dar şi după aceea.
77
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
78
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
79
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia văzută
de un behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.
În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de
selecţia psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un proiect de
cercetare asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost trimis pe câmpul de
luptă. Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după război. Opiniile sale asupra
armatei erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta incompetenţa, atâta extravaganţă
şi un asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.
Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă fiică a
unei distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate copii după
scrisorile de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi ceară să
demisioneze, în 1920. În 1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani se căsătoreşte
cu Rosalie, studenta care a declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de dificultăţi sociale,
financiare fiind un om obişnuit să trăiască în mediul universitar. Dar strălucita sa inteligenţă şi
simţul său pragmatic l-au ajutat. S-a angajat pe un post temporar la o firmă ocupându-se cu
studiul pieţei de vânzare a cizmelor de cauciuc. După un an de muncă aprecia că este la fel de
încântător să urmărească cota de vânzări a unui produs nou la fel cum era să urmărească cota
de învăţare la animale sau la oameni (în W. Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele
companiei şi a ajuns rapid un om bogat, având contribuţii importante pentru psihologia
publicităţii şi afacerilor.
Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea mai
importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al XX-lea.
Sunt contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei comparative, ale
învăţării şi condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul publicităţii au contribuit
la recunoaşterea publică a psihologiei.
Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales în
cartea sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspecţionismului care a scris
sute de mii de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiinţă. El a criticat faptul că
psihologia nu s-a apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră de explicare a
comportamentului uman. A considerat introspecţia ca o metodă ezoterică şi nesigură. În aceste
condiţii el susţinea că definirea oricărei ştiinţe include în mod necesar definirea tuturor
celorlalte ştiinţe şi apoi presupune marcarea unu cerc în jurul părţii pe care o considerăm a fi
proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul psihologul studiază reacţii, ajustări, mişcări şi
comportamente. Drept urmare, psihologia este o ştiinţă a comportamentului, este o ramură pur
obiectivă şi experimentală a ştiinţelor naturii. Cea mai apropiată ştiinţă de psihologie este
fiziologia, dar a subliniat importanţa studierii comportamentului în contextul social şi cultural,
subliniind conexiunile cu ştiinţele sociale. Ţelul noii psihologii este prezicerea şi controlul
comportamentului. În modelul S-R putem identifica cu uşurinţă S cu variabila independentă şi
R cu variabila dependentă. Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold remarcabil
pentru dezvoltarea unor metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În acest
model cunoaşterea lui S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R; cunoaşterea lui
R permite inferenţe despre S.
Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism faţă de rolul factorilor
şi condiţiilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S. este celebră
aserţiunea lui Watson care spunea :”daţi-mi o sută de copii şi vă asigur că indiferent de originea
lor socială, de condiţiile lor, de nivelul lor, voi obţine din ei savanţi, medici, jurişti, avocaţi sau
infractori”. Acest optimism remarcabil a marcat întreaga psihologie americană şi succesele ei
în modelarea comportamentelor umane.
Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere
condiţionată. Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se aplică
în variate domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului extern şi el a
80
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
demonstrat modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul emoţional. Este celebru
studiul „Reacţii emoţionale condiţionate” realizat de către Watson şi viitoarea sa soţie, Rosalie.
Experimentul s-a desfăşurat asupra unui copil crescut în spital. Copilul era sănătos şi bine
dezvoltat, flegmatic şi stabil emoţional. Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi cercetătorii i-
au arătat un şobolan alb, un iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac, lână,
ziare în flăcări. Copilul nu a manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri. În schimb
manifesta o reacţie violentă la sunetul puternic provocat prin lovirea unei bare de metal cu un
ciocan. În etapa următoare cei doi cercetători au încercat să stabilească un răspuns emoţional
condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat şobolanul alb şi în timp ce copilul a încercat să îl ia
în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul a tresărit dar nu a plâns. S-a repetat asocierea
de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta şobolanul în absenţa zgomotului, copilul începea
să plângă şi îndepărta. reacţia sa era generalizată şi la alte animale cu haină de blană. ulterior
cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii unor raporturi emoţionale normale cu animale
în cauză prin asocierea treptata între apariţia animalului şi primirea unei recompense (ciocolată).
