Cuprins

Capitolul I. Introducere………………………………………....…..…................................p. 1
Capitolul II. Contururile unei biografii intelectuale: Gheorghe Şincai (1754-
1816)........................................................................................................................................p. 6
II. 1 Definirea contextului: repere ale istoriografiei universale asupra Secolului
Luminilor.................................................................................................................................p. 6
II. 2 Gheorghe Şincai în istoriografia românească: în căutarea
echilibrului....................................................................................................….....................p. 10
II. 3 Gheorghe Şincai (1754-1816). Cadrele formative ale
începuturilor.........................................................................................…..............................p. 27
II. 4 Roma Luminilor: întâlnirea cu istoria......................................................…… p. 40
II. 5 Perspectiva diversităţii în Viena: provocările culturale şi politice ale
veacului.........................................................................................................................….... p. 50
II. 6 Gheorghe Şincai, director al şcolilor româneşti unite din Principatul Ardealului.
Profilul funcţionarului imperial....................................................................................….....p. 62
II. 7 Redescoperirea de sine. Oportunităţi culturale la Buda 1803-
1808........................................................................................................................................p. 80

Capitolul III. Deconstrucţia discursului istoric la Gheorghe Şincai.................................p. 101

III. 1 Metodologia abordărilor…………………………………………………….p. 101
Capitolul IV. Nivelul 1- Notata ex variis authoribus per G. Gabrielem
Sinkay………………………………..…………………………...........................……......p. 106
IV. 1. Despre scrisul istoric al secolului al XVIII-lea.............................................p. 106
IV. 2 Gheorghe Şincai: istoric versus cronicar........................................................p. 115

IV. 3 Nivelul 1 Notata ex variis authoribus per G. Gabrielem Sinkay. Prezentarea

colecţiei................................................................................................................................p. 119
IV. 4 Cristalizarea colecţiei.................................................................……..............p. 126

IV. 5 Tipologia intervenţiilor personale..................................................................p. 137

IV. 6 Lista autorilor/titlurilor care apar în Notata ex variis authoribus per G.
Gabrielem Sinkay.......................................................................................……..................p. 151
Capitolul V. Nivelul 2 - Rerum spectantiun ad universam gentem Daco-Romanum seu
Valachi cum summaria collectio ex diversis authoribus facta a Georgio Sinkai de eadem
secundum ordinem chronologicum......................................................................................p. 184
V. 1 Prezentarea colecţiei........................................................................................p. 184
V. 2 Etapele cristalizării colecţiei............................................................................p. 191
V. 3 Tipologia intervenţiilor personale....................................................................p. 202
V. 4 Lista autorilor/titlurilor adăugate în Rerum
spectantium..........................................................................................................................p. 210
Capitolul VI. Nivelul 3 -Hronica românilor.....................................................................p. 223
VI. 1 Despre abordări ale discursului: repere interdisciplinare...............................p. 223
VI. 2 Recuperarea unui destin. Manuscrisele şi ediţiile Hronicii............................p. 228
VI. 3 Ediţia Gherman Vida, Iaşi, 1843....................................................................p. 240
VI. 4 Ediţia Alexandru Gavra, Buda, 1844-1848....................................................p. 242
VI. 5 Ediţiile Iaşi (1853), Bucureşti (1886).............................................................p. 248
VI. 6 Ediţia 1967......................................................................................................p. 253
VI. 7 Hronica românilor. Tipologia intervenţiilor personale..................................p. 257
VI. 8 Lista autorilor/titlurilor adăugate în Hronica românilor................................p. 274
VI. 9 Arheologia cuvintelor: semantica istorică......................................................p. 292
VI. 10 Hronica românilor-funcţii ale scrisului istoric.............................................p. 296
Concluzii..............................................................................................................................p. 303
Bibliografie..........................................................................................................................p. 308

Anexe
Diagrama colecţiei Rerum spectantium, Tom. I-III..........................................................p. 1-178
Diagrama lucrării Hronica românilor, Vol. I-III................................................................p. 1-89
Evidenţa completă a autorilor şi titlurilor menţionate în Hronica românilor urmărită pe nivele
de lucru………………………………………...........................................................…....p. 1-32
 I. Introducere

Corifeii Şcolii Ardelene s-au impus în istoria şi cultura românească a secolului al

XVIII-lea, ca o generaţie simbol care a realizat, nu doar pasul decisiv spre modernitate, ci şi
deschiderea şi integrarea acestor domenii în marile sisteme ideatice ale Europei Luminilor.
Reprezentanţi ai istoriografiei române şi străine s-au apropiat constant de această generaţie,
încercând investigarea şi surprinderea, până la detaliu, a aspectelor şi realizărilor de care
Şcoala Ardeleană şi-a legat numele, de la scrisul istoric până la mişcarea naţională, de la
controversele teologice ale vremii până la efortul comun de popularizare a ştiinţei şi
răspândire a luminii cunoaşterii.
Dintre reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu şi Petru Maior s-au bucurat de
investigaţii minuţioase ale profilelor lor, de purtători ai mesajului Luminilor, concretizate în
lucrări de referinţă, cărora li se asociază numele profesorului Pompiliu Teodor şi cel al
Laurei Stanciu. În aceste condiţii, asumarea, în anul 2002, a proiectului doctoral Gheorghe
Şincai: discurs istoric în Hronica românilor a reprezentat o provocare şi o onoare, ţinând
seama de vecinătatea cu cercetătorii consacraţi în acest domeniu, şi a obligat, de la bun
început urmărirea standardelor impuse de cercetările anterioare.
Am pornit la drum urmărind focalizarea atenţiei pe un segment precis şi neexplorat
suficient de istoriografia noastră, cel al Hronicii românilor, cu gândul că investigaţiile spre
care acest tip de lucrare se deschide, reprezintă o oportunitate majoră pentru recuperarea şi
reconsiderarea dimensiunilor şi semnificaţiilor scrisului istoric datorat lui Gheorghe Şincai.
Am văzut în această lucrare, doar vârful unui iceberg, care ascunde în profunzimile sale un
volum de informaţie copleşitor, atât sub aspectul dimensiunilor, cât şi sub aspectul noutăţii
mărturiilor, ce merită scoase la iveală. Ne referim, desigur, la cele două mari colecţii de
documente, Notata ex variis authoribus şi Rerum spectantium, depozitate la Biblioteca
Academiei Române-Filiala Cluj Napoca, ocolite constant de istoriografia românească,

1
poate şi datorită dimensiunilor mari, aproape 5.000 de pagini manuscrise, care tind să
descurajeze cercetarea lor la un prim contact. Pe tot parcursul acestui proiect doctoral,
apropierea de aceste mărturii inedite ne-a întărit convingerea că analiza atentă a acestora
este cea mai în măsură să ne indice dimensiunea reală a contribuţiei lui Gheorghe Şincai în
domeniul scrisului istoric şi să susţină construcţia prezentei teze de doctorat.
Am organizat rezultatele obţinute pe parcursul acestui proiect, în capitole care să
permită o parcurgere coerentă a subiectului, de la surprinderea contururilor biografice, până
la importanţa lucrării avute în obiectiv, ca prioritate editorială a secolelor XIX şi XX.
De la cea mai consistentă monografie consacrată lui Gheorghe Şincai, pe care i-o
datorăm lui Mircea Tomuş, şi până în prezent au trecut aproape 50 de ani. În aceste
condiţii, o actualizare a cercetărilor pe subiect, a devenit o necesitate. Deşi proiectul actual
nu a urmărit un asemenea obiectiv, capitolul Contururile unei biografii intelectuale
încearcă, cu ajutorul unei metodologii şi a unei bibliografii recente, să se apropie de subiect
şi să realizeze familiarizarea cu acesta dinspre general spre particular, într-o cheie exersată
cu succes de cercetări anterioare – context – text -, prin recompunerea cadrelor şi mediilor
de formare, care au lăsat amprenta Luminilor asupra lui Gheorghe Şincai.
Un capitol distinct l-am consacrat metodologiei de lucru, cu convingerea că o
prezentare punctuală a instrumentarului şi formulelor de utilizare în definirea tezei poate să
conducă la o mai bună explicitare şi înţelegere, din exterior, a intenţiilor şi rezultatelor
cercetărilor, să confere susţinere şi coerenţă demersului de faţă.
Centrul de greutate al tezei l-am organizat în jurul capitolelor care concentrează şi
reflectă cel mai bine nivelele de evoluţie ale scrisului istoric al lui Şincai, de la colecţiile
Notata, Rerum spectantium până la lucrarea Hronica românilor, toate investigate în cheia
deconstrucţiei discursului istoric, prin formula analizei sursologice. Concluziile acestor
capitole reprezintă rezultatul stagiilor de cercetare la Biblioteca Academiei Române, Filiala
Cluj-Napoca, din perioada 2004-2006, în cursul cărora s-au efectuat analize cantitative
aplicate asupra colecţiilor amintite mai sus. Particularităţile acestor manuscrise, de la
stadiul de conservare şi până la conţinutul ştiinţific sau dimensiunile de mare întindere, au
condus în cazul Notatei la realizarea unei ediţii electronice integrale, care atinge un obiectiv

2
multiplu: salvarea colecţiei, transformarea sa într-un instrument de lucru flexibil pentru
cercetătorii de specialitate prin trecerea pe suport IT, recuperarea şi sincronizarea cu cele
mai actuale tendinţe ale cercetării ştiinţifice privind prezervarea şi circulaţia informaţiei, a
celei documentare în mod special.
Un capitol distinct este consacrat Hronicii românilor ca prioritate editorială a secolelor
XIX-XX, ca lucrare reprezentativă care a deschis istoriografiei româneşti calea spre sinteză,
spre modernitate. Am considerat necesară includerea acestei secţiuni pentru ordonarea
materialului bibliografic şi documentar asociat subiectului şi care poate completa în mod
benefic realizările istoriografiei româneşti de până în prezent. Textul editat al Hronicii
românilor (ediţia 1967) a fost supus aceluiaşi tip de analiză cantitativă, ce a urmărit
inventarierea, ordonarea şi prezentarea tuturor indicatorilor semnificativi, cu relevanţă
metodologică şi conceptuală pentru discursul istoric (formule de lucru, intervenţii personale
ale autorului în şi la textele utilizate pentru reconstituirea istoriei românilor).
Ultimul capitol concentrează atât concluziile, formulate ca rezultat al investigaţiilor
aplicate Hronicii românilor, în cheia deconstrucţiei discursive, cât şi surprinderea noilor
posibilităţi de continuare a investigaţiilor în jurul lui Gheorghe Şincai şi a momentului
Şcolii Ardelene, pe linia unei mai bune valorificări a surselor epocii, care să susţină
procesul interpretativ. Conturarea acestora îşi are la bază opinia potrivit căreia, o teză de
doctorat este doar o etapă în procesul formării unui cercetător, destinată să stimuleze pasul
înainte pe domeniul şi subiectul cu care care s-a pornit la drum.
Derularea proiectului doctoral şi realizarea tezei au beneficiat de susţinerea oferită de
grantul CNCSIS pentru tineri doctoranzi, Deconstrucţia discursului istoric la Gheorghe
Şincai: analiză sursologică (2005-2007). Prin intermediul acestuia s-au putut efectua
stagiile de cercetare la Biblioteca Academiei Române-Filiala Cluj-Napoca, care au urmărit
investigarea detaliată a colecţiilor amintite mai sus. Cercetările derulate şi valorificarea
rezultatelor au beneficiat de sprijinul acordat de directorul acestei instituţii, dr. Ioan
Chindriş şi de colectivul secţiei Colecţii Speciale (Bogdan Crăciun, Ovidiu Câmpeanu, Zita
Haiduc), cărora ţin să le mulţumesc şi pe această cale.

3
 În acest moment al finalizării proiectului doctoral, început în anul 2002, mulţumirile
mele se îndreaptă, de asemenea, către conducătorul acestuia, prof. univ. dr. Eva Mârza, care
mi-a acordat toată încrederea şi tot sprijinul profesional şi uman. Cu răbdare şi tact a
orientat cercetările în vederea acoperirii complete a subiectului; mai mult decât atât, a
susţinut alegerea acestui subiect concentrat în jurul înţelegerii, a deconstrucţiei unei lucrări
istorice fundamentale, Hronica românilor, în fapt, a unui destin.
Pe parcursul cercetării, clarificarea semnelor de întrebare ivite, descurcarea hăţişurilor
metodologice, şiinţifice sau organizatorice le-am realizat prin discuţiile productive cu
colegii mei de la Centrul de Cercetări Istorice şi Politologice „Iuliu Maniu”: prof. univ. dr.
Iacob Mârza, conferenţiar dr. Laura Stanciu, cercetător dr. Marius Rotar, drd. Tudor Roşu
şi Gabriela Benga, cărora le mulţumesc pe această cale. Munca alături de ei a constituit,
dincolo de realizarea acestei teze de doctorat, o experienţă de viaţă.
Colegilor de la Universitatea Petru Maior şi Institutul de Cercetări Socio Umane
„Gheorghe Şincai”, în special regretatului profesor Grigore Ploeşteanu şi lui Marian
Zăloagă le rămân îndatorată pentru sprijinul şi deschiderea oferite pe parcursul derulării
acestui proiect. Lui Remus Câmpeanu, cel care a sugerat orientarea cercetării către
colecţiile manuscrise şi investigarea lor până la epuizare îi datorez, de asemenea, toată
recunoştinţa mea.
Mulţumirile mele nu-l pot ocoli pe colegul Ion Cârja de la Universitaea Babeş-Bolyai
din Cluj-Napoca. Gestul său de a-mi pune la dispoziţie un bogat material documentar
fotocopiat, din Arhiva Congregaţiei De Propaganda Fide, cu situaţia alumnilor români din
această prestigioasă instituţie, a constituit o dovadă emoţionantă de colegialitate, de
solidaritate profesională.
Dacă acest proiect este finalizat, acest lucru îl datorez familiei, în mijlocul căreia am
găsit toată înţelegerea şi sprijinul pentru cercetările mele, care uneori m-au ţinut departe de
ea. Multe dintre ideile care se regăsesc în cadrul acestei teze s-au născut în urma discuţiilor
cu cel care îmi este ce mai bun prieten şi primul critic al muncii mele, căruia nu pot decât
să-i spun: mulţumesc Cristi.

4
 Am încheiat acest proiect doctoral construit în jurul lucrării reprezentative a lui
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, sub impresia întâlnirilor cu profesorul Alexandu Zub,
la Alba Iulia şi a unei remarci a Domniei Sale, legată de fondul care răzbună şi
reconverteşte formele, care m-a dus cu gândul la clişeele asociate, parcă prea uşor, lui
Şincai şi lucrării sale: compilator, compilaţie. Analiza acestei lucrări, surprinsă în toate
treptele de construcţie, considerăm că este în măsură, la momentul actual, să ofere
istoriografiei româneşti o perspectivă renovată, la dimensiunile reale, ale importanţei
scrisului istoric al acestui reprezentant al Luminilor din Transilvania.

5
II. Contururile unei biografii intelectuale: Gheorghe Şincai (1754-1816)

II. 1 Definirea contextului: repere ale istoriografiei universale asupra Secolului

Luminilor

Prin complexitatea dublă - formă şi fond - secolul XVIII a depăşit cu mult cadrele a 100
de ani, iar numeroasele cercetări care i s-au alocat, au stimulat producţia istoriografică, în
încercarea de surprindere a trăsăturilor care îl individualizează. Epocă a marilor mutaţii
mentale, a împăraţilor reformatori, cruciadă împotriva prejudecăţii, tradiţiilor iraţionale şi
obscurantismului1, Secolul Luminilor a cunoscut o varietate a definiţiilor şi o serie de
particularităţi în funcţie de realităţile geo-politice care au marcat o anumită zonă.
Revendicarea lui Gheorghe Şincai de Secolul Luminilor, prin formaţia, realizările şi
statutul de funcţionar imperial îndeplinit la un anumit moment al carierei sale, a impus
ordonarea vastului material bibliografic universal, disponibil la ora actuală, care a surprins
Iluminismul în cele mai variate şi detaliate ramificaţii ale sale şi apoi, selectarea celor mai
relevante lucrări, care au servit pentru studierea subiectului nostru în relaţia context-text.
Astfel s-au definit următoarele categorii:
 sinteze fundamentale pentru familiarizarea cu cadrele epocii, pentru pătrunderea în
resorturile care au marcat gândirea şi acţiunile acestui timp al marilor schimbări.
 Surse reprezentative în afara cărora înţelegerea secolului al XVIII-lea ar fi
incompletă.

1
Piotr Wandycz, Preţul libertăţii, Bucureşti, Editura All, 1992, p. 105.

6
  Lucrări şi sinteze care au pus sub lupă particularităţile geo-politice şi culturale ale
spaţiului central-est european ale acestui timp şi relaţionarea lor cu evoluţia
Imperiului Habsburgic.
 Lucrări care au aşezat în centrul lor disecarea multiplelor concepte cu care operează
istoriografia Iluminismului: Aufklärung, Iluminism regional, Iozefinism, Despotism
luminat.
 Contribuţii ale istoriografiei universale focalizate pe problema analizei
iluminsmului românesc, care, de pe poziţiile unei neutralităţi ce le conferă un plus
de obiectivitate, conduc la o îmbogăţire substanţială a cunoaşterii problematicii.
Pentru prima categorie, reperele sunt date de reprezentanţii şcolii istoriografice
franceze, Georges Gusdorf, Paul Hazard, Pierre Chaunu2, germane, Ernst Cassirer3,
italiene, Franco Venturi, Vincenzo Ferrone4, sau americane, Peter Gay5, care au interogat
substanţa iluminsmului în trinomul ideologie-politică-societate, urmărind totodată cadrele
şi timpul manisfestării sale.
Înţelegerea marilor transformări ale veacului nu poate ocoli problema surselor sau a
fondurilor, care susţin eşafodajul interpretativ şi, în afara cărora, cercetarea istorică ar fi
incompletă. Alfred von Arneth6 şi mai apoi, din deceniul 5 al secolului XX, nume ca
Ferdinand Maaβ7, Jean Pierre Lavandier8, au devenit sinonime cu publicarea unui volum

2
Georges Gusdorf, L’avènement des Sciences Humaines au siècle des Lumières, Paris, 1973; Paul Hazard,
Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la Montesquieu la Lessing, Bucureşti, Editura Univers, 1981;
Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul Luminilor, Vol. I-II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.
3
Ernst Cassirer, Filosofia luminilor, Traducere de Adriana Pop, Piteşti, Editura Paralela 45, 2003.
4
Franco Venturi, Settecento riformatore. Da Muratori a Beccaria, Turin, 1969; Idem, Utopia and Reform in
the Enlightenment, Cambridge, 1971; Vincenzo Ferrone, The Intellectual Roots of the Italian Enlightenment,
New Jersey, 1995.
5
Peter Gay, The Enlightenment: an interpretation. The Science of Freedom, New York, 1969.
6
Alfred von Arneth, Geschichte Maria Theresias, 10 volume, Viena, 1863-1879. Lucrarea se bazează pe un
volum uriaş de date arhivistice inedite, intens exploatate şi de istoricii care şi-au focalizat atenţia mai târziu
asupra lui Iosif al II-lea. Tot lui Arneth i se datorează publicarea integrală a corespondenţei dintre Iosif şi
Maria Tereza, regăsită la ora actuală parţial, în lucrările monografice produse de istoriografia americană.
Alfred von Arneth, Maria Theresia und Joseph II. Ihre Korrespondenz, Vol. I-III, Viena, 1867-1868.
7
Ferdinand Maaß, Der Josephinismus. Quellen zu seiner Geschichte in Österreich 1720-1790, Vol 1-4, Wien,
1951-1956.
8
Jean Pierre Lavandier, Le livre au temps de Joseph II et de Leopold II. Code des lois de censure du livre
pour les pays Austro-Bohemiens (1780-1792), Vol 1-2, France, Bern, 1995.

7
impresionat de documente pentru perioada reformismului austriac, de la corespondenţa
privată până la legislaţia imperială, contribuind la îmbogăţirea cantitativă, dar mai ales
calitativă, a fondului care deschide şi susţine noile interpretări asociate acestui subiect.
Ideile novatoare ale iluminismului central european, particularităţile de identificare, au
fost oglindite în lucrări de sinteză a istoriei Austriei, a dinastiei de Habsburg, dar şi în cele
de strictă specialitate, volume de studii9, care au urmărit analiza iluminismelor naţionale, a
sistemului reformist din anumite domenii şi teritorii ale Imperiului, cu accentuarea
perioadei domniei lui Iosif al II-lea (1780-1790)10. După al doilea război mondial se
evidenţiază o creştere a sintezelor, care aduc în prim plan dinastia de Habsburg, prin C. A.
Macartney11, Victor L. Tapiè12, Robert. A. Kann13, Erich Zöllner14 sau Jean Bérenger15,
care reprezintă repere istoriografice de bază pentru introducerea graduală în subiect.
Propunând o abordare în formula binomului istorie politică - istorie culturală, destinată să
acopere cât mai complet domeniile emblematice (stat, diplomaţie, reformism, societate,
biserică, educaţie, economie), lucrările menţionate dezvăluie rolul, raza şi direcţiile de
acţiune ale Casei de Habsburg în veacul schimbării.
Parcurgerea bibliografiei necesare pentru înţelegera contextului de formare şi
dezvoltare a lui Gheorghe Şincai a înregistrat, nu doar o pluralitate a istoriografiilor

9
Dintre volumele de studii amintim: Etudes sur XVIII-ème siècle, serie 1, La Tolerance civile, Actes du
Colloque de Mons publié par Roland Crahay, 1982; L’Absolutisme Éclairé, Volume publié par B. Köpeczi, A.
Soboul, E.H. Balázs, D. Kosáry, Akadémiai Kiadó, 1985; Roy Porter, Mikulaš Teich, The Enlightenment in
National Context, Cambridge University Press, 1996; Enlightened Absolutism. Reforms and Reformers in
Later Eighteenth Century Europe, Edited by H. M. Scott, Macmillan, 1996; Austrian Studies II. The Austrian
Enlightenment and its Aftermath, Edited by Ritchie Robertson and Edward Timus, Edimburgh University
Press, 1997.
10
Éva. H. Balázs, Hungary and the Habsburgs 1765-1800. An Experiment in Enligtened Absolutism,
Budapest, Central European University Press, 1987; Mathias Bernath, Habsburgii şi începutul formării
naţiunii române, Traducere de Marionela Wolf, Prefaţă de Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1994; Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Traducere de
Monica Vlaicu, Sibiu, Editura Hora, 2000.
11
C.A. Macartney, The Habsburg Empire 1790-1918, London, 1969.
12
Victor Tapiè, The Rise and Fall of the Habsburg Monarchy, New York, 1971; Idem, L’Europe de Marie
Thérese. Du Baroque aux Lumières, Paris, Fayard, 1973.
13
Robert A. Kann, History of the Habsburg Empire 1526-1815, Berkley, Los Angeles, California, 1974.
14
Erich Zöllner, Istoria Austriei-de la începuturi până în prezent, Traducere de Adolf Armbruster, Vol. I-II,
Ediţia a VIIIa, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.
15
Jean Bérenger, Istoria Imperiului Habsburgilor (1273-1918), Bucureşti, Editura Universitas, 2000.

8
concentrate în jurul temei nucleu, a Iluminismului, ci şi o pluralitate a conceptelor cu care
se operează şi care sunt rezultatul diversităţii formelor de manifestare a matricei unitare de
idei a secolului al XVIII-lea. Dintre acestea iozefinismul revine constant în centrul
preocupărilor specialiştilor, de individualizare a centrelor de greutate care marchează
timpul marilor transformări. Pentru această direcţie de analiză, reperele principale sunt date
de trei lucrări, semnate Eward Winter16, Fritz Valjavec17 şi Ferdinand Maaβ18, toate
intitulate Der Josephinismus, care constituie, şi la ora actuală, baza istoriografică care nu
poate fi ocolită în abordarea temelor asociate acestui concept. Plecând de la aceste realizări,
istoriografia americană s-a pronunţat ulterior, prin Derek Beales, care a identificat
iozefinismul luminat cu un despotism legal. Lucrarea lui Beales rămâne una din
monografiile de referinţă pentru Iosif al II-lea, prin deplasarea accentului de la simpla
înregistrare a evenimenţialului, la analiza psiho-istorică a personalităţii împăratului
reformator19.
În abordarea subiectului Gheorghe Şincai nu s-au putut omite preocupările
istoriografiilor străine, europeană şi americană, asupra iluminismului românesc
transilvănean, care realizează o complementaritate benefică cu contribuţiile istoriografiei
româneşti, permiţând o viziune completă. Istoriografia maghiară a acordat o atenţie
deosebită iluminismului românesc, în special momentului Şcolii Ardelene, şi studierii
raporturilor dintre aceasta şi cultura maghiară. Abordările dezvoltate, chiar dacă multe
dintre ele unilaterale, în formula unei relaţii de dependenţă a mişcării intelectuale din
Transilvania de realizările istoriografiei iluministe maghiare, nu pot anula totuşi, contribuţia
acestei istoriografii la extinderea cunoaşterii pe subiect. Nume ca Ladislau Gáldi, Andrei

16
Edward Winter, Der Josephinismus. Die Geschichte des Österreichischen Reform Katholizismus, Berlin,
1962.
17
Fritz Valjavec, Der Josephinismus. Zur Geistigen Entwicklung Österreichs im 18 und 19 Jahrhundert,
Brün-München-Wien, 1944.
18
Ferdinand Maaß, op. cit.
19
Derek Beales, Joseph II, Vol I, Cambridge University Press, 1987. A se vedea şi studiul semnat Derek
Beales, Tha false Joseph II, în The Historical Journal, XVIII, 3 (1975), pp. 467-495.

9
Veress, Toth Zoltán, Domókos Kosáry sau Éva Balázs20 constituie repere peste care nu se
poate trece în dezvoltarea unui subiect circumscris iluminismului românesc.
Preocupările pentru Europa Centrală Iluministă, în direcţia reformismului iozefin, a
relaţiei acestuia cu problema naţională a românilor din Transilvania şi a formelor de
manifestare în compartimentele vieţii sociale, politice, economice, religioase, au grupat
eforturile cercetătorilor austrieci şi germani, care au nuanţat şi clarificat istoria intelectuală
a acestui spaţiu21.
Istoriografia americană s-a pronunţat, la rândul său, prin Keith Hitchins22. Lucrările şi
studiile acestuia, consacrate generaţiei de intelectuali din Transilvania Luminilor, în special
lui Samuil Micu, constituie un reper oricând util pentru cunoaşterea şi înţelegerea
iluminismului românesc.

II. 2 Gheorghe Şincai în istoriografia românească:

în căutarea echilibrului

Istoriografia românească tinde să conserve în legătură cu Gheorghe Şincai două imagini

contradictorii: imaginea tragică a istoricului pelerin care îşi poartă în desagă opera de-o
viaţă şi, la polul opus, imaginea hiperbolică a funcţionarului imperial care întemeiază peste

20
Ladislau Gáldi, L’influso dell Umanismo ungherese sul pensiero rumeno, Budapest, Athenaeum, 1940, pp.
24-45; Andrei Veress, Note şi scrisori şincaiane, în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Literare,
Seria III, Tom III, Bucureşti, 1927. În continuare se va cita Note şi scrisori; Idem, în Bibliografia româno-
ungară, Bucureşti, Editura Cartea românească, 1931. În continuare se va cita Bibliografia; Idem, Tipografia
românească din Buda, în Revista Boabe de grâu, III, nr. 12, decembrie 1932, pp. 593-612. În continuare se va
cita Tipografia românească; Idem, A budai Egyetemi Nyomda román kiadványainak dokumentumai 1780-
1848, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1982. În continuare se va cita Egyetemi Nyomda; Tóth Zoltán, Primul
secol al naţionalismului românesc ardelean 1697-1792, Traducere din limba maghiară de Maria Someşan,
Bucureşti, Editura Pythagora, 2000.
21
Grete Klingestein, Europe Centrale et Orientale: La monarchie des Habsburgs, în L’Absolutisme éclairé,
volume publié par B. Köpeczi, A. Soboul, É. H. Balázs, D. Kosáry, Paris, 1985, pp. 201-231; Ernst
Wangerman, Reform Ctholicism and political radicalism in the Austrian Enlightenment, în Roy Porter,
Mikulaš Teich, The Enlightenment in National Context, Cambridge University Press, 1996, pp. 128-134;
Angelika Schasser, op. cit.
22
Keith Hitchins, Mit şi realitate în istoriografia românească, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Idem,
Romanian intellectuals and the Enlightenment in Transylvania, în Annales Universitatis Apulensis, Series
Historica, nr.6, I, Alba Iulia, 2002, pp. 99-107.

10
300 de şcoli. Materialul istoriografic românesc disponibil la ora actuală pe acest subiect
este unul preponderent monografic, destinat să creioneze o schiţă portret la modul general,
fixată adesea superficial în epoca care îl revendică. Analizele aplicate pe text, interpretarea
cu ajutorul unui instrumentar interdisciplinar, eforturile de investigaţie şi editare a bogatului
material documentar disponibil, concretizat în colecţiie sale, Notata şi Rerum Spectantium,
reprezintă un segment descoperit în istoriografie, care încă aşteaptă contribuţii.
La o trecere generală în revistă a istoriografiei româneşti se remarcă, în primul rând,
tendinţa spre o tratare fragmentară a subiectului, preferându-se, fie apropierea epidermică
de un segment al personalităţii şi creaţiilor sale (iluminist, istoric, lingvist), fie o abordare
colectivă, prin discutarea subiectului alături de ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, în
cadrul unor lucrări centrate pe problema iluminismului transilvănean. Direcţiile de
investigaţie şi interpretare au evoluat în principal pe două linii: concentrarea pe momentul
în care acesta a îndeplinit funcţia de director de şcoală (1782-1794) şi radiografierea
generală a vieţii şi a operei, în care accentul a alunecat adeseori pe latura dramatică a
destinului său, distinct de cel al colegilor de generaţie23. Predilecţia pentru evidenţierea
acestei laturi tragice, în defavoarea unei analize de profunzime a operei, a avut ca şi
consecinţă principală crearea unei imagini artificiale, care a supravieţuit până azi. Astfel,
asocierea numelui Şincai cu imaginea istoricului pelerin a devenit aproape un automatism.
Cauzele acestei tendinţe spre o extremă sau alta rezidă în faptul că obiectivul principal al
investigaţiilor s-a limitat cel mai adesea la aspectele care au ţinut de viaţa istoricului
Gheorghe Şincai, la simpla urmărire a traseului evoluţiei umane, prin îngroşarea
momentelor de glorie sau decădere. Preluarea şi multiplicarea acestui gen de abordare
subiectivistă au dus la naşterea acestor clişee de imagine în legatură cu Gheorghe Şincai. În
aceste condiţii, aflarea unui echilibru prin filtrarea producţiilor isoriografice, prin
departartajarea şi reţinerea contribuţiilor relevante pe acest subiect, a devenit un deziderat
şi, în acelaşi timp, o necesitate.

23
Pentru ideea de generaţie vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română. Sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999.

11
 Conceptul de biografie intelectuală pe care îl propunem pentru acest subiect, în
contextul unei încercări de redimensionare a profilului, considerăm că este unul în măsură
să răspundă nevoii de echilibru pe care cercetarea istorică românească o reclamă la ora
actuală. Opţiunea pentru un astfel de gen se explică prin rezultatele pe care acest tip de
investigaţie le poate oferi, prin perspectivele care le deschide. Abordarea nu este una
recentă, a fost exersat deja, cu rezultate relevante, de reprezentanţi ai istoriografiei
româneşti, Maria Protase, Pompiliu Teodor, Laura Stanciu, pentru a-i aminti numai pe cei
al căror subiect de investigaţie este relaţionat în mod direct cu subiectul Şcolii Ardelene şi,
implicit, cu Gheorghe Şincai. Spre deosebire de investigaţiile tradiţionale, care vizează
simpla elucidare a unui traseu uman, biografia intelectuală propune o reaşezare a
contururilor, a profilelor, printr-o analiză de profunzime a mediilor formatoare, prin
deconstrucţia jocului şi rolului influenţelor ideologice în tipul de discurs produs, prin
fixarea şi relaţionarea subiectului urmărit cu întregul sistem de vase comunicante al
spatiului în care se mişcă.
În încercarea de departajare a lucrărilor şi studiilor relaţionate subiectului Gheorghe
Şincai a operat criteriul tematic, cu scopul de a oferi o imagine cât mai clară asupra
contribuţiilor istoriografice româneşti, dinspre general spre particular, care au tratat direct
sau indirect acest subiect. Pentru fiecare domeniu tematic selectat, criteriul de operare a fost
de această dată cel cronologic. Gruparea contribuţiilor s-a făcut pe următoarele categorii:
 Lucrări fundamentale pentru înţelegerea cadrelor şi spiritului epocii în care se
formează şi produce un anumit tip de discurs, istoricul Gheorghe Şincai.
 Lucrări de sinteză relevante pentru subiectul Şcolii Ardelene, care au urmărit
semnificaţia, contribuţia şi rolul acestei generaţii de intelectuali în dezvoltarea
culturii şi spiritului naţional la românii din Transilvania în secolul XVIII.
 Lucrări, sinteze, studii semnificative pentru o radiografie generală a vieţii şi operei
lui Gheorghe Şincai
 Lucrări şi studii monografice care au contribuit, printr-o investigatie detaliată, la
realizarea portretului de care dispunem azi, completate de genul biografiilor

12
 intelectuale ale altor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Petru Maior,
care servesc indirect, prin metoda dezvoltată, la conturarea profilului lui Gheorghe
Şincai.
Iluminismul românesc, prin varietatea şi complexitatea mutaţiilor produse, a atras
constanţa preocupărilor şi a determinat, implicit, o decantare cât mai riguroasă a lucrărilor
care s-au impus ca repere pe acest subiect. Nume ca Nicolae Iorga, David Prodan, Pompiliu
Teodor, Nicolae Bocşan, Iacob Mârza24, cristalizează tot atâtea borne, obligatorii de
parcurs, pentru abordarea Iluminsmului românesc din Transilvania. Purtătorii de cuvânt
autorizaţi ai domeniilor istoria literaturii, istoria culturii: Lucian Blaga, Dimitrie Popovici,
Alexandru Duţu, Mircea Anghelescu, Romul Munteanu, Ovidiu Papadima25 au pus în
discuţie, prin producţiile lor, dimensiunile, particularităţile, identitatea şi valorile culturii
româneşti în secolul XVIII, prin relaţionarea directă cu cultura Europei Luminilor. Ultimele
decenii au adus o specializare a producţiilor pe diferite direcţii cheie de evoluţie a
Iluminismului românesc: istoria bisericii (Laura Stanciu, Ovidiu Ghitta, Mihai Săsăujan,
Corina Teodor, Greta Monica Miron, Daniel Dumitran)26, istoria elitelor reprezentată prin

24
Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII, Volumul II, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1969. În continuare se va cita Istoria literaturii; Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice
româneşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1970. În continuare se va cita Evoluţia gândirii; Idem, Iluminism şi
societate românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980. În continuare se va cita Iluminism şi societate;
Idem, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984. În continuare se va cita
Interferenţe iluministe; Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria Iluminismului românesc, Timişoara, Editura
Facla, 1986; Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune. Şcolile de la Blaj în epoca renaşterii naţionale, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1978. În continuare se va cita Şcoală şi naţiune; David Prodan, Supplex Libellus Valachorum.
Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, Ediţia 1998. În continuare se va cita
Supplex Libellus Valachorum.
25
Dimitrie Popovici, Literatura română în epoca Luminilor, Sibiu, 1945; Lucian Blaga, Gândirea
românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Ediţie îngrijită de George Ivaşcu, Bucureşti, 1966;
Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968; Idem, Sinteză şi
originalitate în cultura română, Bucureşti, 1972; Idem, Cultura română în civilizaţia europeană modernă,
Bucureşti, 1978; Romul Munteanu, Literatura europeană în Epoca Luminilor, Bucureşti, Editura
Enciclopedică Română, 1971; Idem, Cultura europeană în Epoca Luminilor, Bucureşti, Editura Universis,
1974; Mircea Anghelescu, Preromantismul românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1971; Ovidiu Papadima,
Ipostaze ale Iluminismului românesc. Momente şi sinteze, Bucureşti, Editura Minerva, 1975
26
Petru Maior, Protopopadichia, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, glosar, indici, rezumat, bibliografie
selectivă Laura Stanciu, Prefaţă Pompiliu Teodor, Alba Iulia, 1998; Gherontie Cotore, Despre Articuluşurile
ceale de Price, Ediţie îngrijită, cuvânt introductiv, rezumat, bibliografie selectivă, indici Laura Stanciu,
Prefaţă Iacob Mârza, Alba Iulia, 2000; Ovidiu Ghitta, Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din
Sătmar în primul ei secol de existenţă (1667-1761), Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2001;

13
Remus Câmpeanu,27 istoria învăţământului prin Iacob Mârza28 sau semantica istorică,
domeniu exersat prin cercetări colective29. Opţiunile, tot mai evidente, pentru specializarea
pe un anumit domeniu, un anumit segment al Iluminismului românesc au pornit de la
dezideratul unei acoperiri cât mai complete şi mai riguroase a tipului de problematică
abordată, care deja îşi arată roadele. Astfel, tendinţele de accentuare a specificului
Iluminismului românesc, abordările prin decuparea din peisajul central european au pierdut
terenul în favoarea unor formule de investigaţie regională30, specializate pe diferite
domenii, care au contribuit în mod real la o redimensionare a profilelor de formă şi fond ale
Iluminismului românesc din Transilvania.
Deosebit de importante şi relevante pentru subiectul Gheorghe Şincai au fost
preocupările specialiştilor, istorici şi filologi pentru problema Şcolii Ardelene, concretizate
în lucrări de specialitate, sinteze, ediţii critice după textele întregii generaţii. Ovid
Densuşianu31, filolog şi istoric pozitivist al începutului de secol XX, realizează în lucrarea
sa, Literatura română modernă, o evidenţă generală a lucrărilor reprezentanţilor emblemă a
acestei generaţii, etichetaţi drept Şcoala latinistă şi trataţi de pe poziţii unilaterale. Se
remarcă însă aprecierea colectivă a generaţiei care a acţionat şi s-a impus ca un tot unitar:

Mihai Săsăujan, Politica bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-1760), Cluj-Napoca, Editura
Presa Universitară Clujeană, 2002; Corina Teodor, Coridoare istoriografice. O incursiune în universul
discursului ecleziastic românesc din Transilvania 1850-1920, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară
Clujeană, 2003; Greta Monica Miron, Biserica greco-catolică din Transilvania Cler şi enoriaşi (1697-1782),
Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2004; Daniel Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica
greco-catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob (1782-1830), Bucureşti, Editura
Scriptorium, 2005.
27
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Editura
Presa Universitară Clujeană, 1999. În continuare se va cita Intelectualitatea română; Idem, Elitele româneşti
din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000. În continuare
se va cita Elitele româneşti.
28
Iacob Mârza, Etape şi momente din istoria înăţământului în Transilvania (sec. XVIII-XIX), Sibiu, Editura
Imago, 2002.
29
Pompiliu Teodor, Laura Stanciu, Iacob Mârza, Semantică politică iluministă în Transilvania (XVII-XIX).
Glosar de termeni, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2002. În continuare se va cita Semantică politică iluministă
în Transilvania; Iacob Mârza, Laura Stanciu, Sens şi reprezentare în dinamica gândirii politice din
Transilvania, (sec XVII-XIX). Dicţionar terminologic explicativ). Bază de date, Cluj-Napoca, Editura
Argonaut, 2005. În continuare se va cita Sens şi reprezentare.
30
Ioan Horga, Contribuţii la cunoaşterea Jozefinismului provincial, Oradea, Editura Universităţii din Oradea,
2000.
31
Ovid Densuşianu, Literatura română modernă, Vol. I, Bucureşti, 1929, p. 18. În continuare se va cita
Literatura română.

14
„[…] toţi cei care au scris în acest timp au urmărit o singură ţintă, au avut în vedere
triumful aceleiaşi idei şi au dat un exemplu rar de solidaritate intelectuală”. Dinspre acelaşi
domeniu, al istoriei literare a secolului al XVIII-lea, lucrarea lui Giorgie Pascu reprezintă o
contribuţie cu accente descriptive ce poate rămâne doar la stadiul de simplă punctare în
cadrul genului. Cât priveşte construcţia profilelor reprezentanţilr Şcolii Ardelene, exerciţiul
autorului, deşi detaliat, nu dezvoltă analiza operelor, ci doar prezentarea lor, regăsită în
formula: “[…] Clain a dat ideile […] Şincai le-a adoptat, […], Maior le-a consacrat”32.
Demonstrând o abordare calitativă, lucrarea lui Dimitrie Popovici33, consacrată şi ea
literaturii române în veacul Luminilor, constituie un punct de reper, atât pentru studiul
general al problematicii iluminismului românesc, construit pe rolul influenţelor culturii
occidentale şi pe prioritatea aspectelor culturale şi literare, cât şi pentru momentul Şcolii
Ardelene, ca bornă a modernităţii. Subcapitolul destinat lui Gheorghe Şincai are la bază o
analiză generală a mediilor de formare, din care se detaşează rolul prioritar al Romei în
formarea istoricului de mai târziu. În manieră comparatistă, Popovici urmăreşte şi o anliză a
tipurilor de discurs profesate în epocă, realizând departajarea Şincai, Maior : „[…] Şincai şi
Micu Klein sunt mai apropiaţi de spiritul marilor cronicari moldoveni decât Petru Maior”34.
Lui Octavian Bârlea35 îi datorăm lucrarea monografică consacrată episcopului Ioan Bob,
lucare care, implicit, aduce în prim planul discuţiilor relaţiile, atât de tensionate ale lui
Samuil Clain, Gheorghe Şincai, Petru Maior cu acesta. Modalitatea de analiză se realizează
prin departajarea, pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene, a tipurilor de scrieri în: lucrări
istorice, filologice, religioase, pe fiecare dintre aceste domenii fiind tratate, la modul
general, subiectul, rolul şi importanţa fiecărui tip de lucrare.
Prima sinteză asupra Şcolii Ardelene o datorăm lui Nicolae Iorga36, care şi-a legat
numele de Istoria literaturii române în secolul XVIII, lucrare ce se impune prin

32
Giorgie Pascu, Istoria literaturii române din secolul XVIII: epoca lui Clain, Şincai şi Maior, Iaşi, 1927, p.
63.
33
Dimitrie Popovici, op. cit.
34
Ibidem, p. 222.
35
Octavian Bârlea, Ex Historia Romena: Ioannes Bob. Episcopus Fagarasiensis (1783-1830), Frankfurt/Main,
1948.
36
Nicolae Iorga, Istoria literaturii.

15
problematica şi modul de abordare a unei epoci definite simbolic, Epoca lui Petru Maior.
Studiul destinat lui Gheorghe Şincai are ca rezultat realizarea unui portret care îmbină
analiza generală a traseului vieţii cu analiza operei istorice, de pe poziţiile şi cu
instrumentele istoricului literar. Studiul lui Nicolae Iorga a jucat rolul unui model, forma şi
fondul acestuia regăsindu-se în multe dintre studiile ulterioare. Imaginea creionată
istoricului Gheorghe Şincai va fi preluată şi ea, sub diferite forme de prezentare: „[…] O
altă fire decât blândul călugăr din Blaj, un temperament înfocat, îndăratnic, aspru. Un alt
apostol decât propovăduitorul cu duhul blândeţii, un luptător care striga adevărul nou în
auzul tuturora, un profet prin sabie, venit să aducă războiul”37. Aprecierile la adresa omului
sunt dublate de cele la adresa operei, la modul şi concepţia istorică reflectate în tipul de
discurs produs: „[...] Comparat cu un alt compilator, Nicolae Costin, însă, Şincai e un
luceafăr. Ce informaţie judicioasă şi exactă, ce putere şi siguranţă în judecată, ce concesie
în formă!”38. Evaluările făcute nu sunt însă unilaterale, Iorga operând, pe rând, cu termenii
cronicar, scriitor, istoric, compilator, fără o argumentare a terminologiei folosite şi, mai
ales, fără o analiză aplicată întregii producţii istorice: “[…] Şincai e un scriitor din secolul
XVIII şi în acest timp de erudiţie nesăbuită, de paradă de titluri, de cărţi inutile nu se făcea
o distinţie limpede între izvoare […] Şincai n-are noţiunea clară a unui izvor şi nici
capacitatea de înţelegere sufletească pentru a pătrunde litera scrisă şi a zări fărâma de
adevăr ce se ascunde în ea; Cronica lui Şincai rămâne o compilaţie”39.
Rămânând în aria de interes ilustrată de istoriile literaturii române, trebuie menţionate şi
contribuţiile lui George Ivaşcu şi George Călinescu, care au punctat contribuţia lui
Gheorghe Şincai în domeniul devenirii culturale a românilor ardeleni. În vreme ce George
Ivaşcu îl vedea pe Şincai drept “adevăratul istoric al Şcolii Ardelene” 40, Călinescu analiza
contribuţia iluministului român cu instrumentarul specific omului de litere: “[…]

37
Ibidem, p. 162.
38
Ibidem, p. 190.
39
Ibidem, p. 191.
40
George Ivaşcu, Istoria literaturii române, Vol. 1, Bucureşti, Combinatul poligrafic Casa Scânteii,1969, p.
310.

16
Compilaţia, de manieră cam medievală se sprijină pe un material enorm. Ea n-are însă
construcţie şi nici expresie literară cu toate că nu-i lipsită de o aromă ardelenească”41.
Contribuţia sintetică a lui Alexandru Piru42, s-a orientat, de asemenea, către analiza
literaturii premoderne româneşti. Fiecărui reprezentant al Şcolii Ardelene îi este consacrat
un capitol destinat să fixeze locul şi rolul jucat în epocă. Aprecierile asupra metodei şi
concepţiilor lui Şincai despre istorie se fac de pe poziţiile istoricului literar şi sunt rezultatul
unei evaluări generale a operei, nu a unei investigaţii de profunzime : „[…] fără o concepţie
asupra istoriei şi sclav în mare măsură documentelor, Şincai orânduieşte povestirea
evenimentelor pe ani şi oferă de fapt nişte anale”43.
Trecând în sfera de interes exersată cu instrumentele istoricului, sinteza lui David
Prodan44 destinată momentului Supplexului, marchează un transfer al priorităţilor de analiză
a iluminismului românesc din Transilvania, printr-o abordare metodologică nouă. Lucrarea
sa produce deconfesionalizarea istoriei şi mutarea accentului pe analiza ideilor politice.
Este un tip de lucrare care serveşte, în egală măsură, analizei problematicii iluminismului
politic românesc din Transilvania, dar şi, în particular, rolului jucat în dezvoltarea mişcării
naţionale de reprezentanţii Şcolii Ardelene. Analiza nu se face pentru fiecare caz în parte, ci
problematic, pe domeniile cheie, în cazul lui Şincai dezvoltând-se contribuţia în plan
lingvistic, alături de Samuil Micu, la progresul mişcării naţionale din Transilvania, precum
şi implicarea în efortul colectiv de redactare a actului politic emblemă al mişcării, Supplex
Libellus Valachorum.
Lucrarea lui Lucian Blaga45 a evidenţiat rolul filosofiei wolffiene în cristalizarea
culturii româneşti moderne, contribuind astfel la deconstrucţia unui întreg sistem de gândire
al epocii. De o analiză în detaliu a conceptului sau a reprezentanţilor Şcolii Ardelene nu
putem vorbi, rezultatul concretizându-se doar în conturarea unor portrete: “[…] formaţia lui

41
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 63.
42
Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1977.
43
Ibidem, p. 459.
44
David Prodan, Supplex Libellus Valachorum.
45
Lucian Blaga, op. cit., p. 173.

17
Gheorghe Şincai, la fel ca a tuturor reprezentanţilor de frunte ai Şcolii Ardelene a fost
teologică, dar însoţită in permanenţă de un lucid spirit critic”. Analiza operei istorice este
realizată prin evidenţierea acestei laturi: „[...] ca istoric, el urmăreşte în chip critic
evenimentele, el caută să vadă şi tendinţele mai ascunse ce adesea se camuflează după
faţada unor idei pretins dezinteresate”.
Ioan Lungu, în Şcoala Ardeleană46, discută evoluţia mişcării naţionale româneşti pe
fondul ideologiei veacului maracată de iozefinism. Lucrarea conţine micromonografii ale
reprezentanţilor Şcolii Ardelene, la care analiza generală a traseului vieţii este dublată de
analiza operelor, relaţionate spiritului epocii marcat de reformismul iosefin. Analiza ideilor
la Şincai se face însă de pe poziţii partizane ideologiei şi climatului politic în care se
redactează lucrarea, prin prioritatea evidentă acordată conceptului de luptă de clasă, ca şi
reper de raportare în interpretarea operei istorice. Micromonografia lui Şincai nu iese din
tiparul obişnuit, care înregistrează cronologic, perioada studiilor şi colecţionarea
documentelor, directoratul, conflictul cu episcopul Bob, care ocupă un loc principal,
activitatea didactică şi analiza generală a operei. Scrierea lucrării de pe poziţii dependente
ideologic de climatul politic al timpului a şi determinat revizuirea generală a lucrării şi
reeditarea sa în anul 1995. Lucrarea reeditată realizează însă doar o adaptare de formă, prin
renunţarea la o serie de clişee de limbaj, fondul rămânând aproape neschimbat.
Anul 1983 marca realizarea ediţiei critice Şcoala Ardeleană47, în două volume, care
reuneşte textele reprezentative ale unei întregi generaţii de intelectuali. Lucrarea
beneficiază de un studiu autorizat semnat Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, relevant, atât
pentru problematica generală a Iluminismului românesc, căruia i se stabilesc etapele de
organizare şi vârsta maturităţii, cât şi pentru poziţia şi rolul jucat de Gheorghe Şincai în
cadrul acestei generaţii. Contribuţiile sale sunt urmărite pe domenii de creaţie: filosofie,
istoriografie, limbă, ştiinţele naturii. Analiza cea mai detaliată vizeaza contribuţia în

46
Ioan Lungu, Şcoala Ardeleană, mişcare ideologică naţională iluministă, Bucureşti, Editura Minerva, 1978;
Idem, Şcoala Ardeleană, mişcare culturală naţională iluministă, Ediţie nouă, revăzută, Bucureşti, Editura
Viitorul românesc, 1995.
47
Şcoala Ardeleană, Ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, Introducere Dumitru Ghişe
şi Pompiliu Teodor, Vol I-II, Bucureşti, Editura Minerva, 1983. În continuare se va cita Şcoala Ardeleană.

18
domeniul popularizării cunoştinţelor, prin lucrarea Învăţătură firească spre surparea
superstiţiilor norodului, relaţionată preocupărilor similare ce animau la acea vreme Europa
Luminilor. Sub aspectul scrisului istoric, Şincai este prezentat ca un continuator direct al
eforturilor lui Samuil Micu, ca un promotor al implementării spiritului critic: „[…] de la
scrisul istoric al lui Samuil Micu vor pleca şi strădaniile lui Gheorghe Şincai”48.
Rămânând în aria de interes a Şcolii Ardelene menţionăm lucrarea semnată Ioan
Dumitriu Snagov49, rezultat al unei munci de arhivă şi care devine importantă tocmai prin
acest aport documentar util, atât pentru înţelegerea relaţiilor dintre reprezentanţii Şcolii
Ardelene cu autorităţile timpului, cărora le erau subordonaţi, cât şi pentru formarea unei
optici privind raporturile şi legăturile ce s-au stabilit între reprezentanţii acestei generaţii de
intelectuali. În cazul lui Gheorghe Şincai deosebit de utile s-au dovedit documentele
privind popasul la Viena, corespondenţa cu Congregaţia de Propaganda Fide, opţiunea şi
motivaţiile pentru ieşirea din călugărie.
Categoria lucrărilor şi studiilor relevante pentru înţelegerea vieţii şi activităţii lui
Gheorghe Şincai este una consistentă, atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ. Acestea se
disting prin concentrarea pe un anumit aspect, o anumită perioadă a vieţii sau un anumit tip
de scriere. În aceste condiţii a fost necesară o nouă departajare a materialului bibliografic
disponibil şi ordonarea sa pe arii de interes astfel:
1. Lucrări şi studii relevante pentru sistemul de învăţământ din Transilvania în
secolul XVIII, în care Gheorghe Şincai a jucat un rol major.
2. Lucrări şi studii concentrate pe elucidarea unei anumite etape din întregul proces
de formare intelectuală (spre exemplu: Roma, Buda, Viena).
3. Lucrări şi studii care au avut în vedere efortul complex de editare a unei opere
istorice masive, ediţii critice de care dispunem în prezent.
Pentru poziţia şi rolul îndeplinit de Gheorghe Şincai în sistemul de învăţământ în
Transilvania secolului XVIII avem la dispoziţie un material pentru care propunem o

48
Ibidem, p. XLII.
49
Ioan Dumitriu Snagov, Românii în arhivele Romei (Secolul XVIII), Bucureşti, Editura Cartea românească,
1973.

19
investigare atentă într-un subcapitol distinct, necesar în vederea ordonării punctelor de
vedere istoriografice în mult discutata problemă a înfiinţării celor 300 de şcoli.
Contribuţiile asociate acestui subiect sunt legate de nume ca Nicolae Albu, Lucia
Protopopescu, Iacob Mârza, Ioan Marin Mălinaş, Remus Câmpeanu, Ioan Chindriş50, care
s-au impus ca repere în acest domeniu, prin analize care au promovat un contur realist al
funcţionarului imperial, prin tratarea sa în interiorul unui sistem la dezvoltarea căruia a
contribuit prin investirea, în primul rând, în latura calitativă a educaţiei.
În categoria studiilor care au avut în vedere numai un anumit aspect din activitatea lui
Gheorghe Şincai trebuie menţionată contribuţia lui Andrei Kiss,51 care a urmărit aportul lui
Şincai la dezvoltarea ştiinţelor auxiliare, într-un studiu axat pe rolul surselor istorice pe care
s-a construit Hronica romanilor: „[...] din punct de vedere al activităţii sale arheografice dă
dovadă de o urmărire conştientă rară a obiectivului său; oriunde şi în orice împrejurări
lucrează, nu se lasă abătut în adunarea izvoarelor privind istoria românilor. Pentru el
culegerea şi transcrierea acestora nu este o activitate întâmplătoare, ci una desfăşurată cu o
disciplină impusă de tematica fixată”52. Pe aceeaşi direcţie, de radiografiere a operei
istorice, se înscriu şi studiile semnate Ovidiu Câmpeanu53, care şi-au propus un restitutio:
izvoarele Hronicii lui Şincai. Cercetările în arhive s-au concretizat prin aducerea acasă a
unui material consistent privind activitatea lui Gheorghe Şincai la Tipografia Universităţii
din Buda, legăturile sale cu cercurile intelectualităţii maghiare, poziţia şi rolul pe care îl
ocupa în cadrul sistemului editorial de aici. De acest segment se leagă contribuţii semnate

50
Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, Tipografia Lumina,
1944; Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania 1774-1805, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1966. În continuare se va cita Contribuţii la istoria învăţământului din
Transilvania; Ioan Chindriş, Blajul iluminist. O analiză a structurilor culturale, în Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheolologie Cluj-Napoca, XXIII/1980, pp. 187-207. În continuare se va cita Blajul iluminist; Ioan
Marin Mălinaş, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextul reformelor şcolare din timpul
împărătesei Maria Tereza (1740-1780) şi a împăraţilor Iosif al II-lea (1780-1790) şi Leopold al II-lea (1790-
1792), Viena, 1984; Remus Câmpeanu, Elitele româneşti; Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune.
51
Andrei Kiss, Gheorghe Şincai şi ştiinţele fundamentale ale istoriei, în Revista arhivelor, anul L, Vol.
XXXV, nr. 2, 1973, pp. 259-269.
52
Ibidem, p. 169.
53
Ovidiu Câmpeanu, Izvoarele Cronicii lui Şincai, în Biblioteca şi Cercetarea, nr. XV/1991, XVI/ 1992,
XVII/1993, XVIII, 1994, pp. 45-48; XIX, 1995, pp.

20
Mircea Anghelescu, Gheorghe Gorun54, care s-au remarcat, fie prin aportul documentar, fie
prin tipul de abordare.
Înţelegerea dimensiunilor şi importanţei unei lucrări este relaţionată în mod direct
eforturilor de editare ale acesteia. Pentru Hronica românilor debutul acestor eforturi
începeau să prindă contur la anul 1840, în plină atmosfera prerevoluţionară, când, recursul
la istorie devenise un modus vivendi. „[...] Hronica lui Şincai – sublinia Mihail
Kogălniceanu55- este un lucru atât de mare, atât de preţios încât cuvintele îmi lipsesc spre a-
mi arăta mirarea. Mii de documente necunoscute, rare, se află adunate şi nu stau la îndoială
a zice că, cât Hronica aceasta nu va fi publicată, românii nu vor avea istorie”. Secolul XIX
va cunoaşte în acest sens, încercări repetate de editare a Hronicii, care se asociază unor
nume ca Gherman Vida, Alexandru Gavra, August Treboniu Laurian, Grigore Tocilescu.
Studii semnate Zenovie Pâclişanu, G. Potra si V. Curticăpeanu, Angela Mureşan, Mircea
Popa, Traian Rus, Doina Dreghiciu56 au pus în ordine tot acest complex efort de editare,
deschizând noi direcţii asupra semnificaţiei şi valorii operei istorice a lui Gheorghe Şincai.
Nu doar opera istorică a atras atenţia specialiştilor interesaţi în investigarea profilului
lui Gheorghe Şincai. În această direcţie se înscriu eforturile de editare a lucrării Învăţătură
firească spre surparea supersiţiilor norodului, care evidenţiază o altă latură definitorie a
personalităţii sale, cea de Aufklärer. Studiul introductiv semnat Pompiliu Teodor şi
Dumitru Ghişe, completat de o prefaţă autorizată, semnată David Prodan, conturează pentru
Gheorghe Şincai portretul unui „iluminist tipic al Transilvaniei nu numai în intenţie dar şi

54
Mircea Anghelescu, Tipografia Universităţii din Buda şi luminiştii români, în Typographia Universitatis
Hungaricae Buda 1777-1848, Publiée par Péter Király, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1983, p. 287-293. În
continuare acest volum de studii se va cita TUH, 1983; Gheorghe Gorun, Cenzorii români de la Tipografia
din Buda, în Crisia, nr. XXII, 1992, p. 280-302. În continuare se va cita Cenzorii români.
55
Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Şincai, în Dacia literară, 1840, partea a II-a, pag. 217.
56
Zenovie Pâclişanu, Cenzura Cronicii lui Şincai, în Revista arhivelor, Anul 1, nr 1, 1924, p. 20-30; G. Potra
şi V. Curticăpeanu, Istoricul tipăririi şi difuzării Cronicii lui George Şincai, în Anuarul Institutului de Istorie
şi Arheologie Cluj-Napoca, XVI/1973, Cluj-Napoca, p. 77-135; Angela Mureşan, Scurtă privire asupra
corpusului de documente al lui Gheorghe Şincai, în Apulum, XI, 1973, p. 792; Mircea Popa, Noi date privind
activitatea lui Alexandru Gavra, în Ziridava, XII/1980, p. 589-593; Traian Rus, Preocupări pentru tipărirea
operei lui Gheorghe Şincai în secolul al XIX-lea, în Marisia, X/1980, p. 705-712; Doina Dreghiciu, Scrierile
lui Gheorghe Şincai în patrimoniul bibliofil al judeţului Alba, în Sargetia, XXV/ 1992-1994, p. 345-353.

21
prin realizare”57. În acceaşi direcţie se înscriu articole şi lucrări care au evidenţiat
contribuţia lui Gheorghe Şincai pe segmentul operelor de popularizare, susţinute în secolul
XVIII prin politica oficială a Imperiului Habsburgic: Alexandru Borza, Ioan Lumperdean58
şi, recent, Corina Pipoş şi Ion Todor59.
Categoria lucrărilor şi studiilor biografice (de la monografii până la simple medalioane
comemorative sau de popularizare) este destinată să cuprindă gama contribuţiilor care au
pus în circulaţie, atât informaţie relevantă pentru viaţa şi activitatea istoricului Gheorghe
Şincai, cât şi cele care au contribuit la naşterea şi perpetuarea unor clişee de identificare,
dintre care cel mai cunoscut este acela de luceafăr rătăcitor, datorat lui Alexandru Papiu
Ilarian şi multiplicat prin Iacob Radu, Nicolae Iorga sau David Prodan.
Perioada prepaşoptistă a reprezentat în Transilvania şi un timp al invocării corifeilor
Şcolii Ardelene, figuri reper ale mişcării naţionale, sau simboluri suport, cum le numea
Alexandru Zub60. Modul de receptare al acestora s-a realizat pe coordonatele spiritului
epocii, dominat de Romantism. La 1839 George Bariţ lansa îndemnul la scrierea istoriei
vieţii corifeilor Renaşterii ardelene: „[…] Pentru Dumnezeu, dar biografia lui Petru Maior,
Şincai, Clain şi încă a unora, nimeni n-are râvnă din vieţuitori să o lucreze? Oh, ce merit ar
fi acesta”61. Aprecierile cu caracter encomniastic debutează cu Mihail Kogălniceanu,
Timotei Cipariu, George Bariţ62 ale căror eforturi, concretizate în studii în revistele epocii,
impun dimensiunile între care se creionează portretul lui Gheorghe Şincai. Eforturile de
editare sunt însoţite de studii biografice, semnate Alexandru Gavra, August Treboniu

57
Gheorghe Şincai, Învăţătură firească spre surparea superstiţiilor norodului, Prefaţă David Prodan, Studiu
introductiv Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964.
58
Al. Borza, Prima istorie naturală romanească. Istoria naturei sau a firei de Gh. Şincai, în Transilvania,
LII, nr 9-12, 1921, pp. 825-836; Idem, Primul dicţionar de ştiinţe naturale românesc: Vocabularium
pertinens ad tria Regna Naturae de Gh. Şincai, în Dacoromania, V, 1927-1928, pp. 553-562; Ioan
Lumperdean, Literatura economică românească din Transilvania la începutul epocii moderne, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1999.
59
Gheorghe Şincai, Îndreptare către Aritmetică, ediţie Corina Pipoş, Ion Todor, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2005.
60
Alexandru Zub, Istorie şi finalitate, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 31.
61
George Bariţ, în Foaie pentru minte, inima şi literatură, nr. 13, 1839, p. 97.
62
Mihail Kogalniceanu, Gheorghe Şincai, în Arhiva românească, I, 1841, pp. 1-5; Timotei Cipariu,
Gheorghe Şincai, în Foaie pentru minte inimă şi literatură, nr. 42, 1842, pp. 329-334; George Bariţ, Trei
manuscrise pentru Gheorghe Şincai, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 47, 1841, pp. 370-374.

22
Laurian, Alexandru Papiu Ilarian63, care se înscriu între aceleaşi coordonate dominate de
aprecieri generale laudative la adresa omului şi operei.
Lucrările de sinteză monografice de care dispunem până în prezent, a căror destinaţie a
fost, în mod explicit, clarificarea şi prezentarea coerentă tuturor aspectelor ce ţin de viaţa şi
opera subiectului care ne interesează, sunt primele la care ne-am oprit, în dorinţa aflării
unor repere sigure de orientare. Alexadru Papiu Ilarian64, reprezentant al generaţiei
paşoptiste, surprinde în lucrarea sa, într-o manieră generală, rolul şi importanţa
personalităţii şi operei lui Gheorghe Şincai. Este prima lucrare monografică ce a jucat rolul
unui punct de referinţă, atât în epoca sa, cât şi în perioada următoare, dovadă în acest sens
fiind frecvenţa cu care este citată, procedeu care a permis transmiterea şi multiplicarea în
istoriografia românească a plusurilor, dar şi a minusurilor de conţinut. Avem în vedere în
special imaginea romanţată a unui istoric învins de un destin nedrept “[…] divinul cerşetor,
cu desagii pe umăr, cu cronica în sac, cu o naţiune într-o cârpă, rătăcea printre noi”65.
Realizată de pe poziţiile istoriografiei pozitiviste, lucrarea, care deschide seria discursurilor
de recepţie la Academia Română, se evidenţiază prin aportul documentar, care pune în
ordine traseul editorial al Hronicii, preluat şi acesta mai târziu de Nicolae Iorga, Iacob Radu
sau Mircea Tomuş.
Mircea Tomuş66, prin lucrarea Gheorghe Şincai, rămâne la momentul de faţă autoritatea
cea mai recentă şi cea mai des invocată pe subiectul care ne interesează, chiar dacă, cei
aproape 50 de ani de la apariţia monografiei sale reclamă, desigur, o reevaluare şi o
reconsiderare a unor puncte de vedere susţinute. Contribuţia sa se concretizează într-o
prezentare logică şi coerentă a vieţii şi operei lui Gheorghe Şincai, dublată de încercarea de
analiză a textului istoric, care nu coboară însă în profunzimile ţesăturii discursive, se

63
Alexandru Gavra, Precuvantare la Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, I, Buda,
Tipografia Universităţii, 1844; August Treboniu Laurian, Biografia lui Gheorghe Şincai, în Hronica
românilor de Gheorghe Şincai din Şinca, Iaşi, 1854; Alexandru Papiu Ilarian, Viaţa şi operele lui G. Şincai,
în Hronica românilor şi a mai multor neamuri, Bucureşti, 1886.
64
Alexandru Papiu Ilarian, Viaţa, operele si ideile lui Georgiu Şincai din Şinca [Discurs de recepţie la
Academie cu răspunsul lui George Bariţ], Bucureşti, Tipogafia Naţională, 1869.
65
Alexandru Papiu Ilarian, op. cit., p. 144.
66
Mircea Tomuş, Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965.

23
limitează la surprinderea unor aspecte generale, de suprafaţă. Nu avem de-a face cu o
analiză bazată pe metode şi instrumentar specific pentru interpretarea de text, acest aspect
nefigurând de la bun început în scopul lucrării: „[…] Urmărind în paginile lucrării noastre
prezentarea detaliată a biografiei scriitorului, o dată cu analiza prestaţiei sale, nu facem deci
altceva decât să preluăm, în luminile ideilor noastre, moştenirea vieţii agitate şi pline de
sensuri a eroului nostru”67.
Monografia semnată Serafim Duicu68 circumscrie şi ea viaţa, activitatea şi opera lui
Gheorghe Şincai în epocă. Lucrarea nu se remarcă, din păcate, prin punerea în circulaţie a
unor idei noi, nu promovează o abordare metodologica novatoare şi nu se bazează pe un
material bibliografic sau documentar nou. Contribuţia realizează în esenţă, un transfer de
informaţie constuind o replicare într-o prezentare diferită a unor lucrări anterioare.
Nu putem omite, desigur, contribuţiile semnate Zenovie Pâclişanu, Lucia Protopopescu,
Iosif Pervain69, care se detaşează, fie prin aportul documentar menit să elucideze noi
aspecte din viata istoricului român, fie prin noutatea abordării şi a problematicii aduse în
discuţie.
Cele trei mari repere monografice de care dispunem în prezent realizează un anumit
tipar, datorat atât specificului domeniului în care se încadrează, dar şi disponibilităţilor
autorului pentru subiect, a modului în care înţelege să-şi organizeze informaţia, a nivelului
de analiză pe care şi-l propune de la început. Reperele devenite oarecum obligatorii în acest
tipar sunt date de stabilirea originii, educaţia primară, stagiile de formare tratate la modul
general, prezentarea treptelor de construcţie a Hronicii şi realizarea unei analize de
suprafaţă, tributară adesea momentului şi climatului ideologic în care se scrie lucrarea.
Medalioanele comemorative şi de popularizare au răspuns în general unui anumit
moment şi au avut ca rezultat perpetuarea unor clişee de imagine. Am înregistrat în această

67
Ibidem, p. 10.
68
Serafim Duicu, Pe urmele lui Gheorghe Şincai, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1983 .
69
Zenovie Pâclişanu, Contribuţii la biografia lui Gheorghe Şincai. Legăturile lui cu episcopul Ioan Bob, în
Transilvania, LIII, 1922, pp. 57-73; Lucia Protopopescu, Contribuţii la biografia lui Gheorghe Şincai, în
Limba şi Literatura, nr. 12, 1966. În continuare se va cita Contribuţii la biografia lui Gheorghe Şincai; Iosif
Pervain, Studii de literatură română, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1971. În continuare se va cita Studii de
literatură.

24
subcategorie contribuţii semnate Ioan Raţiu, Vasile Netea, Iacob Radu şi chiar David
Prodan70, care semnează un studiu comemorativ destinat lui Gheorghe Şincai, luceafărul
rătăcitor al Şcolii Ardelene. Excepţie face oarecum studiul lui Iacob Radu care, deşi nu
depăşeşte limitele unui medalion, se remarcă prin aportul documentar deosebit, completarea
corespondenţei lui Gheorghe Şincai cu Ioan Corneli, utilă pentru analizarea procesului de
gândire şi regândire a operei istorice la Şincai, sub aspectul formei de prezentare şi a
intenţiilor de editare în epocă, des citat de cei care au abordat problema traseului editorial al
Hronicii.
O categorie aparte, care a servit în mod indirect în ceea ce priveşte substratul
informaţional relevant pentru activitatea, dar mai ales pentru tipul de discurs profesat de
Gheorghe Şincai şi în mod direct, sub aspectul metodei de abordare a unui astfel de subiect,
este reprezentat de contribuţiile semnate Maria Protase, Pompiliu Teodor, Laura Stanciu71
şi care au promovat o nouă tipologie: biografia intelectuală.
Începuturile aparţin Mariei Protase care, de pe poziţiile şi cu instrumentarul specific
istoricului literar, a disecat în amănunt subiectul Petru Maior, oferind, în mod indirect,
informaţii utile pentru Gheorghe Şincai. Accentul a căzut pe analiza climatului ideologic în
care s-au mişcat cei doi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, pe rolul influenţelor, care şi-au pus
obligatoriu amprenta asupra tipului de discurs produs.
Prin Pompiliu Teodor si lucrarea sa, Sub semnul Luminilor. Samuil Micu, analiza a
capătat noi dimensiuni, prin transferul definitiv al eforturilor de investigare pentru un
subiect din domeniul Şcolii Ardelene, pe un tip de abordare plurivalentă, care aşeză la bază
deconstrucţia climatului ideologic, jocul comparaţiilor şi interferenţelor regionale,
pătrunderea în ţesătura discursivă a subiectului şi relaţionarea sa, producţiilor similare din

70
Ioan Raţiu, Studii şi biografii, Blaj, 1904; Iacob Radu, Doi luceferi rătăcitori. Gheorghe Şincai şi Samoil
Micu Clain, Bucureşti, 1924; Vasile Netea, Figuri ardelene, Bucureşti, Fundaţia culturală regele Mihai I,
1966; David Prodan, Gheorghe Şincai, în volumul Din istoria Transilvaniei. Studii si evocări, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1991, pp. 314-324. În continuare se va cita David Prodan, Gheorghe Şincai.
71
Maria Protase, Petru Maior: un ctitor de conştiinţe, Bucureşti, Editura Minerva, 1973; Pompiliu Teodor,
Sub semnul Luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000. În continuare
se va cita Sub semnul Luminilor; Laura Stanciu, Biografia unei atitudini. Petru Maior (1760-1821), Cluj-
Napoca, Editura Risoprint, 2003.

25
epocă. Acestei direcţii, tutelată de Pompiliu Teodor, a subscris şi Laura Stanciu, prin
lucrarea Biografia unei atitudini. Petru Maior 1760-1821, care se impune printr-o
metodologie novatoare de abordare în istoriografia românească, sintetizată în ecuaţia
context-text-subtext şi care a avut ca rezultat o analiză de profunzime a profilelor discursive
la Petru Maior.
Trecerea în revista a unor categorii cât mai variate dintre producţiile istoriografice a
avut drept scop, atât departajarea şi reţinerea contribuţiilor relevante, necesare în orientarea
investigaţiilor noastre pe acest subiect, cât şi identificarea unor posibile modele, care s-au
evidenţiat prin promovarea unui nou tip de abordare interdisciplinară şi ale căroror rezultate
s-au verificat deja în istoriografia românească.
Imaginile construite pe acest subiect sunt multiple şi adesea contradictorii. Ele se află în
strânsă legătură cu domeniile şi tipurile de abordare urmărite de autori, contextul istorico-
politic al timpului şi, nu în ultimul rând cu profesionalismul celor care au exersat acest
subiect. Etichetarea omului acoperă o gamă largă de denominări, de la cronicar, compilator
şi până la istoric. În mod similar, operei i s-au aplicat aceleaşi etichete, de la simplă
compilaţie, colecţie de izvoare, construcţie stufoasă, fără valoare literară, lucrare de
specialitate, operă de idei.
În mod indiscutabil, formaţia lui Gheorghe Şincai, la fel ca a celorlaţi reprezentanţi ai
Şcolii Ardelene, a fost una teologică, el făcând parte dintr-o generaţie întreagă de
intelectuali transilvăneni72 care au reprezentat produse ale Unirii de la 1700 cu Biserica
Romei. Formarea şi evoluţia sa s-a realizat între limitele instituţionale oferite de acest act
politic. Niciodată însă în istoriografie imaginea lui Gheorghe Şincai nu a fost asociată cu
cea a teologului, chiar dacă acesta este domeniul în care s-a format. Şincai nu prezintă o
structură morală şi spirituală de preot sau călugăr73. În personalitatea sa se amestecă două
profiluri principale: funcţionarul şi istoricul, care şi-au disputat întâietatea în funcţie de
moment. Opţiunea pentru istorie a fost una constantă, urmărită pe tot parcursul vieţii,
conturând o destinaţie ce a transces diplomele marilor şcoli teologice ale timpului. Aceasta

72
Lucian Nastasă, op. cit., pp. 12-18.
73
Remus Câmpeanu, Elitele româneşti, p. 46.

26
s-a impus ca mai mult decât o preocupare diversă sau o înscriere convenţională în tiparele
timpului. Constanţa efortului recuperator pentru scrisul istoric al secolului al XVIII-lea,
perfecţionismul, aproape obsesiv, manifestat în acumularea şi gestionarea informaţiei au
condus la profesionalizarea pe acest domeniu. La o analiză de suprafaţă a operei sale,
numai contabilizarea semnelor de întrebare ridicate de autor în legătură cu o problemă sau
alta, reprezintă un indiciu cât se poate de clar că nu avem de-a face cu o simplă compilaţie.
Semnul de întrebare este marca distinctă a unui proces de evaluare critică a masei
informaţionale cu care autorul operează, care permite detaşarea de simpla reproducere
Un răspuns clar, care să redimensioneze poziţiile istoriografice actuale faţă de acest
subiect, sau dimpotrivă, să le confirme, nu poate fi dat decât printr-o analiză profundă a
operei istorice, a paşilor progresivi de construcţie, a modului de selecţie, prelucrare şi
raportare la informaţia folosită, menită în final să individualizeze un profil în cadrul unei
generaţii admirabile de intelectuali transilvăneni.

II. 3 Gheorghe Şincai (1754-1816). Cadrele formative ale începuturilor

Lucrările şi studiile monografice dedicate lui Gheorghe Şincai au realizat de cele mai
multe ori o simplă trecere în revistă a traseului formativ, fără să încerce o relaţionare a
acestuia cu cadrele şi spiritul epocii. În încercarea de a înţelege şi explica tipul de formaţie
intelectuală reflectată la nivel discursiv, vom aborda această etapă din perspectiva poziţiei
şi rolului jucat în epoca de instituţiile de învăţământ prin care a trecut Gheorghe Şincai.
Reperele biografice concentrate în jurul originii sale constituie un segment exersat
constant în istoriografia românească, probat mai ales de lucrările şi studiile cu caracter
monografic, amintite deja. Le punctăm în cazul de faţă pe cele mai importante, care permit
familiarizarea şi ancorarea acestui reprezentant al Luminilor în cadrele timpului său.

27
Gheorghe Şincai s-a născut în anul 1754 la Râciul de Câmpie74 într-o familie de boieri
făgărăşeni. Reconstituirea etapelor vieţii este permisă cu uşurinţă de două scrieri
autobiografice, intens exploatate în istoriografie: Elegia, scrisă în anul 1803, şi
Autobiografia (1804)75, care oferă informaţii consistente pentru refacerea traseelor
formative, a sistemului de relaţii şi medii intelectuale în jurul cărora acesta a gravitat, de la
studiile primare, asupra cărora nu ne-am propus să insistăm, până la intrarea sa în marele
conglomerat cultural reprezentat de Tipografia Universităţii din Buda, în anul 1803. Aceste
două surse au reprezentat nucleul care a conferit susţinere punctelor de vedere istoriografice
care au vizat biografia lui Gheorghe Şincai.
Studiile medii au constituit însă temelia pe care se va construi profilul cultural de
inspiraţie clasică al iluministului român. În lipsa instituţiilor de învăţământ mediu,
românilor din Transilvania le erau deschise şcolile catolice şi reformate. În ciuda
caracterului restrictiv, acestea au reprezentant, prin programele de studii, metodologia
predării şi corpul profesoral, centrele formatoare ale elitei româneşti din Transilvania
secolului XVIII, care au asigurat perpetuarea culturii clasice. Procesul formării tânărului
Gheorghe Şincai începe să prindă contur o dată cu trecerea sa prin aceste centre, Târgu-
Mureş, Cluj, Bistriţa, care îşi vor lăsa amprenta asupra formaţiei şi preocupărilor sale
viitoare. În egală măsură, şcolile vor crea pentru Şincai un orizont spiritual ce se va revărsa
peste limitele confesionalismului epocii, alimentându-i orgoliile nobiliare şi înclinaţiile spre
probleme admnistrativ-funcţionăreşti76.

74
Pentru această problemă a se vedea Gheorghe Şincai, Învăţătură firească spre surparea superstiţiilor
norodului, pp. 20-21; Iosif Pervain, Studii de literatură, p. 73. Pentru data şi locul morţii vezi Mircea Tomuş,
op. cit., p. 233.
75
Elegia Nobilis Transilvani, Georgii Sinkai de Eadem, AA. LL. Philos. et SS. Theol. Doctoris Romani, in
Magno Transilvaniae Principatu Scholarum Vernacularum Valachico-Catholicarum Emeriti Directoris, data
ad Auctorem Orodias, Magno-Varadino ipso Festo die S. Michaelis Archangeli A., 1803, ex Episcopali
Darabanthiano Tusculano, in “Ladislai Nagy de Peretsen….Orodias”, M. Varadini, 1804; Elegia Nobilis
Transilvanii Georgii Sinkai de Eadem, în Archivu pentru filologia şi istoria de Timotei Cipariu, Blaj, 1868,
nr. XIII, pp. 247-256; Alexandru Papiu Ilarian, op. cit., pp. 106-126; Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe
Şincai, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj, nr. XXIX/1988-1989, pp. 401-433. În continuare
se va cita Poezia lui Gheorghe Şincai; Autobiografia în Andrei Veress, Egyetemi Nyomda, pp. 61-63.
76
Remus Câmpeanu, Elitele româneşti, p. 167.

28
 Până în anul 1718 şcoala din Târgu-Mureş a funcţionat în regim de particulă a
Colegiului din Aiud. Din acest an, regele Carol al VI-lea va aproba hotărârea Consistoriului
suprem, în urma căruia particula se transformă în Colegiu autonom, devenind astfel, una
dintre cele mai populate instituţii protestante de învăţământ din provincie. În anul 1718
Colegiul e susţinut prin contribuţiile micii nobilimi şi ţărănimii libere care asigura
întreţinerea unui număr de 90 de elevi77. De-a lungul secolului XVIII instituţia a cunoscut
un proces de reorganizare, dar în esenţă ciclul inferior şi mediu de studiu s-au menţinut la
un total de 8 ani de studiu: I Prima classis în care se propuneau declinările şi conjugările, II
Secunda classis conjugistarum, III Tertia classis grammatistarum, IV Quarta classis
syntaxistarum, V Quinta classis Rhetorica et Oratoria, VI Sexta classis Poetica, VII
Septima classis Graeca, VIII Optima classis Logica. Parcurgerea acestor trepte era
continuată de 2 clase de filosofie iar apoi se putea opta pentru 2 ani de teologie sau din
1794, 2 ani de drept78.
În anul 1766 – moment în care îl regăsim pe Şincai în structurile şcolii - cursurile erau
audiate de un număr de 784 de elevi79. Spre finalul secolului al XVIII-lea, frecvenţa se va
stabiliza la 400-500 elevi anual, înregistrându-se şi momente de puseu, în care cifra a urcat
şi până la 800 de elevi. Transformarea şcolii în Colegiu a avut ca şi consecinţă pe termen
scurt atragerea unui val de tineri din Ungaria, prezenţă care nu va fi însă una constantă,
după anul 1750 balanţa înclinându-se în favoarea elevilor proveniţi din zona Mureş, Turda,
Târnave. De-a lungul secolului al XVIII-lea au fost înregistraţi, potrivit criteriului nominal,
un număr de 201 de elevi prezumtivi români, cifră care poate infirma tezele potrivit cărora
accesul românilor la şcoală era foarte limitat80.
Colegiul a constituit un punct de atracţie şi prin corpul profesoral, pregătit la
Universităţile protestante din Apus. Pregătirea lui Şincai în această etapă a inclus numai doi
ani de studiu, 1766-1768, şi a fost direcţionată către studiul limbii latine şi maghiare, către
77
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, pp. 185-196, p. 306.
78
Traian Popa, Monografia oraşului Târgu-Mureş, Târgu-Mureş, Tipografia Corvin, 1932, pp. 270-272;
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, p. 306.
79
Alexandru Papiu Ilarian, op. cit., p. 10; Nicolae Iorga, Istoria literaturii, p. 164; Mircea Tomuş, op. cit, p.
19; Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, p. 187.
80
Ibidem, p. 188.

29
însuşirea cunoştinţelor umaniste de bază, care se leagă de profesorul Sándor Kovázsnai
(1730-1782), filosof, orator şi poet care îşi publică Carminele la Utrecht, în 1782 şi Sibiu,
în 179481. Prin cursurile de istoriografie iniţiate, acesta i-a oferit tânărului Şincai primele
repere de orientare82.
Şcolile catolice din Ardeal, preponderente din punct de vedere numeric, au compensat
în egală măsură, lipsa instituţiilor similare româneşti. Acestea s-au impus ca simboluri ale
rigorii şi ordinii, prin calitatea şi modul de derulare a procesului educativ în Transilvania
veacului al XVIII-lea. Dominaţia incontestabilă pe acest segment rămâne în secolul al
XVIII-lea în Transilvania cea a iezuiţilor, care au asigurat o pregătire uniformă, de tip
umanist, în toate şcolile subordonate, indiferent de spaţiul geografic în care se situau
acestea.
Programa de studii elaborată în anul 1586, Ratio Studiorum, în 28 de capitole, şi-a
menţinut în esenţă valabilitatea şi în secolul al XVIII-lea, fiind urmată, cu mici modificări,
şi de alte ordine83. Programa avea în vedere, atât forma cât şi conţinutul învăţământului
patronat de iezuiţi. Se urmărea promovarea unei educaţii de tip umanist, în care prioritare
erau studiul limbii şi al culturii latine, iar cu începere din anul 1735 se insista pe studiul
istoriei, materie oarecum neglijată până atunci. Meritul incontestabil al iezuiţilor în
Transilvania în secolul al XVIII-lea este acela de ordonare a unui domeniu deseori neglijat,
prin investirea în educaţia de calitate, în diferite forme de studiu, deschise atât categoriilor
nobiliare cât şi celor sărace, de formare educaţională după norme şi criterii riguros stabilite,
menite să asigure un nivel ridicat al pregătirii. Chiar dacă devenite la un moment dat
ineficiente, în condiţiile noii dezvoltării politice, economice şi culturale a societăţii,
metodele şi modelele iezuite de predare şi formare şi-au lăsat amprenta asupra dezvoltării
sistemului de învăţământ din Transilvania veacului Luminilor84.

81
Gheorghe Şincai, Elegia, nota (4), în Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, p. 417; Traian Popa, op.
cit., p. 272; Mircea Tomuş, op. cit., p. 19.
82
Ladislau Kocziany, Kovásznai Sándor, în Profiluri mureşene, volum îngrijit de Ioan Chiorean, Ladislau
Kocziany, Valeriu Niţu, Grigore Ploeşteanu, Târgu-Mureş, 1971, pp. 37-40.
83
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, p. 25.
84
Lucia Protopopescu, op. cit., pp. 200-245; Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, p. 25.

30
 Colegiul iezuit din Cluj, înfiinţat in anul 1580 a jucat un rol fundamental în formarea
elitelor româneşti în secolul al XVIII-lea, dovadă galeria personalităţilor care s-au instruit
aici, dintre care îi amintim pe: Inochentie Micu, Petru Pavel Aron, Atanasie Rednic,
Gherontie Cotore, Grigore Maior, Ioan Bob85. Întreaga dinastie de episcopi greco-catolici,
pilonii de susţinere ai dezvoltării culturale şi spirituale româneşti în secolul impunerii
raţiunii, s-au format în ambianţa şi sub rigorile educaţiei catolice. Fără a urmări un istoric al
Colegiului catolic din Cluj, vom trece în revistă dimensiunile acestui cadru instituţional.
Colegiul era condus de un rector, pe lângă care funcţiona un preafectus (director), în vreme
ce corpul didactic era împărţit în professores (profesorii facultăţilor de teologie şi filozofie)
şi magistrii, profesorii de la gimnaziu care a funcţionat cu şase clase: parva, principia,
gramatica, sintaxa, poetica şi retorica. Profesorii gimnaziului erau recrutaţi dintre studenţii
absolvenţi ai anului III Teologie, cărora li se asigurau 2 ani pentru pregătire sub
supravegherea profesorilor, cu lecţii de probă, în urma cărora primeau titlul de magister sau
doctor. În clasele colegiului rămânea în vigoare unicul şi strictul criteriu medieval de acces,
cel al poziţiei sociale, motiv pentru care naţionalitatea elevilor care i-au trecut pragul este
greu de identificat. Programul zilnic, organizat după normele iezuite, prevedea delimitarea
clară a orelor de studiu, înainte şi după masă, asistenţă la slujba religioasă, activităţi
colaterale formatoare. Programa de studii aplicata a fost Ratio Studiorum, rămasă valabilă
până în anul 1777 când se impune Ratio Educationis, dată la care Colegiul se afla deja sub
controlul piariştilor. Instituţia de învăţământ s-a aflat sub tutela Comisiei ecleziastice şi mai
apoi a Comisiei şcolare86.
În ceea ce priveşte informaţii despre românii care au studiat la acest colegiu, pentru
perioada 1719-1776 evidenţele realizate dau un număr de 30 de elevi, în special nobili
greco-catolici sau ortodocşi. Un raport înaintat de superiorul iezuit în anul 1770 către
autorităţi evidenţiază faptul că până la acea dată, şcoala din Cluj a educat 20.487 de tineri
cu ajutorul a 744 de profesori ai ordinului şi că, în anul în curs, veniseră la studii 557 de
85
Tóth Zoltan, op. cit, p. 370; Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, p. 239.
86
Lucia Protopopescu, op. cit, p. 200; Mircea Tomuş, op. cit, pp. 19-21; Tonk Sándor, Intelectualitatea
română şi Liceul piariştilor din Cluj, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 1968, fascicula 1, pp. 45-58,
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, p. 236.

31
elevi, coordonaţi de 15 profesori iezuiţi, 6 magistri laici şi 8 asistenţi, într-un total de 29 de
cadre care asigurau pregătirea87.
Orientarea lui Şincai către această instituţie de învăţământ se face la sugestiile fratelui
sau, Ioan Şincai, ofiţer în regimentul II de graniţă, el însuşi absolvent al acestei instituţii,
aşa cum rezultă din evidenţele păstrate. Parcurgerea treptelor gimnaziului, până la
penultima clasă inclusiv, se face în etapa finală a dominaţiei iezuite, pe fondul idealului
promovării sociale, caracteristic oarecum pentru familia din care provenea Gheorghe
Şincai88. În anul 1771, conform evidenţelor de care dispunem, în clasele gimnaziale se aflau
următorii români: Lazăr şi Henea la retorică, Pop, Lazăr, Borş, Benea, Ţiriac la poetică,
Şincai, Lazăr, Sima, Mihalcea la sinatxă, Vainea, Cot, Benea la gramatică, Iancu, Borş,
Sava şi Lazăr la principia şi Vainea, Sima, Paşca, Pacu la parva89.
Formarea lui Gheorghe Şincai la acest nivel pune accentul pe însuşirea elementelor de
bază ale culturii umaniste, axată pe dezvoltarea capacităţilor de a scrie şi compune, studiul
istoricilor latini, Cezar, Sallustius, Titus Livius, Cicero, Virgiliu sau Horatiu, al limbii şi
literaturii greceşti reprezentată prin Esop, Chrisostomos, Lucian din Samosata. Dintre
profesorii din aceasta etapă, Şincai îl aminteste pe arhimandritul istoric János Fridvalski,
bibliotecar al Ordinului până în anul 1773, când ordinul este desfiinţat, autor al lucrării
Inscriptiones Romano-Dacicae apărută la Cluj în 178790 şi care va fi citată deseori, ca
argument al ideilor istorice susţinute de Şincai, în Hronica sa de mai tarziu. Etapa formării
clujene nu se încheie firesc, prin aboslvirea cu diplomă de bacalaureat, se rupe brusc, prin
plecarea acestuia în anul 1772 la Bistriţa, la gimanziul piariştilor. Explicaţiile lui Şincai
variază, între un comportament netolerat de o instituţie atât de riguroasa şi intenţia
părinţilor de a-l orienta către studiul limbii germane, aflată pe un drum ascendent, atât ca

87
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, p. 116.
88
Gheorghe Şincai, Elegia, nota 5, în Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, p. 417; Mircea Tomuş, op.
cit., p. 20; Remus Câmpeanu, Elitele româneşti, p. 167.
89
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, p. 116.
90
Mircea Tomuş, op. cit., p. 21.

32
instrument de coeziune al unui Imperiu multinaţional, cât şi ca modalitate de afirmare,
printr-o carieră de funcţionar91.
Zona Bistriţei a constituit în secolul al XVIII-lea o arie cu o populaţie de etnie română,
lipsită de instituţii de învăţământ mediu propriu. Gimnaziul piariştilor din oraşul liber
săsesc aduna la studii tineri din districtul Bistriţei, din comitatele Cluj, Solnocul Interior,
Maramureş, greco-catolici dar şi ortodocşi, căpătând astfel un caracter local. Evidenţele de
care dispunem au semnalat o reprezentare românească apreciabilă, astfel, în perioada 1729-
1779, un număr de 226 de tineri români au fost înscrişi pentru a studia la acest gimnaziu.
Conţinutul programei de învăţământ a piariştilor nu diferă fundamental de a iezuiţilor,
aceştia folosind din anul 1766 Norma Studiorum, o variantă puţin modificată a lui Ratio
Studiorum92. Modalitatea de organizare a gimnaziilor din Transilvania era şi ea una
uniformă, astfel că din anul 1772 studiază în ultima clasă, cea de retorică, axată pe lecţii de
limbă şi literatură greacă şi însuşirea artei oratorice. Etapa actuală a studiilor reflectă la
Şincai efortul pentru însuşirea limbii germane, care îi va servi pe viitor în cariera sa de
funcţionar al statului, în calitate de director al şcolilor unite din Transilvania93.
În cadrul etapelor de definire a formaţiei de tip iluminist la Gheorghe Şincai nu putem
omite, desigur, rolul Blajului, al cărui spirit îşi va pune amprenta asupra preocupărilor sale
viitoare. Procesul desfăşurat de această dată este unul care realizează un dublu sens al
formării: formarea proprie, orientată şi susţinută de către spiritul tutelar al vremii, episcopul
Grigore Maior, şi formarea tinerilor veniţi la studii, pe care o realizează în calitate de
profesor de poetică şi retorică al gimnaziului. Întelegerea acestei trepte evolutive este
relaţionată direct încercării de reconstituire a ambianţei, a cadrelor generale ale unui sistem
educaţional românesc aflat în deceniul 8 al secolului al XVIII-lea în plin proces de
construcţie.

91
Gheorghe Şincai, Elegia, nota 6, în Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, p. 417; Nicolae Iorga,
Istoria literaturii, p. 165; Mircea Tomuş, op. cit., p. 22.
92
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, p. 26, pp. 91-93.
93
Nicolae Albu, op. cit., pp. 248-280; Lucia Protopopescu, op. cit., pp. 200-245; Mircea Tomuş, op. cit., p.
22.

33
 Din a doua jumătate a secolului, Blajul a constituit un centru de definire şi consolidare a
noii confesiuni greco-catolice şi, în acelaşi timp, un centru educaţional aflat în plin proces
de construcţie, care în anul 1761 înregistra un număr de 500 de elevi94. Cu toate limitele pe
care le prezenta un învăţământ patronat de Biserică, în spirit catolicizant, şcolile Blajului s-
au transformat în nucleul de emisie a culturii şi identităţii româneşti în Transilvania
secolului al XVIII-lea. Mediul Blajului cu tot ce înseamnă el, oameni şi instituţii, a dat trei
generaţii care s-au format şi influenţat reciproc: generaţia lui Inochentie Micu, Gherontie
Cotore şi Petru Pavel Aron care au pus bazele cadrelor instituţionale pentru dezvoltarea
culturală, oferind în acelaşi timp o justificare pentru Biserica Română Unită; generaţia lui
Grigore Maior, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, care continuă munca celor dintâi; o
generaţie producătoare de instrumente care susţin dezvoltarea culturală şi instituţională,
prin dicţionare, gramatici, manuale, traduceri; generaţia lui Petru Maior, Ioan Budai
Deleanu, Damaschin Bojincă şi Vasilie Pop, căreia noua ideologie a timpului i-a impus
pasul spre polemica istorică şi lingvistică95. Scanarea mediului cultural al Blajului se poate
realiza şi prin analiza timpilor de evoluţie: timpul edificării şi acumulării, până la Grigore
Maior, în care accentul cade pe latura organizării la nivel instituţional, investirea în
formarea viitoarelor elite, şi timpul creaţiei (1779-1825), care fixează definitiv Blajul în
conştiinţa românilor prin infuzia ideilor iluministe, prin manifestările celor care i-au ilustrat
poziţia în epoca, de centru cultural-politic96.
Tipografia, Şcoala şi Biblioteca, amintite în ordinea înfiinţării, au reprezentat baza
instituţională care a format şi orientat elitele româneşti ale Transilvaniei pe direcţii
consonante cu ideologia şi practicile timpului97.

94
Nicolae Albu, op. cit., p. 191; Ileana Bozac, Pompiliu Teodor, Invăţământul românesc din Transilvania în
secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în Dezvoltarea învăţământului în Romania în secolele
XVII-XIX, Culegere de studii, Vol II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966, pp. 142-167; Pompiliu
Teodor, Sub semnul Luminilor, p. 78.
95
Laura Stanciu, op. cit., p. 72.
96
Ioan Chinriş, Blajul Iluminist, pp. 117-208.
97
Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de
la 1751 până la 1764, Blaj, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, 1902, pp. 352-362; Ioan Marin Mălinaş,
op. cit., pp. 52-54.

34
 Şcoala latinească98 unde Şincai profesează pentru un an cunoştintele dobândite în
şcolile catolice, se deschide în anul 1754 cu două clase, Principia şi Grammatica din cele 5
pe care trebuia să le deţină un gimnaziu, singurul profesor fiind Grigore Maior. Din anul
1757 se deschide clasa a III-a, Sintaxis care îl are ca profesor pe Meletie Neagoe, format în
teologie la Universitatea din Tirnavia. Începutul deceniului opt al secolului înregistrează
deja rezultatele politicii de investire în formarea elitelor greco-catolice deschisă de
episcopul Inochentie Micu. În anul 1772 este introdus ciclul superior prin clasele de Poetică
si Retorică, dată de la care putem vorbi deja de gimnaziul de la Blaj, care poate echivala cu
celelate şcoli secundare din Imperiul Austriac. Clasele sunt încredinţate proaspeţilor
absolvenţi ai Pazmaneumului vienez, Samuil Micu şi Ştefan Pop, primul însărcinat cu
predarea matematicii şi eticii iar al doilea cu logica şi metafizica. Numai prin adăugarea
ultimilor doi ani de gimnaziu se obţinea la Blaj unitatea de pregătire şi formare în spiritul în
care era conceput acest grad de învăţământ mediu.
Protagoniştii Blajului au adus acasă o parte din atmosfera marilor centre care i-au
modelat, Roma, Viena, Tirnavia, contribuind astfel la dezvoltarea unei mişcări erudite în
spaţiul Reformei catolice şi al curentelor de idei care străbăteau veacul 99. În deceniul 8 al
secolului XVIII spiritus rector al Blajului este Grigore Maior, cel care a orientat mişcarea
intelectuală spre un Aufklärung erudit100. Cunoscut mai ales ca episcop, ataşat acţiunii de
consolidare a Unirii, în spiritul ofensivei catolicizante promovată de Maria Tereza, Grigore
Maior apare ca o personalitate directoare în formarea elitei româneşti, continuator al
politicii de investire în intelectual, deschisă de Inochentie Micu.
Conţinutul învăţământului gimnaziului de la Blaj reflectă, în mod prioritar, orientarea
către cultura tradiţională umanistă, similară celorlalte gimnazii din Imperiu, secondată de
iniţierea în disciplinele ştiinţifice. Proporţia majoritară a studiului limbii şi culturii latine,
introducerea poeticii şi retoricii susţin această orientare principală. Perfecţionarea

98
Pentru Şcolile de la Blaj vezi Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune.
99
Nicolae Albu, op. cit., pp. 183-187; Lucia Protopopescu, op. cit., pp 208-210; Ioan Marin Malinaş, op. cit.,
p. 58; Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune, pp. 58-79; Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, pp. 95-102.
100
Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor, p. 82; Laura Stanciu, op. cit., p. 73.

35
complexului blăjean a urmat fidel strategia şcolară impusă de Curtea de la Viena 101. La
gimnaziul Blajului se preda limba latină, limba maghiară, introdusă de Petru Pavel Aron, şi
limba germană102. Predarea acestei limbi trebuie raportată la planurile pe termen lung ale
cercurilor aulice vieneze, care încercau întărirea coeziunii sistemului de guvernare al unui
Imperiu multinaţional şi multiconfesional. La 1 noiembrie 1784 printr-o hotărâre a
împăratului Iosif al II-lea, şcolile latine nu mai puteau primi elevi dacă aceştia nu cunoşteau
limba germană103. Sub raportul conţinutului programei de învăţământ, gimnaziul de la Blaj
stătea alături de cele de la Cluj, Aiud, Oradea, Târgu-Mureş sau Alba Iulia, destinate
maghiarilor şi saşilor, dar frecventate şi de foarte mulţi români. Cele cinci clase ale
gimnaziului erau grupate în două cicluri I (Grammatices) şi II (Humaniores), cu un program
similar104.
În cadrul complexului şcolar de la Blaj, Şincai ajunge în anul 1773, după absolvirea
clasei de retorică la gimnaziul bistriţean. Formarea sa include în acest moment efectuarea
noviciatului, prima treaptă cu parcurs obligatoriu pentru accesarea marilor centre
formatoare catolice ale timpului. Astfel, la vârsta de 19 ani Şincai devenea călugăr, fiind
înscris pe o traiectorie care îl pregătea pentru preoţie. Concomitent cu procesul formării

101
Lucia Protopopescu, op. cit., p. 216; Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune, pp. 130-157.
102
Nicolae Albu, op. cit., p. 187; Lucia Protopopescu, op. cit., p. 210; Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune, p. 59;
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română, p. 224.
103
David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, p. 252.
104
Nicolae Albu, op. cit., p. 186. Pargurgerea programei şcolare reflectă formarea de tip umanist. Ciclul
inferior cuprindea clasele I-III cu Infima schola grammatices (principia), Media schola grammatices
(gramatica), Suprema schola grammatices (sintaxis), iar ciclul superior cuprindea clasele Inferior schola
humanitatis (rethorica) şi Superior schola humanitatis (poesis). Materiile de învăţământ pentru fiecare clasă
erau urmatoarele: pentru Principia : 1. Ex praeceptis linguae latinae, 2. Ex crestomathia latina hungarica et
germanica, 3. Ex historia sacra, 4. Ex geograpfia, 5. Ex institutionisbus linguae graecae, 6. Ex arithmetica;
pentru Gramatica: 1. Ex praeceptibus linguae latinae, 2. Ex chresthomathia latina, 3. Ex chrestomathia
hungarica et germanica, 4. Ex geographia, 5. Ex historia hungariae, 6. Ex elementis linguae graecae, 7. Ex
arithmetica; pentru Sintaxis: 1. Ex praeceptibus linguae latinae, 2. Ex chrestomathia germanica, 3. Ex
chrestomathia hungarica, 4. Ex institutionisbus linguae graecae, 5. Ex geographia, 6. Ex historia
Transylvaniae, 7. Ex arithmetica; pentru Rethorica: 1. Ex praeceptis eloquentiae, 2. Ex chrestomathia latina,
3. Ex chrestomathia germanica, 4. Ex chrestomathia graeca, 5. Ex historia antiquitatis Romana, 6. Ex historia
Hungariae, 7. Ex geographia mathematica, 8. Ex institutionibus arithmeticis; pentru Poetica: 1. Ex
institutionibus orathoris, 2. Ex chrestomathia latina, 3. Ex chrestomathia graeca, 4. Ex institutione stili
ungarici et germanici, 5. Ex mithologia, 6. Ex geographia, 7. Ex historia Caesarum, 8. Ex elementis mathesos;
Lucia Protopopescu, op. cit., p. 207; Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune, p. 140

36
acesta a îndeplinit funcţia de profesor de poetică şi retorică105. Dacă tratatele şi manualele
retoricii nu aduseseră înnoiri până în acest moment, studiul poeticii înregistrase unele
progrese. Planul piarist de studii, Norma studiorum, din 1763 recomanda pentru orientarea
profesorilor în aceste domeniu: Masenius, Palaestra, Ars argutiorum; Bellini, Versimilia;
Scaliger, Poetica, exerciţii de versificaţie de Gottsched, studii despre arta poeziei din
Gottsched şi Breitinger. Ca studii de retorică se indicau lucrările lui Le Jay, de Colonia;
Heinecius, Fundamenta styli cultioris; Gottsched, Redekunst; Vossius, Institutiones;
precum şi lucrările unor oratori ca Muretus, Facciolatus, Rinaldus, Politus, Damianus. Pe
unii dintre aceştia Şincai îi va căuta mai târziu în bibliotecile Romei. Calea spre poetică
trecea mai întâi prin studiul retoricii. Antologiile de retorică şi poetică destinate instruirii
elevilor reprezentau o selecţie de poeţi, prozatori şi oratori, destinate atât părţii teoretice, de
arta versificaţiei, cât şi exerciţiilor retorice106. Deceniul 8 va deschide totodată direcţii clare
de orientare către istoriografie, către mişcarea gramatică, care vor influenţa opţiunile
viitoare ale tânărului Şincai. Mediul Blajului îl aduce în contact cu Samuil Micu, format
deja în atmosfera reformismului terezian, ale cărui preocupări pentru istorie se vor
concretiza în De ortu progressu conversione valachorum şi Brevis historica notitia,
manifestări erudite ale spiritului identitar etnic, care reflectă rolul Reformei catolice, al
galicanismului, în stimularea naţionalului, prin biserica greco-catolică. Şincai va pleca la
drum sub influenţa acestor preocupări care anunţau la Blaj timpul creaţiei, iar regăsirea cu
Samuil Micu îi va oferi mai târziu prilejul concretizării acestora prin Elementa linguae
daco-romanae sive Valachicae (1780)107.

105
Nicolae Comşa, Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului (1754-1948), Cuvânt înainte de Ion Brad, Iaşi, Editura
Demiurg, 1994, p. 32.
106
Lucia Protopopescu, op. cit., pp. 224-226; Iacob Mârza, Scoală şi naţiune, pp. 132-134.
107
Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Viena, Tipografia
Kurzbeck, 1780. O nouă ediţie semnată numai de Şincai de acesată dată va fi tipărită la Buda în anul 1805 la
Tipografia Universităţii. Vezi Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae, Studiu introductiv, traducerea textelor şi note de Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1980.

37
 Pe lângă şcoală, complexul de la Blaj a dispus de alte două instituţii care au contribuit
la formarea şi orientarea elitei româneşti a vremii şi care le amintim, fără să urmărim însă o
analiză de profunzime: tipografia şi biblioteca.
Tipografia, deschisă în anul 1747 prin strădaniile episcopului Petru Pavel Aron, va
susţine atât procesul de învăţământ, prin editarea de manuale şi lucrări cu conţinut
pedagogic, cât şi dezvoltarea mişcării cultural-politice româneşti. Tipografia avea de
asemenea obligaţia de a efectua tipărirea unor lucrări solocitate de Guberniul Transilvaniei,
regulamente militare, ordine imperiale, urbarii. Principal furnizor de literă românească
tipărită pentru românii ardeleni, Tipografia va scoate la lumină cunoscutele manuale
şcolare, destinate să susţină dezvoltarea bisercii greco-catolice şi, implicit, în plan general,
întărirea catolicismului în această parte a Imperiului108. De la începuturile sale, tipografia a
fos pusă în slujba necesităţilor bisericii greco-catolice din Transilvania, editarea de carte
reflectând în mare preocupările şi interesele imediate ale clerului şi episcopilor de la Blaj.
Astfel, se pot distinge diferite perioade de evoluţie a cărţii care se suprapun mandatelor
episcopilor uniţi – Petru Pavel Aron, Atanasie Rednic, Grigorie Maior, Ioan Bob, cea ce
subliniază într-un mod elocvent modelarea tipografiei directivelor acestora. De la începutul
deceniului 8 al veacului asistăm la dublarea şi triplarea chiar, respectiv la reeditarea, într-un
ritm realmente accelerat şi bine întreţinut, a principalelor ediţii de cărţi liturgice blăjene
imprimate anterior, pe linia unei orientări care acorda o evidentă prioritate lucrărilor cu conţinut
teologic109: a doua ediţie a Acatistierului(1774), a doua ediţie a Liturghierului (1775), a doua
ediţie a Evangheliei (1776), a cincea ediţie a Ceaslovului (1777). Răspunzând noilor politici
ale Curţii de la Viena, orientată spre educaţia de masă, uniformă şi generalizată, avea să vadă
lumina tiparului Bucoavna pentru deprinderea pruncilor la cetanie şi la temeiul învăţăturii
creştineşti (1777), practic aproape primul manual românesc care avea să anunţe rolul tipografiei
de la Blaj în timpul lui Iosif al II-lea110.

108
Ioan Marin Malinaş, op. cit., p. 53; Ion Mircea, Tipărituri apărute la Blaj în primii 25 de ani de activitate
a tipografiei (1747-1771), relevate de un document de epoca, în Apulum, nr XX, 1982, pp. 208-213.
109
Gabriela Mircea, Tipografia din Blaj în anii 1747-1830, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2000, p. 151.
110
Pentru detalierea subiectului privind Tipografia de la Blaj vezi următoarele lucrări de referinţă: Gabriela
Mircea, Ioan Mircea, Implicaţii ale evenimentelor politice şi social-economice din Transilvania asupra

38
 Blajul deţinea la mijlocul secolului o bibliotecă care a contribuit la construcţia şi
întreţinerea climatului cultural prin lucrări în limba latină, română, germană, maghiară,
slavonă, cu conţinut variat, într-o vreme în care susţinerea noii religii solicita alcătuirea
instrumentarului adecvat. Biblioteca a funcţionat începând cu anul 1754111 cu un depozit
prezumtiv de 350 de cărţi şi manuscrise, marea lor parte adunate prin strădaniile episcopilor
Inochentie Micu şi Ioan Giurgiu Patachi. Instalarea lui Grigore Maior ca episcop va
produce un salt cantitativ şi calitativ substantial, prin obţinerea din partea împărătesei Maria
Tereza a dubletelor de carte din biblioteca imperială din Viena. La începutul secolului al
XIX-lea biblioteca număra deja 50.000 de volume, multe dintre acestea provenind din
producţia proprie a tipografiei, biblioteca devenind depozitarul legal al celei din urmă. O
trecere în revistă generală a fondului de carte înregistrează ediţii din Biblie, literatură
patristică, reprezentată prin opera lui Vasile cel Mare, cursuri de teologie şi filosofie
audiate la Roma de episcopul Ioan Giurgiu Patachi, Divanul lui Cantemir, lucrări de drept
canonic, lucrări speciale interesând dreptul maghiar, lucrări de istorie bizantină, Annalele
lui Baronius, ce indică interesul crescut pentru istoria primelor veacuri ale creştinismului,
pentru istoria originilor, într-un amestec de religios şi laic ce atestă orizontul erudiţiei
blăjene112, care şi-a lăsat amprenta asupra tânărului Şincai. În cifre, manuscrisele româneşti
au atins, după un catalog modern, 320 de volume, lista celor latineşti fiind de 10-15 ori mai
lungă113.
Ambientul blăjean în care a fost introdus Gheorghe Şincai la începutul deceniului opt a
încurajat deschiderea către curentele şi tendinţele epocii, pe fondul prelungirii sugestiilor

activităţii Tipografiei din Blaj în perioada 1784-1792 în Biblioteca şi Cercetarea, XIII, 1989, pp. 93-94;
Cornel Tatai-Baltă, Teodor Smericinschi, Din activitatea tipografiei de la Blaj (1787-1821), reflectată de un
material arhivistic, în Apulum, XIX, 1981, Anexa. 1, pp. 239-259; Eva Mârza, Anton Rus, Bibliografia
cărţilor blăjene de la începuturile tipografiei până la anul 1948, Editura Buna Vestire, Blaj, 2004 ; István
Fazakas, Politica religioasă şi şcolară a absolutismului luminat în Transilvania, Teză de doctorat, Cluj
Napoca, 1998, pp. 78-83.
111
Pentru Biblioteca de la Blaj vezi Sidonia Puiu Fărcaş, Contribuţii la istoricul Bibliotecii Centrale din Blaj.
Concepţii şi principii de organizare până la 1860, în Biblioteca şi Cercetarea, IX, 1985, pp. 234-256.
112
Ioan Chindriş, Blajul iluminist, p. 121.
113
Nicolae Comşa, Manuscrisele româneşti din Biblioteca centrală de la Blaj, Blaj, Tipografia Lumina, 1944, p.
89; Magdalena Tampa, Din începuturile bibliotecii de la Blaj. Despre inventarul manuscris din 14 iunie 1747, în
Biblioteca şi cercetarea, III, 1979, pp. 126-145.

39
venite dinspre Reforma catolică, concomitent cu lărgirea orizontului de lectură, prin
îmbinarea erudiţiei cu pragmatismul impus de noile orientări politice ale vremii. Atmosfera
cultivată de episcopul Grigore Maior a fost direcţionată în mod clar, pe linia deschisă de
Inochentie Micu, spre formarea şi susţinerea elitei româneşti, în scopul consolidării
instituţionale a Bisericii greco-catolice. Esenţial în înţelegerea acestei etape din lungul
traseu formativ al lui Gheorghe Şincai rămâne spiritul Blajului, preocupările şi produsele
culturale şi spirituale mature realizate, politicile şi strategiile episcopilor, într-un summum
de factori care au legat generaţii şi au construit identitatea românească.

II. 4 Roma Luminilor: întâlnirea cu istoria

Una din consecinţele pe termen lung ale Unirii cu Biserica Romei, act care deschidea
secolul al XVIII-lea transilvan a constituit-o, indiscutabil, formarea elitelor. Este vorba de
un proces complex ale cărui baze s-au pus în prima jumătate a secolului şi ale cărui
rezultate le vedem cel mai bine în a doua jumătate a veacului, un efort continuu care a vizat
racordarea la Luminile europene, recuperarea şi mai apoi formarea unui statut cultural
propriu. Politica şi practicile veacului în această direcţie au urmărit în fazele de început
formarea în marile şcoli catolice ale timpului, pe linia tradiţiei inaugurată de episcopul
Inochentie Micu. Prin investirea în intelectual şi deschiderea către atmosfera şi
controversele stimulative ale Luminilor europene s-a încercat formarea unor generaţii care
să aducă acasă ceva din spiritul nou, mobilizator. Marile figuri ale culturii şi istoriei
ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior sau Ioan Budai-Deleanu pot fi
considerate, în această optică, produse ale unirii, care s-au format şi au evoluat pe direcţiile
dezvoltate prin această politică de investire în intelectual.
În cazul lui Gheorghe Şincai, istoriografia românească a insistat foarte mult asupra
perioadei studiilor la Roma (1774-1779), ca moment de demaraj în formarea istoricului de
mai târziu. Experienţa romană chiar dacă nu a rămas singulară în procesul de formare şi
maturizare intelectuală, a avut cu siguranţă impactul cel mai mare datorat, atât ofertei

40
culturale şi memoriei istorice a marelui centru cosmopolit, cât mai ales datorită propulsării
pentru prima dată a lui Gheorghe Şincai într-o altă dimensiune a existenţei.
Anul 1774 a reprezentat pentru Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioachim Pop momentul
înscrierii pe coordonatele acestei politici de formare prin trimiterea, de către episcopul
Grigore Maior, el însuşi beneficiar al acestui sistem, la studii în capitala vechiului Imperiu
Roman, în cea mai cunoscută instituţie a timpului, Colegiul Urban aflat sub tutela
Congregaţiei De Propaganda Fide.
Pătrunderea în resorturile opţiunilor lui Şincai din acesată perioadă, a studiilor la Roma,
nu se poate face decât prin încercarea de recompunere a climatului intelectual al epocii, a
curentelor de idei, a mediilor intelectuale şi a personalităţilor care şi-au lăsat amprenta în
procesul devenirii sale ca reprezentant al Luminilor. Este un efort necesar de a pune la un
loc informaţii directe care privesc locul de formare al tânărului Gheorghe Şincai – Colegiul
De Propaganda Fide - şi informaţii indirecte114 care ţes tabloul ideologic al vremii,
diversitatea orientărilor şi tendinţelor iluminismului italian.
Raportarea la luminile italiene se face, ţinând cont de o serie de elemente particulare:
caracterul divizat al acestei ţări – geografic, istoric şi politic - prezenţa papei, tendinţa de a
fi foarte practic şi, nu în ultimul rând, geniul italienilor115. Sunt trăsături care îşi vor lăsa
amprenta asupra evoluţiei culturii şi elitelor italiene, atât de diverse de la un centru la altul.
A doua jumătate a secolului al XVIII-lea a reprezentat pentru Italia o perioadă de pace care
a permis întoarcerea către problemele din interior, către reformism, către consolidarea
elitelor şi a mijloacelor de comunicare care au vizat nu numai importul, ci şi exportul
ideilor. Este de ajuns să luăm în discuţie numai aspectul consumului de carte ca să ne
convingem că avem de-a face cu o cerere şi cu o extindere culturală aflate în plină
expansiune116. Datorită lui Verri, Beccaria şi cercului lor, Milano difuzează în Italia şi
dincolo de hotarele ei temele şi tezele Luminilor, ceea ce face şi Neapole la celălalt capăt al
Peninsulei, dând culturii italiene o audienţă europeană, vizibilă cel mai bine odată cu
114
Laura Stanciu, op. cit., p.89.
115
Owen Chadwick, The Italian Enlightenment în The Enlightenment in National Context, Edited by Roy
Porter, C.U. Press, 1996, p.90.
116
Giuliano Procacci, Storia degli italiani, volume secundo, Editori Laterza, 1968, p. 267.

