PARTEA A II A – ANDROLOGIE VETERINARĂ

CAP.I. CONSIDERAŢII MORFO-CLINICE ŞI HISTOLOGICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL MASCUL LA ANIMALE

1.1. CONSIDERAŢII MORFO-CLINICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL MASCUL

Aparatul genital mascul are rolul de a produce gameţi (spermatozoizi) şi de a elabora

hormoni, iar prin organul copulator (penisul) de a depune sperma în căile genitale ale
femelelor.
Gonadele se dezvoltă în cavitatea abdominală în apropierea mezonefrosului, de
unde la majoritatea speciilor migrează ulterior în regiunea inghinală sau perineală (la
masculii unor mamifere), dependent de specie (fig. 1).
După originea embrionară, topografie şi funcţie, organele genitale sunt
sistematizate în trei porţiuni distincte:
a). gonada sau porţiunea glandulo-endocrină, reprezentată de testicule;
b). căile conducătoare (sau porţiunea tubulară) formată din canale: epididim, canal
deferent şi canal ejaculator;
c). porţiunea urogenitală, reprezentată de uretră, glandele genitale accesorii şi penis
(Pastea E. şi col.,1978).

1.1.1. Testiculul

Este un organ par (glandă amficrină) în care se formează celulele spermatice, iar
prin conţinutul său în celule cu rol endocrin secretă testosteronul.
Forma testiculului este mai mult sau mai puţin ovală, uşor turtită dintr-o parte în alta,
suspendat de cordonul testicular (funicul spermatic) într-o poziţie variabilă, în funcţie de
specie (fig. 1).
Organul este învelit la exterior de o tunică conjunctivă, inextensibilă, numită
albuginee (Boitor I. şi col.,1984; Hafez E.S.E. şi Hafez B., 2000; Groza I. şi Morar I.,
2004).

168
 Culoarea este albicioasă la nou-născuţi, alb-roză la tineret, alb-roşietică cu reflexe
albăstrui la adulţi şi roz-cenuşiu la andropauză. Indiferent de etapele vieţii genitale, tunica
testiculului, formată din lama de ţesut conjunctiv, conţine în grosimea ei numeroase vase
sanguine roşii-albăstrui, ceea ce-i conferă o arhitectonică specifică.
Volumul variază în funcţie de specie şi de etapele din viaţa genitală a masculului.
Astfel, în perioada pregenitală, volumul testiculului creşte proporţional cu dezvoltarea
corporală a masculului, apoi la maturitate atinge volumul maxim, după care suferă un
proces de atrofie testiculară de senilitate.
Greutatea este foarte diferită în funcţie de specie şi de etapa din viaţa sexuală. La
maturitate şi în plină activitate secretorie greutatea testiculului pe specii se prezintă astfel:
taur = 250-300 g;
berbec = 280-330 g;
ţap = 150-180 g;
armăsar = 150-300 g;
vier = 350-800-1000 g;
câine = 30-100 g;
motan = 15-35 g;
iepuroi = 10-12 g.
Consistenţa: buretos elastică, fermă, fără păstrarea amprentei digitale. La
andropauză consistenţa testiculului se modifică, devenind dură în centru şi flască pe
margini.
Aspect exterior este neted şi regulat, vascularizaţia evidentă şi dispusă flexuos diferit
cu specia, ceea ce-i conferă un statut de apartenenţă inconfundabilă.
Din punct de vedere al suprafeţelor, testiculul prezintă două feţe, două extremităţi
(capitală sau cranială şi caudală), o margine epididimară fixă şi una opusă acesteia care
este liberă.
Structură. Cu excepţia ovarului, ca orice organ dezvoltat în cavitatea abdominală şi
testiculul este învelit la exterior de peritoneu (epiorchium), care aderă intim la o capsulă
conjunctivă groasă de culoare albă numită albuginee. În albuginee se observă traiectele şi
ramurile arterelor testiculare care descriu un desen specific.
Parenchimul testicular aderă la albuginee, astfel încât, în momentul secţionării
capsulei acesta se răsfrânge peste suprafaţa de secţiune. Din albuginee se desprind
concentric o serie de septumuri, care delimitează lobulii testiculari.

169
 Spre centrul organului septumurile formează o ţesătură fibroasă - mediastinul
testicular - care, la armăsar, este plasat numai spre capul testiculului. Parenchimul testicular
format din ţesut, specific sau propriu, vase, nervi şi tuburi seminifere, este separat de
septumurile testiculare în lobuli.
Lobulii sunt formaţi din grupări de tuburi seminifere sinuoase, care prezintă o
extremitate „în deget de mănuşă” şi se termină centripet în tuburile drepte, care se deschid
în reţeaua testiculară plasată în mediastinul testicular. Din reţeaua testiculară spermatozoizii
sunt conduşi în canaliculele eferente situate în capul epididimului. Tuburile seminifere sunt
formate din epiteliu germinativ şi reprezintă locul de formare a spermatozoizilor (proces
denumit spermiogeneză şi spermatogeneză) (Pastea E. şi col.,1978).

1.1.2. Epididimul

Constituie prima cale conducătoare extratesticulară a spermatozoizilor.

Epididimul este un organ alungit, de formă semilunară, alăturat strâns marginii fixe a
axului longitudinal al testiculului şi care prezintă: un cap, un corp şi o coadă.
Capul epididimului, proeminent şi rotunjit, este dispus lateral faţă de conul vascular al
testiculului. Acest segment este format dintr-un număr variabil de canale eferente (13-15 la
rumegătoare, 12-23 la ecvine, 14-21 la suine, 15-17 la carnivore) cu origine în reţeaua
testiculară, care perforează albugineea pentru a se dispune în capul epididimului
convergent formând conul sau lobulii epididimului. Prin confluarea acestora ia naştere
canalul epididimar. Acest canal descrie o multitudine de flexuozităţi, care formează în
continuare baza anatomică a corpului şi cozii epididimului. În secţiune transversală, canalul
epididimar este format dintr-o adventice conjunctivă, o musculoasă căptuşită de o mucoasă
formată din celule înalte, prismatice, plasate pe două rânduri şi prevăzute cu stereocili.
Epididimul prezintă o lungime apreciabilă, care variază în funcţie de specie: 40-50 m
la bovine, 72-81 m la ecvine, 47-50 m la ovine, 17-18 m la suine, 5-8 m la carnivore şi 1,5-3
m la feline. La capul epididimului poate să persiste un vestigiu al extremităţii craniale a
canalului Muller sub forma unei vezicule apendiculare, sau se întâlnesc resturi de canalicule
(înfundate) mezonefrotice denumite canalicule aberante.
Corpul şi coada epididimului sunt fixate la testicul prin ligamentul propriu al
testiculului. Coada epididimului, foarte proeminentă şi detaşată (la rumegătoare), este turtită
lateral şi mai îngustă decât capul; se continuă în unghi ascuţit cu canalul deferent.