Concluzia lui Watson era că emoţiile şi ataşamentul apar prin condiţionare şi că anxietăţile şi
fobiile pot rezulta din experienţe de condiţionare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre
ataşamentele pozitive: dragostea faţă de o persoană, un obiect sau un animal apare prin asocieri
cu circumstanţe agreabile. Pe această cale Watson a încercat să demonstreze psihanalizei faptul
că temerile , anxietăţile, fobiile nu sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).
În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale, musculare
şi laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se produc în orice
activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar cele laringeale la limbaj
şi gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se reduce la mişcări musculare ale
laringelui. A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine. Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu
creierul ci cu sistemul de arcuri nervoase ale laringelui şi ale organelor anexe. Insistenţa asupra
rolului proceselor periferice în gândire a adus contribuţii importante la studiul mecanismelor
psihofiziologice ale limbajului şi gândirii dar a constituit şi un reducţionism excesiv al gândirii
la nivelul unor comportamente primare.
Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la bun
început de aplicaţiile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată de către
alţi specialişti., era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost preocupaţi de
probleme practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei sale de psihologia
clinică, Watson s-a preocupat de studiul condiţionării fricii. Aceste cercetări stau la baza
tehnicilor de terapie comportamentală, care cunosc o expansiune remarcabilă şi succese
demonstrate ştiinţific.
Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru studiul
învăţării. Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental de studiu al
psihologiei. Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru înţelegerea şi
controlul comportamentului.
Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importanţa experimentării
ca mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de expansiune a
neobehaviorismului între 1920 şi 1950 au fost publicate un număr extraordinar de mare de
cercetări experimentale asupra celor mai variate domenii ale vieţii psihice. Aceasta a constituit
un impuls remarcabil pentru dezvoltarea psihologiei şi mai ales pentru elaborarea unui model
unanim acceptat al cercetării în psihologie.
Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i amintim pe
Max Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley.
81
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
1.3 Neobehaviorismul :
Cei mai importanţi reprezentanţi ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie, Ed.
Tolman, B. Skinner.
Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura
dominantă a mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a
activităţii sale s-a desfăşurat la Universitatea Yale.
Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice (1940),
Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un sistem
comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria sistematică a
comportamentului.
Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o
continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema iniţială S-
R introducând termenul „O” prin care se desemnează „organismul” şi „ceea ce se întâmplă cu
acesta” astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul ci şi de organism.
Acest termen mediator între S şi R se referă la istoria învăţării anterioare, programele de
deprivare senzorială, injectarea de droguri ca variabile experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la
nivelul organismului trebuie sa fie luat în consideraţie în structura experimentului ca variabilă
intermediară.
În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima condiţie a
formării deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară care
face apel la trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară ca stimulent
ce consolidează învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se consolidează
învăţarea. Hull a avut în vedere variate forme de învăţare în experimentele sale: învăţarea prin
încercare şi eroare, învăţarea prin discriminare, învăţarea labirintului, memorarea mecanica ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de
gradient de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între performanţa care
trebuie recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea. Astfel hrănirea ca
recompensă pentru apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de secunde pentru a se studia
efectul asupra cobaiului care învaţă acest fel de amânare. Treptat se introduce o separaţie între
stimul şi răspuns faţă de modelul clasic al condiţionării. Această întărire întârziată este menită
să dezvolte un comportament din ce în ce mai puţin dependent de întărirea iniţială. Este un fel
de „decondiţionare” în raport cu stimulul necondiţionat iniţial. Aşadar gradiente de întărire cu
intervale mai lungi pot fi eficiente pentru învăţare. Paradigma de bază a întăririi constă în
reducerea trebuinţei. Astfel calitatea de întărire primară a recompensei sau pedepsei este
aceeaşi: recompensa reprezentată de hrană reduce tesiunea foamei, salvarea de la şoc (electric),
reduce tensiunea şocului (Hilgard şi Bower, 1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a
considera învăţarea în termeni de interacţiune complexă între organism şi mediu.
Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea din Washington
şi a fost puternic implicat în aplicaţiile psihologiei în primul şi al doilea război mondial. În al
doilea război mondial a fost şeful psihologilor în Divizia Maritimă a Oficiului Informaţiilor de
Război.
Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate. A fost un
continuator al cercetărilor lui Thorndike şi Watson, dar nu a agreat modelul mult prea tehnicist
a lui Hull.