41
Giannone şi Storia civili de regno di Napoli (1723), tradusă în engleză, franceză, germană
şi citată de Montesquieu şi Voltaire.
Dacă Milano şi Neapole au reprezentat în Italia cele două mari centre de emisie ale
luminilor italiene, Roma a fost oraşul capitală, simbol al cosmopolitismului, dar şi oraşul
papei a cărui prezenţă a avut un cuvât greu de spus în ceea ce priveşte evoluţia culturii şi
ideologiei italiene a veacului, marcată de jansenism. Jansenismul, componentă importantă a
luminilor italiene venea cu ideea purificării religioase, răspândind cu intensităţi diferite în
Peninsulă necesitatea schimbării sau acea dorinţă de altceva117. Putem spune, pe scurt, că
ceea ce au reprezentat la Paris filosofii pentru iluminism, acelaşi rol l-au jucat janseniştii
pentru Roma prin impunerea reformării graduale a parohiilor şi prin impulsul dat vieţii
intelectuale a oraşului Roma118. În tradiţia lui Clement al XI-lea, Benedict al XIV-lea sau
iluminatul papă cum a fost numit a crezut cu tărie la rândul său în necesitatea unor catolici
educaţi, de aici şi politica şi planul de renaştere a şcolii catolice, deschiderea ei spre Europa
Luminilor pentru un schimb cultural şi ideologic în ambele sensuri. De la controversele
ideologice ale timpului, diversificarea domeniilor de creaţie, consolidarea grupurilor elitare
şi a formelor de comunicare, noile opţiuni spre utilitarism, Italia vine să ofere în secolul al
XVIII-lea, imaginea unei lumi dinamice, cu structuri intelectuale în plină transformare, o
Italie pe deplin conectată la sistemul de vase comunicante al Europei Luminilor. Influenţa
franceză o regăsim în aşa numitele conversazioni, o variantă italiană a salonului, un canal
important de schimb al ideilor, în absenţa unor forme publice de comunicare119. Activităţile
literare care promovează latura lingvistică, afirmarea progresivă a criticismului, prin
Scipione Maffei şi Ludovico Muratori, tendinţele de redefinire a sursei istorice prin
Bianchini, preocupările pentru studiul fizicii, matematicii sunt paşi concreţi, care reflectă
orientarea iluminismului italian către trendul european al epocii. Toate aceste direcţii ale
iluminismului catolic şi ale jansenismului, al efortului de separare a politicului de

117
Jean Delumeau, L’Italie de la Renaissance à la fin du XVIII ème siècle, Paris, Armand Colin, 1991, p. 337.
Pentru detalierea subiectului vezi Vincenzo Ferrone, op. cit.
118
Gregory Hanlon, Early modern Italy, 1550-1800, USA, St. Martin’s Press, 2000, p. 312.
119
Hans Gross, Rome in the Age of Enlightenment.The post Tridentine Syndrome and the ancien regime,
Cambridge University Press, 1990, p. 247.

42
confesional şi-au lăsat amprenta asupra discursului istoric prin implementarea ideii unei noi
lecturi asupra trecutului, a unei regândiri a sensurilor şi rosturilor istoriei.
Maior şi Şincai ajung la Roma în momentul în care iluminismul italian, alimentat de
ideile enciclopediştilor, înregistra deplina sa dezvoltare, în care citările din Voltaire,
Rousseau sau Montesqieu deveniseră un obicei pentru noua generaţie120, într-un climat care
evoluează şi care oferă posibilitatea formării unui larg orizont intelectual. Roma, capitala
statului papal a fost în secolul XVIII al doilea oraş ca mărime din Italia, cu o populaţie ce a
crescut de la 134.000 de locuitori în 1720 la 158.000 în 1750121, un oraş al contrastelor
sociale, o Roma care în ciuda contradicţiilor teologice continua să reziste şi să se bucure de
prestigiu.
Bazele tradiţiei trimiterii de bursieri de la Blaj pentru studii la Roma au fost puse în
anul 1737122 de către episcopul Inochentie Micu, cel care a înţeles avantajele pe termen
lung ale unei astfel de politici de investire în formarea intelectuală. Este o politică
continuată de următorii episcopi, Atanasie Rednic, Grigore Maior, beneficiari la rândul lor
ai acestui sistem, care au apreciat la adevărata valoare rostul formării unei elite româneşti şi
importanţa contactului cu ideologia şi cultura Europei Luminilor. Întemeiat în anul 1627 de
către papa Urban al VIII-lea, Colegiul De Propaganda Fide dispunea de o largă autonomie
conferită de bula Romanus Pontifex potrivit căreia elevii aveau dreptul sa-şi dea doctoratul
asemenea oricărui absolvent al unei instituţii de rang universitar123. Colegiul reprezenta o
instituţie ce oferea posibilitatea unor studii de 2 ani în filosofie şi 4 ani în teologie, riguros
organizată, cu un corp didactic format dintr-un rector, 4 spirituali şi 20 de profesori, cu toţii
numiţi de cardinalul prefect al Congregaţiei. Colegiul făcea parte din proiectul de renovaţie
al şcolii catolice reprezentând o pepinieră de formare a unor buni catolici, o instituţie cu rol
formativ şi informativ datorită sistemului de legături pe care îl implementa în teritoriu.

120
Maria Protase, op. cit., p. 36.
121
Dino Carpanetto, Giuseppe Ricuperati, Italy in the Age of Reason 1685-1789, New York, Longman Press,
p. 15 şi Hans Gross, op cit., p. 55.
122
Francisc Pall, Ştiri noi despre primii studenţi trimişi de la Blaj la Roma în Apulum, XVII, 1979, p. 474.
123
Maria Protase, op cit., p. 26; Ioan Chiorean, Rolul instituţiilor de învăţământ superior din Roma în
formarea elitei intelectualităţii din Transilvania în secolul al XVIII-lea, în vol. Interferenţe istorice şi
culturale româno-europene, coordonator Grigore Ploeşteanu, Târgu-Mureş, 1996, pp. 49-56.

43
Studiul la Colegiul de Propaganda Fide reprezenta pentru tinerii din părţile răsăritene ale
Europei un adevărat privilegiu, o poartă deschisă către luminile europene, către orizonturile
intelectuale cele mai actuale.
Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioachim Pop au reprezentat a cincea generaţie de
alumni trimişi la studii. Selecţia pentru admiterea în Colegiu se făcea după reguli foarte
precise, prin intermediul cardinalului prefect al Congregaţiei, iar candidaţii erau desemnaţi
de către episcop sau vicarul apostolic dintre cei care îndeplineau condiţiile de vârstă care a
scăzut în timp de la 18 ani în 1732 la 15-14 ani în 1778124, pe linia ideii că o vârstă mai
mică determină o modelare mai uşoară a tinerilor veniţi din afară şi o formare a
convingerilor pe o bază mai curată. Prin vârsta sa, aproape 20 de ani, Şincai iese din aceste
tipare, anii de studii liceale conturându-i deja opţiunile şi ţelurile de viitor. Aptitudinile
candidaţilor erau şi ele clar precizate: “[...] tinerii care se vor primi în Colegiu trebuie să
înţeleagă limba latină şi să aibă o bună purtare”125. Pentru o mai riguroasă selecţie
conducerea Colegiului venea în 1746 să se adreseze autorităţilor din teritoriu care-şi
trimiteau tinerii la studii menţionând cerinţele de admitere în instituţie. În propunere se
specifica: nume, prenume, ritul în care a fost botezat, ţara, provincia, dieceza, data naşterii,
opţiunea pentru un ordin regular sau secular, înscrierea la clasa de studii Gramaticae,
Litteris, Humanioribus, Logicae126. Influenţa ambientului ideologic nu se face direct, ci
filtrată prin intermediul profesorilor, partizani ai unor poziţii diverse într-o conjunctură încă
ambiguă între jansenişti şi iezuiţi şi reflectată în Regulamentele de studii din anii 1732,
1746, 1766, 1786127. În lipsa cataloagelor cu alumnii din perioada în care Şincai şi Maior s-
au aflat la studii, Regulamentele (în mod special cel din 1786) reprezintă un instrument util
de informare asupra atmosferei Colegiului, cursurilor, profesorilor. Aceste Regulamente
reprezentau baza formării şi educaţiei pe care o primeau cei aflaţi la studii şi prevedeau:
căile de urmat pentru formarea unui misonar perfect, recomandările bibliografice pentru
fiecare clasă în parte (gramatică, retorică, oratorie), directive pentru comportamentul
124
Laura Stanciu, op cit., p. 106.
125
Ibidem, p. 107.
126
Ibidem, p. 108.
127
Ibidem, p. 112.

44
alumnilor dar şi al profesorilor (împărţirea eficientă a lecţiilor, formarea conceptelor
fundamentale mai ales pentru cei care trebuiau să se întoarcă în Orient, materiile
fundamentale alături de care limbile străine erau obligatorii (istorie ecleziastică şi profană,
istoria conciliului de la Trento, Studiul catehismului, Teologie morală şi scolastică,
Teologie dogmatică, Scolastica speculativă, Liturgica128. Colegiul se impunea printr-o
disciplină severă bazată pe atenta supraveghere a contactelor, discuţiilor şi cărţilor
introduse, altele decât cele recomandate în bibliografie. În aceste condiţii ne apare cu atât
mai imprtantă şansa extraordinară pe care a avut-o Şincai de a se bucura de sprijinul unor
oameni influenţi, mai întâi prin Grigore Maior care i-a susţinut intrarea în Colegiu şi mai
apoi prin Stefano Borgia, secretarul Congregaţiei care i-a oferit lui Şincai şi cealaltă
perspectivă în timpul anilor de studii: contactul cu marile realizări ale culturii laice.
Perioada de studii a celor trei români a fost cuprinsă între 19 noiembrie 1774 – cu
depunerea jurământului de credinţă la 15 august 1775- şi 4 aprilie 1779, cu 2 ani în studiul
filosofiei şi 3 ani în cel al teologiei129, gradele academice fiind cunoscute numai în cazul lui
Gheorghe Şincai în baza propriilor mărturii din Elegia130. Cu toate acestea, un act din
arhiva Colegiului ne reţine atenţia, indicându-ne intenţia colectivă a celor trei alumni
români de a-şi finaliza studiile prin doctorat. Este vorba de o cerere înaintată conducerii
Colegiului, prin care Gioachino Pop, Gabriele Sinkai şi Paulo Major solicitau, aproape de
terminarea studiilor, posibilitatea înscrierii lor la doctorat – a ddottorare-131.
Pentru Gheorghe Şincai dar şi pentru Petru Maior anii petrecuţi la colegiul Urban au
reprezentat un timp al formării, care a implementat tentaţia lecturilor ulterioare. Imaginea
pe care şi-o formează Şincai în cadrul Colegiului se regăseşte surprinsă în documentele
instituţiei: „[...] e di ardente naturale, di otimo ingenio, di buoni costumi”132.

128
Ibidem, p. 111.
129
Nicolae Albu, op. cit., p. 247; Mircea Tomuş, op. cit., p. 30; Nicolae Iorga, Istoria literaturii, p. 166; Maria
Protase, op cit., p. 26; Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentariun iluminist, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1972, p. 120. În continuare se va cita Fragmentarium iluminist; Laura Stanciu, op cit., p. 113.
130
Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, pp. 418-420.
131
Archivo storico della Congregatione di Propaganda Fide, Fondo S. C. Collegio Urbano, Vol. 10, Fol, 97 r.
Scrisoarea este datată 4 iulie 1778.
132
Mircea Tomuş, op cit., p. 31.

45
Perioada celor patru ani petrecuţi de Gheorghe Şincai la Roma a însemnat, dincolo de
cursurile obligatorii ale Colegiului, un timp al contactelor cu personalitaţi ale timpului
mijlocite de acelaşi Stefano Borgia, un timp al contactului direct cu lucrări recente, cu
lumea bibliotecilor, calitatea sa de custode al bibliotecii Colegiului jucând un rol important
în această direcţie.
În Roma începea pentru Şincai lungul drum al căutării certificatului de nobleţe al
românilor. Perioada studiilor la Roma este o perioadă de acumulări cantitative şi calitative
după mărturiile europene ale istoriei românilor. Relaţia specială cu secretarul congregaţiei
Stefano Borgia i-a oferit de la început lui Şincai un statut privilegiat, poziţie în care a
beneficiat de o asistenţă intelectuală care întotdeauna i-a fost oferită cu dărnicie. Cu
siguranţă că întâlnirile din casa lui Stefano Borgia se ridicau la statutul acelor conversazioni
care grupau elita vremii şi care reprezentau un adevărat punct de atracţie pentru tinerii
studioşi care se străduiau mult să–şi câştige intrarea în cercurile acestor savanţi. Deoarece
acest tip de comunicare nu lasă urme scrise nu putem decât să bănuim orientarea celor care
îl înconjurau pe secretarul Congregaţiei, în direcţia devenită necesară de renovaţie a şcolii
catolice, de deschidere a ei către lume. Toate acestea reprezintă factori favorizanţi care i-au
permis lui Şincai conectarea la ideile cercurilor intelectuale care împărtăşeau conceptele
Luminilor, posibilitatea de a-şi face cunoscute preocupările, dovadă că Borgia îl orientează
spre cărţile care ştia ca îl interesează, mai mult, îi angajează un preot 133 care să-i servească
drept ghid prin bibliotecile publice sau societăţile savanţilor în care este introdus cu
generozitate.
Ceea ce se conturează clar în perioada studiilor la Roma- prima treaptă în formarea
istoricului de mai târziu- este scopul muncii şi mijloacele de realizare ale acestuia. Încă nu
putem vorbi la acest nivel de o concepţie istorică închegată, pe care numai experienţele
ulterioare i-o vor aduce: “[...] am notat acele lucruri din codicele manuscrise care-mi ajută
la pregătirea istoriei daco-romane sau valahice căreia atunci i-am pus temelii foarte

133
Ibidem, p. 26.

46
solide”134. Este etapa în care modelele au un rol foarte important, dintre acestea detaşându-
se Ludovico Muratori135, al cărui spirit şi manieră de lucru se impuseseră deja în cadrele
epocii. Atenţia lui Şincai a fost atrasă de marile depozitare ale culturii şi istorie, bibliotecile
Vaticana, Sopra la Minerva, ad Aracelli, Benedictină şi, desigur, a Colegiului. Studiile pe
care Şincai le iniţiază acum constau în exclusivitate în culegerea materialului documentar.
Este mai întâi de toate o muncă de recuperare, de refacere a terenului pierdut, o istorie
arhivistică,136 necesară pentru fundamentarea istoriografiei româneşti. Noutatea consta în
faptul că era pentru prima dată când se căutau sistematic şi pe o scară atât de largă
informaţii despre trecutul românilor. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
transformările în câmpul istoriei şi istoriografiei erau mai mult decât evidente. Nu se mai
caută în trecut consolarea, fără finalitate, cu o veche glorie sau măreţie pierdută, ci
rădăcinile răului prezent, armele cu care acesta poate fi înfruntat. Istoria lui Muratori ca şi a
lui Verri sau Giannone este o istorie civilă, care reînnoieşte tradiţia lui Machiavelli sau
Guiciardini137. Şincai este interesat de opere semnate Baronius, Reynald şi mai ales
Muratori138, cel care a descoperit şi a pus în circulaţie documentul istoric.
Proiectul istoriografic de mari dimensiuni al lui Gheorghe Şincai, cuprins mai târziu în
formula Hronica românilor şi a mai multor neamuri, rodul unei activităţi constante de
informare şi culegere de izvoare de aproape patru decenii, ia naştere într-o perioadă în care
în cercetările istorice din Europa, critica şi valorificarea izvoarelor se bazează din ce în ce
mai mult pe rezultatele disciplinelor auxiliare ale istoriei. Metoda de cercetare empirică
aplicată în domeniul istoriografiei a atras în sfera izvoarelor istorice, alături de izvoarele
narative care se bucurau până atunci aproape de exclusivitate, noi surse de informare şi de
verificare critică a informaţiilor, în primul rând documentele de arhivă, iar culegerea,

134
Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, p. 422.
135
Ludovico Antonio Muratori, istoric italian, recunoscut prin lucrările Rerum italicarum scriptores, 28
volume (1723-1751), Antiquitates Italicae medii aevii, 6 volume (1738-1742) şi Annali d’ Italia, 12 volume
(1744-1749).Pentru detalii despre autor vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/10641b.htm
136
Andrei Kiss, op. cit., p. 261.
137
Giuliano Procacci, op cit., p. 273.
138
Octavian Bârlea, op cit., p. 93.

47
verificarea autenticităţii, a provenienţei şi critica acestora a avut ca rezultat teoretizarea
cunoştinţelor legate de cercetarea izvoarelor139.
Era firesc ca mişcându-se în lumea cărţilor Şincai să fi încercat să-şi şi procure unele
titluri. Informaţii coerente despre biblioteca lui Şincai sunt puţine. Obiceiul, devenit
tradiţie, ca cei întorşi de la studii din străinătate să-şi lase zestrea de cărţi Bibliotecii de la
Blaj poate constitui un fir în încercarea de clarificare a acestui aspect. Din toatalul de 20 de
cărţi pe care se pare că acesta le-a deţinut, 2 opere sunt primite de la Stefano Borgia în anii
1776 şi 1778: prima este chiar lucrarea lui Borgia, Vaticana confessi beati Petro principis
apostolorum, iar cea de-a doua este ediţia din 1777 a lucrării Viaţa cardinalului Bessarion,
donată în anul 1778140.
S-a insistat foarte mult în istoriografia românească asupra largului acces pe care Şincai,
în calitate de alumn al Colegiului, l-ar fi avut la cărţile interzise şi mai ales la documentele
secrete ale arhivei într-o Romă încă conservatoare. Pentru majoritatea interpretărilor
istoriografice documentul de bază l-a constituit Elegia, capitolul cercetărilor de arhivă
rămânând încă deschis. Nota distinctă care arată o forţare a interpretării istoriografice este
totuşi lipsa din Elegie a unor indicii care să sugereze cercetări în arhivă, Şincai referindu-se
numai la cărţile interzise. Acest lucru este uşor vizibil prin consultarea listei de autori şi
titluri utilizate de Şincai în perioada studiilor de al Roma, concentrată în colecţia Notata.
Cu siguranţă este incontestabil ajutorul pe care secretarul Stefano Borgia l-a acordat lui
Şincai pe perioada studiilor şi facilităţile pe care i le-a obţinut pentru cercetările sale
istorice. Cu toate acestea Elegia, cel mai des invocat izvor în legătură cu anii formării lui
Şincai, nu numai la Roma, ci şi la Viena şi Budapesta conţine informaţii menite să ridice
semne de întrebare. Astfel, audienţa privind acordul papei Pius VI asupra raportului lui
Borgia care solicita libertatea de lectură pentru Şincai apare menţionată în Elegie ca având
loc la data de 20 februarie 1780, într-un timp în care Şincai se afla deja la Viena alături de
Petru Maior: „[…] Din audienţa sacrosantului domnul nostru Papa Pius VI care a avut loc

139
Andrei Kiss, op. cit., p. 260.
140
Magdalena Tampa, Informaţia unui cărturar luminist: cărţi din biblioteca lui Gheorghe Şincai, în
Biblioteca şi Cercetarea, nr. XIII, 1989, p. 242.

48
în ziua de 20 februarie 1780”141. În aceste condiţii apare firească întrebarea ce rost ar mai
avea un permis pentru citirea unor cărţi interzise pentru cineva care nu se mai afla în
Roma?
Ceea ce rămâne de necontestat este bogatul material cu care Şincai se întoarce de la
Roma, dovadă a unei cercetări serioase şi constante în direcţia realizării scopului pe şi-l
fixase. În perioada 1775-1779 Şincai transcrie izvoarele adunate la Roma în primele 18
tomuri ale colecţiei sale Notata ex variis authoribus per G. Gabrielem Sinkay ordinis S.
Basilii M. Transylvanum, care concretizează primul pas făcut în câmpul istoriei şi scrisului
istoric. De la început Şincai şi-a îndreptat atenţia asupra acelor surse ale antichităţii care i-
au putut servi drept izvor pentru realizarea ţelului său. În anii în care Şincai a început să
adune izvoarele pentru Hronică, cercetările istorice se îndreptau spre documentele păstrate
în arhivă, iar activitatea de culegere şi publicare de documente era concretizată în ediţii
folosite apoi de istorici. Este vremea când multe dintre sursele care îl interesau pe Şincai
apăruseră142 iar copierea lor i-a consumat probabil tot timpul de care dispunea. Informaţiile
transcrise nu sunt numai de natură istorică ci şi geografică, demografică sau religioasă, într-
un efort care îşi propunea înregistrarea tuturor indiciilor care să contribuie la construcţia
unei istorii complete a românilor în context european. De la începutul ei colecţia a fost
întocmită, nu în sine, ci pentru a servi o ulterioară lucrare de sinteză.
Susţinerea doctoratelor în filosofie şi teologie în anul 1779 la Academia Sf Toma, o altă
instituţie decât cea pe care o frecventa, dar în prezenţa profesorilor săi de la Colegiu143
finaliza pentru Şincai prima etapă din procesul devenirii sale, o etapă care îi va fixa clar
obiectivele pe care acesta le va urmări în stagiile de pregătire ulterioare: alcătuirea istoriei
complete a românilor.

141
Gheorge Şincai, Elegia, în Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, p. 422.
142
Din rândul izvoarelor publicate menţionăm colecţia de documente polone editată de Mathias Dogiel,
Codex Diplomaticus Regni Poloniae et Magni Ducatus Litvaniae, I-VIII, Viena, 1758. Vezi Andrei Kiss, op
cit, p. 263 .
143
Nota 8 din Elegia prezintă în detaliu problema acestui examen, compunerea comisiei de examinare, modul
de desfăşurare a examenului şi titlurile acordate. Vezi Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, pp. 418-
421.

49
 Roma i-a oferit lui Şincai prilejul unei îmbogăţiri cantitative şi calitative, deschiderea
către orizonturile culturii europene, adâncirea şi lărgirea conştiinţei romanităţii şi credem
desigur, meditaţia asupra rosturilor şi destinaţiei sale viitoare. Contactul cu lumea
bibliotecilor i-a conturat scopul muncii sale şi i-a furnizat instrumentele pentru realizarea
acestuia. Cei patru ani de studii au reprezentat un proces complex de filtrare a opţiunilor şi
de precizare a atitudinilor. Plecarea din Roma în anul 1779, alături de Maior şi Ioachim
Pop, nu însemna deloc pentru Şincai un final, dimpotrivă, căutarea unui nou început care i
se va oferi în Viena Luminilor.

II. 5 Perspectiva diversităţii în Viena: provocările culturale şi politice ale veacului

Fiecare din experienţele formative ale lui Gheorghe Şincai au constituit trepte
progresive, absolut necesare în desăvârşirea profilului iluminist şi înscrierea pe
coordonatele unei epoci dominate de ideea ridicării prin cultură. În acest sens, experienţa
vieneză (1779-1780), timpul final al studiilor sale, dar şi etapa definitivării colecţiei Notata,
marchează primul contact cu diversitatea şi spiritul liberal al unuia dintre cele mai
cosmopolite centre europene ale vremii.
Sfârşitul deceniului opt marca în plan european maturizarea iluminismului, avântul
anticlericalismului precum şi fenomenul transformării vechilor centre de recepţie a
ideologiei veacului în centre de emisie144, iar Viena finalului de secol XVIII constituie unul
din cele mai bune exemple. Românii care îşi îndreaptă paşii spre studii în capitala
Imperiului în această perioadă au marea oportunitate de a fi părtaşi, în mod direct, la marile
framântări şi confruntări ideologice care conduc la triumful ideii de schimbare145.

144
Romul Munteanu, Literatura europeană în epoca luminilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română,
1971, p.16.
145
Pentru detalierea subiectului despre românii aflaţi la studii în acest centru vezi Ioan Chiorean, Rolul Vienei
în formarea intelectualităţii române, în Vol. De la umanism la luminism, coordonator Ioan Chiorean, Târgu-
Mureş, 1994; Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca
modernă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.

50
 Anul 1779 reprezintă pentru Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Ioachim Pop, alumnii
trimişi de episcopul Grigore Maior în capitala vechiului Imperiu Roman, momentul
finalizării studiilor de filozofie şi teologie sub atenta îndrumare a Congregaţiei de
Propaganda Fide. Urma, implicit, întoarcerea în ţară unde trebuiau să răspundă aşteptărilor
Bisericii Catolice care investise în formarea lor146. Traseul de întoarcere includea şi trecerea
prin Viena, capitala Imperiului Habsburgic, o Vienă caracterizată în plan religios de
confruntarea curentelor şi tendinţelor, de la jansenismul moderat la ultramontanism147, o
Vienă care îşi căuta orientarea autonomă pe drumul laicităţii, în beneficiul controlului
absolut al statului.
Monarhia austriacă amestecă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea o varietate a
influenţelor şi tendinţelor care au avut ca rezultat un pragmatism eclectic, tipic
absolutismului luminat habsburgic: o organizare de inspiraţie prusacă a finaţelor şi armatei,
un catolicism aflat în reformare, dublat de jansenismul intrat pe filieră italiană, empirismul
şi scepticismul ştiinţific împrumutat din Olanda şi Anglia, gândirea istorică şi juridică
fondată pe dreptul natural dezvoltat în Germania protestantă, filosofia şi fiziocraţia
franceză. Suveranii, prin caracterul, ideile şi comportamentul lor au contribuit, în egală
măsură, la naşterea unei imagini specifice a absolutismului luminat în Europa Centrală şi
Orientală, încadrată de mentalitatea matriarhală a Mariei Tereza şi nervozitatea solitarului
Iosif al II-lea148. Viena finalului de secol XVIII echivala cu locul unde îşi dădeau întâlnire
cele mai diverse curente culturale între care literatura iluministă, jansenismul şi
galicanismul se bucură de o largă circulaţie. Este în egală măsură o Vienă încă latină şi mai
ales germană, care promova un tip european austriac în care cele două mari culturi îşi dau

146
Cererea prin care Şincai, Pop şi Maior solicită ajutor financiar pentru a.şi putea asigura dormitul, pe durata
călătoriei lor spre Transilvania, în Archivo storico della Congregatione di Propaganda Fide, Fondo Collegio
Urbano, Scritture non riferite dal Anno 1776 a tt. il 1785, Vol. 10, f.123r-124v.
147
Jean Bérenger, A History of the Habsburg Empire 1700-1918, New York, Longman Press, p. 36; Grete
Klingenstein, Europe Centrale et Orientale: La monarchie des Habsburgs, în L’Absolutisme éclairé, volume
publié par B. Köpeczi, A. Soboul, É. H. Balázs, D. Kosáry, Paris, 1985, pp. 201-231; W. R. Ward, Late
Jansenism and the Habsburgs, în Religion and Politics in Enlightenment Europe, edited by James. E. Bradley
and Dale K. Van Kley, Indiana, pp. 154-183
148
Grete Klingenstein, op. cit., p. 202

51
mâna149. Din punct de vedere politic momentul 1779 însemna ultimul an al domniei Mariei
Tereza şi ultimul an al coregenţei lui Iosif care aştepta nerăbdător să beneficieze singur de
controlul Imperiului. Este o perioadă care reflectă contracţiile unui transfer de putere între
generaţii, prin tensionarea la maximum a raporturilor dintre cele două facţiuni, cea
conservatoare, nobilimea şi clerul sprijiniţi de catolica împărăteasă Maria Tereza, şi cea de
orientare liberală, care reunea intelectualii vremii şi noua funcţionărime, sprijinită de
viitorul împărat Iosif al II-lea150. În aceste condiţii raporturile stat-biserică se tensionează
gradual, statul fiind pregătit să pună în practică acumulările teoretice pentru controlul
absolut. Din unghiul perspectivei ideologice Viena se recomanda prin prelungirile
Barocului creând terenul propice pentru afirmarea valorilor naţionale.
În acest cadru, amestec de iluminism, reformism terezian, Reformă Catolică descoperim
Universitatea, care devine în finalul secolului, avangarda reformelor şi promotoarea
schimbării şi modernizării habsburgice. Oraş de aproximativ 200.000 de locuitori151,
capitală a unui Imperiu aflat într-o puternică concurenţă cu Prusia lui Frederic al II-lea,
Viena se pregătea pentru deceniul nouă deschizându-se către nou, către diversitate, către
asimilare.
Spre acest centru îşi îndreaptă paşii cei trei români formaţi de Congregaţie, nu înainte
de a solicita printr-o scrisoare, semnată, aşa cum arată cele mai recente cercetări de Petru
Maior şi nu de Gheorge Şincai, cum s-a crezut iniţial,152 o suplimentare a sumei de bani
destinată călătoriei, motivaţia principală constituind-o starea de sărăcie a ţărilor prin care
vor trebui să treacă, afectate de pe urma recentului război austro-prusac. Istoriografia
românească a insistat destul de mult asupra motivelor pentru care numai Şincai şi Maior

149
Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor, p. 98.
150
Corespondenţa Iosif –Maria Tereza în Saul K. Padover, The Revolutionary Emeperor: Joseph II of Austria,
London, Eyre and Spottiswoode House, 1967, pp. 49-59; Maria Protase, Petru Maior: un ctitor de conştiinţe,
Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 45
151
John P. Spielman, The City and the Crown. Vienna and the Imperial Court 1600-1740, Indiana, 1930, p.
208, Grete Klingenstein, op. cit., p. 201, Laura Stanciu, op. cit., p. 115.
152
Ioan Dumitriu Snagov, op. cit., document nr. LX, p. 291. Documentul este nesemnat iar Ioan Dumitriu
Snagov, în urma cercetărilor întreprinse în arhive, a arătat că semnătura îi aparţine lui Şincai. Investigaţiile
cele mai recente îi aparţin Laurei Stanciu care, căutând în arhive urmele lui Petru Maior, a văzut acest
document, arătând că grafia acestuia aparţine indubitabil istoricului de care s-a ocupat.

52
rămân în capitala Imperiului, opiniile fiind împărţite în două poziţii: reţinerea din interese
de stat de către Maria Tereza153 sau opţiunea personală a celor doi de a beneficia de
atmosfera de emulaţie intelectuală şi de a-şi continua cercetările154. Majoritatea celor care
subscriu primei ipoteze citează frecvent Elegia lui Gheorghe Şincai în varianta traducerii
lui Teodor Naum (1940)155 unde se preferă primul sens al verbului tranzitiv latin iubeo şi
anume a porunci. Dicţionarul latin156 dă într-adevăr ca prim sens al verbului a porunci, dar
acesta suportă şi alte sensuri ca a îndemna şi a alege, care într-o traducere ar schimba cu
totul înţelesul propoziţiei. De altfel, o variantă mai recentă a traducerii Elegiei, aparţinând
poetului Vasile Sav157 care, spre deosebire de vechiul traducător, revine la metrul original
latin, permite o reconsiderare a operei, în căutarea unor concluzii care să ducă la o
închidere permanentă a dosarului istorico-literar al Elegiei. Cel de-al doilea segment
menţionat a preferat argumentarea ipotezei susţinute în baza analizei corespondenţei lui
Şincai şi Maior cu Congregaţia din perioada respectivă.
Una din certitudini este aceea că cei trei alumni români ajung la Viena fără nici un fel
de resurse financiare, aşa cum rezultă din scrisoarea către Congregaţie din 14 iulie 1779:
“[…] Fiind lipsiţi de cele necesare călătoriei am fost siliţi să rămânem câtăva vreme în

153
Pentru segmentul celor care pledează pentru reţinerea din motive de stat indicăm lucrările: Nicolae Albu,
op. cit., p. 249: „[…] fu oprit din porunca împărătesei Maria Teresia în Viena, pentru un an, în seminarul
Sfânta Barbara, al cărui prefect era Samuil Clain; Nicolae Iorga, Istoria literaturii, p. 165: „[...] împărăteasa
îi poruncea să rămâie pentru a face studii de metodă, de canoane şi de drept”; Manole Neagoe în prefaţa la
Gheorghe Şincai. Opere, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p. XXV: „[...] Şincai se opreşte din
ordinul împărătesei Maria Tereza”; Alexandru Piru, op. cit., p. 455: „[...] Şincai fu oprit la Viena din ordinul
mariei Tereza pentru a studia la Colegiul Sfânta Barbara, metodul conducerii şcolilor naţionale”; Alexandru
Papiu-Ilarian, op. cit., p. 15: „[...] se opreşte din porunca Mariei Tereza la Viena”; Mircea Tomuş, op. cit., p.
32: „[...] în capitala Imperiului a fost reţinut din motive de stat. Se intenţiona pregătirea sa în cadrul
Metodului Normal pentru a ocupa un post de frunte în educarea şi organizarea învăţământului român din
Transilvania a cărui dezvoltare, pe bazele fidelităţii faţă de Casa de Austria intra în vederile cele mai
apropiate ale politicii susţinute de Maria Tereza”.
154
Pentru segmentul celor care pledează pentru reţinerea din motive financiare şi pentru continuarea studiilor,
a se vedea lucrările: Ioan Dumitriu Snagov, op. cit., p. 27: „[...] a admite teza că Gheorghe Şincai şi Petru
Maior au rămas la Viena din ordinul împărătesei sau din motive de stat, înseamnă, pe lângă faptul că ei au
acţionat direct în slujba curţii imperiale, ceea ce contrazice evoluţia istorică, o explicaţie care le amputează
personalitatea”; Laura Stanciu, op. cit., p. 136.
155
Teodor Naum, Elegia, în Gând românesc, VIII, 1940, nr. 1-4, pp. 54-59.
156
Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Ediţie revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1993.
157
Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, pp. 400-433.

53
acest Oraş Regesc”158. Documentul constituie unul din principalele puncte de plecare în
analiza raţiunilor care i-au determinat pe Şincai şi pe Maior să rămână, în ciuda faptului că
cel de-al treilea coleg al lor, Ioachim Pop, împreună cu bielorusul Thomaso Obrech au
reuşit să plece spre casă, chiar şi cu resurse puţine159. Radiografierea scrisorii, cu abilitate
concepută, dă ca principal motiv pentru rămânerea la Viena continuarea studiilor,
reflectând totodată un gest extrem de îndrăzneţ al celor doi, şi anume punerea Congregaţiei
în faţa unui fapt împlinit: “[…] ne-am dus la un oarecare Consilier al Maiestăţii Sale din
Cancelaria Transilvaniei, iar el întrebându-ne dacă am studiat la Roma dreptul canonic şi
pentru că noi am răspuns că nu am studiat ne-a îndemnat vehement ca imediat să rămânem
aici un an de zile pentru a face studiile de drept: ceea ce noi facem acum, interni în Colegiul
Theresianum la Sfânta Barbara”160. Nicăieri în scrisoare nu apare numele împărătesei Maria
Tereza. Consilierul menţionat nu este altul decât Ştefan Costa, a cărui sugestie trebuia să fie
dublată de asentimentul Romei, cu care Şincai şi Maior nu aveau de gând atunci să strice
relaţiile. Avem aşadar, pe de-o parte, tentaţia noului şi a diversităţii vieneze care deschidea
totodată perspectiva afirmării naţionale, foarte puternică pentru cei doi, iar pe de altă parte,
conştientizarea din partea lor, că statutul de călugăr şi angajamentele luate în faţa
Congregaţiei îi obligau la o motivaţie, cel puţin formală, faţă de aceasta. Putem afirma, fără
nici un fel de dubiu, că anul 1779 este pentru Gheorghe Şincai şi Petru Maior un moment
de răscruce, atmosfera vieneză seducându-i pe amândoi în egală măsură, constituindu-se
într-o alternativă tentantă şi mai ales de viitor, pe fondul direcţiilor sugerate de politica
coregentului Iosif. Pentru moment se preferă calea de mijloc şi declararea fidelităţii faţă de
Congregaţie: „[...] nu ne îndoim că Eminenţa Voastră şi Sacra Congregaţie pe care o
considerăm şi o venerăm ca pe mama noastră ne va aproba purtarea noastră fiind că vă este
cunoscut că dreptul canonic ne este foarte necesar, de asemenea şi limba germană care se
predă în şcolile normale”161. Opţiunile de mai târziu vor da adevărata măsură a importanţei

158
Ioan Dumitriu Snagov, op cit., document nr. LXIII, p. 297.
159
Ibidem, p. 25.
160
Ibidem, p. 297.
161
Ibidem, p. 298.

54
popasului vienez în formarea lor ca purtători ai Luminilor, dar şi ca funcţionari ai
Imperiului162.
Analiza logică a informaţiei din document lasă să se întrevadă dorinţa celor doi de a nu
scăpa această ocazie, favorabilă afirmării culturii naţionale, dar şi cercetărilor personale
începute la Roma. Necesitatea sporirii cunoştinţelor în domeniul dreptului canonic apare ca
un simplu pretext163, cu atât mai mult cu cât dreptul canonic predat în Universitatea vieneză
era diferit faţă de cel de la Roma.
În acord cu noua politică, orientată prioritar spre producţia de funcţionari, pilonii de
susţinere ai statului absolutist, Curtea vieneză, care urma să-i subvenţioneze pe cei doi, a
aprobat ca pentru un an aceştia să înveţe dreptul canonic şi să urmeze şcoala normală din
Viena. Acordul vienez, dictat din raţiunile politicii imperiale care experimenta cu succes
noul sistem de învăţământ conceput de Felbiger, este dublat de acordul Congregaţiei, atent
formulat şi destinat să sugereze respectarea statutului şi a misiunii pentru care au fost
destinaţi Şincai şi Maior: „[...] vă îndemn să păstraţi cu deosebită grijă puritatea învăţăturii
pe care v-aţi însuşit-o la acest Colegiu Urban”164. Astfel, logica faptelor, denotă că, în
dorinţa lor de a rămâne la Viena şi de a-şi completa studiile şi implicit propriile cercetări,
Gheorghe Şincai şi Petru Maior s-au folosit cu prudenţă de împrejurările respective şi au
făcut demersuri în limitele legale către stat şi biserică, mai ales că la Roma, Şincai fusese
sprijinit în cercetare în mod deosebit.
Una din cele mai bune dovezi că Şincai a înţeles să profite de noul climat şi să-şi
continue cercetările personale începute la Roma este publicarea Elementelor (1780), în
colaborare cu Samuil Micu, cei doi inaugurând astfel o nouă etapă în istoria limbii şi a
literaturii române. Documentele epocii, în principal corespondenţa cu Congregaţia, trădează
o anumită complicitate din partea alumnilor români, cauzată de tentaţia atât de puternică a
climatului vienez, care venea să ofere o perspectivă cu totul nouă, laică. Motivele de stat,
162
A se vedea pentru importanţa stagiului vienez în opţiunile viitoare ale lui Şincai care se va orienta spre o
carieră laică, Lucia Protopopescu, Contribuţii la biografia lui Gheorghe Şincai, pp. 57-63 precum şi Ioan
Dumitriu Snagov, op cit, documentele nr. LXVI, p. 309, nr. LXVII, p. 310, nr. CXII, p. 429, nr. CXXIX, p.
497.
163
Maria Protase, op cit., p. 57.
164
Ioan Dumitriu Snagov, op cit., document nr. LXIV, p. 301.

55
formulare regăsită la Şincai în Elegie, varianta traducerii lui Naum, reprezintă mai degrabă
o încadrare în tendinţele epocii, căreia Şincai şi Maior nu au ezitat să-i subscrie. Elegia,
principala mărturie biografică despre perioada vieneză a lui Gheorghe Şincai este un tip de
sursă care permite o libertate mai mare de exprimare, adesea însoţită şi de tentaţia
exagerării, la care se adaugă şi cele două tipuri de traduceri care lasă loc interpretărilor
diferite în această problemă. Cert este că atât Şincai cât şi Maior înţeleg să se înscrie în
noua orientare promovată de Viena, intuind noi oportunităţi pentru români, în condiţiile
politicii reformiste a Imperiului şi, în acelaşi timp, urmărind să-şi îmbogăţească profilul
intelectual cu acumulări laice.
Anul 1779 aducea, aşadar, pentru Gheorghe Şincai o nouă posibilitate însemnată:
confruntarea în plan spiritual cu cele mai înalte tendinţe şi concepţii ale vremii, precum şi
contactul cu una din cele mai moderne forme de învăţământ de inspiraţie prusacă,
implementată în Imperiul Habsburgic. Dintre sursele străine care au alimentat spiritul
veacului deosebit de important este galicanismul, prin amprenta lui Claude Fleury asupra
cursurilor de drept canonic de la Universitate ale lui Paul Joseph von Riegger, şi
jansenismul aflat la vremea respectivă în etapa segregaţiei sale. Dacă perioada 1730-1740 a
reprezentat pentru jansenismul austriac o etapă de definire a sa, ca tendinţă de mişcare
reformistă moderată, a doua jumătate a secolului XVIII a consemnat dezvoltarea accelerată
a acestui curent, care a reprezentat unul din suporturile ideologice ale noii politici de stat.
Febronianismul infiltrat dinspre Prusia precum şi ideile lui Muratori au constituit în egală
măsură componente importante ale amestecului hibrid care a avut ca rezultat
iozefinismul165. Viena iozefină se deschidea aşadar unei adevărate emulaţii intelectuale
novatoare în care se încrucişează variate experienţe culturale ce vor suferi, fără nici o
excepţie, o interpretare dominată de pragmatismul despotismului luminat.
Noul cuvânt de ordine este diversitatea, sesizabilă la toate nivelurile elitiste, de la
Universitate, cercuri academice, biblioteci şi până la relaţiile interumane. La Viena, Şincai

165
Jean Bérenger, op. cit., pp. 50-57; H. M. Scott, Reform in the Habsburg Monarchy, 1740-1790, în
Enlightened Absolutism, Reform and Reformers in later Eighteenth-Century Europe, edited by H. M. Scott,
New York, Macmillan House, pp. 145-177; W.R. Ward, op. cit., p. 181.

56
şi Maior ajung într-un climat cu totul diferit de acela al Colegiului clerical din Roma. Din
anul 1750 învăţământul începe să constituie o problemă politică şi administrativă, un mijloc
de realizare, printr-o educaţie uniformă, a unităţii şi coeziunii spirituale atât de necesară
Imperiului multinaţional. O atenţie particulară este acordată studiilor de drept menite să
formeze noi cadre166. Anul şcolar 1779-1780 încheia un deceniu care echivala cu perioada
fundamentării învăţământului elementar şi cu restructurarea Universităţii în sens luminist.
Reformarea facultăţii de Teologie, începută încă din 1759, desfiinţarea Ordinului iezuit în
1773, impunerea şcolii de stat fac din Viena deceniului opt o Vienă laică, un câmp deschis
înnoirilor, ce trebuia să fie un fel de carantină purificatoare şi un mijloc remodelare
intelectuală în sensul luminismului austriac.
În capitala Imperiului, Gheorghe Şincai şi Petru Maior nu au beneficiat de nici un fel de
bursă de studiu, de aici şi dificultatea regăsirii lor în matricolele vremii, riguros întocmite,
disponibile astăzi în arhivele vieneze. Bibliografia de specialitate arată totuşi, că aceştia au
urmat cursurile Şcolii normale Sf. Anna, necesare unei pregătiri în spiritul noii politici de
stat ce viza reorganizarea şcolilor elementare în Transilvania în sensul celei mai recente
legiferări din domeniul învăţământului austriac: Allgemeine Schulordnung für die
deutschen Normal, Haupt und Trivialschulen (1774).167 Astfel, înscriindu-se în tendinţa
generală a epocii dominată de reformism Gheorghe Şincai şi Petru Maior, fie din interiorul
sau din exteriorul sistemului educaţional îşi vor completa şi mai ales îşi vor nuanţa
cunoştinţele dintr-o perspectivă cu totul nouă, urmărind şi însuşirea limbii germane, atât de
necesară în noile condiţii.
La şcoala normală Sf. Anna, organizată pentru studierea formelor didactice nou
introduse în învăţământul elementar din întreg Imperiul, Şincai urmează cursul de metodică
şi catehică sub conducerea cunoscutului Ignatius Felbiger. Certificatul său de absolvire din
2 martie 1780 poartă semnătura celebrului reformator168 al învăţământului austriac adus
special din Prusia pentru acest lucru. Bibliografia de specialitate a construit această
166
Maria Protase, op. cit., p. 58.
167
Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania, pp. 22-25.
168
Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, p. 122. Informaţia de bază pleacă de la Elegia
lui Şincai, este preluată apoi de Nicolae Iorga, Lucia Protopopescu şi în final Pompiliu Teodor.

57
afirmaţie în baza celor susţinute de însuşi Gheorghe Şincai în Elegia, dar certificatul
conţinând celebra semnătura a lui Felbiger nu a fost încă găsit în arhivele vieneze. Lecţiile
au un caracter eminamente practic şi mai ales o însemnătate particulară în perspectiva
organizării şcolilor naţionale destinate românilor. Ipoteza, atât de vehiculată în
istoriografie, că Gheorghe Şincai ar fi urmat în mod special aceste cursuri pregătindu-se
pentru viitoarea funcţie de director pe care o va îndeplini din 1782, mai întâi ca director al
Şcolilor de la Blaj şi apoi al tuturor şcolilor româneşti, iese din discuţie deoarece la vremea
respectivă Samuil Micu pe care împărăteasa Maria Tereza îl numeşte prefect de studii
(vice-ephemeris) părea mult mai potrivit pentru această misiune169.
Un alt segment care rămâne încă neclarificat este cel referitor la integrarea în sistemul
universitar: urmarea de către Şincai şi Maior a cursurilor Facultăţii juridice în ambele
semestre ale anului şcolar 1779-1780, prin asistarea la prelegerile de drept natural
impregnate de spiritul lui K. A. M. Martini, dreptul ginţilor şi dreptul canonic, cursuri de
natură să le furnizeze argumentaţia ştiinţifică de esenţă luministă pentru viitoarea lor
activitate politică şi militantă170. Mai mult Gheorghe Şincai obţine şi un certificat de studii
pe care îl reproduce în notele Elegiei171. Certificatul, menţionat de istoriografia subiectului,
dar negăsit încă în arhivele vieneze, este semnat de profesorul de drept canonic J. Pehem şi
datat 15 martie 1780172. Din ultimele cercetări asupra perioadei vieneze rezultă însă, că nici
Gheorghe Şincai şi nici Petru Maior nu au fost înscrişi la nici una din facultăţile
Universitatăţii vieneze173. Supoziţia că aceştia au frecventat cursurile fără a fi înscrişi în
matricolele Universităţii poate să stea în picioare, ţinând cont de influenţa vieneză
detectabilă în operele şi atitudinile celor doi şi de insistenţa lor de a nu scăpa ocazia de a
rămâne în capitala Imperiului şi de a fi părtaşi la marile transformări aflate în plină
desfăşurare.

169
Ioan Dumitriu Snagov, op cit., p. 27.
170
Maria Protase, op cit., p. 60; Laura Stanciu, op. cit., pp. 127-131.
171
Elegia în Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, p. 426.
172
Serafim Duicu, op. cit., p. 48.
173
Cercetări amănunţite în arhivele vieneze le datorăm Laurei Stanciu. Vezi Laura Stanciu, op cit., p. 130.

58
 Coroborarea tuturor informaţiilor – autobiografice şi bibliografice- sunt de natură să
întregească problematica rămânerii pentru un an la Viena, în vederea completetării
cunoştinţelor de drept canonic, care se prezintă, astfel, mai mult ca o opţiune personală
decât o constrângere oficială venită din partea statului.
Timpul petrecut la Viena de Gheorghe Şincai şi mai ales perioada mai-noiembrie, adică
intervalul dintre sosirea la Viena şi începerea cursurilor, reprezintă o perioadă în care se
stabilesc relaţii benefice cu personalităţi ale timpului care îl vor îndruma în special în
direcţia continuării cercetărilor începute la Roma. Primul contact este stabilit, atât de Şincai
cât şi de Maior cu nunţiul apostolic Iosif Garampi care devine un nou protector pentru cei
doi, înlocuindu-l cu succes pe Stefano Borgia, de atenţia căruia Şincai s-a bucurat la Roma
174
în mod special. Ajutorul lui Iosif Garampi, prieten al lui Muratori, apare menţionat în
notele Elegiei, note din care rezultă că „[…] a cercetat el însuşi de bună voie cărţi şi
manuscrise referitoare la scopul şi studiul meu, dându-mi descrierea şi larga folosinţă a
lor”175. În această perioadă poposeşte la Viena şi Samuil Micu, directorul de studii de la Sf.
Barbara, graţie căruia Şincai şi Maior ajung să cunoască bibliotecile ardelenilor Alexandru
Fiscuti şi Ştefan Solciai176, susţinătorii de mai târziu ai candidaturii lui Ioan Bob la scaunul
episcopal. Diversitatea bibliotecilor, de la clasicii latini, Virgiliu, Horaţiu, Plaut, Juvenal,
Titu Liviu, Suetoniu, Tacitus, până la cărţi ce puteau fi văzute fără peceţile cenzurii papale,
Erasmus de Rotterdam, Hugo Grotius, Wolff, Muratori, Martini, Fleury, gramatici sau
dicţionare, toate acestea şi-au pus amprenta asupra evoluţiei spirituale a celor doi. Pentru
Şincai de pildă, din această perioadă datează primele preocupări pentru studiul limbii,
direcţie în care va fi încurajat constant de Samuil Micu. O altă bibliotecă ce s-a deschis
pentru Şincai este cea a bibliofilului Andrei Hadik177, prezident al cancelariei de război şi în
egală măsură om al cărţii. Peste ani, istoricul român avea să reîntâlnească această bibliotecă
în peregrinările sale la Buda, în casa lui Martin Kovachich, care o dobândeşte de la fiul

174
Nicolae Iorga, Istoria literaturii române, p. 168.
175
Mircea Tomuş, op cit., p. 33.
176
Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor, p. 105.
177
Nicolae Iorga, op cit., p. 168.

59
acestuia, Ioan Hadik178. Elegia constituie din acest punct de vedere o sursă principală
pentru contactele lui Gheorghe Şincai la Viena. De aici aflăm despre legăturile cu lumea
învăţaţilor: Daniel Cornides, cu istoricii Iosif Benkö, Franz Joseph Sulzer. Pentru fiecare
dintre aceştia Şincai are numai cuvinte de apreciere. Învăţatului slovac Daniel Cornides,
Şincai îi acordă cea mai înaltă preţuire, subliniată adesea în Hronică: „[...] preaînvăţatul
Daniil Cornides179, de carele mai învăţat n-au avut coroana ungurească pe vremea mea”180.
De asemenea, Şincai îl apreciază pe Iosif Benkö pentru a sa Transilvania ilustrată cu „
preaînvăţatele comentarii”181. Despre legăturile cu Sulzer aflăm din prefaţa Elementelor în
care apare următoarea informaţie: „[...] Cronica manuscrisă a lui Constantin Miron,
logofătul Ţării Moldovei, pe care de curând ne-a dat posibilitatea s-o citim preaeruditul şi
deopotrivă preaînvăţatul domn Francisc Iosif Sulzer”182.
Pentru Şincai, familiarizarea cu realizările istoriografice ale vremii nu s-a făcut însă în
mediul universitar. În acord cu ideologia Luminilor, nici profesorii şi nici programele nu
deschid vreo perspectivă acestei discipline care nu concurează pentru o poziţie de top.
Continuarea cercetărilor personale începute la Roma vor fi impulsionate de contactul
permanent cu Samuil Micu, preocupat în acea perioadă de traducerea Istoriei ecleziastice a
lui Fleury, prin lecturile şi schimbul de opinii din cadrul Seminarului Sf. Barbara, adevărat
centru de formare, deschis către alumnii români prin politica reformismului iozefin.
Prin intermediul lui Samuil Micu intră în colecţia lui Şincai o copie din Cronica
Bălăcenească (Istoriile domnilor Ţării Româneşti)183, folosită apoi în redactarea Hronicii
neamului, proiectul său de căpătâi. Bibliotecile şi arhivele au fost cercetate minuţios în
vederea culegerii de informaţii pentru Hronică, cu respectarea aceluiaşi tipar de lucru
inaugurat la Roma, prin transcrierea de documente ce priveau Moldova până la anul 1775,

178
Al. Papiu Ilarian, op. cit., p. 24. Vezi şi Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 2, p. 28.
179
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Ediţie îngrijită şi Studiu asupra limbii de Florea Fugariu, Prefaţă şi
Note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura pentru Literatura, 1969, Vol. 2, p. 117. În continuare se va cita
Gheorghe Şincai, Hronica românilor.
180
Ibidem, Vol. 1, p. 400.
181
Mircea Tomuş, op cit., p. 34.
182
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae în Şcoala Ardeleană, Vol. I, p. 22.
183
Ioan Dumitriu Snagov, op cit., p. 27.

60
iar Ţara Românească până la 1705184. Legăturile cu funcţionarul imperial Ştefan Costa
aveau să-i furnizeze un important document despre scurta domnie a lui Mihai Viteazul în
Transilvania, Duo Comitia Transilvanica celebrata sub Michaele Principe Transalpinae
Valachiae185. Efortul lui Şincai este şi de această dată unul impresionant, într-un singur an
colecţia de documente crescând de la tomul XIX la tomul XXVII.
Nu trebuie omis nici rolul conferinţelor şi prelegerilor ţinute de personalităţi care
vizitau la acea vreme universitatea. Chiar în anul în care se aflau la Viena, în Aula
Universităţii s-a ţinut o conferinţă pe probleme de istoria Transilvaniei care cu siguranţă a
stimulat şi a încurajat apetitul celor preocupaţi de această problemă186. Atmosfera generală,
impregnată de spiritul lui Pufendorff, Wolff, de febronienii Eybel, Rigger, nu putea să-i
lase indiferenţi nici pe Şincai şi nici pe Maior. De asemenea trebuie amintit rolul custozilor
din Biblioteca Universităţii vieneze, reorganizată după desfiinţarea ordinului iezuit, care
beneficiau de o înaltă pregătire (custodes primi erau profesori universitari)187 şi care
orientau lecturile în acord cu spiritul vremii. Dovadă a faptului că Şincai a beneficiat din
plin de această atmosferă stimulativă şi că a urmărit, în paralel cu formarea sa ca viitor
funcţionar al statului, să-şi continue cercetările personale este colaborarea cu Samuil Micu
la Elementa, căreia Şincai îi redactează prefaţa. În corpul acestei gramatici, Şincai ar fi
dorit să tipărească şi un Dialog despre originea românilor dacă ar fi permis cenzura
Vienei188.
Perioada în care Gheorghe Şincai s-a aflat la Viena alături de Petru Maior a constituit
faţă de Roma o alteritate benefică, un prilej de reaşezare a opţiunilor şi o certă orientare
spre iozefinism, dovadă- revenirea în capitala Imperiului Habsburgic, în anul 1783189. Noua
activitate de organizare a învăţămânului, aflată la Viena în plină desfăşurare îl prinde pe

184
Nicolae Iorga, Istoria literaturii române, p. 168.
185
Mircea Tomuş, op cit., p. 35, Andrei Kiss, op. cit., p. 263.
186
Laura Stanciu, op cit., p. 126.
187
Ibidem, p. 128.
188
Nicolae Albu, op. cit., p. 249. Dialogul apare menţionat şi în Hronică. Vezi Diagrama lucrării.
189
Este vorba de un al doilea stagiu de studiu pentru Gheorghe Şincai şi Petru Maior la Viena (1783)
necunoscut în istoriografie. Semnalarea sa o datorăm Laurei Stanciu, care, cercetând arhivele vieneze, în
căutarea mărturiilor pentru Petru Maior, a descoperit o nouă urmă a trecerii celor doi prin capitala Imperiului.
Pentru detalii despre acest stagiu vezi Laura Stanciu, op. cit., pp. 144-145.

61
Şincai, cu atât mai mult cu cât acesta se pregăteşte să se întoarcă în mediul şcolilor de la
Blaj, conştient de necesitatea de reformare a învăţământului românesc. Pe de altă parte, la
fel de importantă ne apare desăvârşirea profilului iluminist prin contactul cu cele mai înalte
spirite şi tendinţe ale Vienei, răsfrânte ulterior în operele sale. Popasul făcut în perioada
1779-1780 reprezintă intrarea într-o atmosferă diferită, dinamică, tutelată de stat, ce îl
seduce definitiv aşa cum vor arăta opţiunile de mai târziu.

II. 6 Gheorghe Şincai, director al şcolilor româneşti unite din Principatul Ardealului.
Profilul funcţionarului imperial

Istoriografia românească a acordat un spaţiu larg reconstituirii portretului iluministului

român, în calitate de director al şcolilor unite din marele Principat al Ardealului (1782-
1794). Punctele de vedere în această chestiune, susţinute de reprezentanţi ai istoriei
confesionale, istoria învăţământului sau istoria culturii sunt dintre cele mai variate: de la
cifra de 300 pâna la peste 300 de şcoli înfiinţate în timpul directoratului său. În aceste
condiţii, încercarea de ordonare a celor mai cunoscute puncte de vedere, de urmărire a
felului în care s-au format şi au fost argumentate aceste poziţii istoriografice, considerăm că
este în măsură să completeze, în mod benefic, punctele de vedere exprimate, oferind o
imagine de ansamblu asupra acestei problematici.
Pătrunderea în hăţişurile sistemului educaţional la românii din Transilvania, ne-am
propus să o realizăm progresiv, cu intenţia de a surprinde starea de ambiguitate,
reprezentativă pentru prima jumătate a secolului al XVIII-lea, căutările politicii imperiale în
încercarea de a pune pe picioare un sistem şi apoi de a-i reglementa, din mers,
imperfecţiunile şi, în final, analizarea momentului când deja putem vorbi de un învăţământ
închegat, moment care îl are ca protagonist pe Gheorghe Şincai.
Pentru prima jumătate a secolului al XVIII-lea, situaţia învăţământului românesc din
Transilvania este una precară, caracterizată de convieţuirea vechiului învăţământ bisericesc
ortodox şi cel al noii confesiuni greco-catolice. Un şir lung de factori condiţionează

62
evoluţia: lipsa unui caracter instituţionalizat al învăţământului românesc, lipsa unor cadre
pregătite după standarde clare, perpetuarea unei educaţii susţinută prin preoţi, călugări şi
cantori, fragilitatea procesului de construcţie a unui sistem şcolar coerent 190. Şcolile
mănăstireşti sunt cele care în prima jumătate a secolului suplinesc lipsa unui învăţământ
românesc laic, organizat, iar şcolile catolice sunt o alternativă, accesibilă însă unui segment
redus al populaţiei româneşti. Ştiinţa de carte se reducea în principal la cititul cărţilor
bisericeşti, cântări religioase şi mai puţin însuşirea cunoştinţelor de scris 191 în condiţiile în
care instrucţia preoţilor români era şi ea una precară. Nu se poate vorbi, aşadar, despre
şcoala românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea ca despre un loc organizat, o
structură funcţională. Carenţele acestei cristalizează imaginea unui învăţământ românesc
nesudat, care nu oferă prea mari perspective de continuitate. Toate acestea sunt problme
care îşi vor găsi locul în politica imperială, mai intâi a Mariei Tereza şi apoi a lui Iosif al II-
lea, care se vor orienta în principal către organizarea riguroasă a învăţământului elementar,
a şcolilor săteşti, ca bază a educaţiei, ca liant al imperiului multinaţional.
Paşii vizibili în direcţia unei organizări planificate, sistematizate a învăţământului se fac
la jumătatea secolului, deschiderea Şcolilor de la Blaj,192 în contextul post Sofronie, având
semnificaţia unei salvări a românilor de la pericolul alunecării într-o ignoranţă definitivă.
Şcolile de la Blaj sunt prima investiţie serioasă a Imperiului în direcţia punerii pe picioare a
unui sistem educaţional care să producă cadre la standarde fixate de rigorile imperiale. De
la jumătatea secolului al XVIII-lea, organizarea nouă a învăţământului va tinde progresiv,
în spiritul ideilor iozefine, să formeze un învăţământ generalizat şi unitar, susţinut material
din două direcţii (din fonduri imperiale şi prin implicarea comunităţii), care să corespundă
noilor obiective orientate spre laicizare, spre formarea unui spirit practic.
Discutarea problemei numărului de şcoli întemeiate de Gheorghe Şincai în timpul
directoratului său (1782-1794) presupune o scurtă privire preliminară asupra cifrelor de

190
Ioan Marin Malinaş, op. cit., p. 27. Pentru o analiză detaliată a subiectului, bazată pe cercetări recente, vezi
Greta Monica Miron, op. cit.
191
Augustin Bunea, op. cit., p. 363; Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă, tom II, Sibiu, 1897, pp. 83-84.
192
Pentru subiectul Şcolilor de la Blaj vezi Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune; Augustin Bunea, op. cit., pp. 362-
368.

63
care dispunem din perioada anterioară. Statistica realizată de episcopul Atanasie Rednic în
anul 1765 oferă informaţii în legatură cu numărul de şcoli unite înfiinţate de antecesorul său
Petru Pavel Aron. Această statistică este citată de Augustin Bunea în anul 1902 în lucrarea
monografică dedicată episcopului Petru Aron şi menţionează un număr de 55193 de şcoli
înfiinţate în 9 protopopiate, împreună cu învăţătorii care slujesc în aceste şcoli. Aceeaşi
statistică, citată de această dată de Nicolae Albu, menţionează în detaliu un număr de 56 de
şcoli înfiinţate194.
Conscrierea preoţilor uniţi şi ortodocşi din scaunul Mureşului pe anul 1778 oferă cifre
cuprinse între 22 şi 26 de şcoli româneşti unite precum şi date despre localităţile şi
învăţătorii care au funcţionat în aceste şcoli195.
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea eforturile autorităţilor locale şi ale politicii
imperiale se conjugă în direcţia aceluiaşi obiectiv de construcţie a învăţământului românesc
unit din Ardeal. Problema învăţământului ortodox va intra în atenţia forurilor imperiale abia
după momentul răscoalei lui Horea. Sunt eforturi ale căror rezultate nu pot fi neglijate, care
demonstrează că opera de construcţie a lui Gheorghe Şincai, în calitate de director al
şcolilor greco-catolice, porneşte de la un fundament coagulat prin politica episcopilor uniţi.
Analiza perioadei directoratului său am orientat-o pe două planuri:
a) planul cantitativ, în care am urmărit problema numărului de şcoli înfiinţate.
b) planul calitativ, în care am fost interesaţi de modul în care Şincai a contribuit la
ridicarea, la eficientizarea învăţământului românesc, într-un efort care a impus pe termen
lung o noua orientare dată învăţământului unit din Ardeal.
Gheorghe Şincai îşi începe activitatea la Blaj (1780) în condiţiile ofensivei oficiale a
promovării elementului laic în viaţa publică, a preocupărilor autorităţilor imperiale pentru
rezolvarea problemelor organizatorico-financiare în legătură cu învăţământul românesc.

193
Augustin Bunea, op. cit., pp. 365-366.
194
Nicolae Albu, op. cit., p. 198.
195
Traian Popa, op.cit., p. 255. Acesta menţionează un număr de 26 de şcoli. Nicolae Albu, care îl citează pe
Traian Popa menţionează un număr 23 de şcoli, în op. cit., p. 202. Ioan Marin Mălinaş, care îl citează doar pe
Nicolae Albu, menţionând că lucrarea lui Traian Popa nu a consultat-o, oferă cifra de 22 de şcoli, în op. cit., p.
70.

64
Urcarea treptelor ierarhice, de la catehet până la director al şcolilor greco-catolice196 din
întreaga dieceză îi deschide lui Şincai câmp larg unei activităţi didactice bogate, acesta
încadrându-se în al doilea val al reformelor şcolare vieneze care poartă amprenta lui Ignaz
von Felbiger197. Sunt cunoscute în istoriografia românească treptele parcurse de Şincai până
la funcţia de director, contradicţiile care există fiind în legătură cu anul la care se face
numirea198. Funcţia de director, deşi deţinută din anul 1782, nu beneficiază de recunoaştere
oficială, element esenţial care îl scoate din ambiguitatea administrativ-finaciară abia în anul
1784 când pe verso-ul unui răspuns al guvernului la un memoriu înaintat de Gheorghe
Şincai, acesta notează: „ [...] fui confirmatus director”199.
Corespondenţa lui Şincai, pe toată durata mandatului său, lasă să se întrevadă hăţişurile
unui sistem birocratic care îşi avea deficienţele sale, pe care autorităţile încercau să le
remedieze din mers, echivocul atribuţiilor, nedepartajarea totală a funcţiilor laice de cele
ecleziatice200 şi priorităţile acordate şcolilor catolice201. Principalele probleme care transpar
din această corespondenţă (scrisori şi rapoarte din anii 1782, 1784, 1785, 1786, 1787,
1790), adresată în principal directorului general al şcolilor din Transilvania, Mártonffi

196
Mircea Tomuş, op. cit., pp. 46-54.
197
Pentru evoluţia programului imperial de refomă în domeniul educaţiei a se vedea Lucia Protopopescu,
Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania, pp. 14-25.
198
A se vedea pentru acest subiect: Nicolae Albu, op. cit., p. 251; Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria
învăţământului din Transilvania, p. 180; Mircea Tomuş, op. cit., pp. 50; Octavian Bârlea, op. cit., p. 418; Ioan
Marin Mălinaş, op. cit., p. 130; Laura Stanciu, op. cit., p. 135. Opiniile istoriografice majoritare acceptă anul
1782 ca dată la care Şincai îndeplineşte pe lângă funcţia de catehet şi pe cea de director al şcolilor din
dieceză, o funcţie care deja presupunea atribuţii organizatorico-administrative sporite, dar care era retribuită
conform statutului de călugăr. Acest lucru se schimbă abia în anul 1784, dată de la care retribuirea lui Şincai
se face conform statutului de director, prevăzută în reglementările imperiale.
199
Mirecea Tomuş, op. cit, p. 54.
200
Conform rescriptului imperial din 12 decembrie 1781, directorul şcolilor primare din dieceza Făgăraşului
primea un salariu de 150 de florini (ulterior acesta ajunge la 300 de florini), iar locuinţa şi hrana erau
asigurate de episcopie, situaţie ce va duce în timp la tensiuni între directorul Şincai în calitate de funcţionar şi
reprezentant al statului şi episcopul de la Blaj care păstra o influenţă consistentă în luarea deciziilor de ordin
adiministrativ. A se vedea în acest sens corespondenţa în problema locuinţei pentru el şi pentru cei trei
învăţători ai şcolii primare de la Blaj în Mircea Tomuş, op. cit., p. 49, p. 61; Lucia Protopopescu, Contribuţii
la istoria învăţământului din Transilvania, p.184.
201
În timpul începuturilor de organizare a învăţământului primar unit, în deceniul 8 al secolului al XVIII-lea,
deja în toate parohiile catolice funcţionau şcoli. Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din
Transilvania, p.63.

65
József, şi autorităţilor guberniale de la Sibiu sunt de ordin material şi administrativ202:
oficializarea numirii în funcţie, salarizarea conform funcţiei de director, lipsa spaţiilor, a
materialelor didactice, recuperarea unor sume de bani cheltuite în timpul inspecţiilor,
adaptarea măsurilor imperiale la realităţile din teritoriu în problema salarizării învăţătorilor,
propuneri pentru adaptarea şcolilor româneşti la introducerea limbii germane ca limbă
oficială203. Lipsa unor reglementări clare în privinţa salarizării şi a spaţiilor de locuit,
conflictele cu călugării blăjeni pe fondul politicii antimonahale a lui Iosif al II-lea,
realităţile din teritoriu, care cu greu se puteau adapta unor reglementări teoretice oficiale,
scurtcircuitarea comunicării survenite între autorităţile locale - guberniul de la Sibiu - şi
cele imperiale, sunt probleme204 cu care Şincai se va confrunta pe toată durata mandatului
său.
Unul dintre momentele intens dezbătute l-a constituit, desigur, părăsirea de către
Gheorghe Şincai a stării monahale205. În interpretarea gestului, istoriografia problemei s-a
detaşat progresiv, pe măsura accesului la sursele documentare, de optica exclusivă a unui
act de nesupunere faţă de episcopul Ioan Bob206. Reconstituirea reperelor cronologice ale

202
Studierea corepondenţei lui Şincai în probleme de învăţământ s-a făcut prin prisma următoarei bibliografii
de specialitate: Nicolae Albu, op. cit., pp. 254-258; Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului
din Transilvania, p. 182; Mircea Tomuş, op. cit., pp. 58-63.
203
Ca reacţie la intenţiile împăratului Iosif al II-lea de introducere a limbii germane ca limbă oficială (11 mai
1784), Şincai înaintează la 9 iulie 1787 guberniului un raport în această privinţă propunând fie schimbarea
profesorilor, fie mutarea şcolilor din Blaj în centre săseşti (gimnaziul la Sibiu sau Mediaş, iar şcoala normală
la Sebeş). Vezi Mircea Tomuş, op. cit., p. 85 şi Elena Stepan, Introducerea limbii germane ca limbă oficială
sub Iosif al II-lea şi urmările ei în cancelariile transilvane, în Revista arhivelor, anul I, nr. 2, vol. XXXV,
1973, pp. 192-197.
204
A se vedea în acest sens opiniile istoriografice în problema anului întemeierii celor 12 şcoli primare pentru
care se alocă fonduri de stat. Aceste opinii variază între anul 1782 şi 1784. Nicolae Albu, op. cit, pp. 204-205;
Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania, p. 64; Octavian Bârlea, op. cit.,
pp. 58-59; Mircea Tomuş, op. cit., p. 59; Ioan Marin Mălinaş, op. cit., p. 120. Alegerea satelor este
încredinţată episcopului de Făgăraş, Ioan Bob iar în anul 1786 în locul satului Sad şi a oraşului Târgu Mureş
s-au ales Ocna Sibiului şi Reghin. Lucia Protopopescu oferă în lucrarea sa lista detaliată a localităţilor şi a
sumelor alocate pentru fiecare şcoală, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania, p. 66.
205
A se vedea în acest sens cele mai importante poziţii istoriografice care abordează subiectul: I. D.
Snagov,op. cit., 297, p. 309, p. 313, p. 317, p. 361, p. 365, p. 429; Mircea Tomuş, op. cit., p. 54.
206
Ieşirea din starea monahală s-a pus multă vreme pe seama conflictului personal cu episcopul Ioan Bob.
Noile contribuţii istoriografice semnate Daniel Dumitran reuşesc o apropiere obiectivă de subiect şi o
redimensionare a imaginii istorice în această chestiune. A se vedea în acest sens studiul Atitudini laicizante în
mediul ecleziastic greco-catolic.Raporturile lui Gheorghe Şincai cu episcopul Ioan Bob în Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane Gheorghe Şincai, nr. V-VI, Târgu-Mureş, 2002-2003, pp.131-148.

66
momentului porneşte de la data de 19 iunie 1784, când Gheorghe Şincai, Samuil Micu,
Petru Maior şi Gherman Peterlachi cer voie episcopului Bob, proaspăt instalat la Blaj, să
părăsească călugăria207. Iniţiativa acestui gest i-a aparţinut lui Samuil Micu, care însă nu a
reuşit, în ceea ce îl privea, să o ducă la bun sfârşit208.
În privinţa lui Gheorghe Şincai, studierea corespondenţei cu Congregaţia De
Propaganda Fide, de la momentul revenirii sale la Blaj (anul 1780), oferă informaţii
relevante pentru recuperarea cât mai obiectivă a acestui eveniment. Astfel, scrisorile din 5
decembrie 1780, 25 februarie 1782 şi 8 februarie 1783, însoţite de răspunsul Congregaţiei
reflectă într-o primă fază amânarea, din partea lui Şincai a inaugurării sacerdoţiului,
motivată de implicarea sa în procesul de construcţie a sistemului şcolar românesc, prin
redactarea de manuale. “[…] Din cauza greutăţilor muncii pe care o îndeplinesc, pentru un
timp, mi s-a îngăduit de către Episcopul meu să nu mă introduc în rânduielile Sacre, mai
înainte ca să fi dus la bine şi la dorita rânduială metoda didactică, pentru ca nu cumva,
împovărat de prea multe, să devin nepotrivit pentru cele de trebuincioase”209. Ezitarea lui
Şincai şi ulterior, atitudinea independentă faţă de Congregaţie, trebuie privite în contextul
unui summum de factori care au contribuit la reorientarea opţiunilor sale: noile oportunităţi
deschise prin politica oficială în domeniul educaţional, orizontul spiritual format în marile
centre culturale ale Europei (Roma şi Viena), dar şi aspectele de ordin material, şi anume
precaritatea condiţiei de călugăr. “[…] vă scriu că am fost scos din starea monahală de către
Domnul Episcop de Făgăraş şi de către Consiliul călugărilor din Blaj şi trecut nu în starea
ecelziastică, ci în starea mirenească, fiindcă eu însumi nu am voit să trec în starea
ecleziastică, deoarece la noi ecleziasticii nu au mijloace de existenţă, ci trăiesc din munca

Conflictul Şincai-Bob, care nu poate fi contestat, este însă unul care evoluează lent, după anul 1784, pe fondul
unei situaţii administrative netranşate definitiv: separarea completă a funcţiilor şi atribuţiilor, dependenţa
materială a funcţionarului imperial Şincai de bunăvoinţa episcopului, precum şi datorită orgoliilor personale
ale omului Şincai născute din importanţa poziţiei pe care o ocupă în sistemul funcţionarilor imperiali. Anul
1784 este unul major în evoluţia ulterioară a relaţiilor Şincai-Bob, la această dată episcopul încercând
înlocuirea din funcţie a lui Şincai cu Ştefan Papp, cerere respinsă de guberniul Transilvaniei. Vezi Lucia
Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania, p. 183.
207
Ibidem, p. 54.
208
Daniel Dumitran, op. cit., p. 131.
209
Ioan Dumitriu Snagov, op. cit., Document LXVI, p. 309.

67
mâinilor lor - eu însă nu sunt obişnuit să lucrez cu palmele”210. Descălugărirea lui Şincai
este adusă la cunoştinţa Congregaţiei prin două scrisori: raportul din 19 iunie 1784 al
prepositului mănăstirii din Blaj, Hieronymus Kalnoki, şi scrisoarea din 19 noiembrie 1784,
semnată de însuşi Gheorghe Şincai, prin care acesta anunţă ca a părăsit starea monahală211.
“[…] am devenit mirean la cererea mea, prin hotărârea Împăratului şi a Episcopului meu
care m-a dezlegat de îndatoririle de călugăr în Ordinul Sfântului Vasile cel Mare pe care le
contractasem împotriva canoanelor şi legilor ţării, fără îndeplinirea noviciatului […]”.
Ieşirea din călugărie nu reflectă, potrivit poziţiei lui Şincai exprimată în corespondenţa
purtată, ruperea legăturilor cu Congregaţia. Din contră, în fiecare scrisoare se menţionează
grija sa pentru “propagarea credinţei şi izbândirea Sfintei Mame Biserica”212.
Cu siguranţă că ambele considerente, politice şi materiale, dublate de o fire
temperamentală, au jucat un rol important în asumarea acestei decizii, care nu a fost una
bruscă, în opinia noastră, ci una a cărui teren a fost pregătit conştient şi gradual pentru
păstrarea echilibrelor instituţionale ale vremii.
Discutarea numărului de şcoli înfiinţate de Gheorghe Şincai are la bază un material
diferenţiat în următoarele categorii:
1. Materialul autobiografic: cele două scrieri, Elegia şi Autobiografia care au
constituit puncte de reper în investigaţiile istoriografice.
2. Lucrări cu caracter monografic, studii, medalioane comemorative şi de
popularizare, care adeseori au hiperbolizat imaginea directorului de şcoală, în
aceeaşi măsură în care au dramatizat imaginea de istoric-pelerin a lui Şincai.
3. Lucrări şi studii de specialitate pe problema învăţământului românesc din
Transilvania, care au încercat o optică obiectivă formată prin sondarea subiectului
dinspre mărturiile documentare ale secolului al XVIII-lea.
4. Lucrări şi studii de specialitate destinate Şcolii Ardelene, care implicit au atins
această problema în cazul lui Gheorghe Şincai.

210
Ibidem, Document CXXXIX din 10 decembrie 1785, p. 497.
211
Ibidem, Document CII din 19 iunie 1784, p. 400 şi Document CXII din 19 noiembrie 1784, p. 429.
212
Ibidem, Document CXII, p. 429 şi Document CXXXOX p. 497.

68
 5. Categoria materialului documentar de care dispunem în prezent, şi care este cel
mai în măsură să ofere cifre mai precise, să permită calcule şi să confirme, sau să
infirme, ipotezele istoriografice: conscriptii de preoţi, rescripte imperiale, rapoarte
şcolare, scheme financiare, corespondenţă oficială, şematisme.
Materialul autobiografic a consituit, în cea mai mare parte a investigaţiilor istoriografice
legate de Gheorghe Şincai, baza de la care s-a plecat în formarea şi susţinerea punctelor de
vedere lansate. În Elegia, formularea întâlnită în traducerea lui Vasile Sav, cea mai recentă
traducere de care dispunem, este următoarea: „[...] la stăruinţa mea numărul s-a ridicat până
la 300”213, formulare care în mod normal nu ar trebui să aibă echivoc în condiţiile citării
exacte, Şincai oferind astfel un indiciu despre numărul de şcoli la care se ajunsese în
timpului mandatului său, şcoli care, aşa cum am aratat funcţionau o parte şi înainte, în
timpul episcopatului lui Petru Pavel Aron. Cea de-a doua sursa, Autobiografia214 din anul
1804, redactată în condiţiile în care Şincai urmărea postul de cenzor la Tipografia de la
Buda indică cifra de 376 de şcoli, cifră care a alimentat din nou interpretările istoriografice.
În încercarea de ordonare a punctelor de vedere istoriografice ne-am oprit, mai întâi, la
lucrările şi studiile cu caracter monografic, care au acordat lui Şincai un spaţiu amplu, în
încercarea de conturare a unui portret care înglobează mai multe imagini: omul, istoricul,
funcţionarul. Lucrările monografice fundamentale pe care le-am avut în vedere, în ordinea
apariţiei lor poartă semnăturile lui Alexandru Papiu Ilarian, Mircea Tomuş şi Serafim
Duicu, deşi lucrarea celui din urmă nu se remarcă, nici printr-o bibliografie actualizată şi
nici prin promovarea unor interpretări noi, fiind mai degrabă o reproducere a celei semnate
Mircea Tomuş.
Alexandru Papiu Ilarian, reprezentant al generaţiei paşoptiste îşi concepe monografia
dedicată lui Şincai în condiţiile în care la sfârşitul secolului al XIX-lea reprezentanţii Şcolii
Ardelene erau simboluri ale luptei naţionale. Astfel, imaginea pe care o conturează despre

213
Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, p. 429, „[...] În curs de 12 ani în cari am fost pus directoriu
peste toate şcoalele săteşti româneşti din Transilvania niceodată nu mi-am pregetat a le cerceta, îndrepta şi a
le întări, dar nici nu au rămas fără rezultat îngrijirile mele, fiindcă la stăruinţa mea numărul s-a ridicat până la
300”.
214
Gheorghe Şincai, Autobiografia, în Andrei Veress, Egyetemi Nyomda, pp. 61-63.

69
Şincai este una construită în maniera romantică, grandioasă, a unui erou învins de soartă. În
problema numărului de şcoli autorul intervine, prin interpretarea personală a textului
Elegiei: „[...] Şincai pune bazele a 300 de şcoli”215.
Până la monografia lui Mircea Tomuş, lucrarea lui Papiu Ilarian este cel mai des citată,
ori de câte ori se ia în discuţie subiectul Gheorghe Şincai. Cea de-a doua monografie se
remarcă prin încercarea păstrării unui echilibru în creionara portretului istoricului şi
funcţionarului, reflectată prin confruntarea materialelor documentare cu realizările
istoriografice de până atunci. Autorul prefera să lase textul Elegiei să vorbească de la sine,
neintervenind cu nici un fel de interpretare, lăsând la latitudinea cititorului acest lucru: „[...]
şcolile s-au ridicat până la 300”216. Tomuş realizează astfel un transfer de informaţie după
textul original, procedeu des întâlnit în lucrările istoriografice viitoare, care se va ramifica
în două direcţii:
a) transferul de informaţie prin citarea textului autobiografic original, Elegia sau
Autobiografia, cu sau fără interpretarea personală a traducerii şi
b) transferul de informaţie prin citarea, de obicei, a celui mai consacrat autor în
problema respectivă, Nicolae Iorga fiind în acest sens un exemplu des întâlnit217, nu doar în
acesată problemă. Medalioanele comemorative sau de popularizare semnate de David
Prodan, Vasile Netea, Ioan Raţiu, Iacob Radu218 păstrează o notă comună: aceea a evocării,
care nu întotdeauna respecta rigorile obiectivităţii, cifrele în jurul cărora se discută în aceste
cazuri sunt 300 de şcoli întemeiate în decursul celor 12 ani de mandat şi chiar peste 300 de
şcoli.
Categoria lucrărilor şi studiilor destinate special istoriei învăţământului românesc din
Ardeal oferă si ea puncte de vedere eterogene susţinute îndeosebi de investigaţii ale
materialelor documentare care au redimensionat cunoaşterea istorică. Am avut în vedere
lucrări şi studii semnate Traian Popa, Nicolae Albu, Lucia Protopopescu, Iacob Mârza, Ioan
215
Al Papiu Ilarian, op. cit., p. 27.
216
Mircea Tomuş, op. cit., p. 58.
217
Nicolae Iorga, Istoria literaturii române, p. 170; Idem, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, pp. 60-62.
218
Am avut în vedere următoarele contribuţii: David Prodan, Gheorghe Şincai; Vasile Netea, op. cit.; Ioan
Raţiu, op. cit.; Iacob Radu, op. cit.

70
Marin Malinaş, Remus Câmpeanu219. Deşi o lucrare cu caracter monografic, contribuţia lui
Traian Popa rămâne una semnificativă în problema evoluţiei învăţământului românesc în
Transilvania secolului XVIII, importanţa lucrării fiind dată de frecvenţa cu care este citată
ulterior de ceilalţi specialişti care au urmărit problema învăţământului românesc. În
chestiunea şcolilor, Traian Popa susţine cifra de 300, toate întemeiate în timpul lui
Gheorghe Şincai220.
Rămasă multă vreme reperul de bază în problema învăţământului românesc din Ardeal,
lucrarea lui Nicolae Albu preferă citarea exactă a textului Elegiei, ocolind delicat
interpretările în această chestiune221. Eforturile de lămurire a felului în care a apărut, a
evoluat şi s-a fundamentat învăţământul românesc au fost continuate cu seriozitate de Lucia
Protopopescu. Lucrarea sa se construieşte pe un bogat material arhivistic care oferă noi
interpretări în problema şcolilor întemeiate în timpul lui Gheorghe Şincai. Mandatul său
cunoaşte deschiderea de şcoli în comitatele Sibiu, Alba, Hunedoara, Făgăraş, Târnava, Cluj,
Turda, Soloncul de Mijloc. Cifra de 300 de şcoli pentru finalul secolului al XVIII-lea nu
apare imposibilă în opinia autoarei, în condiţiile ofensivei oficiale, dar şi a eforturilor
episcopilor, care au avut ca rezultat deschiderea şi funcţionarea de şcoli unite şi în perioada
anterioară lui Şincai. “[...] Numărul de 300 de şcoli nou înfiinţate prin efortul personal al lui
Şincai reprezintă însă o informaţie exagerată, care nu s-a putut verifica cu precizie”222.
În acelaşi an, 1966 apărea lucrarea Istoria pedagogiei româneşti, o culegere de studii
care include şi contribuţia autorilor Ileana Bozac şi Pompiliu Teodor. Subordonarea
scrisului istoric românesc de la jumătatea secolului XX unor imperative politice se va
reflecta şi în abordarea acestei probleme, a numărului de şcoli întemeiate de directorul de la
Blaj, care apare prezentată, în unele cazuri, deformat. Studiul semnat de cei doi autori oferă

219
Am avut în vedere următoarele contribuţii: Traian Popa, op. cit; Nicolae Albu op. cit; Lucia Protopopescu,
Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania; Ileana Bozac, Pompiliu Teodor, Învăţământul
românesc din Transilvania în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în volumul Din istoria
pedagogiei româneşti. Culegere de studii, Vol. II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966, pp. 142-
167; Nicolae Iorga, op. cit.; Ioan Marin Mălinaş, op. cit.; Remus Câmpeanu, Elitele româneşti.
220
Traian Popa, op. cit., p. 254.
221
Nicolae Albu, op. cit., p. 260.
222
Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania, p. 181.

71
cifra de 376 de şcoli, prin citarea textului Autobiografiei, recent descoperită la momentul
respectiv în arhivele maghiare. Chiar şi în noile condiţii, respectarea rigorii ştiinţifice
rămâne un principiu de la care autorii nu fac rabat, discutarea problemei beneficiind de
următoarea completare: „[...] cifra cea mai sigură este cea pentru care există dovezi, şi
anume certificatele de studii eliberate de Şincai în perioada 1787-1789, 30 la număr pentru
învăţătorii din 27 de comune223.
Lucrarea care poartă semnătura lui Ioan Marin Malinaş, apărută la Viena în anul 1984
exprimă o poziţie fără echivoc a autorului care îşi bazează opiniile pe o amplă documentare
a subiectului sau: „[…] unii susţin înfiinţarea de către Şincai a 376 de şcoli, ceea ce mie mi
se pare cu totul exagerat”224.
Perioada post 90 a marcat o nouă etapă în scrisul istoric românesc. Deschiderea
drumului către arhivele din ţară şi din străinătate a oferit posibilitatea lărgirii câmpului de
interpretare, inclusiv în problema pe care am propus-o în lucrarea de faţă. Ne-am oprit la
contribuţia semnată Remus Câmpeanu, Elitele româneşti din Transilvania veacului al
XVIII-lea, care a constituit teza de doctorat a Domniei Sale. Remus Câmpeanu, autor a
numeroase studii şi lucrări de specialitate, care au urmărit domeniul istoria învăţământului,
istoria elitelor, se remarcă printr-o poziţie nouă care urmăreşte redimensionarea imaginii
grandioase a directorului Şincai, şi implicit a cunoaşterii istorice. Gheorghe Şincai este
urmărit de autor ca funcţionar care acţionează din interiorul unui sistem, nu singur, ci
beneficiind de eforturi direcţionate în acelaşi sens, care vin din partea episcopului Ioan
Bob. Se realizează, în felul acesta, şi o corecţie a imaginii episcopului, perceput o bună
vreme numai în lumina conflictului cu Gheorghe Şincai225.
O altă lucrare semnificativă în problema istoriei învăţământului este Şcoală şi Naţiune,
semnată Iacob Mârza, recent apărută şi în ediţie franceză226, lucrare care se ocupă în special

223
Ileana Bozac, Pompiliu Teodor, op. cit., pp. 158-159.
224
Ioan Marin Mălinaş, op. cit., p. 130.
225
Remus Câmpeanu, Elitele româneşti, p. 214. Pentru o nouă imagine a episcopului Ioan Bob a se vedea
studiile semnate Daniel Dumitru, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr 6/2002, pp. 89-96;
nr 7/2003, pp. 245-254.
226
Iacob Mârza, École et Nation. Les écoles de Blaj à l’époque de la renaissance nationale, Cluj-Napoca,
Institutul Cultural Român, 2005.

72
de deschiderea şi evoluţia şcolilor de la Blaj, problematica legată de Gheorghe Şincai fiind
atinsă doar parţial. Punctul de vedere al autorului merge în direcţia susţinerii, atât a cifrei de
până la 300 de şcoli, poziţie care se construieşte prin citarea Elegiei, fără interpretarea
personală a textului, cât si a cifrei de peste 300 de şcoli, poziţie care se construieşte prin
transferul de informaţie de la alţi autori227cunoscuţi: Nicolae Albu, Octavian Bârlea, Romul
Munteanu.
Lucrările şi, mai ales, studiile de specialitate destinate Şcolii Ardelene sunt numeroase,
criteriul de selecţie care a operat în cazul de faţă s-a făcut în funcţie de abordarea din partea
acestora, a problemei care ne interesează. Ne-am oprit astfel la Ioan Lungu, Pompiliu
Teodor, Ioan Dumitriu Snagov, Manole Neagoe, Octavian Bârlea, Ioan Chindriş228.
Maniera de tratare a problemei se face, în majoritatea cazurilor, prin citarea informaţiei din
textele autobiografice,229 cu sau fără interpretarea personală dată traducerilor. Ne-a reţinut
atenţia poziţia lui Ioan Chindriş, care acceptă cu o doză evidentă de reticenţă cifra de 300
de şcoli întemeiate în exlusivitate de Gheorghe Şincai230. Imaginea pe care Chindriş o
construieşte despre Şincai este aceea a unui funcţionar care a acţionat din interiorul
sistemului şi care a beneficiat de sprijinul autorităţilor locale, laice şi ecleziastice
deopotrivă, în îndeplinirea obiectivului de ridicare a învăţământului românesc unit din
Ardeal.

227
Iacob Mârza, Etape şi momente din istoria învăţământului în Transilvania (sec.XVIII-XIX), Sibiu, Editura
Imago, 2002, p. 61; Iacob Mârza, Grija lui Gheorghe Şincai pentru şcolile româneşti din Transilvania –
Mărturii documentare, în Vol. Biserica română unită cu Roma. Istorie şi spiritualitate, Cluj Napoca, 2003,
pp. 347-360. Autorii citaţi sunt: Nicolae Albu, Octavian Bârlea, Romul Munteanu.
228
Am avut în vedere următoarele contribuţii: Ioan Lungu, op. cit.; Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor,
Fragmentarium iluminist; Ioan Dumitriu Snagov, op. cit; Manole Neagoe, studiu introductiv în Gheorghe
Şincai, Hronica românilor; Octavian Bârlea, op. cit.; Ioan Chindriş, Blajul Iluminist.
229
Ioan Lungu, în op. cit., p. 115, susţine numărul de 376 de şcoli, prin citarea Autobiografiei, fără intervenţie
în text; Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, p. 25 “[...] până la 300 de şcoli”, citează
Elegia fără interpretarea traducerii; Ioan Dumitriu Snagov, op. cit., p. 29 “[...] peste 300 de şcoli înfiinţate
până în 1794”, citarea Elegiei şi interpretarea personală a textului; Octavian Bârlea, op. cit., p. 60, “300 de
şcoli”, citarea Elegiei cu interpretarea textului; Manole Neagoe, în Gheorghe Şincai, Hronica românilor, p.
XXX”[...] ridicarea numărului şcolilor până la 300”, citează Elegia, fără interpretarea textului; Nicolae
Iorga, Istoria literaturii române, p. 170“[...] Şincai pune bazele a 300 de şcoli normale sau de stat”, p. 170,
poziţie sustinută prin citarea Elegiei cu intervenţia în text şi a lui Al. Papiu Ilarian, care la rândul său citează
Elegia, cu interpretarea personală a textului.
230
Ioan Chindriş, Blajul iluminist, p. 200; Idem, Un Supplex Libellus Românesc inedit 1783, în Satu Mare.
Studii şi cercetări, V-VI, 1981-1982, p. 239.

73
 Am preferat, în mod deliberat, tratarea la final a categoriei documentare a actelor de
care dispunem, în acord cu un principiu formulat de Pompiliu Teodor: cifra cea mai sigură
este cea pentru care există dovezi. Documentele pe care le-am avut în vedere şi care se
regăsesc menţionate, în special în lucrările destinate istoriei învăţământului, acoperă
perioada anterioară directoratului, perioada din timpul directoratului şi perioada post-
directorat pentru a surprinde, chiar dacă numai parţial, felul în care a continuat evoluţia
şcolilor. Pentru începutul carierei de director documentele vorbesc despre un număr de 12
şcoli înfiinţate în anul 1782 prin ordin imperial. Chiar dacă întâlnim contradicţii
istoriografice în legatură cu anul de înfiinţare (anul 1782 sau anul 1784) 231, opiniile sunt
unanime în ceea ce priveşte numărul şcolilor, Lucia Protopopescu oferind în lucrarea sa
lista detaliată cu numele localităţilor unde urmau a fi deschise şcolile unite, sumele alocate
pentru fiecare şcoală în parte precum şi schimbările care au survenit în alegerea
localităţilor, sarcină încredinţată episcopului Ioan Bob. Pentru perioada 1784-1786
informaţii importante ne parvin din actele guvernului Transilvaniei; pentru anul 1784 sunt
menţionate 126 de şcoli triviale catolice săseşti, secuieşti şi maghiare, 12 şcoli elementare
româneşti unite supravegheate de stat şi nici o şcoală elementară românească ortodoxă
recunoscută oficial, chiar dacă aceste şcoli funcţionau, într-un raport de 91,3% la 8,7%232.
Pentru anul 1786 un raport al directorului general Mártonffi, care urmăreşte situaţia
şcolilor elementare de stat, sunt amintite 18 şcoli unite cu organizare de stat care
funcţionează într-o clădire bună şi 17 rele şi 14 şcoli fără organizare de stat care
funcţionează în 14 clădiri rele, într-un total de 32 de şcoli233. Datele pe care le-am avut în
vedere în această perioadă nu au inclus şcolile grănicereşti care au beneficiat de la bun
început de un alt statut şi o susţinere financiară distinctă precum şi şcolile unite din dieceza
Oradei Mari unde a funcţionat o altă jurisdicţie episcopală. Pentru anul 1790 avem la
dispoziţie un raport al lui Gheorghe Şincai, care oferă indicii despre 27 de şcoli din
comitatul Târnavelor şi 30 de învăţători pentru care s-au eliberat certificate standardizate
231
A se vedea Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania, p. 64; Ioan Marin
Mălinaş, op. cit., p. 120; Nicolae Albu, op. cit., p. 204; Mircea Tomuş op. cit., p. 59.
232
Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania, p. 67.
233
Ibidem, p. 81.

74
după normele imperiale (formular unic, redactat în limba latină, semnat şi parafat)234,
învăţători puşi sub supraveghere în condiţiile în care nu şi-au îndeplinit îndatoririle
pedagogice. Aceste şcoli nu participau la fondul şcolilor naţionale, dar au primit
organizarea ca şcoli de stat.
Pentru finalul secolului al XVIII-lea indiciile din arhiva Mitropoliei Blajului şi
şematismele pot oferi cifre aproximative despre numărul total al şcolilor unite din Dieceza
Făgăraşului unde a activat Şincai. Cifrele din arhiva mitropoliei se situează între 204 si 211
de şcoli unite la finalul veacului chiar dacă din acest număr este greu de crezut că toate
aveau organizare de stat235.
Cifrele oferite de şematisme236, luate şi acestea cu aproximaţie, nu depăşesc nici pe
departe cifra de 300 de şcoli, cifră care nu poate susţine ideea că Şincai ar fi întemeiat
singur peste 300 de şcoli, în afară de cele care funcţionau la începerea mandatului său de
director. Deficienţele sistemului de arhivă diecezan, fluctuaţiile din teritoriu care, aşa cum
am văzut, făceau să corespundă cu greu uneori imperativele teoretice la realităţile cotidiene,
pierderea unor fonduri care au constituit arhiva şcolilor din Blaj 237 sunt factori care nu
permit tragerea unor concluzii definitive în problema care ne interesează, lasă doar să se
întrevadă informaţii parţiale pe care se construiesc interpretările istoriografice. Tocmai
această parţialitate a informaţiilor documentare a determinat opinii istoriografice atât de
eterogene, născute adesea din necesităţile momentului. La distanţă de un veac, şematismul
din finalul secolului al XIX-lea, care sintetizează informaţia celor anterioare, oferă cifra de
530 de şcoli unite româneşti pentru arhidieceza greco-catolică de Alba Iulia şi Făgăraş, 229

234
Traian Popa, op. cit., p. 225; Nicolae Albu, op. cit., p. 258; Mircea Tomuş, op. cit., pp. 60-61.
235
Nicolae Albu, op. cit., pp. 243-244; Ioan Marin Malinaş, op. cit., p.130.
236
Şematism Transilvania- Schematismus Dicasteriorum et Officialium Magni Principatus Transylvaniae pro
anno MDCCXCVI, Cluj, 1796, Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, colecţii speciale,
Schematismus Dicasteriorum et Officialium Magni Principatus Transsylvaniae pro anno MDCCC, Cluj, 1800
în Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, colecţii speciale.
237
Întreaga arhivă şcolară din Blaj se afla în casa lui Şincai; după arestarea din 1794, noul director Tatu o
ridică. O mare parte din această arhivă s-a pierdut. Vezi Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria
învăţământului din Transilvania, p. 180.

75
care funcţionau în clădiri de piatră şi 301 în clădiri de lemn238. În condiţiile în care am
accepta ideea că Şincai a înfiinţat 300 de şcoli singur, în afara celor care funcţionau
anterior, întemeiate de Petru P. Aron ar însemna să acceptăm şi faptul că într-o sută de ani
nu s-au mai înfiinţat decât aproximativ 175 de şcoli româneşti unite.
În opinia noastră, rezultată din confruntarea materialului bibliografic cu cel documentar
disponibil, cifra de 300 de şcoli elementare unite pentru finalul secolului al XVIII-lea nu
reprezintă o cifră imposibilă, chiar dacă situaţiile ambigue din teritoriu încă persistă la
finalul veacului: dualitatea preot-dascăl, şcoli care funcţionează temporar şi care nu
reprezintă încă o structură funcţională solidă, lipsa unui act pedagogic generalizat în mediul
rural care să se ridice la standardele cerute prin politica imperială, dificultăţile
organizatorice şi financiare cu care se confruntau autorităţile locale şi imperiale în
problema ridicării de noi şcoli, a formării unui corp pedagogic omogen. În lipsa unor noi
mărturii documentare şi raportându-ne direct la situaţia din teritoriu la finalul veacului al
XVIII-lea, la hăţişurile sistemului birocratic din care făcea parte şi Gheorghe Şincai devine
greu să acceptam că aceasta cifră, atât de vehiculată în istoriografia românească, ar putea
reprezenta o realitate revendicată printr-un efort singular.
A doua direcţie de analiză a directoratului lui Şincai este legată de aspectul calitativ al
perioadei în care acesta şi-a exercitat funcţia. În atribuţiile sale intrau: redactarea
manualelor şcolare, inspecţiile şcolare, administrarea sistemului în vederea bunei
funcţionări. Elegia lasă să se întrevadă că, mai intâi de toate, această misiune de conducere
a vizat aspectul calitativ al învăţământului românesc239. Şincai se întoarce la Blaj în anul
1780, marcat de timpul petrecut la Viena, de contactul cu o lume laică, cu o politică nouă
care îi aşeza în faţă noi opţiuni. Corespondenţa cu Congregaţia din perioada 1780-1784 lasă
să se întrevadă gama preocupărilor fostului alumn al Colegiului, care îşi amână în mod

238
Augustin Bunea, Şematismul Venerabilului cler al Archidiecezei Metropolitane Greco-Catolice de Alba
Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900, Blaj, Tipografia Seminarului Diecezan, 1900, p. 640.
239
”[…] Am conceput de folos multe în şcoli româneşti,/Care, în ierni câte şase ori doua-mi dădui
osteneala,/Nu doar să crească, ci şi să-aibă temei mai adânc”, Elegia, text reprodus de Ioan Chindriş, Poezia
lui Gheorghe Şincai, p. 412.

76
deliberat acceptarea sacerdoţiului240. Din această perioadă datează eforturile sale de
redactare a manualelor şcolare, instrumente principale care au constituit baza unui
învăţământ organizat. Manualele lui Şincai241 - Prima principia latinae grammatices,
(1783, a doua ediţie a lucrării apare tot la Blaj în anul 1785), A.B.C sau Alphavit pentru
folosul şi procopsala şcoalelor celor normalesci a neamului roamnesc, numit şi Abecedarul
cel Mare (1783, reeditat în 1788 la Sibiu), Catehismul cel Mare, Blaj, (1783), Îndreptare
către Aritmetică, întaia parte, (1785)242, sunt rezultatele muncii funcţionarului care a
coexistat cu istoricul, ale unei munci care a urmărit recuperarea decalajului existent la
nivelul structurilor funcţionale ale educaţiei. Sunt lucrări practice, traduceri, adaptări care,
deşi nu au un caracter original243 dovedesc disponibilitatea intelectuală şi seriozitatea cu
care acesta a înţeles să răspundă provocărilor noii funcţii. În aceeaşi categorie, a cărţilor
scrise ca urmare a directivelor politicii imperiale se înscrise şi Catehismul cel mare, o
scriere de tip culegere, care nu reflectă la Şincai, în ciuda formaţiei sale teologice, o operă
originală, ci mai degrabă un răspuns, în manieră proprie, la imperativele momentului, spre
realizarea binelui de obşte. Prefaţa lucrării este edificatoare în acest sens: „[...] alta nu era
înapoi fără numai să mă apuc să fac şi să tipăresc Cărţile cele poruncite pentru folosul şi
procopsala numitelor Şcoale. Dreptaceia iată m-am apucat şi am făcut Catehismul acesta, în
care, cât mi-a fost cu putinţă, am cuprins, sau să zic aşa, am strâns şi am grămădit pe scurt
la olaltă toate Dogmele şi încheieturile Credinţei cei adevărate, toate Deregătoriile
Creştineşti şi toate obiceiurile Besericei Răsăritului, care mi s-au văzut a fi Pruncilor
(pentru carii s-au şi făcut această Carte) mai de lipsă a-le învăţa şi a-le şti; căci toate a-le
înbulzi nu le-am putut, mai vîrtos pentru aceia, ca nu cumva făcându-se Carte mai mare,

240
Ioan Dumitriu Snagov, op. cit., p.297, p. 309, p. 313, p. 317, p. 361, p. 365, p. 429.
241
Vezi lista manualelor în Mirecea Tomuş, op. cit., pp. 55-57. A se vedea în acest sens şi lucrarea semnată
Dr. Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice româneşti, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp.
55-62.
242
Gheorghe Şincai, Îndreptare către Aritmetică, ediţie Corina Pipoş, Ion Todor, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2005.
243
Nicolae Albu, op.cit., pp. 260-275; Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din
Transilvania., pp. 113-128; Mircea Tomuş, op. cit., pp. 54-58.

77
preţul încă să i se suie, şi dintr-aceia se se nască pricină, pentru care cei seraci, de carii mai
mulţi se află în neamul nostru se nu ş-o poată cumpăra”244.
În aceeaşi direcţie se înscrie şi cursul de 6 săptămâni organizat la Blaj, după normele
imperiale în ceea ce priveşte pregătirea învăţătorilor care urmau să funcţioneze în şcoli245.
Serozitatea examinării, eliberarea unui certificat standardizat, inspecţia obligatorie a
învăţătorilor numiţi sunt măsuri care deja sistematizează învăţământul unit în direcţia
producerii de cadre corespunzătoare noilor exigenţe ale politicii imperiale, care tinde să
devină constantă. Inspecţiile (vizitaţiile) realizate de Şincai în anii 1783-1784, 1786,
1790246 au constituit un prilej de informare a autorităţilor despre situaţia reală din teritoriu,
despre imperfecţiunile sistemului de învăţământ românesc care atunci creştea. Aprecierile
contemporanilor la adresa funcţionarului Gheorghe Şincai sunt dovezi în acest sens247.
Funcţionând în interiorul unui sistem ar fi eronat să atribuim meritele în ceea ce priveşte
stadiul la care a ajuns învăţământul românesc unit la finalul secolului al XVIII-lea unui
singur om. În ciuda conflictelor, care au un substrat personal între Şincai şi Bob248,
episcopului nu i se pot contesta meritele şi eforturile făcute în aceeaşi direcţie, a ridicării
învăţământului elementar, ca cea mai solidă bază a unei educaţii generalizate în toată
dieceza pe care o conducea.
În mod indiscutabil, creşterea cantitativă a învăţământului românesc din Transilvania în
secolul al XVIII-lea, atât cel unit cât şi cel ortodox, a consituit un deziderat major, în
deplină consonanţă cu principiul iluminist al ridicării prin cultură. Evoluţia culturală şi
istorică a românilor în această perioadă a oferit subiectul unor serioase investigaţii
istoriografice. O ordonare a celor mai cunoscute puncte de vedere în problema numărului
de şcoli întemeiate de Gheorghe Şincai, subiect adesea ocolit cu delicateţe, adesea construit

244
Gheorghe Şincai, Catehismul cel Mare cu întrebări şi răspunsuri, Blaj, 1783, în Ion Bianu, Nerva Hodos,
Bibliografia românească veche, Bucureşti, 1910, Tom II, pp. 281-282.
245
Al Papiu Ilarian, op. cit., p. 90; Nicolae Albu, op. cit., p. 256; Mircea Tomuş, op, cit., p. 60.
246
Mircea Tomuş, op. cit., p. 61; Nicolae Albu, op. cit., pp. 258-259; Lucia Protopopescu, Contribuţii la
istoria învăţământului din Transilvania, p. 181.
247
Certificatul eliberat la cererea lui Gheorghe Şincai de către inspectorul şef al şcolilor naţionale Lethenfeld
şi cel din partea clerului greco-catolic din dieceza Făgăraşului, semnat de protonotarul Demetriu Caian în
1792, în Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, pp. 429-430.
248
Nicolae Comşa, Teodor Seiceanu, op. cit., p. 33.

78
în funcţie de imperativele momentului, credem că se impunea în beneficiul istoriografiei
româneşti actuale. Am urmărit, în primul rând, confruntarea deschisă a vocilor existente pe
acest subiect - mărturii documentare, poziţii istoriografice - în vederea încercării de
redimensionare a imaginii hiperbolizate adeseori, a directorului Gheorghe Şincai, de
deturnare spre un contur mai realist al funcţionarului imperial, care a acţionat din interiorul
unui sistem şi care a investit, în primul rând, în latura calitativă a educaţiei aspect care
trebuie să primeze asupra factorului cantitativ.

79
 II. 7 Redescoperirea de sine. Oportunităţi culturale la Buda 1803-1808

Formarea şi desăvârşirea lui Gheorghe Şincai ca istoric a reprezentat un proces care a

inclus diferite trepte de evoluţie, experienţe culturale şi intelectuale furnizate de mediile
frecventate de-a lungul vieţii: Roma, Viena, Blaj şi spre final, Buda. Sub aspectul
concretizării muncii şi preocupărilor sale în lucrări tipărite, intrate în circuitul ştiinţific al
vremii, stagiul de la Buda (1803-1808) a reprezentat, de departe, etapa cea mai bogată, atât
din punct de vedere cantitativ, dar şi calitativ. Mediul intelectual oferit de Tipografia
Universităţii la începutul secolului al XIX-lea a reprezentat pentru Şincai şansa reafirmării
într-un peisaj intelectual în plină transformare pe drumul către romantism şi redeschiderea
canalelor de comunicare cu elitele vremii, care au produs mutaţii vizibile în formulele
finale de gândire şi prezentare a operei sale istorice. Pătrunderea în resorturile acestei
ultime etape de pelerinaj cultural nu se poate face decât prin încercarea de recompunere a
climatului intelectual al epocii, a schimbărilor şi direcţiilor politice care au influenţat
tranziţia ideologică spre secolul al XIX-lea, prin raportarea sa la mediile de cultură şi la
personalităţile care şi-au lăsat amprenta în acest proces continuu al devenirii sale ca
reprezentant al Luminilor.
Pentru Ungaria, secolul al XVIII-lea părea că se încheie în plin avânt al Luminilor, care
au favorizat procesul general de construcţie a culturilor naţionale la popoarele Europei
Centrale şi de Est. Iluminismul maghiar înzestrase viaţa intelectuală, atât în privinţa
scrisului, cât şi a vorbitului în limba maghiară cu un înalt grad de demnitate, necunoscut
până atunci în Ungaria249. Dispariţia lui Iosif al II-lea de pe scena politică a atras imediat o
succesiune de schimbări ale vederilor şi priorităţilor politice ale Imperiului care nu au
rămas fără ecou în Ungaria. Din punct de vedere politic, anul 1795 marca pentru Ungaria
începutul unei perioade de reacţiune, caracterizată de ascensiunea tendinţelor retrograde, de

249
Béla K. Király, Hungary în the late eigteenth century. The Decline of Enlightened Despotism, New York
& London, Columbia University Press, 1969, p. 149.

80
blocarea iniţiativelor de reformă. Finalul secolului oferea, aşadar, imaginea unei tranziţii
politice, în care, tendinţele dominante ale Luminilor pierd din intensitate pe fondul noii
politici promovate de Viena250. Acest vid politic se va termina abia în anul 1830 o dată cu
primele semne ale mişcarii de reformă liberală. În tot acest interval nu regăsim decât
proiecte individuale, şi nu o mişcare reformistă propriu zisă. „Am căzut în întuneric”,
afirmau fruntaşii direcţiei reformiste de la sfârsitul secolului XVIII, în mare parte
intelectuali fără origini nobile, susţinători ai absolutismului luminat iozefin. Elita iluministă
maghiară apărea ca dezorganizată din punct de vedere al acţiunilor politice, mulţi dintre
susţinătorii ideilor reformiste fiind condamnaţi la moarte sau închişi: József Hajnóczy,
János Batsány, Ferenc Kazinczy, Gábor Dayka, József Kármán. Mutaţiile din planul politic
vor determina, în aceste condiţii, o canalizare a energiilor şi a formelor de exprimare spre
viaţa culturală251.
În ciuda acestui recul politic, domeniile vieţii culturale, mai puţin expuse, au putut să-şi
continue drumul, preluând elemente din perioada Luminilor, adesea însă sub o formă
modificată. Reintroducerea cenzurii, dispariţia revistelor în limba maghiară, scăderea
drastică a numărului ziarelor în limba maghiară au constituit elemente care au avut un
impact direct asupra eforturilor de consolidare a identităţii culturale şi politice maghiare
aflate în plin avânt până la momentul 1795252. Singurul domeniu care nu suferă schimbări îl

250
Domokos Kosáry, La fin d’une époque: la crise des Lumières en Hongrie, în Début et fin des Lumières en
Hongrie, en Europe Centrale et en Europe Orientale, Actes du Sixième Colloque de Mátrafüred, Budapest,
Akadémiai Kiadó, 1987, p. 149. În continuare se va cita Début et fin des Lumières en Hongrie. Când discutăm
despre un declin al tendinţelor dominante ale Luminilor avem în vedere faptul că acestea nu s-au limitat la
elementul naţional care a constituit nota distinctă, marca de recunoaştere la popoarele Europei Centrale şi de
Est. Programul Luminilor a imbrăţişat un ansamblu de probleme filosofice, sociale, politice care au avut ca
scop progresul uman şi social.
251
Domokos Kosáry, Début et fin des Lumières en Hongrie, p. 149. Cel mai cunoscut exemplu este al contelui
Ferenc Széchényi, fondator în anul 1802 al Muzeului Naţional care va deveni ulterior Biblioteca Naţională
Széchényi.
252
Presa din Ungaria a fost cea mai sensibilă la noile schimbări survenite în plan politic. Numărul
tipografiilor, care a urcat de la 17 în 1760 la 51 în 1790, înregistrează un recul, 30 în anul 1800, pentru ca apoi
să urce din nou la 52 în anul 1817. În ceea ce priveşte ziarele în limba maghiară, dacă în 1782 existau 18 ziare
şi reviste în limba maghiară, în anul 1804 nu mai găsim decât 4 ziare. Revistele dispar cu totul în anul 1795 şi
reapar în anul 1814 având mai mult un caracter literar sau istoric: Erdélyi Museum (Muzeul Transilvaniei),
Tudományos Gyűjtemény (Colecţia Ştiinţifică). Conform Domokos Kosáry, La presse hongroise et les
Lumières, 1764-1795, în Transactions of the Sixth International Congress on the Enlightenment, Oxford,

81
reprezintă literatura consacrată difuzării cunoştintelor practice, în special literatura
economică cunoaşte o dezvoltare constantă, popularizarea ştiinţei fiind încurajată în
continuare. Susţinerea financiară din partea statului şi promovarea intensă a acestei
literaturi este pe deplin explicabilă în condiţiile noilor obiective ale politicii economice ale
Curţii de la Viena.
În domeniul istoriei, mai sensibilă la schimbările ideologiei politice, promisiunea unei
noi şcoli iluministe nu se realizează până la urmă. Predominant rămânea, la început de secol
XIX, spiritul moştenirii iezuite, care reflectă amprenta lui Hevenessi, Timon, Kaprinay,
Pray sau Katona253. Programul dezvoltării limbii şi literaturii naţionale formulat în anii
1770 de György Bessenyei, reprezentant al nobilimii iluministe, a fost continuat, chiar dacă
sub un aspect diferit, căci limba a continuat să reprezinte un puternic simbol al identităţii
naţionale. Numele lui Ferenc Kazinczy, Miklós Révai sau Ferenc Verseghy se leagă de
efortul constant al dezvoltării limbii maghiare, concretizat în dicţionare, gramatici254.
Instituţia Universităţii, a cărei misiune tradiţională o reprezintă difuzarea cunoaşterii,
nu a rămas neatinsă de schimbările survenite pe scena politică a Imperiului. Purificările
produse în instituţii au avut la bază criterii politice: filosofia lui Kant a fost interzisă,
studenţii au fost supuşi unei discipline severe, limba latină s-a reafirmat într-un moment în
care marile centre vest europene ale educaţiei şi culturii o alungaseră demult255.
Anticlericalismul rămâne însă, şi în aceste condiţii, o constantă a perioadei, fapt reflectat
cel mai bine în procesul de editare a operelor teologice, cât şi indirect, prin preocupările
istoricilor256.

