DEZVOLTAREA

SISTEMULUI GENITAL
Din punct de vedere al dezvoltării însă (filo- şi
ontogenetic) evoluţia acestor două sisteme
demonstrează multe tangenţe. Sistemul genital
apare şi se dezvoltă în strânsă legătură cu
sistemul urinar.
 Anatomic, sistemul de reproducere sau genital este
constituit din organele genitale masculine si
organele genitale feminine.

 Organele genitale masculine sunt reprezentate de

cele două glande genitale, testiculele, de conducte
seminale, de glande seminale şi organele genitale
externe.

 Organele genitale feminine sunt reprezentate de

glandele sexuale – ovarele , căile genitale sau
organele genitale interne (tubele uterine, uterul şi
vagina) şi organele genitale externe.
Deşi sexul genetic este stabilit la fertilizare
dezvoltarea sistemului genital urmează două
stadii: un prim stadiu – indiferent – întins pe
durata primelor şase săptămâni de viaţă
embrionară şi un al doilea stadiu de
diferenţiere care debutează în săptămâna a
şaptea.
 DEZVOLTAREA GONADELOR
• Etapa indiferentă
– Celulele germinative primordiale
migrează în decursul săptămânii a
cincea de la nivelul sacului vitelin –
gonocitele embrionare – originea
ectodermală.
– În timpul săptămânii a şasea celulele din
mezonefros şi epiteliul celomic invadează
mezenchimul în regiunea viitoarei gonade
pentru a forma cordoane sexuale primitive,
care vor îmbrăca celulele germinative
primordiale.
 – ductele paramezonefrice Müller – prezente la
ambele sexe.

• Extremităţile caudale ale ductelor paramezo-

nefrice cresc apoi pentru a se conecta cu
uretra pelvină.
• Extremităţile inferioare ale ductelor paramezo-
nefrice aderă una de cealaltă chiar înainte de a
contacta uretra pelvină.
• Extremităţile superioare ale ductelor para-
mezonefrice, se deschid în celom.
 Duct
mezonefric
Aorta
dorsală Duct
paramezonefric

Cordoane
sexuale
primitive
Mezonefros
Duct mezonefric

Duct
paramezonefric
Gonada

Metanefros

Metanefros

Dezvoltarea sistemului genital. Etapa indiferentă (după Larsen, 1997).

 DEZVOLTAREA SISTEMULUI GENITAL
MASCULIN

• Etapa de diferenţiere
• Dezvoltarea gonadei masculine

– Primul eveniment în dezvoltarea genitală masculină îl

constituie aşadar elaborarea proteinei TDF (testis
determining factor) în interiorul celulelor cordoanelor
sexuale.

– Sub influenţa acestui factor celulele din cordoanele sexuale

primitive ale regiunii medulare încep să se diferenţieze
înspre celule Sertoli.

– În timpul săptămânii a şaptea celulele Sertoli diferenţiate

se organizează pentru a forma cordoanele testiculare.
– Cordoanele testiculare situate distal de prezumptivii tubi
seminiferi vor primi de asemenea lumen şi se vor
diferenţia la pubertate într-un grup de ducte subţiri
denumite rete testis - reţea testiculară. Din momentul în
care aceşti tubi reziduali drenează în ductul mezonefric
acesta devine duct spermatic.

– La sexul (genetic) masculin gena purtătoare a factorului de

determinare al testiculului este exprimată în celulele
cordoanelor sexuale determinând producerea factorului de
determinare a testiculului (TDF).

– La sexul (genetic) feminin această genă lipseşte şi nu se

produce TDF.
 TDF

Celulele cordoanelor sexuale ale medularei se diferenţiază în celule Sertoli

şi secretă hormonul antimüllerian AMH în timp ce celulele din cordoanele
sexuale ale corticalei degenerează.

AMH

TDF determină diferenţierea celulelor AMH induce degenerarea ductelor

mezenchimale din creasta gonadală spre celule paramezonefrice.
Leydig care secretă testosteron.

Testosteron Dihydrotestosteron

În timpul vieţii fetale testosteronul induce În timpul vieţii fetale conversia testosteronului
diferenţierea masculină (inclusiv a ductelor spre dihydrotestosteron determină
genitale şi a creierului). diferenţierea organelor genitale externe spre
penis şi scrot precum şi dezvoltarea şi
diferenţierea altor structuri masculine
(prostata).