Pentru Guthrie legea unică a învăţării a fost formulată într-o manieră foarte concisă: o
combinaţie de stimuli care a însoţit o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeaşi
mişcare”. Această lege este completată astfel „un model de stimul îşi capătă întreaga forţă
asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reacţie” (în Hilgard şi Bower, 1974). Modelul lui
Guthrie descrie cel mai scăzut nivel al învăţării, bazat pe principiul recenţei. În experimentele
lor Guthrie şi Horton au utilizat aşa numita cutie-enigmă, care permitea ca animalul cobai să fie
82
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
observat pe tot parcursul perioadei până la soluţionarea problemei, iar poziţiile adoptate în
soluţionare erau fotografiate instantaneu când acţiona maneta de deschidere. Uşa din faţă era
lăsată întredeschisă pentru ca pisica să vadă hrana-recompensă. Pisica intra prin spatele cutiei
iar mecanismul de deschidere se afla la mijlocul podelei cutiei. Dacă era acţionat mecanismul
uşa din faţă se deschidea. Orice acţiune asupra mecanismului declanşa fotografierea mişcării
respective. Rezultatele demonstrează un comportament repetitiv cu totul remarcabil. Pisica va
repeta la infinit reacţia care a condus-o la succes, indiferent de cât de nefirească a fost poziţia
care a ajutat-o. Deci foloseşte mereu aceeaşi soluţie. Sunt şi excepţii de la aceste
comportamente pe care autorii le consideră drept rezultat al unor confuzii accidentale. Este un
stereotip, iar recompensa prin mâncare este nesemnificativă, pentru că pisica nu consumă
întotdeauna alimentele pregătite. Cei doi autori susţin că experimentul lor confirmă cele
semnalate de Thorndike, dar că sugerează stereotipia prezentă în comportament. În cutia lui
Guthrie mecanismul de deschidere era neschimbat şi întotdeauna în aceeaşi poziţie. În cutia lui
Thorndike pedala era mai greu de manevrat şi nu avea întotdeauna aceeaşi poziţie. Prin
experimentul lor cei doi autori au vrut să sugereze existenţa învăţării dintr-o singură încercare.
Sugestia lor este pertinentă şi găsim în comportamentul animalelor si al omului multiple dovezi
ale învăţării dintr-o singură încercare. O anumită experienţă puternică fixează la om un anumit
comportament care este repetat în toate împrejurările. Acest fapt se vădeşte de exemplu în
anumite reacţii alimentare, în anumite reacţii faţă de persoane, situaţii, sau evenimente cu
impact foarte puternic.
Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la Universitatea
Berkeley din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv, focalizat pe o observaţie
obiectivă, pe comportamente globale proprii activităţii de zi cu zi. Tot el şi-a denumit sistemul
ca un behaviorism intenţional, urmărind finalitatea comportamentului. Termenul de cognitiv se
referă la abilităţi precum capacitatea de discriminare, simţul locaţiei şi al cauzalităţii precum şi
capacitatea de a dezvolta expectanţe (aşteptări).
Alături de ceilalţi neobehaviorişti Tolman introduce conceptul de variabilă intermediară
care se interpune între stimulii din mediu şi răspunsurile observabile. În categoria variabilelor
intermediare include cogniţiile, expectaţiile, scopurile, ipotezele şi dorinţele. De exemplu, o
expectaţie se dezvoltă atunci când o recompensă este dată după fiecare răspuns corect. Astfel
oamenii dezvoltă expectaţii de fiecare dată când se stabilesc relaţii între răspunsuri si stimuli din
mediu.
Contribuţia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent cognitivist
în psihologie îl constituie termenul de hartă mentală. În experimentul său utilizează două
grupuri de cobai: primul grup primeşte recompensa după fiecare parcurgere reuşită a
labirintului; al doilea grup nu a primit recompensa şi a fost lăsat să parcurgă labirintul la
întâmplare. În ziua a unsprezecea cobaii din grupul doi au început să primească recompensa. Se
constată că timpul de rezolvare şi numărul de erori au scăzut într-o manieră impresionantă.