1983, p. 248; Idem, Début et fin des Lumières en Hongrie, p. 152; Jean Bérenger, A History of the Habsburg
Empire 1700-1918, New York, Longman Press, p. 56.
253
Steven Bela Vardy, Modern Hungarian Historiography, New York, Columbia University Press, 1976, p.
30; Laura Stanciu, op. cit., p. 163; Domokos Kosáry, Début et fin des Lumières en Hongrie, p. 154.
254
László Sziklay, Les curants idéologiques, littéraires et artistique dans les publications de l’imprimerie
universitaire de Buda, în Typographia Universitatis Hungaricae Buda 1777-1848, Budapest, Akadémiai
Kiadó, 1983, p. 46. În continuare se va cita TUH, 1983; Domokos Kosáry, Début et fin des Lumières en
Hongrie, p. 154; Lorand Benkö, L’imprimerie universitaire de Buda pour la promotion de la culture de la
langue hongroise à l’époque des Lumières, în TUH, 1983, p. 233.
255
Domokos Kosáry, Début et fin des Lumières en Hongrie, p. 149.
256
Béla Király, op. cit., pp. 148-150; Laura Stanciu, op. cit., p. 172; László Sziklay, op. cit., p. 47.

82
 În tot acest interval, 1795-1818, considerat drept criza Luminilor maghiare, Buda a
continuat să reprezinte un important centru economic şi comercial, care a atras mulţimea
coloniştilor greci, sârbi, macedoromâni, care au încercat să-şi găsească un loc alături de
maghiari şi germani257. Poliglotismul a imprimat oraşului un caracter cosmopolit şi a
favorizat, prin instituţiile sale, dezvoltarea unei culturi multinaţionale, deosebit de benefice
pentru popoarele Europei Centrale şi Est Europene. Avantajul deţinerii a trei instituţii cheie,
Universitate, Tipografie, Bibliotecă, toate trei modelate în epocă de politica centralizatoare
a Vienei, a transformat oraşul într-un puternic centru cultural, foarte căutat de elitele
regionale ale vremii. Universitatea, prin varietatea etnică a cursanţilor, maghiari, germani,
sârbi, croaţi, macedoromâni, români, atât din Transilvania cât şi din Ţările Române, a
funcţionat ca un mediu multinaţional, care a încurajat comunicarea, schimburile
intelectuale, conferind totodată un sentiment al solidarităţii intelectuale258. Prin oferta
instituţiilor sale Buda continua să reprezinte un simbol al Luminilor, al idealurilor
promovate de acestea. Spiritul dominant al oraşului rămâne unul de constructivism cultural,
contribuind astfel la menţinerea acestuia în sistemul de vase comunicante al marilor centre
ale vremii.
După o perioadă destul de îndelungată de absenteism din mediul ştiinţific activ al
vremii259, Gheorghe Şincai va găsi în Buda oportunitatea unei renaşteri culturale. Pentru a
înţelege integrarea istoricului român în atmosfera timpului, credem că se impune o
prezentare succintă a instituţiilor de care s-a legat şi care i-au mijlocit deschiderea unor
canale de comunicare cu elitele vremii, oferindu-i suport pentru propriile idealuri.
Instituţia Universităţii, prin catedrele de specialitate, i-a facilitat lui Gheorghe Şincai
contactul cu cele mai actuale metode şi tehnici de lucru în domeniul colecţionării surselor
promovate de profesorii vremii. Universitatea, după mutarea ei de la Trnava în anul 1777,
avea o Facultate de Litere şi o Facultate de Teologie. În cadrul Facultăţii de Litere, unde

257
Maria Protase, op. cit., p. 123.
258
Domokos Kosáry, Culture and Society Society în Eighteenth Century Hungary, Budapest, Corvina, 1987,
pp. 93-129. În continuare se va cita Culture and Society.
259
Pentru perioada detenţiei de la Aiud, precum şi pentru cea premergătoare sosirii sale la Buda, vezi Mircea
Tomuş, op. cit., pp. 93-122.

83
iniţial funcţionau trei catedre - logica, fizica, matematica - din 1784, prin transferul
Universităţii de la Buda la Pesta, s-au înfiinţat catedra de Ştiinţe Sociale, în cadrul căreia un
loc important îl deţinea istoria, şi catedra de cameralism politic, transferată mai târziu la
Facultatea de Drept. Funcţionau de asemenea trei catedre suplimentare pentru studiul
ştiinţelor auxiliare ale istoriei (paleografie, heraldică, sigilografie, numismatică,
arheologie), precum şi o catedră suplimentară de limba germană260. Diplomatica şi
paleografia erau tratate împreună, profesor de diplomatică fiind după moartea lui Daniel
Cornides (1787), M. Schwartner, discipolul lui J. Chr. Gatterer din Göttingen şi continuator
al acestuia. O diplomatică bazată pe rezultatele cercetărilor proprii, întemeiată pe
documente interne lipsea încă. Activitatea arheografică sistematică, concretizată în ediţii
era doar în naştere. Întemeierea colecţiilor sistematice întârzia deşi Martin Kovachich
ridicase această problemă încă din anul 1790. Sfârşitul secolului XVIII marca totuşi în plan
istoriografic tranziţia de la simpla colecţie a surselor la şcoala mai critică a lui György Pray
şi István Katona. Prin Martin Kovachich adunarea surselor a fost concentrată mai ales pe
actele legislative261.
Iniţiativele care au urmărit adunarea şi transcrierea documentelor au avut ca rezultat
închegarea unor colecţii, atât din documente originale cât şi din copii de pe documente care
au intrat în circuitul ştiinţific precum şi în marile depozitare, Biblioteca Universitară,
Biblioteca Naţională Széchényi. Catedrele facultăţilor au cunoscut un proces de evoluţie
continuă. Catedra de Ştiinţe Politice şi Camerale a înglobat transferul Facultăţii de
Filosofie, care a introdus ca noutate statistica statelor europene prin care se studia istoria
universală cu ajutorul metodelor de la Göttingen ale elevului lui J. Sonnenfels, Adalbert
Barits. Pe un fond dominat de anticlericalism, Facultatea de Teologie se vedea nevoită să
cedeze prima poziţie, fiind şi transferată în 1782 la Bratislava. Finalul secolului al XVIII-

260
Domokos Kosáry, Culture and Society, pp. 122-124; Laura Stanciu, op. cit., p. 166.
261
Steven Bela Vardy, op. cit., pp. 30-32; Andrei Kiss, op. cit., p. 95.

84
lea lăsa să se întrevadă totodată la nivelul învăţământului superior general, prioritatea
acordată specialităţilor tehnice262.
Biblioteca Universităţii, depozitarul şi distribuitorul cunoaşterii a reprezentat în esenţă
un barometru al gustului pentru lectură, foarte evoluat la sfârşitul secolului al XVIII-lea în
Ungaria263. Conţinutul fondului de carte al Bibliotecii Universităţii se prezintă ca unul
variat: de la Ludovicus Thomasius, Christian Engel, Antonio Muratori, Telemaque,
Voltaire, Millot, Eduard Gibbon, Josef von Sonenfels la care se adăugau desigur
publicaţiile Tipografiei Universităţii, în virtutea dreptului de depozit264. În anul 1779
Biblioteca Universităţii primea drept de depozit legal asupra tuturor produselor tipografiilor
din regat, inclusiv cele din Transilvania şi Croaţia, şi cunoştea un proces de reorganizare a
cataloagelor după model austriac. Procesul de etatizare a vizat desigur şi instituţia
bibliotecii. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, biblioteca, aflată sub conducere laică,
primea o subvenţie regulată şi importantă din partea Tipografiei. Între anii 1774-1821
cheltuielile de achiziţie de carte s-au ridicat la suma de 30.000 de florini dintre care 17.000
au provenit de la Tipografie265.
Alături de Biblioteca Széchényi, o altă emblemă a culturii maghiare care se năştea la
începutul secolului al XIX-lea, Biblioteca Universităţii a constituit un mediu care a
favorizat dezvoltarea legăturilor ştiinţifice şi deschiderea intelectuală prin cultivarea
constantă a interesului pentru lucrările de calitate.

262
Domokos Kosáry, Culture and Society, p. 168. Pionierul statisticii în Ungaria este considerat Martin
Schwartner, format la Göttingen, care publică în 1798 prima descriere statistică independenta a Ungariei,
Statistik des Königreichs Ungarn. Vezi Nicolae Szabo, Tinerii ardeleni la academiile şi universităţile din
Ungaria înaintea anului 1848, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Gheorghe Şincai, nr. V-VI,
Târgu-Mureş, 2002-2003, pp. 31-43.
263
Iluminiştii francezi, Voltaire, Rousseau erau citiţi în original în Ungaria la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Limba de corespondenţă a elitelor vremii era adeseori franceza (spre exemplu Daniel Cornides şi Martin
Felmer îşi scriau în aceasta limbă), în vreme ce latina trecea drept a doua limbă maternă a nobilimii. Béla
Király, op. cit., pp. 150-151; Éva Balázs, Hungary and the Habsburgs 1765-1800. An Experiment in
Enlightened Absolutism, Budapest, Central European University Press, 1987, pp. 25-27. Pentru detalierea
subiectului vezi Paul Lendvai, Ungurii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, pp. 180-186.
264
Domokos Kosáry, Culture and Society, pp. 140-144; Laura Stanciu, op. cit., p. 172.
265
András Tóth, L’université, son Imprimerie et sa Bibliotèque în TUH, 1983, pp. 69-71; Idem, La
Bibliotèque Universitaire à l’époque de l’absolutisme de Francois I-er, în A budapesti Egyetemi Könyvtár
kiadványai, nr. 21, 1963; Domokos Kosáry, Culture and Society, p. 142.

85
 Recunoaşterea capitalei Ungariei, Buda, ca simbol cultural al Luminilor, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, se făcea însă, în primul rând, prin Tipografia Universităţii266.
Instituţia tipografiei, cu rol în valorificarea, distribuirea şi repartizarea cunoaşterii, prin
producerea unităţilor mobile de informare, constituia un filtru ideologic al timpului şi, în
aceeaşi măsură ca şi biblioteca, un barometru asupra poziţiei şi evoluţiei domeniilor vieţii
culturale din această parte a Imperiului. În ciuda fluctuaţiilor politice de după dispariţia lui
Iosif al II-lea, în toată perioada de funcţionare, 1777-1848, Tipografia Universităţii din
Buda a continuat să rămână un loc de recunoaştere a intelectualilor diverselor naţionalităţi,
un loc al liberelor schimburi, o emblemă a diversităţii ideologice şi a multiculturalismului
promovat de Curtea de la Viena, care a urmărit difuzarea Luminilor în context naţional. De
la mutarea ei la Buda în anul 1777, ascensiunea Tipografiei este una spectaculoasă,
susţinută prin privilegiile acordate de Curtea Imperială. În anul 1779 Maria Tereza a dăruit
Tipografiei privilegiul editării cărţilor didactice pentru întreaga Ungarie, exclusivitate care
o transforma într-un factor cultural major, în condiţiile unei funcţionări fără concurenţă
care-i asigura un venit constant, dar şi o poziţie de instituţie subordonată, supusă
fluctuaţiilor politice. Un al doilea act cu valoare de privilegiu este dat în anul 1795, prin
dreptul de a scoate cărţi laice şi bisericeşti în limbile română, sârbă şi neogreacă, măsură
deosebit de benefică în impulsionarea dezvoltării culturale regionale a acestor popoare267.
În toată perioada 1777-1848, Tipografia a funcţionat ca o instituţie etatizată,
subordonată Consiliului Locumtenenţial al Ungariei şi Universităţii, o exponentă a tendinţei
moderate a Luminilor. Plasarea ei în Ungaria a fost una strategică, autorităţile imperiale
urmărind facilitarea accesului naţionalităţilor din sud-estul Europei la programul Luminilor,
conform priorităţilor programului politic al Vienei şi, în acelaşi timp, o măsură pentru

266
Béla Köpeczi, Le rôle de l’Imprimerie Universitaire de Buda dans le développement culturel des peuples
de l’Europe Centrale et Orientale a la fin du XVIII-e et au début du XIX-e siècle, în TUH, 1983, pp. 19-24;
Ambrus Miskolczy, Le rôle des publications de l’Imprimerie Universitaire de Buda dans l’évolution de la
culture roumaine de la fin du XVIII-e siècle a 1830, în TUH, 1983, pp. 301-309; Andrei Veress, Tipografia
românească din Buda, pp. 593-612; Laura Stanciu, op. cit., pp. 167-169; Victor Neuman, Tentaţia lui Homo
Europaeus, Bucureşti, 1991, pp. 208-210; Maria Béreny, Cultură românească la Budapesta în secolul XIX,
Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2000, pp.2-40. În continuare pentru notele de subsol se va folosi prescurtarea
TUB (Tipografia Universităţii din Buda).
267
Andrei Veress, Tipografia românească din Buda, p. 593; Gheorghe Gorun, Cenzorii români, p. 145.

86
întărirea poziţiei culturale a Budei în cadrul sistemului de vase comunicante al
Imperiului268.
Finalul secolului al XVIII-lea a reprezentat pentru popoarele acestei regiuni, vremea
dicţionarelor şi gramaticilor, un timp al afirmării identităţii naţionale prin limbă şi istorie269.
Titlurile au demonstrat că Tipografia este o instituţie de prim rang care încurajează
diversitatea spirituală, favorizând înmulţirea coridoarelor care legau Răsăritul de Apus.
Tranziţia de la Iluminism la Romantism a găsit Tipografia Universităţii în aceeaşi
atitudine tolerantă în faţa diferitelor tendinţe naţionale. Un moment important pe fondul
transformărilor care au marcat viaţa politică şi culturală a Ungariei la limita secolelor
XVIII-XIX îl reprezintă instalarea lui Ferenc Saghy la conducerea Tipografiei (1804-1838).

268
Käfer István, Az Egyetemi Nyomda Négyszáz Eve (1577-1977), Budapest, Magyar Helikon, 1977, pp. 97-
150; Ioan Chindriş, Cartea românească veche la Budapesta, în Acta Musei Napocensis, II, nr. 23, 1997, p.
215.
269
Béla Köpeczi, op. cit., pp. 20-21. Abecedarele, ghidurile ortografice, gramaticile în limbile naţionale,
maghiară, germană, română, sârbă, croată, slovacă, ucrainiană, s-au bucurat de o atenţie specială la TUB
dintre autori evidentiindu-se Ferenc Verseghy, Anton Bernolák, Gheorghe Şincai, Mrazović, M. Lutskay.
Politica editorială de la finalul secolului XVIII s-a concentrat de asemenea pe segmentul manualelor şcolare -
matematică, geografie, istorie naturală - tipărite şi ele în limbile naţionale. Printre autori întâlnim nume ca
Miklós Révai, Károly Luby, Gáspár Pál, Daniel Mitterpacher, Antun Mandić. Pentru Universitate TUB a
imprimat cursuri universitare, opere ştiinţifice ale profesorilor mai ales în domeniul ştiinţelor naturale şi
medicinei. Evoluţia conştiinţei naţionale la popoarele din regiune, pe fondul receptării şi asimilării Luminilor
a marcat o creştere a interesului pentru istoria naţională anunţată prin studiul originilor. Direcţia încurajată de
iozefinism, în mod oficial în domeniul istoriei a fost însă cea a răspândirii cunoştinţelor de istorie universală,
concretizate în traduceri, cărora li se asociază nume ca J. Schröck (limba germană), V. Millot (limba română),
A. Branković, G. Magarašević (în limba sârbă), A.S. Kipilovski (limba bulgară). Au fost imprimate lucrări de
istoria limbii care au avut ca destinaţie nu doar dezvoltarea culturii în limba maternă ci au urmărit, chiar dacă
indirect, întărirea conştiinţei istorice. Avem în vedere teoriile continuităţii daco-romane, prin Maior, Murgu,
Carcalechi, tezele care au servit la dezvoltarea identităţii naţionale slovace prin Kollár, Hollý, teoriile
panslavismului, prin Herkel, Kollár şi cele ale afirmării naţionale sârbe, prin Rajić, Obradović, Karadžić
Orientarea regională comună către istoria naţională nu a putut însă rămâne fără ecou la TUB aici imprimându-
se lucrări privind istoria maghiară semnate István Katona şi György Pray, o istorie despre prinţul sârb Miloš
Obrenović sub semnătura lui Vuk Karadžić, istoria slovacilor prin Ján Kollár, istoria popoarelor slave prin J.
Rajić şi desigur istoria românilor prin Petru Maior care îşi vedea editată la 1812 Istoria românilor în Dachia.
Acest tip de lucrări nu au constituit însă o prioritate editorială, încurajată în mod oficial de stat. În tranziţia de
la secolul XVIII la secolul XIX cărţile de popularizare au constituit segmentul căruia i s-a asigurat un loc
central în activitatea editorială. O serie întreagă de lucrări gen manuale, broşuri au avut în vedere difuzarea
cunoştinţelor economice în limbile latină, germană, maghiară, română, slovacă. Dintre autori: Witisch,
Lastryrie, Mitterpacher (1789, 1805, 1813), Tesĕdik (1801), Heintl (1811), Şincai (1806). Între anii 1777-
1848 la TUB au apărut 5500 de titluri, 4000 dintre lucrări au apărut în latină, maghiară şi germană (1723 în
latină, 1379 în maghiară, 924 în germană, 672 în limba sârbă, 278 în limba română, 229 în slovacă, 127 în
croată, 72 în ebraică, 41 în ucrainiană, 23 în bulgară şi 30 în alte limbi). A se vedea pentru acest clasament
Béla Köpeczi, op. cit., pp. 19-24; Victor Neumann, op. cit., p. 219; Laura Stanciu, op. cit., pp. 167-168.

87
De numele său istoriografia maghiară leagă modernizarea instituţiei şi orientarea graduală
spre o poziţie de independenţă, atât în relaţiile cu Universitatea, cât şi din punct de vedere
financiar270. Rezultatele acestei politici de modernizare pentru elita românească din
Transilvania se verifică cel mai bine prin consultarea cifrelor în ceea ce priveşte tipăriturile
în limba română. Astfel, în perioada 1801-1805 producţia de cărţi şi publicaţii româneşti
atinge cifra de 8, între 1806-1810, cifra este de 36, între 1811-1815 cifra urcă până la 51,
între 1816-1820, cifra este de 33, între 1821-1825, de 28 iar între 1826-1830, de 36271.
La începutul secolului al XIX-lea cărţile religioase ocupau prima poziţie în diviziunea
tematică şi constituiau segmentul cel mai bine vândut printre publicaţiile Tipografiei,
poziţia secundă fiind ocupată de manulele şcolare laice. Literatura religioasă şi manualele
şcolare au reprezentat până în anul 1815, 90% din publicaţii272. În ansamblul său, difuzarea
de cărţi de către Tipografia Universităţii rămânea dominată de idealul pedagogiei de stat, al
cărui obiectiv principal era să educe, în spiritul formării unor cetăţeni supuşi, devotaţi şi
morali. Politica generală a Habsburgilor nu a pus piedici tendinţelor de emancipare ale
minorităţilor naţionale, căci învăţământul în limba maternă constituia un instrument eficace
de educare a supuşilor, dar sensul emancipării trebuie privit numai prin relaţionarea cu
priorităţile politice ale momentului stabilite de Curte. În acelaşi timp s-a urmărit

270
Lorand Benkö, op. cit., p. 233; András Tóth, op. cit., p.70; Éva Ring, La diffusion des livres en langues
minoritaires par L’imprimerie universitaire royale de Hongrie au début du XIX-e siècle, în TUH, 1983, p. 90.
Din deceniul 4 al secolului XIX discuţiile pe seama privilegiilor editoriale deţinute de TUB devin din ce în ce
mai aprinse în Ungaria, fiind întreţinute de segmentul burgheziei maghiare ale cărei cerinţe literare sunt
considerate nesatisfăcute prin politica promovată de această instituţie.
271
Ambrus Miskolczy, op. cit., p. 308; Maria Béreny, op. cit., p. 42.
272
Acest lucru se verifică şi pentru români. Conform unei diviziuni tematice a cărţilor şi publicaţiilor în limba
româna din perioada 1801-1830, primul loc era ocupat de lucrările de teologie, a căror cenzură era asigurată
acum de autorităţi laice. Urmau cele de pedagogie-morală, istorie, economie, ştiinţe exacte, lingvistică,
literatură şi categoria diverse care includea de obicei ordine oficiale, calendare, reviste. Conform Ambrus
Miskolczy, op. cit, p. 309. Diviziunea tematică generală, care punea pe primele două locuri cărtile religioase
şi manualele şcolare a fost stabilita pe baza cererii depozitarilor. Între 1804-1848 TUB a fost în contact cu 170
de depozite de carte şi 80 de oraşe. Numai în anul 1804 cererile pentru manuale au fost următoarele la
Timişoara, al doilea centru de livrare după numărul comenzilor: 500 de cărţi de scriere ilire şi 300 româneşti,
500 de Ortografii ilire şi 200 de cărţi de citire româneşti. Cititorii slovaci erau cei care dispuneau de cea mai
mare varietate de lucrări cu conţinut religios: psalmi, catehisme, discursuri despre morală. Conform Éva Ring,
op. cit., p. 92.

88
implementarea şi consolidarea limbii germane,273 ca instrument de coeziune al Imperiului
multinaţional. Comenzile de manuale de la Tipografia Universităţii au atins şi cifra de zeci
de mii274. Într-un clasament al Tipografiilor din Ungaria, realizat în funcţie de cantitatea de
hârtie consumată, aceasta se afla pe prima poziţie, atât la finalul secolului al XVIII-lea, cât
şi la începutul secolului XIX275. În toată perioada de tranziţie de la Iluminism la
Romantism, nu putem vorbi în cadrul acestei instituţii de o singură ideologie sau de
dominaţia unui singur curent literar sau artistic. Tipografia Universităţii a publicat toate
operele care îndeplineau criteriul calităţii, desigur în ordinea priorităţilor politicii imperiale,
constituindu-se într-un mediu multiplicator al ideilor şi curentelor epocii. Distincţia între
etichetele retrograd şi progresist se face tocmai prin amestecul şi diversitatea ideilor,
gusturilor, curentelor, stilurilor şi conţinuturilor, tipografia oferind prilejul dezvoltării
conştiinţei naţionale la toate popoarele interesate276.
Acest nucleu cultural deschidea aşadar, în limitele programului politic imperial, pentru
elitele transilvane ale începutului de secol XIX, posibilitatea cultivării unei solidarităţi
intelectuale la acest nivel, prin poziţia şi rolul cenzorului pentru cărţile româneşti, care
funcţiona în interiorul acestui sistem277. Spre acest mediu îşi îndreaptă atenţia Gheorghe
Şincai, după o perioadă de aproape zece ani de vid profesional în care nu se cunosc
preocupări noi pentru colecţionarea de documente sau intenţii de definitivare a operei
istorice.
Drumul spre Buda îi era deschis lui Şincai de cercurile intelectuale ale Oradiei Mari,
aflate în strânse legături de colaborare cu mediile intelectuale maghiare: episcopul Ignatie
273
Elena Stepan, Introducerea limbii germane ca limbă oficială sub Iosif al II-lea şi urmările ei în
cancelariile transilvane, în Revista arhivelor, anul I, nr. 2, vol. XXXV, 1973, pp. 192-197.
274
În perioada cuprinsă între luna octombrie 1803 şi sfârşitul anului 1804 numărul comenzilor de carte în
limbile slavilor de sud, ruteană, slovacă, română, a atins cifra de 28.104, din care 55% lucrări cu caracter
religios, 35% manuale şcolare, 10% literatură profană. 14% din numărul întreg al comenzii era destinat
românilor, 69% slavilor de sud, 13% slovacilor şi aproape 2% rutenilor. Conform Éva Ring, op. cit., p. 93.
275
Anna Kecskés, La production de livres vue en cifres, în TUH, 1983, pp. 126-128. În anul 1796 TUB era
urmată de tipografiile Trattner şi Weber iar între anii 1817-1822 a fost urmată de Trattner şi Debrecen
(tipografia oraşului).
276
László Sziklay, op. cit., p. 51; Domokos Kosáry, Début et fin des Lumières, p. 150.
277
Andrei Veress, Tipografia românească din Buda, p. 598; Iosif Pervain, Maria Protase, Numirea lui Petru
Maior în funcţia de cenzor şi corector la Tipografia de la Buda, în Studia Universitatis Babes-Bolyai, Series
Philologica, Fasciculus 1, Cluj-Napoca, 1970, pp. 23-29; Gheorghe Gorun, Cenzorii români, p.150.

89
Darabant, prodirectorul Academiei, profesorul Mihail Tertina, Ioan Corneli, care va deveni
un susţinător constant al activităţii istoricului român278.
Pentru această perioadă, 1803-1808, istoriografia românească a acordat un spaţiu larg,
în special problemelor legate de urmărirea de către Şincai a postului de cenzor, insistându-
se asupra eforturilor şi frământărilor istoricului român pentru accederea în această funcţie
deosebit de importantă pentru dezvoltarea culturală românească de factură iluministă şi
postiluministă279. În acelaşi timp însă, perioada şederii în capitala Ungariei a reprezentat
pentru Şincai o nouă treaptă de evoluţie din perspectiva contactelor iniţiate şi cultivate, a
preocupărilor în vederea definitivării operei istorice, a căutărilor în vederea aflării celei mai
potrivite formule de prezentare a muncii sale, a oportunităţilor concretizate în tipărirea de
noi lucrări care au intrat în circuitul ştiinţific al vremii. Traseul celor cinci ani petrecuţi la
Buda poate fi urmărit diferenţiat, în două etape: toamna 1803 - vara 1804, perioadă în care
a lucrat pentru Martin Kovachich şi intervalul 1804-1808, în care a asigurat corectura
cărţilor româneşti dar şi a celor în limba latină şi maghiară şi a îndeplinit funcţia de cenzor
interimar după moartea lui Samuil Micu. În ambele situaţii, munca funcţionarului a fost
dublată de cea a istoricului. Corespondenţa lui Şincai din această perioadă reprezintă o
oglindă fidelă a evoluţiei istoricului român, a căutărilor şi intenţiilor sale în legătură cu
opera sa, a contactelor şi a modului în care imaginea sa era receptată de elitele vremii280.
Anul 1804, prin munca în casa istoricului Martin G. Kovachich, concretizată în
ordonarea colecţiilor de documente şi asigurarea corespondenţei acestuia, i-a oferit în
primul rând şansa unei reintegrări în viaţa intelectuală după eşecul de la Blaj. Prima poartă

278
Iacob Radu, Doi luceferi rătăcitori, în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Literare, Seria III,
Tom III, memoriul nr 3, Bucureşti, pp. 225-245; Andrei Veress, Note şi scrisori, pp. 479-502; Mircea Tomuş,
op. cit., pp. 125-187; Constantin Mălinaş, Contribuţii la istoria iluminismului românesc din Transilvania.
Ioan Corneli (1762-1848), Oradea, 2003.
279
Gheorghe Gorun, Cenzorii români, pp. 145-159; Mircea Tomuş op. cit., pp.125-187; Nicolae Iorga, Istoria
literaturii române, pp. 174-179.
280
Andrei Veress, Note şi scrisori, pp. 497-502. Scrisoarea lui Mihail Tertina către Martin George Kovachich,
despre Şincai, Oradea, 3 octombrie 1803, Scrisoarea lui I. Christian Engel către M.G Kovachich, despre
Şincai, Viena, 6 februarie 1804, Scrisoarea lui M.G. Kovachich către fiul său Iosif despre Şincai, Buda, 24
februarie 1804, Scrisoarea lui I. Chr. Engel către M.G. Kovachich despre Şincai, Viena, 25 martie 1804; Iacob
Radu, op. cit, pp.186-246. Lucrarea reproduce o parte din corespondenţa dintre Şincai şi Corneli în perioada
şederii istoricului român la Buda.

90
spre mediile culturale maghiare i se deschidea aici. Intrarea lui Şincai în serviciul lui
Kovachich se înscrie în practica frecventă a epocii în Ungaria, mecenatul. Exemplul
istoricului român nu trebuie privit ca unul izolat. Încurajarea preocupărilor culturale de
către marile familii nobiliare maghiare prin funcţiile oferite, bibliotecar, secretar, institutor,
era destinată să suplinească lipsa unui sistem instituţionalizat performant, contribuind la
valorizarea elitelor vremii şi la constructivismul unei solidarităţi intelectuale281. Din această
perspectivă Şincai devine automat beneficiarul unor oportunităţi culturale, prin integrarea
în sistemul de vase comunicante al elitelor maghiare. Formarea, dezvoltarea şi finalizarea
proiectelor culturale majore ale epocii se făceau în cadrul acestui sistem. Acceptarea, în
urma recomandărilor cercurilor orădene, are două implicaţii imediate: facilitarea accesului
la informaţie, la cunoaştere şi, în acelaşi timp, recunoaşterea sa calitativă venită dinspre
mediile vremii, care se deschideau preocupărilor istoricului român.
Activitatea sa ştiinţifică din această primă etapă a lăsat două urme concrete: contribuţia
la publicarea colecţiei de manuscrise a Institutului diplomatic-juridic-istoric proiectat de
Kovachich, Jus Tavernicale Articulare Commune et Locale căruia Şincai îi realizează
prefaţa (15 februarie 1804) şi prefaţa asigurată volumului care prezintă însemnările
istoriografului Ştefan Szamosközy, numit de Şincai, Annonymus Carolinensis deoarece la

281
Dóra F. Csanak, Quelques types d’intellectuels en Hongrie au XVIII siècle, în Intellectuels français.
Intellectuels hongrois. XIII- XXe siècle, volume publié sous la direction de Jaques Le Goff et Béla Köpeczi,
Budapest, Akadémiai Kiadó, 1985, pp. 143-153; Tünde Mikes, La correspondance de deux historiens
hongroise du XVIII-e siècle: Daniel Cornides et Martin Felmer, în Début et fin des Lumières en Hongrie, pp.
301-306. Daniel Cornides a fost institutor în familia baronul Wesselényi în Transilvania iar la întoarcerea în
Ungaria a fost timp de 18 ani secretarul contelui Teleky Jozsef; József Hajnóczy (1750-1795), unul dintre
liderii mişcării anticlericale de la sfârşitul secolului XVIII a funcţionat ca secretar al contelui Miklós Forgách
apoi ca avocat al contelui Ferenc Széchény. În Ungaria solidaritatea elitelor are la bază, adeseori susţinerea
financiară a marilor familii nobiliare, Széchény, Teleky. Acelaşi tip de solidaritate maghiară, care a funcţionat
în toată perioada de tranziţie, denumită criza Luminilor, trebuie văzut şi în eforturile lui Ferenc Sághy, care a
susţinut adesea tipărirea autorilor maghiari care nu-şi puteau permite să achite costurile de editare. Conform
Lorand Benkö, op. cit., p. 232. Activitatea de protejare a colecţiilor documentare privind istoria naţională prin
cumpărarea lor de către marile familii, corespondenţa constantă pe care istoricii timpului o poartă între ei din
a doua jumătate a secolului XVIII –Daniel Cornides este un exemplu elocvent în acest sens-, existenţa
proiectelor de instituţionalizare a culturii maghiare de care se leagă numele lui Miklós Révai, Daniel
Cornides, Martin Felmer, György Aranka, sunt de asemenea elemente care ilustrează aceeaşi solidaritate
intelectuală. O posibilă explicaţie a acestui tip de solidaritate, asupra căreia nu ne propunem să insistam poate
fi căutată în originea elitelor maghiare, care nu sunt formate de stat, în structuri instituţionalizate. A se vedea
pe acest subiect Remus Câmpeanu, Elitele româneşti.

91
acea dată nu ştia despre cine este vorba282. Depozitar al unor colecţii impresionante, Martin
Kovachich i-a oferit istoricului român nu doar posibilitatea unei serioase documentări
pentru opera istorică pe care acesta o avea în vedere, ci şi conectarea la cele mai recente
metode şi tehnici de valorificare a documentelor istorice, proces aflat în plină derulare la
acea dată în Ungaria.
A doua etapă a şederii în capitala Ungariei stă sub semnul activităţii sale la Tipografia
Universităţii din Buda: 15 mai 1804 când este numit în postul de corector până la 23 mai
1808, când, printr-o scrisoare de demisie, părăseşte funcţia de cenzor, pe care o asigurase
după dispariţia lui Samuil Micu283. Dincolo de interesele vremii şi ale mediilor culturale
româneşti greco-catolice sau ortodoxe care au susţinut un candidat sau altul pentru această
funcţie284, Tipografia Universităţii i-a deschis lui Şincai perspectivele unei reafirmări
intelectuale. Prin natura ei, funcţia de cenzor reclama, pe lângă iniţiativă şi pregătire
multiculturală, perspicacitate şi spirit de orientare cu atât mai mult cu cât era vorba atât de
satisfacerea cerinţelor spirituale ale românilor, dar şi cele de ordin materia ale Tipografiei.
Munca de revizie şi corectura implica, de asemenea, un dublu sens: faţă de exigenţele
cenzurii şi faţă de autorii cu care relaţiile erau personale sau de corespondenţă.
Până la venirea lui Şincai la Tipografia Universităţii din Buda se tipăriseră în
româneşte: Catehism (1780, două ediţii cu litere latine şi ortografie maghiară), o Carte de
mână pentru dascăli, aritmetica româno-germană, gramatica românească a lui Ioan
Molnar, un Abecedar româno-german, numeroase cărţi bisericeşti (1797 Bucoavna-1798,
Carte de Cetanie-1799, Observaţie de limbă românească de preotul român Paul
Iorgovici285. Sfârşitul secolului al XVIII-lea deschidea în domeniul lingvistic pentru
români, la fel ca şi pentru maghiari sau sârbi, o etapă de tranziţie caracterizată de efortul de

282
Al. Papiu Ilarian, op. cit., p. 21; Andrei Veress, Note şi scrisori, p. 483; Mircea Tomuş, op. cit, p. 126;
283
Sámuel Domokos, Activitatea lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior la Tipografia din Buda pe
baza documentelor necunoscute, în TUH, 1983, pp. 293-301; Gheorghe Gorun, Cenzorii români, pp. 149-150;
Andrei Veress, Egyetemi Nyomda, pp. 48-84.
284
Numirile pe postul românesc de la TUB erau făcute de Consiliul Locumtenenţial Regal, la propunerea
episcopului român din Oradea. Conform Mircea Tomuş, op. cit., p 130.
285
Mircea Tomuş, op. cit., p. 131; Andrei Veress, Tipografia românească din Buda, pp. 594-595.

92
construcţie a limbii moderne286. Această ambianţă stimulatoare a constituit pentru Şincai
prilejul manifestării cunoştinţelor sale în diferite domenii: lingvistic, literar, ştiinţific şi, nu
în ultimul rând, istoric.
În plan lingvistic, Şincai îşi va expune poziţia mai întâi în scrisoarea adresată
căpitanului Lipszky,287 care solicita sprijinul lui Şincai cerându-i lămuriri cu privire la
transcrierea toponimelor româneşti, la folosirea şi valoarea literelor chirilice. În aceeaşi
direcţie se încadrează şi reeditarea Elementelor, care apar la 15 iulie 1805, şi pe care Şincai
le semnează singur de această dată. Cu prilejul acestei reeditări Şincai reia pe scurt ideile
sale de bază asupra latinităţii limbii române, exprimându-se direct în acelaşi timp despre
dificultatea scrierii cu litere chirilice. Ediţia de la Buda din 1805 aducea unele precizări şi
definiţii, precum şi o simplificare a ortografiei faţă de ediţia din 1789, făcând în acelaşi
timp referiri importante la proiectele culturale româneşti aflate în plină desfăşurare:
dicţionarul latin-român la care lucra Budai-Deleanu, dicţionarul lui Samuil Micu român-
latin-german-maghiar, intenţia unei gramatici sârbo-române cu litere chirilice pe care
Şincai o avea în vedere288. A treia ocazie în care Şincai îşi exprimă poziţia faţă de
problemele lingvistice reprezintă, în acelaşi timp, şi o mărturie a exercitării funcţiei de
cenzor. Este vorba despre referatul Tabelului de Cuvinte a lui Gheorghe Obradovici, în care
Şincai vorbeşte despre importanţa folosirii corecte a literelor chirilice, propunând
corectarea manuscrisului, lucru nerealizat de autor şi care, implicit, a condus la
nepublicarea lucrării de către Tipografie289.
Subordonarea Tipografiei Universităţii din Buda politicii imperiale promovată de Viena
se reflectă, în primul rând, în prioritatea acordată tipăriturilor. La începutul secolului al
XIX-lea, pe fondul războaielor napoleoniene, Viena pofesează o politică ce viza

286
Această tranziţie lingvistică spre standardizarea limbilor naţionale este marcata de confruntarea dintre două
tendinţe opuse: conservatoare şi moderniste. În cazul maghiar această confruntare de idei în domeniul
lingvistic s-a produs între programul lui Bessenyei şi noile orientări reprezentate de Ferenc Kazinczy şi
Miklós Révai. Această confruntare a tendinţelor este valabilă şi în cazul slovac sau sârb. László Sziklay, op.
cit., p. 46; Domokos Kosáry, Culture and Society, pp. 160-162.
287
Mircea Tomuş, op. cit., p. 133; Scrisoarea către Lipszky în Şcoala Ardeleană, Vol. 1, pp. 572-578.
288
Mircea Tomuş, op. cit., p. 145; Prefaţa Elementelor în Şcoala Ardeleană, Vol. 1, pp. 597-599.
289
Andrei Veress, Egyetemi Nyomda, pp. 117-118.

93
intensificarea creşterii economice în principal prin dezvoltarea domeniului agrar. Campania
de propagandă printre ţărani susţinută în Ungaria de Consiliul Locumtenenţial, ce acţiona
conform dispoziţiilor imperiale, se concretizează prin tipărirea lucrărilor de agrotehnică, fie
sub formă de manuale şcolare, fie ca lucrări speciale de popularizare, majoritatea traduceri
sau adaptări după manualele franceze şi germane. Începuturile stau sub semnul economiilor
de câmp, însă după 1810 apar lucrări specializate290.
În această direcţie se înscriu eforturile lui Gheorghe Şincai, concretizate în 1806 în
lucrarea Povăţuire către Economia de Câmp pentru Folosul Şcoalelor Româneşti cealor
din Ţara Ungurească şi din părţile ei împreunate, o lucrare care prin destinaţie se
încadrează în categoria manualelor, adaptată după modelele vremii, ale cărei intenţii sunt în
mod clar utilitare şi care are la bază atât experienţa autorului cât şi împrumutul din lucrările
de profil ale vremii. O radiografie generală a tipurilor de scrieri exersate de Şincai pune în
evidenţă coabitarea constantă dintre preocupările şi interesul pentru istorie şi efortul pentru
genul de literatură promovată de stat. Nu toate proiectele lui Şincai au văzut însă lumina
tiparului. Răspunzând aceluiaşi trend al epocii, de popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice
Şincai a pregătit în această perioadă alte două lucrări: Istoria naturei sau a firei şi
Învăţătură firească spre surparea superstiţiilor norodului, rămase însă în manuscris la
acea dată. Tot netipărit a rămas şi proiectul său de dicţionar: Vocabularium pertinens ad
tria Regna Naturae, gândit în două părţi, partea I ca un dicţionar latin-român-maghiar-
german, iar cea de-a doua ca un dicţionar român-latin-maghiar-german291.
În întregul interval de timp petrecut în capitala Ungariei, munca la opera istorică a
reprezentat pentru Şincai un efort constant, chiar dacă condiţionat în permanenţă de
asigurarea mijloacelor de subzistenţă. Corespondenţa sa din această perioadă este în măsură
să explice toată gama de preocupări circumscrise acestui efort: clarificările survenite în

290
Domokos Kosáry, Culture and Society, pp. 184-189; Béla Kopeczy, op. cit., p. 22; Mircea Tomuş, op. cit.,
p. 143; Ioan Lumperdean, op. cit., pp. 109-121.
291
Mircea Tomuş, op. cit., p. 165.

94
direcţia metodei istorice, oscilaţia formulelor de prezentare a lucrării, rolul scrierilor model
din epocă, legăturile cu cercurile istoricilor vremii292.
Etapa 1803-1808 a însemnat pentru Gheorghe Şincai continuarea unei munci care s-a
bazat în primul rând pe colecţionarea şi apoi ordonarea documentelor istorice într-un efort
pozitivist, necesar istoriografiei româneşti acelor timpuri, pentru realizarea pasului spre
sinteză, spre modernitate. Raportarea lui Şincai la iluminismul maghiar trebuie făcută,
evitându-se cheile tradiţionale de interpretare293 care au discutat în termenii
dependenţei/independenţei discursului istoric românesc în faţa celui maghiar, atâta vreme
cât fondul regional central est-european este, în acest domeniu, unul al interferenţelor
continue, care permite susţinerea ideii de efort complementar şi nu imitativ. Integrarea
fenomenului istoric românesc a fost în primul rând o consecinţă a evoluţiilor politice care
au condus la convergenţa frontierelor naţionale. Discursul istoric la finele secolului al
XVIII-lea, fie că ne referim la cel maghiar, ceh, slovac sau românesc, se subsumează în
mod clar unor obiective politice, în cadrul unui proces general-regional de afirmare a
identităţilor naţionale294, care, de altfel, conferă şi nota distinctă a Luminilor în spaţiul
Europei. Bagajul cunoştinţelor, al ideilor, al temelor cultivate este adesea unul comun.
Frecventarea şi folosirea aceloraşi surse (Bonfini, Olahus, Toppeltinus, Szamosközy,
Fridvalsky, Kölesery, Felmer), de unde şi multiplicarea unor erori de datare a unui
eveniment sau de identificare genealogică, asemănarea modului de citare a acestora, gama
comună a argumentelor295, corespondenţa istoricilor pe diverse subiecte, merg în aceeaşi

292
Corespondenţa cu Corneli în Iacob Radu, op. cit., pp. 186-187.
293
Cele mai cunoscute interpretări în direcţia unei dependenţe a discursului românesc faţă de cel maghiar îi
aparţin lui Ladislau Gáldi, L’influso dell Umanismo ungherese sul pensiero rumeno, Budapest, Athenaeum,
1940, pp. 24-45. Noile tendinţe istoriografice au abordat această problemă dintr-o perspectivă nouă, care se
bazează pe pluralitatea mijloacelor de interpretare: Gheorghe Firczak, Consideraţii privind istoriografia
română şi maghiară în epoca Luminilor, în Spiritualitate transilvană şi istorie europeană, Editori Iacob
Mârza, Ana Dumitran, Alba Iulia, 1999, pp. 469-503; Laura Stanciu, op. cit., p. 170.
294
Lázslo Sziklay, op. cit., p. 51; Ovidiu Papadima, Ipostaze ale Iluminismului românesc. Momente şi sinteze,
Bucureşti, Editura Minerva, 1975, pp. 38-60; Fritz Valjavec, Geschichte der deutschen Kulturbeziehungen zu
Südosteuropa. Aufklärung und Absolutismus, München, 1958, pp. 43-57; Emil Niederhauser, La publication
des livres et la prise de conscience nationale des intellectuels en europe Orientale, în TUH, 1983, pp. 60-62.
295
Laura Stanciu, op. cit., pp. 170-171. Tematica generală comună cultivată în scrierile istorice se
subsumează procesului de afirmare a identităţilor naţionale. Problema naţională, ideea originii şi implicit a
drepturilor popoarelor reprezintă subiecte predilecte ale istoricilor vremii. Afirmarea identităţii prin istorie şi

95
direcţie de susţinere a ideii de atmosferă istoricizantă regională caracterizată de schimbul
informaţional care se produce la nivelul acestora. Preocupările pentru istoria instituţională,
în special istoria bisericii, întâlnite atât la cehi, slovaci, maghiari sau români se circumscriu
aceleiaşi direcţii a epocii orientat spre renovarea domeniului. Putem vorbi din acest punct
de vedere de o unitate tematică ce se reflectă într-o diversitate a formelor, fapt sesizabil nu
doar în plan istoric, ci şi lingvistic. Tranziţia de la secolul al XVIII-lea la secolul al XIX-lea
împingea spiritul moştenirii istoriografice iezuite spre criticism, spre anunţarea germenilor
polemicilor naţionale în discursul istoric296.
Elucidarea traseului evoluţiei Hronicii în forma pe care o cunoaştem azi este permisă în
această etapă cu ajutorul corespondenţei personale, care pune în lumină întreaga gamă a
căutărilor autorului, pe fondul noilor evoluţii ale scrisului istoric: orientarea spre sinteză,
expunere în limba naţională.
Contactul cu istoricul german Engel, care îşi pregătea pentru tipar lucrarea sa de istorie
a românilor, a constituit pentru Şincai, nu doar posibilitatea prezentării propriilor intenţii în
legătură cu opera sa istorică, ci şi prilejul unui schimb activ de informaţii în legătură cu
cronistica moldo-valahă şi, credem noi, un important punct de reper în procesul de
elaborare a unei formule potrivite de prezentare a muncii sale, care să aibă ecou pozitiv în
mediul ştiinţific al vremii, ce funcţiona ca un girant al calităţii. În scrisoarea către istoricul
german din primavara anului 1804, Gheorghe Şincai explica planul său de lucru care lăsa să
transpară în mod clar ideea că la acea dată Hronica, în forma cunoscută azi, nu era începută
şi că intenţiile sale de publicare vizau colecţia sistematică pe care o avea în lucru în acel
moment, Rerum spectantium şi care se păstrează încă în manuscris. Proiectul conturat la
acea dată urmărea o lucrare în limba latină, adresată în primul rând învăţaţilor străini: „[…]
Voi traduce în limba latină textele autorilor pe care, scrişi în diferite limbi, le-am aranjat

limbă va lua la începutul secolului XIX forma unei competiţii ideologice reflectată cel mai bine în scrierile
polemice cărora li se asociază nume ca Juraj Sklenár, István Katona, Petru Maior, Bartolomeo Kopitar. A se
vedea Lászlo Sziklay, op. cit., p. 49.
296
Laszlo Sziklay, op. cit., p. 50.

96
numai după ani, şi le voi aşeza într-o astfel de ordine încât unul să explice pe celălalt şi
dacă va fi nevoie chiar să-l combată. Lucrarea astfel pregatită o voi da la lumină”297.
Pentru Şincai urmează un timp al consultărilor, al orientărilor către modele, formule
contemporane similare care s-au bucurat de succes, atenţia istoricului român fiind reţinută
de exemplul oferit de Stritter, fostul director al arhivelor imperiale din Petersburg şi
Moscova, care între anii 1771-1780 tipărise cu susţinerea financiară a Curţii Imperiale,
Memoria populorum olim ad Danubium, Pontum-Euxinum et inde magis ad septentrionem
incolentum, lucrare pe care Şincai credem că a consultat-o la Buda, datorită trimiterilor pe
care le face în Hronică. Astfel se produc schimbările repetate ale titlurilor, de la Analele
Daco-Romane298, la Magazinul Annalelor Dacice sau Valahice299 şi apoi la Memoria Daco-
Romanorum sive Valachorum et Affinium Populorum, titlu care apare menţionat deja într-o
scrisoare din anul 1807300. Printre variantele de tipărire, sugerate de modelele şi istoricii
vremii, figura o lucrare tip colecţie de documente şi izvoare în limbile în care s-au scris,
pentru autenticitate şi numai textului românesc să i se adauge unul paralel latin.
Căutările acestei perioade, 1803-1805, care au avut în vedere o astfel de lucrare nu s-au
putut concretiza într-o formă tiparită a muncii sale. Politica Tipografiei Universităţii din
Buda, subordonată directivelor imperiale nu făcea la acea dată o prioritate din tipărirea
lucrărilor istorice, centrate pe istoria naţională. Amânarea repetată, care transpare din
corespondenţa lui Şincai a provocat mutaţii şi în direcţia conţinutului lucrării, producându-
se astfel orientarea către o operă de idei, redactată în limba română. Ultimul titlu la care se
pare că s-a oprit în anul 1807, va fi păstrat cu foarte puţine modificări, memoria fiind
înlocuită de termenul hronică.301 Corespondenţa este, şi de această dată, sursa care ne
îndreptăţeşte să credem că intervalul 1807-1808 reprezintă o etapa în care Şincai are deja în
lucru Hronica în forma pe care o cunoaştem azi şi la baza căreia a aşezat vastul material din

297
Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, Vol III, Bucureşti, 1901, pp. 101-103;
Mircea Tomuş, op. cit., p. 137 (Acest proiect va fi realizat mai târziu, după redactarea versiunii româneşti a
Hronicii).
298
În scrisoarea din 31 iulie 1804, Şincai către Corneli. În Iacob Radu, op. cit., pp. 230-232.
299
În scrisoarea din 12 februarie 1807, Şincai către Corneli. În Iacob Rdu, op. cit., p. 237-239.
300
În scrisoarea din 22 martie 1807, Şincai către Corneli. În Iacob Radu, op. cit., pp. 241-242.
301
Iacob Radu, op. cit., p. 188.

97
Rerum Spectantium pe care îl avea sistematizat. La 3 iulie 1808, în scrisoarea către Samuil
Vulcan, noul episcop de la Oradea, Şincai vorbeşte pentru prima oară despre Hronică:
„[...]din Cronica românească volumul prim îl am gata, celelalte trei le voi pregăti la conţii
Wass daca voi avea zile”302.
Redactarea Hronicii, aşa cum o cunoaştem azi, începea aşadar la Buda, în ultima etapă
a şederii sale în capitala Ungariei, sub presiunea unui factor deosebit de puternic, ale cărui
consecinţe sunt vizibile în modul de redactare: timpul. Dacă în primul volum Şincai
prelucrează şi filtrează critic materialul informativ, citatele din texte sau documente
rezumându-se la ceea ce autorul considera indispensabil şi esenţial, în volumele doi şi trei
reproducerea textelor se impune ca manieră de lucru, dimensiunile reproducerii depăşind
intervenţiile autorului în direcţia interpretării. Sub presiunea aceluiaşi factor Şincai, va da la
lumină primele 80 de pagini ale lucrării în forma nouă, în cunoscutele Calendare de la
Buda pe anul 1808-1809303. Calendarele au reprezentat un segment editorial care se
bucurau de o atenţie deosebită în vederile politicii imperiale. Pentru români, acestea au
deschis o dublă oportunitate: cea directă, de popularizare a cunoştinţelor şi cea indirectă, de
exprimare a unor poziţii subsumate obiectivului naţional, prin publicarea unor fragmente de
istorie.
Mediul cultural de la Buda, prin pluralitatea oportunităţilor deschise în faţa lui
Gheorghe Şincai, au condus la sedimentarea căutărilor, la asumarea formulelor finale de
expunere a unui travaliu istoric întins pe durata a zeci de ani. Radiografia şederii în capitala
Ungariei oferă o dublă ipostază: istoricul Şincai şi funcţionarul de la Tipografia
Universităţii. Dacă pentru funcţionarul Şincai plecarea de la Tipografie echivalează cu
ieşirea din structurile imperiale, marcând un punct terminus pe harta carierei în această
direcţie, pentru istoricul Şincai, ea capătă semnificaţia căutării unei noi destinaţii, în
vederea finalizării operei sale istorice în forma pe care o cunoaştem azi.
Refacerea contururilor biografice la Gheorghe Şincai a reprezentat o treaptă necesară de
parcurs, care precede deconstrucţia textului şi tipului de discurs produs în cheia, deja

302
Mircea Tomuş, op. cit., p. 185.
303
Mircea Tomuş, op, cit., p.184; Andrei Veress în Bibliografia româno-ungară, p. 166.

98
exersată, a ecuaţiei context-text. Ordonarea materialului bibliografic de care dispunem în
prezent pe acest subiect a urmărit o clarificare a poziţiilor istoriografice, un bilanţ al
profilurilor şi imaginilor care au fost asociate omului şi operei. Dezideratul avut în vedere
a fost deplasarea accentului, de la simpla înregistrare monografică, evenimenţială, la
analiza rolului şi particularităţilor fiecărei etape- Târgu-Mureş, Cluj, Bistriţa, Blaj, Roma,
Viena, Buda, care au marcat traseul formativ al lui Gheorghe Şincai, prin radiografierea
influenţelor şi consecinţelor acestora, concretizate în preocupări, priorităţi sau opţiuni care
au răspuns comandamentelor epocii sau care au iniţiat şi definitivat proiecte proprii.
Reconstituirea cadrelor formative s-a realizat printr-o dublă sondare, a climatului
general al epocii, care a orientat şi a canalizat energiile creatoare ale veacului spre un
domeniu sau altul, şi răspunsurile personale la oferta ideologică a timpului, care au
determinat la Gheorghe Şincai un traseu particular de evoluţie, conturând profilul unui
iluminist tipic în intenţie şi realizare.
Am avut în vedere surprinderea celor două profiluri care au coexistat,
istoricul/funcţionarul, şi care şi-au disputat întâietatea în funcţie de moment. În tot acest
proces, urmărit pe durata lungă, centrul de greutate l-au constituit constanţa preocupărilor
istorice, a tehnicilor de lucru, a procedeelor de acumulare, gestionare şi prezentare a
informaţiei istorice care au evoluat, s-au rafinat sub incidenţa influenţelor regionale. În ceea
ce priveşte portretul funcţionarului am urmărit, în primul rând, confruntarea deschisă a
vocilor existente pe acest subiect - mărturii documentare, poziţii istoriografice - în vederea
încercării de redimensionare a imaginii hiperbolizate adeseori a directorului de şcoală
Gheorghe Şincai, de deturnare spre un contur mai realist al funcţionarului imperial, care a
acţionat din interiorul şi în limitele unui sistem şi care a investit în primul rând în latura
calitativă a educaţiei, aspect care trebuie să primeze asupra factorului cantitativ.
Reconstituirea acestor profiluri, a preocupărilor care au reprezentat răspunsuri la
imperativele epocii s-a realizat prin raportarea şi relaţionarea constantă cu generaţia din
care se revendică.
Recompunerea climatelor intelectuale în care s-a mişcat Gheorghe Şincai, a mediilor şi
a relaţiilor care şi-au lăsat amprenta asupra devenirii sale ca reprezentant al Luminilor a

99
constituit o poartă majoră de acces pentru pătrunderea în resorturile opţiunilor,
preocupărilor şi priorităţilor care au contribuit la individualizarea şi recunoaşterea sa în
cadrul Şcolii Ardelene.

100
 III. Deconstrucţia discursului istoric la Gheorghe Şincai

III. 1 Metodologia abordărilor

„ [...] nu Cronica cea tipărită e lucrarea grandioasă la care a ostenit Şincai zi şi noapte
vreme de 40 de ani”304

Spre deosebire de producţiile antecesorilor săi, opera istorică a lui Gheorghe Şincai este
marcată de un atribut care s-a răsfrânt în mod direct asupra metodologiei noastre de lucru:
masivitatea. Această notă specifică a solicitat aflarea unor formule foarte precise şi viabile
de investigaţie, care să permită pătrunderea în profunzime, analiza şi prezentarea coerentă a
laboratorului istoric investigat. De la bun început, demersul nostru, concentrat în jurul
analizei discursului istoric în Hronica românilor, a urmărit eliberarea lucrării din contextul
recunoaşterilor, etichetărilor de circumstanţă305 şi acţionarea în diversele compartimente, în
încercarea de distingere şi extragere a specificităţilor.
Istoria nu ajunge niciodată la noi în stare pură, apare întodeauna reflectată prin mintea
celui care o înregistrează306. Descinderea în resorturile acestei înregistrări personalizate şi
surprinderea particularităţilor care îi individualizează profilul şi tipul de discurs, solicita
imperativ o orientare către acel segment oarecum neglijat de analizele anterioare şi a cărui
investigare detaliată era cea mai în măsură să furnizeze noi elemente ale interpretării:
colecţiile documentare inedite, care sunt rezultatul unui efort de lungă durată în jurul

304
Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian (1810-1881), Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1970, p. 147.
305
Vezi Dan Horia Mazilu, Cronicarii munteni. Modele de retorică a povestirii, Bucureşti, Editura Minerva,
1978, p. 10.
306
Alun Munslow, Deconstructing history, New York, Routledge House, 1997, p. 45.

101
aceluiaşi proiect istoriografic, depozitate la Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-
Napoca.
Ca principal procedeu de lucru am optat pentru deconstrucţia istorică307, un instrument
metodologic care desface opera istorică a lui Şincai în etape, prin focalizarea atenţiei asupra
primelor demersuri în acest domeniu, prin coborârea în laboratorul informaţional care dă
susţinere formulei finale a muncii sale, reprezentată de Hronica românilor.
Pentru fluidizarea procesului radiografierii unei opere de o asemenea întindere am optat
pentru formula nivelelor de analiză, care permit o mai bună abordare a etapelor de creaţie,
deschizând totodată posibilitatea recuperării devenirii scrisului istoric în durata lungă. S-au
relevat astfel trei nivele principale de analiză, cu implicaţii directe asupra cristalizării şi
evoluţiei metodei şi concepţiei istorice la Gheorghe Şincai, care, numai urmărite în această
dimensiune crescătoare, atât la nivel cantitativ, dar mai ales calitativ, dinspre generalul
primilor paşi în scrierea istoriei spre particularul formulelor de lucru la care s-a oprit în
finalul proiectului său, pot da adevărata măsură a contribuţiei acestuia la dezvoltarea
domeniului.
Nivelul 1 sau laboratorul primar este dat de colecţia Notata ex variis authoribus per
G. Gabrielem Sinkay308, disponibilă de facto în 26 de tomuri, a cărei analiză este relevantă
sub aspectul cristalizării concepţiei, dar mai ales a metodei istorice de lucru, care se va
transmite nivelelor superioare.
Nivelul 2 sau filtrul intermediar este conturat de colecţia Rerum Spectantium309 care,
prin formă şi conţinut, reprezintă, indiscutabil, o treaptă evolutivă, cu particularităţi
specifice, care fac trimitere directă asupra metodei şi concepţiei istorice.

307
Ibidem, p. 46.
308
Notata ex variis authoribus per G. Gabrielem Sinkay ordinis S. Basilli M. Transylvanum, Anno 1775, vol
I-III (tom I-XXVII). Manuscrisul se păstrează la Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, Secţia
manuscrise, nr. 545-547. În continuare se va cita Notata.
309
Rerum spectantiun ad universam gentem Daco-Romanum seu Valachi cum summaria collectio ex diversis
authoribus facta a Georgio Sinkai de eadem secundum ordinem chronologicum, Tom. I-III. Manuscrisul se
afla la Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, secţia manuscrise, nr. 461-463. În continuare se
va cita Rerum Spectantium.

102
 Nivelul 3 sau rezultatul final este dat de lucrarea Hronica românilor care înglobează,
în formă şi conţinut, moştenirea nivelelor anterioare.
Aceste trei nivele de lucru, trei etape în devenirea scrisului istoric la Gheorghe Şincai
sub aspectul metodei şi concepţiei istorice se află într-o relaţie de interdependenţă, care
permite o recuperare fluidă a întregului proces de creaţie, iar investigarea lor în această
cheie este cea mai în măsură să arunce o nouă lumină asupra devenirii lui Şincai ca istoric.
În ceea ce priveşte metodologia, am optat din nou pentru o formulă pretabilă şi relevantă
pentru tipul şi particularităţile operei cu care se lucrează: analiza sursologică cantitativă,
care a urmărit punctual raportarea personală la surse şi care, la rândul ei, s-a dezvoltat
progresiv, dinspre treptele primare de construcţie până la rezultatul final al travaliului,
reprezentat de Hronica românilor.
Pentru fiecare dintre aceste trei nivele conturate s-a avut în vedere realizarea unor
investigaţii detaliate (localizare, descriere, tipologie a intervenţiilor autorului în/la textele
utilizate, cu implicaţii în sfera metodei şi concepţiei istorice), capabile să furnizeze
istoriografiei româneşti a momentului, nu doar o interpretare actualizată, ci şi o restitutio in
integrum,310 acolo unde acest lucru a fost posibil, care să faciliteze cercetările viitoare.
Analizele cantitative realizate (inventarierea, ordonarea şi prezentarea rezultatelor în
formula diagramelor pentru nivele 2 şi 3) au ţinut cont de specificul textelor cu care s-a
lucrat: texte manuscrise inedite pentru primele două nivele şi text edit, pentru ultimul nivel.
Fiecare dintre aceste producţii prezintă o serie întreagă de particularităţi, sub aspectul
formei şi conţinutului: de la jurnalul istoriografic pe care îl concentrează Notata şi până la
formula analistică a Hronicii, în care intervenţiile personale ale autorului, purtătoare de
sens şi semnificaţie pentru discursul istoric, se relevă numai prin parcurgerea integrală a
scriiturii. Aceste atribute ale textelor lui Gheorghe Şincai s-au răsfrânt direct asupra
tiparelor noastre de lucru şi prezentare, care au urmărit radiografierea integrală a exerciţiul
istoric pe subiectul urmărit.

310
Este vorba de proiectul de salvare a colecţiilor Şincai şi prezentarea în ediţii electronice. Vezi Ana Maria
Roman-Negoi, Laboratoarele istoriei. Notata ex variis authoribus per G. Gabrielem Sinkay ordinis S. Basilli
M. Transylvanum, Ediţie electronică, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006.

103
 Fundamentul demonstraţiei pe care o încercăm în cadrul acestei teze este concentrat în
Anexele tezei (Diagrama colecţiei Rerum spectantium, Diagrama Hronicii românilor şi
Sursologia generală pe nivele de lucru) care considerăm că se constituie într-un instrument
de lucru util pentru cei care abordeaza subiecte din sfera sursologiei istorice. Cele două
diagrame concentrează, prin transcriere integrală, întreaga gamă de procese exersate de
Gheorghe Şincai, relevante pentru analiza discursului istoric: evaluare, comparare,
conexiune, transfer, raportare critică.
Pentru urmărirea modului în care sursologia istorică este repartizată pe cele trei nivele
de lucru, teza este însoţită de Diagrama circulaţiei surselor pe nivele de lucru. Pornind de
această dată dinspre Hronica românilor, această diagramă certifică prezenţa/absenţa unei
surse pe nivelele de lucru anterioare: colecţiile Notata şi Rerum spectantium, contribuind la
cristalizarea unei imagini de ansamblu asupra gradului de selectivitate sursologică cu care
operează Gheorghe Şincai.
Pe aceeaşi direcţie, de reconstituire cât mai completă a celor 3 nivele de lucru, teza
include listele de autori de care Şincai se foloseşte pentru redactarea istoriei sale, pornind
de la Notata, continuând cu Rerum spectantium şi terminând cu Hronica românilor. Astfel,
în condiţiile unei citări, nu întotdeauna uniforme din partea autorului a surselor utilizate, (în
unele cazuri menţionarea doar a numelui autorului sau lucrării utilizate), am urmărit
identificarea tuturor poziţiilor bibliografice utilizate de Gheorghe Şincai, în cadrul Listelor
de autori, pentru fiecare nivel de lucru. Beneficiile oferite de aceste liste de autori sunt
multiple: permit identificarea rapidă şi corectă a întregii sursologii pe care este construită
Hronica românilor, completând totodată pentru istoriografia românească, sistemul de
recunoaştere şi circulaţie a informaţiei istorice în secolele trecute. Mai mult, pentru fiecare
dintre sursele identificate şi înregistrate au fost căutate scurte referinţe bibliografice,
prelevate din dicţionare, enciclopedii şi lucrări de specialitate, care permit cititorului
familiarizarea cu textele cu care operează Gheorghe Şincai.
Analiza operei istorice a lui Gheorghe Şincai, de pe poziţiile şi cu ajutorul unui astfel de
instrumentar actual şi interdisciplinar, care susţine refacerea progresivă a treptelor de
construcţie, prin radiografierea modului de selecţie şi raportare la sursele utilizate, este în

104
măsură să determine o recuperare realistă a tipului de discurs exersat, şi, în egală măsură, să
contribuie la individualizarea profilului în cadrul generaţiei secolului al XVIII-lea.

105
 IV. Nivelul 1 - Notata ex variis authoribus per G. Gabrielem Sinkay

IV. 1 Despre scrisul istoric al secolului al XVIII-lea

– coordonate europene -

Despre scrisul istoric al secolului al XVIII-lea s-a afirmat, pe bună dreptate, că

niciodată istoria nu a fost mai populară, că niciodată nu a fost atât de bine scrisă şi într-un
atât de perfect acord cu ideile dirigente ale epocii311. Ecleziastică sau profană, istoria s-a
impus în inventarele timpului312, într-un amestec al stilurilor şi formelor de expunere, de la
marile colecţii până la sintezele istorice, aliniindu-se astfel imperativului timpului: sapere
aude.
Evoluţia istoriografiei, de la erudiţia colectivă, prezentă în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea, la scepticismul istoric şi sinteza istorico-critică, a reprezentat un proces de
durată care a reunit în devenirea sa direcţii, genuri şi profile distincte, într-o reinventare
constantă a conţinuturilor şi tiparelor de expunere. Traversarea veacului dinspre centrul
spre periferia Europei evidenţiază, sub raportul scrisului istoric, aceeaşi varietate a
preocupărilor circumscrise domeniului, a formelor de prezentare, precum şi nota specifică a
temelor şi ariilor de interes, care constituie reflexe ale spaţiului geopolitic.
În plan vest european, secolul al XVII-lea se încheia cu admirabilele lecţii de răbdare pe
care le-au dat lucrările lui Du Cange, Mabillon, Tillemon313, care prelungesc, la un alt
nivel, erudiţia colectivă, în deschiderea secolului al XVIII-lea, prin Bernard de
Montfauçon, Louis de Beaufort sau Ludovico Muratori şi care reflectă progresul scrisului
istoric, prin descărcarea istoriei de elemente miraculoase, definirea scopurilor, rolurilor şi
metodelor istoriografiei moderne, bazate pe critica istorică a surselor. Această orientare,

311
Pompiliu Teodor, Introducere în istoria istoriografiei universale, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară
Clujeană, 2000, p. 111.
312
Daniel Roche, La France des Lumières, Paris, Fayard, 1993, p. 82.
313
Paul Hazard, Criza conştiinţei europene, Bucureşti, Editura Univers, 1973, p. 49.

106
care se focalizează pe investigarea surselor şi promovarea lor prioritară în scrierea istoriei,
se cristalizează într-o perioadă în care are loc, mai mult ca oricând, contactul direct cu
documentele, facilitat de deschiderea bibliotecilor şi arhivelor.
Predilecţia pentru istoria universală a cunoscut în secolul al XVIII-lea o vogă fără
precedent, constituind, de altfel, nota comună în istoriografia Europei occidentale, ilustrată
în spaţiul francez prin Voltaire, în spaţiul englez de David Hume şi Edward Gibbon şi,
adiacent, de istoriografia germană prin Puffendorf, Gatterer, Mosheim sau Schlözer314.
Istoriografia Luminilor încorporează într-un amestec de direcţii, genuri şi manifestări
perioade distincte: preiluminismul, iluminismul dezvoltat de expresie filosofică voltairiană
sau de factura Aufklärungului german şi creaţii specifice ariei culturale occidentale sau din
Europa Centrală şi de Est315. Evoluţia istoriografiei, de la erudiţia colectivă prezentă în
prima jumătate a secolului al XVIII-lea, la scepticismul istoric şi la sinteza istorico-critică,
a fost un proces de durată născut din criza conştiinţei europene. Uvertura Luminilor şi
totodată puntea de legătură cu istoriografia Europei Clasice este dată de preiluminism ai
cărui purtători autorizaţi sunt Pierre Bayle (1674-1706), cu al său Dictionnaire historique et
critique, în spaţiul francez şi Gottfried Leibniz (1646-1716), fondatorul Academiei de
Ştiinţe din Berlin, în spaţiul german. Emblema istoriografiei preiluministe europene este
dată de promovarea spiritului critic în scrierea istoriei (Pierre Bayle, Louis de Beaufort) şi
de metoda de cunoaştere a statelor (Staatenkunde), care a contribuit, nu doar la recuperarea
şi reinventarea Europei de Est316, ci a constituit un factor de influenţă şi un stimul pentru
dezvoltarea istoriografiilor din această parte a Europei (română - Dimitrie Cantemir,
maghiară - Samuel Köleseri, Petrus Bod, istoriografia săsească - Johann Filstich). Primul
timp al secolului al XVIII-lea apare aşadar, la nivelul scrisului istoric, ca un mélange între
vechea tradiţie erudită, dezvoltată şi orientată în direcţia criticii de o nouă generaţie, şi

314
Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor, pp. 237-238.
315
Pompiliu Teodor, op. cit., p. 112; Georges LeFebvre, La naissance de l’historiographie moderne, Paris,
Flammarion, pp. 124-139; Eduard Fueter, Histoire de l’historiographie moderne, Paris, 1914, pp. 415-516;
Guy Bourdé, Herve Martin, Les écoles historiques, Paris, Edition du Seuil, 1983, pp. 82-97.
316
Larry Wolf, Inventarea Europei de Est, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.

107
inaugurarea unor noi linii, anunţate de spiritul Enciclopediei, care se vor manifesta plenar
în a doua jumătate a secolului.
Traversarea Luminilor sub aspectul direcţiilor de dezvoltare a scrisului istoric a relevat
orientările principale, care se vor impune şi se vor regăsi în producţiile istoriografice ale
secolului: orientarea legată de Louis de Beaufort şi teoretizată în Dissertation sur
l’incertitude des cinq premiers siècle de l’historie romaine (1738), care aşeza în centrul
atenţiei consideraţia absolută care se acorda documentelor istorice317; orientarea care se
situează la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului, reprezentată de istoria filosofică
legată de Voltaire (Essai sur les moeurs et l’esprit des nations), Montesquieu (De l’esprit
de lois), Rousseau (Discours sur l’origine et les fundaments de l’innegalite entre hommes),
care aducea o conştiinţă antropologică, unicitatea naturii umane, determinând mişcarea spre
universal a istoriei, ca istorie a civilizaţiei şi, în cele din urmă, orientarea asociată istoriei de
factură germană ilustrată de Şcoala Göttingenului, care a venit cu un aport epistemologic în
interpretarea şi reconstituirea trecutului. Deopotrivă însă şi o direcţie şi alta sunt dominate
de o viziune raţionalistă, de spiritul laic, ca subiect sau viziune metodologică318.
În istoriografia Luminilor Şcoala Göttingenului deţine un loc însemnat, prin care ştiinţa
istoriei în secolul al XVIII-lea a atins maturizarea epistemologică, câştigându-şi prestigiu în
plan universal. Bazându-se deopotrivă pe tradiţia umanistă şi pe moştenirea Reformei,
această direcţie a făcut din interesul pentru istoria şi limbile popoarelor din Europa de Est
un adevărat program istoriografic. Noul tip de istoriografie promovat prin acest filon
combina concepţia pragmatică a Luminilor germane cu metodele filologiei, cu erudiţia
olandeză şi germană într-o sinteză interdisciplinară, transformând istoria într-un antidot al
dogmatismului, retoricii legitimatoare şi speculaţiilor filosofice, prin punerea ei sub semnul
exclusiv al raţionalismului. Direcţia Göttingen a promovat interesul şi structurarea
discursului istoric în sensul unei ştiinţe istorice iluministe pragmatice, care se dorea
tematizată, compartimentată. Rezultatul acestor demersuri, cărora li se asociază numele lui
Mosheim, Gatterer, Schlözer, este o ştiinţă istorică renovată metodologic şi conceptual,

317
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, p. XLVI.
318
Pompiliu Teodor, op. cit., p. 113.

108
pragmatică, instituţionalizată319, construită pe emergenţa filologiei, teologiei, filosofiei şi a
noii ştiinţe politice320.
Analizele concentrate în jurul unei compartimentări cât mai riguroase a istoriografiei
Iluminismului, cronologic sau ideologic, au condus şi la stabilirea unei tipologii ideologice
iluministe: tipul voltairian, la care se remarcă o convergenţă între gândirea iluministă şi
ajutorul dat crizei feudale de absolutismul luminat; tipul roussian, caracterizat de
pătrunderea gândirii iluministe în mediul burgez; tipul mouratorian, la care nota de
recunoaştere este dată de pătrunderea reformelor iluministe în mediul înalt bisericesc321.
Schimbând coordonatele, în spaţiul Europei Centrale şi de Est, reperul acestei
incursiuni este dat de istoriografia maghiară, care reflectă în mod evident concurenţa
benefică dintre şcoala iezuită şi cea protestantă. Sintetizând într-o manieră originală
prelungirile erudiţiei colective şi influenţele istoriografiei de cunoaştere a statelor -
Staatenkunde- scrisul istoric maghiar a acordat un spaţiu generos domeniului colectării şi
cercetării critice a surselor, ale căror baze au fost puse de Gabriel Hevenessi (1656-1715).
Pe această direcţie, subordonată conceptului de utilitas, în scrierea istoriei, s-a afirmat în
secolul al XVIII-lea o adevărată şcoală istoriografică, ai căror reprezentanţi Petrus Bod
(1712-1769), Mathyas Bél (1684-1749) dintre protestanţi şi Sámuel Timon (1675-1736),
István Kaprinay (1714-1786), Ferenc Adám Kollár (1718-1783)322, György Pray (1723-
1801), István Katona (1732-1811), Dániel Cornides (1732-1787), dintre iezuiţi, constituie
repere în lungul drum al devenirii scrisului istoric, de la simpla colecţie până la triumful
spiritului sintetic şi critic323.
Pe această direcţie nu pot fi omise realizările cercetătorilor saşi din Transilvania Georg
Haner (1672-1740), Georg Jeremias Haner (1707-1772), sau Georg Soterius junior (1704-

319
Georg. G. Iggers, New Directions in European Historiography, Revised Edition, Wesleyan University
Press, 1984, pp. 12-19.
320
Pentru rolul acestei şcoli a se vedea Pompiliu Teodor, op. cit., pp. 116-117 şi Laura Stanciu, op. cit., 2003,
pp. 221-224.
321
Laura Stanciu, op. cit., pp. 18-19.
322
Purtătorii scrisului istoric maghiar –Gabriel Hevenessi, Mathyas Bél, Sámuel Timon, Adám Kollár, Dániel
Cornides – slovaci prin origine, sunt revendicaţi, în egală măsură de istoriografia slovacă.
323
Steven Bela Vardy, op. cit., pp. 24-31; Domokos Kosáry, Culture and Society, pp. 149-154.

109
1765)324, reprezentanţi ai unui efort purtat de mai multe generaţii de intelectuali, care au
oferit astfel instrumentele suport pentru construcţia ulterioară a marilor sinteze istorice.
Incursiunea în istoriografia europeană a secolului al XVIII-lea cristalizează o punte, în
direcţia determinării locului şi orientărilor cu care compatibilizează Gheorghe Şincai, pe
linia ecuaţiei context-text325. Analiza lucrării sale Hronica românilor, dar mai ales a
colecţiilor Notata şi Rerum spectantium, care reprezintă fundamentul pe care s-a construit
Hronica, evidenţiază elemente care îl plasează atât în continuarea liniei Mabillon,
Tillemon, Beaufort, Muratori, prin prioritatea acordată izvoarelor, rigoarea reconstituirii
istorice, abordarea critică a surselor; îl apropie de istoriografia de cunoaştere a statelor prin
descrierile geografice, etnografice, dar şi de critica istorică, prin preocuparea constantă
pentru adevăr şi promovarea imparţialităţii istoricului. Parcurgerea tipurilor şi categoriilor
de surse care stau în spatele operei istorice lasă să transpară, în primul rând, ataşamentul
faţă de şcoala erudiţiei colective din finalul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea care i-au transmis rigoarea, spiritul critic în analiza surselor istorice şi, la nivel
metodologic, forma de expunere a discursului. Investigarea ţesăturii discursive, la nivelul
concepţiei istorice, reflectă însă la Gheorghe Şincai contopirea celor două meserii, a
eruditului şi a istoricului, opera sa depăşind stadiul unui simplu repertoriu istoric.
Fixarea şi evaluarea realistă a discursului istoric la Gheorghe Şincai, sub aspectul
metodei şi concepţiei istorice, solicită mai întâi, o trecere în revistă a antecedentelor
istoriografice româneşti ale veacului, care i-au furnizat temele pilot ale originii, unităţii şi
continuităţii românilor.
Studiul trecutului a continuat să rămână o prioritate şi în cazul Luminilor româneşti.
Determinată de condiţiile istorice şi politice în care se aflau Ţările Române, precum şi de
un decalaj cronologic, istoriografia, spre deosebire de alte experienţe iluministe europene,
va polariza interesul intelectualilor din zona central sud-est europeană326. În ansamblul său,
secolul al XVIII-lea a fost traversat, sub aspectul scrisului istoric, de două direcţii majore,
324
Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania (II), p. 116.
325
Pentru acest tip de abordare, în formula completă context-text-subtext, a se vedea Laura Stanciu, op. cit.
326
Pompiliu Teodor, Introducere în istoria istoriografiei din România, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2002,
p. 76.

110
două formule, nu întotdeauna strict delimitate: una care continuă vechiul filon tradiţional de
scriere al secolului al XVII-lea şi alta modernă, reprezentată de Dimitrie Cantemir,
purtătorul preiluminsmului românesc, prezentă sporadic la generaţiile următoare şi
culminând cu Şcoala Ardeleană327.
În prelungirea umanismului, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Cantacuzino, figurile cărora
li se asociază deschiderea porţilor modernităţii în scrisul istoric, aduc în prim planul
gândirii istorice româneşti ideea originii comune a românilor, condensată de Cantemir în
ideea de “ţară românească” şi devenită, alături de cea a latinităţii şi continuităţii, una din
temele pilon ale domeniului, care a cristalizat o adevărată doctrină politică, alimentând un
întreg secol.
Secolul al XVIII-lea se deschidea cu moştenirea “veacului de aur” în ceea ce priveşte
scrutarea epocii străvechi, care capătă valoarea unei surse de primă însemnătate328,
exploatată la maxim îndeosebi de generaţia Şcolii Ardelene. Raportul dintre umanism şi
iluminism în cultura românească nu s-a redus însă la o simplă circulaţie de idei sau izvoare,
avem de-a face cu o evoluţie firească a unei culturi în care se reflectă drumul parcurs de la
conştiinţa etnică, care străbate opera umaniştilor, la conştiinţa naţională, caracteristică
iluminismului românesc în genereral, celui ardelean în special329.
Semnele modernităţii scrisului istoric330 al începutului de secol trebuie căutate în
concepţia şi metoda istorică, în modul de structurare şi argumentare a discursului, în
funcţiile istoriografiei, în care vocaţia cognitivă va fi dublată de cea pedagogică 331. Într-o

327
Al. Zub, Sur la modernité de l’historiographie roumaine au XVIII siècle, în Revue des études sud-est
européennes, tom XVIII, 1980, nr. 2, p. 353. În continuare se va cita Sur la modernité de l’historiographie.
328
Ştefan Lemny, Întâlniri cu istoria în secolul XVIII. Teme şi figuri din spaţiul românesc, Iaşi, Editura
Universităţii Al. Ioan Cuza, 2003, p. 30.
329
Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor, p. 111.
330
Al. Zub, Sur la modernité de l’historiographie, p. 347; Idem, De la istoria critică la criticism, Bucureşti,
Editura Academiei, 1985, p. 29. În continuare se va cita De la istoria critică la criticism.
331
Al. Zub, De la istoria critică la criticism, p. 30; Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii
ardeleni, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, pp. 263-265; Ştefan Lemny, op. cit., pp. 99-100.

111
primă fază înregistrăm detaşarea de tradiţia cronografică precum şi efortul de abordare a
istoriei într-un fel nou, mai erudit, mai critic şi explicativ332.
Începând cu Miron Costin333 şi continuând cu paginile de istoriografie ale lui
Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, deveniţi repere ale modernităţii şi
modernizării scrisului istoric, se reflectă o întreagă gamă de elemente care vor fi preluate şi
prelucrate de generaţiile următoare: lărgirea orizontului istorico-geografic, tratarea istoriei
în context universal, erudiţia, spiritul critic, interesul crescut pentru cauzalitate, depăşirea
stilului pur descriptiv, orientarea laică334, pasiunea polemică, enciclopedismul, prelucrarea
critică a izvoarelor, prezenţa teoretizărilor335.
Editarea surselor, o preocupare căreia i se doreşte imprimarea unei valori de program,
constituie încă un aspect al modernităţii, cu atât mai mult cu cât scrisul istoric românesc
resimţea lipsa unei şcoli istoriografice specializate în această direcţie, ca cea a Annalelor
europene, capabilă să furnizeze, prin ordonarea şi sistematizarea informaţiilor referitoare la
trecut, o temelie solidă pentru sinteza istorică. Poziţia stolnicului Cantacuzino era una cât se
poate de clară în această problemă: “[…] este o înaltă datorie pentru că în stepena ce astăzi
se află, în carea ticăloasă şi jalnică iaste, cine, cum îi iaste voia poate şi zice şi scrie. Căci
nu iaste nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma, a-i sta împotrivă şi a-i răspunde”336. Pe
lângă exactitatea documentului, secolul luminilor a adus la români, ca şi în plan european,
îmbogăţirea conceptului de istoriografie cu implicaţii literare. Emancipate în acest sens,
mai ales la reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai), preocupaţi de
naraţiune şi portret, formulelor vechi cronicăreşti li se adaugă istorisirile cu iz didactic337.
În privinţa genurilor, prioritare rămân în deschiderea veacului al XVIII-lea descrierile
istorico-geografice-etnografice în maniera şcolii geografice germane de cunoaştere a

332
Al. Zub, Sur la modernité de l’historiographie, p. 29; Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu
vornicul, Introducere şi ediţie critică de Constantin Grecescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. LI.
333
Eugen Negrici, Naraţiunea în Cronicile lui GrigoreUreche şi Miron Costin, Bucureşti, Editura Minerva,
1972, pp. 261-263.
334
Valentina Maria Curticeanu, Originile conştiinţei critice în cultura română, Bucureşti, Editura Eminescu,
1981, pp. 91-96.
335
Al. Zub, Sur la modernité de l’historiographie, pp. 349-351.
336
Virgil Cândea, Stolnicul între contemporani, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 151.
337
Valentina Maria Curticeanu, op. cit., p. 136.

112
statelor338. La nivel tematic, istoriografia cantemiriană, sintetizând o întreagă evoluţie
istorică şi istoriografică, va impune în scrisul istoric românesc, în special cel ilustrat în
Transilvania, leitmotivul care va traversa întreg veacul: ideea latinităţii, continuităţii şi
unităţii tuturor românilor339, facilitând deschiderea relaţiei politică-istorie.
Aceste centre de greutate tematice, prezente în scrisul istoric al lui Miron Costin şi
Dimitrie Cantemir, s-au răsfrânt şi activat în Transilvania, în istoriografia celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XVIII-lea, ilustrând astfel continuitatea ideatică340 la nivelul
întregului spaţiu românesc. Secolul al XVIII-lea a evidenţiat pentru Transilvania o
istoriografie pluriculturală, slujită deopotrivă de cărturarii saşi şi maghiari în limbile latină,
germană şi maghiară341. În absenţa unei tradiţii istorice româneşti suficient de puternice342,
liderii acestei epoci, reuniţi sub emblema Şcolii Ardelene, se îndreaptă spre valorile
culturale ale umanismului, le recepţionează şi le îmbogăţesc cu elemente noi, le activează
făcând din ele instrumente de acţiune343, conferind istoriografiei accente naţionale, un
caracter militant, formator. La jumătatea secolului al XVIII-lea, manuscrisul original al
Hronicului vechimei romano-moldo-vlahilor al lui Cantemir, ajuns la Blaj, a constituit o
sursă şi un model pentru proiectele istoriografice ale timpului344. Dacă pentru spaţiul
extracarpatic Dimitrie Cantemir şi stolnicul Cantacuzino sunt reperele care marchează
orientarea scrisului istoric pe linia modernităţii, pentru Transilvania, noua investigaţie
istorică este deschisă de Samuil Micu, numit de Nicolae Iorga “începător al erudiţiei
române din Ardeal”345.
Istoriografia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea va purta, în cazul
românesc, semnătura unei generaţii formată în marile universităţi catolice ale Europei, care
a deschis progresiv canalele de comunicare cu ideile şi operele autorizate ale timpului,

338
Şcoala Ardeleană, op. cit., p. XL.
339
Ibidem, p. XLI.
340
Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor, p. 111.
341
Ştefan Lemny, op. cit., p.73.
342
Ibidem, p. 75.
343
Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor, p. 110.
344
Nicolae Comşa, Manuscrisele româneşti din Biblioteca Centrală de la Blaj, Blaj, Tipografia Lumina,
1944, pp. 49-51; Ştefan Lemny, op. cit., p. 75.
345
Nicolae Iorga, Istoria literaturii., pp. 149-162.

113
contribuind la redimensionarea viziunii despre istorie: Du Cange, Muratori, Mabillon,
Fleury, Moscheim, Wolff, Baumeister, Pufendorf. Necesitatea stringentă a momentului o
constituia mai întâi aplecarea critică asupra izvoarelor, într-un efort recuperator, pe linia
sugerată de stolnicul Cantacuzino, ca şi condiţie de bază în elaborarea construcţiilor istorice
sintetice.
Scrisul umanist şi preiluminist a oferit istoricilor ardeleni o doctrină închegată, dar
travaliul istoric stătea încă sub semnul imperativului căutării argumentelor solide, acele
“ţapene dovediri” la care se referea Petru Maior,346 care să susţină construcţiile
istoriografice subordonate acesteia. În comparaţie cu spaţiul istoriografic vest european,
istoriografia iluminismului românesc nu beneficiase de o experienţă şi de un exerciţiu
anterior constant pe domeniu, care să poată fi încadrabil în conceptul de şcoală. Se impunea
un demers recuperator, atât la nivelul conţinutului, cât şi în ceea ce priveşte metodologia. O
istorie unitară şi mai ales completă, fără hiatusuri între epoci, reclama aplecarea spre
izvoare, abordarea critică şi ordonarea informaţiei, argumentarea de nivel ştiinţific, în
manieră profesionistă, a poziţiilor formulate. Distanţa de câteva decenii între Dimitrie
Cantemir şi primii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene trebuia umplută de substanţa capabilă să
susţină marile proiecte istorice ale acestei generaţii admirabile de intelectuali.

346
Cronicari şi istorici români din Transilvania. Şcoala Ardeleană, Vol. I, Ediţie comentată de Ioan Lupaş,
Craiova, Editura Scrisul românesc, 1933, p. XVII.

114
 IV. 2 Gheorghe Şincai: istoric versus cronicar

“[..] un haos de petice bune şi rele, preţioase şi netrebnice”

B.P. Haşdeu despre Hronică347

Stabilirea pragului între scrisul cronicăresc şi istoriografia modernă constituie încă un

subiect generator de controverse348. Parcurgerea reperelor istoriografiei româneşti în
problema evaluării scrisului istoric la Gheorghe Şincai lasă să transpară o ezitare în ceea ce
priveşte o definire precisă a locului său: istoric sau cronicar. Dacă în cazul lui Samuil Micu
sau Petru Maior clarificările s-au realizat349, în cazul lui Gheorghe Şincai istoriografia
românească nu şi-a asumat încă o formulă definitivă care să cuprindă dimensiunile şi
importanţa scrisului său istoric şi care să fie rezultatul unei invstigaţii de detaliu a întregii
producţii istorice. Evaluările realizate până în prezent, majoritatea aplicate producţiei
finale, Hronica românilor, pun în evidenţă puncte de vedere care nu întotdeauna ajung la
un numitor comun. Astfel, de la erudit, cronicar, compilator, istoric, operăm la momentul
actual cu o paletă largă de termeni asociaţi omului/operei, preferinţa pentru unul sau altul
realizându-se uneori printr-un simplu transfer de informaţie dinspre o poziţie istoriografică
sau alta şi nu printr-un efort de analiză cantitativă a tot ceea reprezintă scrisul istoric la
Gheorghe Şincai, segmentat pe trei trepte de nivel, colecţiile Notata ex variibus authoribus,
Rerum Spectantium şi lucrarea Hronica românilor, care alcătuiesc un tot unitar şi care,
numai investigate în această dimensiune, pot determina o recuperare realistă a modului în
care acesta a gândit şi a scris istoria. Trecerea în revistă a evaluărilor aplicate omului şi
operei a evidenţiat totuşi, la nivel terminologic, o preponderenţă a termenului istoric,

347
Al. Zub, Biruit-au gândul, Iaşi, Editura Junimea, 1983, p. 198. În continuare se va cita Biruit-au gândul.
348
Al. Zub, Sur la modernité de l’historiographie, p. 347; Ştefan Lemny, op. cit., p. 94.
349
Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor; Laura Stanciu, op. cit.

115
nesusţinut însă întotdeauna de un eşafodaj care să dezvolte principalele direcţii: metoda şi
concepţia istorică350.
Dintre criteriile de bază, stabilite de istoria istoriografiei, spiritul critic, metoda,
viziunea ce însoţeşte eleborarea unei scrieri, s-au impus în evaluarea şi departajarea
producţiilor şi implicit a categoriilor asociate. Dacă analiştii s-au mulţumit să însemne
cursul anilor, din poruncă, lapidar, fără comentarii şi judecăţi personale, cronicarii au
extins durata şi analiza faptelor, istoricii le-au continuat râvna călăuziţi de mai multă
rigoare sub raportul metodei, al documentării, al spiritului critic şi, nu în ultimul rând, al
organizării scrise a materialului351. Aşezarea în oglindă a profilelor teoretizate
istoric/cronicar surprinde diferenţe vizibile. Astfel, în vreme ce cronicarul încorporează
pur şi simplu informaţia la care accede prin intermediul autorilor străini, gândul său nefiind
acela de a folosi ştirile furnizate, ci repovestirea lor352, istoricul se defineşte prin a cerceta,
iar a cerceta înseamnă nu doar de a dispune de documente, fie acestea şi numeroase, ci de a
căuta, cu metodă, semnificaţii353.
Precedăm deconstrucţia discursului istoric la Gheorghe Şincai prin punctarea celor mai
cunoscute poziţii istoriografice asociate acestei problematici, care au generat şi cele mai
multe transferuri de informaţie. Evaluarea şi judecăţile exprimate au avut în vedere, cel mai
adesea, formula finală a scrisului istoric la Gheorghe Şincai, lucrarea Hronica românilor.
S-a preferat de regulă o analiză generală a lucrării urmărită pe principalele idei dezvoltate:
istorice, politice, religioase, sociale şi nu o investigaţie riguroasă, cantitativă, care să
urmărească modul de raportare la surse, metoda şi concepţia istorică, rolul modelelor care i-
au sugerat stilul şi forma de expunere.

350
Prezentăm principalele poziţii istoriografice, departajate după formula cu care operează explicit sau
implicit: istoric sau cronicar, compilator, erudit. Categoria care operează cu termenul de istoric: Al. Papiu
Ilarian, op. cit., p. 138; Ovid Densuşianu, Literatura română modernă, p. 49; Mircea Tomuş, op. cit., p. 202;
Lucian Blaga, op. cit., p. 173; Nicolae Iorga, Istoria literaturii, p. 191; Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor,
Fragmentarium iluminist,, p. 131; Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe, pp. 144-155.
Pentru formulele cronicar, compilaţie/compilator: Dimitrie Popovici, op. cit., pp. 202-222; Nicolae Iorga,
Istoria literaturii, p. 169, p. 190; Alexandru Piru, op. cit., p. 459; Laura Stanciu, op. cit., p. 45; Pentru formula
erudit, Laura Stanciu, op. cit., p. 263.
351
Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 15.
352
Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 94.
353
Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 300.

116
 Atenţia acordată colecţiilor de documente care poartă semnătura lui Gheorghe Şincai
constituie de asemenea un capitol care poate fi considerat deficitar, istoriografia
românească mulţumindu-se să le înregistreze şi să le evalueze la modul general, evitând o
investigaţie profundă în ceea ce constituie laboratorul istoric, fundamentul informaţional pe
care s-a construit Hronica, în măsură să indice o serie întreagă de elemente circumscrise
problematicii discursului istoric. Dacă Rerum Spectantium s-a bucurat de o atenţie mai
mare din partea specialiştilor, care au pus în lumină, prin analiza ei, contribuţia lui Şincai
în direcţia criticii izvoarelor şi dezvoltării ştiinţelor auxiliare, colecţia Notata ex variis
authoribus, un adevărat jurnal istoriografic, nu a înregistrat până în prezent nici o cercetare
aplicată de detaliu, aceasta rămânând în istoriografia românească doar ca reper obligatoriu
al travaliului istoric al lui Gheorghe Şincai, o compilaţie masivă cristalizată în perioada
Roma-Viena, un instrument auxiliar, cunoscut sub numele de Caietele Şincai şi rămas în
stadiul inedit. Pe această direcţie a analizei de detaliu a colecţiilor Şincai, în afara cărora nu
putem discuta de o recuperare realistă a tipului de discurs istoric profesat, cele mai
importante contribuţii le asociem lui Pompiliu Teodor: “[...] Hronica s-a clădit pe
informaţia din izvoare, reprezintă gândul iniţial al istoricului. Rerum spectantium, sugerată
de lucrările similare ale secolului XVII e o piatră de hotar în istoriografia românească
iluministă, marcând manifestările spiritului critic, demonstrând saltul de la naraţiunea
cronicărească la istoriografia modernă354.
În realizarea unui succint bilanţ al formulelor istoric/cronicar, cu care istoriografia
românească operează, monografiile lui Alexandru Papiu Ilarian şi Mircea Tomuş reprezintă
primele puncte de reper asupra cărora ne-am oprit şi care optează pentru termenul istoric:
“[...] este un adevărat istoric pragmatic şi critic”355, “[...] este primul istoric care trăieşte din
plin un aer european, care este influenţat şi urmează conştient exemplul ştiinţei istorice a
timpului său”356. Paginile lucrării lui Papiu Ilarian, scot la lumină una din primele analize
asupra operei lui Şincai, care, “[...] nu seamănă cu nici o operă de istorie scrisă până la el,

354
Şcoala Ardeleană, op. cit., p. XLII.
355
Al. Papiu Ilarian, op. cit., p. 138.
356
Mircea Tomuş, op. cit., p. 202.

117
lucrarea e o construcţie masivă, o bază de neclinitit pe care se poate aşeza fără teamă
societatea românească”357.
La polul opus, Nicolae Iorga, prin studiul său asupra lui Gheorghe Şincai a pus în
circulaţie o serie de judecăţi care s-au transmis şi multiplicat în istoriografia românească.
Evaluările făcute nu sunt însă unilaterale, Iorga operând pe rând cu termenii cronicar,
scriitor şi istoric, compilaţie, fără o argumentare a terminologiei folosite şi mai ales fără o
analiză aplicată întregii producţii istorice: “[...] Şincai e un scriitor din secolul XVIII şi în
acest timp de erudiţie nesăbuită, de paradă de titluri, de cărţi inutile nu se făcea o distincţie
limpede între izvoare […] Şincai n-are noţiunea clară a unui izvoar şi nici capacitatea de
înţelegere sufletească pentru a pătrunde prin litera scrisă şi a zări fărâma de adevăr ce se
ascunde în ea; Cronica lui Şincai rămâne o compilaţie”358. Şi cu toate acestea la Nicolae
Iorga, Şincai e istoric, „şi numai istoric al neamului său”359.
De la monografia lui Mircea Tomuş, replicată într-o prezentare nouă dar neîmbunătăţită
la nivelul conţinutului, prin lucrarea semnată Serafim Duicu360, subiectul Gheorghe Şincai
nu a mai cunoscut o tratare sintetică şi exclusivă. Abordarea sa şi a operei de care şi-a legat
numele s-a realizat indirect, în cadrul tratării subiectului generos al Şcolii Ardelene, prin
lucrări şi studii care poartă semnăturile autorizate ale celor care au făcut din studiul
Luminilor şi analiza discursului, o preocupare de bază a activităţii lor361. Ca puncte de reper
se detaşează, din nou, studiile semnate Pompiliu Teodor, care, prin valoarea analizei, au
semnalat principalele direcţii de urmat pentru o recuperare realistă a tipului de discurs
profesat de Gheorghe Şincai: “[...] El este, prin cele trei volume ale Hronicii, un remarcabil
istoric care a depăşit faza cronicărească a istoriografiei noastre; prin Hronică el a fertilizat
deopotrivă istoriografia de mai târziu, moştenirea sa istorică stând la temelia istoriei pe care
o scrie generaţia lui Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu”362.

357
Al. Papiu Ilarian, op. cit., p. 137.
358
Nicolae Iorga, Istoria literaturii, p. 190.
359
Ibidem, p. 191.
360
Serafim Duicu, op. cit.
361
Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe; Nicolae Bocşan, op. cit; Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune; Laura
Stanciu, op. cit.
362
Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, p. 131.

118
 IV. 3 Nivelul 1 Notata ex variis authoribus per G. Gabrielem Sinkay
- Prezentarea colecţiei -

Manuscrisul care a inaugurat deconstrucţia discursului istoric este un autograf al lui

Gheorghe Şincai care se păstrează ca unic exemplar la Secţia de manuscrise româneşti a
Bibliotecii Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, provenind din fondul de manuscrise al
Bibliotecii Episcopiei greco-catolice din Oradea, unde au fost semnalate şi alte manuscrise
originale ale istoricului363, înregistrat sub cota 545-547. Titlul complet al colecţiei este
Notata ex variis authoribus per G. Gabrielem Sinkay ordinis S. Basilii. M. Transylvanum.
Anno 1775, după cum rezultă din inscripţia autografă de pe prima filă a tomului I, folosită
drept copertă, iar pe cotorul volumelor compactate este imprimată menţiunea Colecţie de
documente, Vol. I-III. Această inscripţie autografă constituie un indiciu preţios în datarea
colecţiei, anul 1775 indicând momentul la care Gheorghe Şincai a început să-şi adune şi să-
şi transcrie izvoarele pentru proiectul său, Hronica românilor. Din păcate anul în care se
face transcrierea nu este indicat în toate cazurile364.
Colecţia întocmită de Gheorghe Şincai este organizată în tomuri, numerotate de la I la
XXVII, care însumează aproape 2.000 de pagini, constituind mărturia care oferă cele mai
semnificative informaţii privind relaţia acestuia cu domeniul ştiinţelor auxiliare. Tomurile,
realizate pe diverse tipuri de hârtie, sunt compactate în trei volume prinse între coperţi de
carton, având dimensiunile şi paginaţia următoare: Vol. I: 275x210 mm, 485 file, Vol. II:
390x240 mm, 259 file, Vol. III: 390x250 mm, 223 file. Compactarea caietelor manuscrise

363
Lista completă a manuscriselor identificate în Biblioteca Episcopiei din Oradea în Raportul lui Nicolae
Densuşianu asupra cercetărilor făcute în bibliotecile şi arhivele din Ungaria şi Transilvania, iunie-decembrie
1879, în Analele Academiei Române, Seria II, tom 2, 1880, pp. 53-62.
364
Indicii cu privire la anul şi locul de transcriere a informaţiilor se regăsesc şi în tomurile VI, XX, XXI,
XXV, XXVII din Notata. Tomul XXII are menţiunea 1808 dar conexiunea tuturor informaţiilor disponibile la
ora actuală nu permite confirmarea ideii că acest tom ar fi transcris la această dată, când deja colecţia Rerum
Spectantium era definitivată, iar Şincai lucra deja la Hronică.

119
s-a realizat astfel: Vol. I cuprinde tomurile I-XIII, Vol. II cuprinde tomurile XV-XXI iar
Vol. III cuprinde tomurile numerotate XXII-XXVII. Tomurile conţin o filă separată, cu rol
de copertă, pe care apare indicat numărul tomului365.
Câte un tom cuprinde informaţie transcrisă in extenso (texte) sau sintetizată, dintr-un
singur sau mai mulţi autori sau manuscrise, în funcţie de bogăţia informaţiilor pe care
Şincai consideră că le poate folosi ulterior în lucrarea proiectată. Suntem în faţa unei palete
informaţionale extrem de variate, de la cea pur istorică, până la cea geografică, demografică
sau de natură religioasă. În ambele modalităţi de extragere a informaţiei, tomurile conţin
trimiteri foarte exacte la sursa folosită. Pe măsura acumulării datelor, Şincai îşi
disciplinează efortul de transcriere şi de organizare a materialelor. Astfel, cu începere din
tomul IV, pe verso-ul paginii copertă este prezentată lista autorilor şi lucrărilor din care se
preia informaţia366, cu indicarea exactă a filelor din tom la care începe transcrierea din
fiecare sursă folosită. Transcrierea informaţiei este realizată preponderent de Gheorghe
Şincai. Studierea atentă a tipurilor de scris întâlnite conduce la concluzia că în cazul
tomurilor XVI, XIX şi XXII se întâlnesc intervenţii străine367.
De facto, colecţia cuprinde numai 26 de tomuri (caiete manuscrise), tomul numărul XIV
lipsind, cel mai probabil acesta fiind rătăcit. Această poziţie este susţinută nu doar de
abordările istoriografice anterioare,368 ci şi de trimiterea lui Şincai din tomul I, fila 1: Vide
Tomum XIV in quo ex Assemano plura et melius annotavi. Trimiterea, marcată prin Nota
Bene, este realizată cu un alt tip de cerneală, dovadă a procesului de revizuire constantă a
informaţiei transcrise. Tot pe această direcţie se înscriu şi erorile de colare a paginilor în

365
Excepţie fac Tomurile II, III şi IX care nu au filă cu rol de copertă.
366
Notata, Tom. IV, Tom. V, Tom. VII, Tom. VIII, Tom. X, Tom. XI, Tom. XII, Tom. XIII, Tom. XV, Tom.
XVI, Tom. XVII, Tom. XXI, Tom. XXII, Tom. XXIII, Tom. XXVI.
367
Notata, Tom. XVI, pp. 82-84, Tom. XIX, p. 37, pp. 41-42, pp. 48-49, p. 54, Tom. XXV, pp. 70-105.
368
Iacob Radu, Manuscriptele Episcopiei Unite din Oradea Mare, Studiu bibliografic, Bucureşti, 1923, pp.
39-41. În continuare se va cita Manuscriptele Episcopiei Unite din Oradea Mare; Mircea Tomuş, op. cit., p.
27.

120
cazul tomurilor XV, XVIII şi XXII369 care se datorează compactării ulterioare a caietelor
manuscrise şi care susţin la rândul lor ipoteza de mai sus.
Colecţia realizată de Gheorghe Şincai în perioada 1775-1780 cuprinde informaţie
transcrisă din 169 poziţii (titluri şi autori), într-un amestec variat de categorii de surse, de la
izvoarele narative, preponderente în cadrul colecţiei, epigrafice, diplomatice, până la lucrări
de specialitate ilustrate de lexicoane şi dicţionare în care Şincai a căutat identificarea şi
explicitarea unei terminologii extrem de variate. Suntem în faţa unui efort masiv de
transcriere, în limbile originale ale surselor cu care intră în contact: latină, germană,
italiană, franceză, greacă, română (caractere chirilice şi latine), care pune în lumină, nu doar
rigoarea în preluarea informaţiei, ci şi orizontul erudiţiei istoricului român aflat în plină
formare în această perioadă. S-a reproşat colecţiei lipsa unui criteriu precis care să
subordoneze informaţiile transcrise370. Absenţa unui exerciţiu românesc constant în
domeniu, şi mai ales, impactul deschiderii către sursele europene ale istoriei românilor,
necunoscute multă vreme, care puteau furniza o argumentaţie serioasă proiectelor
istoriografice, marcate de accentul naţional, justifică însă acest efort cantitativ recuperator
pe care îl inaugurează Şincai, această foame de informaţie, pe care secolul al XVIII-lea
românesc o aşează sub semnul imperativului.
Parcurgerea colecţiei, facilitată de un scris cursiv, uşor lizibil, lasă să transpară
minuţiozitatea şi dimensiunile efortului lui Gheorghe Şincai, care şi-a îndreptat atenţia cu
precădere către lucrările instrument: cronici, anale, lexicoane, dicţionare, geografii,
rezultate ale erudiţiei individuale şi colective europene ale secolelor XVI-XVII, pe care le-a
aşezat în slujba unei reconstituiri cât mai exacte a trecutului românilor. Laboratorul istoric,
pe care această colecţie îl pune în evidenţă, se prezintă ca un material brut, punctat constant
de reflexiile personale ale lui Şincai, care lasă să se întrevadă gradul efortului, temeinica

369
Notata, Tom. XV. De la pagina 52 a tomului se intercalează paginile 55-58, urmate de paginile 53, 54, 59
(finalul tomului); Tom. XVIII. De la pagina 24 se intercalează paginile 37-40, după care se continuă
numerotarea firească; de la pagina 64 se intercalează paginile 67-78. De la pagina 78 se continuă cu paginile
65, 64-65, 66. Paginile 64-65 sunt numerotate încă o dată de Şincai, pentru coerenţă trebuie urmărit textul în
întregime. Tom. XXII. De la pagina 6 sunt intercalate paginile 1-2 de la începutul tomului. De la pagina 7
numerotarea continuă firesc până la finalul tomului.
370
Al. Piru, op. cit., p. 459.

121
pregătire în domeniul paleografiei, intenţiile şi dimensiunile proiectului său de istorie a
tuturor românilor, dar şi distanţa faţă de nivelul cronisticii interne. Notata ex variis
authoribus se impune, nu atât prin volumul informaţiei preluate sau credibilitatea surselor,
ci prin aceste intervenţii personale la texte ale celui care transcrie, şi care transformă
această colecţie într-un adevărat jurnal istoriografic. Aspectul intervenţiior personale, de la
notările marginale şi până la marcajele grafice - corecturi, ştersături - elemente cu implicaţii
profunde în ceea ce priveşte decriptarea tipului de discurs istoric profesat şi, implicit, în
reevaluare a profilului, la care asociem importanţa manuscrisului, ca bun al patrimoniului
cultural naţional, au determinat opţiunea pentru prezervarea şi prezentarea colecţiei în
format electronic371.Colecţia s-a bucurat de recunoaştere încă din perioada contemporană
lui Şincai şi ulterior, pe parcursul secolului al XIX-lea, când Alexandru Papiu Ilarian,
biograf şi editor al lucrării Hronica românilor (Iaşi, 1853), afima că: “[…] nu cronica cea
tipărită e lucrarea grandioasă la care a ostenit Şincai zi şi noapte vreme de 40 de ani” 372.
Cercetările întreprinse de Nicolae Densuşianu în anul 1880 la Oradea, din iniţiativa
Academiei Române, în scopul adunării documentelor privind Revoluţia lui Horea (1784),
au dus la descoperirea unei adevărate serii a manuscriselor Şincai printre care s-a aflat şi
colecţia în 27 de volume la Hronica românilor, despre care acesta afirma: “[…] materialul
acesta, colectat pentru un plan cu mult mai mare de cum a putut Şincai în zilele sale din
urmă să scrie Chronica românilor, va aduce totdeauna servicii importante istoriografilor
români”373.
Secolul al XIX-lea, a reprezentat în Transilvania şi un timp al deshumării şi
inventarierii biografiilor corifeilor Şcolii Ardelene, dintre care, figura lui Gheorghe Şincai
s-a detaşat prin dimensiunile şi importanţa operei sale capitale, Hronica românilor374, care
a concentrat în jurul ei numeroase eforturi de editare, particulare sau instituţionalizate. În

371
Ana Maria Roman Negoi, op. cit.
372
Al. Papiu Ilarian, op. cit., p. 60.
373
Raportul lui Nicolae Densuşianu, op. cit., p. 58.
374
Grigore Ploeşteanu, Receptarea personalităţii şi a operei lui Gheorghe Şincai (până la 1918), în Libraria.
Studii şi cercetări de bibliologie, Anuar III, 2004, pp. 167-198.

122
prelungirea acestor coordonate, Iacob Radu375a semnalat la 1923 în Manuscriptele
Episcopiei Unite din Oradea Mare, prezenţa Notatei căreia i se face pentru prima dată o
prezentare detaliată, valabilă şi la momentul actual, care menţionează numărul paginilor,
formatul şi în unele cazuri sursele din care Şincai transcrie. Astfel, în cadrul manuscriselor
amintite, la înregistrarea “No. 239-241” figurează Gheorghe Şincai: Colecţiuni de
documente în 26 tomuri sau mai bine fascicule. Tomul I poartă inscripţiunea: Notata ex
variis Aucthoribus per G. Gabrielem Sinkay Ordinis S. Basilii M. Transilvanum. Anno
1775; 33 pagini în 4°.
Tom II. 104 pagini în 4°, extrase din diferiţi autori

Tom III. 84 pagini „ „ „ „ „ „

Tom IV. 56 pagini „ „ „ „ „ „

Tom V. 50 pagini „ „ „ „ „ „

Tom VI. 40 pagini - are titlul Inscriptiones Dacicae a Rdmmo. D-no Iacobo Aron
Transmissae Romam Illmmo ac Rdmmo Dnno. D-nno Stefano Borgia, Sacrae Congr. De
Prop. Fide Secretario. Anno 1776 Mense Julio.

Tom VII. 102 pagini „ „ „ „ „ „

Tom VIII. 39 pagini „ „ „ „ „ „

Tom IX. 88 pagini „ „ „ „ „ „

Tom X. 68 pagini „ „ „ „ „ „

Tom XI. 69 pagini „ „ „ „ „ „

Tom XII. 93 pagini „ „ „ „ „ „

Tom XIII. 94 pagini „ „ „ „ „ „

Tom XIV. lipseşte din colecţie

Tom XV. 59 pagini în 2°, extrase din diferiţi autori

375
Iacob Radu, Manuscriptele Episcopiei Unite din Oradea Mare, p. 39.

123
 Tom XVI. 84 pagini „ „ „ „ „

Tom XVII. 100 pagini „ „ „ „ „

Tom XVIII. 78 pagini „ „ „ „ „

Tom XIX. 63 pagini „ „ „ „ „

Tom XX. 95 pagini, conţine Historia Princilor Tiarii Romanesci, cu litere latine.
Începe cu domnia lui Alexandru Vodă Ilieş (1629) şi merge până la al cincilea an al
domniei lui Nicolae Mavrocordat (1724).

Tom XXI. 18 pagini, conţine extrase din mai multe documente privitoare la istoria
Munteniei până la anul 1705 şi la istoria Moldovei până la anul 1775.

Tom XXII. 101 pagini în 2°, extrase din diferiţi autori.

Tom XXIII. 53 pagini „ „ „ „ „

Tom XXIV. 61 pagini „ „ „ „ „

Tom XXV. 105 pagini, Constantis Miron Logothetae Principatus Moldaviae Chronica.
Descallecatul a tierraei Moldovaei la ce valleat dela zidhire sau templat. Pe ultima filă
se află lipite două foi376 de hârtie care conţin extrase sintetice din capitolele 49-52 şi 54
ale sursei transcrise de Şincai însoţite de precizări privind extragerea informaţiei cu
păstrarea sensului dat de autor.

Tom XXVI. 59 pagini, extrase din autori latini

Tom XXVII. 24 pagini, Duo comitia Transilvanica celebrata sub Michaele Principe
Transalpinae Valachiae quae describendo accepi a Tit Domino […şters] 377 concipista
Tran[silva]nico Guberniali. Viennae 1780.

376
Foile sunt scrise faţă/verso de Şincai. Prima se află la pagina 105 a tomului XXV şi are 15 rânduri scrise,
iar a doua se află la pagina 106 şi are 11 rânduri scrise. Felul în care acestea sunt lipite nu permite
fotocopierea; se pot consulta numai în manuscris.
377
Este vorba de Ştefan Costa, al cărui nume va fi menţionat în Rerum Spectantium şi Hronică.

124
 Din acest moment studiile, lucrările monografice sau cele care au avut ca subiect Şcoala
Ardeleană vor înregistra colecţia, ca reper obligatoriu în refacerea traseului devenirii
istorice a lui Gheorghe Şincai, limitându-se însă la punctarea aceloraşi aspecte care au
determinat în timp o adevărată standardizare a opţiunilor de abordare: perioada de realizare,
dimensiunile copleşitoare ale materialelor transcrise, ca principal atribut, genul
informaţiilor preluate, punctarea câtorva exemple de surse, importanţa ei ca bază de
construcţie pentru Hronica românilor. Evaluarea colecţiei de către reprezentaţii
istoriografiei române indică, în cele mai multe cazuri, o apropiere de tip general, care
sugerează o anumită ezitare în pătrunderea în labirintul acestui laborator istoric de mari
dimensiuni, şi în acest sens cea mai cunoscută este poziţia lui Nicolae Iorga, deja amintită.
Biografii secolului XX ai lui Gheorghe Şincai -Mircea Tomuş şi Serafim Duicu- s-au
oprit la rândul lor la această colecţie deosebit de importantă pentru înţelegerea procesului
devenirii lui Şincai ca istoric al secolului al XVIII-lea, respectând însă acelaşi tipar, care se
limitează la surprinderea atributelor de suprafaţă. Categoria celor care s-au oprit asupra
colecţiilor manuscrise, semnalând importanţa lor în direcţia formării lui Gheorghe Şincai pe
drumul scrisului istoric şi încercând trasarea unor cadre de analiză este unul destul de redus.
Dintre aceştia se detaşează Andrei Kiss, Angela Mureşan378 şi, recent, Ovidiu Câmpeanu.
Contribuţia lui Andrei Kiss a urmărit aportul lui Gheorghe Şincai la dezvoltarea
ştiinţelor auxiliare, într-un studiu axat pe rolul surselor istorice pe care s-a construit
Hronica românilor: „[…] din punct de vedere al activităţii sale arheografice dă dovadă de o
urmărire conştientă rară a obiectivului său; oriunde şi în orice împrejurări lucrează, nu se
lasă abătut în adunarea izvoarelor privind istoria românilor. Pentru el culegerea şi
transcrierea acestora nu este o activitate întâmplătoare, ci una desfăşurată cu o disciplină
impusă de tematica fixată”379.