La pubertate testosteronul determină

canalizarea tubilor seminiferi, sperma-
togeneza ca şi caracterele sexuale primare şi
secundare.

Succesiunea evenimentelor dezvoltării sistemului genital masculin

Duct paramezonefric degenerat
Tubi mezonefrici
Apendice epididimar

Apendice testicular

Cordoane Viitorii tubi seminificeri

sexuale
medulare Reţeaua testiculară

Tunica
albuginee

Tunica albuginee

Paradidim

Epididim
Duct mezonefric
Duct deferent

Allan-
toida

Utricul prostatic (restal

ductului paramezonefric

Diferenţierea morfologică a sistemului genital masculin

• În timpul săptămânii a şaptea testiculul începe să se
rotunjească şi să se concentreze reducând suprafaţa
de contact cu mezonefrosul. Un strat de ţesut
conjunctiv ce va forma tunica albuginee separă
cordoanele sexuale corticale în involuţie de epiteliul
celomic.

• Deşi mecanismul intim nu este încă pe deplin

elucidat pare a fi clar faptul că directul contact între
celulele pre-Sertoli şi celulele germinative
primordiale din interiorul cordoanelor sexuale ale
medularei joacă un rol cheie în dezvoltarea gameţilor
masculini.
• Când celulele pre-Sertoli încep diferenţierea lor
morfologică, în acelaşi timp încep să secrete un
hormon glicoproteic denumit hormon anti-Müllerian
(AMH). Acest hormon mai este cunoscut şi drept
substanţă inhibitoare a ductelor Müller (MIS).
Porţiunea proteică a acestui hormon este
asemănătoare cu transforming growth factor-β , o
moleculă implicată într-o varietate de procese ale
dezvoltării inclusiv inducţia mezodermală şi
angiogeneza.

• La embrionii de sex masculin AMH secretat de

celulele pre-Sertoli determină involuţia rapidă a
ductelor Müller între săptămânile a şaptea şi a opta.
• Dezvoltarea componentei endocrine a gonadei
masculine

– În săptămânile a noua şi a zecea sunt diferenţiate celulele

Leydig pe seama celulelor mezenchimale din interiorul
crestei gonadale. Diferenţierea acestor celule endocrine
este probabil rezultatul acţiunii proteinei SRY asupra
celulelor pre-Sertoli. Celulele Leydig produc hormonul
steroid masculin – testosteronul. În acest stadiu timpuriu al
dezvoltării secreţia de testosteron este reglată de către un
hormon peptidic (gonadotropina chorionică) secretat de
placentă dar, mai târziu, pe parcursul dezvoltării,
gonadotropinele hipofizare secretate de fătul masculin vor
controla androgenii.
• Dezvoltarea căilor spermatice
extratesticulare

– Ductul mezonefric şi tubii mezonefrici dau

naştere ductului deferent şi, respectiv
ductelor eferente. Între săptămânile 8 şi 12
secreţia iniţială de testosteron stimulează
transformarea ductelor mezonefrice în
ducte deferente.
• Pe parcursul săptămânii a noua, 5 până la 12 tubi
mezonefrici fac contact în regiunea epididimului cu
cordoanele viitoarei reţele testiculare.

• Tubi mezonefrici denumiţi epigenitali (din cauza

poziţiei lor în raport cu epididimul) îşi vor definitiva
contactul cu reţeaua testiculară pe parcursul lunii a
treia.

• După definitivarea acestui contact tubii mezonefrici

epigenitali vor fi denumiţi ducte eferente.
• Dezvoltarea glandelor anexe ale sistemului genital
masculin

– Veziculele seminale înmuguresc din ductele mezonefrice pe parcursul

săptămânii a zecea chiar lângă tangenţa acestora la uretra pelvină. De
aceea porţiunea ductelor deferente situată distal de fiecare veziculă
seminală va fi numită duct ejaculator.
– Prostata începe să se dezvolte de asemenea în săptămâna a zecea sub
forma unui mănunchi de evaginări endodermale care înmuguresc din
uretra pelvină
Această manieră de creştere (sub forma unor evaginări spre înafară a lumenului
uretrei) este probabil induse de mezenchimul înconjurător. Activitatea inductivă a
acestui mezenchim este posibil să fie corelată cu conversia testosteronului în
dihydrotestosteron.
– Glandele bulbo-uretrale apar ca muguri endodermali pereche la
nivelul uretrei imediat inferior de prostată. Ca şi în cazul prostatei
mezenchimul ce anturează mugurii endodermali sa va diferenţia spre
componentele conjunctive şi musculare ale glandelor bulbo-uretrale.
 DEZVOLTAREA SISTEMULUI GENITAL FEMININ

• Dezvoltarea gonadei feminine

– La embrionii cu sexul genetic feminin cordoanele sexuale primitive

medulare degenerează şi mezoteliul crestei genitale formează
cordoane sexuale corticale secundare. Aceste cordoane sexuale
secundare vor îmbrăca celulele germinative primordiale pentru a
forma celulele foliculilor ovarieni.