Concluzia lui Tolman este că aceşti cobai învaţă relaţiile spaţiale şi dezvoltă aşa numite hărţi
mentale ale labirintului, astfel întărirea influenţează motivaţia şi performanţa dar învăţarea în
sine este un proces independent. Tolman consideră că oamenii se confruntă cu astfel de hărţi
mentale în viaţa cotidiană şi aminteşte labirinturile complicate pe care un elev trebuie să le
parcurgă pentru a ajunge dintr-un loc în altul l şcolii sau al casei. Oamenii dezvoltă hărţi
mentale care includ un sens al locaţiei şi un sens al aranjamentului cotextual incluzând multe căi
posibile care conexează diferite locaţii. Ne construim o reprezentare a lumii în care trăim şi
muncim; nu ne mişcăm într-o manieră mecanică, ci într-una flexibilă, urmărind o cale, apoi alta
ş.a.m.d. Tolman doreşte să sublinieze că învăţarea nu implică doar conexiuni stimuli răspuns, ci
şi conexiuni specifice hărţilor mentale complexe.
Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi Watson.
A activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea mai mare parte
din timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o recunoaştere unanimă în lumea academică
83
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
84
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre pedeapsă şi
ameninţare. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive, recompensa, cu cea
negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din următoarele motive: în
primul rând pedeapsa îl determină pe individ sa o evite şi nu să renunţe la comport nedorit; în al
doilea rând o pedeapsa poate fi asociată cu cel care o aplică şi nu cu comportamentul
indezirabil; în al treilea rând pedeapsa indică, de obicei, ceea ce nu trebuie să facă şi nu ceea ce
este bine să facă. În aceste condiţii Skinner insistă asupra următoarelor trei mecanisme care
reglează raportul dintre pedeapsă şi ameninţare: întărirea pozitivă, constă în prezentarea unui
stimul pozitiv şi astfel comportamentul se va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut;
întărirea negativă constă în întreruperea sau absenţa unui stimul negativ aşteptat; pedeapsa
implică transformarea unui comportament nedorit prin aplicare unui stimul aversiv.
Aplicaţiile condiţionării operante sunt mai ales în domeniul învăţării şi în domeniul
terapiei comportamentale. De asemenea sunt şi aplicaţii militare dar cu caracter secret.
Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici
severe. Marele psiholog umanist Karl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner
considerând-o fascistă. Alţi autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în laborator,
având o valabilitate redusă în lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele, personalitatea,
cogniţia, sentimentele, scopurile, creativitatea. A fost acuzat că propune o ştiinţă mecanicistă,
care dezumanizează individul (W. Viney, 1993).
85
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
GESTALTISMUL – PSIHILOGIA FORMEI
Conţinuturi:
Obiective:
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
86
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
87
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
88
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
adunarea numerelor extreme oferă cinci grupuri ale numărului 11 (1+10=11, 2+9=11;
11*5=55).
K. Koffka în lucrarea sa „Dezvoltarea minţii” a aplicat principiile formei la
evoluţia intelectuală a copilului. El considera că forma superioară de învăţare este
învăţarea ideatică ce foloseşte limbajul. Odată cu însuşirea limbajului copilul dobândeşte
capacitatea de a aplica denumirile obiectelor şi la alte obiecte; sunt manipulări inventive
obişnuite la copii ca şi tendinţa de a modifica cuvintele prin distorsionarea lor. Koffka
va considera că este o rearanjare, o restructurare verbală a materialului ideatic şi care are
un rol important în învăţare. Rearanjările verbale şi noile reprezentări simbolice devin
unelte puternice care vor lărgi mult capacitatea de a învăţa şi de a rezolva probleme.
Sintetizând, Koffka subliniază că pentru copil lumea externă este ceva amorf şi
neconturat. Pe acest fond se manifestă calităţile formei: figură-fond, configuraţie,
structuri simple. În aceste condiţii psihicul se dezvoltă ca o complexă arhitectonică supra
şi subordonate între ele.
89
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
a rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a
fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. S-a sinucis la vârsta
de 37 de ani, dar în ciuda unei cariere scurte el a avut contribuţii remarcabile la studiul
rezolvării de probleme, a psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-au axat
asupra studiului fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a găsi soluţii
productive la noile probleme. În confruntarea cu o nouă situaţie problematică oamenii
tind să rămână fixaţi pe utilizarea unui obiect, a unei situaţii şi nu sunt capabili să
găsească noi utilităţi în noi situaţii. Spre exemplu în una dintre problemele sale
ilustrative subiectul trebuia să lege două funii aflate la o distanţă care nu îi permitea să le
cuprindă cu mâinile întinse, rămânând fix într-o poziţie. La capătul unei funii, jos, pe
podea, erau puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare. Fixitatea funcţională se
manifestă prin considerarea obiectelor respective în sine şi nefolositoare pentru a rezolva
situaţia prezentă. Soluţia constă în a lega de capătul unei funii unul dintre obiectele
aflate la îndemână şi de a imprima o mişcare de balans, astfel încât să se apropie de
cealaltă funie. Duncker a studiat şi fenomenele de analogie în rezolvarea de probleme.
