Oprea Beatrice, clasa a XII-a A , 14.12.

2018

Supplex Libellus Valachorum 1791. Context, cauze, conținut, urmări.

Supplex Libellus Valachorum se traduce din limba latină în „Petiția Valahilor din
Transilvania” iar istoricul sas Iosif Carol Eder a tipărit la Cluj în 1791 un act dedicat împăratului
Leopold de către întreaga națiune română din Transilvania; petiția era însoțită de critici proprii, care
a declanșat o discuție amplă, cu efecte până în prezent, având ca preocupare recunoașterea românilor
în legătură cu viața politică a țării în nume propriu cu numărul și meritele lor istorice, alături de
unguri, secui și sași.
Actul Supplex Libellus Valachorum din 1791 apare ca o referință în istoriografia problemei,
idee rezultată din interpretarea lui David Prodan – „nu constituie deci nici un început și nici un sfârșit,
el constituie doar un moment într-o organică și istorică luptă politică, un act fundamental, intrat ca
atare în conștiința istorică....Geneza lui este însăși lupta pentru ridicarea politică a românilor din
Transilvania, el reprezintă sintetic această luptă” .
O cauză principală a constituirii acestei petiții a fost prăbușirea sistemului reformist imperial,
dupa moartea lui Iosif al II-lea urmată de înlăturarea drepturilor românilor de pe teritoriul
Transilvaniei. Supplex-ul definea programul politic al națiunii române prin următoarele impuneri: 1.
Să fie desfințate numirile nedemne la adresa românilor, precum „tolerați” sau „nesocotiți între Stări”,
iar națiunea să fie repusă în toate drepturile religioase și civile; 2. Să se respecte drepturile națiunii
române fiind în egalitate cu cele ale națiunii maghiare, precum prevede un decret prin care atât
maghiarii cât și românii beneficiază de aceleași imunități, lucru dovedit prin scrisoarea convenatului
din Cluj-Mănăștur din 1437; 3. Clerul, nobilimea și plebea orășenească dar și rurală să fie considerate
și în cazul românilor, participante la beneficiile sistemului uniunii constituționale a țării; 4. Națiunea
română să fie reprezentată proporțional cu numărul ei; 5.Instituțiile administrative majoritar
românească să beneficieze de denumiri românești pe când celalalte să aibă nume mixte, sau să-și
păstreze numele dupa râuri ori cetăți. Toți cetățeni Principatului indiferent de națiune sau religie vor
profita de aceleași beneficii și libertăți.
Drepturile națiunii române deși au fost recunoscute până și de Leopold I, Maria Tereza și
bineînțeles Iosif al II-lea menționat anterior, au rămas ignorate iar românii excluși din drepturile
cetățenești, ca mai apoi statutul țarii să fie unul de „folos public”. Teclifurile de a fi repuși în drepturi
sunt susțiunute de o nouă succesiune de silogisme inspirate de realitatea prezentului prin
exemplificarea faptului că națiunea română, nu doar fiind cea mai veche precum arătase analiza
istorică, ea era și cea mai numeroasă. Ea întrece la număr pe toate celălalte națiuni luate la un loc, iar
cuantumul îndatoririlor publice, era cantitativ cea mai utilă binelui obștesc. Repunerea în drepturi este
îndreptățită iar posibilitatea opunerii Dietei cere împăratului să permită românilor o adunare națională
care să-și aleagă deputați proprii care să le apere interesele dacă va fi nevoie. În final, cele cinci puncte

1
de revendicări se realizează pe „echitatea naturală, pe principiile societătii civile și pe pactele
convenite”.
Actul din 1791 nu este unul izolat, fiind precedat de alte petiții care fac parte din lupta de
emancipare națională a românilor din Transilvania ce parcurg întreg secol al XVIII-lea. Cel ce a inițiat
această luptă politică și a susținut-o cu argumente specifice scopurilor sale a fost Inochentie Micu.
Acesta, prin calitatea sa de episcop inițiază programul politic al națiunii române, fiind însușite în
primul rând drepturile pentru Biserică, iar treptat printr-o serie de acte, cel din 1743 intitulat chiar
Supplex Libellus, extinde programul la nivelul națiunii, pledează alături de cler pentru interesele
meseriașilor, nobilimii și țărănimii neamului său.
Obiectivul principal rezultat din programul lui Inochentie Micu este recunoașterea națiunii
sale ca națiune politică iar acesta formează temeliile pe care se va clădi întreaga bătălie politică
românească, inclusiv Supplex Libellus Valachorum. În final, cererile din 1791 sunt aceleași pe care
le formulase episcopul în urmă cu 40-50 de ani. [...]
Mișcarea națională s-a putut afișa acum, în prevederi favorabile ale reformistului imperial,
fiind o politica de reforme, inițiată după 1740 de Maria Tereza, intensificată printr-o implicare
personală a fiului ei, Iosif al II-lea, contrar caracterului său absolutist, a făcut posibil un cadru oficial
și legal de acțiune românească. Este conturată mai clar problematica românească în conștiința
contemporanilor în toate ramurile sale: sociale, religioase, politice, naționale, fiind dublată de
momentul redactării petiției în 1791 legată necontestabil de împrejurările provocate de moartea lui
Iosif al II-lea urmat de prăbușirea sistemului reformist. La Oradea a fost redactată prima formă în
limba germană, text final al actului de bază al Supplex-ului, varianta sa în latină urmând să fie trimisă
suveranului. Varianta în limba latină nu a fost preluată ad litteram, fiind preferată cea în limba
germană, căci conținea doar trei din cele cinci puncte de vedere. Ajuns la împărat, textul în latină a
fost trimis Dietei, iar în definitiv referatul era tot negativ. Răspunsul Dietei a fost de durată, iar încă
din reacțiile ei, la momentul citirii din ședința plenară, s-a putut observa că rezultatul va fi un eșec
total. Părerile Comisiei au fost însușite de Dietă, primite atât la Consiliul de Stat, cât și la Cancelaria
Aulică.
Oficial, acțiunea românilor putea fi considerată absolut închisă, însă acest lucru nu înseamnă
un sfârșit ci se va dovedi un fundament al afirmării românilor ca națiune, transformându-se într-o
luptă acerbă pentru cauza natională ducând la cristalizarea cunoștiinței de sine a națiunii române din
Transilvania.
Bibliografie/Webografie:

1) https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae (14.12.2018)
2) Academia Română, Istoria românilor/vol. VI/ Românii între Europa clasică și Europa luminilor(1711-1821),
București,Ed.Enciclopedică,2012, pp.565-573 (14.12.2018)