170
 Spermatozoizii ajung permanent în canalul epididimar unde stagnează un timp şi,
sub influenţa secreţiei epididimare, se produce maturarea lor. În momentul ejaculării,
spermatozoizii sunt eliminaţi prin contracţii peristaltice în canalul deferent (Groza I. şi Morar
I., 2004).

1.1.3. Canalul deferent

Canalul deferent continuă direct în sens caudal epididimul de la nivelul cozii

acestuia, unde iniţial are un aspect uşor flexuos, apoi se situează pe faţa medială a
epididimului după care, împreună cu cordonul vasculonervos testicular, formează cordonul
testicular. Canalul deferent intră în cavitatea abdominală şi pelvină susţinut de plica seroasă
deferenţială şi dorsal uretrei se termină în aceasta prin canalul ejaculator. Având un traiect
relativ lung, la canalul deferent se deosebesc trei porţiuni: vaginală, abdominală şi pelvină.
Porţiunea vaginală sau inghinală are o lungime variabilă, în funcţie de specie. Se
întinde de la coada epididimului, până la inelul vaginal. Canalul deferent în această porţiune
este susţinut de o cută proprie a peritoneului - mezo-deferenţialul - alăturat cordonului
vasculonervos testicular prin mezorchiul proximal sau mezoul vascular; formând împreună
cu acesta, mezoul-vasculo-deferenţial.
Porţiunea abdominală se întinde de la inelul vaginal, până la intrarea în cavitatea
pelvină de unde se continuă, fără demarcaţie, cu porţiunea pelvină. În cavitatea pelvină
cutele peritoneale deferente se unesc transversal, formând plica urogenitală plasată între
rect şi vezica urinară. În porţiunea ei interdeferenţială se găsesc resturi ale canalelor Muller,
care formează „uterul masculin”.
În porţiunea terminală, canalul deferent (la ecvine) se dilată fusiform formând ampula
deferenţială (ampula canalului deferent). Indiferent de dimensiunea ampulelor, întotdeauna
mucoasa canalului deferent, la toate speciile, este prevăzută la acest nivel cu glande (cu
activitate secretorie mare) şi este denumită porţiunea glandulară canalului deferent. La
rumegătoare şi câine, ampulele sunt puţin evidente, iar la vier şi motan lipsesc.
Porţiunea terminală îngustă, a canalului deferent, sub prostată, se uneşte cu canalul
excretor al veziculelor seminale formând (la armăsar, taur, berbec), canalul ejaculator care
se deschide în uretră la nivelul tuberculului seminal (coliculul seminal). La vier, cele două
canale se deschid separat într-o depresiune a mucoasei. La carnivore, lipsa veziculelor
seminale determină deschiderea singulară a canalelor deferente (Coţofan V. şi col., 1978).

171
 1.1.4. Testiculul şi epididimul la animalele domestice

La armăsar. Testiculele sunt ovoide, de 150-300 g, cu marele ax orientat orizontal,

cranio-caudal. Epididimul prezintă un corp dezvoltat, dar un cap redus, care acoperă parţial
extremitatea capitată a testiculului; coada epididimului evident detaşată polului caudal se
continuă insensibil cu canalul deferent. Corpul şi coada epididimului sunt ataşate testiculului
printr-un ligament propriu, larg. Artera testiculară în apropierea acestuia devine extrem de
flexuoasă şi se grupează într-o masă conică denumită con vascular, care abordează
extremitatea capitată a testiculului. De la acest nivel, artera se continuă în lungul marginii
epididimare a testiculului, apoi depăşeşte extremitatea caudală pentru a avea un traiect
flexuos pe marginea liberă a testiculului, pe care o urmăreşte în sens cranial; emite
alternativ colaterale flexuoase care, în planul ecuatorial, intră în profunzimea parenchimului.
Venele pornesc de la planul sus amintit spre marginea epididimară, după care confluează şi
formează un evident plex pampiniform situat la extremitatea testiculară a cordonului
spermatic (fig. 2).
La taur. Testiculele de 250-300 g, sunt ovoidale, alungite, dispuse vertical, în pungile
testiculare şi cu marginea epididimară orientată medial. Capul epididimului este mare, turtit
şi acoperă total extremitatea capitată, prelungindu-se şi pe marginea liberă (laterală); corpul
este subţire şi plasat în plan median, corespunzător axului testiculului; coada bine detaşată,
are aspectul unui apendice redus. Canalul deferent este ataşat feţei mediale a corpului
epididimului, pe care îl urmăreşte până la polul capitat, de unde se ataşează marginii
mediale a cordonului vascular. Artera testiculară la polul caudal al testiculului, emite ramuri
flexuoase, largi care acoperă ambele feţe ale acestuia (Popovici I. şi col., 1994) (fig. 3).
La berbec. Testiculele au o greutate medie de 200-300 g şi formă mai puţin
alungită decât la taur. Sunt plasate vertical în pungile testiculare, dar cu marginea
epididimară orientată caudo-medial. Capul epididimului acoperă integral extremitatea
superioară a testiculului, prelungindu-se până la apropierea jumătăţii marginii libere.
Corpul epididimului, mai rectiliniu decât la taur, este orientat caudo-medial faţă de
axul testiculului. Coada este bine detaşată, mai mare decât la taur şi aderă de polul
caudal. Artera testiculară este deviată către faţa caudală (laterală) a testiculului şi
realizează un „desen” mai puţin flexuos şi mai fin decât la taur.
La ţap. Testiculele sunt mai reduse ca volum şi greutate decât la berbec (150-180 g).
Epididimul este asemănător celui de la taur, dar cu o coadă mai dezvoltată, mai detaşată şi