378
Angela Mureşan, Scurtă privire asupra corpusului de documente al lui Gheorghe Şincai, în Apulum, XI,
1973, p. 792; Andrei Kiss, op. cit., pp. 259-269.
379
Andrei Kiss, op. cit., p. 260.

125
 IV. 4 Cristalizarea colecţiei

Precedăm pătrunderea în laboratorul istoric al colecţiei, de pe poziţiile şi cu ajutorului

unui instrumentar bibliografic actualizat, prin prezentarea etapelor de constituire ale acestei
colecţii, cu focalizarea atenţiei pe tipul surselor transcrise, impactul acestora la nivelul
formării metodologice a lui Gheorghe Şincai şi ponderea lor procentuală în cadrul acestui
travaliu arheografic.
În anii în care Şincai lua contact la Roma cu mărturiile europene ale latinităţii
românilor, cercetările istorice se îndreptau şi spre documentele păstrate în arhive, iar
activitatea de culegere şi publicare de documente era concretizată în ediţii, instrumente
suport pentru istoricii vremii. Pe plan teoretic nivelul superior al tratării disciplinelor
auxiliare legate de studierea documentelor îl reprezintă Nouveau traité de diplomatique,
apărut cu un deceniu înainte de începerea cercetărilor lui Şincai. În anul 1775, când Şincai a
început la Roma adunarea izvoarelor istorice pentru Hronică, în Transilvania se cunoştea
lucrarea lui Georg Jeremias Haner, Königliche Siebenbürgen, apărută la Erlangen în 1765 şi
în care erau publicate şi documente. În aceşti ani îşi adună colecţia de izvoare privind
istoria Transilvaniei şi Joseph Benkö, iar în anul 1778, când Şincai se afla încă la Roma,
apărea lucrarea Transilvania sive Magnus Transsilvaniae Principatus olim Dacia
Mediterranea dictus, tom 1-2, Viena, în care sunt publicate şi documente. Tot în anii
activităţii lui Şincai se realizează iniţiativa lui Ignác Batthyány cu privire la editarea
documentelor legate de istoria ecleziastică din Transilvania: în anul 1790 iese de sub tipar
Series antiquorum et recentiorum episcoporum Transylvaniae, iar în anul 1791 Notitia
veteris et novi Capituli ecclesiae Albensis Transylvaniae, ex antiquis et recentioribus
literarum monumentis eruta, ambele întocmite de Antonius Szeredai380.

380
Ibidem, p. 261.

126
 Pe linia sugerată de Pompiliu Teodor, înţelegerea contribuţiei reale a lui Gheorghe
Şincai la dezvoltarea istoriografiei româneşti reclamă, la momentul de faţă, o reluare atentă
a lecturii, în termenii unor referiri mai precise la izvoarele folosite şi mai ales la modelele
care l-au influenţat sub aspect metodologic şi conceptual381. La acest nivel al analizei,
laboratorul istoric pe care colecţia îl concentrează, învederează structuri istoriografice
diverse, de la valorile scrisului umanist, la tradiţia savantă ilustrată de istoriografia
Barocului, de la screrile istorice ale Contrareformei, la istoriografia de factură iezuită.

Modul de preluare, gestionare şi mai apoi de expunere a informaţiilor extrase reprezintă

procese care se definitivează progresiv, pe măsura acumulărilor cantitative. Sub aspectul
volumului informaţional, materialul din colecţia Notata este impresionant, constituind atât
o garanţie a seriozităţii demersurilor, dar şi o depăşire cantitativă şi calitativă a tot ce se
realizase până la el în domeniul istoriei. Pentru a ilustra progresul nivelului de informare, o
simplă incursiune în sursologia scrierilor istorice anterioare relevă următoarele date:
Grigore Ureche, în Cronica sa, foloseşte numai doi cronicari polonezi, pe Martin
Paszkowski şi pe Martin Bielski, Miron Costin în De neamul moldovenilor foloseşte 11
istorici, dintre care Cassius Dio şi Laurentius Toppeltinus sunt preponderenţi, Nicolae
Costin urcă numărul de izvoare la 14 pentru ca apoi, Dimitrie Cantemir, în Hronicul său, să
ilustreze saltul uriaş, prin folosirea a 150 de nume de autori şi titluri382. Reconstituirea
istorică realizată de Şincai, în manieră complementară aceleia lui Samuil Micu din Brevis
historica notitia, va urca numărul izvoarelor la 169 de titluri care îşi găsesc locul în această
colecţie, ce deschide oportunitatea reconstituirii punctuale a etapelor de evoluţie a
istoricului român. De la începutul ei colecţia a fost întocmită nu în sine, ci ca fundament
pentru o ulterioară lucrare de sinteză.
Analiza generală a surselor cu care Şincai intră în contact în perioada studiilor la Roma
(1774-1779), ca modele cu implicaţii la nivel metodologic şi conceptual, a ilustrat o paletă
variată, de la cele narative edite, căutate cu predilecţie într-un spaţiu care le acorda o

381
Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe, pp. 141-145.
382
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. LIV.

127
evidentă prioritate, până la cele manuscrise, toate cercetate cu acelaşi scop precis:
extragerea de informaţii pentru reconstituirea devenirii istorice a românilor.

Perioada din capitala vechiului Imperiu constituie din această perspectivă punctul de
cristalizare a unei investigaţii istorice în sfera istoriei naţionale, în care Gheorghe Şincai
apare ca un cercetător în plină formare, capabil să înfrunte asperităţile surselor istorice
medievale, pregătit să pătrundă sensul izvoarelor. Deşi primele caiete (tomurile I-III)
reflectă ezitările, specifice oricăror începuturi, în travaliul de extragere a informaţiei,
pregătirea sa în domeniul ştiinţei istorice este departe de orice îndoială,383 aceasta
dezvăluindu-se progresiv, prin maniera profesionistă şi sistematică de lucru.
La Roma s-a îndreptat cu preponderenţă spre acele surse care i-au putut susţine ideea
construcţiei unei istorii a tuturor românilor, pe linia planului cantemirian de istorie a toată
Ţara Românească. În primele 18384 tomuri care datează din această perioadă, Gheorghe
Şincai a extras informaţii din izvoare care acoperă preponderent, segmentele antichităţii şi
evului mediu. Sub influenţa tradiţiei istoriografiei italiene, Notata pune în lumină
predilecţia pentru sursele narative şi un accentuat interes pentru istoriografia Barocului,
orientată spre dezvăluirea originilor, într-un timp în care influenţa lui Ludovico Muratori
iradia în acest spaţiu385. Cantitativ, prevalează sursele narative edite, antice, bizantine şi mai
ales umaniste şi de factură barocă, de o mai mare diversitate, comparativ cu investigaţiile
lui Samuil Micu. Între izvoarele adunate şi copiate la Roma se disting şi transcrierile direct
de pe manuscrise. Astfel, Şincai copiază manuscrisul lui Ioan Iacob Aron privind
inscripţiile dacice, obţinut de la protectorul său Stefano Borgia386, precum şi epistola lui
Ioan Pastritius privind pe bulgari, pusă la dispoziţie de profesorul său de limbă greacă,
Raphaele Vernazachio387.

383
Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe, p. 148.
384
Andrei Kiss, op. cit., p. 262. Filigranele Hermannstadt şi Orlath, de pe filele tomului XIX, care se deschide
cu Balthasar Valtherus, sugerează că hârtia provenită din morile de hârtie de la Sibiu şi Orlat a fost folosită la
Viena şi nu la Roma.
385
Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe, p. 151.
386
Notata, Tom. VI, pp. 1-31.
387
Notata, Tom. XIII, pp. 1-2.

128
 Efortul cantitativ, subordonat unui proiect istoriografic românesc fără precedent reflectă
o aviditate de informaţie de nivel ştiinţific, de la lucrări cu caracter pur istoric, izvoare
epigrafice edite şi inedite388, până la dicţionarele şi lexicoanele epocii, instrumentele care
au conferit susţinere acestui efort recuperator. Radiografierea surselor consultate de Şincai
în această primă etapă a formării sale pune în evidenţă o varietate de direcţii şi curente, de
la scriitori antici (Cassius Dio, Cornelius Tacitus, Ioannes Xiphilinus, Ammianus
Marcellinus, Claudius Ptolemaeus) şi până la istoriografia savantă, ilustrată de continuatorii
lui Caesar Baronius (Henricus Spondanus, Odoricus Raynoldus). Elementul comun, care
subordonează sursele consultate este reprezentat de problema originii romane a românilor,
acel certificat de nobleţe, pe care Şincai caută să-l confirme printr-un aport cantitativ fără
precedent în istoriografia română. Primele mărturii ale romanităţii românilor sunt căutate de
Şincai la Anonymus, Johannes de Thurocz sau în Gesta Inocentii III.
Gheorghe Şincai şi-a concentrat atenţia la Roma asupra producţiilor Umanismului
european al secolului al XV-lea reprezentat de Phillipus Callimachus, Petrus Ranzanus şi,
în special, Enea Silvio Piccolomini, umanistul italian care a contribuit cel mai mult la
răspândirea teoriei despre originea romană a românilor389.
Investigarea continuă a acestei problematici, dublată de descifrarea istoriei evului
mediu, l-a îndrumat pe Şincai spre teritoriile istoriografice ale secolului al XVI-lea, ilustrat
prin producţii de factură germană (Ioannes Cuspinianus, Ioannes Leunclavius), italiană
(Guido Pancirolli, Raffaello Maffei Volterrano) sau polonă. Aportul secolului al XVI-lea la
cunoaşterea originii romane a poporului român trebuie căutat în extraordinara răspândire a
ideii romanităţii nord-dunărene. Ceea ce apărea în secolul al XV-lea sporadic, devine acum
un curent general european, exprimat prin cunoaşterea trecutului antic al Daciei,
perpetuarea etnică a romanilor, limba şi numele românilor, care sunt acum integraţi în
familia poparelor romanice390. Scrierile umaniste reprezintă centrul de interes al căutărilor
lui Şincai, de la Petrus Albinus, semnatarul primului tratat umanist dedicat exclusiv originii
388
Notata, Tom. III, pp. 1-15; Sthephanus Zamosius, Analecta Lapidum vetustorum et nonnullorum in Dacia
antiquitatum, Ed. I, Padova, 1593. Idem, Tom. VI.
389
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 57.
390
Ibidem, p. 126.

129
romane a românilor391, Raffaello Maffei (Volterrano), Wolfgang Lazius până la Paulus
Iovius Novocomensis, a cărui lucrare, Historiarum sui temporis, constituie un izvor de bază
pentru înţelegerea politicii habsburgice faţă de Ţările Române, până la cucerirea
Transilvaniei. În cadrul colecţiei manuscrise, acest segment a constituit un model cu
sugestii de ordin metodologic, vizibile în formulele de lucru preferate de Gheorghe Şincai .
De asemenea, se remarcă orientarea lui Şincai către segmentul cronisticii, prin
Bernardus Vapovius, Reinold Heidenstein, Martin Cromer, Sethus Calvisius, un important
reper, parcurs până la detaliu, care se impune în cadrul acestui efort de reconstituire istorică
cât mai exactă. Nu toate producţiile asupra cărora se opreşte Şincai reprezintă aporturi
calitative ale scrisului istoric umanist. Scrierea fraţilor Petrus et Paulus Manucii,
Descrierea Transilvaniei, care a făcut obiectul unor analize istoriografice româneşti
anterioare, reflectă, la nivelul conţinutului, deosebirea dintre prospeţimea şi originalitatea
detaliior autorilor care dau informaţii directe, şi tipul compilatorilor, din care se revendică
aceştia, şi care nu prezintă nici o noutate în privinţa argumentării romanităţii românilor392.
Prezenţa scrierii constituie, la nivelul laboratorului istoric al lui Şincai, un argument în
favoarea ponderii factorului cantitativ al demonstraţiei istorice a romanităţii. Un loc
important îl ocupă în cadrul colecţiei, contribuţiile umanismului polon prin Martin Cromer,
Stanislas Sarniki, Stanislaw Orzechowski, Leonhardus Gorecius, care au acordat o atenţie
deosebită ţărilor române, al căror trecut le oferea prilej de excursuri savante în antichitatea
clasică, dar şi pentru legăturile Poloniei în evul mediu şi de care Gheorghe Şincai se
foloseşe în special pentru reconstituirea istoriei Moldovei.393.
Accesul spre surse i-a fost facilitat la Roma de literatura istorică a secolului al XVII-lea,
în primul rând de istoriografia barocă, angajată prin Laurentius Toppeltinus, descifrării
originii românilor. Contactul cu istoriografia italiană a sugerat formula analistică pe care o
va adopta mai târziu, potrivit cu spiritul ordonator al secolului al XVII-lea394, dar şi ca

391
Ibidem, p. 136.
392
Ibidem, p. 149.
393
Ibidem, p. 114.
394
Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe, p. 152.

130
modalitate viabilă de gestionare şi expunere a unui asemenea volum informaţional, de mari
dimensiuni.
Sub aspectul tipolgiei scrierilor consultate, reconstituirea istorică urmărită de Gheorghe
Şincai, bazată pe o argumentaţie cantitativă, orientată spre atingerea unui nivel ştiinţific, l-a
condus spre lucrările instrument, spre producţiile Barocului, concretizate în lexicoanele şi
enciclopediile epocii, care au pus în circulaţie cunoştinţele despre originea romană a
românilor. Pe această direcţie, etapa formării la Roma a reprezentat contactul cu lucrările
lui Antoine Augustin Bruzen, Michael Antoine Baudrand, Georges Fournier, Johann Jacob
Hoffmann, Louis Moreri sau Charles du Fresne (Du Cange)395, care au marcat extinderea
orizontului istorico-geografic. În manieră complementară, contribuţiile semnate de Samuel
Puffendorf, Christopher Keller (Cellarius)396, semnalează la Şincai, familiarizarea cu
orientarea Staatenkunde.
Contactul cu erudiţia colectivă a secolului al XVII-lea, cu realizările şcolii iezuite,
prezentă în cadrul colecţiei prin Ruinart, Bollandus, Papebrochius, Henschenius,397 a
reprezentat, nu doar o cale facilă de acces către documente, ci mai ales, o experienţă cu rol
formator pe linie metodologică, prin împrumutul unei maniere de lucru definită prin
rigoare, ordine, spirit critic.
Familiarizarea cu segmentul istoriei medievale, care prezenta multe lacune de
informaţie, s-a realizat în această etapă prin intermediul unor importante colecţii de
documente. Remarcăm, mai întâi, prezenţa lui Iohann Georg Schwandtner, reprezentant al
şcolii protestante, a cărui contribuţie, Scriptorum Rerum Hungaricorum, cuprinde cele mai
semnificative surse narative privind istoria Ungariei şi, implicit, a Transilvaniei398. Prin
intermediul ei, Şincai a intrat în contact cu scrierile lui Anonymus, Johannes de Thurocz,
Petrus Ranzanus sau Petrus de Reva399. Pentru evoluţia ţărilor române în contextul relaţiilor
cu Polonia, Şincai a consultat colecţia lui Mathias Dogiel, căreia îi este dedicat întreg tomul
395
Notata, Tom. II, pp. 47-64; Tom. III, pp. 73-83; Tom. V, pp. 23-28; Tom VI, pp. 31-36; Tom. X, pp. 25-
69.
396
Steven Bela Vardy, op. cit., p. 27.
397
Notata,Tom. XII, pp. 1-93.
398
Steven Bela Vardy, op. cit., p. 28.
399
Notata, Tom. XV, pp. 1-59.

131
XVIII, în care se regăsesc 16 documente transcrise integral, valorificate ulterior în
Hronică400.
Bilanţul acestei etape reflectă la Gheorghe Şincai orientarea prioritară către genul de
lucrări instrument: tratate, colecţii, lexicoane, dicţionare, geografii, cronici, produse ale
erudiţiei individuale şi colective a secolelor XVI şi XVII. Acestea i-au permis mai întâi o
reconstituire detaliată a trecutului istoric al românilor, în context european, net superioară
nivelului cronicăresc intern. La nivel metodologic, ele i-au transmis şi cultivat un exerciţiu
istoric caracterizat prin constanţa pentru rigoare, spirit critic şi veridicitate.
Roma i-a oferit lui Şincai nu doar definitivarea unei pregătiri solide într-unul din marile
centre ale educaţiei catolice, ci şi sedimentarea opţiunilor privind destinaţia sa viitoare. Cei
patru ani de studii au reprezentat un proces complex de filtrare a oportunităţilor şi de
precizare a atitudinilor, în cadrul unei activităţi minuţioase de recuperare istoriografică, prin
transcrierea informaţiei din sursele cu care intră în contact, care marchează clar scopul
muncii, mijloacele de realizare ale acesteia şi cristalizarea unui tipar de lucru căruia îi va
rămâne fidel.
Continuarea cercetărilor personale începute la Roma a fost impulsionată de contactul
benefic cu Samuil Micu, în scurta perioadă de şedere a lui Şincai în capitala Imperiului
Habsburgic. Prin intermediul acestuia a intrat în colecţia lui Şincai o copie din Cronica
Bălăcenească (Historia Princilor Tiarii Romanesci)401, copiată de Vasile Vlad de pe un
exemplar pe care Samuil Micu îl deţinea din anul 1770, folosită apoi în redactarea Hronicii.
Bibliotecile şi arhivele au fost cercetate minuţios, după acelaşi tipar de lucru, în vederea
culegerii de informaţii pentru Hronică. Efortul lui Şincai este şi de această dată unul
impresionant, într-un singur an colecţia de documente crescând de la tomul XIX la tomul
XXVII.
Literatura istorică românească, prezentă în această etapă prin Grigore Ureche (care
apare în colecţie sub numele de Constantis Miron), Cronica Bălăcenească şi Dimitrie
Cantemir, permite, prin jocul confruntării, o mai clară evidenţiere a poziţiei lui Gheorghe

400
Ibidem, Tom. XVIII, pp. 1-78.
401
Notata, Tom. XX, pp. 1-95.

132
Şincai în câmpul scrisului istoric, din unghiul metodei şi concepţiei dezvoltate. În cazul
primelor două scrieri s-a lucrat însă cu texte corupte402, care au avut ca şi consecinţă
perpetuarea unor erori de cronologie, de identificare în succesiunea domnitorilor sau în
ceea ce priveşte autorii textelor. Tomul în care se transcriu de către Şincai, informaţii sub
numele autorului Constantis Miron e transcris cu litere latine. Transcrierea începe de la
capitolul 16 (Descălecatul Ţării Moldovei) şi se continuă până la capitolul 32, (De moartea
lui Ştefan Vodă celui Bun), cu aceeaşi grafie403. Începând cu acest capitol avem de-a face în
preluarea informaţiei cu un alt tip de scris, cu litere chirilice de această dată, până la
sfârşitul tomului, marcat prin capitolul 48 (Domnia lui Despot Vodă)404. Finalul
transcrierilor este însoţit de precizările lui Şincai privind preluarea sintetică a unor
informaţii, datorită lipsei de timp405. În cazul Cronicii Bălăceneşti, finalul transcrierii
conţine precizări importante făcute de Şincai, care constituie un bun indiciu pentru
circulaţia informaţiei istorice406.
Această a doua etapă în alcătuirea colecţiei Notata i-a deschis lui Gheorghe Şincai, noi
perspective pentru cercetarea istoriei româneşti medievale, datorită contactului stabilit cu
istoriografia Barocului austriac, orientată de la sfârşitul secolului XVII, în raport cu ţelurile

402
Circulaţia cronicilor interne în copii corupte, greu de identificat, constituie o trăsătură a epocii. Prin
numele din colecţie Constantis Miron Logotheta trebuie înţeles, la Gheorghe Şincai, Grigore Ureche.
Confuzia se datorează copiştilor, care ajunseseră să prezinte într-un singur corp Letopiseţul Ţării Moldovei a
lui Ureche şi Miron Costin. În cazul de faţă, Şincai utilizează o copie atribuită lui Miron Costin, care conţine
o serie de completări ale lui Nicolae Costin, fiul acestuia, compilator şi el al Cronicii anonime a Moldovei.
Vezi Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. LIII, p. 562, p. 580, p. 593; Vol. 2, p. 78, 100. Pentru
acest subiect vezi următoarele lucrări, care includ şi filiaţia manuscriselor: Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării
Moldovei dela zidirea lumii până la 1601, ediţie cu o introducere de Ioan Şt. Petre, Bucureşti, Fundaţia regală
pentru literatură şi artă, 1942, pp. CVI-CXVI; Liviu Onu, Critica textuală şi editarea literaturii române vechi,
Bucureşti, Editura Minerva, 1973, pp. 15-24; Ioan Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 137.
403
Notata, Tom. XXV, pp. 1-70.
404
Ibidem, pp. 70-105.
405
Ibidem, p. 105: „[…] quod reliquum est de vita Despotae descripsi ex aliis authoribus quia ex Mirone
describendi tempus Viennae non habui; illa etiam quae in applicatis illico schedulis continentur tantum ad
sensum descripsi, sed caetera de verbo ad verbum”.
406
Notata, Tom. XX, p. 95: „Şi s-au scris aceasta historie mai in tei de tote de Samoil Klain in Vienna Annul
1770, iara acum in aceasta forma pre ace de in tei s-au scris de Vasilie Vlad În Annul 1780. Vienna. Această
menţiune este însoţită de observaţia Nota. Bene: „Hanc Historiam describendam Samueli Klein concesserat
foemina quaedam ex Illustrissima familia Balacian, quae anno 1770 Viennae morabatur”.

133
politice ale Imperiului, spre răsărit407. Capitala imperiului i-a facilitat completarea
istoriografiei consultată la Roma, referitoare la momentul Mihai Viteazul (Lazaro Soranzo,
Ciro Spontoni)408, cu scrierea biografică a lui Balthasar Walther409. Analiza tomurilor din
această etapă indică îndreptarea atenţiei lui Şincai spre o nouă categorie de izvoare:
documentele de arhivă. Astfel, tomul XXI cuprinde copii executate dintr-un manuscris al
Nunţiaturii din Viena, un Index cu rol de instrument, care conţine informaţii utile, de care
această instituţie avea mereu nevoie, marcate de trimiteri la surse narative edite, dar şi la
documente din arhiva Vaticanului, pe care Şincai le cunoaşte astfel, indirect 410. Tomul
XXVII cuprinde copiile articolelor dietale ţinute sub Mihai Viteazul, Duo Comitia
Transilvanica celebrata sub Michaele Principe Transalpinae Valachiae, primite de la
Ştefan Koszta, pe atunci cancelist al Guberniului şi al cărui nume, şters în Notata, va fi
menţionat clar în Rerum Spectantium şi Hronică411.
Mărturiile originii şi unităţii românilor sunt aduse, în completare, prin scrierile umaniste
ale lui Antonio Bonfini şi Nicolaus Istvanfius,412 care îi sunt cunoscute în această perioadă
şi care mai târziu vor constitui argumente în discuţia privind revendicarea lui Şincai de
către tradiţia istoriografică maghiară413.
Analiza colecţiei manuscrise reflectă, în etapa petrecută la Viena, orientarea
preponderentă a lui Gheorghe Şincai către segmentul istoricilor bizantini, cunoscuţi prin
intermediul colecţiei Byzantina, cu ajutorul cărora este reconstituit, în tomurile XXII şi

407
Pompiliu Teodor, Inteferenţe iluministe, p. 152.
408
Notata, Tom. III; Tom XVII.
409
Ibidem, Tom. XIX.
410
Ibidem, Tom. XXI. La începutul tomului Şincai face următoarea menţiune de tipul Nota Bene: quae in hoc
tomulo continentur, annotavi ex Codice.Ms Secundum Ordinem Alphabeticum Nunciaturae Viennensis, quem
lustrandum acquisieram ab Excelentissimo ac Reverendissimo C. Josepho Garampi Nuncio Apostolico apud
Augustam Aulam Viennensem anno 1780. Pentru restricţiile epocii în ceea ce priveşte consultarea
documentelor de arhivă vezi Andrei Kiss, op. cit., p. 92.
411
Notata, Tom. XXVII; Rerum Spectantium, Tom. III, f. 156r; Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 2,
p. 365.
412
Adolf Armbruster, op. cit., p. 68, p. 155.
413
Ladislao Gáldi, op. cit., pp. 24-45.

134
XXIII, segmentul evului mediu timpuriu (Georgius Acropolita, Ioannes Zonaras, Procopius
Caesareis, Georgius Cedrenus sau Nicetas Choniates)414.
Colecţia cristalizată în perioada 1775-1780 este rezultatul unui efort recuperator, de
alcătuire a instrumentarului necesar scrierii istoriei românilor, care marchează momentul
ataşării istoriografiei române din Transilvania la formele moderne de cercetare a izvoarelor
istorice415. Sub aspectul dinamicii efortului şi gradului de implicare, evaluare, analiză,
conexiune a surselor, sintetizare, raportare critică, etapa studiilor la Roma se detaşează prin
limita de timp avută la dispoziţie, care îi permite lui Gheorghe Şincai aplecarea către
detaliu. Atributele exerciţiului istoric, rigoarea, spiritul critic, analiza informaţiilor se
păstrează şi în etapa vieneză, însă la o scară mai redusă, aspect probat prin scăderea
numărului intervenţiilor personale, de tipul raportărilor critice, la textele cu care
operează416.
Contactul cu o paletă atât de diversă din punct de vedere sursologic a constituit o
experienţă cu rol formator, atât pe linie metodologică, cât şi la nivelul concepţiei, care
reflectă temeiurile unei noi atitudini istorice. În cifre, acest efort se traduce prin 169 de
poziţii cu care a intrat în contact, prin poziţii înregistrându-se o singură dată autorul sau
lucrarea/sursa417 din care Gheorghe Şincai transcrie informaţiile. Pentru realizarea unui
tablou mai clar al influenţelor acestei perioade (1775-1780), am încercat o dublă
departajare a acestor poziţii, mai întâi în funcţie de aparteneţa autorilor/surselor din care
transcrie în curentele de idei ale timpului, iar apoi, în funcţie de tipologia producţiilor cu
care a lucrat. În primul caz, analiza sursologică a relevat următoarele date: surse antice (15
poziţii, 8,87%), surse bizantine (29 poziţii, 17,15%), surse medievale (5 poziţii, 2,95%),
surse umaniste (65 poziţii, 38,46%), autori/surse din segmentul Baroc-Preiluminism (49

414
Vezi Nicolae-Şerban Tanaşoca, L’image roumaine de Byzance à l’époque des Lumières, în Studies on
Science and Culture, Coordinator Răzvan Theodorescu, Editor of the Series Leland Conley Barrows,
UNESCO, 2002, pp. 45-70.
415
Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania (II), p. 112.
416
Notata, Tom. XIX, pp. 1-63; Tom. XX, pp. 1-95; Tom. XXIII, pp. 1-53; Tom. XXIV, p. 1-61; Tom.
XXVII, pp. 1-24. Aceste tomuri conţin puţine raportări critice la textele preluate, în comparaţie cu tomurile
anterioare.
417
În categoria sursă au intrat manuscrisele, corespondenţa, scrieri fără precizarea autorului. Pentru realizarea
acestor analize statistice s-a utilizat lista completă a titlurilor şi autorilor care apar în colecţia Notata.

135
poziţii, 38,46%), autori/surse din prima jumătate a secolului XVIII (6 poziţii, 3,55%).
Tipologia lucrărilor reflectă un tablou statistic mai echilibrat, o orientare a lui Gheorghe
Şincai către o varietate a conţinuturilor pe care le-a aşezat la baza proiectului său
istoriografic. Departajarea pe acest criteriu a indicat următoarele date: dicţionare, lexicoane,
alte lucrări de specialitate (13 poziţii, 7,69%), geografii (11 poziţii, 6,50%), anale/cronici
(58 poziţii, 34,31%), lucrări ecleziastice (11 poziţii, 6,50%), lucrări epigrafice (2 poziţii,
1,18%), manuscrise inedite (4 poziţii, 2,36%), colecţii de izvoare (8 poziţii, 4,73%),
istorii/descrieri (33 poziţii, 19,52), alte tipuri –literare, memorii, biografii, scrisori,
comentarii- (29 poziţii, 17,15%). Bilanţul etapei 1775-1780 reflectă orientarea prioritară
către lucrările instrument (lexicoane, geografii, colecţii, anale, cronici), subordonate
dezideratului unei reconstituiri riguroase a trecutului, în economia lucrării acestea
reprezentând 54,41%.
Laboratorul istoric primar, pe care colecţia Notata îl pune în evidenţă, se prezintă ca un
material brut, punctat constant de intervenţiile personale ale lui Gheorghe Şincai, care lasă
să se întrevadă direcţiile prelucrării ulterioare, dar şi noutatea demersului pe care îl
inaugurează. Discutăm de un fundament solid, care reflectă constanţa şi seriozitatea
exerciţiului unui istoric erudit în susţinerea obiectivului său.

136
 IV. 5 Tipologia intervenţiilor personale

Cele 26 de tomuri disponibile sau Caietele Şincai, denumire cu care se operează mai
frecvent, se constituie într-o sursă de primă importanţă pentru procesul reevaluării sale, nu
prin dimensiunile, cantitatea, sau chiar valoarea informaţiei preluate din izvoare, ci prin
intervenţiile personale la texte ale celui care transcrie şi care transformă această colecţie
într-un adevărat jurnal istoriografic. Dimensiunile şi varietatea intervenţiilor personale la
textele preluate (de ordinul miilor) au determinat în mod imperativ o ordonare şi
interpretare a acestora după criteriul relevanţei pentru metoda şi concepţia istorică, acestea
deschizând oportunitatea refacerii traseului de evoluţie al istoricului, de la primele trepte şi
până la formulele elaborate, vizibile la nivelele superioare asociate colecţiei sistematizate
Rerum Spectantium şi lucrării Hronica românilor. S-au constituit astfel următoarele
categorii de interevenţii personale, purtătoare de sens şi semnificaţie, care pot susţine o
paletă variată de analize istoriografice concentrate în sfera deconstrucţiei discursului istoric.

A. Notări personale marginale.

B. Notări personale la textul preluat: la început, în interior şi la finalul
textului.

Categoria notărilor marginale dezvoltă la rândul ei următoarele subcategorii:

1. notările marginale sintetice, cu rol de concentrare a informaţiei preluate din surse, în

cuvinte şi propoziţii cheie, care servesc drept borne de orientare în această masă
informaţională de mari dimensiuni.

2. notările marginale cu marcaj particularizat de tipul Nota Bene clasificate la rândul lor
în:

137
 a) trimiteri de tipul „vide” (vezi), utilizate pentru realizarea conexiunii informaţiilor.

b) observaţii critice raportate direct la autorul/sursa din care este preluată informaţia
istorică şi care se constituie într-un indiciu principal pentru cristalizarea concepţiei istorice,
marcată de cultul pentru adevăr şi imparţialitate în scrierea istoriei.

3. notările marginale de tipul raportărilor critice, fără marcaj particular, dar cu trimitere
directă la acelaşi efort de prelucrare critică a surselor cu care intră în contact, de filtrare a
informaţiei.

4. notările marginale interogative, marcate prin semnul de întrebare, care exprimă

propriile căutări ale lui Şincai şi care se constituie într-un indiciu la fel de important pentru
argumentarea ideii că nu avem de-a face cu o simplă compilaţie.

Cea de-a doua categorie se constituie din notările personale la textul preluat: început,
interior sau la finalul textului şi care dezvoltă la rândul ei următoarele subcategorii:

1. notări de tipul “vide” (vezi), pentru acelaşi proces de conexiune a informaţiilor.

2. indici de citare a informaţiei utilizate.

3. corecţii personale la text, cu specificaţia “potius” (mai degrabă) şi care reprezintă

corecţii, de la cele gramaticale până la cele de toponimie sau cronologie.

4. notări finale cu marcaj particularizat de tipul Nota Bene clasificate la rândul lor în:

a) notări explicative, pentru precizarea propriei metodologii utilizate în legătură cu o

sursă cu care a intrat în contact.

b) raportări critice la autor/sursa folosită.

c) notări sintetice în legătură directă cu informaţia preluată.

Un segment aparte, relevant pentru evoluţia lui Şincai la nivel metodologic, este dat de
categoria marcajelor grafice: marcarea cu X a informaţiei, încadrarea în chenar sau
sublinierea unor informaţii pentru evidenţierea lor şi corectarea cronologiei prin tăiere, cu
diferite tipuri de cerneală, semn al revenirii constante asupra informaţiei cu care a lucrat.

138
Toate aceste marcaje, o prezenţă constantă de-a lungul întregii colecţii, constituie indicatori
pentru existenţa unui proces de revizuire a informaţiei istorice, de confruntare a surselor, de
elucidare şi ordonare, care demonstrează o atitutine activă, faţă de sursele folosite.

Intervenţii personale la textele transcrise în perioada 1775-1780 au pentru Şincai o

funcţie de ordonare a volumului mare de informaţie, de fluidizare şi de semnalizare a
centrelor de interes pe diferite subiecte sau limite de timp, cu scopul unui transfer ulterior.
Analiza detaliată a tuturor acestor intervenţii personale a reprezentat deschiderea tot atâtor
porţi de acces pentru pătruderea în resorturile cele mai intime ale unui laborator istoric pe
care avem oportunitatea să-l surprindem în dimensiunea sa evolutivă.

Notata ex variis authoribus sau nivelul 1 al laboratorului istoric permite, întâi de toate,
o recuperare, mai vizibilă sub aspectul metodologiei şi secundar, sub cel al concepţiei
istorice. În această etapă se pun bazele tiparului de lucru care va fi preluat ulterior în
formule mai elaborate sau simplificate. Meodologia istorică se cristalizează din intervenţiile
personale ale lui Şincai la textele preluate, grupate simplificat în indici de metodă, cărora li
se asociază modul de citare, notările marginale şi intervenţiile la text. Toate acestea, pun în
lumină un efort istoric constant care debutează, are propriile căutări, se dezvoltă şi se
perfecţionează prin contactul şi analiza directă a surselor istorice.

Analiza modului de citare pune în evidenţă un istoric foarte riguros şi ordonat în relaţia
cu sursa utilizată, mult deasupra nivelului cronicarilor şi perfect încadrabil istoriografiei
europene erudite. Citarea unei surse cuprinde autorul, titlul lucrării, anul şi locul de apariţie,
ediţia, scurte informaţii despre autor (în ce timp a trăit, dacă a fost contemporan cu
evenimentele descrise)418. Localizarea exactă a informaţiei, prin menţionarea completă a
tuturor elementelor: parte, capitol, tom, paragraf, pagină (se menţionează în corpul textului
transcris inclusiv trecerea de la o pagină la alta, de la un capitol la altul) 419, anul pentru care

418
Exemplu: Raphaël Volateranus in „Comentariis Urbanis” impresso ex Basilae (Bâle), anno 1544, vivebat
authore tempore Mathiae Corvini et post.
419
Exemple: Sequitur pagina 541, Tom. IV, p. 2; Incipit pag. 1241, Tom. VII, p. 40; Incipit pag. 1675, Tom.
X, p. 5; Incipit numerus 13tius ejusdem anni 1574, Tom. XXI, p. 22.

139
serveşte informaţia, dezvăluie un mod de citare modern, comparabil oricând cu rigorile
contemporane în domeniu.

Metodologia de preluare şi mai ales raportare la informaţia istorică se defineşte

progresiv, de la tomul I până la tomul cu numărul XXVII. Tomurile de început, I-III, lasă să
se întrevadă o metodologie aflată în stadiu incipient: notările marginale nu sunt
sistematizate, lipsesc raportările critice iar informaţia este întreruptă, greu de urmărit. Sunt
de fapt căutările specifice oricăror începuturi şi un indiciu foarte important în discuţia
privitoare la existenţa unui model, a unui tipar de lucru pe care Şincai l-ar fi urmat în mod
riguros şi ne gândim aici în primul rând la un model românesc420. Prin acest demers,
Gheorghe Şincai se înscrie în continuarea preocupărilor deschise de Samuil Micu, care a
promovat prioritatea cercetării istorice, însă la un alt nivel şi într-o manieră absolut
personală raportată la antecedentele istoriografiei româneşti. În acest sens, am considerat
tomul I drept punctul zero al întregii construcţii ce stă sub semnul istoriei. Influenţele la
nivel metodologic, posibilele modele, au survenit concomitent cu constanţa efortului şi cu
lărgirea paletei de surse istorice cu care s-a intrat în contact, de la cele edite, până la cele
inedite, iar acest aspect este vizibil pe măsură ce se înaintează în colecţie. Astfel, tomul IV
conţine deja o foaie distinctă, în care se prezintă o listă a autorilor folosiţi421 şi paginile
între care se încadrează textele transcrise.

Informaţia preluată este prezentată într-o formulă uşor de urmărit, o bibliografie dacă ar
fi să utilizăm un termen actual, care, indiscutabil, reflectă un progres la nivel metodologic,
prin conştientizarea nevoii de sistematizare a volumului mare de informaţie care se
acumulează.

Notările marginale, o prezenţă constantă în tot acest laborator istoric, realizează o dublă
trimitere, atât la metoda, cât şi la concepţia istorică. Relevante pentru direcţia metodologică

420
S-a consultat în acest sens manuscrisul semnat Iacob Aron, Memoriale, aflat la Biblioteca Academiei
Române, Filiala Cluj-Napoca, Ms. latine, nr. 336. Parcurgerea acestuia a condus la concluzia ca nimic din
scrierile acestuia nu poate sugera pentru Gheorghe Şincai un model de inspiraţie, de la care ar fi pornit în
adunarea materialului istoric în perioada studiilor la Roma.
421
Formula utilizată începând cu Tomul nr. IV: Sequentes authores sunt ex quibus notavi eo, quid in hoc
Tomo continentur.

140
sunt notările marginale sintetice cu sau fără marcaj particularizat de tipul Nota Bene şi
trimiterile de tip “vide” (vezi). Marcajul Nota Bene transformă automat informaţia, prin
intervenţia personală a lui Şincai, fie că este marginală sau la text, într-un centru de interes,
imprimându-i posibila notă de transfer spre o construcţie ulterioară. Notările marginale
devin astfel adevărate coduri de gestionare a informaţiei istorice, care ghidează atât autorul,
cât şi pe cel care utilizează acest instrument. Le-am numit sintetice deoarece acestea
concentrează printr-un cuvânt sau propoziţie scurtă, esenţa textului reprodus, facilitând
astfel reperarea informaţiei şi ordonarea ei atât cronologic, cât şi tematic. Principalele grupe
tematice pe acest tip de intervenţie sunt: notările sintetice evenimenţiale, cronologice,
politice, descrieri geografice, etnografice, localizări, genealogice sau privitoare la originea
românilor422. Din punct de vedere numeric (ordinul miilor), acestea îşi revendică
preponderenţa faţă de celelalte tipuri de intervenţii.

La fel de importante la nivel metodologic, apar şi trimiterile de tipul vide (vezi) folosite
de Şincai pentru detalierea, explicitarea sau completarea unor informaţii istorice. Este un
procedeu care aşează informaţia din această colecţie masivă într-un sistem de vase
comunicante, nu o lasă în stadiul de masă amorfă. Încă de la acest nivel al laboratorului
istoric, informaţia circulă, sursele se confruntă între ele, într-un efort cantitativ subordonat
aceluiaşi scop, de recuperare obiectivă şi cât mai completă a trecutului istoric al românilor.

O altă categorie care întregeşte analiza metodei istorice la Gheorghe Şincai, în

dimensiunea ei evolutivă, este dată de intervenţiile la text, fie că sunt la începutul, în

422
Exemple selectate: Valachi juxta Annam Comnenam sunt nomades/Tom. II, p. 19; Dacia esse Colonia
Romana/Tom. III, p. 4; Valachi sunt Romani/Tom. III, p. 5; Vid in Dacia a Romanis facta/Tom. III, p. 9;
Argumentum quo valachi improbatur esse Itali, irridetur/Tom. III, p. 18; Valachi veniunt sub nomine
Dacorum/Tom. III, p. 26; Valachi sunt commixtio Romanorum et barbarorum/Tom. III, p. 39; Annus 1505,
Stephanus M.M. moritur, succidit Bogdanus filius/Tom. XI, p. 19; Michael Valachus Cardinalem Battori
vincit/Tom. XI, p. 23; Dracula valachi virtutes et vitia/Tom. XI, p. 37; S. Nicetas fuit natione Dacus, potius
valachus/Tom. XII, p. 13; Annus 370, origo et causa persecutionis Gothica/Tom. XII, p. 23; In Moldavia
religio est Graeca, Latina habens 19 parochias/Tom. XII, p. 84; Annus 1330 Bassarabus Valachus Carolum
Hungariae vincit/Tom. XIII, p. 4; Cumaniae situs/Tom. XV, p. 23; Valachi sun Romani origine ducti in
Daciam a Flacco/Tom. XV, p. 36; Valachi sunt dolosi et perfidi cum erga externos/Tom. XV, p. 46; Annus
1504, Stephanus M. Moritur, ejusdem laudes/Tom. XV, p. 59; Annus 1612, Constantinus Mohila succedit
Hieremiae patri suo in Moldavia/Tom. XVI, p. 14; Alexandri valachi genus, vitia et crudelitas/Tom XIX, p.
1; Descriptio Severini/Tom. XXIV, p.4.

141
interiorul sau la finalul textului. Cu sau fără marcajul Nota Bene, aceste notări au de regulă
o funcţie explicativă, de precizare a propriei metodologii folosite în legătură cu o sursă sau
alta, din care Şincai transcrie informaţiile. Preluarea informaţiilor se face preponderent in
extenso, în limbile originale ale surselor, latină, franceză, germană, italiană, greacă, element
care îi accentuează profilul erudit. Există însă şi situaţii în care Şincai prelucrează sintetic
informaţia423 cu care intră în contact şi o prezintă în limba latină. În condiţiile în care orice
prelucrare şi mai ales traducere reprezintă o intervenţie în sens 424, Şincai ţine să precizeze
de fiecare dată că sinteza realizată păstrează sensul dat de autor prin formula ubi latine
scripsi descripsi res quoad sensum author425.Tot în această direcţie se încadrează şi
menţionările lui Şincai faţă de lucrările426 şi mai ales documentele pe care le foloseşte, dacă
sunt originale sau traduceri: scripta est haec Epistola Graecae, quae translata a Crusio hic
sonat427.

Prezenţa în text a aceloraşi trimiteri de tipul vide, relevante pentru conexiunea

informaţiilor, la care se adaugă corecţiile (în formula potius/mai degrabă)428 la terminologia
întâlnită, de la cele gramaticale până la cele de toponimie, localizare, cronologie sau
identificare în succesiunea domnitorilor, completează la acest nivel, un exerciţiu care
creşte, se perfecţionează şi se rafinează direct proporţional cu constanţa efortului, oglindind
un spirit activ marcat de rigurozitatea şi ordinea lucrurilor. Urmărirea tuturor acestor
423
Exemple: A pagina 139 usque ad pagina 142 inclusive refert Turcas adeo terefactos fuisse a S..
Cantacuzeno, Tom. XIII, p. 27; pagina 200 et 201 describit, Tom. XIII, p. 45; Capite XVI scribit, Tom. XV,
p. 3.
424
Pentru problema istorie-interpretare: Umberto Eco, Interprétation et surinterprétation, Paris, Presses
Universitaire de France, 1996, pp. 21-41; Delia Felicia Marga, Introducere în analiza dicursului. Cu referire
la istorie şi sfera publică, Cluj-Napoca, Editura Efes, 2003, pp. 82-83.
425
Tom. XIII, p. 54; Tom. XVII, p. 100; Tom. XXIV, p. 60.
426
Exemplu: Laonicus Chalcocondylas in Historia de Rebus Turcicis quae extat Tomo 15to Byzantinae,
interprete Conrado Clausero, cujus tamen interpretationem erroneam, non semper fui secutus, Tom. XXIII,
p. 25.
427
Tom. XII, p. 78; Tom. XIII, p. 56.
428
Corecţiile realizate de Şincai realizează o dublă trimitere, atât la o metodologie extrem de riguroasă în
tratarea surselor, cât şi la concepţia istorică, marcată de un spirit critic constant. Exemple: corecţii
gramaticale, Tom. II, p. 101; Tom. III, p. 13, p. 26; Tom. IV, p. 5; corecţii de toponimie, Andronopolim-
intervenţie-potius Adrianopolim, Tom. II, p. 55; de localizare, S. Sava in Cappadocia-intervenţie-potius
Dacia, Tom. XII, p. 22; de identificare, Stephano Valacho-intervenţie-potius Moldavo, Tom. XIII, p. 6;
Clarae Moldavae-intervenţie-potius Valachae, Tom. XVI, p. 71; de cronologie, Anno 6712-intervenţie-potius
6711, Tom. II, p. 28.

142
elemente, purtătoare de semnificaţie la nivel metodologic, dar şi conceptual, după cum vom
vedea, poate demonta opinia susţinută de Nicolae Iorga, potrivit căreia Şincai nu făcea
distincţie între izvoarele istorice429.

Tot la acest capitol, concentrat în sfera metodei istorice, se poate înregistra subcategoria
semnelor grafice: marcarea informaţiei cu X şi încadrarea ei în chenar sau sublinierea în
scopul transformării ei în centru de interes, subordonat obiectivelor imediate ale autorului.
Din această perspectivă toată informaţia cuprinsă în Caietele Şincai poate fi departajată în
informaţie marcată şi informaţie nemarcată. Relevanţa la nivel metodologic constă în faptul
că aceste marcaje constituie indicatori pentru existenţa unui proces activ de revizuire şi
confruntare sursologică, prezent de-a lungul întregii colecţii. În baza acestor marcaje se pot
dezvolta analize cantitative dintre cele mai diverse, printre care, stabilirea unui traseu al
informaţiei şi exprimarea sa procentuală; câtă informaţie trece dinspre nivelul 1 spre nivele
2 şi 3, Rerum Spectantium, respectiv Hronica românilor. Informaţia nemarcată, prezentă în
acest laborator istoric constituie la rândul ei un segment care ilustrează nu doar diversitatea
domeniilor de interes pentru Şincai într-o tipologie a preocupărilor care îl aşează pe direcţia
istoriografiei Staatenkunde, cât mai ales cristalizează ipoteza unui proiect distinct pe care
acesta l-ar fi urmărit. Este vorba de explicitarea, în baza unor lucrări de specialitate,
dicţionare, lexicoane, geografii, a unei terminologii variate, de la hidronime, toponime,
oronime, etnonime430. Prin dimensiunile şi maniera de realizare a acestor adevărate liste,
sistematizate alfabetic, acest tip de informaţie poate cristaliza cu uşurinţă un dicţionar
istorico-geografic.
În mod evident, nivelul ilustrat prin colecţia Notata reprezintă debutul unui efort
cantitativ al lui Gheorghe Şincai, a unei activităţi arheografice, care se va prelungi şi la
nivele superioare. Remarcat în toate analizele istoriografice asupra subiectului, acesta nu a
exclus însă aspectul calitativ. Caietele Şincai evidenţiază, înainte de toate, o preluare
riguroasă a informaţiei istorice, bine sistematizată, prin punctarea centrelor de interes şi

429
Nicolae Iorga, Istoria literaturii, p. 186.
430
Tom. V; Tom. VI; Tom. VII; Tom. VIII.

143
trecută printr-un filtru critic. Înaintarea în colecţie reflectă în mod evident progresul
metodologic prin creşterea gradului de selectivitate a informaţiei, preluarea sintetică alături
de cea in extenso, analiza, compararea şi precizarea poziţiilor personale în raport cu sursa
utilizată. S-a reproşat colecţiei lipsa unui criteriu precis care să subordoneze informaţiile
transcrise. Absenţa unor repere româneşti în domeniu, coroborată cu abundenţa surselor
europene care invită la cunoaştere, în vederea susţinerii proiectelor istoriografice româneşti,
marcate de accentul naţional, justifică însă pe termen lung utilitatea acestui efort cantitativ
recuperator pe care Şincai îl deschide.
Păstrând coordonatele, pătrunderea în resorturile concepţiei istorice la Gheorghe Şincai
şi surprinderea ei în dimensiunea evolutivă, o propunem potrivit aceleiaşi grile, a
intervenţiilor personale, purtătoare de sens şi semnificaţie. Aceşti indicatori de concepţie se
coagulează în jurul următoarelor tipuri principale de intervenţii personale: notările
marginale şi notările la text.
Notările marginale, cu sau fără marcaj particularizat de tipul Nota Bene, cuprind de
această dată raportările/observaţiile critice la sursa/autorul cu care Şincai intră în contact431.

431
Exemple selectate: Falso Assemani notio de Valachia et Moldavia (Iosephus Simonius Assemanus)/notare
marginală, Tom. II, p. 5; Male Innocentius III Reges Bulgariae ex Romanis oriundos dixit cum fuerint ex
Romaei (Iosephus Simonius Assemanus)/notare marginală, Tom. II, p. 22; Falso dicitur Stephanus Moldaviae
tributarius fuit Turcis (Ioannes Dlugosius)/notare marginală, Tom. II, p. 65; Hic author Corvinum Mathiam
negat esse Romanum se sciatur esse valachus cum ipsemet valachos Romanos esse probet (Stephanus
Zamosius)/notare finală la text, marcată Nota Bene, Tom. III, p. 14; Pagina 420, libro 28 dicit Stephanum
post amisam Basarabiam in verba Cazimiri III iurase quod falsum esse (Martinus Cromerus)/notare finală la
text, marcată Nota Bene, Tom. III, p. 56; Annus 1468, Mathias Corvinus, Stephanum Moldaviae vincit, sed
faslitur; vide Cromerum ubi de Stephano IV notavo. (Raphaël Volateranus)/notare marginală, Tom. III, p. 72;
Annus 1467, Mathias Corvinus vincit Stephanum IV Moldavum quod falsum esse, vide Cromerum
(Abrahamus Bakshay)/notare marginală, Tom. IV, p.18; Dracula Valachus fuit paganus Romae baptizatus et
fit religiosisimus princeps sed probabilium mentitur (Ioannes Trithemius)/notare marginală, Tom. IV, p. 25;
Ann. 1476, Stephanus M. Moldaviae se subigit regi Polono, sed mentitur (Georgius Fabricius)/notare
marginală, Tom. VII, p. 21; Ann. 1497, totum est falsum et ex passione scriptum, vide Cromerum (Antonio
Foresti)/notare marginală, Tom.VII, p. 23; Valachiam cum Moldavia simul confundit et distingvit ut ex
descriptione Moldavia apparebuit (Michael Lequien)/notare marginală, Tom. VII, p. 34; Theophilius
Episcopus Transilvaniae et Ulphilas quos author confundit, sed sine ratione (Michael Lequien)/notare
marginală, Tom. VII, p. 42; Mysia orientalis quam Assemanus confundit cum nostra Mysia seu Moesia
/notare marginală, Tom. IX, p. 3; Hungari ante Bulgaros conversi, quod est falsum (Melchior
Inchofer)/notare marginală, Tom. IX, p. 19; Valachi res reliogionis tractant Ligua Gallica sed mentitur
(Henricus Spondanus)/notare marginală, Tom. XI, p. 4; Transilvania descriptio sed plena
erroribus,(Salmon)/notare marginală marcată Nota Bene, Tom. XI, p. 44; Mentitur Siculos esse graeci ritus et
Episcopum Klein fuisse se eorunt episcopum (Iosephus Vaissete)/notare marginală, Tom. XII, p. 93; Mentitur

144
Prezenţa lor constantă, la acest nivel al laboratorului istoric, constituie un argument
important pentru probarea unui proces de preluare şi prelucrare critică a informaţiei istorice
şi nu a unei simple transcrieri mecanice. Acest proces este completat de notările marginale
interogative, marcate prin semnul de întrebare, cu trimitere directă la reflexia istorică pe
care Şincai o realizează432.
Cel de-al doilea segment de indici însumează intervenţiile la text, cele mai multe, de
regulă, la finalul textului, cu sau fără marcaj particularizat de tip Nota Bene. Se pot
departaja la rândul lor în observaţii finale sintetice433 faţă de sursa din care s-a preluat
informaţia, cu precizarea poziţiilor personale ale lui Şincai434 şi raportări critice. Dacă
primul tip de intervenţie realizează adevărate caracterizări ale sursei cu care s-a lucrat,
dublate adesea de trimiteri care reflectă conexiunea informaţiilor, raportările critice
probează capacitatatea lui Şincai în câmpul evaluării şi analizei istorice.

Toate aceste intervenţii personale sunt oglinda unui efort permanent de căutare a
adevărului istoric, sunt semne ale modernităţii subordonate unui proiect istoriografic cu
totul nou faţă de ceea ce se realizase până la el. Urmărirea, analiza şi ordonarea lor lasă să
se întrevadă la acest nivel gândurile de început în scrierea istoriei: abordarea istoriei
românilor în context sud-est european, lărgirea orizontului istorico-geografic, viziunea
laică, prelucrarea critică a informaţiei cu care intră în contact, spiritul combativ.
Confirmarea şi evidenţierea prin notare marginală a unui eveniment/problemă din mai

author Stephanum Magnum tributarum fuisse Turcis et speciosam fingit litteram quasi Stephanus per eam
auxilium a Turcis petiviset (Ludovicus Tubero)/notare marginală, Tom. XV, p. 24; Deinde paulo inferius
mentitur author more suo solito quod Stephano Magnus per litteras veniam petierit a Matthia sequor ei
fidelem deinceps fore promiserit (Antonius Bonfinius)/notare finală la sursa utilizată, marcată Nota Bene,
Tom. XXVI, p. 26.
432
Exemple: Utrium daci sunt getae?, Tom. VIII, p. 5; aroteres qui fuerint?, Tom. X, p. 27; Tom. XII, p. 16.
433
Exemple: Deinde controversiam de Bulgaris inter Romanum et Constantinopolitanum Patriarchos
describit, Tom. IX, p. 88; Scribit author etiam de Rebellione Ioannis fratrem suum Petrus Bulgarorum, sed
illam clarius tradit Cedrenus, observaţie finală la sursa folosită (Leo Grammaticus), Tom. XXII, p. 48;
Praetermisi Michaelis Curapolatis et Leonis Armeni res gestas quae in Historia Byzantina inveniuntur, Tom.
V, p. 23.
434
Vide Tomum XIV in quo ex Assemano plura et melius annotavi, Tom. I, p. 1; Plura ex Assemano notare
desisto propterea quod non nulla in Tomo primo meorum adversariorum iam adnotavi quem vide caetera
autem aut continentur in Historia Byzantina gestis et Epistolis Inocentii tertii, aut ita confuse scripta sunt ab
Assemano ut ex iis cum summo labore possit aliquid colligi, Tom. II, p. 23.

145
multe surse,435 orientarea către o istorie explicativă şi temeinic argumentată sunt
principalele atribute ale demersului său la acest nivel, care se evidenţiază pe măsura
acumulării şi gestionării informaţiei. Verificarea şi compararea informaţiei436,
completarea437 sau detalierea438 se realizează progresiv, prin aşezarea surselor într-un
circuit care permite, o recuperare istorică obiectivă, de nivel ştiinţific, a trecutului
românilor. Conexiunea acestora este marcată prin trimiterile de tip vide (vide ann, vide
notas, vide prius, vide postquam, vide ubi)439, care ilustrează, la nivel conceptual, o
atitudine activă, analitică. La Gheorghe Şincai istoria nu este o succesiune mecanică de
evenimente disparate, fără legătură între ele. Confruntarea, evaluarea440, şi compararea
surselor (Recitat etiam Epistolam Ecclesiae Gothicae Papebrochius, sed eam non descripsi
cum habeam descriptam ex Ruinarto initio hujus Tomi)441, constituie procedee vizibile şi
constante în tot acest efort de proporţii. Şincai se arată interesat şi de sursele care stau la
baza poziţiilor autorului din care transcrie, în special sursele istoriei antice pe care le
notează cu scopul de a le consulta, stabilind astfel un traseu de circulaţie a informaţiei442.

435
În special pentru problemele legate de originea românilor: valachi genus italicum sunt (Tom. IX, p. 7, p.
18, p. 34, p. 79) sau Huniades erat valachicus (Tom. III, p. 20; Tom. VII, p. 25; Tom.VII, p. 27; Tom. IX, p.
7; Tom. XIII, p. 2); Mathias rex fuit valachus et pro insigne Corvum habebat, (Tom. III, p. 72).
436
Exemplu: Zonaras in iis, quae scribit usque Imperium Isacii Comneni ubi Cedrenus definit oppime
convenit cum isto; id eo uti notata jam ex Cedreno praetermitto, observaţie la text, maractă Nota Bene, Tom.
XXII, p. 93; Cedrenus cum Leone Grammatico convenit in iis quae hic ad annos 914 et 916 ad Catasyrtas
tamen Bulgaros dicit victos fuisse, observaţie la text (Georgius Cedrenus), Tom. XXII, p. 52.
437
Completarea informaţiilor preluate de la Reinaldus Heidensteinus prin menţiunea finală la sursă, de tip,
Nota Bene: Christophorus Vasevicius, in oratione funebri quam in funere Stephan Bathori regis Polonia fuit,
aperuit…” în Tom. IV, p. 16.
438
Exemple: Vide etam Notes ad Innocentium 3tium Tomo XIV meorum scriptorum, Tom. VII, p. 70; Tom. X,
p. 25.
439
Exemple: Tom. III, p. 72; Tom. X, p. 25, p. 27, p. 29, p. 30; Tom. XII, p. 32, p. 48, p. 55, p. 56, p. 70, p.
77;
440
Informaţie pentru anul 866 preluată din Melchior Inchoffer însoţită de observaţia finală Nota Bene: In
praecedentibus non extractis summa confusio esse et contradicit Ludovico Schönleben qui Michaelem fuisse
Monachum, Tom. IX, p. 21.
441
Tom. XII, p. 25.
442
Exemple: Tom. V, pp. 28-50, la sursa din care transcrie (Sethus Calvisius) sunt indicate şi izvoarele
folosite de autor, pe care Şincai le va căuta ulterior; Refert Dracula Scelera quae apud Assemanum sunt (Pius
Papa Secundum), observaţie marginală Tom. IX, p. 18; Quae hic notata legis, non Xiphilini sed Dionis sunt,
nam Xiphilinus quidem multa ad Dionis opera addidit, cum multi Dionis libri perti erint, non tamen, quod
inventa sunt vertendo, abbreviando, observaţie finală la sursa folosită, Tom. IX, p. 49; Plura de Sequentibus
principus Transylvaniae refert author, sed ea notata sunt ex aliis authoribus, observaţie finală marcată Nota

146
 Şincai caută să se informeze cât mai pe larg, din lucrări de specialitate, asupra unei
palete largi de subiecte: localizarea exactă a toponimiei şi evoluţia în timp a acesteia,
delimitare regională, cronologie, aspecte de demografie. Este un gen de informaţie
complementară cu cea pur istorică, ce lasă să se întrevadă poziţia acestuia în relaţia istorie-
geografie, orientată pe direcţia deschisă de istoriografia de cunoaştere a statelor. În cazul
acestui tip de informaţie Şincai nu s-a mulţumit doar cu simpla transcriere, a prelucrat-o şi a
ordonat-o pe diferite centre de interes. În cadrul colecţiei, aceasta se evidenţiază prin marca
Notae in notata ex.443.
Atitudinea critică în relaţia cu sursele constituie la Şincai un fir roşu, o prezenţă
constantă de-a lungul travaliului de recuperare şi reconstituire punctuală a istoriei
românilor, pe care îl iniţiază în acest stadiu. Pentru susţinerea acestei atitudini, observaţiile
personale marcate de formulele cheie mentitur author, falsum est, sed frustra aruncă o nouă
lumină asupra tipului de efort realizat, care nu poate fi rezumat la o simplă muncă de
secretariat. Analizarea informaţiilor cu care intră în contact, marcarea poziţiilor
subiective444 ale unor autori care scriu din pasiune445, efortul spre obiectivitate, rezultat din
confruntarea permanentă a surselor, realizarea conexiunii informaţiilor prin procedeul
trimiterilor, reflectă cristalizarea unui laborator istoric propriu, încadrabil rigorilor moderne
în scrierea istoriei. Demontarea etichetei de compilator este susţinută şi de observaţiile
personale, prezente de regulă la finalul sursei utilizate şi care constituie adevărate evaluări
pentru indicarea modul în care autorul văzut s-a informat, sursele pe care îşi bazează
afirmaţiile, felul informaţiilor pe care le transmite.
În cadrul acestui efort cantitativ de recuperare cât mai riguroasă a istoriei românilor, un
loc important îl deţine interesul pentru o cronologie cât mai exactă, subordonat nevoii de
eliminare a hiatusurilor şi reconstituire completă. Minuţiozitatea demersurilor sale446,

Bene la Ioannes Palatius, tom. XI, p. 60; Hucusque Bollandus tum vitam sanctorum ab anonymo scriptam
atque Metaphraste relatam, observaţie finală marcată Nota Bene la Ioannes Bollandus, Tom. XII, p. 17.
443
Tom. II; Tom. VI; Tom. VII; Tom. X.
444
Exemplu: Bonfinius ocultat victoriam Stephani M. de Matthia Corvino, Tom. XXV, p. 32.
445
Ann. 1497, totum est falsum et ex passione scriptum (Antonio Foresti), vide Cromerum, Tom. VII, p. 23.
446
Revizuirea permanentă a informaţiilor pe acest segment şi corecţiile aplicate pe măsura parcurgerii unor
surse mai credibile, Tom. V, pp. 1-22.

147
confirmate de multe ori de cercetările moderne,447 se relevă prin procedeele realizate:
confruntarea448 şi compararea surselor449, raportarea critică (în formula cheie author
neglegit chronologiam însoţită adesea de trimiterea la o altă sursă)450, deducţiile aplicate în
situaţia în care o sursă nu este explicită (prezente în formulele credo anno, contingere
anno)451, precizările la tipul de cronologie dintr-o sursă452, conexiunea informaţiilor, prin
transferurile realizate dinspre o sursă sau alta pe această problemă453. Încercarea de stabilire
a unei cronologii cât mai exacte constituie un proces activ, prezent pe tot parcursul
travaliului la acest nivel. Revizuirea indicaţiilor marginale ale anilor şi corecţiile
efectuate454, critica aplicată surselor confuze îndreptăţesc pe deplin afirmaţia lui Edgar
Quinet, potrivit căreia Şincai a făcut ordine acolo unde era haos455.
Primele corecţii pe care Şincai le realizează, concomitent cu extinderea surselor de
informare, sunt de cronologie. Se evidenţiază, astfel, un demers subordonat dezideratului de
reconstituire exactă a trecutului. Efortul pentru veridicitate, eliminarea lacunelor, a
confuziilor este, atât unul cantitativ, cerut de stadiul istoriografiei româneşti a acelor
timpuri, cât şi calitativ, printr-o rigoare ce depăşeşte cu mult nivelul cronicăresc. La nivelul

447
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. 56, p. 75, p. 139, p. 149.
448
Exemplu: Annus 1507 a Doglioni ut Vapovius 1509, Tom. IV, p.45.
449
Exemplu: Author quoad Chronologiam cum aliis non convenit, Tom. XIII, p. 3.
450
Exemple: Author neglegit Chronologiam (Reinaldus Heidenteinus), vide eunde Bucholcerum, Tom. IV, p.
16; Author in annotando anno modice est negligens sed Hoffmanus in Lexico universali, Tomo primo dicit
Amuratem III esse mortum anno 1595,Tom. IV, p. 47; refert bellum anno 1421 sed de anno dubito, notarea
marginală este însoţită de indicarea anului 1422, Tom. III, p. 43; Author valde neglexit chronologiam sed
quad Petrum Sexti Moldavi mortem aspice Lazarum Soranzanum, Tom. IV, p.16; Annus 1492, vide
Cromerum quia falsum dicit author hic Giovanni Niccolo Doglioni) in quantum ad causam belli errat etiam
quo ad annum, Tom. IV, p. 45; Contingere ut videtur anno 1604 et initio anni 1605 sed quoad annos huic
authori non valide fidendum praecipue posterioribus 7 annis Tom. IV, p. 56.
451
Exemple: Haec probabilius contingere anno Christi….Tom. III, p. 45, pp. 52-54, p. 57, p. 66; Contingere
tempore belli Vittelium inter Vespasianum, Tom. IX, p. 45; contingere post victum Antonium, Tom. IX, p. 46;
credo anno..., Tom. XIII, p. 56, p. 58; contingere circa annum Christi 1514, Tom. IX, p. 55; facta ut credo
anno 1469, Tom. XI, p. 15; exquibus verbis colligo, ea quae filiabus Mircaenae contingere, evenisse anno
1564 ac proinde Mirzam valachum mortum fuisse eodem anno, notare finală marcată Nota Bene la Martinus
Crusius, Tom. XII, p. 82.
452
Exemplu: Author ex annis Chr.detrahere solet ad annum divinae incarnationis, Tom. XXII, p. 25.
453
Exemple: Hoc est anno 1574 ut ex Spondano in hoc ipso Tomo anotavi, în Tom. XI, p. 61; Annus 1599-
intervenţie-vide anno 1598, Tom. XVI, p. 3.
454
La informaţia preluată din Bartolomeo Dionigi pentru anul 1492, apare observaţia marginală potius 1497
ut vult Cromerus, Tom. IV, p. 44.
455
Al Papiu Ilarian, op. cit., p. 136.

148
concepţiei, parcurgerea colecţiei lasă să se întrevadă debutul şi evoluţia unui istoric în care
se regăsesc orientările majore ale veacului, spiritul erudit, care deschide secolul al XVIII-
lea, dublat de pragmatismul Luminilor, ambele subordonate obiectivelor mişcării naţionale
din Transilvania.
Parcurgerea colecţiei pune în evidenţă prioritatea unui efort cantitativ, de reconstituire
istorică, cerut de stadiul istoriografiei româneşti de la jumătatea secolului al XVIII-lea.
Astfel, nivelul 1 al laboratorului istoric, ilustrat de Notata primeşte, prin formă şi conţinut,
valoarea unei lucrări instrument pe care Gheorghe Şincai o aşează la baza proiectului său de
istorie a tuturor românilor. Descifrarea laboratorului istoric este permisă în această etapă, de
indicatorii de metodă şi concepţie, intra şi extratextuali, care se coaguleză prin numeroasele
intervenţii personale ale celui care transcrie. Inventarierea după un traseu coerent şi analiza
lor, au scos la lumină profilul unui istoric riguros, marcat de cultul detaliului, dar foarte
ordonat în relaţia cu sursele sale, înzestrat cu spirit critic şi deschis către o paletă largă de
surse pe care le stăpâneşte cu uşurinţă, atribute care îl detaşează evident de maniera de
lucru cronicărească. La acest nivel, evident este mai întâi progresul realizat pe direcţia
metodei istorice prin tot ceea ce cuprinde la Şincai procesul de gestionare a surselor: citare,
analiză, raportare personală, comparare, conexiune, transfer. Aceste procedee probează un
exerciţiu încadrabil unor rigori moderne în cercetarea istorică, modelat de şcoala erudiţiei
europene, căreia Gheorghe Şincai îi datorează formarea sa ca istoric. Concepţia istorică se
defineşte progresiv, prin aceleaşi observaţii personale în/la textele cu care intră în contact şi
care reflectă un spirit critic constant, o atitudine activă în relaţia cu sursele.
Investigarea detaliată a nivelului 1 al laboratorului istoric pe direcţiile metodă şi
concepţie, permite cu uşurinţă demontarea unei etichete, aceea de simplu compilator. Cele
aproape 2000 de pagini manuscrise dezvăluie, nu doar roadele unei activităţi arheografice
remarcabile, unică în istoriografia românească a momentului, ci şi contururile unui istoric
aflat în plin proces de formare, angajat programului emancipării politice, un spirit care
amestecă rigoarea ştiinţifică cu pragmatismul Luminilor.

149
 IV. 6 Lista autorilor/titlurilor care apar în Notata ex variis authoribus per G.
Gabrielem Sinkay

Tomul nr I.

1. Ex Josephi Simonii Assemani456 Bibliothecae Vaticanae Praefecti et Sacrosantae

Basilicae Principis Apostolorum de urbe Canonici, Tomo Quinto intitulato
Kalendaria Ecclesia Slavicae sive Graeco-Moschae, parte prima, cap[ite] 4,
impres[sa] Romae apud Faustum Amicorum, anno 1755. Vixit author illo tempore
quo liber impressus est.

Tomul nr. II

1. Joseph Simonius Assemani Bibliothecae Vaticanae Praefectus [et]c In

Kalendariis Ecclesiae Universae, edit[is] Romae 1755.
2. Gesta Innocentii III. Romani Pontificis457, auctore incognito sed Caetaneo quae
emendavit ad fidem codicum M[anu]s[cripta] et cudi [sic!] curavit Stephanus
Baluzius, Parisiis, anno 1682.
3. Notae in Notata ex Gestis Inocentii III.(reprezintă explicitare de informaţie în
baza următorilor autori: Antoine Augustine Bruzen,458 Dictionario

456
Joseph Simonius Assemanus (1687-1768). Face parte dintr-o familie de origine libaneză ai cărei membrii
s-au dedicat studiului manuscriselor orientale din bibliotecile romane. Joseph a fost custode al Bibliotecii
Vaticana, iar printre realizările sale se numără şi o istorie a literaturii siriene. Vezi pentru detalii Grande
Enciclopedia Vallardi, vol. 2, Milano, Casa Editrice Dr. Francesco Vallardi, 1964, p. 203; Catholic
Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/01794a.htm
457
Papa Innocentiu III (1160-1216), considerat unul dintre cei mai mari papi ai Evului Mediu. A studiat
teologia la Paris şi jurisprudenţa la Bologna. Papatul său cuprinde perioada 1198-1216. Vezi detalii în
Catholic Encyclopedia, www. newadvent.org/cathen/08013a.htm

150
 Geographico; Ioannes Iacobus Hofmanus459, Lexico universalis; Carolus du
Fresne460 (du Cange), Glossario mediae et infimae Latinitatis.
4. Ioannes Dlugossius seu Longinus in Historia Polonica461; vixit author tempore
Casimiri III Poloni et Stephani M[agni] Moldavi.

Tomul nr. III

1. Stephanus Zamosius in libro intitulato Analecta Lapidum vetustorum et

nonnullarum in Dacia antiquitatum462 impresso Francofurti anno 1598.
Dedicavit author librum anno1593.
2. Laurentius Toppeltinus de Medgyes in libro intitulato Origines et occasus
Transsylvanorum463, impresso Lugduni anno 1667, quo anno etiam dedicavit
Michaëli Apafi Principi Tran[silva]niae.
3. Abrachamus Bucholcerus464 in Indice Chronologico, impress[o] Francofurti
anno 1612, quo etiam anno liber dedicatus.

458
Antoine Augustine Bruzen de Lamartinière (1662-1749), erudit francez. Este recunoscut prin lucrarea
Dictionnaire géographique, historique et critique, 10 volume, Ediţie revăzută şi completată, Paris, 1726-
1730. Vezi detalii în Grand Larousse Encyclopédique, vol. 6, Paris, Librairie Larousse, 1960, p. 563.
459
Johann Jacob Hofmann (1635-1706), umanist german, recunoscut prin lucrarea Lexicon universale
historico-geographico-chronologico-poetico-philologicum, 2 volume, Basel, 1677. Pentru detalii vezi
Christian Gottlieb Jöcher, Allgemeines Gelehrten Lexicon, 2 Band D-L, Lepizig, 1960-1961, p. 1659 şi
Wikipedia The Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Johann_Jacob_Hofmann
460
Charles du Fresne (1610-1688), erudit francez, primul care a studiat în mod ştiinţific istoria Bizanţului.
Este recunoscut prin lucrările Glossarium ad scriprores mediae et infimae latinitatis (3 volume, Paris, 1678)
şi Glossarium ad scriptores mediae et infimae graecitatis (2 volume, Paris, 1688). Detalii în Grande
Enciclopedia Vallardi, vol. 5, p. 503; Catholic Encyclopedia, www. newadvent.org/cathen/05181b.htm
461
Ioannes Dlugossus seu Longinus (1415-1480), umanist polonez, recunoscut pentru lucrarea Annales seu
cronici incliti regni Poloniae, tipărită pentru prima dată în perioada 1701-1703. De asemenea autor al lucrării
Historiae Polonicae libri XIII. Primele XII cărţi din această lucrare apar în perioada 1455-1480 iar în
întregime lucrarea apare în perioada 1711-1712 la Leipzig. Pentru detalii despre autor şi operă vezi Christian
Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 157.
462
Stephanus Zamosius (Szamosközy), (cca 1565-1612), umanist maghiar, cunoscut prin lucrarea Analecta
lapidum vetustorum et nonnularum in Dacia antiquitatum, ed. I Padova, 1593, ed. II Frankfurt 1598. Detalii
despre autor în Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 2145; Pentru conţinutul lucrării vezi Adolf
Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, pp. 153-154.
463
Laurentius Toppeltinus (1641-1670), erudit sas, recunoscut prin lucrarea Origines et occasus
Transsylvanorum, ed. I, Lyon, 1667. Pentru detalii despre importanţa şi conţinutul lucrării vezi Adolf
Armbruster, op. cit., pp. 197-198; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 1250.

151
 4. Lazarus Soranzus Patricius Venetus465 in Libro intitulato Ottomannus sive de
rebus Turcicis; vixit author tempore Mahometis III et Clementis VIII
Pont[ificis] Max[imi].
5. Claudius Ptolemaeus Alexandrinus466 in Geographia; vixit author ut Hoffmanus
refert tempore M[arci] Aurelii Antonini.
6. Ammianus Marcellinus467 in libro De rebus gestis aliquorum Imperatorum,
impres[so] Lugduni Batavorum anno 1693; vixit author quo miles Iuliani
Apostatae temporib[us] et etiam post illum diu.
7. Martinus Cromerus468, Varnensis Ep[isco]pus, De origine et rebus gestis
Polonorum, impres[so] ex Coloniae Agripinae, anno 1589; vixit author circa
idem tempus.
8. Marcellinus Comes469 in Chronico apud Iacobum Sirmontum, Tomo [secun]do,
impresso Parisiis, anno 1696; vivebat Marcellinus tempore Iustiniani
Imperatoris.

464
Abrahamus Bucholcerus (1529-1584), umanist german, recunoscut prin lucările Index Chronologicus
(1580) şi Chronologia (1584). Dintre ediţiile acestei ultime lucrări le amintim pe cea de Heidelberg, 1594 şi
cea de Frankfurt din 1612, folosită în cazul de faţă de Gheorghe Şincai. Pentru detalii despre autor vezi
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band, p. 1451.
465
Lazaro Soranzo, umanist italian, autor al lucrării L’Ottomano, ed. I, Ferrara 1598. Detalii pentru ediţiile şi
importanţa lucrării în argumentarea originii romane a românilor în Adolf Armbruster, op. cit., p. 149;
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 683.
466
Claudius Ptolemaeus (cca. 90-168), geograf şi astronom grec, recunoscut mai ales prin lucrarea
Geographia, 7 volume, rămasă drept reper în domeniul geografiei până în secolul XV. Pentru detalii despre
viaţa şi opera sa vezi Wikipedia The Free Encyclopedia, www. en.wikipedia.org/wiki/Ptolemy; Christian
Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, p. 1798.
467
Ammianus Marcellinus (cca. 330/335-400?), istoric de origine greacă, reprezentant al culturii romane
târzii. A scris o istorie a Imperiului Roman de la urcarea pe tron a împăratului Nerva (96) până la moartea
împăratului Valens (378), o lucrare în 31 de cărţi dintre care primele 13 s-au pierdut. Cele 18 cărţi rămase
acoperă perioada 353-378. Pentru detalii despre viaţa şi opera sa vezi Pompiliu Teodor, Introducere în istoria
istoriografiei universale, Cluj-Napca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000, pp. 69-70; Wikipedia The
Free Encyclopedia, www. en.wikipedia.org/wiki/Ammianus_Marcellinus
468
Martin Cromer (1512-1589), umanist polonez, recunoscut în domeniul istoriei prin lucrarea De origine et
rebus Polonorum libri XXX, ed. I, Basel, 1555. Alte ediţii: Basel 1562 (limba germană), Köln 1589, Cracovia
1611 (limba poloneză). Pentru detalii despre autor vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band, p. 2211;
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/08702b.htm
469
Marcellinus Comes, cronicar latin, scolul VI d.H, cancelar în timpul domniei împăratului Iustinian I (527-
565), autor al lucrării Annales, ed. I, Paris, 1546. Pentru detalii despre autor şi ediţii ale lucrării vezi Catholic
Encyclopedia www.newadvent.org/cathen/09639b.htm; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, p.
138.

152
 9. Raphaël Volaterranus470 in Comentariis Urbanis impres[so] Basileae, anno
1544, vivebat authore tempore Mathiae Corvini, et post.
10. Michael Antonius Baudrand471 Parisinus in Geographia ordine litterarum
disposita, impres[so] Parisiis anno 1682 quo tempore author vixisse videtur.
11. Digestorum seu Pandectarum Florentinorum Libro 50, Titulo 15, de Censibus,
numero primo, sequentia continentur472.

Tomul nr. IV

1. Bernardus Vapovius473 de Radochoniae in Fragmento res gestas Polonorum

Cromeri continuante, impresso Coloniae Agrippinae cum historia Cromeri anno
1589 quo saeculo vivebat author.
2. Reinaldus Heidensteinius474 in Comentariis de bello Moscovitico, impres[so]
Coloniae Agrippinae cum Cromero anno 1589, circa illa tempora author vivebat.
3. Abrahamus Bakschay Pannonius475 in Chronologia Regum Ungariae impres[sa]
cum Antonio Bonfinio Francofurti anno 1581, circa idem tempus author vivebat.

470
Raffaelo Maffei zis şi Volterrano (1451-1522), umanist italian, istoric şi teolog. Se numără printre primii
umanişti care afirmă la începutul secolului XVI originea romană a românilor. Printre lucrările sale se numără
şi Commentariorum rerum urbanarum libri XXXVIII, ed. I, Roma 1506. Lucrarea cunoaşte mai multe ediţii.
Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Adolf Armbruster, op. cit., p. 84; Catholic Encyclopedia,
www.newadvent.org/cathen/09522c.htm
471
Michael Antoine Baudrand (1633-1700) geograf francez, autor al lucrărilor Geographia ordine litterarum
disposita, 2 volume, ed. I, Paris, 1681-1682 şi Dictionnaire géographique et historique, 2 volume, ed. I, Paris,
1705. Pentru detalii despre autor şi lucrări vezi Grand Larousse, op. cit., vol. 1, p. 960; Christian Gottlieb
Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, p. 861.
472
Digesta seu Pandectae, culegerea de fragmente extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici, întocmită la
ordinul împăratului Iustinian I în perioada 530-533, considerată cea mai importantă contribuţie la istoria
jurisprudenţei. Materialul este organizat în 50 de cărţi dispuse în 7 părţi. Pentru detalii despre lucrare vezi
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/11439a.htm
473
Bernard Wapowski (cca. 1450-1535), umanist polonez, cartograf şi cronicar. Pentru detalii despre autor şi
lucrările sale vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band, p. 1444; Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.pl.wikipedia.org/wiki/Bernard_Wapowski
474
Reinhold Heidenstein (1553-1620), cronicar polonez, secretar al regelui Ştefan Bathory. Autor al lucrărilor
Rerum polonicarum ab excessu Sigismundi Augusti libros 12 şi De bello moscovitico Stephani regis Poloniae
cum Johanne Basilovicio, ed. I, Cracovia, 1585. Pentru detalii despre autor vezi Christian Gottlieb Jöcher, op.
cit., 2 Band, p. 1443.

153
 4. Aeneas Sylvius Senensis476 S[anctae] Romanae Eccl[esiae] Cardinalis, qui
postea fuit Pius II Pont[ifex] Max[imus] in Historia Bohemica.
5. Ioannes Trithemius Spanheimensis477 in tomo secundo Annalium
Hirsaugiensium, vivebat author anno Chr[isti] 1512.
6. Bartolomeo Dionigi da Jano nell’libro intitolato478 Delle Historie dell’ Mondo
parte quinta aggiunta novamente alla notabile historia di M[arco] Giovanni
Tarcagnota e stampato in Venetia nei anni 1606; nel tempo medesimo viveva
autore.
7. Giovanni Nicolo Doglioni479 nell Tomo secundo del Theatro universale dei
principi, et di tutte le historie del’ mondo, stampato in Venetia ne’anni 1606 ha
dedicato il libro l’autore nell’ anno 1605.
Tomul nr. V

1. Ex Historia Miscella480 ab incerto authore consarcinata complectente Eutropii

Historiam Romanam quam Paulus Diaconus multis additis, rogatu Adelbergae
475
Ábrahám Baksay (1530-1577), cronicar maghiar, secretar al regelui Albert Laski al Poloniei, autor al
lucrării Chronologia de regibus Hungariae, ed. I, Cracovia, 1567. Această lucrare va fi anexată la Istoria lui
Bonfinius în anul 1568. Vezi Magyar Írók. Élete és Munkái. A Magyar Tudományos Akadémia
Megbizásából, Irta Szinnyei József, 1 KÖTET, Budapest, Kiadja Hornyánszky Viktor, 1890, p. 373.
476
Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), umanist italian, papă sub numele de Pius al II-lea (1458-1464). A
contribuit la răspândirea teoriei despre originea romană a românilor în lumea apuseană. Dintre lucrările sale
se remarcă scrierea autobiografică Pii II Commentarii rerum memorabilium quae temporibus suis
contingerunt; Historia Bohemica, sau Historia rerum Frederici III imperatoris. Ediţii incomplete ale întregii
sale opere au fost publicate la Basel, 1551 şi 1571. Pentru detalierea conţinutului lucrărilor şi a pontificatului
vezi Adolf Armbruster, op. cit., pp. 57-61 şi Catholic Encyclopedia, www.
newadvent.org/cathen/12126c.htm.
477
Johann Trithemius (1462-1516), cu numele adevărat Johannes Heidenberg, umanist benedictin de origine
germană. Autor al lucrării Annales Hirsaugiensis, 2 volume, ed. I, 1690. Pentru detalii despre viaţa şi opera sa
vezi Wikipedia The free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Johannes_Trithemius; Catholic
Ecncyclopedia, www.newadvent.org/cathen/15062a.htm; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, pp.
1326-1329.
478
Bartolomeo Dionigi da Fano, literat ecleziastic italian, mort după anul 1606, autor al lucrării Giardino di
tutte historie del mondo, ed. I, Venetia, 1606. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 137.
479
Giovanni Niccolo Doglioni (1548-1629), istoric şi literat italian, autor al unor lucrări de istorie şi
geografie. Dintre lucrările sale se remarcă: Del Theatro universale dei Prencipi et di tutte l’Historie dell
mondo, 2 volume, ed. I, Venetia, 1606; Venetia trionfante et sempre libera, ed. I, Venetia, 1613; Amfiteatro di
Europa, ed. I, Venetia, 1623. În această ultimă lucrare menţionată sunt rezumate principalele cunoştinţe ale
vremii despre Ţările Române şi originea românilor. Pentru detalii despre lucrările autorului vezi Christian
Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 166; Adolf Armbruster, op. cit., p. 164.

154
 Beneventanae Ducis, a Valentiniani Imperio usq[ue] ad tempora Iustiniani
deduxit et Landulphus Sagax seu quisquam alius continuavit usq[ue] ad annum
Chr[isti] 806.
2. Notae in Miscellam ex diversis authorib[us] excerptae per me ad intelligenda
antiqua Nomina rerum. (explicitare de informaţie din autorii: Michael Antonine
Baudrand Geographia; Antoine Augustine Bruzen, Dictionario Geographico;
Ioannes Iacobus Hoffmanus, Lexico universalis).
3. Sethus Calvisius481 in Opere Chronologico, impresso Francofurti, anno Christi
1650.
4. Nota: Operis Chronologici a Setho Calviso Conscripti continuatio per A P F B
[sic!] est continua editio cum priori482.

Tomul nr. VI

1. Inscriptiones Dacicae, R[everen]d[issi]mo D[omi]no Iacobo Aron483

transmissae Romam Ill[ustrissi]mo ac R[everen]d[issi]mo D[omi]no Stephano
Borgia, Sacrae Congre[gationis] de Propaganda Fide Secretario, anno 1776,
mense Iulio.

480
Este vorba de scrierea care completează lucrarea lui Eutropius, Breviarium historiae Romanae.
Completările se fac de către Paulus Diaconus şi Ladolphus Sagax. Acesta din urmă va duce evenimentele
narate până în anul 806. Titlul complet al lucrării este Historiae miscellae a Pavlo Aqvilegiensi Diacono
primvm collectae, post etiam a Landvlpho Sagaci avctae productaeque ad imperium Leonis IV, id est annum
Christi DCCCVI., libri XXIV, ed. P. Pithoeus, Basileae, 1569. Vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Eutropius; pentru Paulus Diaconus vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3
Band M-R, p. 1325; pentru Landolphus Sagax vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 2241.
481
Stehus Calvisius (1556-1615), umanist german, cronicar şi muzician, autor al lucrării Opus Chronologicum
ad annumMDCLXXXV, ed. I, Leipzig, 1605. Paentru detalii despre viaţa autorului vezi Wikipedia The Free
Encyclopedia, www. en.wikipedia.org/wiki/Sethus_Calvisius; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C,
p. 1583.
482
Continuator Calvisii. Autor neidentificat.
483
Ioan Iacob Aron, canonic greco-catolic cu studii de teologie şi filosofie la Roma, profesor la Blaj şi prefect
de studii la Seminarul Sancta Barbara din Viena. Este ales în anul 1782 episcop al Blajului dar nu este
consacrat. Vezi Enciclopedia Română, de Dr. C. Diaconovici, vol. 1, Sibiu, 1898-1904, p. 269.

155
 2. Notae in Inscriptiones Dacicas ordine alphabetico (explicitare de informaţie din
autorii Iacobus Facciolatus484, Lexico, Samuel Pitiscus485, Lexico Antiquitatum
Romanorum, Carolus du Fresne (du Cange), Glossario mediae et infimae
Latinitatis, Antoine Augustine Bruzen, Dictionario geographico, Onuphrius
Panvinius486, De civitate romana).
3. Sertorius Ursatus487, In Commentario de Notis Romanorum a Ioanne Georgio
Graevio488 in sui Thesauri Antiquitatum Romanarum, Tomum XI, cuius paginas
sequemur in citando, relatus, vivebat author anno 1672.

Tomul nr. VII

1. Paraleipomena rerum memorabilium a Friderico [ secun]do usq[ue] ad

Carolum Aug[ustum], id est, Christi ab anno 1230 usq[ue] ad annum 1537 per

484
Iacobus Facciolatus (1682-1769), erudit şi lexicograf italian. Lucrarea folosită de Şincai, în cazul de faţă
este Lexicon septem linguarum emendatum, auctum, ed. I, Padova, 1718. Este vorba de o ediţie revizuită a
cunoscutului dicţionar Calepinus. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările sale vezi Grande Enciclopedia
Vallardi, op. cit., vol. 6, p. 254; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Ergänzungsband C-J, pp. 996-997;
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/05747a.htm
485
Samuel Pitiscus (1637-1727) erudit olandez, preocupat de antichităţile romane, autor al lucrării Lexicon
Antiquitatum Romanorum, ed. I, Leeuwarden, Olanda, 1713. Pentru detalii despre lucrare vezi Adolf
Armbruster, op. cit., p. 245; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, pp. 1603-1604.
486
Onophrius Panvinius (1530-1568), erudit italian, teolog, istoric şi arheolog, protejat al papei Pius IV care îl
numeşte revizor la Biblioteca Vaticana (1156). Dintre lucrările sale amintim: Fasti et triumphi Romanorum a
Romulo usque ad Carolum V, ed. I, Veneţia, 1557; Epitome Romanorum pontificium, ed. I, Veneţia, 1557; De
republica Romana, Veneţia, 1558. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările autorului vezi Grande Enciclopedia
Vallardi, op. cit., vol. 11, p. 685; Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/11450a.htm; Adolf
Armbruster, op. cit., p. 106.
487
Sertorius Ursatus (1617-1678), erudit italian, autor al lucrării Commentarium de Notis romanorum,
Padova, 1672. Aceasta apare în lucrarea lui Johann Georg Gräve, Thesaurus antiquitatum Romanarum, 12
volume, ed. I, Leiden, 1694-1699. Vezi Mario Emilio Cosenza, Biographical and Bibliographical Dictionary
of the Italian Humanists and of the World of Classical Scholarship in Italy 1300-1800, vol. 4, Boston, G.K.
Hall and Co, 1962, p. 3521; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 1734.
488
Johann Georg Gräve (1632-1703), erudit german, remarcat pentru editarea clasicilor latini. Autor al
lucrării Thesaurus antiquitatum Romanarum, 12 volume, ed. I, Leiden, 1694-1699. Vezi Grande
Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 7, p. 720; Grand Larousse, op. cit., vol. 5, p. 571; Christian Gottlieb
Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, pp. 1113-1115.

156
 studiosum quendam Historia Abbatis Urspergensis annexa489, impres[sa]
Argentorati anno 1609 cum eodem Urspergensi.
2. Iulianus Augustus sive Apostata490 in suis Caesaribus seu Satyra intitulata
Iulianii Augusti Caesares; Carolo Cantaclaro interprete in qua Caesares omnes
ad convivium a diis convocatos inducit et iustos de primatu inter se certare, qui
praestitere sua facta enarrando atque Trajanum ita loquentem inducit ubi de ejus
oratione.
3. Paulus Orosius491 in Historia quam Sancto Augustino Ep[isco]po Hipponensi in
Africa a quo ad scribendam impulsus fuerat nuncupavit; vixit author saeculo
quarto.
4. Zosimus Comes492 et advocatus Fisci in Historia interpretata seu ex Graeco in
Latinum traducta ab Ioanne Leunclavio.
5. Notae in Zosimum ex diversis authorib[us] collectae (explicitare terminologică
din autorii: Michael Antonius Baudrand, Geographia; Antoine Augutin Bruzen,
Dictionario geographico; Ioannes Iacobus Hoffmanus, Lexico universali).

489
Este vorba de Historia Abbatis Uspergensis, cronica medievală germană în două părţi a cărei redacţie
finală aparţine lui Konrad von Lichtenau, cronicar german din secolul XIII. Prima ediţie a cronicii apare la
Augsburg în anul 1515. Alte ediţii: Basel, 1569, Strasburg, 1609. Pentru detalii despre cronică şi autor vezi
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/08690b.htm şi www.newadvent.org/cathen/11472a.htm;
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, p. 2055.
490
Flavius Claudius Iulianus, împărat roman (361-363), considerat ultimul împărat roman păgân şi cunoscut
ca Iulian Apostatul. Lucrarea folosită de Şincai este Caesaribus, scriere satirică tradusă în limba latină de
Carolus Cantaclarus. Pentru detalii despre autor vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 7, pp. 581-
582; pentru Carolus Cantaclarus vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, p. 1362.
491
Paulus Orosius (385-420), istoric şi teolog, discipol al Sf.Augustin. Cunoscut pentru lucrarea Historiarum
adversus paganos libri septem, scrisă la sugestia Sf. Augustin, căruia îi este şi dedicată. Pentru detalii despre
viaţa şi opera sa vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/11322a.htm; Wikipedia The Free
Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Orosius; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, p. 1103.
492
Zosimus, istoric bizantin, secolele V-VI. Autor al lucrării Historia romana în 6 cărţi, scrisă în perioada
498-518. Prima ediţie a lucrării apare în limba latină, în traducerea lui Ioannes Leunclavius, Basel, 1576. O
altă ediţie este regăsită în Corpus scriptorum historiae Byzantinae, Bonn, 1837, sub îngrijirea lui Immanuel
Becker. Pentru detalii despre activitatea autorului vezi Catholic Encyclopedia,
www.newadvent.org/cathen/15765a.htm; Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Zosimus; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 2230.

157
 6. Georgius Fabricius Chemniensis493 in Rerum Germaniae Magnae et Saxoniae
universae memorabilium mirabiliumq[ue] volumine. Complectitur volumen
libros annos, vixit author initio saeculi
7. Pater Antonio Foresti494 della Compagnia di Gesu, nel Tomo quarto del
Mappamondo Istorico, stampato in Parma nell’ anno 1710.
8. Michael Lequien495 Morino Bologniensis ordinis Praedicatorum in Oriente
Christiano, impresso Parisiis, anno 1740.
9. Notae in Lequien in ordine alfabetico (explicitare de informaţie din autorii:
Antoine Augutin Bruzen, Dictionario geographico; Ioannes Iacobus Hoffmanus,
Lexico universali).

Tomul nr. VIII

1. Excerpta ex Chronico Ecclesiae Graecae conscripto a Philippo Cyprio496

Ecclesiae Constantinop[olitanae] Protonotario, translato in Latinum a Nicolao
Blanchardo et aucto atque emendato ab Henrico Hilario, Rectore Scholae
Cellerfeldensis497. Impresso Lipsiae ac Francopfurti, anno 1687.

493
Georgius Fabricius (1516-1571), umanist german, poet, istoric şi arheolog. Autor al lucrării Rerum
Germaniae et Saxoniae universae memorabilium mirabiliumque volumina duo, ed. I, Leipzig, 1609. Pentru
detalii despre viaţa şi lucrările autorului vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Georg_Fabricius; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 481.
494
Antonio Foresti (1625-1692), iezuit italian autor al lucrării Mappamondo istorico, cioè Narrazione dei
Quatro Somni Imperi del Mondo. Ediţii: Parma 1690, 1691. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2
Ergänzungsband C-J, p. 1166.
495
Michael Le Quien (1661-1733), istoric şi teolog francez. Autor al lucrării Oriens christianus in quator
patriarchatus digestus, in quo exhibentur Ecclesiae patriarchae caeterique praesules totius Orientis, 3
volume, publicată postum, la Paris, în anul 1740. Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Catholic
Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/09187a.htm; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, pp.
1838-1839.
496
Philippus Cyprius, cronicar bizantin, autor al lucrării Chronicon ecclesiae Graecae. Prima ediţie, în limba
latină, după manuscrisul bizantin este datorată lui Nicolaus Blancardus, Leipzig-Frankfurt, 1687. Pentru
detalii despre autor şi ediţii ale lucrării vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, p. 2277.
497
Henricus Hilarius, editor al lucrării lui Philippus Cyprius, Chronicon ecclesiae Graecae.

158
 2. Excerpta ex Littera M[arci] Stephani Gerlachii498 Bizantio[ni], anno 1575,
Tybingam ad Martinum Crusium missa et adiuncta Chronico Ecclesiae Graecae
sive Constantinopolitanae prius relato ab eodem.
3. In Notitia utriusq[ue] Imperii orientalis et occidentalis Arcadii Honorisq[ue]
temporib[us] conscripta, relata ab Emanuele a Schelstrate499, Bibliotehecae
Vaticanae praefecto, Tomo II, Antiquitatum Ecclesiae, p[agina 632, editionis
Romanae, anni 1697.
4. In Notitia Provinciarum Imperii orientalis ab Hierode Grammatico500 Scripta a
Luca Holstenio ex manuscripto Bibliothecae Vaticanae recensita, et ad alium
Altempsianum codicem m[anu]s[criptum], correcta et relata ab eodem Emanuele
a Schelstrate eiusdem secundi Tomi, pagina 689, sequenti modo provinciae
describuntur.
5. Emanuel a Schelstrate, STD Bibliotecae Vaticanae Prefectus [et]c, De
Antiquitatum Ecclesiasticarum, tomo secundo, Editionis Romanae in
Propaganda anno 1697; temopore [sic!] authoris.
6. Georgius Fournier501 e Societate Gesu in Geographica orbis notitia, edita
Parisiis, anno 1649; vivebat author circa annum 1640.

498
Stephan Gerlach (1546-1612), teolog german protestant. Între anii 1573-1578 s-a aflat la Constantinopol,
perioadă din care datează corespondenţa cu Martin Crusius, profesor de limbă greacă la Universitatea din
Tübingen. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L,
p. 955.
499
Emanuel Schelstrate (1649-1692), teolog catolic. S-a afirmat în domeniul istoriei ecleziastice ca apărător al
instituţiei papalităţii. Cunoscut pentru lucrarea Antiquitas illustrata circa concilia generalia et provincialia,
ed. I, Anvers, 1678. Pentru detalii despre autor vezi Catholic Encyclopedia
www.newadvent.org/cathen/13526c.htm ; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 245.
500
Hierode Grammaticus. Autor neidentificat. Scrierea sa, Notitia Provinciarum Imperii orientalis, este un
manuscris consultat de Şincai din Biblioteca Vaticana. Această scriere este inclusă în tomul II al lucrării lui
Emanuel Schelstrate, De Antiquitatum Ecclesiasticarum, Ediţie Roma 1697, aşa cum menţionează însuşi
Gheorghe Şincai. Vezi şi referinţele pentru Emanuel Schelstrate
501
Georgius Fournier (1595-1652), geograf francez. Cunoscut pentru lucrarea Geographica orbis notitia per
litora maris et ripas fluviorum, ed. I, Paris 1648. Ediţia a doua apare tot la Paris în anul 1649 şi este în cazul
de faţă cea folosită de Şincai. Lucrarea conţine descrieri ale Ţărilor Române şi se înscrie în categoria
contribuţiilor care au susţinut ideea romanităţii românilor. Pentru detalii vezi Adolf Armbruster, op. cit., p.
173, Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 693.

159
 7. Carolus a Sancto Paulo502 in Geographia Sacra, impressa Lutetiae Parisiorum,
1641.
8. Idem Carolus a Sancto Paulo in Notitia Ep[isco]porum Illyrici Orientalis ibidem
simul impressa atque praedicta Geographia Sacra, Libro octavo in fine adiuncta.
9. Notata ex Subscriptoribus Conciliorum a Severino Binio503 collectorum.
10. Notata ex libro cui titulus Concilia Generalia Ecclesiae Catholicae Pauli V504.
Pont[ificis] Maximi authoritate edita.
11. Notae in Priores hujus Tomi partes ex diversis exscriptae (explicitare de
informaţie din autorii: Ioannes Iacobus Hoffmanus, Lexico universali; Michael
Antonius Baudrand, Geographia; Antoine Augustin Bruzen, Dictionario
geographico; Louis Moreri,505 Le grand Dictionaire Historique).
12. Ludovicus Thomassinus506, oratori Gallicani presbiter in Veteri et Nova
Ecclesiae Disciplina.

Tomul nr. IX
1. Iohannes Iacobus Hoffman[n]us in Lexico universali, ita scribit.

502
Carolus a Sancto Paulo sau Charles Vialart (1592-1644), episcop francez, autor al lucrării Geographia
Sacra, care cunoaşte mai multe ediţii apărute la Paris şi Amsterdam. Vezi www.livre-rare-
book.com/Matieres/od/10765.html
503
Severinus Binius (1573-1641), teolog şi istoric german. Autor al lucrării Concilia generalia et
provincialia, 4 volume, ed. I, Köln, 1606. Alte ediţii ale lucrării apar la Köln, 1618 şi Paris 1639. Pentru
detalii despre autor şi lucrare vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, p. 1097; Catholic
Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/02570b.htm
504
Este vorba de lucrarea Concilia generalia Ecclesiae Catholicae, 4 volume, Roma, 1608-1612 editată în
timpul papei Paul V (1605-1621). Pentru detalii despre pontificatul său vezi Catholic Encyclopedia, www.
www.newadvent.org/cathen/11581b.htm
505
Louis Moreri (1643-1680), enciclopedist francez, cunoscut pentru lucrarea Le grand Dictionnaire
Historique. Titlul complet al acesteia este Le grand Dictionnaire historique, ou melange curieux de l’histoire
sacrée et profane, ed. I, Lyon, 1671. Lucrarea a cunoscut mai multe ediţii fiind îmbunătăţită treptat, cea mai
bună ediţie fiind considerată cea de la Paris din anul 1759 care este şi ultima. Pentru detalii despre autor şi
lucrările sale vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, p. 667; Catholic Encyclopedia,
www.newadvent.org/cathen/10567a.htm
506
Louis Thomassin (1619-1695), orator şi teolog francez. Autor al lucrării Ancienne et nouvelle discipline de
l'église touchant les bénéfices et les bénéficiers, 93 vol, ed. I, Paris, 1678-1679. Lucrarea a cunoscut mai
multe ediţii latine şi franceze. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Catholic Encyclopedia,
www.newadvent.org/cathen/14697c.htm; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, pp. 1166-1167.

160
 2. Strabo Geographus507 in Geographia habet: nota bene; Strabo Geographiam scripsit
tempore Tiberii Imp[eratoris].
3. Caius Plinius Secundus508, Major seu Senior in Hist[oria] Natur[alis] floruit sub
Vespasiano et Tito.
4. [Cassius] Dion509 in Historia ubi de Traiano, reddita in Latinum a Ioanne Xiphilino.
5. Sextus Rufus510 in Breviario Rerum Romanarum.
6. Iacob[us] Facciolatus in Lexico Septem linguarum.
7. Franciscus Mediobarb[us] Biragus511 S[ancti] R[omani] I[mperii] Comes et Regiae
Civitatis Papiae Decurio in Imperatorum Roman[orum] numismatib[us].
8. Ioannes Cuspinianus512 Maximiliani Imp[eratoris] a consiliis et orator in
Commentarii de Consulib[us] Roman[orum]. Mortus est author anno Chr[isti]
1529.
9. Carolus Patinus513 in Imperatorum Roman[orum] Numismatib[us].

507
Strabo (64/63î.H-24d.H), istoric, geograf şi filozof grec, autor al lucrării Geografia, în 17 cărţi.Pentru
detalii despre autor şi lucrare vezi Wikipedia The Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Strabo;
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 863.
508
Caius Plinius Secundus (23-79), naturalist latin, cunoscut pentru lucrarea Historia Naturae, în 37 de cărţi.
Pentru detalii despre viaţa autorului şi structura lucrării vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Pliny_the_Elder; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 1632.
509
Cassius Dio (165-229), istoric latin, cunoscut prin lucrarea Historia romana, lucrare în 80 de cărţi care
acoperă o perioadă de 983 ani şi care azi se păstrează fragmentar. Pentru detalii despre autor şi lucrare vezi
Wikipedia The Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Dio_Cassius; Christian Gottlieb Jöcher, op.
cit., 2 Band D-L, p. 131.
510
Sextus Ruffus (Rufius Festus), scriitor latin din secolul IV, cunoscut pentru lucrarea Breviarium rerum
gestarum populi Romani. Pentru detalii despre autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia, www.
de.wikipedia.org/wiki/Rufius_Festus; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, p. 2298.
511
Franciscus Mediobarbus Biragus (1645-1697), colecţionar şi numismat italian recunoscut prin lucrarea
Imperatorum romanorum numismata a Pompeo magno ad Heraclium, ed. I, Milano, 1683. În esenţă lucrarea,
care cunoaşte mai multe ediţii, reface scrierea cu acelaşi nume a medicului german Adolp Occonis. Vezi
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, p.349.
512
Johannes Cuspinian (1473-1529), umanist austriac, om politic. A avut misiuni diplomatice în Ungaria,
Polonia şi Boemia. Este cunoscut pentru lucrarea De Caesaribus atque imperatoribus romanis opus insigne,
ed. I, Strasbourg, 1540. Pentru detalii despre autor vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 5, p. 51;
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/04575d.htm
513
Charles Patin (1633-1693), medic şi numismat francez, cunoscut pentru lucrări din acest domeniu. În cazul
de faţă este vorba de Imperatorum Romanorum Numismata ex aere mediae et minimae formae, ed. I,
Strasbourg, 1671. Pentru detalii despre autor şi opera sa vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R,
pp. 1298-1299.

161
 10. Ioannes Baptista Egnatius514 in Libro De Caesarib[us]; mortus est author anno
Chr[isti] 1553, aetatis suae 80.
11. Flavius Vopiscus Siracusius515 ubi de Aureliano – fără titlul lucrării.
12. Germanicorum rerum scriptores516, varii partim hactenus incogniti, qui res in
Germania ac Imperio sub Friderico III Maximiliano I Imp[eratoribus] memorabiliter
gestas, illo aevo litteris prodiderunt, impressi Francofurti.
13. Ioannes Ludovicus Schönleben517 in Historia Carnioliae.
14. Ioannes Dubravius518, Hist[oriae] Bohem[iae] libri 4.
15. Annales Fuldenses519 ad annum 896.
16. Pius Papa [Secun]dus in Commentariis rerum memorabilium quae temporib[us]
suis contingerunt, impresis Francofurti, anno 1614.
17. Melchior Inchofer520, Societatis Iesu in Annalib[us] Ecclesiasticis Regni Hungariae,
impression[e] Romae, anno 1644.

514
Giovanni Battista Egnazio, pseudonimul lui Giovanni Battista Cipelli (1473-1553), umanist italian, poet şi
prozator. Autor al lucrării De Caesaribus libri III, ed. I, Veneţia 1516. Lucrarea a cunoscut mai multe ediţii.
Vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 5, p. 634.
515
Flavius Vopiscus, istoric latin, secolul III d.H, cunoscut pentru contribuţia sa la Historia Augusta, o
colecţie de biografii a împăraţilor romani alcătuită de mai mulţi autori. Este lucrarea folosită de Şincai fără a-i
cunoaşte titlul. Pentru detalii despre structura lucrării şi biografiile atribuite lui Vopiscus vezi Wikipedia The
Free Encyclopedia, www. en.wikipedia.org/wiki/Augustan_History; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit.,
4Band, S-Z, p. 1709.
516
Este vorba de colecţia Germanicorum rerum scriptores aliquot insignes, hactenus incogniti. Qui gesta sub
Regibus & Imperatoribus Teutonicis, iam inde a Karolo M. usque ad Fridericum III. Imp. perpetua fere serie,
suis quique seculis, litteris mandatas posteritati reliquerunt, editată pentru prima dată la Frankfurt în anul
1600 de Freher Marquard (1565-1614), jurist şi diplomat german, remarcat pentru activitatea sa de
colecţionare şi publicare a surselor. Pentru acest autor vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, pp.
739-737.
517
Johann Ludwig Schönleben, istoric austriac, secolul XVII. Dintre lucrările sale, cea folosită de Şincai este
Carniola antiqua et nova, seu annales Ducatus Carniolae, ed. I, Laibach, 1681. Pentru detalii vezi Christian
Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, pp. 322-323.
518
Ján Dubravius (1486-1553), umanist ceh, istoric cunoscut pentru Historia Regni Bohemiae, 1541. Detalii
despre autor în Wikipedia The Free Encyclopedia, www.sk.wikipedia.org/wiki/Jan_Dubravius şi Christian
Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 228.
519
Annales Fuldenses, cronică medievală realizată în Abaţia de Fulda. Vezi Catholic Encyclopedia,
www.newadvent.org./cathen/13218a.htm; Pompiliu Teodor, op. cit., p. 76.
520
Melchior Inchofer (1585-1648), teolog iezuit, istoric. Lucrarea folosită de Şincai este Annales Ecclesiastici
Regni Hungariae, Roma, 1644. Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher,
op. cit., pp. 1883-1884; Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon,
www.bautz.de/bbkl/i/inchofer_m.shtml

162
 18. Idem Inchofer, Braevio Chronico anno 347 p[agina] LXXXIII.
19. Caelius Augustinus Curio521 in Historia Sarracenica impres[sa] Francofurti, anno
1596.
20. Volfgangus Drechslerus522 in Chronico de Sarracensis et Turcis impreso
Francofurti anno 1596.
21. Ioannes Rosinus523, in Apendice Chronici Turcici, impres[sa] Francofurti, anno
1596 una cum Historia Turcica.
22. Ioannes Leunclavius524 in libro inti[tulato] Annales Sultanorum Othmanidarum a
Turcis sua lingua scripti, impres[so] Francofurti anno 1596. Leunclavius est
mortuus anno Christi 1563.
23. Idem Ioannes Leunclavius in Suplemento Annalium Turcicorum525 a se ipso
conscripto. Impresum est ibidem ubi annales quorum Suplementum et continuatio
est.
24. Ioannes Leunclavius in libro intit[ulato] Pandectes Historiae Turcicae526 eadem
impres[sione] et continuatione.
25. M. Iohannes Reiskius527 in Appendice Chronici Turcici Secunda, impres[sa]
Lipsiae, anno Christi 1689 cum Chronico Turcico.

521
Caelius Augustino Curio (1537-1567) autor al lucrării Sarracenicae historiae libri tres, ab eorum origine
ad initum imperii Ottomanici, ed. I, Basel, 1567. Lucrarea cunoaşte mai multe ediţii: Basel 1568, Frankfurt
1596. Vezi Ortelius Bibliography, www.orteliusmaps.com/ortbib/Ortbibsourcesc.htm
522
Wolfgang Drechsler, istoric german, autor al lucrării Chronicon rerum saracenicarum, seu de Saracenis et
Turcis, apărută împreună cu lucrarea lui Caelius Augustinus. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band
D-L, p. 213.
523
Johannes Rosinus (1550-1626), istoric german, autor al lucrării Antiquitatum romanarum corpus
absolutissimum, ed. I, Basel, 1585. Semnează de asemenea studiul Appendice ad Cronicon Drechsleri de
Turcis. Detalii pentru autor şi lucrările sale: Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, p. 2231;
Wikipedia The Free Encyclopedia, www. en.wikipedia.org/wiki/Johannes_Rosinus
524
Johannes Löwenklau/Leunclavius (1533-1593), umanist german, istoric al Imperiului Otoman, recunoscut
pentru lucrarea Annales Sultanorum othmanidarum a Turcis sua lingua scripti, Frankfurt, ed. I, 1588. A doua
ediţie apare la Frankfurt în anul 1596. Lucrarea conţine informaţii despre Ţările Române şi istoria lor în
secolele XV-XVI. Pentru detalii despre autor şi opera sa vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L,
pp. 2405-2406; Adolf Armbruster, op. cit., pp. 137-138.
525
Apărută împreună cu prima ediţie din Annales Sultanorum.
526
Apărută împreună cu prima ediţie din Annales Sultanorum.
527
Johann Reiske, erudit german, secolul XVII, care s-a afirmat în domeniul filologiei arabe şi bizantine.
Autor al unei noi ediţii a scrierii lui Wolfgang Drechsler, Chronicon Saracenicum et Turcicum, cu o anexă

163
 26. Series Imperatorun Turciorum ab Amurate III usq[ue] ad Solimanum III, ex eodem
Reiskio notat[ae].
27. Cornelius Tacitus528 qui tempore Trajani vixit in Libris Historiarum
28. Ioannes Xiphilinus529 qui Dionis Nicaei Historiam de Caesarib[us] in brevius
compendium redigit; vixit Xiphilinus tempore Michaelis Imper[atoris] filii Ducae.
29. Paulus Iovius Novocomensis530 Ep[isco]pus Nucerinus, in Libris Historiarum sui
temporis; primi voluminis, impres[so] Basilieae, anno 1578; vivebat Iovius anno
1539.
30. Idem, Iovius in Secundo Historiarum sui temporis volumine ibidem impresso.
31. Anonymus Ravennas531 in Geographia, impres[sa] Parisiensis apud Simonem
Langronne, anno 1688; vixit author circa saeculum 7.
32. Ioannes Cuspinianus in libro De Caesarib[us] atq[ue] Imperatorib[us] Romanis,
impres[so] Basileae; vixit author tempore Maximiliani imperatoris cuius orator erat
melius; mortuus est author anno Christi 1529.
33. Sextus Aurelius Victor532 in Historiae Romanae breviario parte altera de
Caesarib[us] impres[so] Lugduni Batavorum et Amstelodami, anno Christi 1670,

până la anul 1689, Leipzig, 1689. Pentru detalii despre viaţa şi opera sa vezi Christian Gottlieb Jöcher, op.
cit., 6 Ergänzungsband Pfeif-Rino, pp. 1750-1751.
528
Cornelius Tacitus (cca. 55/58 –120), reprezentant semnificativ al istoriografiei latine, autor al lucrărilor
Historiae şi Annales. Pentru detalii despre lucrările autorului şi importanţa lor la dezvoltarea istoriografiei
vezi Pompiliu Teodor, op. cit., pp. 66-68; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, pp. 981-982.
529
Ioannes Xiphillinus, secolul XI, istoric bizantin care rezumă Historia lui Cassius Dio. Vezi Wikipedia The
Free Encyclopedia, www. en.wikipedia.org/wiki/John_Xiphilinus; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band
S-Z, p. 2114.
530
Paulus Iovius Novocomensis (1483-1552), umanist italian, istoric şi biograf. Dintre lucrările sale Şincai
folosesşte Historiarum sui temporis tomus II, ed. I, Florenţa, 1552. Lucrarea a cunoscut numeroase ediţii şi
traduceri şi se înscrie în categoria celor care au susţinut originea romană a românilor. Pentru detalii despre
viaţa şi opera autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, pp. 1982-1983; Adolf
Armbruster, op. cit., p. 105.
531
Anonymus Ravennas, geograf, secolul 7 d.H. Autor al lucrării Geografia în 5 volume. Vezi Grande
Enciclopedia Vallardi, op. cit., vo1. 11, p. 710.
532
Sextus Aurelius Victor (cca. 320-390), prefect al provinciei Pannonia Secunda. Dintre lucrările sale Şincai
foloseşte în cazul de faţă De Caesaribus. O ediţie completă a tuturor scrierilor lui Sextus Aurelius este dată
pentru prima dată de Andreas Schottus, 8volume, Anvers, 1579. Vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Sextus_Aurelius_Victor; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 1579.