– La feţii feminini celule germinative se diferenţiază în ovogonii şi întră

în prima diviziune meiotică (ca ovocite primare) înainte de a dezvolta
interacţiuni strânse cu viitoarele celule foliculare. Apoi celulele
foliculare întrerup până la pubertate dezvoltarea celulelor germinative
care vor rămâne ca atare.
Duct paramezonefric în Fimbria
dezvoltare
Duct mezonefric
degenerat

Ovogonii
Ovogonii
Cordoane sexuale Celule
corticale (derivate din foliculare
cordoanele sexuale
secundare)
Epoophoron
Oviduct Celule foliculare

Paroophoron

Paroophoron

Chiste Gardner
(vestigii ale ductului
mezonefric)

Morfologia evolutivă a gonadei feminine

• Dezvoltarea căilor genitale feminine

– Ductele mezonefrice şi tubii mezonefrici necesită

testosteron pentru dezvoltare. De aceea, la
subiecţii cu sex genetic feminin, ei dispar rapid cu
excepţia câtorva vestigii.
• In contrast, ductele paramezonefrice se dezvoltă,
nefiind inhibate.

– Extremităţile lor inferioare aderă una la cealaltă înainte de

a atinge peretele posterior al uretrei pelvine care, la acest
nivel, formează prezintă o uşoară îngroşare denumită
tuberculul sinusului. De îndată ce extremităţile inferioare
ale ductelor paramezonefrice fuzionează cu tuberculul
sinusului, aceste ducte vor începe să fuzioneze şi în sens
cranial astfel că vor forma un tub cu un singur lumen.
Acest tub denumit canal genital sau canal uterovaginal va
forma porţiunea superioară a vaginei şi uterul.
• Porţiunile nefuzionate, superioare, ale ductelor
paramezonefrice devin tubele uterine iar
deschiderile lor superioare, în formă de pâlnie, vor
forma infundibulul tubei.

• Deoarece canalul uterovaginal este format în

decursul lunii a treia ţesutul endodermal la nivelul
tuberculului sinusal continuă să se îngroaşe formând
o pereche de muguri denumiţi bulbi sinuvaginali.
Aceste structuri dau naştere porţiunii inferioare a
vaginei (în proporţie de 20%).
• Porţiunea cea mai inferioară a canalului uterovaginal se
închide printr-un bloc de ţesut denumit placă vaginală.

• Placa vaginală se alungeşte din luna a treia până în luna a

cincea şi se canalizează printr-un proces de descuamaţie
pentru a forma lumenul porţiunii inferioare a vaginei. De
îndată ce se formează placa vaginală, extremitatea inferioară
a vaginei se alungeşte iar joncţiunea sa cu sinusul urogenital
migrează caudal.

• O membrană endodermală separă temporar lumenul vaginei

de cavitatea sinusului urogenital definitiv - resturile ei persistă
ca himenul vaginei.
 Duct
paramezonefric

Săptă-
mâna a
noua

Tuberculul
sinusului

Canal genital
Canalsinuvaginal
Bulb genital

Săptă-
Bulb sinuvaginal
mâna a
zecea

Bulb
sinuvaginal

Chiste Gartner Ligament

larg

Săptă-
mâna 20

Hymen

Dezvoltarea căilor genitale feminine (după Larsen, 1997)