172
cu aspect de apendice. Artera testiculară este deviată lateral şi nu mai atinge coada
epididimului; emite colaterale mai puţin sinuoase, dar mai groase şi care, spre deosebire de
cele descrise la testiculele de berbec, ajung până în apropierea extremităţii capitate.
Vierul. Prezintă testicule mari, de 350-800 g, dispuse în regiunea subanală cu marele
ax oblic, ventro-cranial. Epididimul are o conformaţie asemănătoare cu cel de la
rumegătoare, dar cu corpul mai dezvoltat. Capul şi coada acoperă extremităţile testiculului.
Mediastinul testicular, pe secţiune apare caracteristic, sub forma unui cordon axial gros de 5
mm (fig. 4).
„Desenul” vascular este asemănător cu cel de la testiculele de armăsar, cu remarca,
că artera testiculară nu atinge coada epididimului, iar la nivelul marginii libere este mai puţin
flexuoasă şi colateralele emise sunt mai lungi, atingând marginea epididimară (Popovici I. şi
col., 1994).
La câine. Testiculele de 30-100g sunt globuloase, uşor ovale, situate cu axul orientat
ventro-cranial oblic în regiunea perineală. Epididimul este foarte voluminos, acoperind
marginea şi extremităţile testiculului. Albugineea permite observarea flexuozităţilor canalului
epididimar. Artera testiculară, camuflată iniţial de corpul epididimului, întretaie oblic faţa
laterală spre polul caudal, de unde apare pe marginea liberă pe care o parcurge,
epuizându-se arborescent înainte de a atinge polul capitat şi zona ecuatorială a testiculului
(Pena A. şi col., 2000) (fig. 5).
La motan. Se găsesc testicule mici, aproape sferoidale, dispuse oblic în regiunea
perineală. Epididimul este mare şi acoperă ¾ din circumferinţa testiculului, la care aderă
intim. Artera testiculară realizează un „desen” caracteristic, parcurgând faţa laterală oblic
ventro-caudal spre coada epididimului, după care întretaie marginea liberă oblic, dorso-
cranial, spre faţa medială a testiculului. Emite ramuri reduse şi drepte spre faţa laterală (fig.
6).
La iepuroi. Testiculele sunt mult alungite şi acoperite cu un epididim dezvoltat a cărui
coadă detaşată sub forma unui apendice are un aspect conic. La această specie, în funcţie
de perioada de rut, testiculele prezintă o mare mobilitate în interiorul canalului inghinal,
găsindu-se alternativ exorhid sau endorhid (Coţofan V. şi col, 1978) (fig. 7).

173
 1.1.5. Învelitorile testiculare şi cordonul testicular

În afara cavităţii abdominale, testiculele sunt susţinute şi protejate de o serie de

învelitori, care reprezintă fie evaginări ale tunicilor endo-abdominale (procesul vaginal), fie
modificări ale tegumentului şi formaţiunilor dependente de peretele abdominal ventral.
După raporturile şi provenienţa lor, aceste învelitori pot fi sistematizate în trei tunici:
externă, mijlocie şi internă.
Tunica externă. Rezultă din continuarea directă a pielii şi a hipodermului în această
regiune, formând învelitoarea cea mai externă, alcătuită la rândul ei din două tunici strâns
unite între ele; pielea scrotală (cutisul scrotal) şi tunica dartoică (dartosul), cu origine
hipodermică.
Pielea scrotală (sau scrotul) este relativ fină şi în funcţie de specie sau rasă, mai mult
sau mai puţin pigmentată sau acoperită cu păr. Posedă numeroase glande sebacee şi
sudoripare şi formează o singură pungă, comună pentru ambele testicule. La exterior,
prezintă un rafeu median, marcat de aderenţa la septul dartoic.
Tunica dartoică derivă din continuarea hipodermului şi a tunicii abdominale care, la
acest nivel, are o structură musculo-elastică, cuprinzând fibre musculare netede fine, care
se continuă şi în dermul scrotal.
Între cele două pungi vaginale, dartosul formează un sept median despărţitor - septul
scrotal - sau interdartoic care conţine în structura sa fibre musculare netede; se continuă cu
fascia perineală superficială; inserţia lui pe tunica abdominală apare bifurcat, printre cele
două ramuri trecând penisul.
Fibrele musculare scrotale reacţionează prin contracţii la diferiţi excitanţi mecanici
sau termici, ridicând testiculele şi producând aspectul încreţit „scrotal” al pungii testiculare.
Tunica mijlocie (sau fascia spermatică externă - fascia Cowper). Este alcătuită
dintr-un strat gros de ţesut conjunctiv, care reprezintă continuarea la acest nivel a fasciei
muşchiului oblic extern al abdomenului şi fasciei profunde a trunchiului. Faţa ei internă vine
în contact cu procesul vaginal şi muşchiul cremaster extern, de care este despărţită printr-
un ţesut conjunctiv lax. În regiunea perineală se prelungeşte cu fascia perineală profundă.
Muşchiul cremaster extern este dependent de oblicul intern al abdomenului, fiind format
deci din fibre striate; este foarte puternic şi acoperit de fascia cremasterică desprinsă din
fascia oblicului intern; se inseră pe faţa externă a fasciei spermatice interne (provenită din