Analogia ne permite să rezolvăm o problemă nouă prin transferul unei metode vechi la o
situaţie nouă. Cercetările moderne de psihologie cognitivă au readus în prim plan
contribuţiile lui Duncker ca modele experimentale inovatoare pentru studiul gândirii şi
rezolvării de probleme.
Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în
Statele Unite şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar şi cercetărilor asupra
gândirii productive. Contribuţia cea mai important a lui Asch o constituie cercetările sale
asupra conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele raportându-
se la opinia grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice şi
să distorsioneze judecăţile individului în condiţiile în care acesta este supus presiunii
grupului.
Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă.
Contribuţiile sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch. Sherif a
demonstrat conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest
efect apare în condiţii de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută
deplasându-se într-o direcţie sau alta. Sherif a demonstrat că relatările subiecţilor asupra
amplitudinii iluziei sunt profund marcate de relatările subiecţilor anteriori., ceea ce
sugerează supunerea la normele grupului.
Una dintre erorile de interpretare prezentă frecvent în lumea psihologilor ca şi în
cărţile de psihologie este identificarea psihologiei gestaltiste cu gestalt terapia. Gestalt
terapia îşi are originile în lucrările psihologului american Fritz Perls şi are puţine
tangenţe cu psihologia formei. Analize pertinente întreprinse de către reprezentanţii
acestei forme de terapie susţin că nu există o relaţie conceptuală între psihologia formei
„neo-analitică”a lui Perls şi psihologia formei în sensul ei clasic.
O altă eroare de interpretare este aceea că psihologia formei ignoră total rolul
experienţei anterioare. O analiză atentă a gestaltismului ne arată că nu este ignorat
trecutul şi experienţa trecutului în cadrul activităţii perceptive sau intelectuale. În ultimă
instanţă psihologia formei impune o schimbare a accentului de la parte la întreg, de la
structură la proces şi de la ştiinţă obiectivă la cea epistemică.
Psihologia cognitivă modernă a reevaluat contribuţia gestaltismului, în special
asupra învăţării şi memoriei. (W. Viney, 1993)
90
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
PSIHANALIZA
Conţinuturi:
Obiective:
Precerinţe:
Nu este cazul
Expunere:
Psihanaliza este poate mai mult decât oricare dintre curentele psihologice legată
de personalitatea întemeietorului ei, Sigmund Freud (1856-1939). S-a născut într-un
orăşel din Cehia, apoi la scurt timp familia s-a stabilit la Viena unde Freud îşi va urma
studiile şi întreaga carieră până în 1938, când datorită anexării Austriei de către
Germania nazistă a fost nevoit să emigreze la Londra. La un an după exil moare prin
euthanasie ajutat de doctorul său care i-a promis că nu-l va lăsa să sufere inutil.
A urmat studii de medicină la Viena, apoi la Paris unde a dorit să asiste la
celebrele şedinţe de hipnoză ale profesorului Charchot. La începutul carierei sale
medicale Freud a întreprins cercetări experimentale minuţioase pentru ca mai apoi
inspirat de Charchot să se orienteze către nevroza isterică şi hipnoză. Freud nu a folosit
hipnoza ci s-a orientat spre o nouă metodă introducând termenul de psihanaliză în 1896,
la peste zece ani după întâlnirea cu Charchot. El foloseşte tehnica asociaţiei libere care
permite pacientului dezvăluirea treptată a istoriei trecutului, întoarcerea în perioada
primelor conflicte neconştientizate din copilărie. De asemenea Freud se orientează
asupra viselor pe care le consideră drept modalitate fundamentală de acces la
personalitatea umană. Cartea care îl face celebru şi conduc la o largă extindere a
psihanalizei este „Interpretarea viselor”, publicată în 1900. conform concepţiei lui Freud
visele constituie împlinirea deghizată a unor dorinţe. Această carte face dovada unei
culturi remarcabile a autorului, unei extinderi deosebite a concepţiilor sale ştiinţifice,
91
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
92
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
93
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
94
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
95
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
individul ca un tot unitar fără a fi nevoie să separăm corpul şi sufletul în două entităţi
distincte. Ca medic, Adler a fost preocupat să înţeleagă personalitatea bolnavului în
ansamblul raporturilor dintre simptomele psihice şi cele fizice. Sentimentul de
inferioritate este expresia unui sentiment de neajutorare pe care copilul îl trăieşte în mod
normal în raport cu adultul. În condiţiile în care copilul este incapabil să compenseze
sentimentul de inferioritate acesta se transforma într-un complex de inferioritate definit
de către Adler ca incapacitate de rezolva problemele de viaţă. Complexele de
inferioritate se manifesta în trei variante: inferioritatea organică rezultă dint-o
infirmitate fizică ce se răsfrânge asupra dezvoltării personalităţii copilului. Acest
complex poate fi depăşit prin intensificarea preocupărilor pentru organul deficitar
(ajungându-se la supracompensare ca nevoie de a demonstra că poate să facă şi mai mult
decât cei care sunt normali dotaţi). Răsfăţul se poate constitui într-un complex de
inferioritate mai ales la copii unici care sunt excesivi răsfăţaţi în viaţa de familie. Ieşirea
lor în lume este însoţită de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale.