164
 vixit author, ut creditur, a tempore Constantii et Iuliani Apostate Imper[atoribus]
usque ad Archadium.
34. Andreas Schottus533 in Epitome Sexti Aurelii Victoris de vita et moribus
imperatorum Romanorum ab Augusto Caesare usq[ue] ad Theodosium, cui ipsemet
author tria manuscripta addidit, impres[so] Lugduni Batavorum anno Christi 1669
vixit author.
35. Agathemer Ottonis534 filius in Geographia Antiqua impres[so] Lugduni Batavorum,
anno 1697 vixit author.
36. Ioannes Baptissta Podesta535 in Annalib[us] Turcicis a se ipso translatis in Latinum.
37. L[ucius] Iulius Florus536 in Epitome Historiae Romanae, impressus est Romae anno
1640 apud Corbelletum.
38. Anastasius Bibliothecarius537 in Praefatione Synodi quartae Constantinopolitanae
universalis octavae ad Hadrianum II Rom[anum] Pontificem.

Tomul nr. X

1. In Notitia Dignitatum utrius Imperii orientis scilicet et occidentis ultra Archadii

Honoriiq[ue] tempora et in eam Gvidi Panciroli538 celeberrimi ac in Patavina

533
Andreas Schott (1552-1629), iezuit belgian, lingvist, cunoscut ca editor de texte. Pentru detalii despre viaţa
şi lucrările sale vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, pp. 339-340.
534
Agathemer Ottonis, scriitor de origie incertă, plasat după unii autori în timpul împăratului Septimius
Severus, iar după alţii în secolul XV. Autor al lucrării Geographia sacra, ed. I, Amsterdam, 1671. Mai multe
manuscrise ale acestui autor se păstrează în Biblioteca Regală din Paris. Pentru detalii vezi Christian Gottlieb
Jöcher, op. cit., 1 Ergänzungsband A-C, p. 294.
535
Johann Baptista Podesta, filolog şi istoric austriac, secolul XVII. Traduce Turcicae Chronicae pars prima,
1672. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 1642.
536
Lucius Florus Anneus, istoric latin, secolul II d.H, autor al lucrării Epitome de T. Livio Bellorum omium
annorum DCC Libri duo. Vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 5, p. 639; Christian Gottlieb
Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 649.
537
Anastasius Bibliotecarius (cca. 817-877), sacerdot şi scriitor medieval. Participă la ultima sesiune a
Conciliului de la Constantinopol (869-870) de unde aduce la Roma documente importante pe care le traduce
în limba latină. Pentru detalii despre autor şi scrierile sale vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 1,
p. 608; Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/16002b.htm
538
Guido Pancirolli (1523-1599), umanist italian, jurist şi istoric. Autor al lucrării Notitia utraque dignitatum
cum Orientis tum Occidentis ultra Arcadii Honorique, care a cunoscut mai multe ediţii. În cazul de faţă ea
apare în Thesaurus antiquitatum Romanarum editată de Johann Georg Gräve în perioada 1694-1699. Lucrarea

165
 Academia interpretis legum primarii Commentaris relatis a Ioanne Georgio
Graevio in Thesauri sui Tomum Septimum editionis anni 1698 cuius hic
ordinem in annotando sequemur, distinguendo Notitiae verba a Commentarii
verbis.
2. Notae in notata ex urtaq[ue] Imperii Notitia. (explicitare de informaţie din
autorii: Michael Antonine Baudrand Geographia; Antoine Augustine Bruzen,
Dictionario Geographico; Ioannes Iacobus Hofmanus, Lexico universalis).
3. Nota in exscripta ex Claudio Ptolomaeo quae existunt Tomo tertio (explicitare
de informaţie din autorii: Michael Antonine Baudrand Geographia; Antoine
Augustine Bruzen, Dictionario Geographico; Ioannes Iacobus Hofmanus,
Lexico universalis).

Tomul nr. XI

1. Gian Francesco Pivati539 nel Nuovo Dizionario Scientificato, stampato in

Venezia nel 1747.
2. Ludovicus Moreri in Dictionario Universali, impresso Parisiis, anno 1732540.
3. Henricus Spondanus541 Appamiarum in Gallia Ep[isco]pus in Continuatione
Annalium Eccl[esiasticorum] Caesaris Baronii.
4. Cardinalis Osatus542 in suis ad diversos missis litteris.

se înscrie în categoria celor care argumentează originea romană a românilor. Vezi Adolf Armbruster, op. cit.,
p. 149; Grande Enciclopedia Vallardii, op. cit., vol 11, p. 668.
539
Giovanni Francesco Pivati (1689-1764), erudit italian, membru al Academiei de Ştiinţe din Bologna,
secretar al Academiei de Ştiinţe din Veneţia. Autor al lucrării Nuovo dizionario scientificato e curioso
sacroprofano, ed. I, Veneţia, 1746-1751. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 6 Ergänzungsband Pfeif-
Rino, p. 326; 1911 Encyclopedia, www. 1911encyclopedia.org/Encyclopaedia
540
Este vorba de una din ediţiile lucrării Le grand Dictionnaire historique, ou melange curieux de l’histoire
sacrée et profane.
541
Henri de Sponde (1568-1643), jurist francez, continuator al operei lui Baronius. Recunoscut prin lucrarea
Annalium Baronii continuatio ab an. 1197 ad annum 1640, ed. I, Paris, 1641. Lucrarea a cunoscut mai multe
ediţii. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p.
754; Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/14235a.htm

166
 5. Stanislaus Lubienski543, Ep[isco]pus Placensis in Operibus Posthumis
Historicis; vixit author circa principum saeculi decimi septimi.
6. Julius Bellus544 in sua Laurea Austriaca edita Francofurti, anno 1627, quo
tempore vivebat et author.
7. Petrus et Paulus Manucii545 in Descriptione Transilvaniae [et]c quam
conscripsere tempore Sigismundi Batthorii, edita ex Romanae anni 1596.
8. Volfgangus Lazius546 in Libris Republicae Romanae, editis Francofurti ad
Moenum, anno 1598.
9. Il Signor Salmon547 nella Storia dello stato presente di tutti i paesi e popoli del
mondo, da lui scritta in Inglese e poi tradotta in Italiano e stampata in Venezia,
l’anno 1739.
10. Gilbertus Genebrardus548 Theologus Parisiensis in Opere Chronologico, edito
Parisiis 1585 apud Sonnium.
11. Ioannes Palatius549 in Aquila Austriaca, edita Venetiis 1697.

542
Arnaud d’Ossat (1537-1604), prelat francez, diplomat şi scriitor. Important prin scrisorile sale din perioada
diplomaţiei, publicate selectiv în anii 1614, 1624, 1708. Pentru detalii despre autor vezi Grand Larousse
Encyclopédiquedique, op. cit., vol 8, p. 23; Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/11342a.htm
543
Stanislaw Lubienski (1573-1640), episcop polonez, secretar al regelui Sigismud III. Autor al lucrării
Opera historico-politica, ed. I, Anvers, 1643. Pentru detalii despre scrierile autorului vezi Christian Gottlieb
Jöcher, op. cit, 2 Band D-L, p. 2552.
544
Julius Bellus von Capo d’Istria, om politic, secolul XVII, secretar al baronului von Dietrichstein. Vezi
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., Ergänzungsband A-C, pp. 1628-1629.
545
Paulo Manuzio (1512-1574) tipograf italian, dintr-o familie care s-a impus în acest domeniu. Pentru lista
lucrărilor editate vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 3 Band M-R, pp125-126; Wikipedia The Free
Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Aldus_Manutius
546
Wolfgang Lazius (1514-1566) umanist austriac, medic, istoric şi cartograf. Autor al lucrării Reipublicae
Romanae in exteris provinciis, bello acquisitis, constitutae, commentariorum libri XII, ed. I, Basel, 1551.
Ediţia a doua îmbunătăţită după manuscrisele autorului a apărut la Frankfurt în anul 1598. Pentru detalii
despre lucrare şi importanţa ei în argumentarea originii romane a românilor vezi Adolf Armbruster, op. cit., p.
106; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 2 Band D-L, p. 2325.
547
Este vorba de Thomas Salmon (1679-1767), istoric şi geograf scoţian, autor al lucrării Modern History or
the Present State of all Nations, tradusă în limba italiană. Lucrarea cunoaşte mai multe ediţii în Veneţia, în
1740-1762. Vezi MapForum.Com Specialist Antique Map Magazine, www.mapforum.com/11/salmon.htm
548
Gilbert Génebrard (1535-1597), învăţat benedictin, orientalist. Autor al lucrării Chronographiae libri IV,
ed. I, Paris, 1580. Pentru viaţa şi opera autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, pp. 916-
917; Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/06412a.htm
549
Ioannes Palatius, secolul XVII, profesor de drept canonic la Universitatea din Padova. Recunoscut pentru
lucrările Aquila romana ouero la monarchia occidentale di Carolo Magno finno alla coronazione di
Leopoldo I; Austriaca prima; Austriaca secunda; Gesta Pontificum romanorum a sancto Petro ad

167
 12. Iulius Caesar Bulengerus550 in Historia sui temporis edita Lugduni 1617.

Tomul nr. XII

1. Pater Theodoricus Ruinart551 in Actis Martyrum, impressis Veronae anno 1731.

2. Ioannes Bollandus552, ejusq[ue] prosecutoris in Actis sanctorum per menses digestis,
Typisq[ue] mandatos Antverpiae haec. Godefridus Henschenius553, Daniel
Papebrochius554, Conradus Ianningus555, Ioannes Baptista Sollerius556, Ioannes
Stiltingus557.
3. Ex Codice M[anu]scripto] Bibliothecae regiae cum antiqua versione subinde
correcta.
4. Notae in ea quae ex Bollando, atque Bollandianis exscripsi (explicitare de
informaţie din autorii: Antoine Augustine Bruzen, Dictionario Geographico;
Ioannes Iacobus Hofmanus, Lexico universalis).

Innocentium XI. Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op.cit., 3 Band
M-R, p. 1189.
550
Julius Caesar Boulenger (1558-1628), erudit francez. Autor al lucrării Historiam sui temporis ab anno
1560 usque ad annum 1612 libris XII, ed. I, Lyon, 1617. Pentru lista lucrărilor vezi Christian Gottlieb Jöcher,
op.cit., 1 Band A-C, pp.1474-1475.
551
Theodoricus Ruinart (1657-1709), benedictin francez din Congregaţia Saint Maure, recunoscut prin
lucrarea Acta S. Martyrum primorum, ed. I, Paris, 1689. Pentru detalii despre autor vezi Christian Gottlieb
Jöcher, op.cit., 3 Band M-R, pp. 2304-2305.
552
Ioannes Bollandus (1596-1665), erudit belgian, personalitate a ordinului iezuit care a dat numele unui grup
de specialişti în editarea vieţilor sfinţilor-bolandiştii. De numele acestora se leagă lucrarea Acta Sanctorum a
cărei publicare începe în anul 1643. Pentru detalierea subiectului vezi Pompiliu Teodor, op. cit., pp. 107-108;
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/02630a.htm.
553
Godefroid Henskens (1601-1681) hagiograf iezuit, principal colaborator al lui Ioannes Bollandus la Acta
Sanctorum. Pentru detalii despre autor vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/07240a.htm
554
Daniel Papebroche (1628-1714) hagiograf iezuit, belgian de origine, co-editor la Acta Sanctorum. Pentru
detalii despre viaţa şi activitatea autorului vezi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon,
www.bautz.de/bbkl/p/papebroch_d.shtml
555
Konrad Janninck (1650-1723), hagiograf iezuit, co-editor la Acta Sanctorum. Pentru detalii despre viaţa şi
activitatea autorului vezi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon,
www.bautz.de/bbkl/j/Janninck.shtml
556
Ioannes Baptista Sollerius (1669-1740) hagiograf francez, co-editor la Acta Sanctorum. Pentru detalii
despre autor vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/07106b.htm
557
Ioannes Stiltingus (1703-1762), hagiograf iezuit, co-editor la Acta Sanctorum. Pentru detalii despre autor
vezi Ökumenisches Heiligenlexicon, www.heiligenlexikon.de/Stadler/Acta_Sanctorum.html

168
 5. Martinus Crusius558 in Turcograecia, edita Basiliae per Leonartum Oslenium.
6. Josephus Vaissete559, Religiosus Benedictinus ex Congr[egatione] S[ancti] Mauri in
Geographia Historica Ecclesiastica et civili; edita Parisiis anno 1755 circa quod
tempus vivebat et author.

Tomul nr. XIII

1. Epistola Clarissimi viri Ioannis Pastritii560 ad quendam Episcopum de Rebus ad

Bulgaros Spectantibus quam mihi describendam accepi a Tit[ulo] D[omi]no
Raphaele Vernazachio, meo in Lingua Graeca professore a quo inter sua
manuscripta conservatur.
2. Gerardus Ioannes Vossius561 in Epitome Historiae universalis. Edita Amstelodami
per Blaev, 1688 salutis anno.
3. Philippus Brietius Albavillaeus562 in Chronico universali, edito Parisii, 1683.
4. Philippus Callimachus563 in Oratione de bello Turcis inferendo ad Innocentium IIX
(hoc est [octav]um) Pont[ificem] Maximum, edita ab Nicolo Reusnero, Lipsiae,
1595.

558
Martinus Crusius (1526-1607), umanist german, istoric, profesor de filologie clasică la Universitatea din
Tübingen. Autor al lucrării Turco-Graecia, ed. I, Basel, 1584. Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului
vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, pp. 2236-2237; Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.de.wikipedia.org/wiki/Martin_Crusius
559
Josephus Vaisette (1685-1756), erudit benedictin, autor al lucrării Geographia Historica Ecclesiastica et
civili, Paris, 1755. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 4 Band S-Z, p. 1698.
560
Ioannes Pastritius (1636-1708), umanist croat, teolog şi polihistor. Vezi Christian Gottlieb Jöchers, op. cit,
3 Band M-R, p. 1294.
561
Gerardus Ioannes Vossius (1577-1649), teolog reformat de origine germană, filolog şi istoric. O ediţie a
întregii operea autorului apare la Amsterdam în anul 1701. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările sale vezi
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, pp. 1116-1717; Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Gerhard_Johann_Vossius
562
Philippus Brietius (1601-1668), iezuit francez, cartograf şi istoric. Se remarcă prin lucrările Parallela
geographiae veteris et novae, Annales mundi sive chronicon universale. Pentru detalii despre autor şi lucrări
vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, p. 1379; Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.fr.wikipedia.org/wiki/Philippe_Briet
563
Filippo Buonaccorsi Callimacho (1438-1496), umanist italian, secretar al regelui Cazimir IV al Poloniei.
Autor al lucrării Ad Innocentium VIII de bello Turcis inferendo Oratio, scrisă în anul 1486 şi importantă prin
mărturiile asupra romanităţii românilor. Lucrarea cunoaşte mai multe ediţii. Pentru detalii despre viaţa şi

169
 5. Anton Maria del Chiaro564 Fiorentino nell’ Istoria delle moderne rivoluzioni della
Valachia, stampata in Venezia 1718 per Antonio Bartoli.
6. Ioannes Baptista Egnatius in Libris de Romanis Principibus.
7. Samuel Puffendorfius565 in Introductione ad Historiam Europaeam, traducta[m] in
Latinum a I[osepho] Frid[erico] Cromero.
8. Lucius Caecilius Firmianus Lactantius566 in Libro de Mortibus persecutorum, qui
liber extat in Libro Secundo Miscellaneorum Stephani Baluzii. Edito Parisiensis
anni 1679.
9. Stephanus Baluzius567, Libro Secundo Miscellaneoru[m] eorundem in Notis in
Lactantium vident prius.
10. Scylax Caryandensis568 in Periplo maris habitabilis Europae, Asiae, Libyaeq[ue]
Grece et Latine edito a Iacobo Gronovio Lugduni Battavor[um] apud Iordanum
Luchtmans, 1697.
11. Notae in Scylacem Caryandensem Isaci Vossii, Iacobi Palmerii, et Samuelis
Tennulii, et etia[m] Iacobi Gronovii569, qui Scylacem edidit, quas quoniam loco suo

opera autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, pp. 1570-1571; Adolf Armbruster, op.
cit., p. 72.
564
Anton-Maria del Chiaro, secolele XVII-XVIII, secretar domnesc al lui Constantin Brâncoveanu, Ştefan
Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. Autor al lucrării Storia delle moderne rivoluzioni della Vallachia con la
descrizione del paese, natura, costumi, riti e religione degli abitanti, ed. I, Veneţia, 1718. Pentru detalii
despre conţinutul lucrării vezi Adolf Arbruster, op. cit., p. 244.
565
Samuel Freiher von Pufendorf (1632-1698), erudit german, jurist, filosof, economist, istoric. Recunoscut
prin lucrarea De jurae naturae et gentium ed. I, Lund, 1672, tradusă şi editată în mai multe limbi. Lucrarea
folosită de Şincai este Einleitung zur Geschichte der vornehmstem europäischen Staaten, ed. I, Frankfurt,
1682. Pentru detalii despre autor vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 12, p. 832; Wikipedia The
Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Samuel_von_Pufendorf
566
Lucius Caelius Firmianus Lactantius (cca. 240-320), scriitor creştin. Dintre scrierile sale Şincai foloseşte
De mortibus Persecutorum, editată în Miscellanea lui Étienne Baluze, Paris, 1678-1715. Pentru detalii despre
viaţa şi opera autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, p. 2201; Catholic Encyclopedia,
www.newadvent.org/cathen/08736a.htm
567
Étienne Baluze (1630-1730), erudit francez, istoric. Autor al lucrării Miscellanea, ed. I, Paris, 1678-1715.
Pentru detalii despre viaţa scrierile autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1Band A-C, pp. 749-752;
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/02242a.htm
568
Scylax din Caryanda, explorator grec, secolul 6 î.H, autor al lucrării Periplus, care cunoaşte mai multe
ediţii. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 455.
569
Pentru aceşti autori, cunoscuţi ca editori de texte în secolul XVII vezi: Isac Vossius în Christian Gottlieb
Jöcher, op. cit, 4 Band S-Z, p. 1720-1721; Iacob Palmerius în Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 3 Band M-R,

170
 non addidi, hic addere placuit posito in fine nomine Notatoris una cum pagina in
qua[m] iuxta Gronovianam Scylacis editionem praefatam Notae praedictae
continentur.
12. Anonymus Author in Periplo Ponti Euxini et Maeotidis Paludis Graeco latino
quem edidit Iacobus Gronovius una cum Scylacae praecedenti quem vide.
13. Anonymus Ravennas, qui circa saeculum VII vixit, in Geographia, quam ex
M[anu]s[cripto] Codice Biblioteheca Regiae eruit, notis illustravit D[ominus]
Placidus Porcheron Monachus Benedictinus Congr[egationis] S[ancti] Maurii, Edita
Parisiis apud Simonem Langronne 1688.
14. Ignatius Brentanus Cimarolus570 ordinis S[ancti] Benedicti, in Epitome
Chronologica Mundi Christiani, Edit[a] Augustae Vindelicorum (Augsburg) anno
1727 [et]c.

Tomul nr. XIV-lipseşte

Tomul nr. XV

1. Anonymus Belae Regis Notarius571 in Historia de septem primis Ducibus

Hungariae quam edidit Ioannes Georgius Schvandtnerus572, Tomo primo
Scriptorum Rerum Hungaricorum.
2. Iohannes de Thurocz573 in Chronica Hungarorum quae extat apud
Schvandtnerum tomo [pri]mo S[criptorum] rerum Hungaricarum.

p. 1204; Sameul Tennuli în Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 4 Band S-Z, p. 1054; Iacobus Gronovius în
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 2 Band D-L, pp. 1193-1194.
570
Ignatius Brentanus Cimarolus, călugăr benedictin, autor al lucrării Epitome chronologica mundi christiani
ab anno nativ. Chr. usque ad 1726, ed. I, Augsburg, 1727. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-
C, p. 335.
571
Bibliografia pentru identificarea lui Anonnymus este foarte consistentă. Pentru detalierea acestui subiect
care are la bază ideea romanităţii românilor vezi Adolf Armbruster, op. cit., pp. 36-40.
572
György János Schwandtner (1716-1791), istoric maghiar, editor de izvoare, cunoscut pentru colecţia
Scriptores rerum hungaricarum veteres ac genuini, Bécs, 1746-1748. Vezi Új Magyar Lexicon, vol. 6,
Budapest, Akadémiai Kiadó, 1962, p.42.

171
 3. Petrus Ranzanus574, Siculus Episcopus Luvrinus apud Mathiam I olim
Hungariae regem per triennium legatus in Epitome Rerum Hungaricarum edita a
Schvandtnero, tomo primo Scriptorum rerum Hungaricarum.
4. Annales Templi Coronensis575 in Trans[ilva]nia quos edidit Ioannes Georgius
Schvandtnerus in fine Tomi primi Scriptorum rerum Hungaricarum, sequentia
notatu digna continent.
5. Ludovicus Tubero576, Dalmata Abbas, in Commentariis de rebus sui temporis,
quos edidit I[oannes] G[eorgius] Schvandtnerus Scriptorum rerum
Hungaricarum tomo [secun]do.
6. Petrus de Reva577, comes Thurocenis in Libro de Monarchia et S[ancta] Corona
regni Hungariae quem edidit Schvandtneus Scriptorum rerum Hungaricarum,
Tomo [secun]do.
7. Philippus Callimachus, De rebus gestis a Vladislao Polonorum atq[ue]
Hungarorum rege578, quem edidit Ioannes Georgius Schvandtnerus Tomo primo
Scriptorum rerum Hungaricarum, floruit author sub Casimiro Polono, frater
eiusdem Vladislai.
8. Stanislaus Sarnicius579 in Annalibus Polonicis; vixit author tempore Stephani
Battori, regis Poloniae.

573
János Thuróczy (1435-1488), istoric slovac, cunoscut prin lucrarea Chronica Hungarorum, ed. I,
Augsburg, 1488. Pentru detalii despre viaţa autorului şi ediţiile lucrării vezi Magyar Írók, op. cit., vol. 14, p.
144.
574
Petrus Ranzanus (1420-1492), călugăr dominican de origine siciliană, aflat la curtea Ungariei, cunoscut
prin lucrarea Epitome Rerum Hungaricarum, Viena, 1558. Pentru detalii despre viaţa autorului, ediţii ale
lucrării şi importanţa ei în problema romanităţii românilor vezi Magyar Írók, op. cit., vol 11, pp. 551-552;
Adolf Armbruster, op. cit., pp. 71-72.
575
Analele Braşovului. Editate pentru prima dată de Ioannes Sambuccus. Detalii pentru acest autor umanist în
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 90.
576
Ludovicus Cervarius Tubero (1459-1527), umanist croat, autor al lucrării Commentaria suorum temporum
[…], ed. I, Frankfurt, 1603. Editată ulterior în colecţia lui Schwandtner. Vezi
www.hic/hr/books/latinists/02latin.htm
577
Petrus de Reva, umanist italian, secolul XV. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 3 Band M-R, p. 1927.
578
Filippo Buonaccorsi Callimacho, Historia de rege Uladislao seu clade varnensi, ed. I, Augsburg, 1519.
Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, p. 1571.
579
Stanislaw Sarnicki, umanist polonez, secolul XVI, autor al lucrării Annales polonicos seu de origine et
rebus gestis Polonorum et Lithuanorum libros VIII, ed. I, Cracovia, 1587. Pentru detalii despre viaţa şi opera
autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 149; Adolf Armbruster, op. cit., p. 117.

172
 9. Stanislaus Orichovius580 in Annalibus; vixit author tempore Sigismundi Augusti
Poloniae regis.
10. Ioachimus Cureus581 in Annalibus Silesiae. Editis Vittebergae anno 1571; vixit
author circa hoc tempus.

Tomul nr. XVI

1. Paulus Piasecius582 Ep[isco]pus Praemisliensis in Chronica Gestorum in Europa

Singularium, edita Cracoviensis anni 1645, quo et author vivebat.
2. Christophorus Cellarius583 in Geographia Antiqua.
3. Iohannes Sommerus584 Pirnensis in Vita Iacobi Despotae Moldavorum reguli;
Edit[a] Vittebergae per haeredes Iohannis Cratonis, 1587. Vixit author tempore
Iacobi Despotae, a quo cura informandorum puerorum in Moldavia ei comissa
fuerat.
4. Vita Iacobi Despotae, alias Heraclidae Basilici dicti, excerpta ex monumentis
historiarum illustris ac magnifici D[omi]ni Francisci Forgach585 [et]c.

580
Stanislaw Orzechowski (1513-1566), umanist polonez, teolog şi istoric, autor al lucrării Annales
Polonorum, apărută în lucrarea lui Jan Dlugosz, Historiae Polonicae libri XII, ed. I, Leipzig, 1711. Vezi,
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, p. 1095. Pentru istoriografia umanismului polonez vezi Adolf
Armbruster, op. cit., pp. 114-124.
581
Joachim Cureus (1532-1573), umanist silezian, istoric şi teolog, autor al lucrării Gentis Silesiae annales,
ed. I, Wittenberg, 1571. Pentru detalii despre opera autorului şi conţinutul acestei lucrări vezi Christian
Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, pp. 2255-2256; Adolf Armbruster, op. cit., pp. 123-124.
582
Paul Piasecki (1578-1649), cronicar polonez, autor al lucrării Chronica gestorum in Europa singularium,
ed. I, Cracovia, 1645. Pentru detalii despre lucrare vezi Adolg Armbruster, op. cit., p. 173; Christian Gottlieb
Jöcher, op. cit, 3 Band M-R, p. 1541.
583
Chrisopher Cellarius (1638-1707), umanist german, geograf şi filolog. Autor al lucrării Geographia
antiqua, ed. I, Jena, 1691. Vezi pentru detalii despre autor Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. III, p.
833.
584
Johannes Sommer (1542-1574), teolog protestant de origine germană, biograf al lui Despod Vodă,
domnitorul Moldovei. În calitate de biograf a scris Vita Iacobi Despotae Moldavorum regului, ed. I,
Witenberg, 1587. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit.,4
Band S-Z, p. 671; Wikipedia The Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Ioannes_Sommerus
585
Credem că este vorba de Francisc Forgach (1566-1615) umanist maghiar, numit cardinal al Bisericii
Catolice de Papa Paul al V-lea. Pentru detalii despre autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.hu.wikipedia.org/wiki/Forgách_Ferenc

173
 5. Petrus Albinus586 in Commentatiuncula de Valachia quae est edita ad calcem
Sommeri a pagina 154ta usq[ue] ad pagina 163tiam.
6. Petrus Albinus in Explicatione locum quorundam in Despotae Vita a Sommero
descripta. Edita est haec Explicatio cum eadem vita a pagina 133tia usq[ue] ad
pag[inam] 154tam exclusive.
7. Odoricus Raynaldus587 in Continuatione Annalium Baronii.
8. Lucas Vaddingus588 in Annalibus Minorum.

Tomul nr. XVII

1. Leonhardus Gorecius589 in Descriptione belli Ivoniae voievodae Valachiae quod

anno 1574 cum Selimo II Turcarum Imp[eratore] gessit. Edit[a] Francofurti
apud Andream Vechelum anno 1578.
2. Iohannes Lasicius590 in Historia de ingressu Polonorum in Valachiam cum
Bogdano Voievoda cui successit Ivonia et caede Turcarum ducibus Nicolo

586
Petrus Albinus (1534-1597), umanist german. Autor al lucrării Commentatiuncula de Walachia eiusque
partibus et synopsis rerum Walachicarum, apărută în anexă la lucrarea lui Johann Sommer, amintită mai sus.
Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, p. 218;
Wikipedia The Free Encyclopedia, www.de.wikipedia.org/wiki/Petrus_Albinus; Pentru conţinutul lucrării
vezi Adolf Armbruster, op. cit., p. 136-137.
587
Odoricus Raynaldus (1595-1671), erudit italian, continuator al Annalelor lui Baronius, de la anul 1198
până la anul 1565. Lucrarea sa, Continuatione Annalium Baronii apare la Roma în perioada 1646-1677.
Pentru detalii despre autor vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/12672b.htm; Christian
Gottlieb Jöcher, op. cit, 3 Band M-R, p. 1937.
588
Lucas Waddinding (1588-1657), teolog şi istoric de origine irlandeză. Autor al lucrării Annales Ordinis
Minorum, o istorie a Ordinului Franciscan apărută în perioada 1625-1654 la Lyon, şi reeditată la Roma în
secolul XVIII. Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-
Z, pp. 1763-1764; Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/15521d.htm
589
Leonhard Gorecki, umanist polonez, secolul XVI, autor al lucrării Descriptionem belli Ivoniae, Voivodae
Valachiae cum Selimo II Turcarum Imperatore, ed. I, Frankfurt, 1578. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit.,
2 Band D-L, p. 1075.
590
Jan Lasicki (1534-1599), umanist polonez, literat şi istoric, autor al lucrării Historiam de ingressu
Polonorum in Valachiam et de caede Turcarum, editată în anexă la lucrarea lui Leonhard Gorecki,
Descriptionem belli Ivoniae, Voivodae Valachiae cum Selimo II Turcarum Imperatore, ed. I, Frankfurt, 1578.
Pentru detalii despre autor vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 1075.

174
 Mielecio et Nicolao Sieniovscio ann[o] 1572. Quibus ducibus etiam dedicavit
suam historiam Lasicius. Edita est ista historia ad calcem Gorecii, de quo
immediate prius.
3. Aloysius Guerra in Epitome Constitutionum Pontificiarum591. Edit[a] Venetiis
anno 1772 apud Haeredes Nicolai Pezzanae.
4. Il Cavalier Ciro Spontoni592 nelle Storia di Trans[ilva]nia, stampata a Venezia
nell’ anno 1638.

Tomul nr. XVIII

1. Mathias Dogiel593 Cler[icus] Reg[alium] Schol[arum] Piarum in Codice

Diplomatico Regni Poloniae et Magni Ducatus Lituaniae. Edit[o] Vilnae anno
1758.

Tomul nr. XIX

1. Balthasar Valtherus594 in Vita Michaelis Transalpinae Valachiae Principis.

Editum est authoris opus in Syndromo rerum Turcico-Pannonicarum; edit[a]
Francofurti ad Moenum anni 1627.

591
Pontificarum Constitutionem in Bullario Magno contentarum Epitome, Veneţia, 1772. Colecţie de bule
papale. Pentru acest subiect vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/03048c.htm
592
Ciro Spontoni (cca 1552-1610), umanist italian, istoric şi poet. Autor al lucrării Historia della Transilvania
raccolta dal cavalier Ciro Spontoni e registrata dal cavalier Ferdinando Donno, ed. I, Veneţia, 1638. Pentru
detalii despre lucrările autorului vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 755; Adolf
Armbruster, op. cit., p. 150.
593
Mathias Dogiel (1715-1760), istoric polonez. Autor al lucrării Codex diplomaticus regni Poloniae et magni
ducatus Lithuaniae, in quo pacta, foedera, tractatus pacis, mutuae amicitiae, subsidiorum, induciarum,
commerciorum, nec non conventiones, pactiones, concordata, transactiones, declarationes, statuta,
ordinationes, bullae, decreta-exhibentur, ed. I, Vilnius, 1754. Lucrarea a cunoscut ulterior mai multe ediţii.
Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi, Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, pp. 727-
728.
594
Balthasar Walther (1586-1640), profesor de limbă greacă la Universitatea din Jena. Autor al lucrării
Descriptionem rerum a Michaele, Moldaviae transalpinae Palatino, contra patriae suae reipublicaeque
christianae hostes gestarum. Lucrarea apare în Syndronum rerum turcio-pannonicarum […] editată de Adelar
Gravelius, Frankfurt, 1627. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 1798.

175
 2. Antonius Maria Gratianus595 in Vita Ioannis Heraclidae Despotae Valachorum.
Edit[a] Varsaviae 1759.

Tomul nr. XX

1. Historia Princilor Tiarii Romanisci596.

Tomul nr. XXI

1. Quae in hoc tomulo continentur, annotavi ex Codice M[anu]s[cripto] secundum

ordinem Alphabeticum Nunciaturae Viennensis, quem lustrandum acquisieram
ab Excellentissimo, Ill[ustrissi]mo ac R[everen]d[issi]mo D[omi]no C[ardinale]
Iosepho Garampi Nuncio Apostolico apud Augustam Aulam Viennensem anno
1780.

Tomul nr. XXII

1. Petrus Patritius et Magister597; editus Tomo [pri]mo Byzantinae598, pag[ina]

17ma; vixit author ante Theodosium Iuniorem

595
Antonius Maria Gratiani (1537-1611), umanist italian, autor al lucrării De Ioanne Heraclide Despota
Valiachorum principe libre tres et de Iacobo Diadascalo Ioannis fratre liber unus, ed. I, Varşovia 1759.
Pentru conţinutul lucrării vezi Adolf Armbruster, op. cit., p. 108; Pentru viaţa şi opera autorului vezi Christian
Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, pp. 1138-1139.
596
Este vorba de lucrarea lui Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti. Lucrarea este
cunoscută şi sub numele de Istoria Bălăcenească. Pentru acest subiect vezi Radu Popescu vornicul, Istoriile
domnilor Ţării Româneşti, introducere şi ediţie critică de Constantin Greceanu, Bucureşti, Editura Academiei,
1963.
597
Petrus Patricius, scriitor de origine greacă, contemporan cu Procopius din Caesarea, aflat la Constantiopol
în timpul domniei împăratului Iustinian I (527-565). Pentru detalii despre autor vezi vezi Christian Gottlieb

176
 2. Priscus Rhetor et Sophista599. Editus Tomo [pri]mo Byzantinae, pag[ina] 23tia;
vixit author sub Theodosio Iuniore.
3. Carolus Cantoclarus600 in Notis, quas adornavit in Excerpta ex Prisci Rhetoris
Historia, quae extat Tomo [pri]mo Byzantinae, pag[ina] 129.
4. Svidas601 cuius excerpta translata in Latinum ab Aemilio Porto602 extant Tomo
[pri]mo Byzantinae, pag[ina] 164.
5. Procopius Caesariensis603, editus Tomo [pri]mo Byzantinae, pag[ina] 225.
6. Sanctus Nicephorus604 Patriarcha C[onstantino]politanus in Breviario Historico,
edito in fine Tomi tertii Byzantinae; vixit author usq[ue] ad annum 828.
7. Dionysius Petavius605 in Notis ad Braeviarium S[ancti] Nicephori Patriarchae,
quae ad calcem ejusdem Braeviarii.

Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, p. 1303; Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.de.wikipedia.org/wiki/Petros_Patrikios
598
Numele a două mari colecţii de surse istorice referitoare la istoria Imperiului Bizantin: Corpus Bzyantinae
Historiae (CBH), Tom. I-XXVII, Paris, 1648-1711 şi Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, Editio
emendatior et copiosior consilio B. G. Niebuhrii C. F. Instituta auctoritate Academiae litterarum
Borusssicanae continuata. Vol 1-50, Bonn, 1828-1897. Vezi Grand Larousse Enciclopedique, op. cit., vol 2,
p. 468. Vezi şi catalogul electronic la www.willibrords-abbey.nl/library/history.htm
599
Priscus Panites, secolul V d.H, scriitor şi diplomat de origine tracă. Scrierile sale sunt considerate o sursă
importantă pentru istoria Constantinopolului şi a hunilor. Pentru detalii despre autor vezi Christian Gottlieb
Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, p. 1781.
600
Carolus Cantoclarus, scriitor francez din ultima jumătate s secolului XVI, autor al lucrării Excerpta de
legationibus ex veteribus autoribus graecis, editată în anul 1648 de Philippus Labbeus, în colecţia Byzantina.
Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 1632.
601
Svidas, secolul 11-12, scriitor de origine greacă, considerat autorul celui mai important Lexicon grec.
Pentru detalii desprea viaţa şi lucrările sale vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 4 Band S-Z, p. 933;
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/14328a.htm
602
Aemilius Portus (1550-1614), umanist italian, filolog. Traduce Lexiconul lui Svidas în limba latină. Pentru
detalii despre viaţa şi lucrările sale vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, pp. 1717-1718.
603
Procopius Caesareis, (sf. sec. V-cca 565), istoric bizantin, secretar al generalului Belisarius, considerat o
sursă importantă pentru istoria împăratului Iustinian I (527-565). Cunoscut prin lucrarările De Bellis, De
aedificiis şi Historia Arcana. Toate aceste lucrări vor fi folosite pentru redacţia Hronicii. Pentru detalii
despre viaţa şi opera autorului vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 12, p. 706.
604
Sanctus Nicephorus, secolele VIII-IX, patriarh al Constantinopolelui. Vezi Grande Enciclopedia Vallardi,
op. cit., vol. 11., p. 150; Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/11050a.htm; Christian Gottlieb
Jöcher, op. cit, 3 Band M-R, pp. 894-895.
605
Denys Petau (1583-1652), literat şi teolog iezuit de origine franceză, autor al lucrării Breviarium
Historicum Nicephori, 1616. Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Catholic Encyclopedia,
www.newadvent.org/cathen/11743a.htm; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 3 Band M-R, p. 1418.

177
 8. Author Fastorum Siculorum seu Chronici Alexandrini, vel Chronici paschalis606,
Tribus enim nominibus gaudet Chronicon editum Tomo [quar]to Byzantinae.
9. S[anctus] Theophanes607 in Cronographia, quam Latine reddidit Iacobus Goar
extatq[ue] Tomo [sex]to Byzantinae.
10. Incertus author608 in Chronographica narratione, quae extat ad calcem S[ancti]
Theophanis Tomo 6 Byzantinae, pag[ina] 340, Interprete P[atre] Goar.
11. Leo Grammaticus609 in Chronographia Recentiorum Imperatorum quae extat
Tomo [sex]to Byzantinae, pag[ina] 355, quantum ex fine operis colligi potest;
vixit author circa annum 1021, Interprete P[atre] Goar.
12. Georgius Cedrenus610 in Compendio Historiarum, quod extat Tomo Septimo
Byzantinae, interprete Guillelmo Xylandro. Author continuat Historiam usq[ue]
ad Isaaci Comneni tempora, sed quando vixerit pro certo non scitur.
13. Nicetas Choniates611 in Annalibus, qui extant Tomo undecimo Byzantinae,
interprete Hieronymo Volfio; vixit author circa finem 12mi et principium 13tii
saeculi.
14. Ioannes Zonaras612 in Annalibus, qui extant Tomo [no]vo Byzantinae, interprete
Volfio. Vixit author circa finem saeculi 12mi.

606
Chronicon Paschale, Chronicum Alexandrinum sau Fasti Siculi este numele convenţional care identifică o
cronică universală bizantină din secolul VII. Numele ei vine de la sistemul cronologiei creştine bazat pe ciclul
pascal. Cronica este o complilaţie care începe de la crearea lui Adam. Pentru detalii în legaătură cu această
lucrare vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/03730b.htm
607
Sactus Theophanes, monah bizantin (cca. 760-817), continuă Cronographia lui Georgius Sincellus. Pentru
detalii despre autor vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 14, p. 986; Christian Gottlieb Jöcher, op.
cit, 3 Band M-R, p. 1118; pentru Iacob Goar vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 2 Band D-L, pp. 1027-
1028.
608
Autor neidentificat. Vezi referinţele pentru Sanctus Theophanes.
609
Leo Grammaticus, secolul XI, autor al lucrării Chronographia care continuă cronica lui Theophanes. Vezi
Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 2 Band D-L, p. 2372.
610
Georgius Cedrenus, mijlocul secolului 11, cronicar bizantin, autor al lucrării Compendium Historiarum,
cronică de la facerea lumii până în zilele sale. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 1 Band A-C, p. 1793;
pentru Guillelmo Xylandro vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 4 Band S-Z, p. 2115.
611
Nicetas Choniates (cca. 1155-1215), cronicar bizantin, demnitar, cunoscut pentru lucrarea sa Annalibus
care acoperă perioada 1118-1207. Pentru detalii despre autor vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 3 Band
M-R, p. 898; pentru Hieronymo Volfio vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 4 Band S-Z, pp. 2048-2049.

178
 15. Symeon Magister613, ac Logotheta in Annalibus, qui extant Tomi 15ti
Byzantinae, pagg. 302.

Tomul nr. XXIII

1. Georgius Acropolita614 in Chronico Compendiario, quod extat Tomo undecimo

Byzantinae, interprete Leone Allatio; vixit author circa ann[um] 1270.
2. Georgius Pachymer615 in Historia rerum a Michaele Paleologo ante et in
Imperio gestarum. Quae extat Tomo 12 Byzantinae interprete Petro Possino SI;
vixit author illis temporibus, de quibus scribit.
3. Ioannes Cinnamus616 in Historia, quae extat Tomo [pri]mo Byzantinae, vixit
author circa annum 1180.
4. Laonicus Chalcocondylas617 in Historia de Rebus Turcicis, quae extat Tomo
15to Byzantinae, interprete Conrado Clausero, cuius tamen interpretationem, ubi
erroneam, non semper fui secutus.

612
Ioannes Zonaras, secolele 11-12, canonic şi cronicar bizantin, autor al lucrării Epitome ton istorion. Vezi
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/15764a.htm şi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 4 Band
S-Z, p. 2222.
613
Symeon Magister, secolul 10, cronicar bizantin, demnitar, autor al celei mai importante compilaţii
hagiografice a evului mediu bizantin. I se atribuie lucrarea Chronica, redactată în timpul împăratului
Nicephorus Phocas (963-969). Vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Symeon_Metaphrastes şi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 4 Band S-Z, p. 591.
614
Georgius Acropolita (1217-1282), cronicar bizantin, diplomat, autor al lucrării Annales, care acoperă
perioada 1204-1261. Vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 1, p. 129; Christian Gottlieb Jöcher, op.
cit, 1 Band A-C, pp. 72-73. Pentru Leone Allatio vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 1 Band A-C, pp. 278-
279.
615
Georgius Pachymer (1242-1310), cronicar bizantin, autor al lucrării Historia, care acoperă perioada 1225-
1308. Vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 11, p. 566 şi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 3 Band
M-R, pp. 1167-1168. Pentru Petro Possino vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 3 Band M-R, p. 1725.
616
Ioannes Cinnamus, secolul XII, cronicar bizantin, secretar al împăratului Manuel I Comnenul (1143-1180),
autor al lucrării Epitome rerum ab Ioanne et Alexio Comnenis gestarum, care acoperă perioada 1118-1176.
Vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 4, p. 271. Pentru subiectul cronicarilor bizantini şi primele
mărturii ale românităţii românilor vezi Adolf Armbruster, op. cit., pp. 23-36; Pompiliu Teodor, op. cit., pp.
83-87.
617
Laonicus Chacocondylas, secolul 15, cronicar bizantin, autor al lucrării Historiarum Libri Decem de Rebus
Turcicis, care acoperă perioada 1298-1463. Vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Laonicus_Chalcocondyles; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 1 Band A-C, p.
1827.

179
 5. Georgius Codinus618, De originibus C[onstantino]politanis, quae extat tomo 16
Byzantinae, edita opera, ac studio Petri Lambecii Hamburgensis 619; vixit author
posterioribus temporibus.
6. Ducas Michaelis620, Ducae Nepos, in Historia Byzantina, quae extat Tomo 18vo
Byzantinae, studio et opera Ismaelis Bullialdi; vixit author circa tempora
expugnatae C[onstantino]poleos.
7. Ismael Bullialdus621 in Notis ad Historiam Ducae ad calcem eiusdem Historiae
adiectis.
8. Georgius Phranzes622 Protovestiarius in Chronico, quod extat Latine tantum
Tomo 24to Byzantinae, vixit author circa tempora expugnatae
C[onstantino]poleos et postea.
9. Carolus du Fresne623, seu Ducangius, qui extat Tomo 20mo Byzantinae.
10. Notitiae Graecorum Episcopatuum a Leone Sapiente ad Andronicum
Palaeologum quae extant Tomo 17 Byzantinae.
11. Andronicus Senior Palaeologus Imperator in Expositione locorum, quae tement
Metropolitae Subiecti C[onstantino]politano, quae extat Tomo 17mo
Byzantinae.

618
Georgius Codinus, sfârşitul secolului 15, scriitor bizantin, autor al lucrării Patria, care tratează aşezarea,
istoria şi monumentele din oraşul Constantinopol. Este cel mai probabil lucrarea folosită de Şincai. Pentru
detalii despre autor vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 1 Band A-C, p. 1989. Pentru Petrus Lambecius
vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 2 Band D-L, pp. 2215-2217.
619
Peter Lambeck (1628-1680) profesor şi istoric german, istoriograf şi bibliotecar al Curţii de la Viena în
timpul împăratului Leopold I. Cunoscut pentru lucrările Commentariorum de Bibliotheca Caesarea
Vindobonensi libri VIII (1665-1679), re-editată de Adam Kollar în perioada 1766-1782, Prodomus Historiae
literariae (Hamburg, 1659), Synntagma originum et antiquitatum Constantinopolitanarum (Paris, 1655).
Pentru detalii despre viaţa autorului vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/08756a.htm
620
Michaelis VII Ducas, împărat bizantin (1071-1078). Vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 5, p.
503; Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 2 Band D-L, p. 229.
621
Ismael Bullialdus (1605-1694) astronom francez, cunoscut pentru lucrări în acest domeniu. Este autorul
ediţiei Michaelis Ducae nepotis Historia Byzantina, Paris 1649. Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 1
Band A-C, pp. 1292-1293.
622
Georgius Phrantzes (1401-1474), cronicar bizantin, secretar al împăratului Manuel II Paleologul (1391-
1425), autor al lucrării Chronica, care cuprinde istoria dinastiei Paleologilor din anul 1258 până în anul 1476.
Vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit, 3 Band M-R, p. 1538.
623
Este vorba de lucrarea Historia Byzantina, Paris, 1680. Vezi Grande Enciclopedia Vallardi, op. cit., vol. 2,
p. 503.

180
Tomul nr. XXIV

1. Princeps Demetrius Cantemir624 in Historia Osmanici Regni, edita Hamburgi

apud Christianum Herold, anno 1745.

Tomul nr. XXV

1. Constantis Miron625 Logothaetae Principatus Moldaviae Chronica.

Tomul nr. XXVI

1. Antonius Bonfinus626, De rebus Hungaricis, Edit[is] Francofurti 1581.

2. Nicolaus Isthavanfius627 in Historia de rebus Hungaricis, edit[a] Coloniae
Agrippinae (Köln) anno 1622.

624
Dimitrie Cantemir (1673-1723), enciclopedist, reprezentant al preiluminismului românesc, domnitor al
Moldovei (1693; 1710-1711). Autor al lucrării Incrementa atque Decrementa Aulae Othomaniace, tradusă în
limba germană şi editată la Hamburg în anul 1745. Lucrarea a cunoscut ediţii şi în limbile engleză şi franceză.
Pentru detalii despre autor şi lucrare vezi Istoria Imperiului Otoman. Creşcerea şi scăderea lui cu note forte
instructive de Demetriu Cantemiru. Tradusă în româneşte de Dr. Iosif Hodoşiu, Bucureşti, Editura Societăţii
Academice Române, 1876.
625
Prin Constantis Miron trebuie înţeles la Gheorghe Şincai, Grigore Ureche şi lucrarea sa Letopiseţul Ţării
Moldovei. Pentru identificarea autorului vezi Studiu introductiv, p. 32.
626
Antonio Bonfini (cca. 1427-1502), umanist itlian. În anul 1486 ajunge la Buda, la curtea regelui Matei
Corvin. Autor al lucrării Rerum Hungaricarum Decades, ed. I, Basel, 1568. Lucrarea a cunoscut ulterior ediţii
în limbile germană şi maghiară. Pentru detalii despre autor şi conţinutul lucrării vezi Grande Enciclopedia
Vallardi, op. cit., vol. 3, p. 40; Adolf Armbruster, op. cit., pp. 68-70.
627
Nicolaus Istvánffy (1538-1615), umanist maghiar, autor al lucrării Historiarum de rebus Hungaricis libri
XXIX, ed. I, Köln, 1622. Vezi Új Magyar Lexicon, op. cit., vol. 3, p. 452; Christian Gottlieb Jöchers, op. cit, 2
Band D-L, p. 204.

181
Tomul nr. XXVII

1. Duo Comitia Transylvanica celebrata sub Michaele Principe Transalpinae

Valachiae quae describenda accepia Tit[ulo] Domino Concipista
Tran[sylva]nico Guberniali, Viennae, 1780.

182
 Capitolul V. Nivelul 2 - Rerum spectantium ad universam gentem Daco-Romanum seu
Valachi cum summaria collectio ex diversis authoribus facta a Georgio Sinkai de eadem
secundum ordinem chronologicum

V. 1 Prezentarea colecţiei

Manuscrisul supus analizei, în aceeaşi cheie, a deconstrucţiei discursului istoric, este un

autograf al lui Ghorghe Şincai, care se păstrează ca unic exemplar la Secţia de manuscrise
româneşti a Bibliotecii Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, provenind din fondul de
manuscrise al Bibliotecii Episcopiei greco-catolice din Oradea, înregistrat sub cota 461-
463.
Titlul complet al manuscrisului este Rerum spectantium ad universam gentem Daco-
Romanum seu Valachi cum summaria collectio ex diversis authoribus facta a Georgio
Sinkai de eadem secundum ordinem chronologicum628, după cum rezultă de pe prima filă a
volumului I. Manuscrisul, care însumează un număr total de 1177 file, constituie o mărturie
importantă şi, totodată, o reflexie fidelă a stadiului atins de autor în domeniul scrisului
istoric. Colecţia, realizată pe diverse tipuri de hârtie este organizată în trei volume, format
folio, prinse între coperţi de piele, fiecare volum având dimensiunile de 370x230 mm şi
paginaţia următoare: Vol. I: 344 file, Vol. II: 466 file, Vol. III: 367 file. Fiecare volum
poartă pe copertă o marcă de identificare cu Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-
Napoca şi numărul manuscrisului: 461, 462, respectiv 463. Sub aspectul conservării,
colecţia se află într-o stare de degradare evidentă, în special volumul I, la care primele file
s-au desprins de cotor, condiţii în care, o salvare în format electronic, după modelul
inaugurat cu Notata ar fi mai mult decât benefică.

628
Rerum spectantium ad universam gentem Daco-Romanum seu Valachi cum summaria collectio ex diversis
authoribus facta a Georgio Sinkai de eadem secundum ordinem chronologicum, Ms. 461-463.

183
 Volumul I cuprinde informaţii pentru anii 88-1329, Volumul II pentru anii 1330-1551 şi
1684-1724, iar Volumul III, pentru anii 1552-1683, cu menţiunea autorului: “Anni 1684 et
seqq quaere circa finem Tomi mei II”629. Precizarea constituie un nou indiciu asupra
faptului că Rerum spectantium, ca bază de construcţie pentru Hronică, s-a definitivat în
etapa Buda, care i-a facilitat accesul la un segment important de informaţie istorică, în
completarea mărturiilor culese la Roma şi Viena.
Fiecare volum cuprinde informaţie sistematizată cronologic, din unul sau mai mulţi
autori, aşa cum reflectă diagrama colecţiei630. Realizarea acestei diagrame, în cadrul tezei, a
urmărit o transpunere completă a lui Rerum spectantium631, prin înregistarea următoarelor
categorii: anul pentru care serveşte informaţia, sursele şi observaţiile personale ale autorului
la textele transcrise. Scopul acestui demers a fost acela de a identifica, în cadrul acestui nou
laborator istoric, amprenta personală a lui Gheorghe Şincai (observaţiile la texte), cu
implicaţii la nivelul analizei discursului istoric.
Examinarea volumelor este în măsură să dezvăluie modul de lucru la acest nivel:
Gheorghe Şincai copiază izvoarele adunate, transcrise sistematic, pe coloanele interne ale
filelor din volum, jumătatea exterioară a paginii fiind lăsată liberă. Astfel, textele din
Notata sunt divizate pe ani şi recopiate în volum în cadrul câte unui an, alături de alte
izvoare referitoare la anul respectiv, cu indicarea precisă a sursei care a fost utilizată. La
anii la care a mai găsit informaţii din noi izvoare, aflate după sistematizarea materialelor
din Notata, Şincai a scris textele nou depistate, fie pe coloanele marginale ale filei, fie
ataşate la materialele ordonate, într-o muncă ce reflectă prioritar, colecţionarea informaţiei
şi nu interpretarea ei. În cazul în care spaţiul marginal nu a fost suficient, a transcris noul

629
Rerum Spectantium, f. 367r.
630
Vezi Anexe.
631
Diagrama colecţiei Rerum spectantium a înregistrat punctual sursele (autori, lucrări) prelevate în mod
direct (text transcris in extenso) şi care sunt evidenţiate de către Gheorghe Şincai prin subliniere. În cadrul
acestor texte transcrise, Şincai a fost interesat şi de referinţele bibliografice utilizate de autorii folosiţi (surse
indirecte). Aceste referinţe indirecte nu au fost înregistrate datorită numărului mare şi dificultăţilor de
identificare şi departajare (marcarea lor este sporadică în textele colecţiei). Acestea pot fi consultate numai în
manuscris. Exemplu: anul 1570, tom. III, f. 51 r: text transcris din Ioann. Chr. Engel, Recent. Hist. Mold., p.
215 cu marcarea referinţei bibliografice folosită de Engel: Gebhardi, IV, p. 664 ex Kazy Hist. Regni
Hungariae.

184
izvor în intregime, pe coală separată. În special, în cazul documentelor a procedat în acest
mod, de transcriere integrală pe o coală separată, intercalată apoi între filele volumului la
anul corespunzător. Până în toamna anului 1803 când pleacă la Buda, sistematizarea
informaţiei după acest tipar ajunge la anul 1664 inclusiv. Izvoarele începând cu acest an
sunt trecute tot cronologic, dar pe toată coala632, într-un efort pozitivist care a avut ca
rezultat prima colecţie sistematică de izvoare ce putea oferi oricând suportul lucrărilor de
sinteză.
Completările realizate se pot depista cu uşurinţă datorită tipului de scris, foarte mărunt,
alăturat exerciţiului obişnuit de transcriere a informaţiei, caracteristic lui Şincai. În cadrul
manuscrisului figurează şi ani la care nu apare nicio menţiune, acest lucru explicându-se,
fie prin lipsa de timp a autorului pentru a realiza completările, sau prin faptul că nu a găsit
informaţiile necesare în vederea reconstituirii evenimentului istoric633. Materialele
transcrise pentru fiecare an reconstituie istoria românilor din cele trei provincii Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania. Diagrama colecţiei, care a urmărit o înregistrare şi o
redare fidelă a manierei de lucru a lui Gheorge Şincai în rubricile Autori/lucrări
principale şi Autori/lucrări în completare634, însoţite de menţionarea filelor inserate, este
în măsură să reflecte proporţiile dintre informaţia sistematizată anterior sosirii sale la Buda
şi completările furnizate, în principal, de realizările şcolii istoriografice maghiare
(66,12%)635, care reflectă dezideratul unei reconstituiri istorice complexe, fără hiatusuri,
prin apelul la conţinuturi relevante.
Informaţia transcrisă se face, şi de această dată, în limba sursei utilizate, colecţia
înregistrând astfel prezenţa limbilor latină, maghiară, germană, italiană, română (caractere
chirilice şi latine), greacă şi franceză. Toate izvoarele româneşti, scrise iniţial cu caractere
chirilice, sunt transcrise acum cu caractere latine, Şincai subliniind în intervenţiile sale la

632
În diagrama colecţiei izvoarele începând cu acest an sunt trecute la autori/surse în completare pentru a
evidenţia etapele cristalizării colecţiei.
633
Vol. I, anul 696, f. 106r; Vol. I, anul 1312, f. 330r; Vol. I, anul 1314, f. 332r.
634
Informaţie scrisă pe coloanele externe ale filelor, sub textele din coloanele interne sau pe filele inserate.
635
Pentru stabilirea procentului s-a utilizat următoarea formulă: înregistrarea numărului total de poziţii
regăsite în colecţie traduse în ani (865 poziţii) şi înregistrarea numărului de poziţii care demonstrează
completarea informaţiilor (572 poziţii).

185
texte importanţa limbii şi utilizării grafiei latine 636. Documentele transcrise de el însuşi din
original şi restul transcrierilor executate dau dovadă de cunoaşterea practică a diplomaticii,
atât în ceea ce priveşte determinarea şi denumirea documentelor, cât şi a elementelor
acestora637. Ca şi în cazul colecţiei Notata, studierea tipurilor de scris conduce la concluzia
că, în cazul filelor 270-274 din volumul III, se întâlneşte o intervenţie străină, un ajutor
sporadic pe care Şincai l-a primit în munca sa de transcriere a textelor.
Parcurgerea colecţiei pune în lumină dimensiunile efortului recuperator, capacităţile
autorului în domeniul paleografiei, minuţiozitatea şi rigoarea în ceea ce priveşte
reconstituirea punctuală, obiectivă, a trecutului românilor. Laboratorul istoric concentrat la
acest nivel intermediar se prezintă ca un material sistematizat cronologic, punctat şi de
acesată dată de intervenţiile lui Gheorghe Şincai de tipul conexiune, comparare a surselor,
raportare critică, detaliere, precizare, care reflectă, nu doar dimensiunile proiectului său
istoric, îmbogăţit substanţial la nivel informaţional, ci confirmă, ca şi în cazul Notatei,
distanţa autorului faţă de nivelul cronisticii interne.
Aspectul intervenţiior personale include de această dată, o paletă mai restrânsă, în
comparaţie cu nivelul anterior analizat. Evidente sunt corecturile, ştersăturile aplicate în
scopul stabilirii unei cronologii exacte, intervenţiile la textele transcrise, care reflectă în
special procesul de conexiune şi comparare a surselor în reconstituirea unui eveniment
istoric. La acest nivel, al interveţiilor autorului, trebuie menţionate o serie de precizări cu
caracter personal, care pun în lumină, fie provenienţa sursei utilizate638, relaţiile cu alţi

636
Vide quoad vigorem lingua Latinae inter Valachos etiam notanda ad ann. 518 ex hoc ipso Le Quien.
Observaţie la Michael Le Quien, Oriente Christiano, Tom. I, p. 1217; p. 1225, în Rerum spectantium,Vol. I,
anul 458, f. 69v.
637
Andrei Kiss, op. cit., p. 268 a identificat 7 documente. În colecţie numele autorului apare precizat explicit
doar de 2 ori, la anul 1699 şi 1720.
638
Diploma Michaelis Valachiae Principis, quod describendum acquisivi a Tit. Domino Stephano Koszta,
Viennae anno 1780, în Rerum spectantium, Vol. III, f. 172v; Littera Vladislai II quam ab Eder aquisitam,
refert Ioan. Chr. Engel, în Rerum spectantium, Vol. II, f. 244v; Codex Ms. Nunciaturae Viennensis mihi a Tit.
Domino Comite Iosepho Garampi Nuncio Apostolico concessus, în Rerum spectantium, Vol. II, f. 195r.

186
istorici ai vremii639, fie aduc completări benefice în ceea e priveşte elucidarea unor aspecte
autobiografice640.
Colecţia s-a bucurat de atenţia specialiştilor, români şi maghiari, care au realizat
abordări prin prisma contribuţiei lui Gheorghe Şincai la dezvoltarea ştinţelor auxiliare. Cu
toate acestea, nivelul analizei a rămas unul nedezvoltat, colecţia neînregistrând analize
aplicate sau prezentări detaliate. Reprezentanţii istoriografiei maghiare au urmărit, mai ales,
cuantificarea segmentului manuscriselor utilizate de Gheorghe Şincai în perioada şederii
sale la Buda, în baza cărora, unii dintre ei, au construit teoria dependenţei ilumnistului
român de realizările şcolii istoriografice maghiare641.
Opinia cercetătorilor care s-au ocupat de activitatea arheografică a lui Şincai susţin
ideea ca aceasta este colecţia de izvoare întocmită în mod sistematic pentru Hronică,
numită de Şincai „culegerea mea cea mare” şi care cuprinde textele transcrise în Notata,
recopiate acum strict după ordinea anilor la care se referă informaţiile. Scopul acestei
colecţii sistematizate a fost acela de a fi colecţia de izvoare a Hronicii, care să poată fi
consultată de cititori642, aspect probat prin trimiterile pe care le face autorul în lucrare:
“[…] îl poţi în Culegerea mea cea mare643, [...] le-am însemnat în al treilea tom al
scrisorilor mele celor mari, unde îl poţi ceti pre larg, că eu aci nu-l scriu, pentru lungimea
lui644, [...] Culegerea mea cea mare sau Annalii Românilor645.
Reperele istoriografice pe care le propunem au urmărit sublinierea poziţiilor celor care
au acordat o atenţie particulară acestei colecţii, pe linia contribuţiei lui Gheorghe Şincai la
dezvoltarea ştiinţelor auxiliare precum şi la fundamentarea istoriografiei moderne. Astfel,
Andrei Kiss, care s-a apropiat prin cercetările sale de ambele colecţii manuscrise ale lui
Şincai preciza că “[…] Rerum spectantium merită o atenţie deosebită, nu numai din punct

639
E quo tantum ea adnotaturus sum de Michaele Principe Valachiae quae ex aliis non habes; quia habes
plura, quam ipse amicus Engel, în Rerum spectantium, Vol. III, f. 99v.
640
Notiţa autobiografică cu specificarea locului şi a datei naşterii: Râciul de Câmpie, 28 februarie 1754, în
Rerum spectantium, Vol. II, f. 425r.
641
Ladislao Gáldi, op. cit.
642
Andrei Kiss, op. cit., p. 262; Mircea Tomuş, op. cit., p. 247.
643
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. 392.
644
Ibidem, Vol. 2, p. 365.
645
Ibidem, Vol. 2, p. 74.

187
de vedere al unei viitoare ediţii critice a Hronicii, dar şi din punct de vedere al istoriei
disciplinelor auxiliare româneşti”646.
Istoricul Zsigmond Jakó, unul dintre specialiştii în istoria medie a Transilvaniei, care a
contribuit la îmbogăţirea fondului istoriografiei româneşti, dar şi maghiare, prin cercetările
în domeniul paleografiei şi diplomaticii, a acordat o atenţie deosebită colecţiei Rerum
spectantium. “[...] Acest manuscris în trei volume in-folio este prima colecţie de izvoare
sistematizată, privitoare la istoria poporului român, iar Şincai este primul istoric român,
care în activitatea sa de adunare de date atribuie o importanţă identică cu izvoarele narative
diplomelor, şi mai ales celor inedite”647. Din poziţia sa, care i-a deschis accesul la ambele
istoriogafii, Zsimond Jakó a abordat accesul lui Şincai la sursele maghiare în cheia unei
colaborări între istoricii vremii şi nu a unui simplu efort imitativ, realizând astfel o
reaşezare a contururilor discursive ale iluministului român: “[…] pentru activitatea sa în
culegerea şi critica izvoarelor a avut o influenţă hotărâtoare colaborarea întreţinută cu
istoricii Daniel Cornides, Martin Kovachich şi István Katona, cu sprijinul cărora a avut
acces la toate rezultatele colecţiilor de izvoare din Ungaria şi Transilvania”648.
Prin studiile şi lucrările sale, Pompiliu Teodor atrăgea atenţia cercetătorilor, că numai o
apropiere de izvoarele Hronicii, concentrate în cele două mari colecţii, poate furniza noi
elemente ale analizei şi interpretării discursului istoric al lui Gheorghe Şincai. “[…]
Colecţia lui de izvoare istorice Rerum spectantium, o impresionantă alăturare e surse
narative şi documentare, transcrise în original, diferite ca valoare, dar esenţiale pentru
istoria românilor, stă la baza istoriografiei române moderne”649.
Cele mai recente contribuţii în direcţia investigării acestei colecţii poartă semnătura lui
Ovidiu Câmpean, care în ultimii ani s-a dedicat studierii atente a lui Rerum spectantium,
rezultatele analizelor fiind cuprinse în revista Biblioteca şi Cercetarea. Studiile sale au

646
Andrei Kiss, op. cit., p. 269.
647
Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania (II), p. 113.
648
Ibidem, p. 112.
649
Pompiliu Teodor în Şcoala Ardeleană, op. cit., p. XLII.

188
vizat, prin realizarea unor liste de lucrări utilizate de Şincai pentru fiecare an, restituirea
completă a izvoarelor Hronicii şi fixarea noţiunii de document Şincai650.

650
Ovidiu Câmpeanu, Restituiri. Izvoarele Cronicii lui Şincai (II), în Biblioteca şi Cercetarea, nr. 18, 1994, p.
43.

189
 V. 2 Etapele cristalizării colecţiei

Colecţia Rerum spectantium evidenţiază un laborator intermediar de lucru, cu

importante sugestii de ordin metodologic şi conceptual. Dacă pentru Notata, etapele
cristalizării sunt clar marcate, atât prin notiţele autorului din manuscris, cât şi prin
menţiunile din din scrierile autobiografice, Elegia şi Autobiografia, în ceea ce priveşte
Rerum spectantium nu putem realiza o reconstituire atât de punctuală a etapelor de
construcţie. Accesul la reperele cronologice pentru devenirea lui Rerum spectantium este
dat, în cea mai mare măsură, de corespondenţa autorului cu apropiaţii săi 651, cu preocupări
similare în domeniul istoriei, la care se adaugă contribuţiile istoriografice de tipul studiilor
şi lucrărilor monografice652, care au urmărit o investigare detaliată a vieţii iluministului
român.
După studiile de la Roma şi Viena, Gheorghe Şincai este regăsit în anul 1780 la Blaj,
implicat în procesul educaţional şi de construcţie a reţelei şcolare din Ardeal, răspunzând
astfel liniilor directoare ale politicii iozefine în domeniu. Chiar dacă momentul întoarcerii
la Blaj inaugurează pentru Şincai alte priorităţi şi o altă tipologie a preocupărilor, specifice
funcţionarului, pasiunea şi tenacitatea cu care este urmărit planul său de istorie a tuturor
românilor, rămân o constantă vizibilă în corespondenţa pe care o deschide cu istoricii
vremii.
Scrisoarea lui Şincai din Blaj (23 august 1781), către istoricul de origine slovacă Daniel
Cornides, cunoscut la Viena, care îndeplinea funcţia de secretar literar al contelui Iosif
Teleki653, menţiona lucrul zi şi noapte la istoria ţării sale654. Este o evidenţă extrem de

651
Corespondenţa lui Gheorghe Şincai în Iacob Radu, op. cit., pp. 226-246.
652
Lista lucrărilor şi studiilor monografice reprezentative în capitolul II. 2 Gheorghe Şincai în istoriografia
românească: în căutarea echilibrului.
653
Daniel Cornides (1732-1787) s-a îndreptat în mod explicit către diplomele medievale. Colecţia sa de copii
alcătuită de el este indispensabilă şi azi, reprezentând o performanţă a cercetării maghiare transilvane din
secolul al XVIII-lea. Cornides a venit în Transilvania în anul 1761, din Ţara de Sus a Ungariei, devenind
preceptor al familei Wesselény, iar din anul 1766, fiind secretarul contelui Teleki József –custode al

190
importantă, nu doar pentru că este cea mai veche şi din prima perioadă a activităţii sale, dar
şi pentru că, în cadrul ei, Gheorghe Şincai îşi expune părerea despre Ioan Huniade,
înscriindu-se astfel într-una din temele de interes ale vremii din cercurile istoricilor
maghiari655. Suntem totodată în faţa unei mărturii argument în favoarea demontării ideii
dependenţei scrisului istoric al lui Gheorghe Şincai, al Şcolii Ardelene în general, de
discursul istoric maghiar, care pune în lumină autonomia şi sincronizarea cu tendinţele şi
preocupările regionale, înscrierea sa în sistemele şi temele cultural-istorice ale timpului.
Şincai mulţumeşte lui Cornides că l-a recomandat preotului calvin Iosif Benkö cu care s-a
împrietenit. Prin intermediul lui Cornides, Şincai are acces la cercul istoricilor vremii şi la
temele de interes comun, reflectate în corespondenţa şi în lucrările acestora, regăsite şi în
Rerum spectantium: István Kaprinay, Ioan Seivert, György Pray sau Carol Wagner656
Aspectul cel mai important care ne interesează este legat de materialele istorice, Şincai
menţionând că a ajuns cu adunarea materialului atât de departe, încât avea de gând să
publice Istoria Românilor în anul 1782 şi, spre completare, îl ruga pe Cornides să-i trimită
indicele colecţiunii sale de documente, prin mijlocirea ahidiaconului din Târgu-Mureş, Ioan
Bob, cu care la acea dată se afla în bune relaţii657. Această menţiune constituie un indiciu

Coroanei, a trăit la Cluj, Jibou, Sibiu şi Gorneşi (lângă Târgu-Mureş). Din Transilvania a plecat în anul 1784
când a fost numit profesor de diplomatică şi heraldică la Universitatea din Pesta. Aflat în anturajul
profesorilor universitari din Viena şi Pesta, precum şi în relaţii strânse cu reprezenanţii vieţii spirituale a
saşilor, care i-au mijlocit accesul la diplomele arhivei din Sibiu, lui Daniel Cornides i s-au deschis arhive
familiale, ecleziastice şi instituţionale, bucurându-se astfel de posibilităţi de cercetare a izvoarelor pe care
niciun contemporan nu le avea. În anul 1787 când Cornides a încetat din viaţă, în colecţia sa manuscrisă, pe
jumătate redactată, se afla alcătuit într-un corpus, Diplomatarul Ungariei medievale, cel mai sistematizat până
atunci şi întocmit sub un control critic temeinic. Acest manuscris, împreună cu toate însemnările şi şi cărţile
sale, a fost cumpărat de Teleki József. Moşenirea lui Cornides, încorporată în Biblioteca din Pesta a familiei
Teleki, după 1826 a intrat în proprietatea Academiei Maghiare de Ştiinţe. Diplomatarium-ul lui Cornides, în
12 volume, a conservat în total textele a1732 de diplome medievale, în copii autografe sau făcute de alţii.
Conform Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania (I), în Studii şi
materiale de istorie medie, Vol. XVII, 1999, Brăila, pp. 25-26. În continuare se va cita Cercetarea izvoarelor
medievale diplomatice în Transilvania (I).
654
Andrei Veress, Note şi scrisori, pp. 497-498.
655
Andrei Veress, Vechi istorici unguri şi saşi despre istoria românilor (Scrisori inedite dintre 1760-1787), în
Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Liteare, Seria III, Tom. IV, 1928-1929, pp. 267-273. În
continuare se va cita Vechi istorici unguri şi saşi.
656
Ibidem, p. 270.
657
Andrei Veress, Note şi scrisori, p. 498.

191
pentru stadiul cercetărilor sale, din păcate nu unul suficient de clar658. Nu se precizează
dacă se are în vedere materialul adunat în Notata sau dacă se poate vorbi de sistematizarea
în Rerum spectantium, având în vedere timpul scurt dintre sosirea sa la Blaj şi data la care
se urmăreşte publicarea Istoriei.
Perioada 1794-1803, care delimitează demiterea sa din funcţia de director al şcolilor
româneşti unite din Ardeal şi sosirea la Oradea, iar ulterior la Buda, poate fi definită ca un
timp al incertitudinilor, al căutărilor, o perioadă în care preocupările pentru planul său de
istorie a tuturor românilor sunt umbrite de conflictele personale şi instituţionale cu
autorităţile vremii659. Reluarea acestora, într-o primă fază, este vizibilă în perioada anilor
1797-1803, când se află la moşia conţilor Wass, ca preceptor al băieţilor lui Daniel Wass şi
administrator al moşiei660. Continuarea muncii la opera istorică se dezvăluie din notele
Elegiei: “[...] Dar nu puteam uita de istoria daco-romană sau valahică, compusă de mine
odinioară cu atâtea griji, studii, vegheri şi osteneli”. Sursa lasă să transpară şi precizarea
clară a stadiului de lucru: “[...] încât până acum e scrisă de mine, împle trei volume foarte
mari in folio cu mai multe centene de coale”661.
Anul 1803 marca pentru Gheorghe Şincai sfârşitul perioadei de absenteism din viaţa
intelectuală. Aflat la Oradea, în mijlocul figurilor influente ale timpului din viaţa culturală
şi spiritulă, episcopul Ignatie Darabant, prodirectorul Academiei, profesorul Mihail
Tertina662, Ioan Corneli,663 care va deveni un susţinător constant al activităţii istoricului
român, Şincai este reconectat la circuitele mediilor intelectuale. Rolul decisiv este jucat de
profesorul Mihail Tertina, care îl orientează spre Martin Kovachich, unul din ultimii

658
De opere, quod ego molior, scito, illud magnae molis futurum, veluti quod res a Valachis per spatium
spetemdeci saeculorum gestas in se complectetur, nam ab ipso Trajano, qui primus coloniarum Romanorum,
cujus reliquiae sumus Valachi, in Antiquam Daciam tulit, erit mihi ordiendum. Hinc illud praesenti anno nulo
modo, futuro quoque non nisi difficulter in publicam emittam lucem, în Andrei Veress, Note şi scrisori, pp.
495-496.
659
Etapa sus menţionată a făcut obiectul unor consistente studii şi lucrări monografice, dintre care
menţionăm: Mircea Tomuş, op. cit., pp. 103-122; Pentru relaţia cu episcopul Ioan Bob vezi Daniel Dumitran,
op. cit., pp. 131-148.
660
Mircea Tomuş, op. cit., pp. 110-113.
661
Gheorghe Şincai, Elegia, în Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, p. 431.
662
Pentru Mihail Tertina vezi Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, p. 413.
663
Pentru monografia lui Ioan Corneli vezi Constantin Mălinaş, op. cit.

192
reprezentanţi ai şcolii maghiare de colecţionare a surselor, pentru a-şi completa opera cu
date noi din bibliotecile din Buda şi Pesta şi, în acest sens, îi oferă recomandarea.
Corespondenţa vremii, studiată de reprezentanţii istoriografiei române şi maghiare, este în
măsură să dezvăluie calităţile lui Şincai, prin ochii contemporanilor săi şi să indice rostul şi
destinaţia sa viitoare. Astfel, în scrisoarea din 3 octombrie 1803 a lui Mihail Tertina către
Martin George Kovachich se menţiona: “[…] et se totum condendae singulari Nationis
Valachiae Historiae pragmaticae, quam in vastis tribus voluminibus conscriptam habet,
impenere coepisset”664. Scrisoarea reprezintă totodată un indiciu important în reconstituirea
etapelor devenirii lui Rerum spectantium, care, la anul 1803 se prezenta în trei volume ce
vor fi completate la Buda şi Pesta.
Anul 1804, prin poziţia deţinută în casa istoricului Martin Kovachich, concretizată în
ordonarea colecţiilor de documente şi asigurarea corespondenţei acestuia, i-a oferit lui
Şincai şansa unei reintegrări în viaţa intelectuală după eşecul de la Blaj, i-a perimis accesul
la cercurile de literaţi cu care acesta se afla în corespondenţă, dintre care Johann Christian
Engel, prieten al lui Kovachich, care lucra la proiectul său de istorie a românilor.
Corepondenţa din această perioadă, care îi implică pe cei trei, este în măsură să reflecte
gama preocupărilor în domeniul istoriei, Engel fiind interesat de Cronica lui Miron Costin
şi de Cronica Bălăcenească665.
Urmărirea firului cronologic al evenimentelor îl află pe Gheorghe Şincai, în mai 1804,
în funcţia, provizoriu deţinută, de corector al cărţilor româneşti al Tipografiei Universităţii

664
Andrei Veress, Note şi scrisori, pp. 496-497.
665
6 februarie 1804 Engel către M. G. Kovachich: “[…]Audio porro illud possidere Chronicon Mironis
completum usque ad annum 1712. Ego illud in versione latina etiam possideo, sed tantum usque ad annum
1595 et usque ad regimen Aaronis vajvodae. Cum nunc in edenda historia Moldaviae et Valachiae verser:
multum et mearum rerum, et literaturae referret, si Mironis Chronicon etiam ab anno 1595 usque 1712 erga
honestam et moderatam gratificationem latine versum quo ocyus obtinere possim....Audio pooro illum
possidere Manuscriptum aliquod Balatsianum, res Valachorum ab anno 1624-1724 comprehendes. Hujus
saltem notitiam bibliographico-literaria, si usus non concedetur mihi, expeterem a praelaudato Domino
Sinkai. Non cederem haec res ei detrimento, siquidem honorificam ejus in praefatione indicerem mentionem,
în Andrei Veress, op. cit., p. 20; 4 aprilie 1804, Şincai către Engel în Nicolae Iorga, Studii şi documente, Vol.
III, 1901, pp. 101-103; Mircea Tomuş, op. cit., p. 137. Vezi pentru traducerea latină a Cronicii lui Miron,
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 2, p. 28.

193
din Buda666, mediu favorabil, care i-a permis continuarea proiectului său şi completarea
datelor istorice, mai ales la Biblioteca Naţională din Pesta, fondată de contele Ferenc
Széchényi. Corespondenţa din anii 1804-1805 cu prietenul şi sustinătorul său Ioan Corneli,
principala verigă de legătură cu episcopul Darabant,667 constituie o sursă importantă, care
ne permite accesul la căutările lui Şincai, procesele de gândire şi regândire a întregii opere
istorice sub aspectul formei, motivate atât de problemele financiare legate de tipărirea
lucrării, dar şi de noile orientări în domeniu de la începutul secolului al XIX-lea, către un
spirit sintetic şi critic.
Primul reper care lasă să se întrevadă stadiul proiectului său de istorie a românilor este
marcat prin scrisoarea din 25 martie 1804 în care se menţiona: “[…] lucrând la Istoria
Românilor, pe care, de minune, cât am completat-o, o completez aproape în fiecare zi, şi o
voi completa până la vârf, dacă voi trăi, căci am un câmp foarte îmbelşugat”668. Prin Istoria
Românilor trebuie înţeles la Şincai, la această dată, completarea lui Rerum spectantium cu
date şi documente noi.
Într-o nouă scrisoare, din 31 iulie 1804, către acelaşi Corneli669, intenţiile lui Şincai
indică o lucrare cu titlul Analele Daco-Romane, pe care spera să o poată termina până la
sfârşitul anului 1804 şi, implicit, să o tipărească: “[...] Analele daco-romane le-am redactat
până acolo încât sper că până la sfârşitul anului curent le voi termina”. Coroborarea
informaţiilor din aceste scrisori conduc, şi de acesată dată, spre Rerum spectantium, ca
lucrare finalizată, căreia i se intenţiona editarea integrală, într-o formulă potrivită cu
tiparele vremii. Oscilaţia lui Şincai în ceea ce priveşte modalitatea de editarea a bogatului
material adunat şi nehotărârea cu privirea la fixarea unui titlu, îngreunează, în această etapă,
detectarea cu precizie a momentelor de trecere, de la finalizarea colecţiei Rerum
spectantium, la formula definitivă a Hronicii românilor. Motivele de ordin financiar au
condiţionat apariţia Annalelor, iar din anul 1805 şi până la plecarea sa din Buda (1808)
detectăm, prin intermediul corespondenţei, nu doar renunţarea la tipărirea acestei formule,
666
Gheorghe Gorun, op. cit., pp. 145-159; Mircea Tomuş op. cit., pp.130.
667
Corespondenţa cu Corneli în Iacob Radu, op cit., pp. 224-246; Mircea Tomuş, op. cit., p. 129.
668
Mircea Tomuş, op. cit., p. 137; Iacob Radu, op. cit., pp. 227-228.
669
Iacob Radu, op. cit., pp. 230-231.

194
ci şi schimbarea intenţiilor cu privire la opera istorică, prin orientarea către o Cronică, o
operă de idei, redactată în limba română670.
Prin activitatea de colecţionare, filtrare şi ordonare a documentelor Şincai nu face o
notă discordantă în peisajul istoriografic central est - european de la începutul secolului al
XIX-lea, care prelungea preocupări serioase ale istoriografiei maghiare din finalul veacului
precedent. Ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea sunt caracterizate de eforturile
constante ale istoricilor maghiari, Daniel Cornides, György Pray, István Katona, Károly
Koppi în direcţia unor investigaţii critice, în vederea închegării colecţiilor de documente ale
istoriei naţionale şi editarea acestora671. Nu lipsesc intenţiile de instituţionalizare a
activităţii arheografice, nume ca Ignác Batthyány, Martin G. Kovachich, Ferenc Széchényi,
Daniel Cornides, György Aranka, fiind asociate acestor preocupări672. Cu toate acestea, la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe fondul în care limbile naţionale cucereau tot mai mult
teren pentru literatura de specialitate, atmosfera generală nu favoriza preocupările legate de
monumentele scrisului medieval latinesc, acestea rămânând opţiuni individulae. În zadar a
argumentat Martin Kovachich în lucrarea sa Institutio grammatophylacii publici pro
Instituto Diplomatico-Historico inclyti regni Hungariae (Pestini, 1792), regăsită şi în

670
Mircea Tomuş, op. cit., p. 140.
671
Domokos Kósary, Culture and Society, pp. 149-154; Steven Bela Vardy, op. cit., pp. 28-33; Andrei Kiss,
op. cit., pp. 266-269.
672
Andrei Kiss, op. cit., p. 261. Iniţiativele lui Ignác Batthyány au vizat încurajarea editării documentelor
legate de istoria ecleziastică din Transilvania. În anul 1790 ieşea de sub tipar Series antiquorum et
recentiorum episcoporum Transylvaniae iar în anul 1791 Notitia veteris et novi Capituli ecclesiae Albensis
Transilvaniae, ex antiquis et recentioribus literarum monumentis errata, ambele întocmite de Antonius
Szeredai. Planurile lui Batthyány au vizat de asemenea înfiinţarea unei societăţi ştiinţifice denumită Societas
Assiduorum care ar fi avut ca scop principal cultivarea diplomaticii şi a cronologiei. De numele lui Kovachich
(1744-1821) se leagă primele încercări pentru organizarea activităţii ştiinţifice de culegere şi publicare a
izvoarelor istorice. Ferenc Széchényi şi-a asociat numele de fondarea muzeului devenit apoi Bibliotecă
Naţională, depozitar al culturii naţionale maghiare. La baza bibliotecii au stat 13.000 de cărţi şi 1200 de
manuscrise din biblioteca personlă a contelui. În Domokos Kósary, Culture and Society, pp. 140-145.
Corespondenţa istoricului Cornides cu Martin Felmer şi György Pray lasă să se întrevadă planurile acestora
pentru înfiinţarea unei academii maghiare, în accepţiunea de şcoală superioară. În Tünde Mikes, op. cit., p.
306; György Aranka (1737-1817), fondator al Societăţii pentru apărarea limbii maghiare-1790 şi al Societăţii
vechilor manuscrise-1792, aflat şi el în corespondenţă cu Cornides. În Tünde Mikes, op. cit, p. 304.

195
Rerum spectantium, planul unui institut naţional de cercetări istorice care ar fi avut ca
obiectiv principal depistarea şi editarea izvoarelor în Ungaria şi Transilvania673.
Şederea la Buda reprezintă în procesul evoluţiei istoricului român, sub aspectul
concepţiei istorice, o etapă care nu produce modificări esenţiale. Sub aspectul metodei însă,
este evidentă o rafinare a tehnicii de lucru şi a formulei de prezentare a lucrării. Activitatea
principală, care continuă deprinderile formate la Roma, este cea de întregire a colecţiei de
izvoare, prin prelucrarea şi completarea corpusului de documente inedite şi izvoare narative
interne intocmit până atunci. Este perioada cea mai bogată sub aspectul semnelor de
întrebare, a ezitărilor istoricului în formula operei, pe fondul noilor direcţii de evoluţie a
scrisului istoric european, orientat spre sinteză.
Eforturile lui Şincai au avut ca suport realizările şcolii istoriografice maghiare care, prin
rigoare şi calitate, şi-a prelungit influenţele până la începutul secolului al XIX-lea,
argument care nu îl transformă însă pe istoricul român într-un produs al acesteia. Marile
sinteze istorice ale timpului semnate Engel, Fessler, Budai, Virag, au la bază, de asemenea,
marile colecţii ale acestei şcoli674. Accesul mult mai limitat al lui Gheorghe Şincai,
comparativ cu cercetătorii maghiari sau saşi, la arhivelele familiale, ecleziastice sau
instituţionale ale vremii, se reflectă direct proporţional în măsura contribuţiei sale în
domeniul explorării unor date noi, necunoscute. Departe de a fi un simplu vulgarizator,
meritul său incontestabil este acela de preluare critică şi transmitere către istoriografia
românească a materialului documentar descoperit până atunci de cercetătorii maghiari şi
saşi675, de deschidere către o concepţie şi un instrumentar metodologic modern de cercetare
a istoriei676, care a încurajat sintezele viitoare.

673
Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania (II), în Studii şi materiale de
istorie medie, Vol XVIII, 2000, p. 109. În continuare se va cita Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice
în Transilvania (II).
674
Steven Bela Vardy, op. cit., p. 32.
675
Accesul la documente constituia, inclusiv pentru aceştia, o problemă. În Hronica sa, Şincai nota: “[…] Ci
diplomatul sau hrisovul acesta, Haner încă nu l-au putut vedea, cum scrie însuş, măcarcă au fost super-
întendent preste saşii din Ardeal”. Vezi Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. 385.
676
Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania (II), p. 113.

196
 Parcurgerea colecţiei reflectă, prin transcrierile proprii de pe original 677, nivelul
pregătirii sale în domeniul paleografiei şi diplomaticii. În anii în care Şincai s-a aflat la
Buda, diplomatica şi paleografia, tratate împreună, erau predate la Universitate de
continuatorul lui Conides, Martin Schwandtner. O diplomatică bazată pe rezultatele
cercetărilor proprii, întemeiată pe documente interne lipsea încă. Activitatea arheografică
sistematică concretizată în ediţii era doar în naştere. Iniţierea colecţiilor sistematice întârzia,
deşi Martin Kovachich a ridicat această problemă din 1790. În schimb se cunoşteau o serie
de iniţiative pentru adunarea şi transcrierea documentelor care, deşi nu s-au concretizat în
ediţii, au avut ca rezultat închegarea unor colecţii, atât din documente originale, cât şi din
copii de pe documente, păstrate în manuscris, cunoscute şi intrate în circuitul ştiinţific. Ca
volume inedite, colecţiile de copii de documente au fost depuse în cele din urmă în
biblioteci. Asemenea colecţii se păstrau atât la Biblioteca Naţională Széchényi cât şi la
Biblioteca Universitară.
În această ultimă etapă a culegerii de izvoare, Gheorghe Şincai reuşeşte să-şi
completeze informaţiile privind perioada în care apare şi documentul ca izvor istoric, nu
numai cu izvoarele narative, dar şi cu documentele interne, valorificate apoi în Hronică678.
Dintre principalele surse care cuprind, atât documente originale, cât şi copii de pe
documente, pe care Şincai le foloseşte în această perioadă diagrama colecţiei înregistrează:
Colecţia Diplomatarium Hungariae679, păstrată la Biblioteca Naţională Széchényi, prin
intermediul căreia ajunge la manuscrisele lui Georgius Lakics, István Katona, Károly
Koppi, Collectio Hevenessiana680, din care sunt folosite Tomul V şi Tomul LXVIII,
Diplomatariumul istoricului Daniel Cornides, despre care ştia încă de la Viena, Colecţia

677
Diploma Leopoldinum Unitis datum et publicatum in Comitiis Albae Iuliae celebratis die 8vo Septembris
1699 quod ex originali transumpto Capit. Albensis Transylvaniae descripsi Georgius Sinkai, în Vol. II, anul
1699, f. 405r-407v; Bullam hanc erutionalem Episcopatum Fogarasiensis descripsi ex originali transumpto
Capitului Albensis Transilvaniae Georgius Sinkai, în Rerum spectantium, Vol. II, anul 1721, f. 463r-464r.
678
Andrei Kiss, op. cit., p. 267.
679
Manuscris cumpărat în 1797 de Ferenc Széchényi, conform Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor
medievale diplomatice în Transilvania (II), p. 113.
680
Păstrată la Biblioteca Universităţii din Buda, cuprinde 93 de tomuri. Vezi Andrei Kiss, op. cit., p. 267.

197
Fejérvàry681, Colecţia Madàch, manuscrisul lui Andreas Frank sau Colecţia Wagner682.
Colecţia Cornides cuprindea copii de pe documente, executate de Cornides în arhivele
ardelene, de mare importanţă pentru istoria Transilvaniei. Din 246 de documente inedite
cuprinse în Rerum Spectantium, 162683 provin din această colecţie684. Din Colecţia
Hevenssi, Gheorghe Şincai copiază manuscrisul original al cronicii lui Szamosközy, care îi
furnizează o informaţie preţioasă. Szamosközy István, a cărui identitate nu este cunoscută
de Şincai este numit Anonimus Carolinensis. Manuscrisul cronicii sale, de 106 pagini in
folio, este copiat după original din însărcinarea lui Kovachich, fiind gata la 9 martie 1804.
Prefaţa adăugată de Şincai are o importanţă particulară, aceasta reflectând, atât cunoaşterea
limbii maghiare, cât şi pentru prima recenzie critică a însemnărilor istorice ale lui
Szamosközy. Şincai nota: “[…] Se cuprind aşadară în această lucrare a Anonimului
Bălgrădean fapte săvârşite dela anul 1529 până la anul 1607, cu deosebire acelea cari s-au
întamplat în Ardeal, Moldova şi Muntenia. Scriitorul repetă o faptă şi de mai multe ori, dar
de fiecare dată cu oarecare schimbare şi nici neluând în seamă timpul celor săvârşit,
adeseori le scrie pe unele încurcat. Şi exemplarul Măriei Sale Domnului Conte Ioan
Eszterházi, din care acesta a pus să se scrie pentru Pre Cinstitul, de bun neam, Domnul
681
Fejér György (1766-1851) va publica în 1825 rezultatele colecţiilor manuscrise ale actelor medievale sub
titlul Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, în Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor
medievale diplomatice în Transilvania (II), p. 111.
682
Wagner Károly (1732-1790). Polihistor iezuit din Ungaria de Sus, aflat în corespondenţă cu Daniel
Cornides, autor al unui proiect de istorie a Cumaniei. Din lucrarea sa a rămas în manuscris colecţia sa de
extrase din cronici şi documente până la anul 1786 cu titlul “Wagner Caroli e S.J. Collectanea De Regno
Comaniae nunc jam sub Nomenclatione Moldaviae, Walachiae et Bessarabiae noto” precum şi un studiu
fragmentar cu rol de introducere: “P. Caroli Wagner, Dissertatio de Cumania vetere hodiernam Moldaviam,
Valachiam, Podoliam et Bessarabiam in se continente”, 22 file in folio. În Andrei Veress, Vechi istorici
unguri şi saşi, pp. 270-271.
683
Diagrama colecţiei a înregistrat 162 citări de documente din colecţia Cornides. Cercetătorii care s-au
ocupat de acest aspect, Andrei Kiss, op. cit., p. 267 şi Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale
diplomatice în Transilvania (II), p. 113 dau cifrele 168, respectiv 164.
684
Colecţia Cornides, după moartea acestuia în anul 1787, a fost cumpărată de Teleki József senior care l-a
sprijinit şi pe Kovachich şi i-a pus la dispoziţie colecţia sa. În anii în care a fost cercetată de Şincai, prin
intermedierea lui Kovachich, colecţia se afla încă în posesia familiei Teleki. Documente din colecţia Cornides
au fost utilizate şi în prima mare colecţie maghiară de documente cea a lui Georgius Fejér, Codex
diplomaticus Hungariae ecclesiasticus et civilis, 1-42, Buda, 1829-1844. De asemenea Kovachich era în
posesia unei alte colecţii importante pentru Şincai, cea a comitelui Andrei Hádik şi pe care istoricul român îl
cunoscuse la Viena. După moartea acestuia colecţia care cuprindea cărţi şi scrisori, trece în posesia fiului sau,
Ioan Hádik şi de la acesta ajunge apoi la Kovachich. A se vedea Al. Papiu Ilarian, op. cit., p. 24 şi Andrei
Kiss, op. cit., p. 267.

198
Gheorghe Martin Kovachich, este scris foarte greşit, pentru aceea eu am îndreptat mult
punctuaţia în acest exemplar, şi în unele locuri şi stilul, sed substantialia (uti dicimus)
rerum non tetigi. Marginales Notas, qui Scriba non satis distinxit res, et facta, ipsemet
addidi ad majorem distinctionem685. Textului descris i s-a mai adăugat, când a fost dat la
legătorie, un alt manuscris al lui Şincai, care pe paginile 107-149 cuprinde descrierea în
limba latină a actelor tomului LXVIII al Colecţiei Hevenesi pe care Şincai l-a avut la
dispoziţie prin Martin Kovachich. Această lucrare formează un catalog descriptiv, care a
câştigat importanţă prin faptul că tomul citat Hevenesi, de 349 de pagini, îşi datorează
inventarul lui Şincai686.
Diagrama colecţiei reflectă parcuregerea graduală, de către Gheorghe Şincai a reperelor
şcolii istoriografice maghiare, iezuite şi protestante deopotrivă, István Kaprinay687, György
Pray şi István Katona, care stau alături de Péter Bod sau Johann Georg Schwandtner. La
acest nivel al analizei, laboratorul istoric pe care colecţia îl concentrează, se prezintă mult
mai omogen, comparativ cu Notata, învederând structuri istoriografice majoritare din sfera
colecţionării surselor, completate de producţiile subordonate direcţiei Staatenkunde,
prezente prin Jozsef Benkö sau Péter Bod.
Colecţiile bibliotecilor şi cele particulare i-au oferit izvoarele interne ale istoriei
medievale necunoscute la Roma sau Viena. Dat fiind că în perioada respectivă atenţia
colecţionarilor şi arheografilor se îndreaptă aproape exclusiv spre documentele medievale,
care ofereau suportul ştiinţific al polemicilor aflate la început de drum, este explicabil de ce
majoritatea documentelor folosite de Şincai sunt din secolele XIII-XVI. Se înmulţesc
informaţiile culese de la cronicari precum Cserey Mihály, Bethlen Miklos, Szamosközy
István, Szalárdi János, utilizaţi pentru reconstituirea istoriei Transilvaniei, şi memorialişti
(Gyulaffi Lestán, Kemény Iános, Andreas Frank),688 care constituie o categorie aparte a

685
Andrei Veress, Note şi scrisori, p. 501.
686
Ibidem, p. 5.
687
István Kaprinay (1714-1786) a fost ultimul membru al generaţiei preocupate exclusiv de colecţionarea
surselor. Activitatea sa reprezintă o tranziţie de la simpla colecţie a surselor la orientarea mai critică şi mai
sintetică a lui Pray şi Katona. Vezi Steven Bela Vardy, op. cit., p. 29.
688
Iosephus de Camellis Episcopo Munkatsiensis in Diario suo apud Ioannicium Basilovits, de Monasterio
Munkatsiensi, Part. 2, cap. 11, în Rerum spectantium, Vol. II, anul 1693, f. 392r-393r; Gyulaffi Lestán, a

199
izvoarelor narative. Cele mai multe dintre acestea nu erau încă editate, astfel că sunt copiate
direct de pe originale sau copii manuscrise.
În paralel, completarea informaţiilor se face cu date sau părţi din lucrări nou apărute,
cazul cel mai cunoscut fiind lucrarea lui Johann Christian Engel care apărea la Halle în
1804, Geschichte der Moldau und Walachei689, citarea ei fiind preponderentă (42,42%)690.
Varietatea numelor, tipologiei şi conţinuturilor lucrărilor consultate, de la cele
autobiografice, ilustrate prin prezenţa lui Kemény János, cronicile manuscrise (Annales
Siculici, Anonymus Valachicus691) sau descrierierile istorico-geografice (Joseph Benkö,
Imaginis in Transylvaniae Notitionis Siculicae) ilustrează şi, de această dată, dimensiunile
unui efort arheografic novator în istoriografia românească a timpului.
Pentru o localizare flexibilă, diagrama colecţiei a înregistrat punctual, fiecare dintre
aceste surse, edite sau inedite, cu care Şincai îşi completează informaţiile adunate la Roma
şi Viena, care şi-au găsit locul în prima colecţie sistematizată de izvoare, un instrument
indispensabil de lucru pentru aşezarea pe baze solide a sintezelor istorice viitoare.

maga Diarumában quod in originali extat Mss. Hevenesianorum, Tom. LXVIII, p. 335 et seqq, în Rerum
spectantium, Vol. III, anul 1565, f. 47v; Kemény Iános in Vita sua Mss, p. 50 în Rerum spectantium, Vol. III,
anul 1617, f. 228v; Andreas Frank Cibiniensis in Diario Mss. Acta Comit. Segesvár,anni 1658, în Rerum
spectantium, Vol. III, anul 1658, f. 290r-296v.
689
Mircea Tomuş, op.cit., p. 129; Pompiliu Teodor, Contacte, convergenţe româno-maghiare-săseşti în
Epoca Luminilor, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Gheorghe Şincai, nr. III-IV/2000- 2001,
p. 184.
690
S-au luat în considerare citările din lucrare şi trimiterile la lucrarea lui Engel. Formula de calcul a avut la
bază raportul dintre poziţiile totale ale colecţie (865) şi poziţiile unde apare numele lui Engel (367).
691
Scrierea lui Anonymus Valachicus a fost identificată cu Cronica lui Mihai Cantacuzino. Vezi Nicolae
Iorga, Istoria literaturii, p. 185.

200
 V. 3 Tipologia intervenţiilor personale

Pătrunderea, descifrarea şi prezentarea coerentă a laboratorului istoric cristalizat la acest

nivel a ţinut seama, şi de această dată, de particularităţile manuscrisului cu care s-a lucrat:
dimensiunile mari şi tipurile de intervenţii personale ale autorului la textele utilizate,
sistematizate din colecţia precedentă sau adăugate în completare. Fiind o colecţie
sistematizată, trecută prin etaple de ordonare a informaţiei pe criteriul cronologic, numărul
acestor intervenţii este mult redus, comparativ cu Notata. Diagrama colecţiei a înregistrat
intervenţiile lui Şincai prezente la textele utilizate, în vederea realizării unei imagini cât mai
fidele a relaţiei dintre autor, modalităţile de utilizare şi raportare la sursele care îi susţin
construcţia istorică.
Pentru o parcurgere coerentă a colecţiei sub acest aspect am optat pentru concentrarea
intervenţiilor purtătoare de sens şi semnificaţie pentru deconstrucţia discursului istoric într-
o singură categorie:
Notările personale la text: la începutul, în interiorul şi în finalul textului cu care
se operează. Din această categorie se dezvoltă următoarele subcategorii692:

a) precizări de tipul idem habet/habent (la fel are/au), prezente la finalul textului
utilizat pentru un anumit segment cronologic.
b) trimiteri de tipul vide (vezi), utilizate pentru conexiunea informaţiilor.
c) observaţii critice raportate la autorul/sursa utilizată, cu sau fără marcajul
particularizat Nota Bene.
d) corecţii personale la texte cu specificaţia potius (mai degrabă), de la cele
gramaticale, până la cele de toponimie sau cronologie.
e) indici de citare a informaţiei utilizate.

692
În vederea unei parcurgeri fluide a tuturor categoriilor de intervenţii vezi Diagrama colecţiei Rerum
spectantium.

201
 Un segment prezent, şi de acestă dată, este reprezentat de categoria marcajelor grafice:
încadrarea în chenar, sublinierea unor informaţii pentru evidenţierea lor şi corectarea
cronologiei, prin tăierea cu diferite tipuri de cerneală, semn al revizuirii constante, procedeu
subordonat dezideratului unei reconstituiri exacte a trecutului istoric.
Ca şi în cazul colecţiei Notata, analiza detaliată a tuturor acestor intervenţii personale a
reprezentat deschiderea unor importante coridoare de acces la un laborator istoric ce
întregeşte progresiv stadiul devenirii lui Gheorghe Şincai ca reprezentant al acestui
domeniu în veacul Luminilor.
Rerum spectantium sau nivelul 2 de construcţie a Hronicii, permite recuperări, atât în
direcţia metodei, cât şi a concepţiei istorice. La nivel metodologic, sistematizarea şi
prezentarea cronologică a informaţiei reflectă progresul istoriografic, prin rafinarea
formulelor de lucru şi prezentarea lor într-un tipar elaborat.
Analiza modului de citare este în măsură să evidenţieze primele diferenţiei faţă de
colecţia Notata. Astfel, dacă în cazul Notatei puteam vorbi de un procedeu foarte riguros de
citare, în acest caz, Gheorghe Şincai nu mai este la fel de constant, în special în cazul
izvoarelor narative. Citarea surselor pentru fiecare an nu este una uniformă, în formula
autor, titlul lucrării, tom, capitol, paragraf sau pagină, aceasta incluzând în unele cazuri,
doar numele autorului sau numele lucrării, adesea în formule abreviate sau cu menţiunea ad
annum693. Se păstrează însă indicarea exactă a numărului paginii sau paragrafului, precum
şi indicarea în corpul textului transcris a trecerii de la o pagină la alta sau de la un capitol la
altul în formulele sequitur pagina/sequitur cap.694 în vederea localizării exacte a
informaţiei. Remarcăm la acest capitol, completarea referinţelor legate de o serie de lucrări
pentru care în colecţia precedentă nu exista niciun indiciu, prin precizarea, de această dată,

693
Ignatius Brentanus Cimmarolus, Epitome Chronologica ad annum 1374; Ioannes Dlugosius, Historia
Polonica, Lib. 11 ad annum 1415; Abrachamus Bucholcerus, Indice Chronologico, p. 535 ad annum 1441;
Raynaldus ad annum 1245, Paragraph. 11.
694
Exemple sequitur pagina: Vol. III, anul 1574 f. 61v-76r; Vol. II, anul 1689, f. 379r-382r; Vol. II, anul
1703, f. 421r-422v; Vol. II, anul 1716, f. 451r-457r; Exemple sequitur cap: Vol. I, anul 1196 f. 220v-223v;
Vol. I, anul 1206, f. 257v-260v; Vol. I, anul 1236, f. 275r-275v; Vol. I, anul 1245, f. 286r-287v.

202
a locului şi anului de apariţie al lucrării695. Analiza modului de citare a urmărit şi categoria
documentelor din marile colecţii ale timpului, la care Şincai are acces prin mijlocirea
colaboratorilor săi maghiari. Acesta reflectă o manieră de lucru încadrabilă cerinţelor
moderne, cotele, descrierile diplomatice fiind precise, putând furniza şi azi indicii exacte
pentru identificarea documentelor696.
Metodologia de raportare la informaţia utilizată se defineşte clar încă de la primele file
ale manuscrisului, într-un tipar de lucru regăsit ulterior în Hronică, prin trimiterile de tip
vide şi precizările de tipul idem habet/habent. Aceste categorii, preponderente numeric în
cadrul colecţiei (ordinul sutelor) permit recuperarea întregii game de procese în construirea
discursului istoric: detalierea informaţiei697, explicitarea698, evaluarea699, conexiunea700,
compararea surselor701.
În categoria intervenţiilor cu relevanţă la nivel metodologic se înscriu şi observaţiile
autorului, puţine numeric, referitoare la preluarea informaţiei cu sau fără păstrarea sensului
imprimat de autorul din care se transcrie702, precum şi precizările asociate documentelor

695
Iosephus Vaissete in Geographia Historica Ecclesiastica et Civili Galliae, edita Parisiis, în Rerum
spectantium, Vol. I, f. 175r; Volfgangus Drechslerus, Chronico de Sarracenis et Turcis, edita Francofurti
anno 1596, în Rerum spectantium, Vol. f. 215r; Gerardus Ioannes Vossius in Epitome Historiae Universalis
edit.Amstelodami anno 1688, în Rerum spectantium, Vol. II, f. 217r; Iulius Bellus, Laurea Austriaca edita
Francofurti anno 1627, în Rerum spectantium, Vol. III, f. 234r.
696
Exemple selectate: Daniel Cornides, Mss. Diplomaticum, Tom. II, p. 59. Extat etiam in Bibliotheca
Comitis Franc. Szécheny, Diplomatarii Hungariae, Tom. II, în Rerum spectantium, Vol. I, f. 263r-263v;
Collectio Caroli Fejérvari, Tom. II, Num. 359, în Rerum spectantium, Vol. I, f. 268r-268v; Privilegium
Familiae Comitum Vass de Czege descripti e Diplomatarii Bibliothecae Szecheniano Regnicolaris, Tom. II,
sed in originali in Archivo Comitis Vass, în Rerum spectantium, Vol. I, f. 268r-268v.
697
Observaţie Nota Bene la text din: Ex autographo refert Katona, Historia Critica, Tom.VI, p. 863: Hoc
Diploma confirmatam fuit anno 1474 per Mathiam Corvinum, Vol. I, anul 1282, f. 310r.
698
Observaţie Nota Bene la text din Nicetas Choniates, p. 62: Schytae hic adducti ex Descriptione annorum et
consuetudinis morumque eorum videtur esse Tartari genere, Vol. I, anul 1154, f. 205r; observaţie la text din
Ioannes Cinnamus, Historia, Lib. 5, Cap. 3: Cum Andronicus ad Galitziam captus fuerit a Blachis, Blachi in
Moldavia habitare debuerunt hoc anno sub nomine Comanorum. Vide notata ad anno 1148 ex Engel et ad
ann. 1154, Vol. I, anul 1172, f. 207r-207v.
699
Constantinus Manases, p. 221, 222 satyrizat potius, quam historiam scribit, Vol. I, anul 989 f. 171r.
700
Vide G. I. Haner, Paragraph. 18, observaţie în Vol. I, anul 1038,f. 184r.
701
Idem habet Glycas, p. 323 et Anna Comnena, p. 89, 90, sed ista more suo, nimis confuse nomina gentium,
observaţie la text din Ioannes Zonaras, Annalibus, Lib. 18, Num. 6, în Vol. I, anul 1057, f. 191r.
702
Ea quae ex Mirone notata sunt descripsi tantum quoad sensum non de verbum ad verbum, în Rerum
spectantium, Vol. III, f. 47v; Il Cavalier Ciro Spontoni nella Storia di Transilvania sequentia habet de quibus
bene notandum quod ea quae Latine referam ad sensum tantum descripserim, est ea quae Italicae, de verbo ad
verbum, în Rerum spectantium, Vol. III. f. 170r.

203
utilizate, dacă sunt originale sau copii703. Coroborarea acestor elemente cu corecţiile în
formula potius704, completează un exerciţiu metodologic care pune în evidenţă un spirit
activ, ordonat în preluarea şi prezentarea informaţiei, conducând astfel la redimensionarea
relaţiei dintre autor şi izvorul istoric cu care se lucrează şi pe care îl stăpâneşte până la
detaliu.
În ceea ce priveşte categoria marcajelor grafice –ştersături, tăieturi705, sublinieri,
încadrări în chenar - acestea se aplică mai ales în vederea stabilirii unei cronologii exacte,
sau pentru evidenţierea importanţei unei informaţii constituindu-se în indicatori pentru
acelaşi proces de revizuire şi confruntare sursologică, prezent pe parcursul întregii
colecţii706.
Schimbând coordonatele, în sfera concepţiei istorice, subcategoriile menţionate îşi
reclamă relevanţa şi la acest nivel, prin dezvăluirea unor aspecte principale ale procesului
de creaţie istorică. Respectând tiparul propus în Notata, aceşti indicatori de concepţie se
coagulează în jurul următoarelor tipuri de intervenţii personale:

703
Ex originali, Vol. II, f. 20r; Regestum originalis, Vol. II, f. 75r; Bullam hanc erutionalem Episcopatum
Fogarasiensis descripsi ex originali transumpto Capitului Albensis Transilvaniae Georgius Sinkai, Vol. III, f.
464r; Ex originali descripsit Daniel Cornides, Mss. Suorum Dipl. Tom. II, p. 38 extatque una cum priori in
Diplomatarii Ungariae Bibliothecae Regnicolaris, Tom. X, Vol. II, f. 47v; Extat in Secundo Tomo
Diplomaticorum Ung. Bibl. Szechecheniano Regnicolaris in Apographo; in originali vero apud Thesaurarium
Baronem Volf. Banffi., Vol. I, f. 267r.
704
Corecţiile realizate de Şincai realizează o dublă trimitere, atât la o metodologie extrem de riguroasă în
tratarea surselor, cât şi la concepţia istorică, marcată de un spirit critic constant. Exemple: corecţii de
toponimie: Bulgari trajecto Danubio in Bernis- intervenţie- potius Barnis seu Varnis, Vol. I, f. 102r; Est
civitas Brasoviensis- intervenţie- potius Brailoviensis, Vol. III, anul 1574 f. 67r; Moldo-Valachiae-
intervenţie- potius Ungaro-Valachiae, Vol. III, anul 1578, f. 82v; Klambium- intervenţie-potius
Claudiopolim, Vol. III, anul 1661, f. 316v; corecţii de etnonime: Ad schytos-intervenţie- potius rusos, Vol. I,
anul 1207 f. 261r; Az Bolgárok-intervenţie- potius Oláhok, Vol. II, anul 1440, f. 140r; corecţii de hidronime:
Dannosum- intervenţie-potius Danuvium, Vol. I, anul 1232, f. 271r; corecţii de identificare: Theophilius
Patriarcha Ruscianorum –intervenţie- potius Metropolita Valachorum, Vol. II, anul 1696, f. 399r; Bogdanus-
intervnţie-potius Stephanus, Vol. II, anul 1519, f. 295r; corecţii de cronologie: 1312-1321- intervenţie-potius
1513-1521, Vol. II, anul 1513, f. 288r.
705
Anul 426 f. 60r-60v, corecţie de an; anul 976 f. 169r-169v, corecţie de an; anul 1004 f. 176r-176v, corecţie
de an; Sunt scripta ad ann. sequentem, text tăiat însoţit de observaţia cu marcaj particularizat Nota Bene, Vol.
I, anul 813, f. 126r; Informaţie tăiată, însoţită de precizarea autorului: vide notata ad sequentem annum, sed
juxta Graecos conversio Bogorides contingit anno 859 et solum Legatio ad Ludovicum Imp. Et Nicolaum
Papam contingit annis 865 et 868, Vol. I, anul 865, f. 137r.
706
Exemple: Observaţie a autorului încadrată în chenar: Juxta Petrum Possinum in Indice Chronologico
Pachymeriano praecedentia contingere anno 1292, Vol. I, anul 1292, f. 3r; observaţie încadrată în chenar:
Prounde hi Bulgari debuerunt habitasse in Transilvania, Vol. I, anul 1004, f. 176r.

204
 a)observaţii critice la autorul/sursa utilizată

b) precizările de tip idem habet/habent

c) trimiterile de tip vide.

Observaţiile critice, cu sau fără marcajul paricularizat Nota Bene constituie un argument
important în probarea procesului de prelucare critică a informaţiei707.
Preponderente numeric rămân intervenţiile de tip idem habet/habent708 şi trimiterile de
tip vide709, care reflectă la Şincai orientarea către detaliu, către o istorie explicativă
susţinută evident de factorul cantitativ al surselor, în baza cărora se reconstituie
evenimentul istoric. Verificarea, compararea, evaluarea informaţiei710, detalierea,
completarea, menţionarea traseelor de circulaţie a informaţiei istorice în epocă711, constituie

707
Exemple selectate: Errat Sethus Calvisius in Chronologia ad annum seq. 251, Vol. I, anul 250, f. 18r; Sed
num ad hunc annum spectet dubito, Vol. I, anul 384, f. 53v (pentru Michael Le Quien, Oriente Christiano);
Theophylactus autem Lib. I, Cap. 8, p. 19, nomina civitatum ob Avaribus captarum valde confundit, Vol I,
anul 587, f. 88v; Sed satis false! Idem plane et ferme iisdem verbis refert Giovanni Nicolo Doglioni, Theatro
universale dei principi, Part. 2, nisi quod rem gestam dicat anno 1492 quo in re fallitur, sicuti etiam in
narratione, sed non mirum, quia scripsit ann. 1605, Vol. II, anul 1497, f. 254v (pentru Antonio Foresti
Gesuita, nel Tomo quarto del Mappamondo Istorico, Lib. 11); Quae hic de morte Petri Raresiu ab Isthvanfio
referuntur, falsa videntur, sicut ea, quae de succesore Alexandro dicuntur, falsa sunt. Propterea vide notanda
ad annum sequentem ex ipsomet Isthvanfio, et ad annum 1552 ex Orichovio […], Vol. II, anul 1549, f. 360r
(pentru Nicolaus Isthvanfius, De Rebus Hungaricis, Lib. 13, p. 223).
708
Exemplu: Idem habent Martinus Cromerus, De origine et rebus gestis Polonorum, Lib. 21, p. 331 ;
Henricus Spondanus, Continuatione Annalium Eccl. Caesariis Baronii ad annum Chr. 1444, Num. 6; Ioannes
Dlugosius, Historia Polonica, Lib. 12 ad annum Chr. 1444; Ioannes Palatius, Aquila Austriaca, Lib. 42, Cap.
2 –precizare la Antonius Bonfinius, Rerum Hungaricarum Decadis 3, Lib. 6 pentru anul 1444, f. 148r. Pentru
mai multe exemple vezi Diagrama colecţiei.
709
Exemple: Vide notata ad ann. 1440 ex Drechslero - trimitere făcută la text din Georg. Ieremias Haner, Das
königliche Siebenbürgen, 14 Period, Paragraph.310, anul 1443 f. 146r; Vide notata ad ann. 1440 ex
Chalcocondyla –trimitere făcută la text din Ioan. Chr. Engel, antiquiore Historia Valachiae, Part. I, p. 171,
172 pentru anul 1446, f. 1154v. Pentru mai multe exemple vezi Diagrama colecţiei.
710
Ista non videntur vero, ideo indagando, observaţie Nota Bene la Princeps Demetrius Cantemir, Historia
Osmanici Regni, anul 1690, f. 386v.
711
Anonymi Ms. Valachicum quod Reverendissimum S. Klein posidet et a Chr. Engel citatus p. 95 et seqq sed
non adcurante versum, Cap. 44, în Vol. I, anul 1215, f. 261v; Ioann. Chr. Engel, antiquiore Historiae
Valachiae, Part. I, p. 147 qui citat Katonam, Vol. I, anul 1271, f. 303r; Georg. Ieremias Haner, Das königliche
Siebenbürgen,Paragraph. 220 qui citat Ioannem de Kükullev et Bonfinium, Vol. II, anul 1342, f. 19r; Ioan.