174
fascia transversă a abdomenului); contracţia lui determină ridicarea întregului proces
vaginal în traiectul ingvinal (Coţofan V. 1974; Boitor I., 1984; Groza I. şi Morar I., 2004).
Tunica internă. Denumită şi teaca vaginală (sau fibro-seroasă), este o învelitoare a
cărei origine endo-abdominală din fascia transversă şi peritoneul parietal (prezentat la
migraţia testiculară) îi conferă o structură dublă; fibroasa, sau fascia spermatică internă,
reprezintă fibroasa tunicii interne şi provine din evaginarea fasciei transversale a
abdomenului; seroasa prezintă o porţiune parietală ce căptuşeşte intim fascia spermatică
internă şi provine din continuarea peritoneului parietal de pe planşeul cavităţii abdominale,
emiţând cranial mezoul vasculo-deferenţial. Faţa internă a tunicii vaginale (sau
fibroseroase) delimitează cavitatea vaginală.
Privită din exterior, tunica vaginală are aspectul unei amfore prezentând un corp, un
gât şi un orificiu: corpul cuprinde, la interior, cavitatea vaginală în care se găsesc testiculul,
epididimul şi porţiunea vaginală a canalului deferent învelit de porţiunea organică a
seroasei; gâtul reprezintă porţiunea mai strangulată a procesului vaginal şi cuprinde la
interior canalul vaginal, care conţine cordonul vasculonervos, canalul deferent şi vase
limfatice. Atât cavitatea vaginală, cât şi canalul vaginal, sunt ocupate în totalitate de
formaţiunile amintite, astfel spaţiile respective devin „virtuale”; aceste spaţii comunică toată
viaţa animalului cu cavitatea peritoneală printr-un orificiu în formă de fantă, denumit inel
vaginal. Acesta rezultă din căptuşirea inelului inghinal profund de către fibroseroasa. La
armăsarii bătrâni acest orificiu, de forma unei fante de câţiva centimetri, permite angajarea
din cavitatea peritoneală în teaca vaginală a unor anse jejunale sau a marelui epiplon (mai
ales după castrare). La armăsar, taur, cotoi şi iepure acest inel căptuşeşte intim inelul
ingvinal profund, rămânând doar la nivelul comisurii caudale un spaţiu redus prin care trece
cordonul vascular pudend extern. La vier, diametrul inelului vaginal este de 2-4 cm, iar
comisura lui caudală se află situată într-un plan superior faţă de inelul ingvinal profund; se
formează astfel, un traiect fibroseros de 1-2 cm, de aspectul unei pâlnii orientată spre
cavitatea abdominală, ceea ce explică frecvenţa angajării anselor intestinale în acest traiect.
La câine, inelul vaginal este plasat într-un plan superior inelului ingvinal profund;
fibroseroasa apare astfel ca un tub lung de 1-2 cm, dar foarte bine ataşat cordonului
testicular, făcând astfel imposibilă apariţia herniilor intravaginale la această specie.
Cordonul testicular. Din punct de vedere anatomic este o formaţiune complexă,
uşor conică, conţinută în traiectul inghinal, cuprinzând gâtul tecii vaginale; baza mai
largă, este aplicată pe testicul, iar porţiunea efilată trece prin inelul vaginal în cavitatea

175
abdominală. Acest cordon format din artera şi vena testiculară, filete nervoase,
cremasterul intern şi canalul deferent este acoperit în totalitate de peritoneu - foiţa
organică sau viscerală - care prin intermediul mezoului vasculo-deferenţial sau comun, se
continuă cu lama parietală a tunicii vaginale.
Mezorchium. Este cuta peritoneală, care suspendă testiculul fetal de peretele
cavităţii abdominale şi conţine în interior formaţiunile amintite .
La masculul matur se disting 3 porţiuni: mezofuniculul (mezoul comun vasculo-
deferenţial) reprezintă banda îngustă dintre lama parietală şi plica conductului deferent;
mezoductul deferent (mezoul deferenţial sau plica conductului deferent) se detaşează
medial; mezoul vascular (plica vasculară) este reprezentat de porţiunea cranială între foiţele
căreia se mai găsesc, în afara cordonului vascular, şi fibre musculare netede (cremasterul
intern). Foiţa viscerală peritoneală, care acoperă albugineea testiculară poartă numele de
epiorchium; foiţa peritoneală care îmbracă epididimul în continuarea precedentei poartă
numele de mesepididim, iar prelungirea ei pe testicul formează ligamentul propriu al
testiculului, care se prelungeşte caudal cu ligamentul cozii epididimului prin care lama
viscerală se răsfrânge, pe fundul tecii vaginale, în lama parietală.
Lungimea cordonului testicular, cât şi a gâtului tecii vaginale, variază dependent de
poziţia testiculelor faţă de inelul inghinal superficial. Astfel, cordonul testicular la armăsar
este scurt, iar la rumegătoare relativ lung. La vier, carnivore şi iepure cordonul testicular şi
gâtul tecii vaginale sunt foarte lungi datorită faptului că testiculele trec printre cele două
coapse spre înapoi, pentru a se plasa subanal sau perineal (Coţofan V., 1978).

1.1.6. Poziţia şi forma pungilor testiculare

La armăsar. Pungile scrotale se găsesc între cele două coapse, în regiunea

inghinală, voluminoase, relativ scurte, puternic pigmentate şi cu o formă emisferică, ele
prezintă un şanţ median şi un rafeu scrotal. Testiculul prezintă o uşoară înclinaţie ventro-
caudală, încât marginea lui liberă „priveşte” cranio-ventral. Cremasterul extern este bine
dezvoltat şi acoperă procesul vaginal, cu excepţia feţei mediale. Canalul deferent urcă spre
inelul inghinal superficial la faţa medială a cordonului testicular, putându-se palpa
transcutan, lateral corpului penisului.
La taur, berbec şi ţap. Pungile testiculare sunt mai voluminoase şi mai alungite,
atârnând de un gât bine detaşat în regiunea inghinală. La berbec şi ţap, pungile
176
testiculare sunt mai mari şi prezintă un evident şanţ median pe ambele feţe. Pielea
scrotală este acoperită cu lână sau peri şi lipsită de pigment; cranial prezintă două
mameloane reduse. La taur, pielea scrotală este de culoare roz şi parcursă de un rafeu
median; prezintă la bază, în partea anterioară 2-4 mameloane reduse. Testiculele sunt
plasate cu axul vertical, cu extremitatea caudală ventral; corpul epididimului este plasat
medial pe marginea epididimară a testiculului, iar canalul deferent poate fi uşor palpat în
apropierea inelului inghinal prin traversul pielii.
La vier. Pungile testiculare sunt situate subanal şi puţin detaşate, la unele exemplare
greutatea mare a testiculelor le determină să atârne. Pielea scrotală este uşor încreţită, de
culoare roz, şi cu peri rari; prezintă un rafeu median evident. Extremitatea caudală a
testiculului este orientată spre anus, iar marginea liberă priveşte caudal. Procesul vaginal
prezintă un gât excesiv de lung care trece printre cele două coapse şi se curbează în
regiunea subpubiană spre inelul inghinal superficial.
La câine. Pungile testiculare sunt situate mai departe de anus, proeminente şi cu
pielea scrotală pigmentată; prezintă o depresiune mediană şi un rafeu evident. Testiculele,
relativ mici, au extremitatea caudală orientată dorsal; procesul vaginal prezintă un
cremaster extern redus.
La motan. Pungile testiculare sunt plasate imediat sub anus, între acesta şi penis,
datorită faptului că, ele rămân la locul dezvoltării lor ontogenetice, unde s-au format din
cutele scrotale; sunt mici, puţin detaşate şi acoperite cu păr des. Testiculele au o poziţie
asemănătoare celor de la câine.
La iepuroi. Pungile testiculare sunt şterse, scrotul subţire, de culoare roz şi acoperit
cu peri scurţi şi abundenţi. Muşchiul cremaster extern înveleşte complet procesul vaginal,
permiţând retragerea acestuia în interiorul canalului inghinal, deosebit de larg la această
specie (Coţofan V., 1978; Popovici I., 1994).