Neglijarea dezvoltă un complex de inferioritate datorită sentimentului de inutilitate şi
devalorizare pe care îl provoacă indiferenţa sau ostilitatea părinţilor. Se poate vorbi şi
despre un complex de superioritate rezultat din încercarea de a depăşi complexul de
inferioritate.
Viziunea optimistă a lui Adler cu privire la sensul vieţii, aşa cum se numeşte una
dintre cărţile sale, rezultă din străduinţa spre superioritate. Adler înţelege prin această
străduinţă năzuinţa spre perfecţiune. Fiinţa poartă în sine acest impuls ascendent, iar
viaţa se manifestă printr-o tendinţă de îmbunătăţire a individului şi a speciei. El
apreciază că străduinţa spre superioritate este înnăscută întrucât altfel specia umană nu
ar supravieţui.
Adler dezvoltă o psihologie puternic ancorată în problemele cotidiene; în relaţiile
cu ceilalţi, cu profesia şi în relaţiile de dragoste. În funcţie de poziţia adoptată faţă de
aceste probleme el identifică patru tipuri de personalitate corespunzătoare pentru, patru
stiluri de viaţă: tipul dominator, agresiv, sadic, tiran, tipul dependent, pasiv, aşteptând
totul de la ceilalţi, tipul evitant, care încearcă să evite înfrângerea evitând înfruntarea, şi
tipul capabil social care poate coopera cu ceilalţi şi acţionează în concordanţă cu nevoile
lor.
Adler acordă un rol determinant factorilor sociali în viaţa individului. Între
problemele interesante de ordin educaţional pe care le-a abordat este şi cea a ordinii
naşterii: primul născut se bucură de siguranţă, răsfăţ, afectivitate până la venirea celui
de al doilea copil care îi ocupă locul în afecţiunea şi interesul celorlalţi. De aici decurge
un sentiment de frustrare urmat de tentative de recâştigare a poziţiei pierdute. Uneori pot
apărea comportamente dure, agresive, încăpăţânare refuz. Dacă primeşte o ripostă dură
atunci reacţia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât diferenţa de vârstă este mai mare
cu atât aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler consideră că primul născut tinde să fie
orientat spre trecut este nostalgic şi pesimist în privinţa viitorului. Primeşte sarcini, este
mai ascultător, preocupat de menţinerea ordinii şi autorităţii. Al doilea născut este mai
puţin anxios, dezvoltă competitivitate în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări
revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea
născut. Este mai puţin preocupa de problema puterii sau a redobândirii ei şi de nostalgia
trecutului, este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament să spunem că Adler
spunea despre Freud că este un prim născut tipic, în timp ce caracterizarea binevoitoare
a celui de al doilea născut nu este întâmplătoare întrucât Adler avea această poziţie în
familia lui. Cel mai mic copil este de obicei răsfăţatul întregii familii, mai ales atunci
când diferenţa de vârstă este mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la
maturitate; riscul rezultă din răsfăţul excesiv ce va dezvolta dependentă şi neajutorare.
Copilul unic are o poziţie total favorizată în familie dar frustrările survin la grădiniţă şi
96
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
la şcoală unde nu mai este centrul atenţiei. Nu are experienţa competiţiei cu un frate mai
mic, nu ştie să lupte, şi de aceea va fi dezamăgit. ( D. Schultz, 1986; Marcela Rodica
Luca, 2003)
3.5 Neopsihanaliza
97
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
98
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
Continuturi:
Obiective:
Nu este cazul.