 DEZVOLTAREA ORGANELOR GENITALE
EXTERNE
• Etapa indiferentă

– Dezvoltarea timpurie a organelor genitale externe este similară la ambele

sexe. La începutul săptămânii a cincea o pereche de muguri denumiţi plici
cloacale se dezvoltă de fiecare parte a membranei cloacale.
– Aceste plici se întâlnesc anterior membranei cloacale pentru a forma o
proeminenţă mediană denumită tubercul genital.
– Fuziunea septului urorectal cu membrana cloacală în săptămâna a şaptea
formează perineul care divide membrana cloacală într-o membrană
urogenitală (anterioară) şi o membrană anală (posterioară).
– Porţiunea plicei cloacale care limitează membrana urogenitală este acum
denumită plica uretrală (sau genitală sau urogenitală) iar porţiunea ce
străjuieşte membrana anală este denumită plica anală. O altă pereche de
muguri, mugurii labioscrotali apar de fiecare parte a plicilor uretrale.
– Cavitatea sinusului urogenital defintiv se extinde sub forma unui şanţ uretral
(sau genital, sau uro-genital) limitat de endoderm.
– Acest şanţ devine temporar umplut - se canalizează - un şanţ şi mai adânc.
• În săptămâna a şaptea ruperea membranei
urogenitale deschide cavitatea sinusului urogenital
lichidului amniotic. Tuberculul genital se alungeşte
pentru a forma falus-ul şi un primordiu al glandului
clitorisului şi glandului penisului este separat printr-
un şanţ coronar. Aspectul organelor genitale este
similar la sexul masculin şi feminin până în
săptămâna 12 şi precizarea sexului în funcţie de
aparenţă până la această vârstă este dificilă.
 Membrane
urogenitală
PlicaPlica
urogenitala
urogenitală
Membrane
urogenitală

Tubercul
genital

Plică
cloacală

Membrane
cloacală

Perineu
Membrana
anală
Plica anală
Eminenţa
labioscrotală
Săptămâna a şasea Debutul săptămânii a şaptea Finele săptămânii a şaptea

Stadiul indiferent al dezvoltării organelor genitale externe

• Stadiul de diferenţiere

– efectele dihydrotestosteronului
– plicile labioscrotale fuzionează pe linia mediană
pentru a forma scrotul iar plicile uretrale, de
asemenea fuzionează, pentru a include uretra
peniană
– uretra peniană este iniţial terminată orb.
– În absenţa dihydrotestosteronului la embrionii de
sex feminin perineul primitiv nu se alungeşte şi
plicile labioscrotale şi uretrale nu fuzionează de-a
lungul liniei mediane.

– Falusul se înclină inferior devenind clitoris iar

sinusul urogenital definitiv devine vestibulul
vaginei. Plicile uretrale devin labii mici şi
eminenţele labioscrotale devin labii mari.
 Săptămâna 6 – săptămâna 7
Endoderm Luna a treia

Ţesut
uretral

Placa
uretrală

Plica
uretrală Invaginaţie
epitelială
Săptămâna 14

Uretra
peniana

Uretra
peniană

Diferenţierea organelor genitale externe masculine

 Labia mică Glandul clitorisului

Labia mare

Diferenţierea organelor genitale externe feminine

• Descinderea gonadei

– În timpul vieţii embrionare şi fetale testiculele şi ovarele

descind din poziţia lor originală (nivelul toracic 10).

– La ambele sexe descinderea gonadei depinde de un

cordon ligamentar denumit gubernaculum.

– Capătul superior al acestui cordon este ataşat la gonadă

iar extremitatea inferioară lăţită, etalată (bulbul
gubernacular) este ataşat fasciei între muşchii oblici extern
şi intern în regiunea eminenţelor labioscrotate.
• Dezvoltarea canalului inghinal

– Canalul inghinal se dezvoltă la ambele sexe. El este o

evaginaţie caudală a peretelui abdominal ce se formează
când procesul vaginal creşte inferior împingând spre
exterior o evaginaţie.

– La sexul masculin canalul inghinal se extinde în interiorul

scrotului şi permite descinderea testiculului.

– Şi la sexul feminin se formează un canal inghinal complet

dar nu joacă nici un rol în dezvoltarea sistemului genital.
Procesul vaginal în mod normal degenerează.
• Mişcarea testiculelor prin canal este facilitată de
creşterea presiunii abdominale determinată de
creşterea viscerelor abdominale. În luna a noua,
chiar înaintea termenului, testiculele sunt complet
intrate în sacul scrotal şi gubernaculum este redus la
o bandă mică ligamentoasă ataşând polul inferior al
testiculului la scrot. Acţiunea testosteronului şi a
altor androgeni pare a fi importantă pentru această
fază secundară a descinderii testiculare.
• Descinderea ovarului