1.2. GLANDELE GENITALE ACCESORII

Aceste organe reprezintă un grup distinct funcţional de glande care, în afara

ampulelor deferenţiale, sunt grupate în jurul porţiunii pelvine a uretrei, reprezentând canalul
uro-genital în interiorul căruia îşi varsă produsul de secreţie ce contribuie la elaborarea
spermei.

177
 Dezvoltarea şi funcţia lor sunt dirijate de hormonii sexuali. La masculii castraţi la o
vârstă tânără ele nu se mai dezvoltă, iar la cei castraţi târziu se atrofiază şi îşi încetează
secreţia.
Ontogenetic, dezvoltarea lor începe în săptămâna a 6-a embrionară din
mezenchimul plăcii nefrotomiale din care se dezvoltă şi o parte a segmentelor aparatului
genital. Acest sistem glandular este reprezentat de: glandele veziculare, prostată şi glandele
bulbouretrale.

1.2.1. Glandele veziculare

Denumite (la armăsar) şi vezicule seminale, sunt organe pereche situate dorso-
lateral de gâtul vezicii urinare şi de canalele deferente şi orientate cu extremitatea fundică,
cranial în plica urogenitală, lateral faţă de ampulele canalelor deferente şi dorsal de vezica
urinară. Ontogenetic, glandele veziculare se dezvoltă prin înmugurirea extremităţii caudale a
canalului Wolff. În seria mamiferelor domestice, prezintă mari variaţii în ce priveşte forma,
volumul şi structura. În general, au o formă de sac, prezentând un fund orientat cranial şi
acoperit de foiţa seroasă a peritoneului, un corp şi un gât (canalul excretor) dispus caudal şi
care realizează joncţiunea cu porţiunea terminală a canalului deferent pentru a forma
canalul ejaculator.
La armăsar. Au aspectul unor vezicule piriforme cu pereţii groşi, cu un diametru de 3-
6 cm şi 10-15 cm lungime. În conductul excretor există un pliu al mucoasei asemănător unei
valvule, căruia i se atribuie rol în tranzitul secreţiei. Produsul de secreţie este un lichid
vâscos, colectat într-o vastă cavitate centrală delimitată de o mucoasă subţire şi plisată, cu
numeroase cripte în care se deschid glande de tip tubular. Tunica musculară este groasă şi
înveleşte complet întreaga mucoasă. Tunica adventiceală este reprezentată de o
membrană fibro-elastică, ce aderă cranial la seroasa plicii urogenitale (fig. 8).
La rumegătoare. Glandele au o suprafaţa neregulată, uşor boselată, lungimea de 7-
12 cm, diametrul de 2-5 cm şi aspectul unui sac diverticulat şi uşor răsucit. Mucoasa
prezintă un strat glandular de tip tubulo-alveolar, ramificat şi bine dezvoltat.
La vier. Glandele seminale apar enorme, cu un aspect piramidal boselat şi cu vârful
orientat caudal până în apropierea glandelor bulbouretrale, nivel la care sunt reunite printr-
un sept conjunctiv. Corpul lor este uşor curbat medial şi se continuă cu un conduct excretor,
care se deschide în uretră în apropierea canalului deferent, fapt pentru care la această
178
specie nu există un canal ejaculator propriu-zis. Epiteliul glandular este organizat în tubi
glandulari intens ramificaţi şi cu numeroase dilataţii alveolare. Spaţiile interlobulare de
acumulare a secreţiei, necesare pentru stocarea unei cantităţi mari de secreţie, sunt
evidente la această specie (Mureşan E. şi col., 1979) (fig. 9).
Eliminarea unei cantităţi de 400-500 cm3 de secreţie în timpul ejaculării este facilitată
de stratul gros al musculaturii netede, plasată în ţesutul conjunctiv interstiţial şi în
adventicea glandei.
La carnivore. Glandele veziculare lipsesc.
La iepuroi. Glandele veziculare sunt relativ reduse şi situate la faţa dorso-laterală a
gâtului vezici urinare; în plan median aderă la „uterul masculin” fapt pentru care au fost
confundate de mulţi autori cu această formaţiune (Coţofan V., 1974; Setchell B.P., 1993;
Hafez, 2000).

1.2.2. Glanda prostată

Ontogenetic, se dezvoltă prin proliferarea epiteliului porţiunii craniale a uretrei

intrapelvine; este prezentă la toate mamiferele domestice, dar are dezvoltarea, forma şi
poziţia diferită în raport cu canalul urogenital. Prostata cea mai dezvoltată o au carnivorele,
urmând în ordine descrescândă armăsarul, taurul, vierul, berbecul şi ţapul. În general,
glanda prezintă: corpul prostatei (nu este valabil pentru berbec şi ţap) situat pe faţa dorsală
a originii uretrei, acoperind canalele ejaculatoare; porţiunea diseminată, este prezentă la
toate mamiferele domestice exceptând armăsarul.
Corpul prostatei prezintă o faţă dorsală, care vine în raport cu rectul şi o faţă ventrală
care se mulează pe originea uretrei. Ca structură, faţa externă a glandei este înconjurată de
o capsulă groasă din care se detaşează o stromă densă conjunctivo-musculară, ce
delimitează spaţii acoperite cu epiteliu secretor tubulo-alveolar ramificat, care produce
secreţia specifică. Spaţiile intraglandulare, care servesc pentru acumularea secreţiei, se
găsesc numai la carnivore şi mai puţin la cabaline.
La armăsar. Prostata are o culoare galben-lutoasă şi este formată din doi lobi (drept
şi stâng) largi (5-9 cm/3-6 cm) şi consistenţi, uniţi printr-un istm plasat pe partea dorsală a
uretrei. Produsul de secreţie se elimină prin 10-20 perechi de canalicule, care se deschid de
o parte şi de alta a tuberculului seminal.