205
procedee vizibile în tot cuprinsul colecţiei, ilustrând la nivel conceptual un spirit dinamic şi
nu o preluare mecanică, în maiera exerciţiului cronicăresc.
Atitudinea critică în relaţia cu sursele constituie, şi la acest nivel intermediar, un fir roşu
în cadrul procesului ambiţios de recuperare şi reconstituire punctuală a istoriei românilor în
context european, uşor de urmărit în diagrama colecţiei. Prezenţa formulelor de tip erratum,
falsum est, mentitur susţin, în cadrul tezei de faţă, reconsiderarea profilului istoric al lui
Gheorghe Şincai şi îndepărtarea, la nivelul discursului istoriografic, etichetelor de
compilator, cronicar formulate, cel mai adesea, prin analiza superficială a întregii
contribuţii a iluministului român în domeniul istoriei.
Filtrarea informaţiei cu care intră în contact, marcarea poziţiilor subiective ale unor
autori712, efortul constant spre obiectivitate prin evaluarea surselor utilizate, sublinierea
neclarităţilor însoţită de trimiterea către o sursă mai verdică713, se constituie în argumente
care permit încadrarea laboratorului istoric cristalizat la acest nivel în rigorile moderne în
scrierea istoriei, reflectând totodată distanţa faţă de tradiţia cronografilor.
În centrul preocupărilor pe care colecţia le pune în evidenţă prin aceste intervenţii
personale la textele preluate, adevărate coduri de acces în detaliile multiple pe care le
presupune procesul creaţiei, sunt evidente interesul şi rigoarea pentru o cronologie cât mai
exactă a evenimentelor istorice. De la corecţii de detaliu, care merg până la corectarea zilei
unui eveniment714, marcaje grafice715, deducţii personale, în formulele debet esse, ista

Chr. Engel in antiquiore Historia Moldaviae, p. 164 qui ad ann. 1517 recitat dicta Mirronis, Vol. II, anul
1515, f. 290r; Littera Vladislai II quam ab Eder aquisitam, refert Ioan. Chr. Engel in antiquiore Historia
Valachiae, Part. I, p. 185, 186, în Vol. II, anul 1495, f. 244r-244v.
712
Idem habet il Cavalier Ciro Spontoni nella Storia di Transilvania, Lib. 5 o sia dalla pagina 88 fino alla 96
sed tantumdem amicus Bastae acerbioribus false verbis inventitur in Michaelem propter quae fides illius in
describendis quibus cum circumstantiis vocillat, Vol. III, anul 1599, f. 141r.
713
Observaţie la text din Ioan. Christ. Engel in recentiori Historia Moldaviae, p. 253: Sed haec confuse
Engel; Vide mea notata ad annum 1611, Vol. III, anul 1609, f. 217r.
714
Observaţie Nota Bene în text la Constans Miron Logotheta Principatus Moldaviae in suo Chronico
Valachico Ms. Cap. 28: Hic in die erratum est, Vol. II, anul 1475, f. 215r.
715
Informaţie segmentată de autor pe ani, cu precizări pentru fiecare segment: ann. 922; ann. 923 la text din
Leo Grammaticus, Chronographia ad annum 11 Constantini 7 Aug, Vol. I, anul 922 f. 159r-160r; Corecţii de
an ale autorului. Se observă anii anteriori 975, 978, Vol. I, anul 976, f. 169r.

206
pertinet,716 până la conexiunea717 şi confruntarea surselor718, raportări critice dublate de
trimiteri pentru identificarea exactă a momentului, intervenţiile autorului subliniază
dimensiunile şi minuţiozitatea eforturilor, în vederea ordonării şi stăpânirii unui astfel de
volum informaţional. Un aspect particular este dat, aşa cum am mai arătat, de anii la care
nu a fost completată nici o informaţie, acest lucru indicând, fie o lipsă a unor conţinuturi
relevante pentru momentul respectiv, fie o lipsă de timp din partea autorului, care nu a mai
revenit cu completări.
Prin formă şi conţinut colecţia Rerum spectantium, finalizată în etapa şederii lui
Gheorghe Şincai la Buda reflectă, atât progresul la nivel metodologic şi conceptual al
exerciţiului istoric, cât şi formele, mult mai bine conturate acum, ale planului său de istorie
a tuturor românilor. Acest progres este probat prin categoria variată a intervenţiilor
personale ale autorului la sursele utilizate în reconstituirea unui eveniment istoric, care
cristalizează un tip de exerciţiu detaşat de vechea tradiţie a cronicarilor, preocupaţi exclusiv
de simpla înregistrare a evenimenţialului, fără exprimarea unei poziţii proprii. Aşezarea
surselor într-un sistem de vase comunicante, evaluarea, compararea acestora, procedee
dublate de raportările critice, acolo unde un autor/sursă este confuz(ă) sau subiectiv(ă),
constituie atributele evidente ale manierei de lucru la acest nivel.
Radiografia colecţiei pune în lumină tenacitatea cu care Şincai s-a întors la preocupările
sale în domeniul istoriei, inaugurate la Roma. Aviditatea de informaţie, împinsă până la

716
Intervenţie în text nemarcată: debet esse 1540, Vol. II, anii 1538-1539, f. 337r; observaţie Nota Bene la
text din Ioan. Chr. Engel in antiq. Hist. Valachiae, Part. I, p. 140: Haec pertinent ad praecedentem annum,
Vol. I, anul 870, f. 140v; Ista Mironis relatio pertinet ad annum 1542, Vol. II, anul 1546, f. 355v; Observaţie
Nota Bene la text din Anton Maria del Chiaro, Storia delle rivoluzzioni della Valachia, Part. 2, Cap. 2, p. 119,
120: Haec pertinent ad annm 1653, Vol. III, anul 1633, f. 245v.
717
Observaţie la text din Ioannes Dlugosius, Historia Polonica, Lib. 9 ad annum Christi 1359: Idem habent
Martinus Cromerus, De origine et rebus gestis Polonorum, p. 216 seu Lib. 12; Sethus Calvisius, Opere
Chronologico, p. 853 qui tamen pugnam hanc refert ad sequentem annum 1360; Iohanes Iacobus Hofmannus,
Lexico universali, Tom. IV ad vocem Valachia, sed rem refert ad ann. 1369; Philippus Brietius, Chronico
universali ad annum Chr. 1359; Petrus Albinus, Commentatiuncula de Valachia, p. 160; Stanislaus Sarnicius,
Annalibus Polonicis, Lib. 7, Cap. 1, în Vol. II, anul 1359, f. 34r-36v.
718
Obsevaţie Nota Bene la text din Károlyvári Anonimus in Ms. Codice Kovachichiano, p. 57: Quae hic
exscripsi ex Anonymus Carolinensis de Petro Radulio juxta Mss. Hevenesianorum, Tom. LXVIII prtinent ad
annum 1587, Vol. III, anul 1630, f. 242v; Observaţie în text la Codex Ms. Balacianianus ad annum 1654:
Quae hic narratur pertinent ad annum 1655 juxta Engel, Part. 1, p. 299, Vol. III, anul 1654, f. 277r.

207
detaliu, se probează prin completările furnizate de realizările istoriografiei maghiare şi
germane regăsite în manuscris conform unui tipar metodologic inaugurat în Notata şi
rafinat în Rerum spectantium. Dualitatea formelor de expunere, dintre informaţia deja
sistematizată şi informaţia nouă, transcrisă in extenso din surse noi, imprimă acestui
laborator istoric nota de etapă intermediară în devenirea scrisului istoric la Gheorghe
Şincai. Formulele de lucru şi prezentare, chiar dacă mai rafinate comparativ cu colecţia
precedentă, nu sunt în totalitate definitivate, un argument în acest sens constituindu-l
categoria marcajelor grafice, care reflectă persistenţa căutărilor, dar şi rigoarea autorului în
reconstituirea procesului devenirii istorice a românilor. O serie dintre aceste formule vor fi
însă transferate şi în Hronică, cea mai evidentă fiind aceea idem habet, regăsită în
menţiunile la fel are/la fel scrie/la fel zice/aşişderea zice.
Parcurgerea colecţiei Rerum spectantium reflectă continuitatea efortului cantitativ,
inaugurat în Notata şi atributul de lucrare suport, concepută să fundamenteze proiectul său
final, de istorie a tuturor românilor. Astfel, investigarea detaliată a nivelului 2 al
laboratorului istoric şi prezentarea sa concentrată, în ceea ce am numit diagrama colecţiei,
tocmai pentru a permite accesul facil, atât la informaţie, cât şi la intervenţiile autorului, care
au marcat procesul devenirii scrisului său istoric, pot susţine revizuirea interpretărilor
istoriografice anterioare. Opţiunea constantă pentru istorie, perfecţionismul manifestat în
acumularea, gestionarea şi prezentarea informaţiei, vizibile la ambele niveluri, supuse unor
analize sursologice cantitative, susţin profesionalizarea lui Gheorghe Şincai şi a scrisului
său în acest domeniu, într-o destinaţie ce transcende diplomele dobândite în marile şcoli
catolice ale timpului.

208
 V. 4 Lista autorilor/titlurilor adăugate în Rerum spectantium

1. Acta Diaetae poson. Anni 1619 inter Gravamina 15 Iulii dictata719.

2. Anonymus Carolinensis in Ms. Codice Kovachichiano720.
3. Anonymus Graecus721, Historia Politica a Martino Crusio in Turco-Graecia.
722
4. Anonymus Klainianus, Ms.Valachico quod Reverendissimum S. Klein posidet
(1215).
5. Apor Péter723, Mss Erdéllyi Metamorphosis.
6. Author Vitae Constantini Cantemir724.
7. Basilovits Ioannicius, De Fundatione Koriatovitsiana Monasterii Munkatsiensis725.
8. Benkö Iosephus. Desumpt ex Imaginis in Transylvaniae Notitionis Siculicae a
Iosepho Benkö726 editae.


Diagrama a înregistrat totalitatea transcrierilor realizate de Gheorghe Şincai (autori/titluri) şi evidenţiate de
acesta prin subliniere.
Lista autorilor/titlurilor conţine doar poziţiile noi care nu apar menţionate în Notata şi pentru care s-au căutat
referinţe bibliografice. Pentru autorii înregistraţi în Diagramă care nu figurează în această listă vezi referinţe
în Autori/titluri Notata. Pentru autorii care apar menţionaţi doar cu numele, fără alte date de identificare ale
lucrărilor din care se transcrie, s-a trecut primul an al apariţie lor în colecţie pentru fluidizarea localizării.
Transcrierea trimiterilor s-a realizat păstrându-se modul de citare şi ortografia utilizate de Gheorghe Şincai.
719
Manuscris inedit.
720
Este vorba de Szamoskozy István (1565-1612), istoric angajat în prezantarea Principatului, neidentificat de
Şincai la acea dată. Vezi Andrei Veress, Note şi scrisori, p. 483.
721
Anonymus Graecus. Autor neidentificat.
722
Identificat de Nicolae Iorga cu Mihai Cantacuzino, autor al unei Cronici muntene. Vezi Nicole Iorga,
Istoria literaturii, p. 185.
723
Apor Péter (1676/1752), erudit transilvan, autor al lucrării Metamorphosis Transylvaniae, 1736. Pentru
detalii despre autor şi lucrările sale vezi Szinnyei József, Magyar irók élete, Ediţie electronică,
www.mek.oszk.hu/02200/02228/html/02/301.html Vezi şi Ladislao Gáldi, op. cit., p. 36.
724
Dimitrie Cantemir, autor al lucrării Vita Constantini Cantemiri (1716-1718). Pentru detalii despre autor
vezi Lista autorilor şi titlurilor din Notata (Dimitrie Cantemir) şi Biographisch-Bibliographisches
Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/c/cantemir_d.shtml
725
Joannicius Basilovits (1742-1821), călugăr bazilitan, autor al lucrării Brevis notitia fundationis Koriatovits,
Part. I-II, Kosice, 1799. Pentru detalii despre autor vezi Szinnyei Iózsef, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/b/b01196.htm
726
József Benkő (1740-1810), preot calvin, polihistor maghiar, recunoscut prin lucrarea Transilvania sive
Magnus Principatus Transsilvaniae Principatus olim Dacia Mediterranea dictus, Tom 1-2, Viena, 1778. În
cazul de faţă Şincai foloseşte lucrarea Imago inclitae in Transsilvania nationis siculicae historico-politica,

209
 9. Bethlen Miklos 727, a maga Ms. Eletében.
10.Bertinianus728 ad ann. 866 apud Assemanum – referinţă indirectă, anul 866, f. 138 r.
11. Biro Sámuel729, Ms. Continuatione Francisci Miko ad ann. 1612.
12. Bocignoli730, menţionat la anul 1524, f. 301 r.
13. Bód Petrus 731, Vita Stephani Horti Superintendentis Reformatis Transilvanici.
14. Bőjtini Caspar732, De rebus gestis Gabrielis Bethlen Libro primo Mss.
15. Bullam hanc eructionalem Episcopatum Fogarasiensis descripsi ex originali
transumpto Capitului Albensis Transilvaniae Georgius Sinkai733.
16. Bullam hanc erutionalem Episcopatum Fogarasiensis descripsi ex originali
transumpto Capitului Albensis Transilvaniae Georgius Sinkai734.
17. Bzovius Abrahamus735, Historia Ecclesiae.

1791. Vezi Domokos Kosáry, Culture and Society, p. 157, Magyar Életrajzi Lexicon 1000-1990,
www.mek.oszk.hu/00300/00355html/ABC00523/01551.htm şi Ladislao Gáldi, op. cit., p. 37.
727
Bethlen Miklos (1642-1716), cronicar transilvan. Detalii despre viaţa autorului în Online Lexicon,
www.mimi.hu/magyarok/bethlen_miklos.html Vezi şi Ladislao Gáldi, op. cit., p. 36.
728
Bertinianus. Credem că este vorba de Annales Bertiniani sau Annalele de la St. Bertin, o cronică francă
scrisă în mănăstirea de la St. Bertin, care i-a dat şi numele. Cronica cuprinde perioada 830-882 şi a fost scrisă
de mai mulţi scribi, printre care Hincmar de Reims. Se păstrează în Monumenta Germaniae Historica. Pentru
detalii despre lucrare vezi Wikipedia The Free Encyclopedia www.en.wikipedia.org/wiki/Annales_Bertiniani
729
Biro Sámuel, cronicar transilvan de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea,
continuator al Cronicii lui Mikó Ferencz şi a lui Szalárdy (Siralmas Krónika) Pentru detalii despre autor vezi
Wikipedia The Free Encyclopedia, www.hu.wikipedia.org/wiki/Biró_Sámuel_(író) Vezi şi Ladislao Gáldi,
op. cit., p. 36.
730
Michel Bocignoli di Ragusi, autorul textului Epistola ad Gerardum Planiam […]in qua exponit causas
rebellionis Axmati a Solymano Turcarum imperatore, Stampata a Roma, 1524. Textul integral al scrisorii este
inclus în Revoluţiile Valahiei de Anton Maria del Chiaro Fiorentino, după textul reeditat de Nicolae Iorga, în
româneşte de S. Cris-Cristian, cu o introducere de Nicolae Iorga, Iaşi, Viaţa românească, 1929, pp. 30-31.
Vezi ediţia electronică a lucrării la www.archweb.cimec.ro/Carte/delchiaro/index.html
731
Petrus Bód (1712-1769), polihistor maghiar, reprezentant al orientării Staatenkunde, autor al lucrării în 4
volume Historia Hungarorum Ecclesiastica, 1788-1790, publicată postum. Pentru detalii despre autor şi
lucrările sale vezi Steven Bela Vardi, op. cit., p. 26 şi Gudor Botond, Istoricul Petrus Bod. Teză de doctorat,
Alba Iulia , 2006.
732
Caspar Bőjtini (1590-1640), secretar al principelui Gabriel Bethlen, autor al lucrării De rebus gestis magni
Gabrielis Bethlen libri I–III, 1595–1614. Pentru detalii despre autor vezi Kulcsár Péter, op. cit.,
www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm
733
Manuscris inedit, copiat de Şincai după original.
734
Manuscris inedit, copiat de Şincai după original.
735
Abrahamus Bzovius (1567-1637), călugăr dominican polonez, continuator al Annalelor lui Baronius.
Dintre lucrările sale amintim Annales Ecclesiastici, Köln, 1625-1630, De vita Pauli V, Roma, 1625. Pentru

210
 18. Cantacuzenus Ioannes 736 (1318).
19. Cave Guilielmus, Historia Literaria737.
20. Codex Ossolinskianus738 apud Engel, menţionat la anul 1541, f. 380 r. ca referinţă
indirectă.
21. Collectio Caroli Fejérvari (Analectis), Tom. II739 ; Idem, Mss. Diplomatum.
22. Comnena Anna 740 (1057)
23. Comnenus Ioannes 741 apud Montfauconium742 in Paleographia Graeca
24. Continuator Constantini 743 - simplă menţiune, fără preluare, la anul 842, f. 134 r.
25. Cornides Daniel 744, Diplomatarium.
26. De Camellis Iosephus 745 Episcopo Munkatsiensis in Diario suo apud Ioannicium
Basilovits, de Monasterio Munkatsiensi

detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Bzovius
736
Ioannes Cantacuzenus (cca. 1292-1383), împărat bizantin în perioada 1347-1354. Pentru detalii despre
subiect vezi Wikipedia The Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/John_VI_Cantacuzenus
737
Guilielmus Cave, autor al lucrării Scriptorum Ecclesiasticorum Historia Literaria a Christo nato usque ad
saeculum XIV, Ed. I, Genevae, 1693. Pentru detalii despre autor vezi Biographisch-Bibliographisches
Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/i/isidoros_g.shtml
738
Autorul lucrării apare menţionat de Gheorghe Şincai în Hronica românilor, p. 239 drept comitul
Ossolinski, fără alte date de identificare. Familia Ossolinski este o familie de nobili polonezi menţionată cu
începere din secolul al XIV-lea, din care au făcut parte oameni politici, diplomaţi. Dintre aceştia s-au
evidenţiat Jerzy Ossolinski (1595-1650), diplomat şi Józef Ossolinski (1748-1829), fondatorul Institutului
Ossolinski (1817). Pentru detalii despre această familie vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Ossoliński
739
Fejervári Károly (1743-1794), colecţionar maghiar al surselor. Vezi Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor
medievale diplomatice în Transilvania (II), p. 111 şi Ladislao Gáldi, op. cit., p. 41.
740
Anna Comnena (1083-1153), prinţesă bizantină, fiica împăratului Alexios I Comnenul, erudită cunoscută
prin lucrarea sa, Alexiada. Pentru detalii despre autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Anna_Komnene
741
Ioannes Comnenus (1087-1143), împărat bizantin. Pentru detalii despre subiect vezi Wikipedia The Free
Encyclopedia, www.la.wikipedia.org/wiki/Ioannes_II_Comnenus
742
Bernard de Montfaucon (1655-1741), erudit benedictin al abaţiei Saint-Germain-des-Prés, autor al lucrării
Paleographia graeca, Paris, 1708. Pentru detalii despre autor vezi Catholic Ecnyclopedia,
www.newadvent.org/cathen/10069b.htm
743
Constantini Continuator. Autor neidentificat.
744
Daniel Cornides (1732-1787) cercetător de origine slovacă, reprezentant al şcolii maghiare de colecţionare
a surselor. S-a îndreptat în mod explicit către diplomele medievale, autor al Diplomatarium-ului Ungariei
Medievale. Pentru detalii despre autor vezi Jakó Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale în Transilvania
(I), p. 26.

211
 27. De Küküllo Ioannes 746 –simplă menţiune, fără preluare, în Tom. II, anul 1342, f. 19
r.
28. De Luca Ignatius, Geographia Bucovinae, Edita Viennae, 1791747.
29. Desumpt ex Mss. Kopi, Tom. XXXI748.
30. Desumpt ex Collectione Diplomatica Godefridi Keller749, extat in Diplomatarii
Ungariae Bibliothecae Regnicolaris, Tom. XII.
31. Desumpt ex Collectione Madacsiana750 extat in Diplomatarii Ungariae
Bibliothecae Regnicolaris, Tom. XIII.
32. Diploma Leopoldinum Unitis datum et publicatum in Comitiis Albae Iuliae
celebratis die 8vo Septembris 1699 quod ex originali transumpto Capit. Albensis
Transylvaniae descripsi Georgius Sinkai751.
33. Diploma Leopoldinum Unitis datum et publicatum in Comitiis Albae Iuliae
celebratis die 8vo Septembris 1699 quod ex originali transumpto Capit. Albensis
Transylvaniae descripsi Georgius Sinkai752.
34. Diplomatarii Hungariae, Bibliothecae Regnicolaris, Tom II-XV753.

745
Iosif de Camillis (1641-1706), episcop de Mucacevo. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi
Catehismul lui Iosif de Camillis, 1726, Prefaţa Iacob Mârza, Transcrierea textului, studiu introductiv şi
îngrijirea ediţiei de Eva Mârza, Sibiu, Editura Imago, 2003, pp. 7-15.
746
Johannes archidiaconus de Küküllö (1320-1393), autor al lucrării Chronicon de Ludovico I rege. Pentru
detalii despre ediţiile acestei lucrări vezi Kulcsár Péter, Inventarium de operibus litterariis ad res Hungaricas
pertinentibus ab initiis usque ad annum 1700 (A magyar történeti irodalom lelőhelzjegyzéke a kozdetektől
1700 ig), Budapest, Balassi Kiado, 2003 sau www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm
747
Ignatius de Luca. Autor neidentificat.
748
Károly Koppi (1744-1801), piarist şi profesor universitar, care reprezintă direcţia progresistă în Ungaria
după dispariţia lui Iosif al II-lea. A avut strânse legături cu M.G. Kovachich. Vezi Domokos Kosáry, Culture
and Society, p. 152 şi Magyar Életrajzi Lexicon 1000-1990,
www.mek.oszk.hu/00300/00355/html/ABC07165/08368.htm
749
Gottfried Kéler. Menţionat ca având legături cu Martin G. Kovachich. Vezi Éva V. Windisch, Kovachich
Márton György, És a magyarországi levéltári anyag feltárása a XIX. Század Elején în Levéltary Koztemenye,
XXXVII, 1966, nr.1, p. 76.
750
Collectione Madacsiana. Credem că este vorba de Mádacs Sándor (1756-1814) avocat maghiar,
întemeietor al bibliotecii şi arhivei familiei Mádacs. Autor al unor lucrări juridice păstrate în manuscris. A
avut legături cu Martin. G. Kovachich. Pentru detalii vezi Magyar Írók. Élete és Munkái. A Magyar
Tudományos Akadémia Megbizásából, Irta Szinnyei József, Budapest, 1900, pp. 216-218; Éva V. Windisch,
op. cit., p. 76.
751
Manuscris inedit, transcris de Şincai după original.
752
Manuscris.

212
 35. Eder Iosephus. Carolus 754, menţionat la anii 1495, f. 244 v. şi 1510, f. 282r., ca
referinţă indirectă.
36. Eginhardus, Annalibus755.
37. Emanuelis Malaxi756, Historia Eccl., menţionat la anul 1508, f. 271r. ca referinţă
indirectă.
38. Engel Johann Christian, Historia Valachiae et Moldaviae757; Idem, Literali
Historia Valachiae.
39. Epistola ecclesiae Gothicae758.
40. Eunapius,759 Tom. I, Corpus Historiae Byzantinae in Excerptis de Legationibus.
41. Ex Collect. Diplom. Ioannis Bárdossy760 extat in Diplomatarii Ungariae
Bibliothecae Regnicolaris, Tom. IX

753
Diplomatarii Hungariae, colecţie manuscrisă cumpărată de Ferenc Széchényi în anul 1797 şi păstrată la
Biblioteca Széchényi care reuneşte manuscrise importante precum cele ale lui Cornides, Katona, Koppi şi
diplome medievale (Privilegium datum Saxonibus Transilvaniis ab Andreea secundo Rege). Vezi Jakó
Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania (II), p. 113.
754
Joseph Karl Eder (1760-1810), director al şcolii normale romano-catolice din Sibiu. Autor al lucrării
Supplex Libellus Valachorum cum notis historico criticis, Cluj, 1791 care a generat o reacţie colectivă a Şcolii
Ardelene. Pentru lucrare vezi Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, Tom. II, Bucureşti,
1910, nr. 548 şi Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. 42, p. 325.
755
Eginhard (770-840), literat al epocii carolingiene educat la Abaţia de Fulda şi apoi la curtea lui Carol cel
Mare. Autor al lucrări Vita Caroli Magni, Ed. I Koln, 1521, reeditată în limba franceză la Paris, anul 1812.
pentru detalii despre autor vezi Catholic Encyclopaedia, www.newadvent.org/cathen/05366b.htm
756
Manuel Malaxus, scriitor bizantin, autor al lucrării Historia Ptriarcharum Constantinopolitanorum, care
cuprinde perioada 1458-1578, inserată în lucrarea lui Martinus Crusius, Turco-Graecia. Pentru identificarea
autorului vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/06752a.htm
757
Johann Christian Engel (1770-1814), istoric austriac, autor al lucrării Geschichte der Moldau und
Walachei, Ed. I, Halle, 1804. Pentru detalii despre lucrare şi relaţiile cu Şincai vezi Andrei Veress, Note şi
scrisori, p. 482 şi Wikipedia The Free Encyclopedia, www.de.wikipedia.org/wiki/Johann_Christian_Engel
758
Manuscris. Referinţele sunt date chiar de Gheorghe Şincai în Rerum Spectantium, Tom. I, anul 372 f. 45 v.
Epistola Ecclesiae Gothicae ex Ms. Graeco Bibliothecae Vaticanae, interprete Francisco Zino, quae edita est
a Theodorico Ruinart in Actis Martyrium, edit. Veronensis, p. 527.
759
Eunapius (cca. 345-420), sofist şi istoric grec, cunoscut pentru lucrarea Vitae Sophistarum. Prima ediţie a
lucrării i se datorează lui Jean François Boissonade, 1822. Pentru detalii despre autor vezi Wikipedia The Free
Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Eunapius
760
Ioannis Bárdossy, autor al lucrării Supplementum Analectorum Terrae Scepusiensis notationibus, ex veteri
ac recentiore Hungarorum Historia depromtis, Levoča, 1802. Pentru identificarea autorului vezi studiul lui
Cyril Vasili, Špecifika slovenskej cirkvi Súčasnej praxi, la www.sskp/kapitula.sk/publikacie/XII/specifika/htm

213
 42. Ex Collectionis Ioannis de Radvan, p. 241 refert Iosephus Haynoczy761 in sua
Collect. Dipl. extatque una cum priori in Diplomatarii Ungariae Bibliothecae
Regnicolaris, Tom. XIII.
43. Fastos Consulares Idatianos qui extant a Philippo Labaeo recensiti apud Graevium
Antiquitatum Romanorum762.
44. Ferencz Miko,763 Annalibus Mss.
45. Filstich Johann, Tentamen Historiae764; Idem, Annalibus.
46. Frank Andreas Cibiniensis, Manuscripto Diario765.
47. Fridvalski János 766, Inscriptiones Dacicae.
48. Galeazzo Gualdo Il Conte 767 nella Storia di Leopoldo Cesare.
49. Gebhardi, Historia Hungariae768 -menţionat ca trimitere, anul 1720, f. 462 v.
50. Generalis Bauer769, menţionat la anul 1496, f. 247 r. ca trimitere.

761
József Hajnóczy (1750-1795), lider al mişcării „iacobine” din Ungaria, executat în 1795. În ultima sa
scriere, pierdută din păcate, a început să scrie o istorie a ţăranilor şi şerbilor din Ungaria. În aceste condiţii
regăsirea mărturiilor sale prin intermediul lui Şincai devine cu atât mai importantă. Vezi Domokos Kosáry,
Culture and Society, p. 153.
762
Vezi lista Notata. Nota 32.
763
Mikó Ferencz (1585-1635), cronicar transilvan. Pentru detalii despre autor vezi I. Crăciun, Ştiri despre
Mihai Viteazul la cronicarul transilvan Francisc Mikó, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, IX, 1943-
1944, pp. 498-508 şi Ladislao Gáldi, op. cit., p. 36.
764
Johann Filstich, director al Gimnaziului săsesc din Braşov, autor al lucrărilor Schediasma Historicum
Historia Annalium Transsilvanensium, Ienae, 1743 şi Tentamen Historiae Vallachiae, folosită în cazul de faţă
de Şincai. Pentru detalii despre autor vezi Andrei Veress, Vechi istorici, p. 268 şi Johann Filstich, Încercare
de istorie românească. Tentamen Historiae Vallachiae, Ediţie, studiu introductiv şi note de Adolf Armbruster,
traducere de Radu Constantinescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
765
Andreas Frank Cibiniensis, autor al cronicilor adunărilor stărilor din Transilvania. Menţionat în Ladislao
Gáldi, op. cit., p. 36.
766
János Fridvalski, bibliotecar al Ordinului iezuit, autor al lucrării Inscriptiones Romano-Dacicae apărută la
Cluj în 1787 şi care va fi citată deseori, ca argument al ideilor istorice susţinute de Şincai, în Hronica sa de
mai tarziu. Vezi Mircea Tomuş, op. cit., p. 22.
767
Gualdo Galeazzo Priorato (1608-1678), istoric, geograf, diplomat italian. Autor al lucrării Historia di
Leopoldo Cesare, Continente le cose piu memorabili successe in Europa dal 1656 fino al 1670. 3 Bande,
Hacque, Wien 1670-1674. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.de.wikipedia.org/wiki/Galeazzo_Gualado
768
Este vorba de istoricul Ludwig Albrecht Gebhardi (1735-1802), autor al lucrării Geschichte des Reiches
Hungarn und der damit verbunden Staaten, I Theil, Leipzig, 1778. Pentru detalii despre autor vezi Wikipedia
The Free Encyclopedia, www.de.wikisource.org/wiki/ADB:Gebhardi,_Ludwig_Albrecht
769
Generalis Bauer, Pro memoria. Pentru identificare vezi Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 2, p.
129.

214
 51. Glycas770 - simple menţiuni, fără preluare, fără titlul lucrării. Prima menţiune apare
la anul 811, f. 124 v.
52. Grendy vel Gronzky Samuel in Elencho Mss771.
53. Haner Georg Ieremias, Das königliche Siebenbürgen, entworfen und mit nöthigen
Anmerkungen versehen772.
54. Incertus continuator773 - simple menţiuni, fără preluare, fără titlul lucrării. Prima
menţiune la anul 912, f. 154 v.
55. Incertus Status de Origine Religionis et Regiminis Turcorum in Ms. Autographo,
Num. 27; Num. 28. Author vixit tempore Imperatricis Mariae Theresiae774.
56. Iöel, Chronographia compendiaria775.
57. Kaprinay István, Historia Diplomatica776, Tom. II.
58. Katona Stephan, Synopsi Chronologica777; Idem, Historia critica.

770
Michael Glycas (sec. XII), istoric bizantin, teolog şi poet autor al lucrării Chronicon. Pentru detalii despre
autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Michael_Glycas
771
Samuelis Gronzky, nobilis Poloni, autor al lucrării Epitome praecipuarum rerum ab infelici clade
Mohacsiana ab anno 1526 usque annum 1663, Hungariam inter Transylvaniam gestarum. Anno salutis 1666.
Lucrare manuscrisă în Collectio Prayana, Tomus XXXVIII. Vezi ELTE Egyetemi Könvtár Elektronikus
Könyvek-Kéziratok. Catalogus Manuscriptorum Bibliothecae Reg. Scient. Universitatis Budapestiniensis;
www.konyvtar.elte.hu/szolaltatasok/e_szlog/catalogus2.pdf
772
Georg Ieremias Haner (1707-1777) preot şi cercetător sas, implicat în culegerea de izvoare. Cunoscut
pentru lucrările Das königliche Siebenbürgen, entworfen und mit nöthigen Anmerkungen versehen, Erlangen,
1763 sau Scriptoribus Rerum Hungaricarum et Transylvanicarum, scriptisque eorundem antiquioribus,
ordine chronologico digestis, adversaria, Viennae, 1774. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi
Wikipedia The Free Encyclopedia, www.hu.wikipedia.org/wiki/Georg_Jeremias_Haner
773
Incertus continuator. Autor neidentificat.
774
Scriere în manuscris cu autor neidentificat.
775
Iöel, cronicar bizantin. Lucrarea sa, Cronographia Compendiaria apare în Corpus Scriptorum Historiae
Byzantinae. Editio emendatior et copiosior consilio B. G. Niebuhrii C. F. Instituta auctoritate Academiae
litterarum Borusssicanae continuata. Vol 1-50, Bonn, 1828-1897, Vol. 29. Vezi Grand Larousse
Enciclopedique, op. cit., vol 2, p. 468. Vezi şi catalogul electronic la www.willibrords-
abbey.nl/library/history.htm
776
István Kaprinay ( 1714-1786), reprezentant al şcolii istoriografice maghiare, care face trecerea de la simpla
colecţionare a surselor, la o orientare mai sintetică. Printre marile realizări se numără reorganizarea colecţiei
Hevenesi în 140 de volume în Collectio Kapriniana in Folio, 54 volume. Din colecţia sa publică doar două
volume care cuprind perioada domniei lui Matei Corvin, Hungaria Diplomatica Temporis Mathiae de
Hunyad, 1767-1771, folosită de Şincai în colecţie. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Steven
Bela Vardy, op. cit., p. 29.
777
István Katona (1732-1811), reprezentant al şcolii iezuite maghiare de colecţionare a surselor, profesor la
Universitatea din Buda remarcat prin lucrarea Historia Critica Regum Hungariae, 42 de volume publicate în

215
 59. Kéczer Andreas 778, Mss. Diario.
60. Kemény Ioannes779, Vita sua Mss; Idem, A maga Mss. Életében.
780
61. Klain (Samuel), tom. IV – menţionat ca trimitere, anii1716, f. 457 şi 1717, f.
458 v.
62. Köleseri Samuel 781, Auraria Romano Dacica.
782
63. Kollar Adam Francisc ad calcem operis Nicolai Oláhi, Hungaria et Atila,
Editions Vindobonensis […].
64. Kovachich Martin Georg783, Ms. Codice.
65. Lakics Georgii784, in Mss. Adversariis.

perioada 1779-1817. Lucrarea se bazează pe colecţiile lui Hevenesi şi Kaprinay. Pentru detalii despre autor
vezi Steven Bela Vardy, op. cit., p. 31 şi A magyar irodalom története,
www.mek.oszk.hu/02200/02228/html/03/49.html
778
Ambrus Kéczer (1620-1671), autor al lucrării Diarium, 1655-1662. Pentru detalii despre autor vezi
Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/k/k10599.htm şi
www.hik.hu/tankonyvtar/site/books/b139/ch02.html
779
Kemény Iános (1607-1662), cronicar maghiar, autor al lucrării Autobiografia, publicată după moartea lui
Şincai. Pentru detalii despre autor vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái, Ediţie electronică,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/k/k10732.htm şi Ladislao Gáldi, op. cit., p. 36.
780
Samuil Micu (1745-1806), iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene. Dintre lucrările sale Gheorghe
Şincai a folosit în cazul de faţă, aşa cum reflectă Hronica românilor, lucrarea Historia ecclesiae Valachicae
de Transylvania (Istoria bisericească a românilor din Ardeal), rămasă în manuscris. Trimiterile care se fac în
Rerum Spectantium credem că sunt la lucrarea Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor, acum într -acest
chip aşezate şi din multi vechi şi noi scriitori culeasă şi scrisă, 4 tomuri, rămasă şi ea în manuscris. Din
această lucrare, Samuil Micu a publicat în anul 1806, în Calendarul de la Buda, un fragment sub titlul Istoria,
lucrurile şi întâmplările românilor pre scurt. Datorită apropierii de Samuil Micu, Gheorghe Şincai a avut acces
la aceste menuscrise amintite. Pentru acest autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.ro.wikipedia.org/wiki/Samuil_Micu ; Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor. Samuil Micu, Cluj-
Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000; Samuil Micu, Istoria şi lucrurile şi întâmplările
romînilor, Ediţie sub titlul Istoria romînilor de Ioan Chindriş, vol. 1-2, Bucureşti, 1995.
781
Samuel Köleseri (1663-1732), intelectual transilvănean, teolog calvin care a realizat o colecţie de 3.500 de
volume, din păcate destrămată după moartea sa. Autor al lucrării Auraria Romano-Dacica, Nagyszeben, Ed. I,
1717. Vezi Domokos Kosáry, Culture and Society, p. 141, Andrei Veress, Vechi istorici, p. 270 şi Ladislao
Gáldi, op. cit., p. 40.
782
Francisc Adam Kollar (1718-1783), istoric slovac autor al lucrării Nicolai Olahi,Hungaria et Attila,
Viennae, 1763. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Steven Bela Vardy, op. cit., p. 30.
783
Martin George Kovachich (1744-1821), ultimul reprezentant al şcolii de colecţionare a surselor, arhivist al
Tezaurariatului Ungariei. Vezi Domokos Kosáry, Culture and Society, p. 152.
784
Lakics György Zsigmond (1739-1814). Pentru detalii despre autor vezi Szinnyei József, Magyar irók élete
és munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/l/l13357.htm

216
 66. Lestán Gyulaffi785, a maga Diarumában quod in originali extat Mss.
Hevenesianorum, Tom. LXVIII
67. Manases Constantinus 786 – simplă menţiune, fără preluare, la anul 378, f. 50 v.
68. Massa Simon787, Chronico ms., apud Engel – referinţă indirectă, anul 1460, f. 185
v.
69. Mathias Corvinus788 in Epistola ad incertum, quae est impressa Epistolarum
ejusdem.
70. Menander789 – simplă menţiune, fără preluare, la anul 582, f. 87 r.
71. Mihály Cserey 790, A Ms. Erdéllyi Historiában (Ms. Historia Transylvanica).
72. Mireus Ubertus 791, Commentario de bello Bohemico.
73. Monachus Georgius, Scriptores post Theophanem792.
74. Mss. Annales Siculici in Grammatophylacio Martini Georgi Kováchich793.

785
Gyulaffi Lestán secretar şi delegat al principilor din Transilvania în perioada 1557-1605. Manuscris
original folsit de Şincai. Vezi pentru detalii Ladislao Gáldi, op. cit., p. 36.
786
Constantinus Manases, cronoicar bizantin, sec. XII, contemporan cu Nicetas Choniates. A alcătuit o
cronică de istorie universală care a fost apoi tradusă şi a circulat în spaţiul ortodoxiei, inclusiv în Ţările
Române. Vezi Gheorghe Zbuchea, Istoria Bizanţului, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2004,
p. 81.
787
Simon Massa, cronicar sas. Vezi Simion Masa în Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso),
Vol. IV, Braşov, 1903
788
Mtthias Corvinus (1443-1490), rege al Ungariei (1458-1490). Vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Matei_Corvin
789
Credem că este vorba de Menander Protector, istoriograf bizantin de la jumătatea secolului VI. Fragmente
din opera sa se păstrează în Excerptis de Constantino Prophyrogeneta şi în Svidas. Pentru detalii despre viaţa
şi opera autorului vezi Wikipedia The Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Menander_Protector
790
Cserey Mihály (1667-1756), cronicar transilvan, secui de origine, autor al lucrării Erdély historiádja, Ed. I,
Pesta 1852. Pentru detalii despre autor vezi Szinnyei József, Magyar irók élete, Ediţie electronică,
www.mek.oszk.hu/02200/02228/html/02/300.html
791
Aubertus Mireus sau Aubert Le Mire (1573-1640) istoric ecleziastic belgian. Dintre lucrările sale,
Gheorghe Şincai foloseşte în cazul de faţă De Rebus Bohemicis Liber Singularis. In quo series Regum,
Bohemiae, Archiepiscoporum Olomucensium et Vratislaviensum, aliaque eo facientia continentur : Belli
insuper Bohemici origo, successus et finis breviter describitur, Lugduni, sumptibus Claudii Landry, 1621.
Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Christian Gottlieb Jöcher, op. cit., 3 Band M-R, pp. 549-550
şi Catholic Ecnyclopedia, www.newadvent.org/cathen/10351a.htm
792
Georgius Hermatolus, călugăr grec, autor al lucării Vitae Imperatorum recentiorum, apărută integral în
Scriptores post Theophanem, Ed. Fr. Combefis, Paris, 1685. Pentru detalii despre autor vezi Wikipedia The
Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/George_Hermatolus.

217
 75. Mss. Hevenesianorum, Tom. V; Tom. XXXIV; Tom. LXVIII794.
76. Nadányi795, menţionat la anul 1442, f. 145 r. ca trimitere.
77. Nicephor Gregoras796 (1235)
78. Pál Borsai, Mss. Chronico Ungarico797.
79. Pál Enyedi, a Károlyvári Anonymus in Mss. Codice Kovachichiano798.
80. Pamphilius Eusebius, Vita Constantini Magni799.
81. Porphyrogenetus Constantinus, De Administratione Imperii800.
82. Pray György, Annales veteres; Idem, Specimen Hierarchiae Hngariae801.

793
Manuscrisul Annalelor secuieşti este inclus în lucrarea lui M. G. Kovachich, Institutio grammatophylacii
publici pro Instituto Diplomatico-Historico inclyti regni Hungariae, Pestini, 1792. Vezi Jakó Zsigmond,
Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania (II), p. 109.
794
Gábor Hevenesi (1656-1715), iniţiatorul colecţionării sistematice a surselor în Ungaria, rector al
Pazmaneumului vienez. Efortul său s-a concretizat în 140 de volume manuscrise care au fundamentat sinteza
istorică maghiară. Pentru detalii despre autor vezi Steven Bela Vardy, op. cit., pp. 24-25.
795
Nadányi. Credem că este vorba de Nadányi János de Keres, (1641-1707), istoric maghiar cu studii în
Olanda, autor al lucrării Florus Hungaricus, sive rerum Hungaricarum ab ipso exordio ad Ignatium
Leopoldum deductarum compendium, 461–1653, Amstelodami, 1663. Pentru detalii despre autor şi lucrare
vezi Kulcsár Péter, op. cit., sau www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm ; Magyar
Életrajzi Lexicon 1000-1990, www.mek.oszk.hu/00300/00355/html/ABC10888/10894.htm
796
Nicephorus Gregoras (1295-1360), istoric bizantin recunoscut pentru lucrarea sa în 37 de cărţi Historia
romana. Pentru detalii despre autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Nicephorus_Gregoras
797
Borsai (Nagy) Pál, personalitate căruia nu i se cunosc datele biografice. Lucrarea sa, folosită de Şincai este
în manuscris şi cuprinde istoria maghiarilor de la ieşirea din Schythia, până la anul 1736. Pentru detalii despre
autor şi lucrarea sa vezi studiul lui G. Marcuş, D. E. Goron, Despre sfârşitul lui Mihai Viteazu în Cronicile lui
Gheorghe Şincai şi Pethö Gergely, în Acta Musei Porolissnsis, nr. IV, 1980, pp. 431-434.
798
Enyedi Pál. Pentru identificarea autorului vezi Szinnyei Iózsef, Magyar irók élete és munkái, Ediţie
electronică, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/e/e04739.htm Vezi şi Ladislao Gáldi, op. cit., p. 36.
799
Eusebius Pamphilius (cca. 265-339), episcop de Caesarea. Personalitatea proemintentă în perioada
reorganizării creştinsmului sub împăratul Constantin cel Mare. Este cunoscut prin lucrările Chronicon,
Historia Ecclesiastica şi Vita Constantini Magni, neterminată la moartea sa. Pentru detalii despre autor vezi
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/05617b.htm şi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Eusebius_of_Caesarea
800
Constantin VII Porphirogenetul (cca. 905-959), împărat roman oriental (913-959, autor al lucrării De
Administrando Imperii. Pentru detalii despre autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.la.wikipedia.org/wiki/Constantinus_VII_Porphyrogenitus
801
György Pray (1723-1801), reprezentat al şcolii iezuite maghiare de colecţionare a surselor, autor al
lucrărilor Annales Veteres Hunnorum, Avarorum et Hungarorum, 1761 şi Specimen Hierarchiae Hngariae,
1777-1779, ambele folosite de Şincai. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Steven Bela Vardy, op.
cit., p. 30 ; Magyar Életrajzi Lexicon 1000-1990,
www.mek.oszk.hu/00300/00355/html/ABC11587/12427.htm

218
 83. Reychersdorff Georgius 802 in Transsylvania; Idem, in Chronographia Moldaviae
edita ad calcem Scriptores Hungaricarum.
84. Schönwiesner Stephanus, De Episcopatu Bacov tractans803.
85. Scylitzes Ioannes 804 (1065).
86. Seivert Ioannes 805 in Notis ad Aurariae Köleserianae.
87. Sigebertus806, Chronico.
88. Sigler807, menţionat la anul 1442, f. 145 r. ca trimitere.
89. Sozomenus808, Historia Ecclesiastica.
90. Stritterus809 (250).

802
Georg Reicherstorffer (cca. 1495-după 1554), umanist sas, originar din Biertan, secretar al regelui
Ferdinant I şi ambasador în Transilvania şi Moldova. Autor a două descrieri “corografii” a Moldovei (1541) şi
a Transilvaniei (1550). Chorographia Transilvaniae quae Dacia olim appelata aliarumque provinciarum et
regionum succinta descriptio et explicatio, Viennae, 1550 şi Moldaviae chorographia, Viennae, 1541. Pentru
detalii despre autor vezi Adolf Armbruster, op. cit., pp. 99-100.
803
István Schönwisner (1744-1818), erudit maghiar, arheolog interesat de perioada romană în Pannonia. Vezi
Vezi Domokos Kosáry, Culture and Society, p. 152 şi Eötvös Loránd Tudományegyetem Egyetemi Könvtár,
www.konyvtar.elte.hu/magunkrol/tortenet/foigok.html
804
Ioannes Scylitzes (sec. XI), istoric bizantin, autor al lucrării Synopsis Historiae, care continuă cronica lui
Theophanes Confesor. Pentru detalii despre autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Johnn_Skylitzes
805
Ioannes Seivert (1735-1785?), preot evanghelic din Guşteriţa aflat în corespondenţă cu istoricul Pray. A
pregătit lucrarea lui Samuel Köleseri. Vezi Andrei Veress, Vechi istorici, p. 270 şi Domokos Kosáry, Culture
and Society, p. 157 şi Ladislao Gáldi, op. cit., p. 40.
806
Sigebertus Gemblacensis (1035-1112) autor al lucrării Chronographia. Pentru detalii despre autor şi
lucrările sale vezi Corpus Scriptorum Latinorum, A Digital Library of Latin Literature,
www.forumromanum.org/literature/sigebertus_gemblacensisx.html
807
Sigler. Credem că este vorba de Michael Siegler (1535/55-1585) istoric al curţii maghiare a secolului XVI,
alături de Antonio Bonfini, Antonio Verancsics, Wolfgangus Lazius. Autor al lucrării Chronologiae rerum
Hungaricarum, Transilvanicarum et vicinarum regionum libri duo, 366–1563, Ed. I Bél, 1735. Informaţie
preluată din Sabin Adrian Luca, Contribuţii la istoria veche a Hunedoarei. Săpăturile arheologice sistematice
din Grădina Castelului. Campaniile anilor 1996-1998, în Bibliotheca Archaeologica et Historica
Corvinensis, 1, Hunedoara, 1999, p. 135. Pentru identificarea autoruli s-a utilizat şi Kulcsár Péter, op. cit., sau
http://www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcs%C3%A1r/ANNOTATIONES1.htm
808
Salaminus Hermias Sozomen (cca. 400-cca. 450), istoric creştin. Recunoscut prin lucrarea Historia
ecclesiastica, editată pentru prima dată de Robert Estienne la Paris, în anul 1544. Lucrarea conţine 9 cărţi şi
cuprinde perioada dintre anul 324 (domnia lui Constantin cel Mare) şi al 17-lea an al domniei împăratului
Theodosiu al II-lea (439). Pentru detalii despre autor vezi şi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon,
www.bautz.de/bbkl/s/sozomenos_s_h.shtml
809
Stritter, fostul director al arhivelor imperiale din Petersburg şi Moscova, care între anii 1771-1780 tipărise
cu susţinerea financiară a Curţii Imperiale, Memoria populorum olim ad Danubium, Pontum-Euxinum et inde
magis ad septentrionem incolentum. Vezi Mirecea Tomuş, op. cit., p. 230.

219
 91. Sulzer Franz Joseph 810 (1712)
92. Syncellus Georgius 811, Cronographia.
93. Szálárdi Ioannes, A siralmas Magyar Krónikájának812; Idem, Ms. Flebili Chronico.
94. Székely813 -simplă menţiune, fără preluare, fără informaţii despre lucrare, în Tom.
II, anul 1385, f. 72 v.
95. Szereday Antonius814, De episcopis Transylvaniae.
96. Szirmay Antonium, Topographia Zempliniensi815.
97.Theophylactus816 –simple menţiuni, fără preluare, fără titlul lucrării. Prima
menţiune la anul 582, f. 87 r.
98.Tomo secundo Diplomatum C. Franc. Széchény817 extat in Diplomatarii Ungariae
Bibliothecae Regnicolaris, Tom. III.

810
Franz Joseph Sulzer (cca. 1727-1791) elveţian de origine care se află în Ardeal ca ofiţer, geograf şi istoric.
Autor al lucrării Geschichte des Transalpinische Daciens, Vol. I-III, Viena, 1773. Pentru detalii despre autor
şi lucrare vezi Petre Ionescu, Discurs istoric iluminist la Franz Joseph Sulzer: Geschichte des Transalpinische
Daciens, în Anales Universitatis Apulensis, Series Historica, 2000-2001, pp. 103-106.
811
Georgius Syncellus (sec. VIII-IX), autor al uneia dintre cele mai importante cronici bizantine. Pentru
detalii despre autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia, www.de.wikipedia.org/wiki/Georgios_synkellos
812
Szalárdi János (1601-1666) cronicar maghiar, arhivist la Alba Iulia în timpul lui Rákóczi György, autor al
lucrării A siralmas Magyar Krónikájának, Pesta, 1853. Pentru detalii despre autor vezi Szinnyei Iózsef,
Magyar irók élete, Ediţie electronică, www.mek.oszk.hu/00300/00355/html/ABC14240/14432.htm
813
Credem că este vorba de Székely István (1500-1563), umanist maghiar autor al lucrării Chronica es
világnac yeles dolgairól, Craccoba, 1559. Contemporan cu Ioan Sambucus. Apare în Hronică drept Székey
in Mss. dipl. Vezi Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. 534. Pentru identificarea autorului vezi
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p. 106 şi Kulcsár Péter, op. cit.,
www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm
814
Antonius Szereday, autor al lucrărilor Series antiquorum et recentiorum episcoporum Transylvaniae
(1790) şi Notitia veteris et novi Capituli ecclesiae Albensis Transylvaniae, ex antiquis et recentioribus
literarum monumentis eruta (1791). Pentru acest autor vezi Andrei Kiss, Gheorghe Şincai şi ştiinţele
fundamentale ale istoriei, în Revista arhivelor, anul L, Vol. XXXV, nr. 2, 1973, p. 261.
815
Anton Szirmay, istoric maghiar, autor al lucrării Notitia Topographicae Comitatus Zempliniensis, editată
de M. G. Kovachich în anul 1804. Vezi Andrei Veress, Note şi scrisori, p. 497 şi Ladislao Gáldi, op. cit., p.
40.
816
Credem că este vorba despre Theophylactus Simocatta istoriograf bizantin, sec. VII a cărui operă
constituie o sursă importantă pentru relaţiile bizantinilor cu slavii şi perşii în secolele VI şi VII. Pentru detalii
despre autor vezi Enciclopaedia Britannica, www.britannica.com/eb/article-9072043/Theophylactus-
Simocattes
817
Contele Ferenc Széchényi (1754-1820), fondator în anul 1802 al Muzeului Naţional care va deveni
ulterior Biblioteca Naţională Széchényi, depozitarul marilor colecţii ale şcolii istoriografice maghiare. Vezi
Domokos Kosáry, Culture and Society, p. 143. Lucrarea este menţionată şi în Ladislao Gáldi, op. cit., p. 30.

220
 99.Vagner Carolus in Mss. Dissertatione De Cumania818; Idem, Mss. suis.
100. Valesius Henricus in Notis ad Eusebii819.

818
Károly Wágner (1732-1790). Polihistor iezuit din Ungaria de Sus, aflat în corespondenţă cu Daniel
Cornides, autor al unui proiect de istorie a Cumaniei. Din lucrarea sa a rămas în manuscris colecţia sa de
extrase din cronici şi documente până la anul 1786 cu titlul “Wagner Caroli e S.J. Collectanea De Regno
Comaniae nunc jam sub Nomenclatione Moldaviae, Walachiae et Bessarabiae noto” precum şi un studiu
fragmentar cu rol de introducere: “P. Caroli Wagner, Dissertatio de Cumania vetere hodiernam Moldaviam,
Valachiam, Podoliam et Bessarabiam in se continente”, 22 file in folio. Vezi Andrei Veress, Vechi istorici
unguri şi saşi, pp. 270-271.
819
Henricus Valesius (1603-1676), filolog francez, editor de texte antice. În anul 1659 a publicat lucrarea
Historia Ecclesiastica a lui Eusebius Pamphilius însoţită de biografia acestuia. Pentru detalii despre autor şi
lucrările sale vezi Catholic Encyclopaedia, www.newadvent.org/cathen/15263a.htm

221
Capitolul VI. Nivelul 3 - Hronica românilor

VI. 1 Despre abordări ale discursului: repere interdisciplinare

O privire retrospectivă asupra producţiilor istorice, filosofice, literare sau lingvistice de

referinţă ale ultimului deceniu, româneşti sau universale, este în măsură să reflecte
diversificarea cantitativă şi, mai ales, calitativă a abordărilor şi conţinuturilor unei
problematici care se bucură la ora actuală de investigaţii dintre cele mai specializate:
analiza discursului.
Încercarea de surprindere a amprentei definitorii a conceptului, care să depăşească
limitele dicţionarului, o susţinem, în cazul de faţă, pornind de la studiile lui Michel
Foucault, care a făcut din analiza discursului o preocupare şi, totodată, o marcă de
recunoaştere a activităţii sale. Discursul, susţine Foucault, în cultura noastră (şi, fără
îndoială, în multe altele), nu reprezenta, la orgine, un produs, un lucru, un bun; era în
primul rând un act, un act care se afla plasat în câmpul bipolar al sacrului şi profanului, al
licitului şi ilicitului, al religiosului şi blasfemiatorului. Din punct de vedere istoric, el a fost
un act plin de riscuri mai înainte de a deveni un bun prins într-un circuit al proprietăţilor. Şi
tocmai în momentul când s-a instaurat un regim al proprietăţii pentru texte, când au fost
edictate reguli stricte privind drepturile de autor, relaţiile autori - editori, drepturile de
reproducere - adică la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea - abia
atunci posibilitatea de transgresiune care aparţine actului de a scrie a căpătat din ce în ce
mai mult forma unui imperativ propriu literaturii820. Pentru Michel Foucault discursul este,
într-o oarecare măsură, nu doar cel ce traduce treptele şi sistemele de dominaţie, ci este acel
ceva pentru care şi prin care se duce lupta: este chiar puterea cucerită 821. Asociindu-şi

820
Michel Foucault, Ce este un autor? Studii şi conferinţe, Traducere de Bogdan Ghiu şi Ciprian Mihali,
Cuvânt înainte de Bogdan Ghiu, Cluj, Editura Idea Design & Print, 2004, p. 44
821
Michel Foucault, Ordinea discursului. Un discurs despre discurs. Traducere de Ciprian Tudor, Bucureşti,
1998, p. 16.

222
impunerea unor concepte precum practica discursivă, formaţiune discursivă, Foucault,
propune, în esenţă, prin discurs, un sistem de posibilităţi de cunoaştere.
O analiză a discursului devine în mod necesar şi o analiză a limbii în uz, plasându-se la
graniţa dintre lingvistică şi ştiinţele umane şi deschizând astfel multiple căutări, atât în
definirea obiectului de studiu, cât şi a metodologiei. Analiza discursului este un câmp vast
şi ambiguu, afirma D. Schiffrin în lucrarea sa Discourse Makers (1987) şi „nimeni nu poate
face o prezentare comprehensivă a analizei discursului. Subiectul este în acelaşi timp prea
vast, prea puţin focalizat şi prea controversat”. Cu toate acestea analiza discursului s-a
bucurat de succes de la început, iar acest lucru se datorează tocmai faptului că, abordând
limbajul în context, ea propune o nouă cale de acces spre înţelegerea funcţionării limbii în
domeniul în care se aplică822.
Cercetători autorizaţi, revendicaţi cu preponderenţă de domeniiile literar, lingvistic sau
filosofic precum Roland Barthes, Julia Kristeva, Paul Ricoeur, Michel Foucault, Umberto
Eco823, Paul Cornea824, Delia Felicia Marga au încercat în lucrările lor clarificarea unei
palete cât mai largi a problematicilor subsumate conceptului de analiză a discursului, de la
varietatea formelor discursive, modul de abordare al lor, relaţia cu domeniul ştiinţelor, până
la strategiile de lectură şi cheile de interpretare. În acest context analiza discursului istoric
s-a conturat ca o direcţie de investigaţie exersată constant, din ce în ce mai vizibilă la ora
actuală prin rezultatele publicate sau cercetările aflate în curs de desfăşurare825.
Ştiinţele umaniste şi-au asumat investigarea limbii pe două direcţii: limba ca viziune
asupra lumii, vehicul al reprezentărilor sociale, marcă şi urmă a raporturilor de putere şi
limba ca act al comunicării în relaţia limbă-utilizatori. Aceste două direcţii s-au întâlnit în
dreptul aceluiaşi obiect de studiu, discursul, care presupune o dublă raportare: la limbă, pe
de-o parte, şi la concretizările ei în social, în istorie. Apărut ca obiect de studiu în ştiinţele
umane şi în lingvistică la sfârşitul anilor 60, discursul va prilejui cercetări cu un pronunţat
822
Delia Felicia Marga, op. cit., p. 26.
823
Umberto Eco, op. cit.
824
Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Bucureşti, Editura Minerva, 1988.
825
Adriana Babeţi, Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir-strategii de lectură, Timişoara, Editura Amarcord,
1998; Laura Stanciu, op. cit; Ana Popescu, Şcoala Ardeleană şi tipurile ei de discurs. O perspectivă
comparatistă, Teză de doctorat, Bucureşti, 2007.

223
caracter interdisciplinar după mijlocul anilor 70826. Relaţia dintre lingvistică şi cercetarea
istoriei a avut ca punct de plecare problematica lecturii, a receptării textelor şi
documentelor, fiind dezbătută de lingvişti precum Jean Claude Chevalier în lucrarea Faire
de l’histoire sau Régine Robin în Histoire et linguistique827. Începând cu anii 60-70, când
lingvistica a început să-şi exporte modelele, recursul la ea promitea un ansamblu de tehnici
care să facă mai uşoară munca istoricului, să-l ajute pe acesta să “citească şi să interpreteze
textele”. […] Ceea ce-i cere el lingvistului este să-l înveţe să citească ceea ce este în text,
iar această chestiune este mai puţin naivă decât pare la prima vedere. El îi cere să-l ajute să
desfacă textul şi să-l ordoneze, chiar dacă acest sprijin nu reprezintă o uşurare a muncii
istoricului. S-ar putea spune chiar, că lingvistul complică investigaţia istoricului, obligându-
l să mânuiască metode de cercetare străine domeniului său, în speranţa unei mai profunde
înţelegeri a trecutului828. Prin analiza discursului, realaţia interdisciplinară dintre lingvistică
şi cercetarea istorică tinde să furnizeze nu numai o procedură de lectură, analiza discursului
putând fi folosită şi ca procedură de verificare a ipotezelor şi judecăţilor extratextuale deja
formulate, sau ca procedură de descoperire ale raporturilor de forţă ale unui text, ca
procedură care să ofere un plus de cunoaştere. Căci a pune lingvistica în funcţiune în
cercetarea istorică echivalează cu depăşirea nivelului descriptiv, de suprafaţă, în favoarea
dezvoltării unei virtuozităţi explicative, epistemologice829.
În timp ce studiile americane au acordat prioritate formei orale a limbajului, în Europa,
interesul s-a manifestat cu precădere asupra textului scris. Noţiunea de text cunoaşte la
momentul actual trei mari definiţii:
1. Document scris, asimilat noţiunii de operă literară.
2. O unitate comunicativă verbală sau scrisă de dimensiuni variabile.

826
Delia Felicia Marga, op. cit., p. 48.
827
Jean Claude Chevalier, Faire de l’histoire, Paris, Armand Colin, 1974; Régine Robin, scriitor şi istoric
francez, unul din pionierii analizei discursului, autor al lucrării Histoire et linguistique, Paris, Armand Colin,
1973.
828
Delia Felicia Marga, op. cit., pp. 17-18.
829
Ibidem, p. 23.

224
 3. O practică semnificantă, definiţie impusă prin cercetările din jurul revistei Tel
Quel830.
Abordând nivelul sintaxei textului (al sintagmaticii sale) şi situarea textului în
ansamblul textelor epocii, Julia Kristeva în studiul Problemele structurării textului831
consideră că textul este o productivitate, ceea ce înseamnă că: 1. Raportul său cu limba în
care se situează este redistributiv (distructiv–constructiv), deci el este abordabil mai
degrabă cu ajutorul categoriilor logice şi matematice, decât cu ajutorul celor pur lingvistice;
2. Este o permutare de texte, o inter–textualitate: în spaţiul unui text mai multe enunţuri
luate din alte texte se încrucişează şi se neutralizează832.
La Paul Ricoeur, forma de discurs avută în vedere este discursul scris-textul. În
discursul scris se constată o transpunere a subiectului (adică a celui care scrie), a ideilor
acestuia înspre fixarea lor, deoarece orice discurs a fost iniţial rostit fizic sau mintal, o
vorbire care este legătura dintre text şi vorbire833, astfel că discursul scris –textul- la Paul
Ricoeur, nu e decât un discurs ca intenţie de a rosti, vorbirea reclamând scrierea.
Înţelegerea unui text nu se limitează la înţelegerea textelor din care este compus. Un text
este produs potrivit regulilor genului din care face parte, gen care comandă atât producţia,
cât şi interpretarea sa834.
Pe coordonatele analizei discursului, al discursului istoric în particular, genul, ca
principal purtător al modului de enunţare, are o importanţă decisivă în declanşarea
procesului comprehensiv. Mod de scriitură pentru autori, el constituie un orizont de
aşteptare pentru cititori835.

830
Paul Cornea, op. cit., p. 5.
831
Julia Kristeva, Problemele structurării textului în Pentru o teorie a textului. Antologie Tel Quel 1960-
1971. Introducere, antologie şi traducere Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Bucureşti, Editura
Univers, 1980, p. 251.
832
Ibidem, p. 252.
833
Paul Ricoeur, De la text la acţiune. Eseuri de hermeneutică II. Traducere şi postfaţă de Ion Pop, Cluj,
Editura Echinox, 1999, p. 165.
834
Delia Felicia Marga, op. cit., p. 64.
835
Paul Cornea, op. cit., p. 190.

225
 Analiza discursului s-a diversificat constant, deschizându-se spre o multiplicare a
abordărilor, de la cea analitică până la cea integrativă836 şi o detaliere a nivelurilor de
analiză. Pe acest fond, una din caracteristicile primare ale analizei discursului, aceea că
toate aspectele subsumate se deschid spre tot atâtea posibilităţi de cunoaştere, a încurajat, în
cazul de faţă, abordarea Hronicii românilor în cheia deconstrucţiei discursului istoric, prin
care s-a urmărit desfacerea şi ordonarea textului, aplicarea unor analize cantitive de tip
istorico-filologic, care să permită sondarea şi extragerea semnificaţiilor profunde
comprimate în scriitură. Indiferent de ceea ce societăţile gândesc sau decretează, după cum
afirma Rholand Barthes, opera le depăşeşte, le străbate, aidoma unei forme care este rând
pe rând umplută de sensuri mai mult sau mai puţin contingente, istorice. O operă este
eternă, nu pentru că impune un sens unic unor oameni diferiţi, ci pentru că sugerează
sensuri diferite unui om unic, care vorbeşte aceeaşi limbă simbolică în nenumăratele epoci:
opera propune, omul dispune837.

836
Vezi Delia Felicia Marga, op. cit., pp. 193-196.
837
Roland Barthes, Critică şi adevăr în Pentru o teorie a textului. Antologie Tel Quel 1960-1971, Bucureşti,
Editura Univers, 1980, p. 160.

226
 VI. 2 Recuperarea unui destin. Manuscrisele şi ediţiile Hronicii

Hronica românilor reprezintă o lucrare cu un destin aparte, care nu a văzut lumina

tiparului în timpul vieţii autorului ei. Mai mult, procesul editorial asociat lucrării a fost unul
sinuos, întins pe durata a două secole (secolele XIX şi XX). Spre deosebire de alte producţii
istorice, Hronica este caracterizată de două aspecte care au complicat procesul editorial:
dimensiunile mari, cu implicaţii directe asupra costurilor de editare şi existenţa mai multor
variante ale manuscrisului, care au avut ca rezultat o serie de ediţii parţiale ale lucrării.
În condiţiile în care pentru primele două niveluri de analiză s-a lucrat cu textele
manuscrise inedite semnate Gheorghe Şincai, reprezentate prin cele două colecţii,
propunem de această dată, precedarea investigaţiei textului Hronicii (nivelul 3), de o
ordonare a manuscriselor şi ediţiilor disponibile la ora actuală, în vederea clarificării etapei
finale a procesului creaţiei, dar şi pentru o mai bună percepţie asupra particularităţilor
fiecăreia dintre aceste ediţii, particularităţi care au determinat selectarea celei din anul 1967
pentru aplicarea analizei cantitative.
Redactarea Hronicii, aşa cum am amintit în capitolele anterioare a început la Buda, în
ultima etapă a şederii lui Gheorghe Şincai în capitala Ungariei, sub presiunea unui factor
deosebit de puternic, ale cărui consecinţe sunt vizibile în modul de redactare: timpul.
Căutările perioadei 1803-1805, care transpar din corespondenţa sa838, nu s-au putut
concretiza într-o formă tipărită a muncii sale. Un clasament al factorilor care au amânat
procesul editării înregistrează două repere principale: aspectul financiar, care nu trebuie
neglijat, având în vedere dimensiunile lucrării şi priorităţile editoriale ale Tipografiei
Universităţii, orientate mai mult către lucrările practice, cu susţinere financiară de stat şi
perfecţionismul autorului, care de această dată, a acţionat în sens negativ, împiedicând
materializarea efortului recuperator pe care Şincai îl realizase pentru istoriografia

838
Iacob Radu, op. cit., pp. 224-246

227
românească a acelor timpuri. Sugestiile învăţaţilor din Buda mergeau la cea dată pe ideea
unei colecţii de documente şi izvoare “în limbile în care s-au scris, pentru autenticitate, şi
numai textului românesc să i se adauge unul paralel latin”839, formulă pe care Şincai nu a
adoptat-o în totalitate, reţinând însă impactul mult mai mare pe care o scriere în limba latină
l-ar fi avut în cercurile ştiinţifice ale vremii, dovadă şi realizarea versiunii latine a Hronicii
sale840.
Din anul 1806 problema tipăririi operei istorice devine o preocupare constantă aşa cum
reflectă corespondenţa cu prientenul şi susţinătorul său Ioan Corneli, care lasă să se
întrevadă aşteptările lui Şincai, care spera să ajungă la o înţelegere cu oficialităţile
Imperiului, în sensul ca acestea să-şi asume tipărirea lucrării sale prin Tipografia
Universităţii din Buda. Lucrarea sa generase deja un orizont de aşteptare, marcat de
iniţiative particulare de editare parţială, prin extrase, care însă nu se concretizează841.
Oportunitatea tipării istoriei sale, chiar dacă parţială, apare odată cu Calendarele de la
Buda842, un segment editorial care se bucura de o atenţie deosebită în vederile politicii
imperiale. Calendarele erau proiectate de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai843, iar funcţia lor
era una practică în primul rând, înscrisă în limitele programului general al Curţii de la
Viena pentru popoarele din această parte a Europei. Primul exemplar apărea la sfârşitul
anului 1805 pentru anul 1806, structurat în trei părţi importante: cronologie şi genealogie,
partea calendaristică, bisericească şi astronomică şi un adaos literar şi istoric844. Această
secţiune a calendarelor a reprezentat breşa care a permis publicarea fragmentelor de istorie
a românilor, pe fondul climatului neoabsolutist care, întărind cenzura, nu făcea din editarea
istoriilor naţionale o prioritate a momentului. Pentru anii 1806 şi 1807 partea de istorie
cuprindea fragmente redactate de Samuil Micu.

839
Mircea Tomuş, op. cit., p. 181.
840
În anul 1811 nota: „[…] ca să am timp s-o întorc pe latinie, de unde şi nume şi folos mai mare voi avea”.
Vezi G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 80.
841
Mircea Tomuş, op. cit., p. 181.
842
Mircea Tomescu, Calendarele româneşti. Studii şi bibliografie, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1957.
843
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 80.
844
Mircea Tomuş, op. cit, p. 183.

228
 La această secţiune va publica şi Gheorghe Şincai primele fragmente din Hronica sa,
prin adaptarea textului şi renunţarea la unele izvoare. Astfel, în Calendarul pe anul 1807, a
cărui tipărire o desăvârşeşte Şincai, se anunţă că în anii următori va publica Istoria
românilor, “pe care iarăşi în paragrafi le voi împărţi ca să se lovească cu cele ce au scris
părintele Clain şi să se poată culege de prin cărindare şi lega laolaltă, ca cu vremea să se
aibă toată istoria românilor întipărită”845. Mai mult, în Calendarul din acest an (1807)
Gheorghe Şincai publică un text istoric prin care încearcă să facă legătura între istoria
narativă, practicată de Samuil Micu şi cea analistică pe care o adoptase Hronica. Pentru a
face posibilă această legătură, Şincai improvizează un text care să facă o prezentare
generală a istoriei romane a Daciei, text la care se fac trimiteri în Hronică846. Acest text
istoric necunoscut al lui Gheorghe Şincai847 se realizează printr-o modalitate de redactare
inedită la vremea respectivă în scrisul istoric şi care va fi folosită de alţi istorici mai târziu,
o dată cu sfârşitul secolului al XIX-lea, aceea a descrierii instituţiilor care caracterizau viaţa
provinciei romane a Daciei. O lucrare de dimensiunile celei la care ajunsese Şincai nu se
putea însă publica într-un astfel de segment editorial: “[...] cronica n-ar apare în întregimea
ei nici în 20 de ani cu tot sacrificiul Tipografiei ungare, care se oferise a o tipări cu
cheltuiala ei, drept recunoştinţă faţă de Şincai care făcea nu numai corecturi româneşti, dar
şi altele ale tipografiei”848.
Din întreaga lucrare, în Calendarele de la Buda se vor tipări numai două fragmente care
însumează 80 de pagini, primul, care cuprinde perioada anilor 86-169, iar al doilea849,

845
Ibidem, p. 184.
846
“[...] Vezi Istoria românilor, carea s-au typărit la sfârşitul cărindariului din anul 1807, partea 2, § 6 (anul
93, p. 8)
847
Vezi studiul lui Mihai Alin Gherman, Un text istoric necunoscut al lui Gheorghe Şincai, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, XLIII, 1-2, 1998, pp. 31-49.
848
Andrei Veress, Bibliografia româno-ungară, vol. 2, 1931, p. 166.
849
În problema tipăririi fragmentare a Hronicii în Calendarele de la Buda, punctele de vedere istoriografice
cele mai cunoscute merg pe două direcţii: tipărirea în anii 1808 şi 1809. A se vedea în acest sens Mircea
Tomescu, op. cit., p. 112; Mircea Tomuş, op. cit., p. 244; Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 1, p. VII.
A doua direcţie dezvoltă ideea tipăririi celor două fragmente într-un singur an, 1808. A se vedea în acest sens
G. Potra şi V. Curticăpeanu op. cit., p. 80. Argumentul în acest caz îl reprezintă un exemplar al Calendarului
pe anul 1808 aflat în colecţia privată G. Potra. Ulterior şi Florea Fugariu, punctând traseul editorial al
Hronicii se referă la Ediţia Buda, 1808. A se vedea în acest sens lucrarea Şcoala Ardeleană, op. cit., vol. 2, p.
7.

229
acoperind perioada anilor174-264, sub titlul care avea să rămână şi pentru manuscrisul
definitiv, în limba română: Hronica românilor şi a mai multor neamuri, încît au fost iale
aşa de amestecate cu românii, cît lucrurile, întîmplările şi faptele unora fără de ale altora
nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul de 34 de ani culeasă şi
după anii de la naşterea domnului nostru Isus Hristos alcătuită de Gheorghie Şincai din
Şinca, doctorul filozofiei şi al teologiei, fostul director al şcoalelor naţionalice în toată
Ţara Ardealului şi diortositoriul cărţilor în crăiasca tipografie a Universităţii ungureşti din
Peşta. În Buda, 1808. Cu cheltuiala mai sus numitei Tipografii.
Corespondenţa lui Şincai de după plecarea de la Buda şi referirile ocazionale în
Hronică cu privire la stadiul lucrului850 sunt principalele direcţii exploatate de istoriografia
românească în cadrul subiectului de elucidare a traseului editorial al lucrării.
Astfel, la 3 iulie 1808 printr-o scrisoare adresată episcopului Samuil Vulcan, Şincai îl
informa cu privire la stadiul atins în scrierea istoriei românilor: „[...] din cronica
românească volumul prim îl am gata, celelalte le voi pregăti la conţii Wass dacă voi avea
zile”851. Terminarea lucrării era anunţată peste trei ani, la 2 noiembrie 1811, când se
îndrepta către acelaşi Samuil Vulcan, în care găsise un sprijin constant în toată această
perioadă şi care va primi, de altfel, o versiune românească a Hronicii: „[...] după ce cu
multă osteneală am alcătuit Cronica daco-românilor până la timpul împărătesei Maria
Terezia, socot ca înainte de toate nu am altceva de făcut decât să rog cu umilinţă pe
Ilustritatea Voastră ca pentru revizuirea ei să binevoiască a numi graţios pe cine va voi”852.
Reconstituirea destinului lucrării, de la momentul încheierii ei, debutează cu anul 1812,
moment în care Gheorghe Şincai se adresează Tipografiei Universităţii din Buda, pentru
care lucrase, în speranţa că îsi va putea tipări cronica, în ambele limbi chiar, cu susţinerea
financiară a statului. Este vorba de manuscrisul în limba română şi versiunea în limba
latină, cu titlul Chronicon Daco-Romanorum sive Valachorum et plurium aliarum

850
Zenovie Pâclişanu, Cenzura Cronicii lui Şincai, în Revista Arhivelor, Anul 1/1924, p. 22.
851
Ibidem, p. 23.
852
Mircea Tomuş, op. cit., p. 188.

230
Nationum [...]853, care cuprinde informaţii până la anul 1183.854. Prioritatea editorială a
momentului îl constituiau însă lucrările didactice, unite şi ortodoxe, de aici şi răspunsul
negativ al Tipografiei, care totuşi îi propunea un preţ redus, 40 de florini coala în 1000 de
exemplare sau 184 de florini în 5000 de exemplare855, sume de care Şincai nu dispunea,
doar de promisiuni de ajutor.
Din acest moment începea pentru Şincai confruntarea cu sistemul cenzurii, care filtra cu
atenţie tot ce însemna carte tipărită în Imperiul Habsburgic, în conformitate cu normele
politicii neoabsolutiste. Cenzurii din Oradea îi este înaintată versiunea latină a Hronicii care
primeşte la data de 6 mai 1812 răspunsul favorabil din partea funcţionarului cenzorial din
districtul Oradea, Anton Szerdahelyi856, lucrarea având libertatea de a putea fi tipărită
oriunde în Ungaria. Şincai nu a putut beneficia însă de această permisiune de tipărire, care
ar fi facilitat materializarea muncii de zeci de ani, din simplul motiv că la Oradea nu a găsit
editor.
Reperul următor este fixat la Sibiu, unde Şincai se adresează unui tipograf, în privinţa
căruia opiniile istoriografice s-au împărţit între Martin Hochmeister857 şi Peter Barth858.
Fiind vorba de această dată de Transilvania, Şincai avea nevoie de o nouă permisune de
tipărire, din partea Comisiei de revizuire a cărţilor (Commissio Librorum Revisoria), căreia

853
Gheorghe Şincai, Chronicon Daco-Romanorum sive Valachorum et plurium aliarum Nationum in quantum
eae ita commixtae vixerunt, ut fata et res gestae unius absque ulterius fatis et rebus gestis rite deduci et
exarari nequeant, intra multorum annorum curricula magno cum labore et fatigo e pluribus Auctoribus
editis, Diplomatibus, Manuscriptis et Inscriptionibus collectum et ad annos Aerare chrestianae digestum per
Georgium Sinkai de Eadem AA. LL. Philosophiae et SS. Theologiae Doctorem, emeritum primumque per
Magnum Transylvaniae Principatum Scholarum Nationalium Graeco-Catholicarum Directorem,
emeritumque in Regiae Universitatis Hungaricae Typographia Typi correctorem et interimalem Censorem
valachicum. Manuscris aflat la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca provenit din Colecţia
Muzeului Ardelean, nr. 2324, 288 pagini.
854
În manuscris se păstrează Continuatio Chronici Daco-Romanorum. Manuscris autograf, 29 pagini în 4°,
nr. 543, păstrat la Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca. Cuprinde perioada anilor 1440-1448.
Este un indiciu important asupra faptului că Şincai a dorit o variantă extinsă a Hronicii şi în limba latină.
855
Andrei Veress, Tipografia românească din Buda, p. 598.
856
Mircea Tomuş, op. cit., p. 192; G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 81; Traian Rus, Preocupări pentru
tipărirea operei lui Gheorghe Şincai în secolul al XIX-lea, în Marisia, nr. 10, 1980, p. 706. Pe ultima filă a
manuscrisului latin apare menţiunea: “Retento Manuscripto et 4 Impressis exemplaribus ad Typum admittitur
Sign: M Waradini 6 Maij 1812”. Antonius Szerdakelyi. Vezi manuscrisul autograf latin.
857
Traian Rus, op. cit., p. 706.
858
Mircea Tomuş, op. cit., p. 192; G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit. p. 81.

231
i-a fost înaintat la 2 iunie 1813 manuscrisul latin, Chronicon Daco-Romanorum sive
Valahorum, care fusese examinat şi aprobat pentru Ungaria. Odată cu acesta este depus şi
exemplarul original autograf, în limba română. Pentru anii 1813-1814 comisia de cenzură
de pe lângă guberniul Transilvaniei era compusă din Iosif Mártonfi, episcopul
Transilvaniei, în calitate de preşedinte şi trei membri, Francisc Szilághy, profesor de
filologie la Colegiul reformat din Cluj, Frideric Leonhard, parohul bisericii luterane şi Ioan
Körmötzi, superintendentul unitarienilor din Transilvania859. Răspunsul primit de Şincai,
datat 5 martie 1814, Reflexiones in Chronicon Dni Georgii Sinkai, are în vedere numai
textul latin, care corespunde aproximativ primului volum al cronicii româneşti. Răspunsul
evidenţiază, în fapt, poziţia unei instituţii subordonate strict programului politic imperial,
care făcuse din cenzură un instrument de control al tuturor provinciilor Imperiului cu
scopul păstrării echilibrului politico-social: „[…] o lucrare ineptă, ridiculă, plină de păreri
false, de conjecturi caraghioase, periculoasă opiniei publice”860. În legătură cu cenzura
Hronicii există o literatură bogată, dezvoltată pe marginea unei expresii lapidare, presupusă
a fi fost folosită de cenzor, dar care nu apare însă, scrisă de vreun funcţionar gubernial pe
marginea Hronicii lui Şincai: “opus igne, auctor patibulo dignus”. Deşi neconfirmată de
izvoare, această expresie s-a perpetuat în istoriografia românească, asocierea ei cu lucrarea
lui Şincai devenind un automatism. Prima dată a fost folosită cu rezerve de către August
Treboniu Laurian care, în prefaţa ediţiei din anul 1853 menţiona: „[...] se zice că după ce
supuse la cenzură compunerea latină, cenzorul ungur şi-ar fi dat părerea cu cuvintele opus
igne, auctor patibulo dignus”861. Afirmaţia lui Laurian este preluată ulterior de Alexandru
Papiu Ilarian, George Bariţiu862 iar din istoriografia maghiară primul care deschide o
discuţie polemică pe marginea acestui subiect este istoricul Hunfalvy Pál, care însă nu

859
Mircea Tomuş, op. cit., p. 193.
860
Zenovie Pâclişanu, op. cit., pp. 23-30. Este reprodusă în original opinia cenzurii; Mircea Tomuş, op. cit., p.
193.
861
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 1, Studiu introductiv de August Treboniu Laurian, Iaşi, 1853, p.
XIV.
862
Conform G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 82.

232
confirmă documentar existenţa expresiei863. La sfârşitul secolului al XIX-lea, cercetările
întreprinse de Nicolae Densuşianu din iniţiativa Academiei Române în anul 1880, au
condus la descoperirea unei adevărate serii a manuscriselor Şincai, dintre care Hroncai - un
volum în limba latină, 3 volume în limba română, precum şi raportul cenzurii, Reflexiones
in Chronicon Dni Georgii Sinkai864. Primul care a cercetat şi publicat în limba maghiară
Reflexiunile pe marginea Hronicii a fost arhivarul Arhivelor Statului din Budapesta, Jakab
Elek, care, în revista Századok, a infirmat argumentat inexistenţa dictonului latin865. În
istoriografia românească cercetările ulterioare ale lui Ion Modrigan866 şi Zenovie
Pâclişanu867 au confirmat aceeaşi poziţie.
Revenind la traseul lucrării după depunerea ei spre examinare, la data de 14 aprilie
1814, guberniul răspundea lui Şincai că nu aprobă tipărirea acestei lucrări, mai mult se
trimitea directorului regal al Academiei din Oradea o scrisoare prin care acesta este întrebat
dacă “[...] lucrarea s-a tipărit acolo sau nu, deoarece lucrarea prezentată de Şincai este
foarte periculoasă ordinei publice a Marelui Principat al Transilvaniei”868. De asemenea,
guberniul din Cluj se adresează şi Consiliului Locumtenenţial din Ungaria, intervenind ca
pe viitor să se trimită spre cenzurare în Transilvania orice carte privitoare la Marele
Principat869. La 16 august 1814 i se dădea lui Gheorghe Şincai ultimul răspuns în legătură
cu lucrarea sa, care fusese confiscată870: „[...] Praeductus opus in tribus thomis manuscripti
constans ideomate valachico concinnatum fine asservationis sequestralis ad cubile

863
Pentru recenzia lui Hunfalvy Pál vezi Gregoriu Silaşi, Apologie. Discursursiuni filologice şi istorice
maghiare privitoare la români. Cartea prima Paulu Hunfalvy despre Cronica lui Georg Gabr. Sincai, Cluj,
1879, pp. 12-53.
864
Raportul lui Nicolae Densuşianu, op. cit., pp. 53-62. Alături de manuscrisele menţionate s-au mai aflat: o
continuare a cronicii latine, care acoperă perioada 1440-1448, Scara I sau arătarea numelor şi a lucrurilor
care se află în Cronica românilor, de la anul 86 până la anul 1439 (56 foi nepaginate), Index in Tomum I
Chronici Daco-Romani seu Valachici (80 foi nepaginate). Conform Nicolae Densuşianu, p. 59. Vezi şi
Mirecea Tomuş, op. cit., pp. 196-197.
865
Conform G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 82.
866
Ioan Modrigan, Soarta Cronicii lui Şincai, în Cultura Creştină, VI, 1916, nr. 1, pp. 19-20.
867
Zenovie Pâclişanu, op. cit.
868
Mircea Tomuş, op. cit., p. 194.
869
Ibidem, p. 195.
870
Ioan Modrigan, op. cit., p. 22.

233
repositum est. (Lucrarea amintită, constând în trei volume în manuscris, redactată în limba
română, a fost depusă la arhivă pentru a se păstra ca sechestru).
Secolul XIX, secolul afirmării naţiunilor, a cunoscut în spaţiul românesc, dincolo de
fluctuaţiile politice, transformările sociale sau economice şi o reactualizare a interesului
pentru viaţa şi activitatea Şcolii Ardelene, pe coordonatele unui apel la memorie.
Dimensiunile şi semnificaţiile operelor reprezentative ale corifeilor au făcut obiectul unor
preocupări constante, individuale sau colective, concentrate în mod special în direcţia
editării textelor871, subordonate constructivismului identitar românesc.
Începutul secolului al XIX-lea aducea pentru Ţările Române, odată cu diversificarea
traseelor universitare pentru formarea intelectualilor, şi o înmulţire şi o fluidizare a
canalelor de comunicare pe segmentele elite-societate, favorizate de dezvoltarea presei.
Secolul XVIII operase deja ponderea domeniilor de interes, aducând în prim plan istoria,
literatura, filosofia, gramatica, în detrimentul scrierilor teologice. Începând cu ultimul
deceniu al secolului al XVIII-lea, cartea devenise instrumentul principal de educaţie şi
cultură, marii furnizori de carte pentru spaţiul românesc Buda, Viena, Blaj, Sibiu, Braşov,
Iaşi, Bucureşti, propunând o paletă editorială diversificată şi cu un impact ridicat:
calendare, manuale, reviste, almanahuri, lucrări de popularizare a cunoştinţelor, literatură.
Tipăriturile modelează constant conştiinţe şi mentalităţi, reclamând totodată o funcţie
socială si naţională tot mai precis conturată872. Secolul al XIX-lea deschidea o etapă nouă,
nu doar sub aspectul varietăţii şi circulaţiei cărţii, ci mai ales a funcţiei, care i se imprimă şi
care o transformă în instrumentul cel mai eficient în omogenizarea şi unificarea comunităţii
naţionale.
În deceniile premergătoare revoluţiei de la 1848 evoluţia generală a societăţii româneşti
era marcată, în Transilvania, de eforturile Curţii de la Viena pentru întărirea subordonării
provinciei şi stabilizarea rolului nobilimii în sistemul politic al Principatului pe
coordonatele neoabsolutismului, în vreme ce Ţările Române asimilau noul tip de organizare

871
Alexandru Zub, Problema editării izvoarelor în istoriografia română din epoca modernă, în Carpica,
1971, pp. 375-412.
872
Nicolae Bocşan, op. cit., p. 169.

234
social-politică prin Regulamentele Organice. Cultura românească din Transilvania în
primele decenii ale secolului al XIX-lea surprinde două din elementele ei constitutive,
prelungirea enciclopedismului Luminilor şi viziunea general românească asupra unei dense
problematici impusă de constituirea culturii moderne marcată de romantism, restauraţie şi
liberalismul timpuriu873. Secolul XIX deschidea în acelaşi timp şi pentru Ţările Române
drumul spre o cultură naţională, ca fundament necesar pentru un viitor stat naţional874.
În întreg spaţiul românesc se evidenţiază interesul pentru istorie, trecutul, ca justificare
principală a revendicărilor, câştigând o dimensiune politică ce a prefigurat calea către
istoriografia romantico-politică. În special presa a susţinut această intensă popularizare a
trecutului istoric al românilor, în cadrul unui proces de regăsire şi reprezentare naţională.
La Budapesta, Iaşi sau Bucureşti, calendarele şi almanahurile au devenit instrumente
însemnate ale istorismului875. În tradiţia Şcolii Ardelene s-a pus un mare preţ pe trecutul
roman şi pe latinitatea pură a românilor, interesul intelectualilor concentrându-se încă de la
început pe direcţia disputelor politice care acaparau majoritatea spaţiilor disponibile în
presa vremii. Este perioada revistelor de istorie Erdélyi Múzeum, Archiv des Vereins für
Siebenbürgische Landeskünde, Magazinul istoric pentru Dacia, Arhiva românească la Iaşi,
Gazeta de Transilvania sau Foaie pentru minte inimă şi literatură, una din cele mai citite
publicaţii din Transilvania. Revistele si societăţile culturale asociate au reprezentat trepte
progresive în cadrul unei deschideri culturale la scară largă, în întreg spaţiul românesc, ce a
făcut o prioritate din publicarea izvoarelor istorice narative şi documentare prin programul
formulat iniţial de Mihail Kogălniceanu.
În legătură cu Gheorghe Şincai, direcţiile de investigaţie inaugurate în secolul al XIX-
lea au vizat, în primul rând, problema editării Hronicii, ca operă de referinţă a românilor,
preocupările, raportările şi aprecierile istoricilor veacului fiind relaţionate direct acestui
aspect. Personalităţi ca Mihail Kogălniceanu, August Treboniu Laurian sau Alexandru
873
Vasilie Popp, Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul
lor până la vremile noastre, Sibiu, 1838, Studiu introductiv, ediţie, note, rezumat şi indice de Eva Mârza şi
Iacob Mârza, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 15.
874
Emanuel Turczynski, De la Iluminism la Liberalismul timpuriu. Vocile politice şi revendicările lor în
spaţiul românesc, traducere Irina Cristescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 283.
875
Ibidem, p. 288.

235
Papiu Ilarian şi-au legat numele de acest efort restaurator, subsumat idealurilor naţionale
promovate în cele trei ţări române. Indirect erau surprinse astfel şi dimensiunile biografice
ale istoricului român, pozitia şi rolul jucat în epoca sa. Influenţa acestei lucrări de-a lungul
secolului al XIX-lea poate fi urmărită prin raportarea la indicatori de tipul aprecieri
generale ale unor personalităţi ale epocii, reproduceri de text, invocări 876, care cristalizează
imaginea unei lucrări instrument cu dublu sens, de informare şi formare, care a permis
realizarea pasului spre sinteză în istoriografia românească.
Interesul cu care era aşteptată tipărirea integrală a Hronicii este reflectat mai întâi în
corespondenţa elitelor vremii din cele trei ţări române, a căror preocupare comună denotă
cristalizarea solidarităţii intelectuale. Astfel, în scrisoarea adresată de Mihail Ghica, banul
Ţării Româneşti, episcopului Samuil Vulcan de la Oradea, la 1836, acesta afirma: “[...]
aşteptăm cu mare bucurie eşirea din tipar a Istorii lui Şinkai, şi ca să o vedem mai curând
săvârşită şi citită de mai mulţi români spre a lor luminare”877.
Într-o primă etapă, necesitatea cunoaşterii operei istorice a lui Gheorghe Şincai a fost
popularizată prin revistele vremii care se bucurau de audienţă semnificativă: Magazin
istoric pentru Dacia, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Gazeta de Transilvania,
Arhiva românească. Prin Mihail Kogălniceanu se deschideau în presa vremii discuţiile
despre necesitatea tipăririi Hronicii lui Gheorghe Şincai. Păstrând proporţiile, Mihail
Kogălniceanu poate fi considerat primul biograf al lui Gheorghe Şincai, articolele sale din
revistele Dacia literară şi Arhiva românească avându-l ca subiect pe iluministul român,
constituind un stimul al generaţiei sale în iniţierea unor demersuri serioase privind editarea
operei. „[...] Hronica lui Şincai este un lucru atât de mare, atât de preţios, încât cuvintele
îmi lipsesc spre a-mi arăta mirarea. Mii de documente necunoascute, rare, se află adunate şi
nu stau la îndoială a zice că, cât Hronica aceasta nu va fi publicată, românii nu vor avea
istorie”878. Apelul lansat de Mihail Kogălniceanu a găsit ecou în publicaţiile timpului, care

876
Grigore Ploeşteanu, op. cit., pp. 167-197.
877
Ibidem, p. 179.
878
Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Şincai, în Dacia literară, 1840, partea a II-a, p. 217. A se vedea în aceeaşi
direcţie revista Arhiva românească, Ediţia a II-a, Iaşi, 1844 şi 1860; Idem, Opere. Scrieri istorice, Ediţie
critică de Andrei Oţetea, Bucureşti, 1946.

236
l-au preluat şi reprodus, într-un gest de solidaritate intelectuală879. La 1841, George Bariţ,
redactorul Foii pentru minte va adăuga reproducerii articolului lui Kogălniceanu, impresiile
personale faţă de problema editării operei lui Şincai: „[...] Când am cetit mai întâi această
biografie, nu în Arhivă ci în Dacia literară din 1840, deşi singur între patru păreţi, m-am
aprins în faţă de bucurie şi de ruşine. Şincai transilvan şi noi încă transilvăneni…Domnul
meu, iţi mulţumim pentru aceste daturi interesante din viaţa lui Şincai, fie ca ele să dea
prilej altora de a scoate la lumină mai multe”880. Prima jumătate a scolului al XIX-lea a
înregistrat însă numai eforturi particulare de editare a operei lui Şincai, condiţionate de
aspectele financiare şi concretizate în ediţii incomplete, de care se leagă numele lui
Gherman Vida, în 1843 şi Alexandru Gavra în anul 1844881. Chiar dacă parţiale, ediţiile au
fost apreciate prin prisma strădaniilor de a scoate la lumina o lucrare fundamentală pentru
istoria românilor, stimulând, totodată, interesul pentru editarea integrală a manuscrisului.
Ordonarea traseului editorial al lucrării lui Gheorghe Şincai ne propunem să o începem
cu clarificarea manuscriselor existente ale Hronicii, care s-au răspândit în spaţiul românesc.
În anul 1812 Şincai dăruise episcopului Samuil Vulcan, în manuscris, o versiune
românească a Hronicii882 după care, susţin unii cercetători ai problematicii, s-au făcut şi
alte copii883. Documentar, confecţionarea în serie a copiilor nu se confirmă, totuşi, în
intervalul cuprins între anii 1817-1843, când apare la Iaşi tomul îngrijit de Gherman Vida,
Hronica n-a fost uitată şi după anul 1833 ea devine ţinta unor îndrăzneţe planuri de editare.
La 1813 Şincai depusese spre cenzură, comisiei de la Cluj, versiunea latină a lucrării, în
vreme ce varianta în limba română, autografă, o lăsase direct guberniului ardelean884.
Acestea, împreună cu raportul comisiei de cenzură au fost descoperite în anul 1880 de către
Nicolae Densuşianu, în Biblioteca Muzeului Ardelean din Cluj, iar azi acest manuscris
autograf (originalul) poate fi regăsit la Biblioteca Centrală Universitară “ Lucian Blaga”

879
Iosif Pervain, op. cit., pp. 91-92.
880
George Bariţ, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 1841, nr. 12, p. 95.
881
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit. pp. 83-91; Mircea Popa, Noi date privind activitatea lui Alexandru
Gavra, în Ziridava, nr. XII, 1980, pp. 589-593.
882
Iosif Pervain, op.cit., p. 87.
883
Ioan Modrigan, op.cit., p. 23.
884
Mircea Tomuş, op. cit., p. 192.

237
din Cluj-Napoca la secţia colecţii speciale, sub cota 592. Toate ediţiile disponibile, până la
cea din anul 1967, au la bază copii făcute la Oradea.
Prima copie (A) a fost făcută mai întâi pentru episcopul Samuil Vulcan, în care
volumele I şi II sunt transcrise de o mână străină, dar ultimul a fost copiat de însuşi Şincai,
aşa cum reflectă grafia. Acesta este manuscrisul rămas în fondurile Bibliotecii Episcopiei
Greco-Catolice din Oradea, regăsit azi în fondurile Bibliotecii Academiei, Filiala Cluj-
Napoca, sub cota 454-456. De pe acesată copie a încercat Alexandru Gavra să dea o ediţie
la Buda în anul 1844885.
Poziţia istoriografiei româneşti în legătură cu o a doua copie (B), în dublu exemplar
(B1, B2), a Hronicii este aceea că ar fi fost executată în perioada 1821-1822 şi apoi în jurul
anului 1824, de către preotul Petru Mărcuţiu, din satul Roit, comitatul Biharii, din
însărcinarea lui Petru Maior, dar acest lucru nu a fost argumentat prin invocarea de izvoare
concrete886. Traseul primului exemplar al copiei lui Mărcuţiu (B1) este Viena, de unde este
achiziţionată de Gherman Vida, în anul 1833, şi apoi Iaşi, unde intră în posesia Bibliotecii
Universităţii887. Al doilea exemplar al copiei lui Mărcuţiu (B2) este fragmentat, primul
volum ajungând în mâinile lui Constantin Diaconovici Loga, care îl vinde Bibliotecii din
Bucureşti, celelalte două volume, Mărcuţiu însuşi încredinţându-le lui Alexandru Gavra, în
anul 1842888. Părţi dintr-o altă copie foarte îngrijită a operei al cărei executant nu a fost
identificat (C), au fost găsite între hârtiile boierului muntean Nicolae Glogoveanu, care a
avut legături cu Tudor Vladimirescu889.
Discutăm aşadar, de un manuscris în limba latină (traducerea Hronicii până la anul
1183), de un original în limba română înaintat guberniului Transilvaniei şi recuperat în anul
1880 şi, conform poziţiilor istoriografice româneşti în chestiune amintite, de trei copii cu

885
Ibidem, p. 196.
886
Alexandru Papiu Ilarian, op. cit., p. 58; Traian Rus, Unele documente privind Cronica lui Gheorghe
Şincai, în Revista Arhivelor, anul IX, 1966, nr. 2, p. 298. În continuare se va cita Unele documente; Iosif
Pervain, op. cit., p. 87; Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 177.
887
Iosif Pervain, op. cit. p. 87.
888
Traian Rus, Unele documente, p. 298; Iosif Pervain, op. cit., pp. 97-98.
889
Grigore Ploeşteanu, op. cit. p. 177; Andrei Veress, Note şi scrisori, p. 486. (Alexandru Gavra a deţinut 2
copii ale Hronicii lui Şincai).

238
autor identificat: A, B1, B2. O copie în care ultimul volum este transcris chiar de Şincai
rămasă în fondurile Episcopiei Oradea şi de alte două copii, realizate de Petru Mărcuţiu,
prima ajungând la Gherman Vida şi a doua la Alexandru Gavra.
La începutul secolului al XIX-lea au existat în Principatele Române preocupări pentru
tipărirea operei lui Şincai. Avem de-a face cu iniţiative particulare rămase de cele mai
multe ori la stadiul de intenţie şi care se desprind din corespondenţa epocii, fie a lui
Gheorghe Şincai, fie a episcopului de la Oradea, Samuil Vulcan. O înregistrare a acestor
iniţiative începe cu negustorul Dumitru Meciu din Beiuş, aşa cum rezultă din
corespondenţa Şincai-Corneli din anul 1807, care era dispus să avanseze iniţial suma de
300 de florini pentru tipărirea unui extras în limba română din lucrare890, iniţiativă care nu
se concretizează. Urmează, potrivit scrisorii lui Şincai către episcopul Samuil Vulcan din 3
iulie 1808, cea de-a doua iniţiativă, a boierului Ştefan Marcella din Moldova, care
promisese toate cheltuielile pentru tipărire, dar şi de această dată este vorba doar de o
simplă declaraţie de intenţie, nefinalizată891.
Cea de-a treia iniţiativă neconcretizată este asociată lui Damaschin Bojincă, avocat în
capitala Ungariei, care şi-a manifestat dorinţa achiziţionării copiei manuscrisului lui Şincai
pus în vânzare la Viena, în scopul publicării lui. La 23 februarie 1833 îi scria episcopului
Samuil Vulcan întrebându-l dacă are în mâini originalul latin deoarece ştia de la Şincai, că
“[...] atunci când a fost confiscat un exemplar de către cenzura guberniului crăiesc şi care se
află şi azi sub cenzură, el (Şincai) a depus un exemplar la ilustrul episcop Vulcan”892.

VI. 3 Ediţia Gherman Vida, Iaşi 1843

Prima iniţiativă particulară concretizată, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, chiar

dacă parţial, a constituit un impuls la adresa unei generaţii întregi, care îşi va amplifica
eforturile în direcţia editării lucrării reprezentative a lui Gheorghe Şincai. De acest demers

890
Iacob Radu, op. cit., p. 73; Mircea Tomuş, op. cit., p. 181.
891
Mircea Tomuş, op. cit., p. 186; Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 177.
892
Nicolae Bocşan, op. cit., p. 283.

239
se leagă numele lui Gheorghe Vida, ajuns în Moldova şi călugărit sub numele de
Gherman893.
Gherman Vida achiziţionase prin licitaţie, la Viena, manuscrisul lui Gheorghe Şincai, în
copie executată de Petru Mărcuţiu (B1)894. Aflat în capitala Ungariei, încă din anul 1832,
acesta a prezentat cenzurii Tipografiei volumul 1 din Hronică, de care şi-a legat speranţa
tipăririi. Acceptul cenzurii poartă data de 6 iulie 1833, prin semnătura lui Ioan Teodorovici,
asesor consitorial şi cenzor al cărţilor româneşti895, dar, din nou, factorul financiar a
reprezentat principalul impediment în editarea acestei lucrări. Întors în Moldova, Gherman
Vida a alcătuit mai întâi un prospect de tipărire a Hronicii, publicat la 17 decembrie 1833 în
Curentul românesc condus de Ion Heliade Rădulescu, avându-se în vedere 8 tomuri de câte
25 de coli fiecare, care vor costa 3 galbeni împărăteşti896. La vremea respectivă prospectul
publicării acestei lucrări nu a trezit un interes deosebit, fapt demonstrat şi de Alexandru
Gavra, care se confruntase în Transilvania cu aceeaşi amorţire897. După anul 1840, prin
Mihail Kogălniceanu898, începea adevărata campanie de inventariere a biografiilor
corifeilor Şcolii Ardelene şi a lucrărilor lor reprezentative, care a solidarizat elitele
româneşti ale vremii în jurul unui proiect comun.
Abia în anul 1834 Vida prezenta manuscrisul cenzurii din Iaşi, care dădea următoarea
rezoluţie la 16 decembrie 1834, sub semnătura logofătului Nicolae Şuţu şi revizorul
cărţilor, Procopie Florescu: „[...] cercetându-se această Hronică românească cuprinsă în
şase sute de pagini, începătoare de la anul 86 după Hrisos până la anul 1189 se învoieşte
tipărirea”899. Nici de această dată nu sosise momentul ca opera lui Şincai să vadă lumina

893
G. Potra, V.Curticăpeanu, op. cit., p. 84.
894
Iosif Pervain, op. cit., p. 90; Traian Rus, op. cit., p. 707.
895
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 84.
896
Ibidem, p. 85.
897
Pentru activitatea lui Alexandru Gavra vezi Mircea Popa, op. cit., pp. 589-593. În corespondenţa sa cu
episcopul Samuil Vulcan, la 1833, Gavra scria: „[...] scris-am anume la toţi pe carii i-am socotit a fi mai cu
râvnă în Ardeal, Moldova, Bucovina, Ţara Românească şi prin Ungaria, mai mult decât la 150 de oameni am
scris neîncetat din 9 martie pănă la zioa de astăzi, denique capătul e acela, că toţi sănt amurţiţi”, în G. Potra,
V. Curticăpeanu, op. cit., p. 97.
898
Iosif Pervain, op. cit., p. 91.
899
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit. p. 85.

240
tiparului, cu toată recomandarea domnitorului ţării, Mihail Sturza, care însă nu fusese
exprimată ca ordin expres pentru tipărire.
Eforturile lui Gherman Vida vor fi reluate în deceniul cinci al secolului al XIX-lea,
impulsionate de campania declanşată în presa vremii, Dacia literară, Arhiva românească,
de către Mihail Kogălniceanu900, fostul său elev.
Ediţia lui Vida, incompletă, concretizată doar într-un singur volum, (2 foi + 504 pagini,
până la anul 1000)901 apărea la zece ani de la cumpărarea manuscrisului (1834), “[...] cu
toată osteneala prea cuvioşiei sale Ghermano Vida, arhimandrit şi inspector tipografiei
sfintei Mitropolii, în zilele prea înălţatului domn al Moldovei, Mihail Grigoriu Sturza,
voevod”902. Presa vremii a înregistrat apariţia acestei lucrări, costul volumului 1, de un
galben, condiţiile de prenumărare şi informaţia că întreaga operă va fi tipărită în şase
volume, fără însă a se menţiona tirajul. Condiţiile în care această lucrare apărea, hârtie albă,
groasă, nu gălbuie sau verzuie cum se obişnuia la tipărirea cărţilor, literă nouă, neuzată,
pagini cu margine lată, ornamentaţii la începutul şi sfârşitul volumului, au transformat-o
într-o adevărată ediţie bibliofilă903

VI. 4 Ediţia Alexandru Gavra, Buda 1844-1848

Tipărirea integrală a manuscrisului ediţiei româneşti a Hronicii lui Gheorghe Şincai a

constituit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales o problemă de ordin financiar,
un element foarte important la acea vreme, cu puţini cititori români şi interes scăzut pentru
o astfel de operă istorică în 3 volume, nu tocmai uşor de citit904. În toate demersurile
particulare entuziaste din prima jumătatate a secolului al XIX-lea, acest factor a condiţionat
şi dat naştere la numeroase dispute, reflectate în presa vremii.

900
Articolele pe acest subiect publicate de Mihail Kogălniceanu în revistele Dacia literară/1840, partea a- II-
a; Arhiva românească, tom I, Iaşi, 1844; Arhiva românească, ediţia a II-a, Iaşi, 1860.
901
Traian Rus, Unele documente, p. 298. Conform Florea Fugariu, anul la care se opreşte această ediţie este
999, în Şcoala Ardeleană, op. cit., p. CCXVIII.
902
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 86.
903
Ibidem.
904
Andrei Veress, Note şi scrisori., p. 486.

241
 Cel mai tenace în iniţiativa de editare a operelor Şcolii Ardelene a fost Alexandru
Gavra, profesor şi director al Preparandiei arădene, care, după 1830 colecţiona manuscrise
cu subiecte diverse, în vederea tipăririi lor după un plan amplu, cu valoare de program
cultural905. Între aceste manuscrise, cele cu caracter istoric au ocupat un loc dominant. În
calitatea de fost elev al seminarului teologic de la Blaj, Alexandru Gavra, conform
propriilor mărturisiri, îl cunoscuse pe Şincai906 iar apoi, în timpul studiilor de la Oradea, a
avut ocazia contactului cu copia manuscrisă a Hronicii lui Şincai. În anul 1833, împreună
cu alţi intelectuali români, a încercat la Arad să întemeieze o societate pe acţiuni, o ortăcie,
cunoscută sub numele de Cabinetul muzelor române, în vederea realizării programului
editorial amintit, popularizat în Banat, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Acest
proiect era supus atenţiei forurilor imperiale în anul 1833, care îl tergiversează până în anul
1842 când este respins. Publicaţia proiectată a acestei societăţi, Ateneul românesc, numărul
1 din anul 1834 păstrat în manuscris, consacra un spaţiu important istoriei, înscriind
difuzarea lucrărilor de istorie naţională ca obiectiv prioritar, cu o rubrică aparte - trecutul
Transilvaniei. Dintre reprezentanţii Şcolii Ardelene, locul principal îl ocupa Samuil
Micu907.
Alexandru Gavra primeşte manuscrisele lui Şincai şi Micu în anul 1833 de la episcopul
Samuil Vulcan908 pentru a cunoaşte lumina tiparului. Anul 1833 marchează pentru Gavra
debutul unui efort subordonat obiectivului de editare a Hronicii lui Şincai. Personal, din
martie până în iunie 1833 va trimite peste 150 de scrisori la intelectuali din Transilvania,
Bucovina, Moldova, Ţara Româneasă şi Ungaria, propunându-le să-i trimită câte 30 de
florini, în schimbul cărora vor primi cartea la preţul aproape jumătate909. Nedescurajat de
acest prim eşec Alxandru Gavra va rămâne credincios obiectivului său iar în anul 1842
revine cu ideea editării Hronicii lui Şincai, prin sistemul de prenumeranţi (înscrişi cu plata
înainte, obişnuit la autorii şi editorii timpului). În posesia sa s-au aflat două copii ale

905
Nicolae Bocşan, op. cit., p. 283.
906
G.Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 87.
907
Nicolae Bocşan, op. cit., pp. 283-284.
908
Iacob Radu, op. cit., p. 26; Iosif Pervain, op. cit., p. 89; G.Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 88.
909
G.Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., pp. 88-89.

242
Hronicii, cea pusă la dispoziţie de Samuil Vulcan (A) şi unul din exemplarele copiate de
Mărcuţiu (B2) iar planul de tipărire avea în vedere fascicole de câte 10 coli numite de el
„sarcini”910.
Prima înştiinţare în legătură cu intenţiile sale de editare a Hronicii apărea în Foaie
pentru minte, inimă şi literatură, numărul 14 din anul 1842, cu titlul Vestea cea mare şi
mult dorită, sau ştirfacerea cum a rămas cunoscută911. Presa vremii, în special publicaţiile
Foaie pentru minte, inimă şi literatură (anii 1842, 1843, 1844) şi Gazeta de Transilvania
(anii 1844, 1845, 1846)912 au înregistrat periplul demersurilor lui Alexandru Gavra în tot
ceea ce a însemnat procesul editorial al Hronicii: intenţii, justificări de amânare, dispute
generate de chestiunile financiare sau de poziţia editorului cu privire la preambulul lucrării.
S-a făcut apel la membrii clerului, ai corpului didactic, negustori înstăriţi, la gazete, într-o
listă a celor solicitaţi să câştige subscriitori, fiind întâlnite nume ca August Treboniu
Laurian, Emanuil Gojdu, George Bariţ, Timotei Cipariu, Alexandru Şterca Şuluţiu, Teodor
Baldi, Damaschin Bojincă. Referindu-se la lucrarea lui Şincai, Alexandru Gavra afirma:
“[...] ea-i ca arhiva şi ca comoara tuturor românilor din toate ţările şi provinciile Europei
fiindcă aici toate cele ce lovesc în interesul românilor să aduc înainte şi să ating tot feliul de
întâmplări şi lucrări literale, politiceşti, bisericeşti şi milităreşti”913. Vestea tipăririi a pus în
mişcare în Ardeal şi Ţara Românească un întreg sistem, evidenţiind un tip de efort din care
transpare solidaritatea forţelor spirituale, care au dus la diluarea graniţelor politice în
domeniul vieţii culturale.
Preocupările lui Gavra nu erau însă singulare, concomitent cu eforturile sale la Iaşi şi
Bucureşti, Gherman Vida şi Constantin Diaconovici Loga încercau de asemenea să
concretizeze tipărirea operei lui Şincai. Încă din 8 decembrie 1824 Loga împrumutase de la
Mărcuţiu volumul 1 din a doua copie a Hronicii (B2), dar abia în anul 1842 Gavra

910
Andrei Veress, Note şi scrisori, cit. p. 486.
911
Iosif Pervain, op. cit., p. 94; G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 89.
912
Inventarierea riguroasă a planului de tipărire dezvăluit în presă precum şi reacţiile la adresa lui Gavra,
aparţin lui Iosif Pervain, op. cit., pp 97-107.
913
Iosif Pervain, op. cit., p. 93.

243
recepţiona vestea că la Bucureşti este valorificat textul lui Şincai şi se grăbeşte să denunţe
acest gest în Foaie pentru minte, inimă şi literatură914.
Perioada 1842-1843 a reprezentat totodată timpul unei active corespondenţe cu cei
interesaţi în editarea operei reprezentative a lui Gheorghe Şincai. În Ţara Românească,
pitarul Hristache Ioanid şi-a luat angajamentul să fie singurul colector în sistemul de
prenumeranţi folosit de Gavra: „obştesc colectant aici pentru Cronica lui Şincai”915.
Alexandru Gavra a obţinut sprijinul lui Barbu Ştirbei care, în calitate de ministru de interne,
a dat dispoziţie către cele 18 prefecturi de judeţe la 15 noiembrie 1843 şi către prefectura de
poliţie a oraşului Bucureşti, la 22 decembrie 1843, să întocmească liste cu toţi cei care de
bună voie se vor înscrie ca abonaţi pentru Istoria neamului românesc ce se va publica în
serii de 10 coli, de patru ori pe an, costând întreaga tipăritură pe an 6 sfanţi. Prin acest
sistem s-au strâns 1500 de doritori de a avea Hronica lui Şincai916.
În ansamblul său, intervalul 1842-1844 este un timp al tergiversărilor, al încercărilor de
construire a unor reţele eficiente care să gestioneze această problemă, dar şi al polemicilor,
aşa cum rezultă din presa vremii, data iniţială pentru începerea tipăririi 11 iulie 1842
nefiind respectată917. Întârzierea este explicată prin probleme de ordin tehnic: alegerea
hârtiei, formatului potrivit, a literelor, calcularea aproximativă a sumei exemplarelor şi
stabilirea unui număr satisfăcător de „sarcini” pentru fiecare din cei patru ani rezervaţi
imprimării. Concomitent cu tipărirea Hronicii, Gavra avea în intenţie redactarea unui
preambul hronico-istoricesc, cu rol de iniţiere autorizată în tainele lucrării lui Şincai.
Conceput şi terminat încă din anul 1842, preludiul va apare împreună cu „sarcinile” 1 şi 2
din Hronică în anul 1844, după încercarea eşuată de publicare la Braşov, ca adaos la Foaie
pentru minte, inimă şi literatură. În fapt este vorba de o dramă mitho-literară, cu un titlu
întins pe trei pagini (Monumentul Şincai-clainian...), care a declanşat un val de proteste în

914
Ibidem, p. 95.
915
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 91.
916
Ibidem, p. 92.
917
Iosif Pervain, op. cit., p. 98.