Expunere:
99
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
100
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
101
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
102
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
PSIHOLOGIA COGNITIVĂ
Conţinuturi:
Obiective:
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
103
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
104
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
105
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
senzorial, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Apoi Craik şi Lockhart
(1972) au propus modelul nivelelor de procesare în memorie. Astfel encodarea
superficială a unui stimul va fi uitată mult mai repede decât encodarea informaţiei
semnificative care suportă un nivel de procesare profundă.
În abordarea rezolvării problemelor se propune un nou mod de interpretare a
strategiilor algoritmice şi celor euristice, din perspectiva inteligenţei artificiale. Sunt
remarcabile cercetările lui Newel, Shaw şi Simon ca şi cele ale lui Khaneman si
Tversky. Asocierea dintre informatică şi psihologie a condus la avansarea unor modele
interesante cum ar fi cel al procesării paralele. Creierul uman pare compatibil cu acest
model întrucât informaţia este procesată prin intermediul reţelelor pe mai multe nivele
simultane.
Cogniţia socială constituie o altă temă majoră de studiu pentru psihologia
cognitivă. Se are în vedere investigarea relaţiei dintre contextul social şi cogniţie. Este
explorată maniera în care informaţia de ordin social este procesată şi efectul dinamicii
sociale asupra acestei procesări. Sunt demne de amintit aici teoria atribuirii, cercetarea
atitudinilor, stereotipurilor şi reprezentărilor sociale.
Psihologia cognitivă trezeşte pasiuni şi respingeri foarte intense. Este criticată
metafora computerului ca o sursă de reducţionism a minţii umane la nivelul
calculatorului. Pe măsură ce se dezvoltă industria computerelor această metaforă pare să
fie susţinută de performanţele actuale ale acestor maşinării.
O critică severă a psihologiei cognitive vine chiar din interiorul ei de la
întemeietorul ei formal U. Neisser. Acesta a reproşat psihologiei cognitive deficitul de
validitate ecologică, pentru că multe experimente cognitiviste sunt artificiale şi greu de
generalizat. El pledează pentru o cercetarea ecologică validă pe probleme psihologice
care îşi au un corespondent cât se poate de direct în realitatea existenţei oamenilor
obişnuiţi.
106
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
PSIHOLOGIA ÎN ROMÂNIA
Conţinuturi:
Obiective:
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
107
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
psihice fără a reduce psihicul la nivelul suportului său material. El apreciază că viaţa
psihică este doar o funcţie a materiei, un rezultat, dar nu este materială, ci ideală, o
reflectare subiectivă.
Titu Maiorescu era la curent cu cercetările din domeniul psihologiei desfăşurate
mai ales în Germani. Maiorescu a scris manuale universitare de filozofie în care tratează
şi problemele psihologice dar nu a realizat cercetări proprii în domeniul psihologiei.
Concepţia sa filozofică şi psihologică era puternic influenţată de filozofia lui Kant.
Ştefan Michăilescu a fost unul dintre primii şi cei mai remarcabili profesori de
psihologie. Inspirându-se din progresele psihologiei moderne va scrie în 1892
Introducere în psihofizică. Lucrarea sa a avut o importanţă remarcabilă în formarea la
studenţii români a unor concepţii ştiinţifice experimentale despre viaţa psihică.
Constantin Leonardescu a fost şi el unul dintre cei mai importanţi profesori de
filozofie şi psihologia de la Universitatea din Iaşi. În 1878 publica un manual de
Psihologie experimentala în care face cunoscute rezultatele ultimelor cercetări în acest
domeniu şi analizează metoda experimentala în psihologie. Următorul său manual,
Principii de psihologie (1892) insistă asupra introducerii metodei experimentale şi
măsurătorilor exacte de laborator în psihologie. Leonardescu defineşte psihologia ca
ştiinţă a faptelor psihice. Această ştiinţă nu este descriptivă, nu se rezumă la simple
observaţii, descrieri şi clasificări ci, bazându-se pe metoda experimentală, încearcă să
explice apariţia şi manifestarea faptelor psihice (Al. Roşca, M. Bejat, 1976).
108
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
109
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
110
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
111
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008
Mihai ANIŢEI
112
Copyright © DEPARTAMENT ID 2008