179
 La taur şi vier. Prostata are o culoare galben-albicioasă şi este mai redusă decât la
armăsar. Prezintă un corp mic, aplatizat, de 3-4 cm lungime şi 1-1,5 cm grosime. Porţiunea
diseminată este inclusă în peretele uretrei şi înconjurat sub forma unui manşon de muşchiul
uretral.
La berbec şi ţap. Corpul prostatei lipseşte, aceasta fiind reprezentată exclusiv de
porţiunea diseminată şi are structură tubuloacinoasă; este dispusă radial periuretral; tubii se
deschid pe peretele dorso-lateral al uretrei intrapelvine.
La câine. Prostata este foarte dezvoltată, acoperind complet originea uretrei. Are un
aspect globulos, uşor bilobat şi o culoare gălbuie. Corpul prostatei este străbătut în sens
cranio-caudal de porţiunea terminală a canalelor deferente. Poziţia şi dimensiunea glandei
la câine variază în funcţie de vârsta animalului. Capsula trimite la interior o serie de septe
radiare, care permit sistematizarea glandei în lobi şi lobuli; un sept median mai dezvoltat
conferă prostatei un aspect bilobat. Sistemul canalicular, convergent spre lumenul uretral,
se deschide prin numeroase orificii în formă de pâlnie în jurul tuberculului seminal.
La motan. Prostata nu cuprinde şi faţa ventrală a uretrei. La speciile de carnivore
porţiunea diseminată a prostatei, plasată în peretele uretrei, este redusă.
La iepuroi. Corpul prostatei este asemănător celui de la armăsar, având un aspect
bilobat şi o dezvoltare în sens transversal; produsul de secreţie se varsă prin patru canale
excretoare. Dimensiunea glandei variază în funcţie de vârstă şi perioada de rut; porţiunea
diseminată este redusă (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984, Edquist L.E. şi col., 1993; Groza
I. şi Morar I., 2004).

1.2.3. Glanda bulbouretrală

Ontogenetic, se dezvoltă prin proliferarea porţiunii pelvine a sinusului urogenital. Se

prezintă ca două formaţiuni ovoide sau aplatizate, plasate simetric de o parte şi de alta a
extremităţii caudale a uretrei intrapelvine, venind în raport cu bulbii spongioşi ai penisului. În
seria mamiferelor domestice această glandă lipseşte la câine şi este foarte redusă la motan.
La suine. Glandele bulbouretrale sunt exagerat de mari, având o lungime de 17-18
cm şi 5 cm grosime. Sunt situate la nivelul arcadei ischiatice şi se continuă de o parte şi de
alta a uretrei, până la arcada pubiană, unde vine în contact cu glandele veziculare. Datorită
unei reduse punţi musculare, care le leagă transversal, glandele au aspectul literei „H”.
Canalele excretoare, câte unul pentru fiecare lob, se deschid în uretră la nivelul curburii

180
acesteia; sunt protejate de o valvulă ischiatică. Lobulii glandei, tubulari, ramificaţi, sunt
prevăzuţi cu numeroase spaţii de acumulare:
Ţesutul interlobular conţine fibre musculare netede, iar capsula glandei este
acoperită de muşchiul compresor al glandelor bulbouretrale.
La taurine şi cabaline. Ambii lobi ai glandei sunt plasaţi dorsal faţă de uretră; au o
formă emisferică şi mărimea unei nuci, sunt mai închişi la culoare decât prostata şi complet
acoperiţi de muşchiul bulboglandular. La rumegătoarele mici, lobii glandei au dimensiunea
unei alune şi fiecare prezintă câte un singur canal de excreţie, iar la cabaline câte 3-5.
La iepuroi. Glanda este redusă (4/6 mm). Lobii sunt ovoizi şi acoperiţi complet de
muşchiul bulboglandular. La exterior o capsulă redusă înveleşte un parenchim glandular
format din tubi simpli, neramificaţi (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984; Hafez şi Hafez, 2000).

1.2.4. Penisul

Penisul reprezintă partea externă a organelor genitale, constituind de fapt organul

copulator masculin. În seria mamiferelor domestice, cu excepţia motanului şi iepurelui, la
care este orientat caudal, penisul este plasat între cele două coapse începând de la arcada
ischiatică până la apropierea regiunii ombilicale, flancat de cordoanele testiculare şi
adăpostit într-o teacă de ţesut conjunctiv, în care este acoperit şi suspendat de fasciile
superficiale şi profunde ale perineului (continuare a fasciilor omonime ale trunchiului).
Extremitatea liberă a penisului şi glandul sunt acoperite de piele şi adăpostite într-o
duplicătură a acesteia denumită prepuţ.
În ansamblu, penisul este format dintr-un corp divizat într-o porţiune fixă, care se
întinde de la rădăcina penisului, până în fundul cavităţii prepuţiale şi o porţiune liberă, care
începe de la acest nivel şi se întinde până la gland.
Corpul penisului. Este format la rândul lui din corpul cavernos şi uretră, care este
înconjurată de corpul spongios. Corpul spongios la rândul lui, prezintă mai multe porţiuni:
bulbii spongioşi, corpul spongios al penisului, corpul spongios al glandului şi bulbii
spongioşi. În structura penisului mai intră musculatura, vase sanguine şi limfatice, nervi şi
pielea porţiunii libere. Funcţia de copulaţie se poate realiza datorită celor două tipuri de ţesut
erectil: corpul spongios şi corpul cavernos.
Corpul cavernos al penisului provine din contopirea, pe linia mediană, a doi corpi
cilindrici, care îşi păstrează independenţa mai ales la nivelul rădăcinii penisului, unde se