244
presa vremii, pe fondul afirmaţiilor lui Gavra de a nu primi prenumeraţie la Şincai-Clain
fără drama sa918.
În decembrie 1843, oficiul cenzurii din Buda anunţa prin Teodor Aaron că prima
„sarcină “, „[...] cuprinzătoare o parte din dramă, iar alta din Hronică va ieşi curând”. Aaron
vorbea în calitate de cenzor al cărţilor româneşti pentru care „[...] viitorul din trecut, iar
trecutul numai din istorie îl putem cunoaşte. De putem avea ceva nădejde în viitoriu să
deschidem istoria”919. Astfel, în mai 1844, primele coli erau tipărite la Tipografia
Universităţii din Buda şi expediate în ţinuturile româneşti, cu excepţia Moldovei, unde cu
un an în urmă fusese tipărită ediţia Vida, şi Bucovinei, spaţiu cu ecou mult mai slab pentru
această lucrare

În intervalul 1844-1848 s-au publicat din Hronica lui Şincai 45 ½ colale, iar din drama
preambul, 15 astfel: Sarcina 1, mai 1844, Sarcina 2, înainte de 16 septembrie 1844, Sarcina
3, noiembrie 1845, Sarcina 4, în septembrie 1846, Sarcina 5, în august 1847, Sarcina 6, în
octombrie 1847 şi Sarcina 7, după 30 iunie 1848920, anul în care şi încetează editarea
lucrării lui Şincai după acest sistem. Dintre cauzele invocate de însuşi editor amintim
achitarea neregulată de către prenumeranţi, incorectitudinea unor colectanţi din Ţara
Românească, Moldova şi Bucovina, factorul financiar impunându-se alături de revoluţia
maghiară, “[...] care a dat lovitura cea mai de pre urmă lucrului acestuia”921.

Volumul 1 al Hronicii, în 708 pagini, cuprinde în ediţia incompletă îngrijită de Gavra,

„Închinarea operii de faţă Preaputernicului Dumnezeu”, „Precuvântarea editorului şi a
plasmii aceştia către posteritatea (următorimea) naţiei româneşti” şi istoria anilor 86-1383
sub titlul „ Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cît au fost iale aşa de amestecate
cu rumânii, cît lucrurile, întîmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pe
înţeles, din mai multe mii de autori în cursul de 34 de ani culeasă şi după anii de la
naşterea Domului Isus Hristos alcătuită de Gheorghe Şincai din Şinca…t.1 cuprinzătoriu

918
Ibidem, p. 99.
919
Ibidem, p. 103.
920
Andrei Veress, Note şi scrisori, pp. 491-492; Iosif Pervain, op. cit., p. 105.
921
Iacob Radu, op. cit., p. 87.

245
de materie istorică de la anul 86 după Hristos şi pînă la anul 1439 inclusive în Crăiasca
Tipografie a Universităţi Ştienţifice Ungureşti tipărită, la anul 1844 [recte 1844-1848]”922.
Indicaţia de pe foaia de titlu este însă inexactă, Gavra fiind sigur că planul său se va realiza,
a indicat anul 1439; materia conţinută merge însă până la anul 1383923.
Textul şincaian a fost reprodus fideliter, după copia manuscrisului autograf de la
Oradea (A), completat pe alocuri cu lecţiuni din exemplarul transcris de Mărcuţiu (B2), aşa
cum rezultă din nota editorului: „[…] Opul şincaian, precum am mai vestit de câteva ori şi
în alte locuri, îl am la mână în doao mînă scrise diştincte”924. Există însă diferenţe faţă de
original datorate intervenţiei cenzorului şi ale lui Alexandru Gavra925 care a făcut câteva
îndreptări considerate indispensabile. Părţile şterse de către cenzor sunt două, în
introducere, unde Gavra se plânge de prenumeranţii săi şi un punct 8 care exprimă
consideraţii personale ale aceluiaşi Alexandru Gavra. Deşi incompletă, ediţia Gavra de la
Buda a fost considerată de către Andrei Veress superioară celor ce vor ieşi de sub tipar în
anii 1852-1853 şi 1886926.
În ceea ce priveşte tirajul acestei ediţii, istoriografia românească s-a pronunţat asupra
unui număr de 3000 de exemplare, din care 700 au fost trimise numai lui George Bariţ
pentru cititorii Gazetei de Transilvania şi tot 700 lui Hristache Ioanid la Bucureşti, alte
exemplare ajungând la Iaşi şi Cernăuţi927, Alexandru Papiu Ilarian afirmând peste ani că,
“[...] de când sunt românii, atâţia nu s-au prenumerat la o carte şi cu atâta sete”928. Tirajul
lucrării pune în evidenţă nu doar mărimea investiţiei sociale, el se constituie într-un
indicator foarte important pentru încercarea de evaluare a dimensiunilor impactului social
al cărţii tipărite929.

922
Iosif Pervain, op. cit., p. 106.
923
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 92.
924
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 1, p. CCXVIII.
925
Andrei Veress, Note şi scrisori, pp. 487-491; Iosif Pervain, op. cit., p. 107.
926
Iosif Pervain, op. cit., p. 108.
927
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., pp. 90-91; Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 179.
928
Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 180.
929
Doru Bădără, Tiparul românesc la sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, Brăila, Editura
Istros, 1998, p. 32

246
 O relansare a eforturilor lui Alexandru Gavra o întâlnim la o distanţă de aproape un
deceniu, în anul 1853, când, prin două scrisori către Teodor Aaron, de la Tipografia
Universităţii din Buda, şi episcopul Vasile Erdélyi930, îşi manifesta hotărârea de a reîncepe
lucrul la Hronica lui Şincai, intenţie care nu se va concretiza însă, pe fondul preluării
acestei probleme de către cercurile de stat din Moldova.

VI. 5 Ediţiile Iaşi (1853), Bucureşti (1886)

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, viaţa, activitatea şi opera lui Gheorghe Şincai
au continuat să se bucure de interes931. Publicarea, chiar dacă parţială, şi răspândirea
Hronicii lui Şincai, identificarea, spre finalul secolului, prin eforturile lui Nicolae
Densuşianu, a manuscriselor Şincai, au stimulat exegeza operei sale, făcând posibilă şi
dimensionarea reală a valorii acesteia în epocă. Este perioada în care personalitatea lui
Şincai se istoricizează, devenind o parte componentă a memoriei istorico-culturale a
românilor. Asistăm la o reactualizare a fondului de aşteptare din partea elitei politice şi
culturale româneşti care dorea publicarea integrală a lucrării, aşa cum rezultă din
corespondenţa epocii la nivelul acestui segment sau din luarea unor poziţii publice,
generate de anumite contexte politice sau culturale. Înscriindu-se în acest fond de aşteptare,
Timotei Cipariu afirma: „[...] cine nu aşteaptă cu sete ca opurile nemuritoare ale lui Samuil
Micu şi Georgiu Şincai, oarecând deplin să iasă la lumină?”932.
Pe aceleaşi coordonate, ale apelului la memorie, a doua jumătate a secolului al XIX-lea
a determinat generalizarea eforturilor de editare a cronicilor româneşti, cărora li se asociază
numele lui Nicolae Bălcescu în Muntenia şi Mihail Kogălniceanu în Moldova933. Lucrările
de istorie care promovau solidaritatea românilor din cele trei provincii, operele corifeilor

930
Iacob Radu, op. cit., p. 87.
931
Grigore Ploeşteanu, op. cit., pp. 167-197.
932
Ibidem, p. 182.
933
Alexandru Zub, Problema editării izvoarelor în istoriografia română din epoca modernă,în Carpica,
1971, p. 383. În continuare se va cita Problema editării izvoarelor; Ioan Chindriş, Alexandru Papiu Ilarian.
Un om devotat istoriei, în Transilvanica, Cluj-Napoca, Editura Cartimpex, 2003, p. 321.Vezi şi Iosif Pervain,
Ioan Chindriş, Corespondenţa lui A. Papiu Ilarian, Vol. 1-2, Cluj, Editura Dacia, 1972, pp. 41-51.

247
Şcolii Ardelene au intrat în sfera de atenţie a cercurilor guvernamentale. Mijlocul secolului
al XIX-lea realizează aşadar, transferul dinspre eforturile particulare de editare a lucrărilor
de istorie reprerezentative, către cele oficiale, instituţionalizate. Lucrările de acest gen
devin priorităţi culturale, care alimentează la nivel ideologic programele şi discursurile
politice postpaşoptiste.
În Moldova, la recomandarea lui Mihail Kogălniceanu, domnitorul Grigore Alexandru
Ghica a cumpărat, în anul 1852, manuscrisul complet al Hronicii lui Gheorghe Şincai, aflat
în posesia lui Gherman Vida (B1), “[...] fiind însă un asemine odor naţional nici nu se
cuvenea a rămâne mai îndelungat într-o proprietate privată”934. În paralel cu această
achiziţie se iniţiază, la 12 ianuarie 1853, o corespondenţă între Departamentul Culturii şi al
Instrucţiunii Publice al Principatului Moldovei şi Episcopia Unită de Oradea, reprezentată
prin episcopul Vasile Erdélyi, centrată pe problema împrumutului manuscriselor,
aparţinând lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai în vederea tipăririi lor pe cheltuiala
statului935. Este vorba de Hronica lui Şincai, în 3 tomuri (A), Istoria bisericească, 1 tom,
Istoria românilor în 4 tomuri şi Conciliul de la Florenţa, 1 tom, ultimele 3 lucrări
aparţinând lui Samuil Micu. Corespondenţa între cele două instituţii lasă să transpară
contextul politic al vremii, marcat în Transilvania de absolutismul postpaşoptist. Astfel,
episcopul Vasile Erdélyi, “[...] socotind însă regimul aspru al absolutismului austriac, care
vedea acte duşmănoase chiar şi în cele mai nevinovate mişcări literare şi supraveghea cu
mare bănuială mai ales relaţiunile românilor ardeleni cu fraţii lor din Principate”936, nu şi-a
asumat trimiterea acestor manuscrise fără permisiunea autorităţilor habsburgice, care, prin
ministrul de interne Alexander Bach, solicita la 10 iulie 1853, Episcopiei din Oradea
trimiterea manuscriselor amintite, în vederea examinării conţinutului lor937. La Viena au

934
Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, op. cit., p. 143; G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 92; Traian Rus,
op. cit., p. 708.
935
Iacob Radu, op. cit., p. 24-27.
936
Ibidem, p. 25.
937
Ibidem, p. 97.

248
fost trimise 13 volume, care vor rămâne aici până în anul 1858, când s-au restituit
Episcopiei din Oradea938.
Traseul ediţiei de la Iaşi a Hronicii lui Şincai are ca punct de plecare anul 1852, când,
prin ofisul domnesc din 4 iunie, este numită comisia responsabilă de editarea lucrării,
formată din: logofătul Nicolae Şuţu, vornicul Alecu Donici, aga Anastasie Panu, colonelul
Mihail Kogălniceanu, cărora li se va adăuga ulterior August Treboniu Laurian 939.
Recomandările domnitorului faţă de tratarea textului lucrării sunt clar menţionate: păstrarea
nealterată a textului şi tipărirea în cel mai înmulţit număr cu putinţă, “[...] spre a se putea
răspândi în mâinile tuturor şi mai ales ale junimei, pentru care istoria ţării este cea mai
neapărată”940.
Alăturarea lui August Treboniu Laurian a fost decisivă pentru acest proces de editare pe
care l-a controlat, ocupându-se personal de corecturile lucrării. Experienţa sa la Magazin
istoric pentru Dacia a fost cea care l-a recomandat pentru implicarea sa în acest efort şi
desigur intervenţiile lui Mihail Kogălniceanu pe lângă domnitorul Moldovei. Atât Mihail
Kogălniceanu, cât şi August Treboniu Laurian erau buni cunoscători ai operei lui Şincai,
ceruseră publicarea ei, Kogălniceanu încă din 1840 iar Treboniu Laurian, după cum rezultă
dintr-o scrisoare de la Viena din 16 mai 1852, urmărise îndeaproape soarta istoricului
român941.
Sarcina tipăririi a fost încredinţată, prin licitaţie, Tipografiei româno-franceze din Iaşi,
singura la acea vreme care îndeplinea condiţiile necesare cerute de execuţia unei lucrări de
tipul Hronicii lui Şincai. Publicarea urma să se facă textual, după manuscris, comisia
mărginindu-se a adăuga prefaţa, biografia şi notele critice necesare pentru clarificarea sau
corecţia textului942.
Prima ediţie integrală a Hronicii lui Gheorghe Şincai, după manuscrisul copie Mărcuţiu
(B1), păstrat la ora actuală la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, apărea în două

938
Ibidem, p. 98.
939
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 94.
940
Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, op. cit., p. 143.
941
Ibidem, p. 144.
942
Traian Rus, Unele documente, p. 299.

249
etape, primele două volume în anul 1853 iar cel de-al treilea în anul 1854, într-un tiraj de
1.000 de exemplare astfel: Vol 1.= XVI +398 pagini, Vol 2. =332 pagini, Vol 3. =296
pagini943. La 4 iunie 1853, printr-un raport înaintat domnitorului Grigore Alexandru Ghica,
comisia, referindu-se la primele două volume apărute, menţiona, că “s-au tipărit una mie
esemplare, cu preţul de 6 galbeni coala, o ediţie care este reproducţiunea credincioasă a
scrierei lui Şincai”944. Cu toate acestea este o ediţie în care sunt prezente o serie de greşeli,
în special greşeli de lectură a textului: moldovenizarea lexicului, ortografie, punctuaţie
defectuoase945.
Răspândirea lucrării în toate provinciile româneşti, frecventa citare sau aprecierile la
adresa ei constituie indicii importante pentru poziţia şi importanţa operei lui Şincai în
segmentul scrierilor de specialitate din a doua jumătate a secolului al XIX-lea946.
Această perioadă a adus şi sistematizarea investigaţiilor sub patronajul Societăţii
Academice (1867) din care se va dezvolta ulterior Academia Română (1879)947. Editarea
izvoarelor istorice devine o prioritate culturală promovată în reviste de specialitate, Revista
română (1852, Alexandru Odobescu), Archiva romana (1860, Petre Teculescu), Arhiva
istorică a României (1865-1867, Bogdan Petriceicu Hasdeu), Revista pentru istorie,
arheologie şi filologie (1882, Grigore Tocilescu), studii, lucrări de specialitate sau misiuni
ştiinţifice. Este vorba de un efort restaurator de proporţii în jurul căruia gravitează nume
cunoscute ale istoriei şi culturii: Mihail Kogălniceanu, George Bariţiu, Bogdan Petriceicu
Haşdeu, Eudoxiu Hurmuzaki, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Bianu, Grigore Tocilescu,
Nicolae Densuşianu, Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan şi, desigur, Nicolae Iorga care
constituie puntea de legătură spre secolul XX948.
De numele lui Nicolae Densuşianu se leagă identificarea manuscriselor cuprinse în
colecţia istorică a lui Gheorghe Şincai, aflată în Biblioteca Episcopiei greco-catolice din
Oradea, cele 27 de volume care reprezintă caietele Şincai, colecţia sistematizată în 3
943
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 96.
944
Traian Rus, op. cit., p. 709.
945
Florea Fugariu, în op. cit., p. CCXX.
946
Grigorea Ploeşteanu, op. cit., p. 183.
947
Alexandru Zub, Problema editării izvoarelor, pp. 392-395.
948
Ibidem, pp. 394-406.

250
volume Rerum spectantium, scrierile inedite Istoria naturei sau a firei, Vocabularium
pertinens ad Tria Regna Natura, corespondenţa sa cu autorităţile transilvănene, scrierea
Responsum ad crisim Josephi Caroli Eder in Supplicem Libelum Valachorum
Transylvaniae juxta numeros ab ipso positos949, atribuită pe rând lui Şincai, Samuil Micu şi
în final lui Ioan Budai- Deleanu950.
Legiferarea înlocuirii, în anul 1861, a alfabetului chirilic cu cel latin a determinat
necesitatea unei ediţii actualizate, care să corespundă noilor cerinţe ale culturii moderne.
Ediţia de la Bucureşti a Hronicii lui Şincai a fost precedată de noi încercări de reeditare
după manuscrisele originale, în deceniul şapte al secolului al XIX-lea. Astfel, problema
tipăririi operelor corifeilor Şcolii Ardelene, prin implicarea directă a statului, a fost reluată
în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Din însărcinarea acestuia s-a început în anul
1865 corespondenţa cu Episcopia Unită din Oradea şi a fost axată pe informarea
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice cu privire la cheltuieleile de editare a
manuscriselor originale ale Hronicii951. Demersul iniţiat la nivel instituţional nu se
concretizează însă, detronarea domnitorului Moldovei şi instaurarea dualismului austro-
ungar, constituind factorii care au condiţionat reeditarea.
În anul 1886, prin implicarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, s-a tipărit o
nouă ediţie a operei istorice a lui Gheorghe Şincai, cu litere latine, sub îngrijirea lui Grigore
Tocilescu. Ediţia de la Bucureşti apare la Tipografia Academiei Române cu subtitlul
“Ediţiunea a doua tipărită de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, în format mai
mic decât al ediţiei din 1853 ceea ce a determinat o nouă paginaţie: Vol. 1 cuprinde anii 86-
1439 (XXXVI + 633 pagini), Vol 2. cuprinde anii 1440-1614 (524 pagini) şi Vol 3. care

949
Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 188.
950
Problema acestei scrieri a făcut obiectul unor analize anterioare în istoriografia românească, atât sub
raportul conţinutului, cât şi sub aspectul paternităţii scrierii. Dintre răspunsurile redactate pe marginea Notelor
lui Eder, scrierea menţionată aparţine lui Şincai şi este localizată la Biblioteca Academiei Române, Bucureşti,
ms. rom. 600. Vezi pentru acest subiect Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, p. 40;
Mircea Tomuş, op. cit., pp. 137-138; Iosif Pervain, op. cit., pp. 42-68. Lucrarea lui Şincai, Hronica românilor,
cuprinde, de asemenea informaţii privind paternitatea asupra scrierii: “[…] Eu în Antihrisul mieu am fost
respuns la toate bîrfelele lui (Eder), ci dacă nu s-au putut typări pentru teleagă, îl întreb acum din nou”. Vezi
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, pp. 440-441.
951
Iacob Radu, op. cit., pp. 28-33; Traian Rus, op. cit., p. 711.

251
cuprinde anii 1614-1739 (574 pagini)952. Lucrarea este de fapt o ediţie după cea din anul
1853 şi include o poezie de trei strofe a lui George Sion, studiul lui Alexandru Papiu
Ilarian, Viaţa şi operile lui Georgiu Şincai (pp. XI-XXVIII) şi Lista autorilor citaţi în
Cronica lui Şincai (pp. XXIX-XXXVI), întocmită de acelaşi autor şi prezentă şi în
monografia sa din anul 1869953. Prefaţa ediţiei menţiona: „[...] Ediţiunea s-a făcut după m-
scriptul Bibliotecei din Iaşi (B1), care a servit şi ediţiunei noi din 1853, căutându-se a se
reproduce textul cu toată esactitatea posibilă, cu ortografia, chiar şi cu erorile şi omisiunile
copiei. O singură modificare ne-am permis: aceia de a trece, spre mai multă înlesnire,
notele în josul fiecărei pagini, în loc de a le grămădi în corpul textului, după fiecare an,
precum este în m-scriptul şi ediţiunea ieşeană”954.
Nici ediţia de la Iaşi, nici cea de la Bucureşti nu au reprodus însă Hronica lui Şincai
după manuscrisele originale, ci, aşa cum arăta Alexandru Papiu Ilarian, “[...] numai o
prescurtare din culegerea sa cea mare din Analele românilor, din scrisorile sale cele mari,
aşezate după ani”955. Bogăţia informaţiei, ideile, sugestiile autorului au făcut din Hronică o
lucrare care a pătruns masiv în istoriografia şi cultura românească a secolului al XIX-lea, ca
un instrument de lucru esenţial, atât pentru reprezentanţii direcţiei romantice, ce se
prelungeşte în epocă, cât şi pentru cei ai istoriografiei critice: Ion Heliade Rădulescu,
Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Dimitrie Onciul, A.D. Xenopol sau
Nicolae Iorga956.

VI. 6 Ediţia 1967

Manuscrisul autograf al lucrării lui Gheorghe Şincai, un model de atenţie şi disciplină în

muncă957, vedea lumina tiparului în anul 1967, prin grija lui Florea Fugariu, cunoscut editor

952
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 96.
953
Ibidem, p. 97.
954
Florea Fugariu, în op. cit., p. CCXX.
955
Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, op. cit., p. 147.
956
Grigore Ploieşteanu, op. cit., pp. 189-190.
957
Florea Fugariu, în Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. CCXXVII.

252
de texte iluministe958, iniţiatorul seriei integrale de opere, aparţinând lui Gheorghe Şincai,
serie plănuită în şase volume din care au apărut 4 tomuri şi anume Vol 1-3 din Hronica
românilor şi versiunea latinească, cuprinsă în volumul 4959. Integrala Şincai intenţiona să
cuprindă în celelalte 2 tomuri, lucrările în limba română de interes mai larg: Catehismul cel
mare, Povăţuire către economia de câmp, Istoria naturei sau a firei, Învăţătură firească
spre surparea superştiţiei norodului, precum şi lucrările în limba latină de gramatică,
lexicografe şi manuale şcolare bilingve960.
Cea mai recentă ediţie de care dispunem la ora actuală este, aşadar, ediţia începută în
anul 1967, îngrijită şi cu un studiu consistent asupra limbii de Florea Fugariu, prefaţa şi
notele aparţinând lui Manole Neagoe. Este vorba de 3 volume care concentrează informaţia
istorică astfel: Vol. 1 ( anii 86-1439, 604 pagini plus ilustraţii, prefaţa = pp. V-CVII, studiul
lingvistic = pp. CIX-CCXV, şi nota asupra ediţiei = pp. CCXVII- CCXXXIX), Vol. 2 (anii
1440-1612, 436 pagini plus Scara ce arată numele şi lucrurile ce se află în Hronica
românilor, de la anul 1440 până la anul 1613, pp. 437-452, plus ilustraţii) şi Vol 3 (anii
1614-1739, 380 pagini plus ilustraţii).
Este prima ediţie ştiinţifică, întocmită după manuscrisul original (text scris în întregime
de Şincai), cel înaintat cenzurii şi descoperit în anul 1880 de Nicolae Densuşianu în
Biblioteca Muzeului Ardelean, “azi păstrat în Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj-
Napoca” (manuscrisul cu numărul 592)961. Indicaţia editorilor în ceea ce priveşte localzarea
manuscrisului original este însă greşită. Investigaţii recente au arătat că sub cota 592 apare
manuscrisul original autograf, localizat însă la Biblioteca Central Universitară “Lucian
Blaga” din Cluj-Napoca. Cel de-al doilea manuscris Şincai, provenit din fondul Oradea, în
care primele două tomuri sunt copiate de o mână străină şi doar ultimul de către Şincai se
află la ora actuală la Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, sub cota 454-456

958
A se vedea în acest sens lucrarea Şcoala Ardeleană, Vol. 1-2.
959
Volumul IV din seria Operelor lui Gheorghe Şincai proiectate de Florea Fugariu: Gheorghe Şincai,
Chronicon daco-romanorum sive valachorum et plurium aliarum nationum, Bucureşti, Editura Minerva,
1973.
960
Florea Fugariu, în Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. CCXVII.
961
G. Potra, V. Curticăpeanu, op. cit., p. 82; Florea Fugariu, în Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 1,
p. CCXVIII; Şcoala Ardeleană, op. cit., p. 7.

253
(copia A) Credem că se impunea o astfel de precizare în măsură să ordoneze problema
localizării manuscriselor Şincai, originale şi copii, în vederea fluidizării cercetărilor
ulterioare.
Textul manuscrisului este scris în întregime de mâna lui Şincai şi prezintă puţine
ştersături, adăugirile datorându-se mai degrabă omisiunilor decât intervenţiilor ulterioare în
text. Pentru această ediţie s-a preferat textul scris integral de Şincai şi nu cel din fondul
Oradea, în care primele două volume sunt transcrise de copişti şi cel de-al treilea de însuşi
autor. În nota ediţiei se face următoarea menţiune justificativă: “[...] dacă am fi dobândit
convingerea că manuscrisul înaintat cenzurii prezintă diferenţe faţă de manuscrisele din
fond Oradea, tocmai din pricina supunerii la cenzură a acestui manuscris, am fi crezut de
datoria noastră să menţionăm de fiecare dată diferenţele”962, precizare care reflectă
parcurgerea, din partea editorilor a tuturor manuscriselor Hronicii, originale, copii dar şi
ediţii apărute până la momentul respectiv.
Pentru prima oară se face un studiu lingvistic asupra Hronicii lui Şincai, care
evidenţiază astfel, nu doar orizontul cultural şi istoric al autorului lucrării ci, totodată, şi
stadiul de dezvoltare a limbii române la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului
XIX. Analiza lingvistică include, de asemenea, şi o radiografiere a ediţiilor anterioare, prin
evidenţierea erorilor de transcriere. Notele istorice folosite de editori corectează erori de
cronologie, lămuresc erori de interpretare datorate lipsei sau insuficienţei izvoarelor lui
Şincai, explică unele denominări mai puţin cunoscute, în special pentru secolele I-XIII,
aduc completări care clarifică şi precizează unele fapte istorice sau explică o anumită
poziţie a autorului963. Trimiterile lui Şincai date la sfârşitul fiecărui an au fost lăsate la locul
pe care îl ocupă în manuscris, nu au fost dislocate separat pe fiecare pagină, într-un
procedeu similar cu cel folosit în ediţia Iaşi 1853-1854. Transcrierea trimiterilor autorului,
nume de autori, titluri de opere s-a făcut păstrându-se ortografia autorului, nu după
ortografia în vigoare azi şi nici după sistemele utilizate la ora actuală în diferite limbi în
care sunt făcute trimiterile. Nedislocarea trimiterilor a reprezentat unul din criteriile de bază

962
Florea Fugariu, în Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 1, p. CCXXII.
963
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 1, p. 109, 124, 157, 164, 192, 242, 243; Vol 2, p. 18, 20, 65, 81.

254
în favoarea opţiunii pentru pentru utilizarea acestei ediţii în cadrul unei investigaţii aplicate,
concentrată în procedeul deconstrucţiei, de tipul analiză sursologică..
Înţelegerea dimensiunilor, importanţei şi mai ales a impactului unei lucrări a fost
relaţionată în mod direct eforturilor de editare de care s-a bucurat de-a lungul timpului, în
funcţie de conjunctura istorico-politică. Destinul aparte al acestei lucrări, care dublează,
astfel, destinul autorului ei, au constituit elemente care au favorizat adesea dezvoltarea şi
cultivarea unor interpretări istoriografice cu accente romantice, rămase până azi, în
categoria clişeelor de imagine: “[...] divinul cerşetor, cu desagii pe umăr, cu cronica în sac,
cu o naţiune într-o cârpă, rătăcea printre noi”964. În aceste condiţii am considerat oportună
refacerea traseului editorial al Hronicii lui Şincai prin contabilizarea, ordonarea şi
analizarea tuturor informaţiilor disponibile pe acest subiect. Cu excepţia câtorva articole
semnificative, axate de obicei pe analiza unei etape distincte din cadrul acestui proces
editorial întins pe durata a două secole, nu dispunem în prezent de o lucrare unitară, care să
se ocupe în detaliu de această problemă, importantă pentru recuperarea poziţiei şi rolului
jucat în epocă de lucrarea lui Gheorghe Şincai.
Am avut în vedere clarificarea următoarelor repere, care au marcat evoluţia în timp a
procesului editorial al lucrării: manuscrisele existente (numărul şi identitatea lor,
localizarea şi traseul în timp), debutul editării Hronicii şi evoluţia ei de-a lungul secolelor
XIX-XX, ca prioritate editorială, în funcţie de momentul istoric, politic sau cultural,
prezentarea cronologică şi evidenţierea caracteristicilor distincte pentru fiecare ediţie în
parte. Coagularea tuturor informaţiilor disponibile, disparate în monografii, corespondenţă
edită, studii şi lucrări de specialitate, ediţii, a permis o recuperare coerentă, şi considerăm
necesară, a treptelor parcurse, de la primele încercări de editare şi până la cea mai recentă
ediţie, cea din anul 1967, pe care o vom utiliza, alături de colecţiile inedite, pentru
pătrunderea în resorturile laboratorului istoric al lui Gheorghe Şincai.

964
Al. Papiu Ilarian, op. cit., p. 144.

255
 VI. 7 Hronica românilor. Tipologia intervenţiilor personale

“ E această operă aşa de folositoare, clădită pe o atît de solidă temelie, această operă de răbdare şi de
pasiune o operă literară, o istorie a nemului, cum credea că face Şincai înăţînd-o? Există o armonie în
această greoaie piramidă funerară, înălţată de mîini pioase şi harnice pe mormîntul trecutului nostru?
Trăieşte această carte, cum trăiesc cărţile, din cîtă viaţă omenească a fost închisă în ele? Sau pietrele s-au
aşezat cu stăruinţă, fără ca între ele să se închidă ceva din sufletul meşterului?” 965

Hronica românilor, scrisă în limba română, cu carcatere chirilice, cuprinde informaţie

sistematizată cronologic, între limitele anilor 86-1739, organizată în 3 volume, care
reconstituie istoria românilor în context sud-est european966. Parcurgerea integrală a
textului lasă să se întrevadă însă, intenţiile lui Gheorghe Şincai de extindere a acestor
limite, prin trimiteri/precizări referitoare la anii 1741 şi 1744967. Mai mult, în manuscris se
păstrează extrase făcute de acesta, din diferiţi autori, care merg până la anul 1803968. De
altfel, şi impresia pe care lucrarea o lasă, este aceea de text neterminat, încheiat brusc, fără
niciun fel de formulă de final/concluzii, din partea autorului.
Hronica românilor nu realizează un simplu transfer informaţional al colecţiei Rerum
spectantium. Pentru acest nivel 3 de lucru, cum l-am denumit în capitolul metodologic al
tezei, avem de-a face cu o nouă prelucrare a informaţiei, proces caracterizat de completarea

965
Nicolae Iorga, Istoria literaturii, p. 190.
966
[…] că toată partea aceasta a Hronicei românilor cu acela rînd va merge, ca şi cea mai dinnainte, începînd
de la aceşti trei fraţi, Asan, Petru şi Ioannichie şi păşind din an în an şi nu numai despre ei şi semînţa lor, ci
despre toţi românii vorbind (anul 1186, p. 342). Pentru citare se va folosi anul şi pagina la care apare
informaţia extrasă.
967
La anul 1741 şi la cei următori, cum se va arăta acolo; […] voiu aduce la anul 1744. Vezi Gheorghe Şincai,
Hronica românilor, Vol 3, p. 343, p. 351.
968
Documente extrase de la diferiţi autori. Manuscris autograf, 99 pagini în 4°. Cuprinde perioada anilor
1723-1803. Manuscris aflat la Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, ms. nr. 543, provenit din
Biblioteca Episcopiei din Oradea. Menţionat şi de Iacob Radu în Manuscriptele Episcopiei Unite din Oradea
Mare, Nr. 235, p. 39.

256
şi ordonarea ei într-un tipar de lucru definitiv. Argumentul major în susţinerea acestei idei
este dat de compararea pe ani, care se poate realiza între diagrama colecţiei Rerum
spectantium şi textul edit al Hronicii, care relevă completarea informaţiei, prin adăugarea
de autori şi surse noi pentru evenimentele reconstituite. Pe această direcţie, o contribuţie
extrem de importantă o datorăm lui Alexandru Papiu Ilarian969, care a întocmit lista
completă a titlurilor şi autorilor menţionaţi în Hronică (461 de poziţii)970, ordonată
alfabetic, cu precizarea, în unele cazuri, a anului unde se localizează în text.
Istoriografia pendulează între nevoia de a se nutri din surse proaspete, mereu mai ample
şi imperativul construcţiei, care implică aflarea, fie şi intuitiv, a unei scheme, a unei
paradigme care să permită înălţarea edificiului971. Astfel, laboratorul istoric pe care
Hronica îl concentrează se prezintă, şi de această dată, ca un edificiu punctat constant de
intervenţiile personale ale autorului ei, care confirmă noutatea proiectului istoriografic
susţinut de un nivel informaţional de proporţii, şi aceeaşi distanţă faţă de nivelul cronisticii
interne, probată, de altfel, şi de colecţiile Notata şi Rerum spectantium.
Analiza unui text începe de la citirea lui într-o aşa manieră, încât să fie înţeles fiecare
cuvânt şi fiecare propoziţie972. Pentru Hronica românilor, pătrunderea în laboratorul istoric
prin intermediul acestor coduri de acces, concentrate în formula intervenţiilor personale ale
lui Gheorghe Şincai la sursele utilizate, a ţinut seama de particularităţile materialului cu
care s-a lucrat: text edit, de dimensiuni mari. Textul edit presupune o copie cât mai fidelă a
manuscrisului, care suportă însă procesele de curăţare, aranjare şi explicitare, din partea
editorilor, în vederea unei parcurgeri fluente pentru cititor. Astfel, dacă în cazul colecţiilor
inedite investigate, Notata şi Rerum spectantium, marcajele grafice făcute de autor
(corecturi, ştersături, tăieturi, sublinieri, observaţii marcate Nota Bene), constituiau, atât
ghidul de parcurgere a textului, cât şi indiciile procesului creaţiei istorice, în cazul de faţă,

969
Al. Papiu Ilarian, op. cit., pp. 126-134.
970
Lista lui Al. Papiu Ilarian include toate numele citate în lucrare: text şi note bibliografice. Pentru o
evidenţă actualizată a sursologiei vezi Evidenţa completă a autorilor şi titlurilor menţionate în Hronica
românilor din Anexe.
971
Alexandru Zub, Biruit-au gândul, p. 324.
972
Imagining resistance. Discourse and power in 19 th Century Austria, Herausgegeben von Jan Feller und
Michael Metzeltin, 3 Eidechsen, Wien, 2003, p. 37.

257
identificarea şi extragerea elementelor cu relevanţă pentru discursul istoric a putut fi
posibilă numai prin parcurgerea integrală a Hronicii.
Fiecare dintre intervenţiile autorului, identificate ca subordonate discursului istoric, au
fost înregistrate, păstrând firul lucrării, într-o nouă diagramă. Aceasta permite citirea
textului Hronicii, exclusiv în cheia relaţiei autor-sursa utilizată, constituind astfel, un
instrument de lucru important în clarificarea poziţiei şi contribuţiei sale: istoric/cronicar.
Prin intervenţiile personale în/la sursele utilizate în scrierea lucrării sale, am încercat să
cuprindem întreaga gamă a formulelor exerciţiului istoric: trimiteri, precizări, aprecieri,
consideraţii pe marginea unui subiect/autor, raportări critice, indicii autobiografice. În
situaţia în care pentru un an/subiect/eveniment, reconstituirea istorică s-a realizat exclusiv
prin preluarea informaţiilor din surse, fără niciun fel de intervenţie personală, diagrama a
înregistrat acest procedeu în formula: Reconstituire în baza surselor-fără observaţii. În
felul acesta, diagrama Hronicii, în cheia propusă, vine să ofere imaginea de ansamblu a
raportului dintre prezenţa efectivă a lui Gheorghe Şincai şi simpla preluare de informaţie
din textele pe care le-a avut la dispoziţie.
Numărul consistent, dar şi varietatea acestor intervenţii, purtătoare de sens şi
semnificaţie pentru obiectivul urmărit în cadrul tezei - deconstrucţia discursului istoric - a
solicitat, şi la acest nivel, încadrarea lor într-o tipologie, care să permită urmărirea
flexibililă a acestora pe cele mai relevante direcţii: metoda şi concepţia istorică a autorului.
În acest sens am operat cu următoarele categorii:

A. Intervenţii cu relevanţă metodologică, care reunesc :

a) trimiteri de tipul vezi.

b) formule de preluare a informaţiei : aşa cuvîntă, aşa zice, precum scrie, etc.
c) formule de confirmare, comparare a surselor: aşişderea scrie/scriu, la fel scrie.
d) precizări în legătură cu tipul de sursă utilizată.

258
B. Intevenţii cu relevanţă conceptuală, care reunesc:

a) observaţii critice la autorul/sursa utilizată.

b) consideraţii personale despre rolul istoricului/istoriei.
c) formule de confirmare, comparare a surselor: aşişderea scrie/scriu, la fel scrie
d) trimiterile de tipul vezi.
e) precizări, corecţii în textele preluate.

C. Varia – categorie care subsumează următoarele tipuri de indicii:

a) indicii autobiografice.
b) indicii pentru sistemul de relaţii personale.
c) indicii pentru stadiul Hronicii.
d) indicii pentru rolul cenzurii în epocă.

Parcurgerea atentă a textului lasă să se întrevadă cu claritate, scopul lucrării şi

metodologia de lucru973 „[…] Tot scopul mieu au fost şi este ca în hronica aceasta se
adeverez acelea care sînt de lipsă spre înţelegerea şi ştiinţa istoriei românilor”974.
Observaţia constituie un indiciu important pentru complexitatea, şi mai ales finalitatea
efortului arheografic urmărit de Gheorghe Şincai, pe fondul în care, aşa cum am arătat,
istoriografia românească nu beneficiase de un exerciţiu anterior ordonator, încadrabil
conceptului de şcoală, care să fundamenteze dezvoltarea proiectelor de sinteză istorică.
Mergând pe tiparul de lucru propus aterior pentru cele două colecţii, analiza detaliată a
tuturor acestor intervenţii constituie o modalitate de aflare a unor argumente valabile pentru
clarificarea aspectelor discursului istoric la acest reprezentant al Luminilor din
Transilvania.

973
[…] toţi istoricii, cîţi au scris despre lucrurile acestea pătrate de Mihai Vodă, foarte amestecă toată istoria
carea eu drept aceaia aşa o pun în rînd, însemnînd fieştecare lucru de unde l-am luat (anul 1600, p.369)
974
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 3, p. 283.

259
 La nivel metodologic, sistematizarea şi prezentarea cronologică a informaţiei, reflectă
definitivarea tiparului de lucru. Deşi titlul lucrării face trimitere la istoriografia veche, el e
numai o modestă învăluire a ceea ce găsim dincolo de el975. Opţiunea pentru expunerea
cronologică, în formula hronicii, pe fondul unui volum informaţional supradimensionat,
apare ca cea mai potrivită modalitate de gestionare şi prezentare, modelată sub influenţa
spiritului ordonator al secolului al XVII-lea, a istoriografiei italiene în particular. Ceea ce
nu permite însă transferul automat de la formula de lucru - hronica, la catalogarea autorului
care o foloseşte - cronicar, este atitudinea şi poziţia lui Şincai în relaţia cu sursele, în baza
cărora îşi realizează lucrarea. Impresia pe care parcurgerea textului o lasă este aceea că
Şincai este foarte prezent în textele cu care operează, în evenimentele reconstituite, atent
pînă la detalii, inclusiv de ordin semantic976, printr-o gamă variată de intervenţii, care îi
susţin poziţia autonomă şi existenţa unor procedee de lucru neîntâlnite la cronicari.
Analiza modului de citare este în măsură să dezvăluie, la nivel metodologic, un autor
ordonat în relaţia cu sursele, chiar dacă nu întotdeauna extrem de riguros. Se păstrează la
nivelul 3 de lucru, formula generală de citare prezentă şi la nivelele 1 şi 2: autor, titlul
lucrării, capitol, pagină. În special pentru autorii şi lucrările adăugate în acest stadiu,977
rigoarea citării nu mai este la fel de evidentă, în cele mai multe cazuri apărând doar numele
autorului sau lucrarea,978 în forme abreviate, ceea ce îngreunează identificarea exactă a
sursei din care s-a preluat informaţia. Analiza modului de citare a urmărit şi categoria
surselor documentare979, a căror localizare este de această dată indicată cu precizie,
perimiţând o identificare flexibilă şi la ora actuală.
Metodologia de raportare la informaţia utilizată se defineşte progresiv, prin formulele
de preluare a informaţiei (aşa zice, aşa scrie, aşa ţi le pun înainte din, precum mărturiseşte

975
Ovid Denşuşianu, op. cit., p. 49.
976
Exemplu: ziseiu „mai tot” şi nu „pururea” (anul 679, p.204).
977
Exemple selectate: Neupórt, De ritibus Rom., (anul 244); Eunapius, De legationibus, (anul 376);
Epiphanius Scholasticus in sua Collectione, (anul 458).
978
Exemple selectate: Herodianus, (anul 211); Usus, (anul 724); Petrus Boschius, (anul 362); Theodoretus,
(anul 376); Menander, (anul 582).
979
Exemple: Iară hrisovul se află şi la Catona şi la comitul Secéni (anul 1243, p. 409); Daniel Cornides, Dipl.
Mss., tom. 4, p. 31 (anul 1267, p. 425); Daniel Cornides, Mss. dipl., tom.1, p. 46 (anul 1447, p. 23); Hrisovul
acesta, carele se ţine în original în arhivul saşilor din Sibiu, supt numerul 401 (anul 1481, p. 101).

260
etc), formulele de confirmare, comparare (aşişderea scrie) şi trimiterile de tipul vezi, care
susţin existenţa unei game variate de procese subordonate unui discurs istoric evoluat,
coerent, logic şi argumentat: conexiunea980, compararea surselor981, explicitarea982,
detalierea informaţiei pe un subiect983.
În categoria intervenţiilor cu relevanţă la nivel metodologic se înscriu şi precizările
asociate surselor documentare utilizate: dacă sunt originale sau copii984, dacă procedeul de
preluare se bazează pe reproducere sau traducere a textului985. Coroborarea acestora cu
menţionarea traseelor de circulaţie a informaţiei istorice în epocă, între autori986,

980
Exemple: Ceteşte şi cele ce am scris în Istoria românilor, partea 2, § 8, 9, 10 (anul 105, p. 14); Ci tu mai
ceteşte, care le-am scris la anii 1215 şi 1224 (anul 1291, p. 441); Vezi pe istoricul bălăcenesc la anul trecut
(anul 1718, p. 331); Vezi şi pe generariul Bauer, de vrei aşti mai multe despre reforma aceasta (anul 1739 p.
378);
981
Exemple: Iată aduseiu ce scrie Victor, Orosie şi Evtorpie (cu carii se nărăvesc Paul Diaconul şi cu Sestul
Ruf), din cuvînt în cuvînt (anul 262, p. 41); Cîte au scris mai nainte Calvisie despre avgustul Valente, toate le
scriu şi s. Theofan, Ioil, Zonara, Chedren, Svida şi Constantin Manasse, numai cît zice s. Theofan (anul 378,
p. 97); Aşişderea scrie Hermann, numai cît acesta pune anul 501 (anul 504, p. 149); Vro cîţiva avtori scriu
despre lucrurile care ţi le voiu pune înainte la anul acesta, ci nu se nărăvesc între sine, nici în numerul anilor
(anul 679, p. 202); Aci nu se nărăveşte preavestitul Enghel cu Heidenştein (anul 1577, p. 306); Doi avtori
scriu la anul de-acum despre Valahia, adecă istoricul bălăcenesc şi Delchiaro, carii mult se împrotrivesc unul
altuia (anul 1716, p. 313).
982
Exemple: Aceasta iaste ce scrie Zosim Comitul, pre carele ca se-l înţelegi, trebuie să ştii că (anul 269, p.
45); Din cuvintele lui Chedren, cele mai sus aduse, se nu închidzi că (să nu înţelegi că), ci doară că [...](anul
948, p. 280).
983
Exemple: precum mai larg se va spune la numitul an (anul 438, p. 123); Tu ceteşte pre Haner şi mai multe
vei afla întrînsul (anul 1038, p. 308 ).
984
Exemple: aşadară cînd au scris aşa Frederic, prin comani au trebuit se înţeleagă pre români sau doară au
scris el şi numai scriitorii cei mai tîrzii au scris c în loc de r, pentrucă originalul (izvodul) nu l-am văzut cu
ochii miei (anul 1241, p. 407); hrisovul lui Ludovic celui dintîiu, craiului Ungariei, care hrisov se află la
Vagner, scris din avtentică copiă a conventului din Léles (anul 1359, p. 496 ); Eu aduc un hrisov […] care
hrisov îl aduce Vagner din originalul (anul 1360, p. 501 ); Donaţia aceasta, în original, se află în arhivul
preanălţatei cămerei ungureşti, ceii de curte, din Buda (anul 1387, p. 536); Diplomatul acesta l-am scris din
original transumtul capitlului din Bălgrad (anul 1699, p. 246).
985
Exemple: Privileghionul acesta l-am înturnat din cuvînt în cuvînt din scrisoarea lui Daniil Cornides
(anul 1223, p. 387); voi întoarce diplomatul lui Bela al patrulea pre românie (anul 1246, p. 411); aci voiu
înturna de pre italienie în românie care le scrie Foresti (anul 1358, p. 492); Pentru aceaia eu nu mă mir de
au greşit preavestitul Enghel socotind că […] căci tălmăcirea au fost smintită (anul 1449, p. 29); drept aceaia
eu îl voiu întoarce pre românie, tocma cum s-au typărit de Colar la sfîrşitul cărţilor aceluiaş Nicolae Olahul
(anul 1548, p.251 ).
986
Exemple: Aşadară greşeşte Sigebert, şi după dînsul Assemani cînd scrie (anul 679, p.203 ); Aşişderea scrie
sîntul Theofan, din carele, cum am mai zis, au luat istoria avtorul Mischelle (anul 702, p. 211); La anul acesta,
din Eginhard şi din Hronica de la Fulda, aşa scrie Şenleben (anul 824, p.238); Acestea scrie preavestitul
Enghel, adevărat urmînd pre Peissonel, pre Cantemir şi pre Analistul rusesc (anul 1359, p.496); pre Turoţie îl
urmează Bonfinie, apoi pre aceştea îi urmează mai toţi streinii afară de Spondan (anul 1392, p. 547).

261
completează un exerciţiu metodologic fluent, atent până la detaliu, punând în evidenţă un
spirit activ în relaţia cu sursele, pe care le stăpâneşte cu precizie.
Urmărirea textului Hronicii, sub aspect metodologic a evidenţiat faptul că, după anul
1550 se constată la Şincai o creştere în dimensiune a textelor preluate pentru reconstituirea
istorică, chiar dacă intervenţiile personale se păstrează.
În ceea ce priveşte sfera concepţiei istorice, indicatorii intratextuali de relevanţă se
coagulează în jurul următoarelor tipuri de intervenţii personale:

a) observaţii critice la autorul/sursa utilizată.

b) consideraţii personale despre rolul istoricului/istoriei.
c) formule de confirmare, comparare a surselor: aşişderea scrie/scriu, la fel scrie
d) trimiterile de tipul vezi.
e) precizări, corecţii în textele preluate.

Preponderente numeric rămân trimiterile de tipul vezi şi formulele aşişderea scriu, care
reflectă aşezarea surselor utilizate într-un sistem de vase comunicante, subordonată
dezideratului de reconstituire obiectivă, coerentă a trecutului istoric al românilor. Trimterile
se fac, atât la informaţie/surse precedente987, cât şi la informaţie/surse ulterioare în raport cu
momentul trimiterii, aspect care dovedeşte o foarte bună stăpânire a masei informaţionale la
toate nivelurile de lucru988.
De la Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, ultimul preocupat chiar de canoanele
cercetării istorice, însă mai ales de la Gheorghe Şincai, în a cărui operă întâlnim prima oară
termenul de critică, până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, spiritul critic a parcurs
o evoluţie continuă989. În cazul de faţă, atitudinea critică a autorului990 şi imparţialitatea în

987
Exemplu pentru trimitere la informaţie anterioară: la anul 1430 se face trimiterea: Vezi anul 1420 (p.
585).
988
Exemplu pentru trimitere la informeţie ulterioară: la anul 1383 se face trimiterea: Vezi anii 1414 şi 1419
(p. 530).
989
Al. Zub, Biruit-au gândul, p. 257.
990
Exemple: precum se înşală Eccard (anul 270, p. 46); Greşeşte aşadară Catona (anul 499, p.147); În trei
punturi greşeşte aci preavestitul Enghel (anul 1433, p.592 ); Aşişderea scriu Dlugoş şi Cromer, iară Miron

262
evaluarea surselor991, în special în ceea ce priveşte literatura istorică contemporană (Enghel,
Kovachich, Cornides, Micu), poziţia autonomă992 în relaţia cu acestea constiuie firul roşu al
Hronicii, uşor de urmărit în diagrama lucrării, probând totodată capacitatea lui Şincai în
câmpul evaluării şi analizei istorice. Prezenţa formulelor tranşante: nu poci crede, nu poate
fi adevărat, greşeşte cînd scrie, greşeşte zicând, sminteşte, etc, alături de interogaţiile
asupra informaţiilor necredibile, în formula: cum poate fi adevărat ce scrie?993 susţin, şi la
acest nivel, reconsiderarea profilului şi discursului istoric revendicat de Gheorghe Şincai,
marcat de cultul pentru adevărul istoric. Evaluarea, analiza,994 compararea, confruntarea,
conexiunea surselor, respingerea informaţiei necredibile,995 reconstituirea argumentată, în

adaogă […] dară eu nu poci crede, pentrucă se găseşte la Doghiel extractul acesta (anul 1435, p.594); Pre
avtorii, pre carii i-am adus eu la anul acesta, şi carii tocma pe vremea aceasta trăia şi scriia, de i-ar fi cercat şi
cernut preavestitul Enghel, nu s-ar fi lipit de bîrfelele neotericilor, ci ar fi scris istorii, nu poveşti desfundate
(anul 1599, p. 366).
991
Exemple: pentru aceeaşi sursă 2 tipuri de raportare: confirmare şi critică. Bine zice prea vestitul
Enghel că nu trebuie amestecaţi Laţco din Moldova cu Ladislav II din Ţeara Muntenească, pentrucă bullele
lui Urban al cincilea încă aceasta arată, ci greşeşte întru aceaia că zice că Laţco din Moldova au fost feciorul
lui Sas Vodă, precum s-a zis la anul 1359 (anul 1370, p. 516); Aşa preavestitul Enghel şi bine zice că Elia au
fost fecior şi nu frate lui Alexandru celui dintîiu, domnului Moldovei, dară greşeşte, întîiu zicînd că Dogiel
reu au făcut scurtarea diplomatului mai sus adus, fără numai au scris estracturile de alţii făcute, văerîndu-se că
nici au ştiut româneşte; greşeşte a doaoa scriind că […]; dară şi mai reu greşeşte a treia, pentrucă uitîndu-şi ce
au fost scris, în pagina 117, după aceaia, în pagina 122 zice (anul 1421, p. 578); [...] precum bine scrie
Spontoni, dară reu face că şi ţinerea oştilor acestora încă o tîlcuieşte în rea parte, numai ca se poată acoperi
nelegiuirea lui Basta (anul 1601, p.382); se înşală preavestitul Enghel carele mai bine nimereşte scopul
istoriei, cînd scrie (anul 1667, p. 136); Acestea bine le scrie Samoil Clain, numai în hronologie sminteşte
(anul 1696, p.230).
992
Exemple: Sisman n-au putut fi craiul nici al sîrbilor, carii se înţeleg prin odrisii, nici al Moldovei, ci au fost
al Bulgariei, precum s-au arătat la anii trecuţi. Vezi şi acelea, care le voiu scrie la anul 1389 despre acesta
(anul 1380, p.527); Ca se descîlcesc cele de preavestitul Enghel încîlcite, la anul de-acum voiu aduce zisele
avtorilor pre carele el n-au vrut să-i urme din cuvînt în cuvînt, apoi îţi voiu spune şi judecata mea (anul 1433,
p. 588).
993
Exemple: Care fiind aşa, cum poate fi adeverat ce scrie Anonymul românesc, la anul 1534? (anul 1536, p.
229); Cum poate fi, aşadară, ca polonii se fie lucrat pentru măzălirea lui, precum scrisă preavestitul Enghel?
(anul 1634, p.43); Dară oare adeverate sînt vorbele lui Delchiaro? (anul 1672, p. 148); Dară oare nu amestecă
preavestitul Enghel pe Gheorghie Brancovici, fratele mitropolitului Sava Brancovici, despre carele am
cuvîntat la anul 1680, cu Gheorghie Brancovici, despotul Serbiei? Vezi şi pe Rinc (anul 1688, p. 194).
994
Exemple: ci mie mi se vede că hrisovul acesta nu iaste adevărat al lui Mircea Vodă, pentrucă, de ar fi al
lui, l-ar fi început şi închis ca şi pre celelalte hrisoave ale sale (anul 1410, p. 570); Eu încă nu mă împrotrivesc
întru aceasta preavestitului Enghel, pentrucă de-amănuntul cercînd lucrul la istoricii cei vechi, pre Vlad sau
Vladislav al treilea mai nainte de anul 1431 nu-l aflu numit Dracula (anul 1431, p. 586).
995
Exemple: Ci tu aceasta nu o crede (anul 967, p. 284); Cu mult mai puţin poci crede ce scrie preavestitul
Enghel (anul 1688, p. 197 ); Aşadară cetitoriule! de vei citi pe Bethlen Micloş şi pe Cerei Mihaiu, se nu le

263
formula am arătat/voiu arăta996, regăsite în diagrama textului, constituie procedee vizibile
şi constante, care cristalizează un exerciţiu distanţat de vechea manieră de lucru
cronicărească, impersonală şi adesea confuză. Cronicarul nu caută, dincolo de eveniment,
sensuri şi cauze, ignoră înlănţuirile, nu întreprinde nimic pentru a descifra posibilele
conexiuni şi luminile pe care le pot aduce în istoria propriului său popor. Opac la
îndatoririle de interpret al faptelor, obligatorii în cazul unui istoric, cronicarul îşi reduce
travaliul la a pune cap la cap evenimentele, în construcţii care nu-şi dezvăluie cu uşurinţă
structurile interioare997.
Procesul de evaluare a surselor utilizate realizează adevărate caracterizări998 care
implică departajarea acestora999 în surse credibile şi surse subiective. Pe această direcţie
este semnificativă credibilitatea1000 şi, implicit, ponderea pe care Şincai o acordă
documentului istoric în reconstituirea istorică realizată1001. Pentru verificarea unei scrieri

crezi, că aceştea numai clevete scriu asupra resoluţiei mai sus aduse (anul 1698, p. 237); Înse zisa aceasta a
călugărului Clain, pentru hronologie nu e de a se crede, căci precum zice vlădicul Clain (anul 1711, p. 299).
996
Exemple: [...] ci zisa cinstitului Haner, măcarcă cheamă întru ajutoriu pre Turoţie, Bonfinie şi pre Reva,
nu e de a se crede, pentrucă Bulgaria întreagă, cum am arătat la anul 1259, ungurii nu o-au avut supt sine
vreodată (anul 1272, p. 427); [...] iaste numai bîrfeală şi nu istorie adevărată, precum voiu a-ţi arăta (anul
1284, p.436); eu nu poci crede, şi din acelea care le voi arăta al anii viitori, tu încă vei vedea că iaste numai
bîrfeală (anul 1343, p.482); Aşişderea scriu Cromer, Petru de Reva şi Bonfinie, carele numai de fală pune
Terţul lîngă rîul Ieraşului, ca să se vadă ungurii a fi biruit Valahia pînă la Ieraş, ce n-au fost vreodată, cum
voiu arăta la anul 1377 (anul 1370, p. 513); căci eu voiu arăta aci că războiul […] nu în anul 1442 cum vrea
Haner, ci în anul de-acum, 1441, precum arată Calvisie (anul 1441, p. 8); au agiuns la domnia Moldovei, ce
nu este adeverat, pentru cele ce am arătat la anii trecuţi şi mai vîrtos la anul 1667 (anul 1673, p.153).
997
Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 94.
998
Exemple: Mai pre scurt şi mai pre înţeles scrie Evtropie (anul 262, p. 41 ); Las de a scrie toată călătoria
solilor împăratului Theodosie pînă la Attila şi pentru lungimea ei şi pentru că e foarte confuză; ci tu o
ceteşte în Prisc Rectorul şi în Gheorghie Prai (anul 449, p. 129); măcar că Chedren, ca grec, reu au scris
cuvintele (anul 1015-1017, p. 301); Cîte scrie Anna Comnena prea pre larg, după obiceiul eii (anul 1093, p.
327).
999
Exemple: Istoricii ungureşti tocma reu se nărăvesc despre anul în care au murit Bela al patrulea, ci eu ţîn
cu Haner (anul 1270, p. 426); Mai de a se crede ar fi ce scrie Enghel (anul 1272, p. 427); Mai vrednic iaste de
a se ceti hrisovul lui Ladsilav II Bessarab (anul 1372, p. 518).
1000
Exemple: Aşa arată hrisoavele cele bătrîne care totdeauna mai mult se preţuiesc, decît minciunile acelora,
carii, cu supunerea Valahiei întregi, numai se lingăresc ungurilor (anul 1370, p. 513); Mie mi-ar plăcea a
vedea hrisoavele, ale căror regestruri le aduce Dogiel, în original, pentrucă nu cred eu se fie supus Petru II
Muşat pre sine polonilor (anul 1387, p. 536); Aşişderea scriu Turoţie, Bonfinie, Albin şi Bulliald, carii
greşesc punînd întîmplarea acesta la anul 1415, pentrucă hrisovul mai sus adus, de la Catona, nu îngădue
aceasta (anul 1420, p. 577).
1001
Pentru ponderea acordată surselor documentare vezi exemple în Hronica românilor: Vol 1, p. 452, 453,
456, 457, 458, 486, 480, 490, 501, 509, 521; Vol 2, p. 22; Vol 3, p. 55.

264
istorice, Şincai duce mai departe un principiul sine-qua-non conturat de Samuil Micu, cel al
adevărului conţinut de acel text: […] ia sama, oare acea scriere istoricească adevărată
iaste1002, regăsit în Hronică în raportările critice la sursele utilizate: […] Pre avtorii, pre
carii i-am adus eu la anul acesta, şi carii tocma pe vremea aceasta trăia şi scriia, de i-ar fi
cercat şi cernut preavestitul Enghel, nu s-ar fi lipit de bîrfelele neotericilor, ci ar fi scris
istorii, nu poveşti desfundate1003.
Discursul Hronicii este punctat de consideraţiile personale ale autorului, de natură
filosofică, asupra rolului istoriei şi istoricului sau în privinţa manierei propri de lucru.
Exemple sugestive precum „[...] istoricilor, a cărora deregătorie iaste a scrie numai dirept,
nepărtinind vreunuia, neasuprind pe vrunul”1004, „[...] pentru că istoricilor nu se cuvine a
scrie alta, fără numai întîmplările, precum au fost”1005, „[...] preavestitul Enghel unde poate,
tot jarul îl trage la oala ungurilor necăutînd mai de multe ori adevărul, carele iaste tocma de
lipsă în fieştecare istoric”1006, sau “[...] tătuşi a mea iaste ca, confruntîndu-i pre dînşii între
sine şi încă şi cu scriitorii de la apus, se cerc adevărul”1007 se constituie în argumente în
favoarea unei concepţii moderne, a unei atitudini obiective în reconstituirea trecutului
subordonate principiului sine ira et studio.
Filtrarea, prelucrarea şi completarea1008, sintetizarea1009 şi interpretarea proprie a
informaţiei1010, marcarea poziţiilor subiective1011 sau sublinierea inconsecvenţei

1002
Mihail Alin Gherman, Samuil Micu despre scrisul istoric: marginalii la o teorie iluministă a istoriografiei
şi beletristicii, în Literatura română din Transilvania între preiluminism şi preromantism, Cluj-Napoca,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004, p. 69.
1003
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 2, p. 366.
1004
Ibidem, Vol 2, p. 129.
1005
Ibidem, Vol 2, p. 381.
1006
Ibidem, Vol 1, p. 548.
1007
Ibidem, Vol 1, p. 257.
1008
Exemple: Eu, ca se meargă lucrul mai respicat, întîiu îţi voiu arăta, după obiceiul mieu, din avtorii cei mai
bătrîni […] apoi voiu descurca zisele celorlalţi avtori, ca să se poată cunoaşte şi şti adevărul (anul 679,
p.202); Drept aceaia, cetitoriule! gîndesc că-ţi va fi de folos, de voiu adaoga niscai tîlcuri prin care să se
mai uşureză înţelesul avtorului acestuia (anul 834, p. 242).
1009
Exemple: Prea lung aş fi de aş aduce cuvintele tuturor istoricilor carii au scris războiul ungurilor cel de la
Varna; drept aceaia numai pre scurt voiu a culege şi a aduna cîte sînt de lipsă spre înţelegerea lucrului (anul
1444, p. 12); Drept aceaia cîte am însemnate în Annali miei, o parte şi numai măduva, o voiu aduce aci, ca ţie
se-ţi dau prilej ca se ceteşti pre Cromer, pre Miron logofătul, pre Sarnichie, pre Tuberon şi Foresti, carii toţi
scriu ca şi Cromer (anul 1497, p. 129); Despre Ungaria şi despre Ardeal, fiind că Catona şi Ghebhardi

265
autorilor1012 în raport cu propriile texte şi afirmaţii faţă de un subiect, efortul de
radiografiere obiectivă a surselor utilizate, sublinierea neclarităţilor, dublate de trimiterea
către o sursă veridică pentru explicitare sau detaliere, constituie tot atâtea argumente pentru
respingerea ideii de preluare mecanică şi susţinerea unui tip de discurs care se înscrie
rigorilor moderne ale timpului din care se revendică. Nu toate poziţiile sau interpretările
date de Şincai asupra unui subiect au fost confirmate ulterior de cercetările istorice. În
principal, datorită surselor utilizate, Hronica contribuie la perpetuarea unor erori de
identificare, cronologie sau localizare1013.
Lectura Hronicii este transformată într-un act de participare, prin activarea relaţiei
autor-cititor1014. Aceste invitaţii adresate cititorului, pentru implicarea în procesul gândirii

preancîlcit scriu la anul de acum, eu dintr-înşii şi din Vagner numai pe scurt şi mai chiar le voiu scrie ce s-au
întîmplat (anul 1705, p. 281); Drept aceaia numai pe scurt ţi le aduc, din Catona (anul 1736, p. 354).
1010
Exemple: Din amîndoao inscripţiile, fiindcă amîndoao se află în Aiud, s-ar putea judeca ca în Aiud au fost
coloniă românească (anul 198, p. 26); Locul în care au pătimit, au fost Moldova, Bugeacul sau Ţeara
Muntenească. Eu gîndesc că au fost Ţeara Muntenească, pentru că şi s. Sava acolo au pătimit (anul 372, p.
71); Din toată spunerea Rectorului Prisc, de astă dată poţi culege că (anul 448, p. 127); Din diplomatul acesta,
precum şi din altele, se vede că (anul 1321, p. 461; Eu cu Stritter înţeleg prin schythe pre moldoveni, prin gete
pre românii din Ţeara Muntenească (anul 1332, p. 477); Aşadară cu fundămînt închid eu (anul 1359, p. 498).
1011
Exemple: Cîte sminteşte Bonfinie vorbind despre încoronarea lui Carol Robert, le arată Haner, nici e
minune că greşeşte Bonfinie, căci au fost strein şi au scris despre Ungaria mai mult pentru bani decît
pentru adevăr (anul 1310, p. 452); [...] preavestitul Enghel, carele apoi îndată aduce povestea despre Dragoş,
despre căţaoa lui, ce s-au chemat Molda, şi despre zimbru, carea poveste nu e vrednică de a se scrie, fiindcă
iaste numai bîrfeală şi nu istorie adevărată, precum voiu a-ţi arăta (anul 1284, p. 436); Aşa arată hrisoavele
cele bătrîne care totdeauna mai mult se preţuiesc, decît minciunile acelora, carii, cu supunerea Valahiei
întregi, numai se lingăresc ungurilor (anul 1370, p. 513); Ci aceasta o au scris numai de fala goală Turoţie
şi dintrînsul ceilalţi dimpreună cu Foresti (anul 1390, p. 545); Ci Sarnichie trage foc la oala sa (anul 1391, p.
546); Turoţie, la anul 1392, iarăş bîrfeşte că [...] şi pre Turoţie îl urmează Bonfinie, apoi pre aceştea îi
urmează mai toţi streinii afară de Spondan, ale cărui cuvinte le voiu aduce la anul îndată următoriu, din care
lezne vei culege că Turoţie aci încă numai de-a fala vorbeşte şi greşeşte (anul 1392, p. 547); Cum că
Bonfinie nu se nărăveşte cu sine însuş în multe cuvinte n-ar fi greu a arăta, aşa de încîlcit scrie avtorul acesta
şi numai din pizmă (anul 1467, p. 70); În zădar se lingăreşte aşadară, preavestitul Enghel şi aci ungurilor,
căci scopul său nu-l va dobîndi pururea (anul 1503, p. 142).
1012
Exemple: Pînă aci prea vestitul Engel, despre carele bine am scris la anul 1284 că nu descurcă, ci încurcă
toate, pentru că şi aici, vrînd se arete că Luccari iaste necritic şi anahronist, pre sine a fi aşa, cum vorbeşte
despre alţii, chiar se arată, ba, ce e mai mult, se arată pre sine că nu-şi aduce aminte ce au scris de la o pagină
la alta (anul 1309, p. 450); Aşa preavestitul Enghel uitîndu-şi ce au fost scris, în pagina 117, după aceaia, în
pagina 122 zice (anul 1421, p. 579).
1013
Exemple de erori multiplicate de Şincai prin Hronica românilor: Erori de identificare- Vol 1, p. 157, p.
397, p. 408; Vol 2, p. 267, 272; Erori de localizare- Vol 1, p 404, p. 513; Erori de cronologie- Vol 1, p.
400, p. 408, p. 483, p. 561; p. 588; Vol 2, p. 20, p. 81, p. 181, p. 212, p. 249, p. 321; Vol 3, p. 29.
1014
Exemple: Eu voi aduce zisele celor mai buni istorici şi tu judecă adevărul (anul 1206, p. 378); Aşa scriu
şi Foresti şi Annalii din Braşău, ci Annalii turceşti, cum vei vedea la anul 1425, acolo scriu jăfuirea Valahiei.

266
şi clarificărilor autorului, nu sunt ocazionate de ezitările acestuia. Şincai urmăreşte, aproape
obsesiv, confruntarea şi critica izvoarelor, până la limita impusă de cunoştinţele şi
informaţiile sale, sugerând ceea ce Quinet numise, caracterizându-i opera, “elementele
diverse ale adevărului”, relativitatea mărturiilor istorice puse la contribuţie, curiosul joc al
interpretărilor posibile1015.
Analiza detaliată a lucrării, în cheia acestor intervenţii personale în/la textele folosite
pentru redactarea lucrării, confirmă şi pentru nivelul 3 de lucru, interesul şi rigoarea pentru
o cronologie cât mai exactă1016. De la raportările critice, în formula greşeşte/sminteşte
hronologia1017, dublate adesea de trimiteri pentru identificarea exactă a momentului1018,
până la deducţiile personale în formula mi se vede anul1019 şi corecţiile împinse până la
detaliu (corectarea datei unui eveniment)1020, gama intervenţiilor subordonate acestei
direcţii subliniază existenţa unui spirit speculativ, capabil de a emite ipoteze fertile1021,
confirmate adesea de cercetările moderne1022.
Un alt argument în favoarea respingerii ideii de preluare mecanică, prin simplul transfer
al informaţiei istorice de la autorii consultaţi, este reprezentat de subcategoria

Tu judecă, carii au dirept? (anul 1421, p. 579); Care le-am scris eu din Miron, la anul 1532, Enghel le pune
la anul de acum. Tu, drept aceaia, judecă care are mai dirept? (anul1 1537, p. 230).
1015
Mircea Tomuş, op. cit., p. 215.
1016
Exemplu: Avtorii, carii scriu despre aceşti doi ani, aşa au încîlcit toată hronologia, cît însumi nu mă poci
desbăta, nici poci judeca, de care an dintru aceşti doi se ţîn, care aci le voiu însemn; drept aceaia am pus
amîndoi anii laolaltă (anul 332, p. 73)
1017
Exemple: Aşişderea sminteşte în hronologie şi Chedren cînd scrie (anul 332, p.73); şi aşa sminteşte
preavestitul Enghel şi aci în hronologie (anul 1477, p. 97); Acestea bine le scrie Samoil Clain, numai în
hronologie sminteşte (anul 1696, p. 230).
1018
Exemple: Aşa scrie Sigebert, ci au smintit întru aceaia că n-au însemnat anul în care s-au întîmplat istoria
aceasta, că în anul 865 nu s-au putut întîmpla. Vezi anul 837 (anul 878, p. 256); Numai în hronologie au greşit
Sigebert cu trei ani. Vezi şi acelea, care scrie Asseman (anul 904, p.); [...] ci tu vezi anul 1421, pentrucă, de
vom urma lui Vindec şi Annalilor turceşti, jăfuirea ţerilor Valahiei şi Bîrsei nu s-a întîmplat la anul 1421, ci la
anul 1425 (anul 1425, p. 581); Ce scrie Samoil Clain de Sad la anul de acum […] se ţine de anul trecut (anul
1702, p. 269); Vezi anul 1701, unde almintrelea scrie (anul 1710, p. 290).
1019
Exemple: Cîte scrie Anonymul Belei despre [...] toate mi se văd a ţîne de anul acesta, zică ce va zice
Catona (anul 905, p. 266); Precum mi se vede, de anul acesta se ţîn carle le zice Anna Comnena (anul 1081,
p.321); Precum mi se vede, de anul acesta se ţîn, care le scrie iarăş Nichita (anul 1200, p.362).
1020
Exemple: ci au murit în 8 (nu 6) iunie (anul 1660, p. 116) ; […] au murit în 29 (nu 19 ) octomvrie (anul
1688, p. 194).
1021
Al. Zub, Sur la modernité de l’historiographie, p. 355.
1022
Vezi Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 1, p. 554, p. 556; Vol 2, p. 15, p. 127, p. 139.

267
precizărilor1023 şi corecţiilor la textele preluate. Prezente într-o gamă variată, de la
semnalarea greşelilor de traducere1024 până la intervenţiile corectoare în textele utilizate,1025
care aplică, inclusiv, principiul etimologic în analiza istorică,1026 acestea sunt subordonate
obiectivului unei reconstituiri clare, direcţionată pe respectarea următoarelor coordonate
majore: localizare în timp şi spaţiu, identificare exactă.
Mulţimea şi diversitatea intervenţiilor personale ale lui Gheorghe Şincai în/la textele
utilizate pentru construcţia lucrării sale au determinat necesitatea grupării lor într-o nouă
categorie: Varia. Aceasta reuneşte o serie de indicatori, cu relevanţă indirectă pentru
analiza discursului, de la cei de natură autobiografică, până la sublinierea rolului cenzurii,
care nu fac decât să confirme ideea aceleiaşi prezenţe active a autorului în relaţia cu sursele
sale. Prin intermediul acestora devine posibilă recuperarea procesului de creaţie istorică,
surprinsă până la detalii, care lasă să se întrevadă labirintul căutărilor autorului, preocupat
constant de formula şi destinaţia lucrării sale, cu care se identifică.
Intervenţiile, precizările de natură autobiografică1027 completează în mod benefic
exerciţiul istoriografic consacrat reconstituirilor de tip monografic. Detalii în legătură cu

1023
Exemple: muntele Sîntului Mihail (care munte iaste în părţile Ardealuilui)- anul 1223, p. 386; 17 august
1688 (înţelege, după cărindariu cel vechiu)-anul 1688, p. 193.
1024
Exemple: Pentru aceaia eu nu mă mir de au greşit preavestitul Enghel socotind că […] căci tălmăcirea au
fost smintită (anul 1449, p. 29); nu cum tîlcuieşte Enghel cuvintele cele lătineşti (anul1483, p.105).
1025
Exemple: corecţii de localizare: Crişfeul e satul Oşorheiu, care şi acuma iaste al feciorilor Micula, adecă
al Chimineştilor şi al Cobuşeştilor, dară nu iaste în comitatul Bihărei, ci întru al Clujului. Pispuchi mi se vede
a fi Pişchi sau Simerea (anul 1276, p.430); [...] au întrat în Valahia (nu în Bessarabia)-anul 1445, p.18; la
Dîmboviţa (nu Bucureşti)-anul 1472, p.80; în apa Nistrului (nu a Dniperului sau Borystenului)-anul1476, p.
90; care sînt în Bessarabia (nu în Moldova)- anul 1496, p.128; Vrúsic (mai bine Rúştiuc)-anul1593, p. 334;
corecţii de cronologie: 1540 (nu 1538)-anul 1541, p.240; au mai domnit 3 (nu cinci ) ani-anul 1444, p. 15;
corecţii de identificare: palatinul Valahiei (nu Moldovei)-anul 1403, p.566; Vlad sau Vladislav V (nu
IV)....Vladislav IV (nu III)-anul1456, p. 39; au strîns unguri (mai bine secui)-anul1497, p. 131; Ştefan VI (nu
Bogdan)-anul1526, p.204; cu ajutoriul cozacilor (nu şi al polonilor) 1574, p. 302.
1026
Exemple: Aci înseamnă că pre Domitian Caucanul şi pre Ibaţa, carii se pomenesc aci, numele încă-i arată
a fi fost români, căci nu sînt nume sloveneşti, ci lătineşti (anul 1014, p. 300); Eu am îndreptat […] iară vornic
pentru aceaia am pus în loc de dvornic, pentru că românii n-au cuvîntul dvornic, ci vornic, care cuvînt vine de
la vernicus, cuvîntul cel lătinesc (anul 1530, p. 217).
1027
Exemple: În cît se atinge învăţătura comitului Andrei Hadic, adevărat iaste că au fost nu numai foarte
învăţat (precum însumi am priceput în anul 1779), cînd m-am înturnat din Roma în Beci (anul 1448, p. 27); în
anul 1803, cînd am mers la Buda (anul 1449, p. 28); […] care hrisov se află la Cornides şi eu l-am adus pentru
pomenirea că în Şamşud, sînt îngropaţi şi tată-meu Ioann şi mumă-mea Anna, şi frate-mieu Pantilimon (anul
1470, p. 78); ci pentru că ştiu năravurile popeşti, ca unul carele am fost între dînşii şi în cinul lor, ca un
canonic în zece ani, de la anul 1774 cînd plinisem a vîrstei mele 19 ani, pînă la anul 1784 (anul 1514, p. 183);

268
originea familiei din care provine sau referitoare la etapele formării sale (Blaj, Roma,
Viena, Buda) constituie informaţie importantă, care clarifică şi întregeşte dimensiunile
devenirii sale ca reprezentant al Luminilor româneşti.
Dacă la nivel metodologic, intervenţiile personale ale autorului reconstituie tiparele şi
traseele de circulaţie a informaţiei istorice între autorii epocii, de această dată, ele
completează şi dezvăluie întregul sistem de relaţii personale cu istoricii vremii1028, care i-au
furnizat sursologia care îi susţine lucrarea, într-un gest de solidaritate intelectuală. Astfel,
Hronica devine, nu numai documentul relaţiilor sale cu istoricii vremii, ci şi cel al
valorificării unor opere ale lor.
Unul din aspectele urmărite în cadrul tezei de faţă l-a constituit refacerea stadiilor
scriiturii. Ca şi în cazul colecţiei Notata, precizările autorului referitoare la momentul
cronologic în care îşi scrie lucrarea sau la timpul istoric reconstituit 1029, reprezintă
indicatori importanţi pentru recuperarea procesului de creaţie. Această recuperare este
completată de intervenţiile care subliniază rolul şi, implicit, rigorile cenzurii în timpul în
care Şincai îşi redactează lucrarea. Semnalăm, la acest nivel, inclusiv existenţa unui proces
de autocenzură1030 din partea autorului, preocupat constant de editarea lucrării sale, în
beneficiul românilor şi ştiinţei istorice.

Eu am căpătat diplomatul acesta de la consiliarul Ştefan Costa, încă în anul 170, cînd întorcîndu-mă de la
Roma, remăsesem în Vienna Austriei, pre un an, din porunca avgustei împărătesei Mariei Theresiei (anul
1599, p. 365).
1028
Exemple: Greşeşte aşadară prea vestitul Enghel [ vechi pretenul meu] cînd vrea se arete că (anul 824, p.
239); Catona, carele încă mai trăia în anul 1808, în luna lui maiu, cînd am vorbit cu el în Buda (anul 905, p.
266); Privileghionul acesta l-am înturnat din cuvînt în cuvînt din scrisoarea lui Daniil Cornides, vechiu
prietenului mieu (anul 1223, p. 387); Mihail Vaş cel mai bătrîn, la ai cărui feciori mă şi octrotesc ca la nişte
ucenici ai miei, pînă voiu săvîrşi munca aceasta, pentru folosul românilor (anul 1363, p. 504).
1029
Exemple: anul 1808 în care scriu acestea (anul 915, p. 269); La anul acesta mi-au venit înainte un hrisov
al prealuminatei familiei comitilor Vaş, care astăzi, în 28 fevruarie al anului 1809, cînd tocma am plinit 56 de
ani de cînd m-am născut pre lume, îl scriu în Sinnea (anul 1354, p. 490); pînă în anul 1811, zile 18 ale lui
fevruarie, cînd scriu acestea, în curtea prealuminatului şi preaosfinţitului arhiereului românesc, domnului
Samuil Vulcan, cea din Oradea Mare (anul 1614, p. 6); La sfîrşitul vieţei lui Chemeni Ianoş, ce el însuş o au
scris cu mîna sa, şi acuma, în anul 1811, martie 22, cînd scriu acestea, se află în mîna mult lăudatului Martin
Gheorghie Covaciă (anul 1647, p. 66); Cînd scriu acestea, în 4 august din anul 1811, în curtea prealuminatului
şi preasfinţitului domnului Samoil Vulcan, episcopului celui românesc din Oradea-Mare (anul 1713, p. 301).
1030
Exemple: [...] pagubă că fiind român, au fost şi tyrann, împreună cu tatăl său, pentru carea pînă azi
gemem, nu numai noi, românii, ci şi ungurii!!! ci despre aceasta mai multe a scrie nu poci (anul 1467, p. 71);
Mulţi domni de aceştea ţ-aşi putea numera aci, ci îi las pentru ţensura, prin carea va merge hronica aceasta

269
 Categoria avută în vedere, deşi cu implicaţii indirecte pentru analiza discursului la
Gheorghe Şincai, permite întregirea laboratorului istoric complex pe care Hronica
românilor îl reprezintă.
Investigarea nivelului 3 de lucru evidenţiază, în primul rând, continuitatea cu nivelele
anterioare, 2 şi 1, care conferă susţinere acestui proiect istoriografic, prin baza
informaţională şi coagularea progresivă a manierei şi formulelor de lucru şi prezentare. În
această cheie a deconstrucţiei discursive se recuperează, astfel, un efort arheografic
cantitativ, care debutează cu Notata, se rafinează în Rerum spectantium şi se finalizează în
Hronica românilor.
Parcurgerea Hronicii şi transpunerea ei într-o diagramă care înregistrează totalitatea
intervenţiilor relevante, direct sau indirect, pentru analiza discursului istoric pune în lumină
două atribute vizibile: proporţiile reconstituirii şi funcţia de lucrare instrument, aflată la
răscrucea dintre două importante etape ale dezvoltării ştiinţei istorice româneşti.
Analiza detaliată a intervenţiilor personale ale autorului, sub aspectul surprinderii
relevanţei lor pe direcţiile metodă şi concepţie istorică, demonstrează, în primul rând,
prezenţa activă a lui Gheorghe Şincai în/la textele utilizate1031, gestionate într-o manieră
modernă, bazată pe citarea riguroasă, evaluarea, compararea, conexiunea, transferul
acestora în funcţie de evenimentul reconstituit, procese care deschid accesul la structurile
interne ale textului. Această prezenţă, sau sufletul meşterului cum afirma Nicolae Iorga, se
reflectă procentual în 53.54%1032 şi permite îndepărtarea etichetelor de
compilator/cronicar, a căror notă definitorie este dată de maniera impersonală de lucru şi
prezentare a informaţiei istorice. Absenţa valorii literare, invocată de acelaşi Nicolae Iorga,
se explică prin însăşi natura lucrării, bazată pe recuperare, clarificare şi ordonare
sursologică. Cu toate acestea, reconstituirea concentrată în Hronică nu este seacă, aridă;

mai nainte de a se typări, de se va typări sub S. Coroana Ungariei, precum mi-ar fi voia (anul 1514, p. 183);
typărindu-se odată munca aceasta pe lătinie, slobod îmi va fi a o typări şi pe românie, fără de censura acelora
carii nu ştiu de acestea (anul 1595, p. 341); Grigore XIII, papa de la Roma (nu vreu se scriu pentru ce), pe
vremea aceasta au înoit cărindariul (anul 1584, p. 316).
1031
Sunt intervenţii în corpul textului din care se transcrie şi intervenţii pe marginea textului.
1032
Procentul s-a calculat prin însumarea numărului total de poziţii care reconstituie ani (1087), stabilirea
numărului de poziţii fără intervenţii personale (505) şi a celor cu observaţii (582).

270
evenimenţialul este completat de descrieri istorico-geografice1033, în maniera Şcolii de
cunoaştere a statelor sau de consideraţii propri autorului, care îi pun în lumină ideile
politice1034, sociale,1035 religioase1036 sau cele circumscrise problemei originii şi
continuităţii românilor,1037 demonstrând caracterul militant al scrierii.
Dincolo de compartimentarea relativă a fiecărui an, se profileză sensuri, direcţii ale
evenimentelor istorice, se realizează în faţa cititorului vasta mişcare politică şi socială a
istoriei Ţărilor Române, înţeleasă în multiplele ei legături cu viaţa popoarelor din acesată
parte a Europei. Gheorghe Şincai este atent nu numai la stricta datare a faptelor; el
urmăreşte împrejurările prin cauzele lor, prin numeroasele şi complexele lor relaţii şi
determinări1038. Caracterul ştiinţific, chiar dacă nu deplin conturat, constituie un deziderat al
autorului, care traversează întreaga lucrare. Lacunele de informaţie, interpretarea eronată a
unor evenimente istorice sau ipoteze insuficient argumentate, regăsibile în Hronică, îşi pot
găsi explicaţiile în caracterul nesistematizat al cercetărilor istorice ale epocii, în special
pentru segmentul evului mediu, şi în accesul, încă limitat, la sursele documentare pentru
reprezentanţii istoriografiei româneşti1039.

1033
Exemplu: Acestea, care le-am scris aci, numai pentru aceaia le-am scris, ca se poţi vedea că Dachia –cea-
Rîpoasă din sus, au început de la Singhidon (anul 565, p. 172).
1034
Exemplu: […]deregătoriile nu trebuia împărţite după sînge, ci după vrednicie, că aşa se ţîn împărăţiile
(anul 245, p. 35).
1035
Exemplu: […] în anul acesta, ungurii şi românii nu se osebea de la olaltă, fără numai de la sasi şi de la
secui, ca de la nişte neamuri, ce nu era în treapta nobililor, cum era ungurii şi românii, între carii nu s-au
socotit proştii, cei ce era din toate neamurile. (anul 1437, p. 600).
1036
Exemplu: […] măcar că şi acuma se află nebuni ca aceia carii gîndesc că greco-catolicii, pentru că se
numesc uniţi, trebuie să fie supuşi romano-catolicilor; ci înţelepciunea arată că a fi unit cuiva atîta însemnează
cît a fi lui asemenea, şi nu supus (anul 1701, p. 264).
1037
Exemple: Dară eu mai zice-i-aş, remăşiţele romanilor celor vechi, din colonii lui Traian (anul 1070, p.
318); Tu bagă de samă că lătina aceaia, carea au descoperit împăratului sfatul ungurilor, au trebuit să fie
română prăsîtă din colonii lui Traian (anul 1127, p. 334); Din cele ce s-au zis la anii trecuţi şi se vor zice la
anii viitori, lezne poţi vedea că pre neamul românesc mai mult l-au stricat întîiu neînţelegerea între dînşii şi
pizma din lăuntru, carea şi pre strămoşii nostri, romanii cei vechi, sîngură i-au mîncat, apoi pizma şi fala
creştinilor din vecini (anul 1412, p. 571).
1038
Mircea Tomuş, op. cit., p. 205.
1039
Exemplu: Scrisoarea aceasta carea trbuia se remînă în original în Arhivul vlădicesc din Blaj, după reu
obiceiul lor, o-au furat iezuiţii şi o-au trimis provincialului lor, lui Heveneşi carele o-au legat între scrisorile
cele multe care tot cu răpirea şi cu furtişagul le-au adunat, spre paguba multora, dară mai vîrtos a ardelenilor
(anul 1711, p. 299).

271
 Progresul, în raport cu vechea manieră de lucru a cronografilor, este evidenţiat mai întâi
la nivel metodologic, prin transpunerea unui volum informaţional de mari dimensiuni într-o
formulă pretabilă, cu capacitate de înglobare ridicată, care se bazează pe localizarea exactă
a informaţiei utilizate, în special a celei documentare, pe conexiunea şi compararea
surselor, procese subordonate obiectivului de reconstiuire completă, clarificată. În spatele
structurii analistice rezidă o îmbinare fericită a mesajului educativ cu cel pragmatic,
recuperatoriu.
Acelaşi salt calitativ este probat şi la nivelul concepţiei istorice la baza căreia Gheorghe
Şincai aşaeză un exerciţiu istoriografic marcat de următoarele coordonate: evaluarea critică
şi imparţială a surselor utilizate, interesul crescut pentru cauzalitate, respingerea informaţiei
necredibile şi a subiectivismului autorilor, pledoaria pentru filtrarea, departajarea surselor
pentru o reconstituire istorică veridică, explicativă, susţinerea utilizării surselor
documentare, cărora li se acordă cea mai mare credibilitate, reconstituirea istorică în
context. Aceste procedee vizibile, uşor de urmărit în diagrama Hronicii, completate de
interpretarea proprie a informaţiei utilizate şi intervenţiile corectoare în textele preluate,
care demonstrează o rigoare împinsă până la detaliu, constituie tot atâtea argumente în
favoarea respingerii ideii de preluare mecanică şi susţinere a unui discurs care poartă
amprentele erudiţiei şi modernităţii.

272
 VI. 8 Lista autorilor/titlurilor adăugate în Hronica românilor*

1. Actionum regiarum Sigismundi I1040 (1523)

2. Adelboldus1041 apud Stiltingum (1003)
3. Adon1042, Martyrologiis (228)
4. Albericius1043, Chronico ms. (927)
5. Annales Flandriae1044 (1206)
6. Annales Templi Leutschoviensis1045 (1440)
7. Anonymus1046, Decretis et vitis regum Hungariae (1063)
8. Approbatae Constitutiones1047 (1224)
9. Arnoldus Lubecensis1048, Historia de Friderico Barbarossa (1189)

*
Înregistrarea autorilor/titlurilor s-a făcut conform citării utilizate de Gheorghe Şincai. În unele cazuri, datele
furnizate în legătură cu sursele utilizate sunt minime (nume incomplet, absenţa titlului lucrării), aspect care a
îngreunat identificrea acestora. În aceste condiţii, identificarea autorilor/titlurilor menţionate s-a încercat după
perioada pentru care este folosit un autor sau conţinutul sursei utilizate. Transcrierea trimiterilor s-a realizat
păstrându-se modul de citare şi ortografia utilizate de Gheorghe Şincai.
1040
Lucrare neidentificată.
1041
Credem că este vorba de Adalbold von Utrecht (cca. 970-1026), episcop de Utrecht între anii 1010-1026,
cunoscut ca autor al lucrării Vita Heinrici II. Imperatoris. Pentru detalii despre autor vezi Biographisch-
Bibliographisches Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/a/adalbold_v_u.shtml
1042
Sanctus Adon (cca. 800-875), călugăr benedictin devenit ulterior arhiepiscop de Viena, cunoscut pentru
lucrarea Martyrologiul lui Adon, Ed. I, Lyon, 858. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările autorului vezi
Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/01145b.htm
1043
Autor neidentificat.
1044
Este vorba de lucrarea Comentarii sive annales rerum Flandricarum libri XVII, Antwerpen, 1561.
Lucrarea aparţine umanistului olandez Jacobus Meyerus (1491-1552). Pentru detalii despre autor vezi
Ortelius Bibliography, www.orteliusmaps.com/ortbib/Ortbibsourcesm.htm
1045
Credem că este vorba de lucrarea lui Joachim Leibitzer, Historia retenti per evangelicos templi
Leutschoviensis, prezentă în lucrarea lui Károly Wágner, Analecta Scepusiti, 1774-1778. Pentru detalii despre
lucrare vezi Kulcsár Péter, Inventarium de operibus litterariis ad res Hungaricas pertinentibus ab initiis
usque ad annum 1700, www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm
1046
Autor neidentificat.
1047
Approbatae Constitutiones (1653), colecţie de legi din Transilvania care codifică dispoziţiile legislative
întocmite în acea vreme. Conţine hotărârile Dietei adoptate între anii 1541-1653.
1048
Credem că este vorba de Arnold von Lübek (mort după anul 1211), cronicar, cunoscut pentru lucrarea
Chronica slavorum libri VII, care cuprinde perioada 1171-1209. Petru identificarea autorului vezi
Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/a/arnold_v_lue.shtml

273
 10. Author De Natalibus1049 archiepiscopi Colocensis (1000)
11. Author De statu Poloniae1050 (1370)
12. Author De Statu Turciae1051 (1413)
13. Bail Ludovicus1052, Summa conciliorum (450)
14. Barlaam1053, metropolita Moldaviae, in Praefatione anticatechismi Calviniani, editi
Suciavae, anno 1645 (1645)
15. Baronius Caesar1054, Annalibus ecclesiasticis (169)
16. Belius1055, Nova Hungariae (1708)
17. Bethlen Ioannes1056, Historia Transylvaniae (1664)
18. Bethlen Volfgang1057 (1526)

1049
Credem că este vorba despre Petrus de Natalibus (mort după anul 1400), hagiograf, autor al unei colecţii a
vieţii sfinţilor, Catalogus sanctorum et Gestorum eorum, Ed. I, Vicenza, 1493. Pentru identificarea autorului
vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/11784a.htm
1050
Autor neidentificat.
1051
Autor neidentificat.
1052
Ludovicus Bail (1610-1669), erudit francez, autor al lucrării Summa Conciliorum omnium ordinata,
aucta, illustrata ex Merlini, Joverii, Baronii, Binii, Coroliani, Sirmundi aliorumque collectionibus, ac
manuscriptis aliquot, Ed. II, Paris, 1659. Pentru detalii despre autor vezi Biographisch-Bibliographisches
Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/b/bail_l.shtml
1053
Mitropolitul Varlaam, umanist român, autor al lucrării Răspunsurile Mitropolitului Varlaam la
Catechismul calvinesc, adresată românilor transilvăneni. Pentru detalii despre lucrare vezi N. Ghiţescu, Trei
sute de ani de la răspunsul lui Varlaam la Catechismul calvinesc 1645-1945, în Biserica Ortodoxă Română,
LXIII (1945), 11-12, pp. 3-23.
1054
Caesar Baronius (1538-1607), cardinal italian, istoric ecleziastic al Contrareformei, cunoscut pentru
lucrarea Annales Ecclesiastici, 12 vol., publicată în perioada 1588-1607. Lucrarea acoperă istoria
catolicismului până în anul 1198 şi a fost redactată ca răspuns la Centuriile din Magdenburg. Pentru detalii
despre opera autorului şi ediţiile lucrării vezi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon,
www.bautz.de/bbkl/b/baronius_c.shtml
1055
Bél (Belius) Mátyás (1684-1749) polihistor maghiar. Dintre lucrările sale menţionăm Hungariae antiquae
et novae prodromus, Nürnberg, 1723, Notitia Hungariae novae historico-geographica, Partis I, Tom. I-IV,
Partis II, Tom. V, Viennae, 1735. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Szinnyei József, Magyar
irók élete és munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/b/b01415.htm şi Biographisch-Bibliographisches
Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/b/bel_ma.shtml
1056
Bethlen János (1613-1678), cancelar al princepelui Ardealului, Apafi Mihály, autor al lucrării Historia
rerum Transylvanicarum (1663-1673). Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Kulcsár Péter, op. cit.,
www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm şi Magyar Életrajzi Lexicon 1000-1990,
www.mek.oszk.hu/00300/00355/html/ABC00523/01734.htm
1057
Credem că este vorba de Bethlen Farkas care şi-a schimbat numele în Wolfgang, cronicar maghiar (1639-
1679), tatăl lui Bethlen János, autor al lucrării Historia de rebus Transylvanicis, libri I–XVI, Nagyszeben,
1782-93. Pentru detalii despre autor şi lucrare vezi Kulcsár Péter, op. cit.,
www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm şi Magyar Életrajzi Lexicon 1000-1990,
www.mek.oszk.hu/00300/00355/html/ABC00523/01727.htm

274
 19. Biblia (363)
20. Bisaccioni Majolino1058 (1629)
21. Boschius Petrus1059 (362)
22. Braeviarium eccl. Diacovariensis, quod, 11 Aprilis 1807, fuit adprobatum a Pio
septimo1060 ad 13 Maji (364)
23. Breviario chronologico delli Principi di Valachia di Raicevich1061 (1552)
24. Breviarium Valachicum in Transylvania editum, Cibinii, 1696.
25. Broderithus1062 (1526)
26. Burghart1063 (1712)
27. Büsching1064, Magazin (1730)
28. Camerarius1065 (1526)

1058
Maiolino Bisaccioni (1582-1663), umanist italian, autor al lucrării Historia delle guerre civile di questi
ultimi tempi, quinta editione, Venetia, 1654. Pentru detalii despre autor vezi Nicolae Iorga, Maiolino
Bisaccioni şi „Războaiele civile din Moldova”, în Arhiva, III, 1892, pp. 645-651, pp. 704-726.
1059
Petrus Boschius (1686-1736), co-editor la Acta Sanctorum, autor al lucrării Tractatus historico-
chronologicus de patriarchis Antiochenis, tam Graecis, quam Latinis, imo & Iacobitis, usque ad sedem a
Saracenis eversam, Antverpiae, 1725. Pentru identificarea autorului vezi Ökumenisches Heiligenlexicon,
www.heiligenlexikon.de/Stadler/Acta_Sanctorum.html
1060
Lucrare neidentificată. Pentru Papa Pius al VII-lea (1740-1823), papă între anii 1800-1823 vezi Catholic
Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/12132a.htm
1061
Credem că este vorba de St. Raichevich, autor al lucrării Osservazioni storiche naturali e politiche intorno
alla Valachia e Moldavia, Napoli, 1788. Pentru identificarea autorului şi relaţia cu lucrări contemporane care
privesc Ţările Române vezi Coman Lupu, Lexicografia românească în procesul de occidentalizare latini-
romanică a limbii române moderne (1780-1860), Bucureşti, Editura Logos, 1999, p. 14.
1062
Credem că este vorba de Brodarics István (1740-1539), autor al lucrării De conflictu Hungarorum cum
Solymano Turcarum imperatore ad Mohach [Mohács] historia verissima. Pentru identificarea autorului şi
manuscrisele lucrării vezi Kulcsár Péter, op. cit.,
www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm şi Szinnyei József, Magyar irók élete és
munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/b/b02493.htm
1063
Credem că este vorba de Burchard von Ursberg (1170-1231), cronicar german, autor al lucrărilor Historia
Friderici Imperatoris Magni hujus nominis Ducis Suevorum et parentelae suae conscripta circa annum
MCCXXVI, 1790 şi Die Chronik des Propstes, în Monumenta Germaniae Historica, Band 16, Hannover /
Leipzig, 1916. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Biographisch-Bibliographisches
Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/b/burchard_v_urs.shtml
1064
Credem că este vorba de Anton Friedrich Büsching (1724-1793), teolog german şi geograf cu o bogată
activitate. Editor al colecţiei Magazin fur neue Histoire und Geographie, 23 volume, Halle, 1767-1793.
Pentru detalii despre autor şi opera sa vezi Encyclopaedia Britannica, www.britannica.com/eb/article-
9018258/Anton-Friedrich-Busching
1065
Credem că este vorba de Ioachim Camerarius, autor al lucrărilor De rebus Turcicis comentarii duo
accuratissimi, Francofurti, 1598, Lodovico II. regi Pannoniae, Ed. I, Kraków 1544. Pentru identificarea

275
 29. Carra1066 (1684)
30. Cassiodorus1067, Chronico (476)
31. Chartuitius1068, Legenda de S. Stephano (997)
32. Chrysostomus S. Ioannes1069, Epistola 14 ad Olympiadem viduam (404)
33. Claudianus1070, De quarto consulatu Honorii (383)
34. Codex. Ms. Szakadathianus1071 (1699)
35. Collectio Synod. Iraenaei Tyrii1072 (431)
36. Compilatae Constitutiones1073 (1659)
37. Corpus juris Hungarici1074 (1000)
38. Coyer1075 (1673)

autorului vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p. 83 şi Kulcsár Péter, op. cit.,
www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm
1066
Credem că este vorba despre Jean Louis Carra (1742-1793), istoric francez preocupat de Ţările Române în
secolul al XVIII-lea. Dintre lucrările sale menţionăm Histoire de la Moldavie et de la Valachie, 1777. Pentru
detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Ştefan Lemny, Jean-Louis Carra (1742-1793), parcours d'un
révolutionnaire, Paris, L'Harmattan, 2000.
1067
Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus Senator (cca. 490-583) om de stat şi scriitor latin, autor al lucrării
Chronica (519). Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Catholic Encyclopedia,
www.newadvent.org/cathen/03405c.htm
1068
Credem că este vorba de Hartvik Chartuitius, episcop, secolel XI-XII, autor al lucrării Vita Stephani regis
Hungariae, Cracoviae, 1540. Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Szinnyei József, Magyar irók
élete és munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/c/c02739.htm
1069
Ioannes Chrysostomus (cca. 344/354-407), patriarh al Constantinopolelui (397-404). Opera sa poate fi
urmărită pe trei mari categorii: Opuscula, Homilies şi Epistolae. Pentru viaţa şi opera autorului vezi Catholic
Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/08452b.htm
1070
Credem că este vorba de Claudius Claudianus (cca. 370-404), scriitor latin, poet de curte în timpul
împăratului Honorius. Dintre scrierile sale menţionăm Panegyricus de Tertio Consulatu Honorii Augusti,
Panegyricus de Quarto Consulatu Honorii Augusti, cuprinse în Claudii Claudiani, Carmina Latina, Eddidit
brevisque apparatu critico instruxit Michael Hendry, Amstelodami, Ex Officina Elzeviriana, 1665. Pentru
detalii despre autor şi opera sa vezi Wikipedia The Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Claudian
1071
Este vorba de manuscrisul lui Ioannes Sacadati, translator la guberniul din Transilvania, mort în anul
1779. Manuscrisul a fost văzut de Gheorghe Şincai în boblioteca episcopului Samuil Vulcan, la Oradea. Vezi
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 3, p. 264, p. 370.
1072
Lucrare neidentificată.
1073
Compilatae Constitutiones (1669), cod de legi care a reglementat situaţia juridică a Transilvaniei, rămas
valabil până la 1848, alături de Approbatae Constitutiones (1653). Pentru detalii despre aceste acte normative
vezi David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, ediţie revăzută,
Bucureşti, 1984, pp. 94-101.
1074
Corpus juris Hungarici, colecţie maghiară de legi care conţine acte legislative de la anul 1000 până la
anul 1886. Pentru detalii despre conţinutul şi structura acestei colecţii vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.hu.wikipedia.org/wiki/Corpus_Juris_Hungarici

276
 39. Csatári1076 (1049-1050)
40. Dadich apud Gatterer1077 (1712)
41. Das allgemeine Volksbuch für Bürger un Landleute1078 (1648)
42. Decas augusta seu lustrum geminum Caroli VI1079 (1717)
43. Der genealogische Archivarius1080 (1731)
44. Desericius1081 (1080)
45. Doctor Ioannes Salius1082, Michnae epitaphio (1508)
46. Dorotheus1083 (448)
47. Dorotheus Monembasiae1084, Synopsi historiarum (1541)

1075
Credem că este vorba despre Gabriel Francois Coyer (1707-1782), iluminist francez. Dintre lucrările sale
menţionăm Histoire de Jean Sobieski, roi de Pologne, Amsterdam, 1761, Dissertation Sur La Différence de
deux Anciennes Religions, La Gréque Et La Romaine, 1755. Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi
Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/c/coyer_g_f.shtml
1076
Credem că este vorba despre Cstári János (1730-1782), istoric maghiar ale căror lucrări au abordat şi
istoria Transilvaniei. Dintre lucrările sale menţionăm Magyarország historiájának rövid summája, melyet
hazájához való szeretetéből irt, Halle, 1749, Chorographia magni principatus Transilvaniae. Pentru detalii
despre autor şi lucrările sale vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/t/t28512.htm
1077
Johann Christoph Gatterer (1727-1799), istoric german care şi-a legat numele de dezvoltarea Şcolii de la
Göttingen. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Allgemeine Deutsche Biographie, Historische
Commission bei der Königl. Akademie der Wissenschaften, 1875–1912, Duncker & Humblot,
München/Leipzig, Band 8, 1878, S. 410.
1078
František Jeřábek, Das allgemeine Volksbuch für Bürger un Landleute, 1 Theil, Praha, 1796. Lucrarea se
înscrie în categoria literaturii de popularizare a cunoştinţelor.
1079
Franciscus Eyl, Antonius Vannosi, Decas augusta seu lustrum geminum Imperii augustissimi Caroli VI
cum accurata belli turcici relatione, Viennae, 1723, Typis Mariae Teresiae Voigtin. Pentru identificarea
lucrării vezi Régi Magyar Könyvtár, III/XVIII. Század, l. kötet: 1712–1760, Összeállította Dörnyei Sándor és
Szávuly Mária, Országos Széchényi Könyvtár, Budapest, 2005, p. 92.
1080
Michael Ranfft, autor al lucrării Der genealogische Archivarius heraus, die mit verschiedenen
Fortsetzungen in Leipzig von 1731 bis 1777 erschien. Pentru identificarea lucrării vezi Margarete Rehm,
Information und Kommunikation in Geschichte und Gegenwart, 18. Jh., Institut für Bibliothekswissenschaft,
Humboldt-Universität zu Berlin, http://www.ib.hu-berlin.de/%7Ewumsta/infopub/textbook/umfeld/rehm.html
1081
Josephus Innocentius Desericius, autor al lucrării De initiis ac majoribus Hungarorum Commentaria,
Budae, 1748, în care face o amplă analiză a romanităţii românilor. Vezi Adolf Armbruster, Romanitatea
românilor, p. 259.
1082
Autor neidentificat.
1083
Credem că este vorba de Dorotheus, sec. III, preot din Antiohia, profesor al lui Eusebiu din Caesarea.
Participant la Conciliul de la Niceea (325) şi exilat apoi la Varna de împăratul Iulian Apostatul. Pentru
identificarea autorului vezi Henry Wace, Dictionary of Christian Biography and Literature to the End of the
Sixth Century A.D., with an Account of the Principal Sects and Heresies, Hendrickson Publishers, USA, 1999,
http://www.ccel.org/ccel/wace/biodict.d.html

277
 48. Dositheus Hierosolimitanus1085, De patriarchis Hierosolimitanis (1079)
49. Drumelli1086, Dictionario (269)
50. Eccardus Iosephus Georg.1087, Corpore Historico medii aevi, V catalogo impp.
Romanorum (117)
51. Epiphanius Scholasticus1088, Collectione (458)
52. Facundus Hermianensis1089, Contra Mocianum (553)
53. Faschingius1090, Novae Daciae (1000)
54. Fleury1091, Historia ecclesiastica (408)
55. Freyerus1092 (1244)
56. Gelasius Cyzicenus1093, Historia concilii Nicaeni (325)
57. Genealogia familae Vulcan1094 (1679)

1084
Credem că este vorba de Dorotheus, arhiepiscop de Monembasia, autor al lucrării Synopsis historiarum, o
cronică de la facerea lumii până în anul 1629. Pentru identificarea autorului vezi Catholic Encyclopedia,
www.newadvent.org/cathen/06752a.htm
1085
Credem că este vorba de Dosithei Confessio, sive decreta XVIII. Synodi Hierosolymitanae. Pentru
identificarea lucrării vezi Philip Schaff, Creeds of Christendom, with a History and Critical notes, Volume II,
The History of Creeds, USA, Harper and Row, 1919, www.ccel.org/ccel/schaff/creeds2.vi.ii.html
1086
Autor neidentificat.
1087
Johann Georg von Eckhart (1664-1730), istoric german, autor al lucrării Corpus historicum medii aevi,
Ed. I, Leipzig, 1723, în 2 volume. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările autorului vezi, Catholic
Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/05273c.htm
1088
Epiphanius Scolasticus, milocul sec. VI, traducător al mai multor lucrări greceşti. A pregătit pentru
Cassiodorus, textul lucrării Historia Tripartita, o compilaţie din textele lui Socrates, Sozomen şi Cassiodorul.
Pentru detalii despre autor vezi Henry Wace, op. cit., http://www.ccel.org/ccel/wace/biodict.e.html şi Catholic
Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/05504a.htm
1089
Facundus Hermianensis, episcop de Hermianea (Africa). Cunoscut pentru lucrările Pro Defensione Trium
Capitilorum şi Liber contra Mocianum Scholasticum. Pentru detalii despre autor vezi Catholic Encyclopedia,
http://www.newadvent.org/cathen/05751a.htm şi Facundus Hermianensis, Opera omnia. Edd. I, M. Clément
& R. Vander Plaetse, Turnhout, Brepols, 1974.
1090
Franciscus Fasching (1668-1747), istoric iezuit, autor al lucrărilor Vetus Dacia ex Probatis Scriptoribus
deprompta ac Antiquitatum Cultoribus, Claudiopoli, 1725 şi Nova Dacia ex Probatis Scriptoribus
Deprompta, Claudiopoli, 1743. Pentru detalii despre autor vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/f/f05190.htm
1091
Claude Fleury (1640-1723), istoric eclesiastic francez, cunoscut pentru lucrarea Historia ecclesiastica,
Vol. I-XX, Ed. I, Paris, 1691. Lucrarea a cunoscut numeroase ediţii şi traduceri. Pentru detalii despre viaţa şi
lucrările autorului vezi Wikipedia, The Free Encyclopedia, www.en.wikipedia.org/wiki/Claude_Fleury
1092
Autor neidentificat.
1093
Gelasius Cyzicenus, scriitor ecleziastic, sec. V. Autor al scrierii Syntagma sau Historia concilii Nicaeni.
Pentru detalii despre viaţa şi lucrarea autorului vezi Catholic Encyclopedia,
http://www.newadvent.org/cathen/06407b.htm şi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon,
www.bautz.de/bbkl/g/gelasius_v_cy.shtml

278
 58. Gennadius1095, Cathalogo scriptorum eccl. (397)
59. Germanus Capuensis1096 (518)
60. Han1097 (1083)
61. Hartnacius1098 (1352)
62. Hermann1099, Annales (1611)
63. Herodianus1100, (211)
64. Heumanni1101, Commentarii de re dipl. imperatricum (1711)
65. Hornius1102 (1239)
66. Hupel1103, Miscellen. (1713)
67. Index Iassiensis1104 (1390)

1094
Lucrare neidentificată. Credem că se referă la Samuil Vulcan (1758-1839), episcop greco-catolic în
perioada 1806-1839, care a avut strânse legături cu Gheorghe Şincai. Pentru detalii despre subiect vezi Vasile
Bolca, Episcopul Samuil Vulcan al Orăzii, Oradea, 1939.
1095
Credem că este vorba de Gennadius din Marsillia sau Gennadius Scholasticus, sec. V, preot creştin, care
continua catalogul lui S. Hieronymus, De Viris illustrisibus. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările autorului
vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/06417a.htm
1096
Credem că este vorba de Germanus, episcop de Capua, sec. VI. Pentru identificarea autorului vezi
Catholic-Forum, www.catholic-forum.com/saints/saintg4t.htm
1097
Credem că este vorba de Paul-Conrad Balthasar Han, autor al lucrării Alt und Neu Pannonia, Nürnberg,
1686, lucrare care abordează romanitatea românilor. Vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p. 188.
1098
Autor neidentificat.
1099
Credem că este vorba de David Hermann ( mort în 1682), umanist sas, susţinător al teoriei geto-daco-
gotică a saşilor. Autor al lucrării rămase în manuscris De origine Saxonum in Transsylvania, care la rândul ei
face parte din Analele politico-ecesiastice, scrise de pastorul sas în anul 1655. Două copii ale acestei lucrări,
Annales rerum ecclesiasticarum et politicarum in Transsylvania se află la Arhiva Bisericii Negre din Braşov,
IV, F 303. Pentru identificarea autorului vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p. 194
1100
Credem că este vorba de Herodianus din Syria (cca. 165-250), autor al lucrării Historia de imperio post
Marcum, Ed. I, Bologna, 1493. Pentru identificarea autorului vezi Ortelius Bibliography,
www.orteliusmaps.com/ortbib/Ortbibsourcesh
1101
Credem că este vorba de Johann Heumann von Teutschenbrunn (1711-1760), jurist german, autor al
lucrărilor Commentarii de re diplomatica imperatorum ac regium Germanicae, Ed. II, Nürnberg, 1745-1753
şi Commentarii de re diplomatica imperatricum Germanicae, Nürnberg, 1749. Pentru detalii despre autor vezi
Wikipedia The Free Encyclopedia, www.de.wikipedia.org/wiki/Johann_Heumann_von_Teutschenbrunn
1102
Credem că este vorba de Georgius Hornius, autor al lucrării Arca Noae sive historia Imperiorum et
Regnorum a condito orbe ad nostra tempora, Gorinchemii, 1677, în care abordează etimologia Valahiei şi
problema romanităţii românilor. Vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p. 182.
1103
Credem că este vorba de August Wilhelm Hupel (1737-1819), publicist şi lingvist baltic, autor al lucrării
Nordische Miscellaneen Pentru identificarea şi detalii despre autor vezi Weissenstein Society,
http://www.weissenstein.ee/articles.php?id=45
1104
Index Iassiensis identificată de Al. Papiu Ilarian cu Însemnarea Domniloru Moldaviei. Vezi Al. Papiu
Ilarian, op. cit., p. 130. Citată de Gheorghe Şincai ca Index Iassiensis (Însemnarea din Iaşi) apud Engel in
Antiq. Historia Moldaviae, p. 112. Vezi Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. 546.

279
 68. Innocentius papa I1105 , Epistola 28 (402)
69. Iongelinus1106, Notitia abatiarum ordinis Cisterciensis (1087)
70. Iornandes1107, De rebus Geticis (250)
71. Iosephus1108, Antiquitates (363)
72. Isidorus episcopus Hispalensis1109, Chronico (370)
73. Kazy1110, Historia regni Hungariae (1570)
74. Kertselich1111, Notitia de regnis Sclavoniae, Dalmatiae, Croatiae (1716)
75. Khevenhüler1112 (1217)
76. Klain Ioan Innocentiu1113 (1730)
77. Kortholt1114 (1024)
78. Kultsar1115, Scriptor Novorum Hungariae (1555)

1105
Innocentius I, sec. V, papă în perioada 401-417. A purtat corespondenţă cu Ioannes Chrysostomus. Pentru
detalii despre pontificatul şi scrierile sale vezi Catholic Encyclopedia,
http://www.newadvent.org/cathen/08011a.htm
1106
Credem că este vorba de Gaspar Jongelinus (1605-1669), teolog şi istoric german, autor al lucrării
Origines ac progressus Ordinis Cistertiensis abbatiarum et equestrium militarum de Calatrava, Alcantara,
Avisy, Montesa, de Chresto, et SS. Mauritii et Lazari, Cologne, Offincina Birckmanica, 1641. Pentru detalii
despre autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia, www.de.wikipedia.org/wiki/Gaspar_Jongelinus
1107
Jornandes, mijlocul secolului VI, got romanizat, cunoscut pentru lucrarea De origine actibusque Getarum
(Getica). Pentru detalii despre viaţa şi scrierile autorului vezi The Gothic History of Jordanes. In English
Version with an Introduction and a Commentary, Edited by Charles Christopher Mierow USA, Evolution
Publishing, Christian Roman Empire Series, 2006.
1108
Credem că este vorba de Josephus Flavius (cca. 37-101), istoric evreu, cunoscut pentru lucrările De bello
judaico şi Antiquitates Judaicae. Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Benedictus Niese, Flavii
Iosephii opera, 7 Bände, Berlin, Weidmann, 1885-1895 şi Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, Prefaţă
Răzvan Theodorescu, Cuvânt asupra ediţiei, traducere şi note Ioan Acsan, Vol. 1-2, Bucureşti, Editura
Hasefer, 2007.
1109
Isidorus Hispalensis (Isidor din Sevilia), cca. 560-636, episcop de Sevilia. Dintre lucrările sale menţionăm
Historia de rebus Gothorum, Vandalorum et Suevorum, Chronica Majora. Pentru detalii despre viaţa şi
lucrările autorului vezi Henry Eace, op. cit., http://www.ccel.org/ccel/wace/biodict.i.html şi Catholic
Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/08186a.htm
1110
Kazy Ferencz (1695-1759), istoric iezuit, autor al lucrării, Historia Regni Hungariae, Vol. I-III,
Tyrnaviae, 1737-1749. Pentru detalii despre autor vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/k/k10563.htm
1111
Kercselich Ádám Boldizsár (1715-1778), teolog croat, autor al lucrării De regnis Dalmatiae Croatiae
Slavoniae notitiae praeliminares. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările autorului vezi Szinnyei József,
Magyar irók élete és munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/k/k10833.htm
1112
Autor neidentificat.
1113
Inochentie Micu Klein (1692-1768), episcop greco catolic (1728-1751). Pentru viaţa şi activitatea sa vezi
Augustin Bunea, Din istoria Românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728-1751), Blaj, 1900.
1114
Autor neidentificat.