– Ca şi la embrionul masculin şi embrionul feminin

dezvoltă un gubernaculum extins iniţial de la polul
inferior al gonadei la fascia subcutanată a
viitoarelor plici labioscrotale şi, mai târziu,
penetrând peretele abdominal ca parte a canalului
inghinal complet format. La femei gubernaculul nu
se scurtează, deformează ori involuează.
Indiscutabil el determină descinderea ovarului în
timpul lunii a treia dar şi antrenarea sa într-o plică
peritoneală denumită ligamentul larg al uterului.
 ANOMALIILE SISTEMULUI GENITAL

• Multe defecte congenitale ale dezvoltării

sistemului genital sunt determinate prin
mutaţii ori anomalii cromozomiale, fie ale
cromozomilor sexuali fie ale celor autosomi.
• Pseudohermafroditismul

– Pseudohermafrodiţii prezintă gonade şi

cromozomii sexuali caracteristici unui sex şi, în
acelaşi timp, organe genitale externe sugerând
caracterele celuilalt sex. Indivizii care au formula
cromozomială (46, XY) şi organe genitale externe
feminizate sunt numiţii bărbaţi pseudoherma-
frodiţi, iar subiectele cu formula cromozomială
(46, XX) ce demonstrează o virilizare a organelor
genitale externe sunt denumite femei
pseudohermafrodite.
• Pseudohemafrodiţii masculini pot fi caracterizaţi
printr-o incompletă fuzionare a plicilor uretrale sau
labioscrotale.

• Hypospadias-ul este cea mai comună manifestare a

pseudohermafroditismului masculin. Semnificând
deschiderea uretrei pe faţa ventrală a penisului,
această anomalie apare la aproximativ 0,5% din toţi
nou-născuţii vii.

• Hypospadias penoscrotal este o anomalie mult mai

complexă exprimând lipsa de fuziune nu numai a
plicilor uretrale ci şi ale celor labioscrotale.
• Sindromul de feminizare testiculară

– Acest sindrom are drept cauză anormalitatea receptorilor

pentru androgeni. Dacă receptorii pentru androgeni sunt
deficienţi ori absenţi fătul de sex masculin prezintă nivele
normale sau ridicate ale hormonilor steroizi masculini dar
ţesuturile ţintă nu sunt sensibile la aceştia şi dezvoltarea
se desfăşoară ca şi cum androgenii ar fi absenţi.

– Ca şi în cazurile de deficienţă primară de testosteron

testiculele sunt prezente şi AMH este produs aşa încât
ductele paramezonefrice involuează cu toate că o vagină
terminată orb se poate forma.

– Dezvoltarea este dealtfel feminină.

• Pseudohermafroditismul feminin

– puţin frecventă.

– Femeile pseudohermafrodite sunt genetic de sex feminin,

posedă ovare dar organele lor genitale externe sunt
virilizate prin expunerea la un nivel anormal de hormoni
sexuali steroizi în timpul dezvoltării fetale.

– În multe cazuri - hiperplazia glandelor suprarenale în

perioada fetală.

– progestinelor cu componente virilizante pentru prevenirea

avorturilor spontane.
• Hipogonadismul primar
– Este o afecţiune congenitală determinată de un defect gonadal. În
hipogonadismul primar hipotalamusul şi hipofiza sunt indemne şi
produc nivele ridicate ale gonadotropinelor circulante dar gonadele
nu răspund printr-o secreţie sporită de steroizi sexuali.
– Multe cazuri de hipogonadism primar sunt asociate cu una sau două
anomalii cromozomiale majore, în timp ce câteva au origine idiopatică
(necunoscută).
– La bărbaţi hipogonadismul primar este de obicei o componentă a
sindromului Klinefelter care apare la aproximativ 1 din 500 nou-
născuţi masculini.
– Sindromul Klinefelter este determinat de o varietate de anomalii ale
cromozomilor sexuali implicând prezenţa unui cromozom X
suplimentar dobândit ca urmare a nondisjuncţiei în timpul
gametogenezei sau a clivajului timpuriu.
– Kariotipul cel mai comun este 47,XXY.
• Hipogonadismul secundar

– Este cauzat de defecte ale hipotalamusului sau

hipofizei anterioare. Indivizii prezentând
hipogonadism secundar demonstrează nivele
scăzute ale gonadotropinelor ca şi ale steroizilor
sexuali.

– Mai frecvent, cauza este o insuficienţă de GnRH

(factor de eliberare a gonadotropinelor) eliberat
de hipotalamus ca în sindrom Kallmann şi
sindromul eunucilor “fertili” la bărbaţi.