181
despart în două părţii efilate (stâlpii penisului) care se inseră separat pe arcada ischiatică.
Contopirea celor două tije cavernoase, începând de la rădăcina penisului spre vârf, se
realizează mai mult sau mai puţin complet, rămânând un perete despărţitor - septul penian -
complet la carnivore şi iepure şi incomplet sau perforat de numeroase orificii la celelalte
mamifere domestice.
Un argument al parităţii ontogenetice a corpului cavernos o constituie şi şanţul dorsal
al penisului, care adăposteşte vasele sanguine şi nervii, precum şi şanţul uretral, mai adânc,
situat pe faţa ventrală care adăposteşte uretra cu corpul spongios. Extremitatea cranială a
corpului cavernos este uşor efilată şi acoperită de dilataţia corpului spongios al glandului.
Corpul cavernos este înconjurat de o tunică albuginee groasă, care trimite concentric
trabecule conjunctive în interiorul acestuia, apărând astfel un schelet de rezistenţă ale cărui
areole sunt căptuşite cu endoteliu vascular şi care sunt umplute cu sânge şi ocupate de
ţesut cavernos; este suspendat de faţa ventrală a simfizei ischiopubiene, în apropierea
rădăcinii sale, de un ligament scurt şi puternic numit ligamentul suspensor al penisului
Corpul spongios al penisului (sau ţesutul spongios uretral) este dispus în jurul uretrei
în şanţul uretral al corpului cavernos. Are un calibru uniform pe toată întinderea lui,
exceptând extremităţile care sunt mai dilatate, prezentând mai variaţii specifice. Astfel, la
nivelul curburii ischiatice a uretrei, în apropierea glandei bulbouretrale, se găseşte bulbul
spongios al penisului (sau ţesutul spongios uretral), iar în sens cranial este dispus în jurul
uretrei în şanţul uretral al corpului cavernos. Bulbul spongios al penisului (sau bulbii uretrei)
este acoperit de o albuginee fină care se va continua pe toată întinderea ţesutului spongios
şi este separat de un sept median în două părţi simetrice. Spre interior, albugineea trimite
numeroase trabecule fine care, asemănător corpilor cavernoşi delimitează spaţii relativ largi
căptuşite de endoteliul vascular. Bulbul spongios al penisului se continuă direct în şanţul
uretral cu corpul spongios al penisului care înconjoară uretra, constituind porţiunea
spongioasă a uretrei.
La extremitatea anterioară a penisului, corpul spongios prezintă o nouă dilataţie
numită corpul spongios al glandului, care îmbracă vârful efilat al corpului cavernos şi
constituie baza anatomică a glandului. Această masă de ţesut spongios, enorm dezvoltată
la câine şi armăsar şi de forma unui capişon redus şi ascuţit la celelalte mamifere
domestice, este străbătută în centru de canalul uretral.
Ţesutul erectil al corpului cavernos al penisului prezintă caverne căptuşite intim de
endoteliul vascular; prezintă un raport diferit pe suprafaţa de secţiune, putând să predomine

182
fie scheletul conjunctiv trabecular, fie ţesutul cavernos, diferenţiind astfel două tipuri de
penis:
a) tipul fibro-elastic, atunci când predomină scheletul trabecular conjunctiv şi
albugineea;
b) tipul musculo-cavernos, atunci când predomină ţesutul cavernos cu areole mari,
legate între ele de fibre musculare netede.
În primul caz, întâlnit la rumegătoare şi porc, penisul prezintă o lungime apreciabilă şi
o consistenţă ridicată şi în cazul când nu este în erecţie; uretra cu ţesutul spongios este
inclusă complet în corpul cavernos.
În al doilea caz, întâlnit la armăsar, carnivore şi iepure, structurile erectile în stare de
repaus sunt moi şi compresibile. Ţesutul erectil, scheletul trabecular şi tunica albuginee
formează o unitate funcţională, care la tipul cavernos-muscular în timpul erecţiei va
determina alungirea şi indurarea penisului, iar la tipul fibroelastic supraindurarea, fapt pentru
care la aceste specii penisul va prezenta o „rezervă” de lungime - flexura sigmoidă - care se
şterge în timpul erecţiei.
Corpul spongios este înconjurat şi el de o albuginee fină care, în zona glandului,
aderă intim la piele. Areolele ţesutului spongios sunt reprezentate de spaţii sanguine largi în
forma unor plexuri venoase cu ochiuri mari. În timpul erecţiei corpul spongios primeşte un
aflux mai mare de sânge prin artera bulbului penian, ramură terminală din artera pudendă
internă. Erecţia corpului spongios, cu toate etapele sale, are loc treptat în sens caudo-
cranial numai în timpul copulaţiei, deci subsecvent corpilor cavernoşi; se realizează astfel o
mărire considerabilă a glandului şi o dilatare a porţiunii spongioase a uretrei (Groza I. şi
Muntean M., 1998).
Muşchii penisului. Au rolul dirijării penisului în timpul copulaţiei, comprimării venelor
de descărcare pentru accentuarea erecţiei, accelerării lichidului spermatic, în timpul
ejaculării şi, în sfârşit, comprimării penisului şi retragerii lui în furou, după copulaţie. O parte
din muşchii penisului, aparţin uretrei (bulbospongios şi transversul penisului). Dintre muşchii
proprii penisului cei mai importanţi sunt: ischiocavernos şi retractorul penisului.
Muşchiul ischiocavernos este plasat la nivelul arcadei ischiatice, acoperind ramurile
de inserţie ale corpului cavernos până la rădăcina penisului. Este foarte puternic şi prin
contracţia sa participă la erecţie comprimând rădăcina corpului cavernos şi aduce penisul
rigid în poziţia necesară intromisiunii.

183
 Muşchiul retractor al penisului este un muşchi neted, pereche, cu originea pe faţa
ventrală a primei vertebre coccigiene, după care cele două benzi musculare, înconjură
rectul şi se continuă sub forma unui cordon lat (la ecvine) sau două cordoane (la
rumegătoare, suine) pe faţa ventrală a muşchiului bulbospongios, pe care se pierde. La
câine, ajunge până la bulbul glandului, iar la rumegătoare şi porc până la convexitatea
caudală a flexurii sigmoide (Coţofan V., 1974; Boitor I., 1984; Hafez şi Hafez, 2000; Groza I.
şi Morar I., 2004).