280
 79. Kuszevicz Samuel1116, Narratione legationis Zbaravianae (1622)
80. Labbaeus Philippus1117, Conciliorum (325)
81. Lalande1118 (1738)
82. Lampe1119, Hist. Eccl. Reform (1720)
83. Laszki, Hieronymus1120, Arcana Historia legationis (1528)
84. Lebrecht1121 (1690)
85. Lengnichius1122, Iure publico Poloniae (1617)
86. Leo Allatius1123, De consens. ( 7)
87. Leo I papa1124 (451)
88. Litt. Apostolicarum Innocentii quarti1125 (1253)

1115
Credem că este vorba de Kultsár István (1760-1806), istoric maghiar. Pentru identificarea autorului şi
detalii despre viaţa şi opera sa vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/k/k13060.htm
1116
Credem că este vorba Samuel Kazimierz Kuszewicz, Narratio Legationis Zbaravianae, et rerum apud
Otthomanos Anno 1622 gestarum, Gdańsk 1645.
1117
Philippe Labbe (1607-1667), iezuit francez, autor al unor scriei istorice, geografice şi filologice. Autor al
lucrării Sacrosancta concilia ad regiam editionem exacta, Paris, 1662. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările
autorului vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/08718b.htm
1118
Credem că este vorba de Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande (1732-1807), astronom francez. Pentru
identificarea autorului vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.en.wikipedia.org/wiki/Joseph_Jérôme_Lefrançais_de_Lalande
1119
Credem că este vorba de Friederich Adolf Lampe (1683-1729), teolog protestant, autor al lucrării Historia
Ecclesiae Reformatae in Hungaria et Transsylvania,Utrecht, 1728. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările
autorului vezi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/l/Lampe_f_a.shtml
1120
Hieronymus Laski (1496-1541), diplomat, autor al lucrării Hieronimy Lasky palatini Siradiensis Historia
arcana Legationis nomine Joannis Regis ad Solymanum Turcarum Imper. susceptae, nunc primum e manu
exarato codice in lucem educta a Mathia Bel, Adparatus ad Histoiram Hungariae, Posonii, 1735. Pentru
detalii despre viaţa şi lucrarea autorului vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/l/l13583.htm
1121
Credem că este vorba de Michael Lebrecht (1757-1807), sas transilvănean, autor al unor descrieri ale
Transilvaniei. Dintre lucrările sale menţionăm Versuch einer Erdbeschreibung des Grossfürstenthums
Siebenbürgen, Hermannstadt, 1789. Pentru detalii despre viaţa şi scrierile autorului vezi Szinnyei József,
Magyar irók élete és munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/l/l13734.htm
1122
Autor neidentificat.
1123
Leo Allatius (1586-1669), teolog, erudit greco-catolic. Dintre lucrările sale menţionăm De ecclesisae
occidentalis atque orientalis perpetua consensione libri III, Köln 1648. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările
autorului vezi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon, http://www.bautz.de/bbkl/a/allatius_l.shtml
1124
Leo I papă între anii 440-461. Pentru detalii despre pontificatul său vezi Catholic Encyclopedia,
http://www.newadvent.org/cathen/09154b.htm
1125
Innocentius al IV-lea, sec. XIII, papă (1243-1254), autor al lucrării Apparatus in quinque libros
decretalium, Ed. I, Strasburg, 1477 şi a 762 de scrisori. Pentru detalii despre pontificatul şi scrierile sale vezi

281
 89. Lucius Dalmata1126, De regno Dalmatiae et Croatiae (274)
90. Liutprandus1127 (927)
91. Madius1128 (1290)
92. Magazinum Hungaricum1129 (1569)
93. Marianus Scotus1130, Chronico (504)
94. Marius Mercator1131, Appendice ad Contradictionem Anath. 12 (389)
95. Mellen1132 (1439)
96. Mémoires du prince Rakotzi1133 (1711)
97. Menelogium Basilianum1134 (372)
98. Michovius1135 (1359)
99. Mignot1136, Histoire de l’empire ottoman (1724)

Catholic Encyclopedia, http://www.newadvent.org/cathen/08017a.htm şi Biographisch-Bibliographisches

Kirchenlexicon, http://www.bautz.de/bbkl/i/Innozenz_IV.shtml
1126
Este vorba de Ioannes Lucius (Lučić, 1604-1679) cronicar croat, autor al lucrării De regno Dalmatiae et
Croatiae, Ed. I Amsterdam, 1666. Lucrarea a cunoscut mai multe ediţii. Ultimul capitol al lucrării se
intitulează De Vlahis şi este consacrat exclusiv discutării originii romane a poporului român. Vezi Adolf
Armbruster, Romanitatea românilor, p. 177.
1127
Liutprand din Cremona (920-972), diplomat, episcop de Cremona. Dintre lucrările sale menţionăm
Historia Ottonis; Relatio de legatione Constantinopolitana. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările autorului
vezi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon, http://www.bautz.de/bbkl/l/liudprand.shtml şi Michael
Rentschler, Liutprand von Cremona, Frankfurt, Klostermann, 1981.
1128
Credem că este vorba de Michas Madius, sec IV, nobil din dioceza de Spalato (Dalmaţia), autor al lucrării
Incipit Historia, edita per Micham Madii de Barbazanis de Spalato, de gestis Romanorum imperatorum et
summorum Pontificum. Pars secundae partis. De anno Domini 1290. Vindobonae, 1748. Pentru identificarea
autorului vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/m/m14706.htm
1129
Credem că este vorba de Ungarisches Magazin, 1781-1787, Pressburg, editat de Karl Gottlieb Windisch.
Pentru detalii vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
http://mektukor.oszk.hu/03600/03630/html/w/w30643.htm
1130
Marianus Scotus (1028-1082/83), cronicar irlandez, autor al lucrării Chronicon, Ed. I, Basel, 1559.
Lucrarea reprezintă o istorie universală de la Facerea lumii până la anul 11082. Pentru detalii despre viaţa şi
lucrarea autorului vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/09662b.htm
1131
Marius Mercator, sec. IV-V, istoric ecleziastic. Dintre scrierile sale menţionăm Commonitorium adversus
haeresim Pelagii et Caelestii vel etiam scripta Juliani. Pentru detalii despre autor şi ediţii ale scrierilor sale
vezi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/m/marius_me.shtml
1132
Autor neidentificat.
1133
Vezi Rákóczi Ferencz.
1134
Menelogium Basilianum, scriere bizantină de secol XI care cuprinde vieţile sfinţilor. Pentru detalii despre
subiect vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/10191b.htm
1135
Autor neidentificat.

282
 100. Miles1137 (1494)
101. Mureus Aubertus1138, Notitia archiepiscopatuum (1610)
102. Natalis comes1139, Historia sui temporis (1552)
103. Neugebaver1140, Historia Poloniae (1506)
104. Neuport1141, De ritibus Romanorum (244)
105. Niger1142, Geographia (274
106. Okolski1143, Orbis poloni, (1584)
107. Olahus Nicolaus1144 (1462)
108. Ortelius1145 (1490)
109. Ortus et Progressus variarum in Dacia gentium1146 (1622)

1136
Credem că este vorba de Vincet Mignot, autor al lucrării Histoire de l'empire ottoman depuis ses origines
jusqu'à la Paix de Belgrade en 1740, Paris, 1771.
1137
Credem că este vorba de Mathias Miles (1639-1689), cronicar sas, autor al unei cronici consacrată
secolului XVI, Siebenbürgischer Würg-Egel. Pentru acest autor vezi Mathias Miles, Siebenbürgischer Würg-
Egel, Hermannnstadt, 1670 şi Mathias Miles, Siebenbürgischer Würg-Egel, mit einer Einführung von Adolf
Armbruster, Wien, 1984.
1138
Credem că este vorba de Aubertus Mireus sau Aubert Le Mire (1573-1640), istoric ecleziastic belgian,
autor al lucrării Notitia episcopatuum oribis universi, Antwerp, 1611. Aceeaşi identitate cu Ubertus Mireus
menţionat în Rerum Spectantium. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Christian Gottlieb Jöcher,
op. cit., 3 Band M-R, pp. 549-550 şi Catholic Ecnyclopedia, www.newadvent.org/cathen/10351a.htm
1139
Natale Conti (1520-1582), umanist italian, cunoscut pentru lucrarea Natalis Comitis mythologiae, sive
explicationum fabularium, libri decem: in quibus omnia propé Naturalis & moralis philosophiae dogmata
continentur. Eiusdem libri quatuor de Venatione, Parisiis, apud Arnoldum Sittart, 1583. Pentru detalii despre
autor vezi Nancy Conti, John Mulryan, Steven Brown, Natale Conti’s Mythologiae, USA, Hardcover, 2006.
1140
Salomon Neugebaver (mort în 1614), reprezentant al istoriografiei barocului, autor al lucrării Historia
rerum Polonicarum ad Sigismundum III usque, libris X deducta, Hanoviae, 1618, în care descrie Ţările
Române. Pentru identificarea autorului vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p. 162
1141
Nieupoort G. H, Rituum, qui olim apud Romanos obtinuerunt, succinta explicatio ad intelligentiam
Veterum Auctorum facili methodo conscripta, Ed. VI, Berlin, 1743.
1142
Niger Dominicus, sec. XVI, autorul lucrării Geographia, Ed. I, Basel, 1557. Pentru identificarea autorului
vezi Ortelius Bibliography, www.orteliusmaps.com/ortbib/Ortbibsourcesn.htm
1143
Credem că este vorba de S. Okolski, autor al lucrării Orbis Polonus, II, Cracoviae, 1641. Pentru
identificarea autorului vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p. 202.
1144
Nicolaus Olahus (1493-1568), umanist de origine română, autor al unor descrieri amănunţite privind
Ţările Române. Cunoscut prin lucrarea Hungaria sive de originibus gentis, regionis, situ, divisione, habitu
atque opportunitatibus, în Mathias Bél, Adpartus ad Historiam Hungariae, Posonii, 1735. O altă ediţie este
cea a lui Adam Kollar, Hungaria et Atila, Vindobonae, 1763. Pentru viaţa şi opera autorului vezi Ştefan
Bezdechi, Nicolaus Olahus - primul umanist de origine română, Gorj, 1939.
1145
Credem că este vorba de Abraham Ortelius (1547-1598), umanist, autor al lucrării Theatrum orbis
terrarum, 1570. Pentru identificarea autorului vezi Vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p. 129.
1146
Este vorba de lucrarea lui Andrei Illia, Ortus et progressus in Dacia gentium ac religionum cum
principibus eiusdem, finalizată la Cluj, în anul 1730. Lucrarea include variantele latine ale manifestelor

283
 110. Pagius1147 (499)
111. Palladius1148, Dialogo de vita S. Ioannis Chrysostomi (400)
112. Palma1149, Notitia rerum Hung. (1712)
113. Parschitius1150 (1059-1060)
114. Pater Horányi1151 (1713)
115. Paulus a Paulo1152 (1320)
116. Paulus1153, De gestis Longobardorum, (392)
117. Pejachevich1154, Historia Serviae (1369)
118. Peterfius1155, Conciliorum Hungariae (1087)
119. Pethö Gergely1156 (1343)

Unirii, precum şi secvenţe din cercetările de istorie ecleziastică ale lui Samuil Micu, mai precis actul de
aderare la credinţa romană subscris de vlădica Teofil, în 21 martie 1697. Pentru detalii despre lucrare vezi
Timotei Cipariu, Acte şi fragmente latine romanesci. Pentru istori’a besericei romane mai alesu unite, Blaj,
1855, pp. 79-129 şi Remus Câmpeanu, Biserica română unită între istorie şi istoriografie, Cluj-Napoca,
Editura Presa Universitară Clujeană, 2004.
1147
Autor neidentificat.
1148
Palladius (368-431), cunoscut pentru lucrarea Historia Lausiaca, dar şi pentru scrierea sa despre viaţa
Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale vezi Catholic Encyclopedia,
www.newadvent.org/cathen/11425a.htm
1149
Palma (Palm) Károly Ferenc (1735-1787), iezuit maghiar, cu preocupări de heraldică, autor al lucrării
Notitia rerum hungaricarum ab origine ad nostram usque aetatem. Tyrnaviae, 1770. Pentru detalii despre
autor şi lucrările sale vzi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/p/p18822.htm
1150
Autor neidentificat. Pentru posibilităţi de identificare vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/toc/p.htm
1151
Credem că este vorba de Horányi Elek (1736-1809) Pentru identificarea autorului şi detalii despre
lucrările sale vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/h/h08576.htm
1152
Autor neidentificat.
1153
Credem că este vorba de Aemilius Paulus Veronensis (1455-1529), istoric italian, autor al lucrării De
rebus gestis Francorum, Ed. I, Paris, 1539.
1154
Pejachevich Ferenc (1713-1781), autor al lucrării Historia Serviae, seu de statu regni et religionis Serviae
ab exordio ad finem, sive a saeculo VII. ad XV, Colocae, 1797. Pentru detalii despre autor şi lucrările sale
vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/p/p19486.htm
1155
Credem că este vorba de Péterffy Károly (1700-1746), teolog maghiar. Dintre lucrările sale menţionăm
Sacra concilis ecclesiae romano-catholicae in regno Hungariae celebrata ab anno Christi 1016 usque ad
annum 1734. Accedunt regum Hungariae, & sedis apostolicae legatorum constitutiones ecclesiasticae. Ex
mss. potissimum eruit, collegit, illustravit, Posonii 1741-1742. Pentru detalii despre autor vezi Szinnyei
József, Magyar irók élete és munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/p/p19699.htm
1156
Pethö Gergely (1570-1629), cronicar maghiar. Cunoscut pentru lucrarea Rövid Magyar Cronica, Bécs,
1660. Pentru detalii despre autor şi lucrare vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/p/p19721.htm

284
 120. Petricius Ioannes Innocentius1157, Historia rerum in Polonia gestarum (1618)
121. Petrus a Natalibus1158 (372)
122. Peutinger1159, Tabula geographica (294)
123. Peyssonel1160 (1400)
124. Pistorius1161 (1115)
125. Privilegium Andreas II1162 (1224).
126. Rakotzi1163, Histoire des revolutions de Hongrie (1706)
127. Revitzki1164, Ms. Diario de Rakotzi (1708)
128. Rink1165, Leben Leopold des Grossen (1688)
129. Ritius1166 (1283)

1157
Ioannes Innocentius Petricius (1592-1641), umanist polonez, autor al lucrării Historia rerum in Polonia
gestarum anno M.DC.XX recens in Academia Cracouiensi […], Cracoviae, 1622. Pentru identificarea
autorului şi vizualizarea textului integral digitizat al lucrării vezi Dana F. Sutton, The Philological Museum.
An analitical bibliography of on-line neo-latin texts, University of California, 1997-2007,
www.philological.bham.ac.uk/bibliography/p.html
1158
Petrus de Natalibus, sec. XIV, hagiograf, episcop italian, autor al unei colecţii a vieţilor sfinţilor. Pentru
identificarea autorului vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/11784a.htm
1159
Konrad Peutinger (1465-1547), umanist german. Numele său este asociat cu Tabula Peutingeriana, copie
a unei hărţi romane care indică drumurile Imperiului Roman. Pentru detalii despre autor şi lucrare vezi
Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon, http://www.bautz.de/bbkl/p/peuntinger_k.shtml
1160
Credem că este vorba de Charles Claude de Peyssonel, călător francez prin Ţările Române în perioada
1758-1759, autor al lucrării Traité sur la commerce de la Mer Noire, Vol. 1-2, Paris, 1787.
1161
Johannes Pistorius (1546-1608), istoric german, autor a numeroase scrieri împotriva protestantismului.
Pentru identificarea autorului şi date despre lucrările sale vezi Biographisch-Bibliographisches
Kirchenlexicon, http://www.bautz.de/bbkl/p/pistorius_jo.shtml
1162
Andrei al II-lea, rege al Ungariei (1205-1235). Documentul la care face referire Gheorghe Şincai este
Privilegium Andreanum, sau Bula de Aur, dată în anul 1224, prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile
coloniştilor saşi din sudul Transilvaniei.
1163
Rákóczi Ferencz (1676-1735), prinţ al Transilvaniei (1704-1711). Între anii 1703-1711 a condus o
răscoală împotriva administraţiei austriece din nordul Ungariei. Dintre lucrările sale menţionăm Memoires du
Prince François Rákóczy sur la guerre de Hongrie depuis l'année 1703 jusque a sa fin, La Haye, Pays-Bas,
1739. (Histoire des Revolution de Hongrie). Pentru detalii despre autor vezi Szinnyei József, Magyar irók
élete és munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/r/r21089.htm
1164
Autor neidentificat.
1165
Credem că este vorba de Eucharius Gottlieb Rink (1670-1745), jurist german, numismat. Dintre lucrările
sale menţionăm Leopolds des Großen, Römischen Käysers, wunderwürdiges Leben und Thaten : aus
geheimen Nachrichten eröffnet, Leipzig, 1708. Pentru detalii despre autor vezi Allgemeine Deutsche
Biographie, herausgegeben von der Historischen Kommission bei der Bayrischen Akademie der
Wissenschaften, Band 28, (Reinbeck – Rodbertus), Leipzig, Druncker & Humblot Verlag, 1889 p. 645.
1166
Credem că este vorba de Paulus Ricius (cca. 1480-1542), profesor de filozofie la Universitatea din Pavia.
Pentru detalii despre viaţa şi lucrările sale vezi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon,
http://www.bautz.de/bbkl/r/ricius_p.shtml

285
 130. Rogerius1167 (1235)
131. Ruffinus1168 (363)
132. S. Ambrosius1169 (371)
133. S. Augustinus1170, De civitate Dei (371)
134. S. Basilius M1171. (371)
135. S. Hieronymus1172, De scriptoribus ecclesasticis (393)
136. S. Paulinus Nolanus1173, Propemptico ad S. Nicetam in Dacia revertentem (397)
137. Sagredo1174, Memorie istoriche di monarchi Ottomani (1634)
138. Sambucus Ioannes1175, Appendice ad Ranzanum (1490)
139. Schesaeus1176 (1510)

1167
Rogerius (cca. 1201-1205-1266), călugăr italian, canonic de Oradea. Autor al scrierii Carmen miserabile
super destructione regni Hungariae temporibus Belae IV per Tartaros facta, în care descrie marea invazie
tătară de la 1241. Pentru detalii despre autor vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/r/r21888.htm
1168
Credem că este vorba de Ruffinus Tyranicus (cca. 435-410), cunoscut ca şi Ruffinus din Aquileia. A
tradus în limba latină, lucrarea lui Origen, De Principiis. Autor al unei scriei teologice, Apologia ad
Anastasium Romanae urbis episcopum. Pentru detalii despre autor şi scrierile sale vezi Biographisch-
Bibliographisches Kirchenlexicon, www.bautz.de/bbkl/r/rufinus_t.shtml
1169
Sanctus Ambrosius (cca. 340-397), episcop de Milan (374-397), considerat unul din părinţii Bisericii
Catolice. Pentru detalii despre viaţa şi scrierile autorului vezi Catholic Encyclopedia,
http://www.newadvent.org/cathen/01383c.htm
1170
Sanctus Augustinus (cca. 354-430), episcopus Hipponensis, considerat unul din părinţii Bisericii Catolice.
Pentru detalii despre viaţa şi opera autorului, inclusiv textele integrale ale scrierilor, vezi Augustino
Hipponensis, http://www.augustinus.it
1171
Credem că este vorba de Sanctus Basilius Magnus (cca. 329-379), episcop de Caesareea, considerat unul
din părinţii Bisericii Ortodoxe. Pentru detalii despre vaţa şi lucrările autorului vezi Catholic Encyclopedia,
http://www.newadvent.org/cathen/02330b.htm
1172
Credem că este vorba de Hieronymus Stridonensis (cca. 340/2-420), autor de lucrări teologice,
istorice.Autorul scrierii Ad Magnum de scriptoribus ecclesiasticis, încadrată în categoria Epistolae. Pentru
identificarea autorului vezi Catholic Encyclopedia, http://www.newadvent.org/cathen/08341a.htm şi
Wikipedia The Free Encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Jerome
1173
Paukinus Nolanus (354-431) episcop de Nola, autor al scrierilor Epistulae şi Carmina. Petru detalii despre
viaţa şi lucrările autorului vezi Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexicon,
www.bautz.de/bbkl/p/Paulinus_n.shtml
1174
Giovanni Sagredo (1616-1691), diplomat italiat, autor al lucrării Memorie istoriche di monarchi ottomani,
Ed. I, Venezia, 1673. Pentru identificarea autorului vezi Studio Bibliographico Paolo Rambaldi, www.libri-
antichi.com/rambaldi/catalogo1a.htm
1175
Ioan Sambucus(1531-1584), umanist maghiar, editor al lucrării Epitome rerum Hungaricarum al cărei
autor este Petrus Ranzanus. La editarea lucrării, acesta a eliminat pasajele referitoare la originea romană a
românilor. Pentru detalii despre autor şi lucrare vezi H. Gerstinger, Die Briefe des Johannes Sambucus 1554-
1584, Graz, Köln, 1968 şi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p. 71.

286
 140. Schirach1177, Leben Carls VI (1737)
141. Sigonius1178 (441)
142. Şincai Gheorghe, Istoria românilor1179 (106)
143. Socrates1180 (376)
144. Soiterus1181 (1529)
145. Sommerberg1182 (1474)
146. Spalatensis Thomas1183 (1204)
147. Stephanus1184, Geographia (702-704)
148. Strijkovski1185 (1350)

1176
Este vorba de umanistul sas Christian Schesaeus (cca. 1535-1585), autor al lucrării Ruinae Pannonicae,
Wittebergae, 1571, în care abordează problema originii românilor. Vezi Adolf Armbruster, Romanitatea
românilor, p. 126.
1177
Credem că este vorba despre lucrarea Biographie Carls VI, Halle, 1778.
1178
Carolus Sigonius (1524-1574), umanist italian, cunoscut ca editor al textelor greceşti şi romane. Pentru
detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Giovanni Franciosi, Della vita e delle opere di Carlo Sigonio,
Modena, 1872.
1179
Textul apărut sub numele de Istoria românilor la care se fac trimiteri în Hronica românilor este redactat
de Gheorghe Şincai, în încercarea de a face legătura între istoria narativă a lui Samuil Micu şi formula
analistică adoptată de Hronica sa. Textul cuprinde o preyentare generală a istoriei romane şi este publicat în
Calendarul de la Buda pe anul 1807. Pentru identificarea acestui text şi conţiutul său vezi Mihai Alin
Gherman, Un text istoric necunoscut al lui Gheorghe Şincai, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia,
XLIII, 1-2, 1998, pp. 31-49.
1180
Socrates (cca. 469-399), filosof grec, a pus bazele filozofie sophiste. Pentru detalii despre viaţa şi opera
autorului vezi Catholic Encycopedia, www.newadvent.org/cathen/14119a.htm
1181
Credem că este vorba de Soiterus Menyhért (Melchior), autor al lucrării De bello Pannonico, per
Illustrissimum Principem Dominum ac Dominum Fridericum Comitem Palatinum Rheni Bavariaeque Ducem
perque optimum, adversus Soleymannum Turcarum Tyrannum & Amyram, Imperatoris Caroli. V.
Caesarisque Ferdinandi, Augusta Vindelicorum, 1538. Pentru identificarea autorului vezi Szinnyei József,
Magyar irók élete és munkái, www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/s/s24349.htm
1182
Autor neidentificat.
1183
Thomas Spalatensis Archidiaconus (1200-1268), autor al lucrării Historia Salonitanorum atque
Spalatinorum pontificum. Pentru detalii despre autor vezi Thomae Archidiaconi Spalatensis, Historia
Salonitanorum atque Spalatinorum pontificum (History of the bishops of Salona and Split), Edited by Damir
Karbic, Mirjana Matievik-Sokol, James Ross Sweeney, Budapest, New York, Central European University
Press, 2006.
1184
Credem că este vorba de Stephanus Byzantinus, sec. VI, autor al unui important dicţionar geografic,
Ethnica. Fragmente din lucrarea sa s-au păstrat în lucrarea lui Constantinus Porphyrogenetus, De
administrando imperio, utilizată de Gheorghe Şincai. Pentru detalii despre autor şi lucrare vezi Dictionary of
Greek and Roman Biography and Mythology, Edited by William Smith. Illustrated by numerous engravings
on wood, vol. 1-3, Boston, 1870, disponibil integral în cadrul proiectului Making of America, Michigan’s
University, http://www.ancientlibrary.com/smith-bio/3237.html

287
 149. Svetonius1186 (113)
150. Syropulus1187, Historiae concilii Florentini (1437)
151. Szegedi1188, Trip. Regni Hungariae (1707)
152. Szentiváni1189, Dissert. Paral. (1095)
153. Szindi János1190 (1599)
154. Taube1191 (1738)
155. Tertullianus1192, in libro Adversos Iudaeos (174)
156. Theodoretus1193 (376)
157. Thuanus1194 (1552)
158. Timon Samuel1195, Epitome chronologica (998)

1185
Maciej Stryikowski (1547 – după 1582), cronicar polonez, autor al lucrării Kronika Litewska, Ed. I
Königsberg, 1582, în care a abordat şi problema originii românilor. Vezi Adolf Armbruster, Romanitatea
românilor, p. 118.
1186
Suetonius (cca. 69/75-130), istoric latin, autor al lucrării De vita Caesarum, Ed. 1, Roma, 1470. Pentru
detalii despre autor şi lucările sale vezi William Smith, op. cit., http://www.ancientlibrary.com/smith-
bio/3263.html
1187
Sylvester Sguropulus (Syropullus), autor al lucrării Vera historia unuionis non verae inter Graecos et
Latinos, sive Concilii Florentini exactissima narratio, Hague, 1660. Pentru identificarea autorului vezi
William Smith, op. cit., www.ancientlibrary.com/smith-bio/1716.html
1188
Credem că este vorba de Szegedi János (1699-1770), iezuit, autor al lucrării Tripartitum Juris Ungarici
Tyrocinium, juxta ordinem titulorum operis tripartiti, sacris canonibus accommodatum, Tyrnaviae, 1734.
Pentru detalii despre viaţa şi lucrările autorului vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
http://www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/sz/sz25912.htm
1189
Este vorba de Szentivány Márton (1633-1705), cronicar maghiar, autor al lucrării Dissertatio
Paralipomenica rerum memorabilium Hungariae. Ex parte primo decadis tertiae, Curiosum et Selectiorum
Variarum Scientiarum Miscellaneorum. Ab ipso Authore excerpta et separatim edita, Tyrnaviae, 1699. Este
primul autor maghiar care, după cronicarii din vremea lui Mihai Viteazul, susţine originea romană a
românilor. Pentru detalii despre autor vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, pp. 189-191 şi
Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái, http://www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/sz/sz26306.htm
1190
Autor neidentificat.
1191
Autor neidentificat.
1192
Quintus Septimus Floreus Tertullianus, sec. II-III, scriitor creştin. Pentru detalii despre viaţa şi lucrările
autorului vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/14520c.htm şi Henry Wace, op. cit.,
http://www.ccel.org/ccel/wace/biodict.t.html
1193
Theodoretus (cca. 393-457), episcop de Cyrus, teolog. În domeniul istoriei este autor al lucrării Historia
ecclesiastica libri V, în care se regăsesc autori ca Eusebius, Rufinus, Socrates, Sozomenul. Pentru detalii
despre viaţa şi lucrările autorului vezi Catholic Encyclopedia, www.newadvent.org/cathen/14574b.htm şi
Henry Wace, op. cit., http://www.ccel.org/ccel/wace/biodict.t.html
1194
Credem că este vorba despre Jaques-Auguste de Thou, conte francez care s-a pronunţat în a doua jumătate
a secolului al XVI-lea despre originea românilor prin lucrarea Historiarum sui temporis libri LVIII, Ed.
Franceză, Basel, 1742. Pentru detalii despre acest erudit vezi Samuel Kinser, The Works of Jaques-Auguste de
Thou, Hague, 1966.

288
 159. Timon Samuel, Imagine Hungariae novae, 133 (1174)
160. Trebellius Pollianus1196, In Claudium II (269)
161. Tripartitum1197 (1514)
162. Troester1198 (1493)
163. Ureche Vornicus1199 (1498)
164. Usus1200 (274)
165. Vanderbech1201, Apologia (1719)
166. Verancius1202 (1540)
167. Wassemberg1203, Gesta Vladislai IV (1621)
168. Windisch1204, Kurzgefasste Geschichte von Hungarn (1720)

1195
Samuel Timon (1673-1736), iezuit slovac autor al lucrărilor Imago antiquae Hungariae, Viennae, 1754,
Imago novae Hungariae, Viennae, 1754, în care a acordat un spaţiu apreciabil Daciei antice şi problemei
romanităţii românilor. Vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p. 257.
1196
Trebellius Pollio, scriitor latin căruia i se atribuie contribuţia la lucrarea Historia Augusta. Pentru detalii
despre autor vezi William Smith, op. cit., www.ancientlibrary.com/smith-bio/3504.html
1197
Tripartitum-ul lui Werbőczy István, cod de legi elaborat în anul 1517, după răscoala lui Gheorghe Doja
(1514). A fost urmat de Approbatae şi Compilatae, împreună reglementând regimul juridic al Transilvaniei.
1198
Johann Tröster ( mort în anul 1670), cronicar sas, autor al lucrării Das Alt –und Neu – Teutsche Dacia.
Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenbürgen, Ed. I, Nürnberg, 1666. Pentru contribuţia aceastui autor
la teza romanităţii românilor vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, pp. 195-197.
1199
Este vorba de Grigore Ureche (cca. 1590-1647), reprezentant al umanismului român în secolul al XVII-
lea, creatorul istoriografiei româneşti naţionale, cunoscut pentru lucrarea Letopiseţul Ţării Moldovei. Pentru
detalii despre viaţa şi opera autorului vezi Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie P. P. Panaitescu,
Bucureşti, 1958.
1200
Autor neidentificat.
1201
Credem că este vorba despre Michael Schendos Vanderbech, medic grec, autor al unei descrieri a Olteniei
(1720) în care remarcă antichităţile romane: Historica-physico-topographica Valachiae Austriacae
subterranea descriptio, apul S. Köleseri, Auraria Romano-Dacica, ed. J. Seivert, Posonii, 1780. Pentru detalii
despre acest autor vezi C.D. Fortunescu, Auraria romano-dacica, în Arhivele Olteniei, XVI, 1937, pp. 263-
276.
1202
Anton Verancsics (1504-1573), diplomat în slujba regelui Ferdinant I, episcop de Alba Iulia, ajuns
cardinal şi vicerege sub urmaşul lui Ferdinant I. Autor al lucrării, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et
Transalpinae, în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores, II, Pesta, 1857. În lucrare autorul afirmă
romanitatea românilor. Pentru detalii despre autor şi lucrare vezi Adolf Armbruster, Romanitatea românilor,
pp. 100-101 şi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
www.mek.oszk.hu/03600/03630/html/v/v29573.htm
1203
Credem că este vorba de Wassenberg Everhardus (1610-1667), autor al lucrării Flori Germanici sive
Gestorum in Germania bellorum libri quatuor, Cologne, 1640. Pentru identificarea autorului vezi CAMENA -
Corpus Automatum Multiplex Electorum Neolatinitatis Auctorum, Abteilung HISTORICA & POLITICA,
Lehrstuhl für Neuere Deutsche Literatur am Germanistischen Seminar der Universität Heidelberg, Prof. Dr.
Wilhelm Kühlmann, in Kooperation mit Rechenzentrum und Bibliothek der Universität Mannheim,
http://www.uni-mannheim.de/mateo/camenahist/autoren/wassenberg_hist.html

289
 169. Wolf Andreas1205, Historia Moldaviae (1727)
170. Zay1206 (1554)
171. Zaluski1207, Epistolae (1671)
172. Zavodski1208 (1616)
173. Zermegi1209 (1526)

1204
Karl Gottlieb Windisch (1725-1793), erudit german. Dintre lucrările sale menţionăm Kurzgefasste
Geschichte der Ungarn von den ältesten, bis auf die itzigen Zeiten, Pressburg, 1778; Politische,
geographische und historische Beschreibung des Königreichs Hungarn. Pressburg, 1772. Pentru detalii
despre autor vezi Szinnyei József, Magyar irók élete és munkái,
http://mektukor.oszk.hu/03600/03630/html/w/w30643.htm
1205
Andreas Wolf, autor al scrierii Beiträge zu einer statistisch-historiche Beschreibung des Fürstenthums
Moldau. Pentru identificarea autorului vezi Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, Bucureşti,
1928-1929.
1206
Credem că este vorba de Zay Ferenc (1505-1570), autor al lucrării Historia de Belgradi amissione et
causis, 1521. Pentru identificarea autorului vezi Kulcsár Péter, op. cit.,
www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm
1207
Andrzej Chryzostom Załuski (1650-1711), episcop de Warmia, autor al lucrării Epistolae historico-
familiares (1709-1711). Pentru detalii despre autor vezi Wikipedia The Free Encyclopedia,
www.pl.wikipedia.org/wiki/Andrzej_Chryzostom_Załuski
1208
Credem că este vorba de Závodski György (1569-1657), autor al lucrării Diarium (1586-1657). Pentru
identificarea autorului vezi Kulcsár Péter, op. cit.,
www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm
1209
Este vorba de Zermegi János (1504-1584), autor al lucrării Historia rerum gestarum inter Ferdinandum
et Joannem Ungariae reges usque ad ipsius Joannis obitum, Ed. I, Amsterdam, 1662. Pentru identificarea
autorului vezi Kulcsár Péter, op. cit., www.bkiado.hu/netre/Netre_kulcsár/ANNOTATIONES1.htm

290
 VI. 9 Arheologia cuvintelor: semantica istorică

“ nu numai că o limbă reflectă istoria unui popor, dar este capabilă să-i condiţioneze
mentalitatea şi obiceiurile”1210

Scanarea Hronicii românilor la nivelul limbajului, în numele unei investigaţii

interdisciplinare istorico-filologice, în ceea ce am numit arheologia cuvintelor,
deconstrucţia textului produs, până la unitatea sa de bază, are ca finalitate surprinderea
reperelor gândirii istorice a lui Gheorghe Şincai.
Tipul textului supus investigaţiei a reclamat caracteristici motivate prin tipul şi
destinaţia lucrării: stil variabil, care îmbină naraţiunea cu verva polemică, respectarea liniei
cronologice a evenimentelor tratate, limitarea şi adaptarea vocabularului operaţional în
funcţie de subiectul tratat. Limbajul lucrării poate fi astfel departajat în două categorii:
1. limbajul surselor din care este preluată informaţia şi care conservă,
fiecare, particularităţi specifice, în funcţie de genul pe care îl reprezintă.
2. limbajul propriu autorului, cristalizat prin intervenţiile personale în/la
textele cu care operează.
Având în vedere dimensiunile reconstituirii, care traversează mai multe perioade
istorice (de la anul 86 la anul 1739), precum şi varietatea tipologică a surselor din care se
transcrie – cronici, lexicoane, memorialistică, surse documentare (acte legislative,
privilegii, donaţii) - câmpul semantic este unul eterogen, mişcându-se de la sfera
domeniului politic, social, până la domeniul ecleziastic, fiecare dintre acestea mai vizibile
în funcţie de momentul istoric reconstituit sau de subiectul abordat.
Intervenţiile personale, dincolo de implicaţiile la nivel metodologic şi conceptual,
evidenţiază pasiunea, forţa scrisului,1211 la care se adaugă o notă de muzicalitate1212,

1210
Tullio de Mauro, Introducere în semantică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 65.
1211
Exemplu: […] Pentru că românii (mă iartă neamul mieu, căci scriu adeverul), după ce apucă la ceva ( zic
despre aceia a cărora viţă n-su fost numerată între familiile cele ce au fost stîlpii romanilor), mai toţi îşi uită

291
provenită din exerciţiul autorului în câmpul poeziei. De altfel, pentru a-i detecta virtuţiile
emotive, Hronica trebuie considerată oarecum de la distanţă, într-un act de gândire ulterior
lecturii1213.
Hronica lui Şincai este punctată de pledoarii, replici tăioase, invocaţii şi sentinţe1214,
într-un limbaj viu, direct şi într-o atmosferă în care cuvântul autorului este vehement1215 şi
plastic în polemică1216. Stilul lui Şincai este mai ales sentenţios, urmare directă a
preocupării sale de a evalua, a aprecia, a compara. În afară de acest ton şi înclinare
generală, scrisul său mai aduce expresii lapidare, cele mai multe de extracţie populară şi,
prin aceasta, pline de expresivitate (voiu adăuga niscai tîlcuri, se lingăreşte, nu se
nărăvesc, rău destul cînd cineva nu se ţine de cuvînt, căci oamenii se leagă cu cuvîntul,
dobitoacele cu funea, năravurile popeşti)1217.
Fragmentarea reconstituirii pe cele trei provincii româneşti (Moldova, Ţara
Românească şi Transilvania) a determinat o nouă selecţie a termenilor în jurul cărora se
ţese evenimenţialul, care conservă particularităţile geo-politice şi culturale carcateristice
fiecărei regiuni. Surprinderea evoluţiei politice a Ţării Româneşti şi Moldovei pentru
secolele XVII-XVIII, spre exemplu, este punctată de o terminologie axată pe surprinderea
specificului regimului politic dominant în epocă şi implicaţiile socio-culturale şi economice
generate de acesta : sultan, turc, agă, sfetnic, Poartă (Imperiul Otoman), haraci, etc.
Caracteristicile distincte ale Transilvaniei, sub raport politic şi, în special confesional, au

de sine, îşi uită de sîngele din care au fost prăsîţi, şi numai pre cei mişei îi înalţă, pre aceia îi rădică din
gunoiu, iară pre cei vrednici îi urgisesc, îi strică unde pot, ca ei sînguri să se vadă a fi temeiurile neamului
românesc. Pilde vii ţ-aş putea aduce aici, dară acelea se vor typri după răposarea mea, ca nu cumva să ma
gonească iarăş taurii cei graşi din cucuruze şi se mă străbungă iarăş ţapii cu coarnele cele ascuţite. (anul 1490,
p. 113).
1212
Exemplu: Fă bine şi aşteaptă reu. (anul 235, p. 32).
1213
Ibidem, p. 224.
1214
Exemplu: Vezi cum s-au mîncat românii pre sine însuşi! (anul 351,p.80); Vezi mîndria, se nu zic nebunia
amînduror nemurilor acestora, care credea că cu multe stoarceri de jurămînturi şi cu apărările unora asupra
altora, vor supune şie pre toţi românii (anul 1475, p. 89).
1215
Exemplu: Ziseiu că aş putea mai multe cuvînta, dară mă tem de limbile cele clevetitoare şi de creierii cei
goli carii lezne ar putea stîrn despre mine ce nici gîndesc cînd scriu acestea. (anul 1721, p. 341).
1216
Exemple: Nici te mira că Turoţie, Ranzan şi Bonfinie, prea carii i-au urmat istoricii, cei ce n-au ştiut
critica, aşa de orbeşte s-au lingărit craiului Matiaş [...] pentrucă tustrei erau prietenii lui, şi Bonfinie tocma de
el adus se scrie istoria ungurească (anul 1467, p. 70).
1217
Mircea Tomuş, op. cit., p. 222.

292
determinat în mod automat modificarea vocabularului operaţional, prin inserarea de termeni
care surprind particularităţile cadrului politic, de inspiraţie occidentală, sub girul căruia se
desfăşoară viaţa Principatului: împărat, consilier, unit, privilegiu, diplomat, uniune, etc. Un
segment important, la nivel semantic este subordonat, în deschiderea secolului al XVIII-lea,
problematicii Unirii românilor din Transilvania cu Biserica Romei, care reflectă discursul
ecleziastic al lui Gheorghe Şincai1218. Ponderea ocupată în acest context de termeni precum
unit, unire, supus, calvin, diplomă, religie, neam românesc, este de natură să reflecte rolul
şi importanţa acordată subiectului, reconstituit în baza surselor documentare, în vederea
potenţării veridicităţii.
Categoriile variate de termeni, de la denominaţiile confesionale, la cele politice sau
educaţionale (şcoală, lumină) susţin flexibilitatea şi esenţa iluministă a discursului lui
Gheorghe Şincai.
Scriind într-un moment în care limba literară nu era fixată, Şincai se simte dator să
explice o serie de cuvinte care nu erau cunoscute, spre exemplu, ardelenismele sau
regionalismele, prin cuvinte folosite în alte regiuni1219 sau neologismele, glosate în cuvinte
populare1220.
Mirajul Romei şi al limbii latine l-a împins pe Şincai, ca şi pe ceilalţi reprezentanţi ai
Şcolii Ardelene, să acorde precădere elementului latin faţă de cel neolatin şi nu numai în
lexic, ci chiar şi în structura şi topica frazei1221.
Departe de a fi o cercetare exhaustivă sau o recomandare expresă în câmpul
istoriografiei româneşti actuale, ci doar o provocare culturală la început de drum, rezultatul
concret al muncii de investigaţie desfăşurată la nivel semantic asupra lucrării Hronica

1218
Pentru acest subiect vezi Corina Teodor, Secvenţe de istoria bisericii cuprinse în “Hronica românilor…”
a lui Gheorghe Şincai, în Libraria Studii şi cercetări de bibliologie Anuar III, 2004, pp. 203-208.
1219
Exemple: boieri (nemeşi), zece acao (patruzeci de vedre sau ferii ardeleneşti), corastra (adecă laptele cel
dintîiu fătat).
1220
Exemple: amici (prieteni), analogia sau asemănarea, amnestie sau ertare, bombarde sau tunuri, consiliari
(sfetnici). Vezi Florea Fugariu, Limba lui Şincai în Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 1, pp.
CLXXIX-CXC.
1221
Ibidem, p. CCII.

293
românilor,1222 este, înainte de toate, un instrument de lucru, în vederea construirii şi
reconstituirii unor repere, pe care le reclamă o cercetare sistematică a vocabularului uzitat
în Transilvania Luminilor.

1222
Vezi Pompiliu Teodor, Laura Stanciu, Iacob Mârza, Semantică politică iluministă în Transilvania (XVII-
XIX). Glosar de termeni, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2002; Iacob Mârza, Laura Stanciu, Sens şi
reprezentare în dinamica gândirii politice din Transilvania, (sec XVII-XIX). Dicţionar terminologic
explicativ). Bază de date, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2005. În cadrul acestor cercetări colective Hronica
românilor a fost investigată în această cheie de analiză.

294
 VI. 10 Hronica românilor - funcţii ale scrisului istoric

În cultura românească în general şi, în Transilvania în mod special, secolul al XVIII-lea

a reprezentat unul dintre cele mai complexe răstimpuri, prin confruntările şi schimbul viu
de opinii ce au avut loc în planurile social-politic şi cultural, ca şi prin trecerea de la o
dimensiune axiologică la alta. În condiţiile unei diversificări progresive a domeniilor de
creaţie, sesizabilă din a doua jumătate a veacului, istoriografia a continuat să rămână
prioritară în epoca iluministă, atrăgând, aproape obligatoriu, preocupările intelectuale din
spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est. Interesul pentru istorie nu reprezintă un exerciţiu
sporadic, ci o chemare detectabilă la nivel colectiv, căreia intelectualii români îi răspund
constant. Pe fondul conexiunii istorie-politică, scrisul istoric se subsumează unor
imperative politice, devine pragmatic, exprimarea făcându-se în termenii noilor aspiraţii
naţionale. Mesajul istoriografic din finalul secolului al XVIII-lea se cristalizează în
prelungirea programului politic românesc de la mijlocul veacului, exprimând în esenţă,
procesul de emancipare a poporului român1223.
Raportându-ne la climatul politic al ultimelor decenii ale secolului al XVIII-lea, la
ambianţa iozefină, care a încurajat manifestările intelectuale în încercarea de sustragere a
acestui segment de la acţiunile revendicative deschise, dar şi la ideologia iluministă, în
special la conceptul de Aufklärung, dorim să insistăm, porind de la Hronica românilor,
pusă în conexiune în principal cu scrierile de gen ale lui Samuil Micu1224, cel care a
impulsionat exerciţiul istoric al lui Şincai,1225 asupra a trei dintre funcţiile principale ale

1223
Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe, p. 138.
1224
Ne referim în principal la scrierile lui Samuil Micu: Brevis historia notitia originis et progressu nationis
Daco Romanae seu ut quidem barbaro vocabulo appelant Valachorum ab initio usque ad saeculum XVIII,
Vindobonae, 1778 şi Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
1225
[…] nu puţine, cele mai importante mărturii le-a cules, acum cîţiva ani, foarte eruditul Samuil Micu, în
lucrarea sa manuscrisă despre Originile romanilor din Dacia (daco-românilor), şi mai multe le-am prezentat
eu, în Extrasele mele, de-a lungul celor cinci ani, cît am zăbovit la Roma. Vezi Şcoala Ardeleană, Vol 2, p.
22.

295
scrisului istoric, care se detaşează ca idei forţă: funcţia identitară, funcţia compensatorie şi
funcţia pedagogică.
Trecutul istoric al unui popor este unul dintre cei mai puternici factori capabili să
asigure ideea de coeziune etnică, să ofere sentimentul unei identităţi comune, generatoare
de stabilitate, de securitate. Cu cât rădăcinile sunt mai adânci cu atât sentimentul unei
identităţi comune în conştiinţa colectivă este mai puternic. Ceea ce lipsea însă în
Transilvania în zorii epocii moderne era conştientizarea colectivă, manifestarea scrisă şi
popularizarea ideii identităţii naţionale, difuzarea ei în rândul mulţimilor. Este sarcina pe
care şi-o vor asuma de altfel toţi intelectualii ardeleni, ale cărei roade vor fi vizibile, mai
ales, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Vorbim despre perioada, în care se renunţă
treptat la iluminismul formulelor savante, accentul fiind transferat pe comunicarea cu
societatea, pas care se face, în primul rând, prin scrierea lucrărilor de istorie în limba
română. Liderii epocii se îndreaptă spre valorile culturale ale umanismului românesc, le
recepţionează, le îmbogăţesc cu elemente noi, le activează, făcând din ele instrumente de
acţiune şi transformând istoriografia într-o modalitate identitară1226.
Pe aceste coordonate, unul din marile merite ale lui Gheorghe Şincai este dat de
transcrierea în limba română a textelor istoricilor greci, latini sau bizantini, de efortul de a
scoate la lumină informaţia preţioasă a surselor începutului evului mediu, de a face
accesibil un bogat material în limbile germană, maghiară, italiană sau franceză, ceea ce
pentru a doua jumătate a secolului al XVIII-lea reprezintă un câştig de proporţii, atât în
materie de limbă, cât şi sub aspectul valorii informaţiei pusă în circulaţie, chemată să
susţină mesajul naţional.
Scrisul istoric ocupă un loc principal tocmai datorită faptului că acesta concentrează în
sine tendinţele din celelalte domenii şi, mai puternic decât acestea, scrisul istoric
influenţează conştiinţa colectivă prin ponderea acordată unor concepte cheie, care susţin
identitatea naţională: neam, popor, român, roman, limbă, patrie1227. Sunt concepte cu un
grad mare de repetabilitate în scrierile istorice ale vremii, sesizabile nu doar la Samuil Micu

1226
Pompiliu Teodor, Sub semnul Luminilor, p. 52.
1227
Pompiliu Teodor, Iacob Mârza, Laura Stanciu, op.cit.

296
şi Gheorghe Şincai, ci şi la Petru Maior sau Ioan Budai-Deleanu. Pe aceste coordonate
finalitatea istoriei la Şincai, capătă, dincolo de conotaţiile ştiinţifice, evidente conotaţii
politice, înscriindu-se în tendinţele momentului.
Scopul operei istorice este unul foarte clar: trezirea conştiinţei naţionale, conştientizarea
identitară căci „[...] urât lucru iaste rumânului să nu ştie istoria neamului său, că vedem
cum toate neamurile au scris lucrurile mai marilor săi”1228. Scrisul istoric contribuie la
naşterea unei imagini de sine pozitive, configurată în manieră concurenţială într-o perioadă
în care Transilvania Luminilor devine teatrul de desfăşurare a unei curse pentru prioritate,
continuitate, autohtonie1229. Teoria istorică latină, problema originii, unităţii şi continuităţii,
formulată în termenii umanismului şi preiluminismului cantemirian şi reluată la un nivel
superior de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, printr-o fundamentare ce se doreşte ştiinţifică,
argumentată, reprezintă reperul de bază de care este ancorată imaginea identităţii naţionale:
Si fuerat Molis Romanam condere gentem!...Nos documenta damus, qua simus origine
nati1230. Prin Samuil Micu ideii latine i se dă o nouă finalitate strâns legată de obiectivele
mişcării politice naţionale. La ambii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene argumentarea istorică
în susţinerea noii construcţii ideologice este în primul rând una cantitativă. În special, la
Şincai impresionează numărul mare de izvoare folosite, cu precădere sursele străine, pentru
demonstrarea veridicitaţii afirmaţiilor istorice. Această argumentare cantitativă apare cu
atât mai imperioasă în contextul vremii, când istoria devine un instrument de acţiune
politică: […] istoricii cei mai mulţi nu cearcă se scrie adevărul, ci numai cum se înalţe pre
un neam, ca se-i dobîndească bunăvoinţa şi se surpe prea altul”1231.
Acelaşi aspect este detectabil şi în lucrările Brevis historica notitia sau Scurtă
cunoştinţă a istoriei românilor. Este o manieră de tratare care va dezvolta, începând cu
Samuil Micu, o temă foarte populară, cea a străinului nepărtinitor, orientată spre susţinerea
identităţii naţionale în exterior1232 căci „[...] nu l-au spus nici din dragoste faţă de

1228
Samuil Micu, Scurtă conoştinţă a istoriei românilor în Şcoala Ardeleană, Vol 1, p. 223.
1229
David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, p. 514.
1230
Ggeorghe Şincai, Chronicon Daco-Romanorum sive Valachorum et plurium aliarum Nationum […], f.1r.
1231
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol. 1, p. 548.
1232
Sorin Mitu, op. cit., p. 74.

297
naţionalitate, nici din speranţa vreunui premiu, nici de teamă fiincă nu au avut nimic de
sperat, nici de temut din partea lor şi nici n-au putut şi fiincă nu minţeşte gratuit, urmează
că, dacă au scris unele lucruri strălucite despre români, acelea au fost întru totul adevărate
deoarece nu a rămas nici un motiv de linguşire”1233. La 1796 în Scurtă cunoştinţă, Micu
afirma: „[...] Scriitorii cei învăţaţi şi înţelepţi toţi scriu şi strigă cum că românii cei din
Dachia sunt din romanii cei vechi pe care i-a aşezat în Dachia împăratul Traian. Nici se
poate zice că aceşti scriitori au părtinit şi au vrut să placă românilor, de vreme ce nici de un
neam nu au fost cu românii, nici nu au nădăjduit ceva de la ei”1234.
O altă trăsătură importantă a scrisului istoric orientată în aceeaşi direcţie a susţinerii
identităţii naţionale este tendinţa clară de cuprindere a istoriei românilor în tratări unitare,
neprovinciale, de la antichitate la epoca contemporană. Se impune în acest sens Hronica lui
Şincai, o operă masivă, de răbdare, din al cărei titlu este vizibilă reluarea ideii cantemiriene
de istorie a toată Ţara Românească: Hronica românilor şi a mai multor neamuri, încât au
fost ele aşa de amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele unora fără de
cele ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a 34 de ani
culeasă.
Trecutul şi problema originilor, elemente importante ale procesului de autodefinire,
primesc, mai întâi prin Samuil Micu şi ulterior prin Gheorghe Şincai o importanţă majoră,
sesizabilă nu doar în scrierile istorice dar şi în cele filologice1235. Întoarcerea la istorie, la
trecutul generator de energii pozitive devine o adevărată defulare în contextul unui prezent
cel mai adesea descurajant, datorat menţinerii românilor într-un statut de inferioritate din
punct de vedere politic şi social. Din trecut, din strălucirea acestuia1236 sunt preluate şi
popularizate prin scrisul istoric elementele de rezistenţă naţională1237. Cunoaşterea istorică

1233
Pompiliu Teodor, Evoluţia gândirii istorice româneşti, p.18.
1234
Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor în Şcoala Ardeleană, Vol 1, p. 238.
1235
Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae, Vindobonae, 1780;
Gheorghe Şincai, Elemnenta linguae Daco-Romanae sive Valachicae, Buda, 1805. Vezi Samuil Micu,
Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Studiu introductiv, traducerea textelor şi
note de Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
1236
Exemplu: Roma, stăpîna neamurilor şi doamna lumei (anul 409, p.115).
1237
Exemplu: Batăr de ar urma lui Traian şi oblăduitorii românilor! Şi ar băga întră dînşii întîiu învăţăturile
cele frumoase, a doaoa toate meşteşugurile, barem cele mai de treabă şi mai de lipsă ca se nu se urluiască

298
dobândeşte astfel rolul de leac universal, devine cheia rezolvării tuturor problemelor într-o
dimensiune compensatorie1238.
Importantă apare finalitatea acestei funcţii, aceea de oferire a unei perspective asupra
viitorului. Posibilitatea exprimării în scris este strâns legată de speranţa modificării
regimului constituţional, fapt sesizabil în special în ultimul deceniu al secolului al XVIII-
lea pe fondul reluării mişcării revendicative a Supplexului, în care s-au implicat activ şi
reprezentanţi ai Şcolii Ardelene. Prin istorie, prin scrisul istoric se deschide o poartă a
încrederii în reformare prin raţiune, argument, logică, în rezonanţă cu mentalitatea generală
a epocii, dominată de imaginea bunului împărat1239.
Dacă istoria devine o modă în Transilvania Luminilor este pentru că ea se leagă de o
anumită conştiinţă a prezentului, de un presentiment pozitiv al viitorului1240. Putem reuşi nu
pentru că suntem oameni, ci pentru că suntem români, numai descendenţa din rasa latină şi
trecutul glorios pot reprezenta argumente pertinente şi eficiente, capabile să ne inspire o
încredere reală în posibilităţile noastre de progres1241. Din trecut, din măreţia trecutului se
proiectează umbrele istoriei naţionale pentru a fortifica aspiraţiile prezentului. Întoarcerea
permanentă către trecut nu rămâne astfel fără finalitate, riscând să devină o simplă
nostalgie, ci este valorificată prin scrisul istoric şi transformată într-un suport moral, o armă
politică, într-un sprijin pentru revendicările naţionale.
Înscrise în mentalitatea generală a epocii, textele istoricilor la care am făcut referinţă şi
care anunţă naşterea istoriografiei moderne, accentuează funcţia pedagogică a scrisului
istoric, indispensabilă progresului naţiunii. Această insistenţă rezonează cu principiile

românii pre alte neamuri. Aceasta de se va face, crede-mă românii vor fi dintră cei mai fericiţi. (anul 110, p.
16).
1238
Sorin Mitu, op cit., p. 262.
1239
Gheorghe Şincai este cel care aduce, cu orice ocazie, elogii împăraţilor Habsburgi, cu precădere Iosif al
II-lea, despre care afirmă în Elegia: El, care zău că era demn să trăiască, în veci. A se vedea în acest sens
Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, p. 413. În aceeaşi direcţie amintim şi contribuţia sa la
Onomasticonul în mai multe limbi dedicat lui Iosif al II-lea, apărut la Buda în anul 1805. A se vedea Arpád
Bitay, O poezie românească a lui Gh. Şincai, în Dacoromania, II, 1921-1922, p. 680-681; Tot pentru
Gheorghe Şincai invocăm referinţele regăsite în Hronica Românilor, Vol 3, p. 287: [...]Doi Iosif au împăraţit
din augusta Casa Austriei şi amândoi au fost foarte minunaţi; al doilea, supt carele au resufleţit românii şi eu
atunci înflorind mult puteam”.
1240
Nicolae Bocşan, op. cit., p. 278.
1241
Sorin Mitu, op cit., p. 261.

299
Aufklärungului care aşează istoria într-o nouă dimensiune prin imprimarea unei finalităţi
pragmatice, utilitare. Începând cu Samuil Micu şi continuând cu Gheorghe Şincai, istoria se
transformă într-o pedagogie mobilizatoare a naţiunii: „[...] istoria este dascălul tuturor
lucrurilor şi bisericeşti şi politiceşti, că ea nu numai cu cuvinte ci şi cu pilde adeverează
ceea ce învaţă”1242. Mesajul lui Samuil Micu nu este unul singular sau izolat. Gheorghe
Şincai sau Petru Maior au susţinut şi reluat, sub diferite formulări această idee, detectabilă
şi la cronicarii Miron Costin, Radu Popescu, Radu Greceanu şi mai apoi la Stolnicul
Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir1243. Vocaţia pedagogică, profesarea acesteia şi mai ales
formaţia intelectuală a celor care scriu istoria îi determină să evalueze actul de cultură prin
prisma intereselor imediate ale poporului român. Istoria este solicitată să ofere lecţii utile
societăţii, să fie un mijloc de educaţie, o „magistra vitae” a naţiunii. Pentru istoricul
iluminist formularea historia magistra vitae est, evocă, atât teritoriul filosofiei, care trebuia
în concepţia epocii, să domine orice activitate umană, cât şi iluminarea generală a maselor,
pe care o presupunea curentul1244.
Samuil Micu este primul care începe să scrie o istorie a neamului său cu sentimentul că
trebuie să îndeplinească o misiune, să umple un gol în cultura naţională1245. Scrisul său
istoric este depozitarul îndemnului la efort, la luminare prin cunoaşterea trecutului: „ [...]
cuvântătorule rumâne primeşte această puţintică dar cu multă osteneală şi priveghere
adunată istorie a neamului tău şi, au tu te nevoeşte, au, de nu poţi tu, îndeamnă şi ajută pre
alţii carii pot ca mai pre lung şi mai pre larg, lucrurile româneşti, să le scrie şi la tot neamul
cunoscute să le facă ca cei buni să se laude întru neamurile neamurilor, iar cei răi şi cei
nevrednici să se ruşineze şi să înceapă a lepăda simţirea cea dobitocească şi a fi oameni
rumâni, adică de săvârşit, că mult iaste a fi născut rumân”1246. Sunt principii preluate şi
duse mai departe de Gheorghe Şincai, într-un remarcabil efort căruia i-a consacrat întreaga

1242
Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă, în Şcoala Ardeleană, Vol 1, p. 223.
1243
Mihai Alin Gherman, op. cit., p. 65.
1244
Ibidem, p. 67.
1245
Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe, p.132.
1246
Samuil Micu, Scurtă cunoştinţă, în Şcoala Ardeleană, Vol 1, p. 224.

300
lui viaţă: „[...] tot scopul mieu a fost şi este ca în Hronica aceasta să adevereze acelea care
sunt de lipsă spre înţelegerea şi ştiinţa istoriei românilor”1247.
Programul de luminare are ca menire, în această perspectivă istorică ridicarea calitativă,
prin cultură, a comunităţii, deplasând centrul de greutate al acţiunii de la individ la întreaga
colectivitate naţională. Preferinţa pentru redactarea integrală a operei în limba română
(numai versiunea prescurtată este redactată în limba latină) o explică tocmai prin simplul
motiv al accesibilităţii operei sale tuturor românilor. Hronica lasă să răzbată iubirea de
neam, patriotismul fiind considerat de Şincai cea mai mare calitate a unui istoric, scopul ei
fiind acela de a-i înălţa pe români. Accentuarea funcţiei pedagogice în scrisul istoric al lui
Samuil Micu şi Gheorghe Şincai trebuie privită în strânsă legătură cu implicarea celor doi,
în special a lui Şincai în dezvoltarea sistemului educaţional pentru românii ardeleni, cu
eforturile puse în slujba triumfului spiritului laic în principalele domenii de creaţie.
Scrisul istoric al celor doi, asupra cărora am insistat prin prisma similitudinilor şi
apropierilor detectabile la nivelul discursului exersat, mult mai evidente, comparativ cu
Petru Maior sau Ioan Budai-Deleanu, purtători ai unei noi faze istoriografice, reprezintă o
treaptă în cadrul unui proces evolutiv, o punte spre modernitate în tendinţa de racordare la
valorile discursului european. Eşantionul intelectual, dacă îl putem numi aşa, reprezentat
prin Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu îşi va asuma misiunea de deschidere completă a
discursului istoric ancorat între erudiţia Secolului Luminilor, imperativul sintezei şi
comandamentele epocii. Funcţiile pe care le-am avut în vedere în scrierile amintite sunt
marcate de complementaritate, într-un efort conştient de susţinere şi afirmare a profilului
naţional pe fondul climatului politic şi ideologic pe care îl oferă finalul veacului al XVIII-
lea în Transilvania.

1247
Gheorghe Şincai, Hronica românilor, Vol 3, p. 283.

301
Concluzii

Abordarea temei Gheorghe Şincai: discurs istoric în Hronica românilor a urmărit, prin
procedeul deconstrucţiei, în formula analizei sursologice, o investigaţie interdisciplinară
a scriiturii, de tip istorico-filologic, capabilă să pătrundă dincolo de nivelul epidermic al
textului, în vederea unei îmbogăţiri a exerciţiului istoriografic asupra subiectului, care
reclama o actualizare a cercetărilor. Opţiunea pentru un segment tematic concis o motivăm
prin intenţia realizării unor clarificări punctuale asupra tuturor compartimentelor discursive
şi nivelelor de lucru, pe care această lucrare complexă le relevă.
Investigaţiile aplicate au fost precedate de două direcţii de lucru: un bilanţ istoriografic,
care a urmărit, în principal, inventarierea contribuţiilor româneşti şi universale asociate lui
Gheorghe Şincai şi reconstituirea contururilor biografiei intelectuale. Pentru prima direcţie
urmărită, parcurgerea producţiilor a pus în lumină, atât cercetări fragmentare, majoritatea
vizând reconstituiri de tip monografic sau abordări generaliste, în contextul Şcolii Ardelene,
cât şi posibile modele, care au oferit sugestii metodologice benefice, complementare
demersului nostru. În privinţa analizei Hronicii, exerciţiile anterioare din jurul subiectului,
au preferat aceeaşi apropiere de suprafaţă, care nu au reuşit deschiderea laboratorului istoric
pe care ţesătura discursivă îl concentrază, mai mult, au multiplicat, prin facilul transfer
bibliografic, o serie de clişee, cel mai cunoscut fiind acela de compilator.
Utilitatea capitolului care a urmărit refacerea contururilor biografiei intelectuale am
văzut-o prin prisma conexiunilor cu cercetările interdisciplinare recente asupra Şcolii
Ardelene, de care Gheorghe Şincai nu se poate disocia, dar şi a nevoii de actualizare şi
completare a informaţiei, în contextul deschiderii canalelor de comunicare cu istoriografia
europeană. Prin orientarea istoriografică susţinută de Pompiliu Teodor, analiza a capătat noi
dimensiuni, prin transferul definitiv al eforturilor de investigare pentru un subiect din
domeniul Şcolii Ardelene, pe un tip de abordare plurivalentă, care aşează la bază
deconstrucţia climatului ideologic, jocul comparaţiilor şi interferenţelor regionale, sondarea
din interior a textelor şi relaţionarea lor, producţiilor similare din epocă. Pe linia unei

302
formule de lucru exersată deja, cea a ecuaţiei context-text, dezideratul avut în vedere a
urmărit deplasarea accentului, de la simpla înregistrare monografică, evenimenţială, la
analiza rolului şi particularităţilor fiecărei etape formative - Târgu-Mureş, Cluj, Bistriţa,
Blaj, Roma, Viena, Buda, care au marcat traseul formativ al lui Gheorghe Şincai, prin
radiografierea influenţelor şi consecinţelor acestora, concretizate în preocupări, priorităţi
sau opţiuni care au răspuns comandamentelor epocii, dominate de filosofia Aufklärungului,
sau care au iniţiat şi definitivat proiecte proprii. Reconstituirea cadrelor formative s-a
realizat printr-o dublă sondare, a climatului general al Luminilor, care a orientat şi a
canalizat energiile creatoare ale veacului spre un domeniu sau altul, şi răspunsurile
personale la oferta ideologică a timpului, care au determinat la Gheorghe Şincai un traseu
particular de evoluţie, conturând portretul unui iluminist tipic în intenţie şi realizare.
Spre deosebire de alte producţii istorice ale timpului şi ale generaţiei din care se
revendică, Hronica românilor se prezintă ca o lucrare cu o structură particulară: întreaga ei
susţinere rezidă, de fapt, în cele două mari colecţii manuscrise inedite, Notata ex variis
authoribus şi Rerum spectantium, depozitate la Biblioteca Academiei Române din Cluj-
Napoca, mărturie a constanţei şi obstinenţei unui efort arheografic recuperator benefic
pentru istoriografia românească a secolului al XVIII-lea. Cele două colecţii înglobează,
dincolo de enciclopedismele veacurilor şi sistemelor de circulaţie a informaţiei istorice în
epocă, întregul proces de gândire, din partea autorului, a planului său de istorie a românilor.
Această structură particulară a condus la stabilirea unui tipar de lucru adaptat la forma şi
conţinutul lucrării, relevant pentru analiza discursului, în formula nivelelor de analiză, care
au oferit oportunitatea refacerii procesului de creaţie, în dimenisiunea sa evolutivă.
a) Nivelul 1 Notata ex variis authoribus
b) Nivelul 2 Rerum spectantium
c) Nivelul 3 Hronica românilor
Legătura acestor producţii s-a relevat, pe parcursul investigaţiilor ca una evidentă,
indestructibilă, sondarea lor în cheia interdepenedenţei, într-o manieră comparatistă, fiind
cea mai în măsură să ofere o perspectivă completă şi actualizată asupra dimensiunilor reale
şi atributelor discursului istoric la Gheorghe Şincai. Studiul acestui fundament documentar

303
a constituit, totodată, un exerciţiu care a permis adâncirea unor semnificaţii ale
iluminismului european regional: amploarea canalelor de comunicare ale vremii şi
solidaritatea intelectuală, care a facilitat accesul la informaţie, la cea documentară în mod
special. Valoarea acestor mărturii, care contrastează flagrant cu stadiul lor de conservare, a
determinat iniţierea unui demers de salvare şi prezentare în format electronic, finalizat în
momentul de faţă pentru Notata ex variis authoribus. Diversificarea continuă a
instrumentarului de lucru şi prezentare a informaţiei, coroborată cu necesitatea deschiderii
de noi direcţii, de extindere a frontierelor cunoaşterii în studiul iluminismului românesc în
context regional, reclamă la ora actuală, pentru acest tip de acţiune, imprimarea unei valori
de program.
Vizând o cercetare interdisciplinară, istorică cu elemente împrumutate din sfera
filologiei, demersul nostru a urmărit desfacerea scriiturii, ordonarea şi inventarierea tuturor
indicatorilor intra şi extratextuali, cu relevanţă pentru metoda şi concepţia istorică profesate
de Gheorghe Şincai. Pe linia obiectivului urmărit, decriptarea discursului istoric a fost
susţinută de formula analizei sursologice cantitative, cu ajutorul căreia am sondat gradual,
dinspre nivelul 1 până la nivelul 3 al Hronicii, modul în care autorul a înţeles să utilizeze şi
să se raporteze personal la materialul istoriografic cu care a operat, procedee care i-au pus
în lumină capacităţile în câmpul analizei şi interpretării istorice. Pe aceste trei nivele de
lucru, indicatorii intra şi extratextuali, concretizaţi în intervenţiile personale ale autorului
în/la sursele utilizate, purtătoare de sens şi semnificaţie, au permis accesul la laboratorul
istoric al lucrării, susţinând totodată interpretarea discursului, metodologic şi conceptual.
În ansamblul celor trei etape de creaţie, progresul cel mai vizibil, în raport cu vechea
tradiţie a cronicarilor, este constatat sub aspect metodologic, prin tot ceea ce cuprinde la
Gheorghe Şincai procesul de gestionare a surselor: citare, evaluare, comparare, conexiune,
transfer. Aceste procedee probează un exerciţiu istoric, încadrabil oricând rigorilor moderne
în cercetarea istorică, modelat de şcoala erudiţiei europene, căreia Gheorghe Şincai îi
datorează formarea sa ca istoric. Ni se dezvăluie astfel, o manieră de abordare care aduce
un plus de valoare, mai ales în ceea ce priveşte metoda critică în cercetarea izvoarelor.
Tiparele de lucru şi prezentare se rafinează progresiv, proporţional cu constanţa efortului şi

304
a influenţelor modelatoare, de la jurnalul istoriografic concentrat în Notata, la colecţia
sistematizată Rerum spectantium, până la formula analistică relevată de Hronica românilor.
În raport cu influenţele receptate, linia Mabillon, Tillemont, Muratori, istoriografia
Staatenkunde şi, mai ales, şcoala istoriografică maghiară de colecţionare a surselor,
propunem interpretarea demersului istoric al lui Gheorghe Şincai în manieră
complementară şi nu imitativă, prezenţa personală a autorului în tot acest proces de
acumulare, prelucrare şi prezentare neputând fi neglijată.
Acelaşi salt calitativ este probat şi la nivelul concepţiei istorice la baza căreia Gheorghe
Şincai aşează un exerciţiu istoriografic marcat de următoarele coordonate: evaluarea critică
şi imparţială a surselor utilizate, dublate de consideraţii de filosofia istoriei, interesul
crescut pentru cauzalitate, respingerea informaţiei necredibile şi a subiectivismului
autorilor, pledoaria pentru filtrarea, departajarea surselor pentru o reconstituire istorică
veridică, explicativă. Aceste procedee vizibile, uşor de urmărit în cele două diagrame
destinate unei parcurgeri fluente a textelor în cheia de analiză urmărită, completate de
existenţa unui proces interpretativ autonom a informaţiei utilizate, din partea autorului, şi a
unui exerciţiu personal corector, bazat pe interveţia în textul cu care se operează, constituie
tot atâtea argumente în favoarea respingerii ideii de preluare mecanică şi susţinere a unui
discurs care poartă amprentele erudiţiei şi modernităţii, revendicat de un istoric şi nu de un
cronicar.
Hronica românilor se prezintă ca o operă analistică savantă, în care naraţiunea,
interpretare şi explicitarea secondează încărcătura sursologică, documentară în special,
destinată să umple structura lucrării. Finalitatea ei ştiinţifică trebuie văzută tocmai în acest
raport cu extinderea orizontului documentar şi cu un evident progres în ceea ce priveşte
metoda istorică. Bogăţia de idei iluministe dublate de prezenţa constantă a spiritului critic,
se asociază acestei mase documentare de proporţii evidenţiind, o dată în plus, funcţia
naţională şi socială pe care Şincai o atribuie istoriei. Lipsa înclinaţiilor spre speculaţii de
fineţe, spre polemică, comparativ cu Petru Maior, este compensată de Şincai printr-o pagină
substanţial mai informată, care îi reflectă orizontul erudiţiei. Discursul istoric concentrat
între paginile acestei lucrări este marcat de două coordonate principale: reconstituirea, în

305
manieră reproductiv-narativă, şi argumentarea cantitativă, dar şi calitativă, a informaţiei
furnizate cititorului, ambele guvernate de stilul personal al autorului. Armonia acestei
“piramide funerare”, cum o numea Nicolae Iorga, vine tocmai din această omniprezenţă a
lui Gheorghe Şicai la fiecare pagină, asemenea unui fir roşu destinat să te ghideze prin
labirintul informaţional. Departe de a fi o lucrare care poate fi citită şi altfel decât cu
creionul în mână, Hronica românilor se deschide sub ochii cititorului printr-o gamă
întreagă de elemente, destinate să realizeze captarea atenţiei: pasiunea pe care autorul o
imprimă reconstituirii sale, limbajul viu şi direct, nuanţat de expresivitatea arhaismelor,
descrierile geografico-istorice detaliate sau frânturile autobiografice inserate în text, care
realizează o punte de legătură spre lumea şi oamenii unor secole trecute.
Analiza sursologică cantitativă, ca modalitate de sondare a laboratorului istoric în
dimensiunea evolutivă, a permis identificarea şi prelevarea de elemente care ilustrează, atât
continuitatea firească cu vechile tipare de scriere a istoriei - prezentare în formula
analistică, ponderea acordată surselor, absenţa sintezei – dar şi elemente care permit
discutarea sa ca istoric, în conformitate cu criteriile tip, stabilite de istoriografia problemei
ca borne ale unei istorii de tip modern: viziunea laică, prezenţa spiritului critic, cultivarea
unei istorii explicative, lărgirea orizontului istorico-geografic la care se adaugă întreaga
gamă de procese vizibile în structura lucrării (evaluare, analiză, comparare, confruntare,
confirmare, respingere, conexiune, transfer, interpretare).
Rezultatele obţinute pe acest tip de investigaţie permit pentru subiectul abordat -
Gheorghe Şincai: discurs istoric în Hronica românilor - susţinerea detaşării de clişeul
compilatorului, al simplului cronicar, impersonal şi adesea confuz, precum şi
reconsiderarea contribuţiei sale recuperatorii, prin prisma rolului jucat în dezvoltarea
istoriografiei româneşti din veacul Luminilor, ca fundament stimulativ şi irefutabil al
sintezelor viitoare.

306
 Bibliografie

A. IZVOARE INEDITE

1. Archivo storico della Congregatione di Propaganda Fide, Fondo S. C. Collegio

Urbano,Vol. 10.
2. Notata ex variis authoribus per G. Gabrielem Sinkay ordinis S. Basilli M.
Transylvanum, Anno 1775, Vol. I-III (tom I-XXVII). Biblioteca Academiei
Române, Filiala Cluj-Napoca, ms. nr. 545-547.
3. Rerum spectantiun ad universam gentem Daco-Romanum seu Valachi cum
summaria collectio ex diversis authoribus facta a Georgio Sinkai de eadem
secundum ordinem chronologicum, Tom. I-III. Biblioteca Academiei Române,
Filiala Cluj-Napoca, ms. nr. 461-463.
4. Şincai, Gheorghe, Chronicon Daco-Romanorum sive Valachorum et plurium
aliarum Nationum in quantum eae ita commixtae vixerunt, ut fata et res gestae unius
absque ulterius fatis et rebus gestis rite deduci et exarari nequeant, intra multorum
annorum curricula magno cum labore et fatigo e pluribus Auctoribus editis,
Diplomatibus, Manuscriptis et Inscriptionibus collectum et ad annos Aerare
chrestianae digestum per Georgium Sinkai de Eadem AA. LL. Philosophiae et SS.
Theologiae Doctorem, emeritum primumque per Magnum Transylvaniae
Principatum Scholarum Nationalium Graeco-Catholicarum Directorem,
emeritumque in Regiae Universitatis Hungaricae Typographia Typi correctorem et
interimalem Censorem valachicum, Biblioteca Central Universitară, Cluj-Napoca,
ms. nr. 2324.
5. Şincai, Gheorghe, Hronica românilor şi a mai multor neamuri […], Vol. I-III,
Biblioteca Centrală Universitară, Cluj-Napoca, ms. nr. 592 (text integral în grafia
autorului).

307
6. Şincai, Gheorghe, Hronica românilor şi a mai multor neamuri […], Vol. I-III,
Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, ms. nr. 454-456. (text parţial în
grafia autorului).
7. Şincai, Gheorghe, Responsum ad crisim Josephi Caroli Eder in Supplicem Libelum
Valachorum Transylvaniae juxta numeros ab ipso positos, Biblioteca Academiei
Române, ms. nr. 600.
8. Şincai Gheorghe, Documente extrase din diferiţi autori, ms. autograf, Biblioteca
Academiei Române, Filiala Cluj-Napoca, nr. 543.
9. Şincai, Gheorghe, Continuatio Chronici Daco-Romanorum, Biblioteca Academiei
Române, Filiala Cluj-Napoca, ms. nr. 543.

B. IZVOARE EDITE

1. Bunea, Augustin Şematismul Venerabilului cler al Archidiecezei Metropolitane

Greco-Catolice de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900, Blaj, Tipografia
Seminarului Diecezan, 1900.
2. Costin, Nicolae, Letopiseţul Ţării Moldovei dela zidirea lumii până la 1601, ediţie
cu o introducere de Ioan Şt. Petre, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi
artă, 1942.
3. Cotore, Gherontie, Despre Articuluşurile ceale de Price, Ediţie îngrijită, cuvânt
introductiv, rezumat, bibliografie selectivă, indici Laura Stanciu, Prefaţă Iacob
Mârza, Alba Iulia, 2000.
4. Gavra, Alexandru, Precuvantare la Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai
multor neamuri, I, Buda, Tipografia Universităţii, 1844.
5. Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu vornicul, Introducere şi ediţie
critică de Constantin Grecescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1963.
6. Maior, Petru, Protopopadichia, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, glosar,
indici, rezumat, bibliografie selectivă Laura Stanciu, Prefaţă Pompiliu Teodor, Alba
Iulia, 1998.

308
7. Micu, Samuil, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963.
8. Micu, Samuil, Brevis historia notitia originis et progressu nationis Daco Romanae
seu ut quidem barbaro vocabulo appelant Valachorum ab initio usque ad saeculum
XVIII, Vindobonae, 1778.
9. Micu, Samuil, Şincai, Gheorghe, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae,
Studiu introductiv, traducerea textelor şi note de Mircea Zdrenghea, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1980.
10. Popp, Vasilie, Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi
învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre, Sibiu, 1838, Studiu
introductiv, ediţie, note, rezumat şi indice de Eva Mârza şi Iacob Mârza, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1995.
11. Roman-Negoi, Ana Maria, Laboratoarele istoriei. Notata ex variis authoribus per
G. Gabrielem Sinkay ordinis S. Basilli M. Transylvanum, Ediţie electronică, Cluj-
Napoca, Editura Argonaut, 2006.
12. Schematismus Dicasteriorum et Officialium Magni Principatus Transylvaniae pro
anno MDCCXCVI, Cluj, 1796.
13. Schematismus Dicasteriorum et Officialium Magni Principatus Transsylvaniae pro
anno MDCCC, Cluj, 1800.
14. Şcoala Ardeleană, Ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu,
Introducere Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Vol I-II, Bucureşti, Editura
Minerva, 1983.
15. Şincai, Gheorghe, Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae, composita ad
Samuele Klein de Szad, ord. S. Basilii M. In Collegio Graeci Ritus Catholicorum
Vindobonensi ad S. Barbarbaram Ephemerio: Locupletata vero, et in hunc ordinem
redacta a Georgio Gabriele Sinkai, Ejusdem ordinis, AA. LL. Phil. et S S. Th. D.
Vindobonae, Typis Josephi Nob. de Kurzbökh M.D.CC.LXXX.
16. Şincai, Gheorghe, Elegia Nobilis Transilvani, Georgii Sinkai de Eadem, AA. LL.
Philos. et SS. Theol. Doctoris Romani, in Magno Transilvaniae Principatu

309
 Scholarum Vernacularum Valachico-Catholicarum Emeriti Directoris, data ad
Auctorem Orodias, Magno-Varadino ipso Festo die S. Michaelis Archangeli A.,
1803, ex Episcopali Darabanthiano Tusculano, in “Ladislai Nagy de
Peretsen….Orodias”, M. Varadini, 1804.
17. Şincai, Gheorghe, Autobiografia, text editat în Andrei Veress, A budai Egyetemi
Nyomda román kiadványainak dokumentumai 1780-1848, Budapest, Akadémiai
Kiadó, 1982.
18. Şincai, Gheorghe, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, încît au fost iale aşa
de amestecate cu românii, cît lucrurile, întîmplările şi faptele unora fără de ale altora
nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul de 34 de ani culeasă
şi după anii de la naşterea domnului nostru Isus Hristos alcătuită de Gheorghie
Şincai din Şinca, doctorul filozofiei şi al teologiei, fostul director al şcoalelor
naţionalice în toată Ţara Ardealului şi diortositoriul cărţilor în crăiasca tipografie a
Universităţii ungureşti din Peşta. În Buda, 1808. Cu cheltuiala mai sus numitei
Tipografii. Tipărită ca adaos la Calendarul de la Buda.
19. Şincai, Gheorghe, Hronica românilor şi a mai multor neamuri […], Vol. I-III,
Ediţie îngrijită de August Treboniu Laurian, Anastase Panu şi Mihail Kogălniceanu,
Studiu introductiv de August Treboniu Laurian, Iaşi, Tipografia Româno-Franceză,
1853.
20. Şincai, Gheorghe, Hronica românilor şi a mai multor neamuri […], Ediţiunea a
doua, Vol. I-III, Ediţie îngrijită de Grigore Tocilescu, Bucureşti, Tipografia
Academiei Române, 1886.
21. Şincai, Gheorghe, Hronica românilor, Ediţie îngrijită şi Studiu asupra limbii de
Florea Fugariu, Prefaţă şi Note de Manole Neagoe, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1967-1969. Vol. I-III.
22. Şincai, Gheorghe, Învăţătură firească spre surparea superstiţiilor norodului,
Prefaţă David Prodan, Studiu introductiv Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964.

310
23. Şincai, Gheorghe, Îndreptare către Aritmetică, ediţie Corina Pipoş, Ion Todor,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.

C. LUCRĂRI GENERALE ŞI SPECIALE

1. Albu, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800,

Blaj, Tipografia Lumina, 1944.
2. Anghelescu, Mircea, Preromantismul românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
3. Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1993.
4. Arneth, Alfred von, Geschichte Maria Theresias, Vol. I-X, Viena, 1863-1879.
5. Babeţi, Adriana, Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir-strategii de lectură,
Timişoara, Editura Amarcord, 1998.
6. Bădără, Doru, Tiparul românesc la sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului
XVIII, Brăila, Editura Istros, 1998.
7. Balázs, Éva. H., Hungary and the Habsburgs 1765-1800. An Experiment in
Enligtened Absolutism, Budapest, Central European University Press, 1987.
8. Bârlea, Octavian, Ex Historia Romena: Ioannes Bob. Episcopus Fagarasiensis
(1783-1830), Frankfurt/Main, 1948.
9. Barthes, Roland, Critică şi adevăr în Pentru o teorie a textului. Antologie Tel Quel
1960-1971, Bucureşti, Editura Univers, 1980.
10. Beales, Derek, Joseph II, Vol I, Cambridge University Press, 1987.
11. Bérenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor (1273-1918), Bucureşti, Editura
Universitas, 2000.
12. Béreny, Maria, Cultură românească la Budapesta în secolul XIX, Teză de doctorat,
Cluj-Napoca, 2000.
13. Bernath, Mathias, Habsburgii şi începutul formării naţiunii române, Traducere de
Marionela Wolf, Prefaţă de Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.
14. Bianu, Ion, Hodos, Nerva, Bibliografia românească veche, Bucureşti, 1910, Tom II.

311
15. Blaga, Lucian, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Ediţie
îngrijită de George Ivaşcu, Bucureşti, 1966.
16. Bocşan, Nicolae, Contribuţii la istoria Iluminismului românesc, Timişoara, Editura
Facla, 1986.
17. Bourdé, Guy, Martin, Herve, Les écoles historiques, Paris, Edition du Seuil, 1983.
18. Bunea, Augustin, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau Istoria
românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, Tipografia Seminarului
Arhidiecezan, 1902.
19. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a
II-a revăzută şi adăugită, Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva,
1986.
20. Câmpeanu, Remus, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-
Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
21. Câmpeanu, Remus, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-
lea, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999.
22. Cândea, Virgil, Stolnicul între contemporani, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971.
23. Carpanetto, Dino, Ricuperati, Giuseppe, Italy in the Age of Reason 1685-1789, New
York, Longman Press, 1987.
24. Cassirer, Ernst, Filosofia luminilor, Traducere de Adriana Pop, Editura Paralela 45,
2003.
25. Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei în secolul Luminilor, Vol. I-II, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1989.
26. Chevalier, Jean Claude, Faire de l’histoire, Paris, Armand Colin, 1974.
27. Comşa, Nicolae, Manuscrisele româneşti din Biblioteca Centrală de la Blaj, Blaj,
Tipografia Lumina, 1944.
28. Comşa, Nicolae, Seiceanu, Teodor, Dascălii Blajului (1754-1948), Cuvânt înainte
de Ion Brad, Iaşi, Editura Demiurg, 1994.
29. Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Bucureşti, Editura Minerva, 1988.

312
30. Crahay, Roland, Etudes sur XVIII-ème siècle, serie I, La Tolerance civile, Actes du
Colloque de Mons, Editions de l’Université de Bruxelles, 1982.
31. Cronicari şi istorici români din Transilvania. Şcoala Ardeleană, Vol. I, Ediţie
comentată de Ioan Lupaş, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1933.
32. Curticeanu, Valentina Maria, Originile conştiinţei critice în cultura română,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1981.
33. Delia Felicia Marga, Introducere în analiza dicursului. Cu referire la istorie şi sfera
publică, Cluj-Napoca, Editura Efes, 2003.
34. Delumeau, Jean, L’Italie de la Renaissance à la fin du XVIII ème siècle, Paris,
Armand Colin, 1991.
35. Densuşianu, Ovid, Literatura română modernă, Vol. I, Bucureşti, 1929.
36. Duicu, Serafim, Pe urmele lui Gheorghe Şincai, Bucureşti, Editura Sport Turism,
1983.
37. Dumitran, Daniel, Un timp al reformelor. Biserica greco-catolică din Transilvania
sub conducerea episcopului Ioan Bob (1782-1830), Bucureşti, Editura Scriptorium,
2005.
38. Duţu, Alexandru, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea,
Bucureşti, 1968.
39. Duţu, Alexandru, Cultura română în civilizaţia europeană modernă, Bucureşti,
1978.
40. Duţu, Alexandru, Sinteză şi originalitate în cultura română, Bucureşti, 1972.
41. Eco, Umberto, Interprétation et surinterprétation, Paris, Presses Universitaire de
France, 1996.
42. Ferrone, Vincenzo, The Intellectual Roots of the Italian Enlightenment, New Jersey,
1995.
43. Foucault, Michel, Ce este un autor? Studii şi conferinţe, Traducere de Bogdan Ghiu
şi Ciprian Mihali, Cuvânt înainte de Bogdan Ghiu, Cluj, Editura Idea Design &
Print, 2004.

313
44. Foucault, Michel, Ordinea discursului. Un discurs despre discurs. Traducere de
Ciprian Tudor, Bucureşti, 1998.
45. Gáldi, Ladislau, L’influso dell Umanismo ungherese sul pensiero rumeno,
Budapest, Athenaeum, 1940.
46. Gay, Peter, The Enlightenment: an interpretation. The Science of Freedom, New
York, 1969.
47. Georges LeFebvre, La naissance de l’historiographie moderne, Paris, Flammarion,
1971.
48. Gherman, Mihail Alin, Samuil Micu despre scrisul istoric: marginalii la o teorie
iluministă a istoriografiei şi beletristicii, în Literatura română din Transilvania
între preiluminism şi preromantism, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
2004.
49. Ghibu, Onisifor, Din istoria literaturii didactice româneşti, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1975.
50. Ghişe, Dumitru, Teodor, Pompiliu, Fragmentariun iluminist, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1972.
51. Ghitta, Ovidiu, Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul
ei secol de existenţă (1667-1761), Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară
Clujeană, 2001.
52. Gross, Hans, Rome in the Age of Enlightenment.The post Tridentine Syndrome and
the ancien regime, Cambridge University Press, 1990.
53. Gusdorf, Georges, L’avènement des Sciences Humaines au siècle des lumières,
Paris, 1973.
54. Hanlon, Gregory, Early modern Italy, 1550-1800, USA, St. Martin’s Press, 2000.
55. Hazard, Paul, Criza conştiinţei europene, Bucureşti, Editura Univers, 1973.
56. Hazard, Paul, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la Montesquieu la
Lessing, Bucureşti, Editura Univers, 1981.
57. Hitchins, Keith, Mit şi realitate în istoriografia românească, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1997.

314
58. Horga, Ioan, Contribuţii la cunoaşterea Jozefinismului provincial, Oradea, Editura
Universităţii din Oradea, 2000.
59. Iggers, Georg. G., New Directions in European Historiography, Revised Edition,
Wesleyan University Press, 1984.
60. Ilarian, Alexandru Papiu, Viaţa, operele si ideile lui Georgiu Şincai din Şinca
[Discurs de recepţie la Academie cu răspunsul lui George Bariţ], Bucureşti,
Tipogafia Naţională, 1869.
61. Imagining resistance. Discourse and power in 19th Century Austria, Herausgegeben
von Jan Feller und Michael Metzeltin, 3 Eidechsen, Wien, 2003.
62. Iorga, Nicolae, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1971.
63. Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române în secolul XVIII, Volumul II, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1969.
64. Iorga, Nicolae, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, Vol III,
Bucureşti, 1901.
65. István, Käfer, Az Egyetemi Nyomda Négyszáz Eve (1577-1977), Budapest, Magyar
Helikon, 1977.
66. Ivaşcu, George, Istoria literaturii române, Vol. 1, Bucureşti, Combinatul Poligrafic
Casa Scânteii, 1969.
67. Kann, Robert A., History of the Habsburg Empire 1526-1815, Berkley, Los
Angeles, California, 1974.
68. Király, Béla K., Hungary în the late eigteenth century. The Decline of Enlightened
Despotism, New York & London, Columbia University Press, 1969.
69. Köpeczi, Bela, Soboul, A., Balázs, E. H., Kosáry, D., L’Absolutisme Éclairé,
Akadémiai Kiadó, 1985.
70. Kosáry, Domokos, Culture and Society Society în Eighteenth Century Hungary,
Budapest, Corvina, 1987.

315
71. Kristeva, Julia, Problemele structurării textului în Pentru o teorie a textului.
Antologie Tel Quel 1960-1971. Introducere, antologie şi traducere Adriana Babeţi şi
Delia Şepeţean-Vasiliu, Bucureşti, Editura Univers, 1980.
72. Lavandier, Pierre, Le livre au temps de Joseph II et de Leopold II. Code des lois de
censure du livre pour les pays Austro-Bohemiens (1780-1792), Vol. 1-2, France,
Bern, 1995.
73. Lemny, Ştefan, De la istoria critică la criticism, Bucureşti, Editura Academiei,
1985.
74. Lemny, Ştefan, Întâlniri cu istoria în secolul XVIII. Teme şi figuri din spaţiul
românesc, Iaşi, Editura Universităţii Al. Ioan Cuza, 2003.
75. Lumperdean, Ioan, Literatura economică românească din Transilvania la începutul
epocii moderne, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999.
76. Lungu, Ioan, Şcoala Ardeleană, Mişcare culturală naţională iluministă, Ediţie
nouă, revăzută, Bucureşti, Editura Viitorul românesc, 1995.
77. Lungu, Ioan, Şcoala Ardeleană, mişcare ideologică naţională iluministă, Bucureşti,
Editura Minerva, 1978.
78. Maaß, Ferdinand, Der Josephinismus. Quellen zu seiner Geschichte in Östrreich
1720-1790, Vol 1-4, Wien, 1951-1956.
79. Macartney, C.A., The Habsburg Empire 1790-1918, London, 1969.
80. Mălinaş, Constantin, Contribuţii la istoria iluminismului românesc din
Transilvania. Ioan Corneli (1762-1848), Oradea, 2003.
81. Mălinaş, Ioan Marin, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextul
reformelor şcolare din timpul împărătesei Maria Tereza (1740-1780) şi a
împăraţilor Iosif al II-lea (1780-1790) şi Leopold al II-lea (1790-1792), Viena,
1984.
82. Mârza, Eva, Rus, Anton, Bibliografia cărţilor blăjene de la începuturile tipografiei
până la anul 1948, Editura Buna Vestire, Blaj, 2004
83. Mârza, Iacob, Şcoală şi naţiune. Şcolile de la Blaj în epoca renaşterii naţionale,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978.

316
84. Mârza, Iacob, Etape şi momente din istoria înăţământului în Transilvania (sec.
XVIII-XIX), Sibiu, Editura Imago, 2002.
85. Mârza, Iacob, École et Nation. Les écoles de Blaj à l’époque de la renaissance
nationale, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2005.
86. Mârza, Iacob, Stanciu, Laura, Sens şi reprezentare în dinamica gândirii politice din
Transilvania, (sec XVII-XIX). Dicţionar terminologic explicativ). Bază de date,
Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2005.
87. Mauro, Tullio de, Introducere în semantică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978.
88. Mazilu, Dan Horia, Cronicarii munteni. Modele de retorică a povestirii, Bucureşti,
Editura Minerva, 1978.
89. Mircea, Gabriela, Tipografia din Blaj în anii 1747-1830, Teză de doctorat, Cluj-
Napoca, 2000.
90. Miron, Greta Monica, Biserica greco-catolică din Transilvania Cler şi enoriaşi
(1697-1782), Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2004.
91. Mitu, Sorin, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1997.
92. Munslow, Alun, Deconstructing history, New York, Routledge House, 1997.
93. Munteanu, Romul, Cultura europeană în Epoca Luminilor, Bucureşti, Editura
Universis, 1974.
94. Munteanu, Romul, Literatura europeană în Epoca Luminilor, Bucureşti, Editura
Enciclopedică Română, 1971.
95. Nastasă, Lucian, Generaţie şi schimbare în istoriografia română. Sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană,
1999.
96. Negrici, Eugen, Naraţiunea în Cronicile lui GrigoreUreche şi Miron Costin,
Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
97. Netea, Vasile, Figuri ardelene, Bucureşti, Fundaţia culturală regele Mihai I.
98. Neuman, Victor, Tentaţia lui Homo Europaeus, Bucureşti, 1991.

317
 99. Onu, Liviu, Critica textuală şi editarea literaturii române vechi, Bucureşti, Editura
Minerva, 1973.
100. Padover, Saul K., The Revolutionary Emeperor: Joseph II of Austria, London,
Eyre and Spottiswoode House, 1967.
101. Papadima, Ovidiu, Ipostaze ale Iluminismului românesc. Momente şi sinteze,
Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
102. Pascu, Giorgie, Istoria literaturii române din secolul XVIII: epoca lui Clain,
Şincai şi Maior, Iaşi, 1927.
103. Pervain, Iosif, Studii de literatură română, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1971.
104. Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
105. Popa, Traian, Monografia oraşului Târgu-Mureş, Târgu-Mureş, Tipografia
Corvin, 1932.
106. Popescu Teiuşan, Ilie, Netea, Vasile, August Treboniu Laurian (1810-1881),
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970.
107. Popescu, Ana, Şcoala Ardeleană şi tipurile ei de discurs. O perspectivă
comparatistă, Teză de doctorat, Bucureşti, 2007.
108. Popovici, Dimitrie, Literatura română în epoca Luminilor, Sibiu, 1945.
109. Porter, Roy, Teich, Mikulaš, The Enlightenment in National Context, Cambridge
University Press, 1996.
110. Procacci, Giuliano, Storia degli italiani, volume secundo, Editori Laterza, 1968.
111. Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, Ediţia 1998.
112. Protase, Maria, Petru Maior: un ctitor de conştiinţe, Bucureşti, Editura Minerva,
1973.
113. Protopopescu, Lucia, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania 1774-
1805, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966.
114. Puşcariu, Ilarion, Documente pentru limbă, tom II, Sibiu, 1897.

318
115. Radu, Iacob, Doi luceferi rătăcitori. Gheorghe Şincai şi Samoil Micu Clain,
Bucureşti, 1924.
116. Radu, Iacob, Manuscriptele Episcopiei Unite din Oradea Mare, Studiu bibliografic,
Bucureşti, 1923.
117. Raţiu, Ioan, Studii şi biografii, Blaj, 1904.
118. Ricoeur, Paul, De la text la acţiune. Eseuri de hermeneutică II. Traducere şi
postfaţă de Ion Pop, Cluj, Editura Echinox, 1999.
119. Robertson, Ritchie, and Timus, Edward, Austrian Studies II. The Austrian
Enlightenment and its Aftermath, Edimburgh University Press, 1997.
120. Roche, Daniel, La France des Lumières, Paris, Fayard, 1993.
121. Rotaru, Ioan, Literatura română veche, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1981.
122. Săsăujan, Mihai, Politica bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-
1760), Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2002.
123. Schaser, Angelika, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa
socială, Traducere de Monica Vlaicu, Sibiu, Editura Hora, 2000.
124. Scott, H. M., Enlightened Absolutism. Reforms and Reformers in Later Eighteenth
Century Europe, Macmillan, 1996.
125. Sigmirean, Cornel, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi
Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
126. Scott, H. M., Enlightened Absolutism. Reforms and Reformers in Later Eighteenth
Century Europe, Macmillan, 1996.
127. Sigmirean, Cornel, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi
Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
128. Silaşi, Gregoriu, Apologie. Discursursiuni filologice şi istorice maghiare privitoare
la români. Cartea prima Paulu Hunfalvy despre Cronica lui Georg Gabr. Sincai,
Cluj, 1879.
129. Snagov, Ioan Dumitriu, Românii în arhivele Romei (Secolul XVIII), Bucureşti,
Editura Cartea românească, 1973.

319
130. Spielman, John P., The City and the Crown. Vienna and the Imperial Court 1600-
1740, Indiana, 1930.
131. Stanciu, Laura, Biografia unei atitudini. Petru Maior (1760-1821), Cluj-Napoca,
Editura Risoprint, 2003.
132. Teodor, Corina, Coridoare istoriografice. O incursiune în universul discursului
ecleziastic românesc din Transilvania 1850-1920, Cluj-Napoca, Editura Presa
Universitară Clujeană, 2003.
133. Teodor, Pompiliu, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1970.
134. Teodor, Pompiliu, Iluminism şi societate românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1980.
135. Teodor, Pompiliu, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1984.
136. Teodor, Pompiliu, Introducere în istoria istoriografiei universale, Cluj-Napoca,
Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
137. Teodor, Pompiliu, Sub semnul Luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca, Editura Presa
Universitară Clujeană, 2000.
138. Teodor, Pompiliu, Stanciu, Laura, Mârza, Iacob, Semantică politică iluministă în
Transilvania (XVII-XIX). Glosar de termeni, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2002.
139. Teodor, Pompiliu, Introducere în istoria istoriografiei din România, Cluj-Napoca,
Editura Accent, 2002.
140. Tomescu, Mircea, Calendarele româneşti. Studii şi bibliografie, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1957.
141. Tomuş, Mircea, Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura pentru
literatură, 1965.
142. Turczynski, Emanuel, De la Iluminism la Liberalismul timpuriu. Vocile politice şi
revendicările lor în spaţiul românesc, traducere Irina Cristescu, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 2000.

320
143. Valjavec, Fritz, Der Josephinismus. Zur Geistigen Entwicklung Österreichs im 18
und 19 Jahrhundert, Brün-München-Wien, 1944.
144. Vardy, Steven Bela, Modern Hungarian Historiography, New York, Columbia
University Press, 1976.
145. Venturi, Franco, Settecento riformatore. Da Muratori a Beccaria, Turin, 1969.
146. Venturi, Franco, Utopia and Reform in the Enlightenment, Cambridge, 1971.
147. Veress, Andrei, A budai Egyetemi Nyomda román kiadványainak dokumentumai
1780-1848, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1982.
148. Veress, Andrei, Bibliografia româno-ungară, Bucureşti, Editura Cartea românească,
1931.
149. Wandycz, Piotr, Preţul libertăţii, Bucureşti, Editura All, 1992.
150. Wangerman, Ernst, Reform Ctholicism and political radicalism in the Austrian
Enlightenment, în Roy Porter, Mikulaš Teich, The Enlightenment in National
Context, Cambridge University Press, 1996.
151. Ward, W. R., Late Jansenism and the Habsburgs, în Religion and Politics in
Enlightenment Europe, edited by James. E. Bradley and Dale K. Van Kley, Indiana.
152. Winter, Edward, Der Josephinismus. Die Geschichte des Österreichischen Reform
Katholizismus, Berlin, 1962.
153. Wolf, Larry, Inventarea Europei de Est, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
154. Zöllner, Erich, Istoria Austriei-de la începuturi până în prezent, Traducere de
Adolf Armbruster, Vol. I-II, Ediţia a VIIIa, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.
155. Zoltán, Toth, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1697-1792,
Traducere din limba maghiară de Maria Someşan, Bucureşti, Editura Pythagora,
2000.
156. Zub, Alexandru, Biruit-au gândul, Iaşi, Editura Junimea, 1983.
157. Zub, Alexandru, Istorie şi finalitate, Iaşi, Editura Polirom, 2004.

321
D. STUDII ŞI ARTICOLE DE SPECIALITATE

1. Anghelescu, Mircea, Tipografia Universităţii din Buda şi luminiştii români, în

Typographia Universitatis Hungaricae Buda 1777-1848, Publiée par Péter Király,
Budapest, Akadémiai Kiadó, 1983. Pentru acest volum de studii se va folosi
prescurtarea TUH, 1983, pp. 287-293.
2. Bariţ, George, Trei manuscrise pentru Gheorghe Şincai, în Foaie pentru minte,
inimă şi literatură, nr. 47, 1841, pp. 370-374.
3. Benkö, Lorand, L’imprimerie universitaire de Buda pour la promotion de la culture
de la langue hongroise à l’époque des Lumières, în TUH, 1983, pp. 233-243.
4. Borza, Al., Prima istorie naturală romanească. Istoria naturei sau a firei de Gh.
Şincai, în Transilvania, LII, nr 9-12, 1921, pp. 825-836.
5. Borza, Al., Primul dicţionar de ştiinţe naturale românesc: Vocabularium pertinens
ad tria Regna Naturae de Gh. Şincai, în Dacoromania, V, 1927-1928, pp. 553-562.
6. Bozac, Ileana, Teodor, Pompiliu, Invăţământul românesc din Transilvania în
secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în Dezvoltarea învăţământului
în Romania în secolele XVII-XIX, Culegere de studii, Vol. II, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1966, pp. 142-167.
7. Câmpeanu, Ovidiu, Izvoarele Cronicii lui Şincai, în Biblioteca şi Cercetarea, nr.
XVIII, 1994, pp. 45-48.
8. Chadwick, Owen, The Italian Enlightenment în The Enlightenment in National
Context, Edited by Roy Porter, Cambridge University Press, 1996, pp. 90-105.
9. Chindriş, Ioan, Blajul iluminist. O analiză a structurilor culturale, în Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheolologie Cluj-Napoca, XXIII, 1980, pp. 117-208.
10. Chindriş, Ioan, Un Supplex Libellus Românesc inedit 1783, Satu Mare. Studii şi
cercetări, V-VI, 1981-1982, pp. 235-264.

322
11. Chindriş, Ioan, Cartea românească veche la Budapesta, în Acta Musei Napocensis,
II, nr. 23, 1997, pp. 215-229.
12. Chindriş, Ioan, Poezia lui Gheorghe Şincai, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie Cluj, nr. XXIX,1988-1989, pp. 401-433.
13. Chiorean, Ioan, Rolul instituţiilor de învăţământ superior din Roma în formarea
elitei intelectualităţii din Transilvania în secolul al XVIII-lea, în vol. Interferenţe
istorice şi culturale româno-europene, coordonator Grigore Ploeşteanu, Târgu-
Mureş, 1996, pp. 49-56.
14. Chiorean, Ioan, Rolul Vienei în formarea intelectualităţii române, în Vol. De la
umanism la luminism, coordonator Ioan Chiorean, Târgu-Mureş, 1994, pp. 93-110.
15. Cipariu, Timotei, Gheorghe Şincai, în Foaie pentru minte inimă şi literatură, nr. 42,
1842, pp. 329-334.
16. Csanak, Dóra F., Quelques types d’intellectuels en Hongrie au XVIII siècle, în
Intellectuels français. Intellectuels hongrois. XIII- XXe siècle, volume publié sous la
direction de Jaques Le Goff et Béla Köpeczi, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1985,
pp. 143-153.
17. Domokos, Sámuel, Activitatea lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior la
Tipografia din Buda pe baza documentelor necunoscute, în TUH, 1983, pp. 293-
301.
18. Dreghiciu, Doina, Scrierile lui Gheorghe Şincai în patrimoniul bibliofil al judeţului
Alba, în Sargetia, XXV, 1992-1994, pp. 345-353.
19. Dumitran, Daniel, Atitudini laicizante în mediul ecleziastic greco-
catolic.Raporturile lui Gheorghe Şincai cu episcopul Ioan Bob în Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane Gheorghe Şincai, nr. V-VI, Târgu-Mureş,
2002-2003, pp. 131-148.
20. Elegia Nobilis Transilvanii Georgii Sinkai de Eadem, în Archivu pentru filologia şi
istoria de Timotei Cipariu, Blaj, 1868, nr. XIII, pp. 247-256.

323
21. Firczak, Gheorghe, Consideraţii privind istoriografia română şi maghiară în epoca
Luminilor, în Spiritualitate transilvană şi istorie europeană, Editori Iacob Mârza,
Ana Dumitran, Alba Iulia, 1999, pp. 469-503.
22. Gherman, Mihai Alin, Un text istoric necunoscut al lui Gheorghe Şincai, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, XLIII, 1-2, 1998, pp. 31-49.
23. Gorun, Gheorghe, Cenzorii români de la Tipografia din Buda, în Crisia, nr. XXII,
1992, pp. 280-302.
24. Hitchins, Keith, Romanian intellectuals and the Enlightenment in Transylvania, în
Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 6, I, Alba Iulia, 2002, pp. 99-
107.
25. Jakó, Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania (I),
în Studii şi materiale de istorie medie, Vol. XVII, 1999, pp. 15-26.
26. Jakó, Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania (II),
în Studii şi materiale de istorie medie, Vol XVIII, 2000, pp. 109-125.
27. Kecskés, Anna, La production de livres vue en cifres, în TUH, 1983, pp. 126-128.
28. Kiss, Andrei, Gheorghe Şincai şi ştiinţele fundamentale ale istoriei, în Revista
arhivelor, anul L, Vol. XXXV, nr. 2, 1973, pp. 259-269.
29. Klingestein, Grete, Europe Centrale et Orientale: La monarchie des Habsburgs, în
L’Absolutisme éclairé, volume publié par B. Köpeczi, A. Soboul, É.H. Balázs, D.
Kosáry, Paris, 1985, pp. 201-231.
30. Kocziany, Ladislau, Kovásznai Sándor, în Profiluri mureşene, volum îngrijit de
Ioan Chiorean, Ladislau Kocziany, Valeriu Niţu, Grigore Ploeşteanu, Târgu-Mureş,
1971, pp. 37-40.
31. Kogalniceanu, Mihail, Gheorghe Şincai, în Arhiva românească, I, 1841, pp. 1-5.
32. Kogălniceanu, Mihail, Gheorghe Şincai, în Dacia literară, 1840, partea a II-a, pp.
217-218.
33. Köpeczi, Béla, Le rôle de l’Imprimerie Universitaire de Buda dans le
développement culturel des peuples de l’Europe Centrale et Orientale a la fin du
XVIII-e et au début du XIX-e siècle, în TUH, 1983, pp. 11-25.

324
34. Kosáry, Domokos, La fin d’une époque: la crise des Lumières en Hongrie, în Début
et fin des Lumières en Hongrie, en Europe Centrale et en Europe Orientale, Actes
du Sixième Colloque de Mátrafüred, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1987, pp. 147-
154.
35. Mârza, Iacob, Grija lui Gheorghe Şincai pentru şcolile româneşti din Transilvania
– Mărturii documentare, în Vol. Biserica română unită cu Roma. Istorie şi
spiritualitate, Cluj Napoca, 2003, pp. 347-360.
36. Mikes, Tünde, La correspondance de deux historiens hongroise du XVIII-e siècle:
Daniel Cornides et Martin Felmer, în Début et fin des Lumières en Hongrie, en
Europe Centrale et en Europe Orientale, Actes du Sixième Colloque de
Mátrafüred, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1987, pp. 301-306.
37. Mircea, Ion, Tipărituri apărute la Blaj în primii 25 de ani de activitate a tipografiei
(1747-1771), relevate de un document de epoca, în Apulum, nr XX, 1982, pp. 207-
213.
38. Miskolczy, Ambrus, Le rôle des publications de l’Imprimerie Universitaire de
Buda dans l’évolution de la culture roumaine de la fin du XVIII-e siècle a 1830, în
TUH, 1983, pp. 301-309.
39. Modrigan, Ioan, Soarta Cronicii lui Şincai, în Cultura Creştină, VI, 1916, nr. 1, pp.
17-23.
40. Mureşan, Angela, Scurtă privire asupra corpusului de documente al lui Gheorghe
Şincai, în Apulum, XI, 1973, pp. 790-795.
41. Naum, Teodor, Elegia, în Gând românesc, VIII, 1940, nr. 1-4, pp. 54-59.
42. Niederhauser, Emil, La publication de livres et la prise de conscience nationale des
intellectuels en europe Orientale, în TUH, 1983, pp. 61-68.
43. Pâclişanu, Zenovie, Cenzura Cronicii lui Şincai, în Revista arhivelor, Anul 1, nr 1,
1924, pp. 20-30.
44. Pâclişanu, Zenovie, Contribuţii la biografia lui Gheorghe Şincai. Legăturile lui cu
episcopul Ioan Bob, în Transilvania, LIII, 1922, pp. 57-73.

325
45. Pall, Francisc, Ştiri noi despre primii studenţi trimişi de la Blaj la Roma în Apulum,
XVII, 1979, pp. 470-476.
46. Pervain, Iosif, Protase, Maria, Numirea lui Petru Maior în funcţia de cenzor şi
corector la Tipografia de la Buda, în Studia Universitatis Babes-Bolyai, Series
Philologica, Fasciculus 1, Cluj-Napoca, 1970, pp. 23-29.
47. Ploeşteanu, Grigore, Receptarea personalităţii şi a operei lui Gheorghe Şincai
(până la 1918), în Libraria. Studii şi cercetări de bibliologie, Anuar III, 2004, pp.
167-198.
48. Popa, Mircea, Noi date privind activitatea lui Alexandru Gavra, în Ziridava, nr.
XII, 1980.pp. 167-198, pp. 589-593.
49. Potra, G., Curticăpeanu, V, Istoricul tipăririi şi difuzării Cronicii lui George Şincai,
în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, XVI, 1973, pp. 77-
135.
50. Prodan, David, Gheorghe Şincai, în volumul Din istoria Transilvaniei. Studii si
evocări, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, pp. 314-324.
51. Protopopescu, Lucia, Contribuţii la biografia lui Gheorghe Şincai, în Limba şi
Literatura, nr. 12, 1966, pp. 57-63.
52. Puiu-Fărcaş, Sidonia, Contribuţii la istoricul Bibliotecii Centrale din Blaj.
Concepţii şi principii de organizare până la 1860, în Biblioteca şi Cercetarea, IX,
1985, pp. 234-256.
53. Raportul lui Nicolae Densuşianu asupra cercetărilor făcute în bibliotecile şi
arhivele din Ungaria şi Transilvania, iunie-decembrie 1879, în Analele Academiei
Române, Seria II, tom 2, 1880, pp. 53-62.
54. Ring, Éva, La diffusion des livres en langues minoritaires par L’imprimerie
universitaire royale de Hongrie au début du XIX-e siècle, în TUH, 1983, pp. 71-81.
55. Rus, Traian, Preocupări pentru tipărirea operei lui Gheorghe Şincai în secolul al
XIX-lea, în Marisia, nr. 10, 1980, pp. 705-712.
56. Rus, Traian, Unele documente privind Cronica lui Gheorghe Şincai, în Revista
Arhivelor, anul IX, nr. 2, 1966, pp. 297-304.

326
57. Sándor, Tonk, Intelectualitatea română şi Liceul piariştilor din Cluj, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai, 1968, fascicula 1, pp. 45-58.
58. Stepan, Elena, Introducerea limbii germane ca limbă oficială sub Iosif al II-lea şi
urmările ei în cancelariile transilvane, în Revista arhivelor, anul I, nr. 2, vol.
XXXV, 1973, pp. 192-197.
59. Szabo, Nicolae, Tinerii ardeleni la academiile şi universităţile din Ungaria înaintea
anului 1848, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Gheorghe Şincai,
nr. V-VI, Târgu-Mureş, 2002-2003, pp. 31-43.
60. Sziklay, László, Les curants idéologiques, littéraires et artistique dans les
publications de l’imprimerie universitaire de Buda, în Typographia Universitatis
Hungaricae Buda 1777-1848, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1983, pp. 45-52.
61. Tampa, Magdalena, Informaţia unui cărturar luminist: cărţi din biblioteca lui
Gheorghe Şincai, în Biblioteca şi Cercetarea, nr. XIII, 1989, pp. 239-245.
62. Tampa, Magdalena, Din începuturile bibliotecii de la Blaj. Despre inventarul
manuscris din 14 iunie 1747, în Biblioteca şi cercetarea, III, 1979, pp. 126-145.
63. Tanaşoca, Nicolae-Şerban, L’image roumaine de Byzance à l’époque des Lumières,
în Studies on Science and Culture, Coordinator Răzvan Theodorescu, Editor of the
Series Leland Conley Barrows, UNESCO, 2002, pp. 45-70.
64. Tatai-Baltă, Cornel, Smericinschi, Teodor Din activitatea tipografiei de la Blaj
(1787-1821), reflectată de un material arhivistic, în Apulum, XIX, 1981, pp. 239-
259.
65. Teodor, Pompiliu, Contacte, convergenţe româno-maghiare-săseşti în Epoca
Luminilor, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Gheorghe Şincai, nr.
III-IV, 2000-2001, pp. 174-187.
66. Tóth, András, L’université, son Imprimerie et sa Bibliotèque în TUH, 1983, pp. 69-
71.
67. Veress, Andrei, Note şi scrisori şincaiane, în Analele Academiei Române,
Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom III, Bucureşti, 1927, pp. 479-503.

327
68. Veress, Andrei, Tipografia românească din Buda, în Revista Boabe de grâu, III, nr.
12, decembrie 1932, pp. 593-612.
69. Veress, Andrei, Vechi istorici unguri şi saşi despre istoria românilor (Scrisori
inedite dintre 1760-1787), în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii
Liteare, Seria III, Tom. IV, 1928-1929, pp. 267-273.
70. Zub, Alexandru, Problema editării izvoarelor în istoriografia română din epoca
modernă, în Carpica, 1971, pp. 375-412.
71. Zub, Alexandru, Sur la modernité de l’historiographie roumaine au XVIII siècle, în
Revue des études sud-est européennes, tom XVIII, nr. 2, 1980, pp. 344-356.
72. Windisch, Éva V, Kovachich Márton György, És a magyarországi levéltári anyag
feltárása a XIX. Század Elején în Levéltary Koztemenye, XXXVII, 1966, nr.1, pp.
63-112.

328