1.2.5. Prepuţul

Numit şi „furou”, este o pungă a pielii pe peretele ventral al abdomenului, care

înconjoară porţiunea liberă a penisului. Are aspectul exterior al unei proeminenţe
longitudinale, care atinge vecinătatea cicatricii ombilicale.
În partea anterioară prezintă un orificiu prepuţial prin care comunică cu cavitatea
prepuţială. Extremitatea caudală a cavităţii prepuţiale are aspectul unui fund de sac inelar,
unde tegumentul se răsfrânge pe porţiunea liberă a penisului. Cavitatea prepuţială în
perioada de repaus funcţional este ocupată în întregime de porţiunea liberă a penisului. În
erecţie, când penisul este scos din prepuţ, această cavitate dispare complet.
În componenţa prepuţiului intră: tegumentul extern, reprezentat de pielea regională,
suplă, uneori cu un smoc de peri în jurul orificiului prepuţial, iar pe linia mediană un rafeu
evident; tegumentul intern foarte modificat, onctuos, având aspectul unei mucoase.
La ecvine formează o plică prepuţială circulară a cărei margine caudală aderă la
baza porţiunii libere, iar marginea cranială formează inelul prepuţial. Tegumentul intern al
prepuţiului, este bogat în glande sebacee modificate, care secretă o substanţă caracteristică
denumită „smegmă” prepuţială.
La vier, tegumentul intern al prepuţiului la jumătatea lungimii lui prezintă o cută
circulară, care împarte cavitatea prepuţială în două compartimente - anterior şi posterior;
primul, prezintă pe plafon un diverticul spaţios (diverticulul prepuţial) cu tendinţă de bilobare
şi care în structura sa prezintă glande ce secretă un lichid onctuos cu miros caracteristic
vierului (fig. 10).
La rumegătoare şi suine, orificiul prepuţial este foarte strâmt, iar cavitatea prepuţială
îngustă şi adâncă; în hipoderm se găsesc numeroşi noduli limfatici. La motan şi iepuroi,
prepuţiul este scurt şi situat sub anus, cu o deschidere largă orientată caudal.

184
 La speciile cu cavitatea prepuţială adâncă şi îngustă prepuţiul este prevăzut cu
muşchi prepuţiali: rumegătoarele, vierul şi câinele prezintă o pereche de muşchi prepuţiali
craniali protractori, care derivă din pielosul trunchiului; au aspectul a două benzi
convergente caudale, care se inseră cranial de o parte şi de alta a apendicelui xifoid, iar la
nivelul prepuţiului se unesc ventral sub formă de ansă. Au rol de protractori ai prepuţiului.
Muşchiul prepuţial caudal retractor este prezent numai la rumegătoare şi rar la vier; se
inseră pe tunica abdominală, lateral de inelele inghinale, iar cranial în apropierea orificiului
prepuţial; este retractor al prepuţiului.
Între lama internă şi externă, prepuţiul mai prezintă numeroase fibre elastice derivate
din tunica abdominală, cu rol de suspensor al prepuţului (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984).

1.2.6. Penisul la animalele domestice

Armăsarul. Are un penis aproape cilindric şi uşor curbat, cu o lungime care variază
între 50-60 cm (în repaus), până la 80-90 cm (în erecţie). Porţiunea liberă este acoperită de
o piele subţire cu aspect mucos, pigmentată complet sau marmorat. Glandul este extrem de
voluminos, iar în erecţie are aspectul unei ciuperci; este limitat de corpul penisului printr-un
gât evident şi prezintă circular o margine proeminentă - coroana glandului. Pe faţa
anterioară a glandului se află o adâncitură - fosa glandulară (în care proemină un scurt
proces uretral, cu orificiul uretral extern) conic şi cu tendinţă de bilobare (fig. 11).
Taurul. Prezintă un penis cilindric, subţire şi lung de 100-130 cm; caudal burselor
testiculare, corpul penisului prezintă flexura sigmoidă cu prima convexitate, orientată
cranial. Porţiunea liberă are o extremitate conoidă cu un gland redus, separat de corp printr-
un gât. Meatul urinar se deschide în vârful unui redus proces uretral plasat excentric, care
se continuă în sens caudal cu rafeul penian (fig. 12, 13).
Berbecul. Prezintă un gland mai dezvoltat decât taurul şi de aspectul unui capişon
rotunjit. Uretra se prelungeşte cu un proces uretral lung de 30-40 mm şi uşor inflexat.
Caudal glandului, pe faţa ventrală stângă, prezintă un proces rotunjit - tuberculul spongios -
de o culoare uşor roşiatică (fig. 12,13).
Ţapul. Procesul uretral este mai scurt (20-25 mm) şi plasat pe faţa stângă, iar
tuberculul spongios lipseşte.
Vierul. Are un penis asemănător, în general, cu cel al rumegătoarelor de care se
deosebeşte prin corpul mai subţire, mai lung şi cu flexura sigmoidă plasată cranial burselor

185
testiculare. Extremitatea liberă este ascuţită şi uşor spiralată, de aspectul unui tirbuşon.
Glandul este extrem de redus, reprezentat de ţesutul spongios puţin dezvoltat şi care nu
acoperă extremitatea liberă a corpilor cavernoşi. Şanţul uretral este marcat de un rafeu
penian evident (fig. 12).
Câinele. Prezintă, la fel ca celelalte carnivore, extremitatea anterioară a corpului
cavernos osificată, constituind osul penian. Lungimea totală a penisului este de 15-20 cm
din care 8-11 cm aparţin porţiunii fixe, respectiv corpilor cavernoşi, restul este reprezentată
de osul penian, peste care se suprapune glandul (fig. 14).
Corpul cavernos prezintă un şanţ uretral adânc, iar pe secţiune transversală îşi
păstrează septul penian complet. Extremitatea anterioară a corpului cavernos se continuă
direct cu baza osului penian care are în general aspectul unui jgheab deschis ventral.
Extremitatea anterioară a osului penian este efilată şi se continuă cu un cordon redus fibros.
Corpul spongios al glandului înconjoară osul penian şi formează un gland excesiv de
dezvoltat, care prezintă o porţiune anterioară alungită şi uşor ascuţită, delimitată caudal de
o gâtuitură, care o desparte de porţiunea posterioară (sau bulbul glandului) suprapusă bazei
osului penian. Sângele din ţesutul spongios al glandului este „descărcat” prin două vene
dorsale ale penisului care, după ce intră prin arcada ischiatică în cavitatea pelvină, trec
printr-un inel fibros format de tendonul intermediar al muşchiului ischiouretral sau muşchiul
compresor al venelor dorsale ale penisului. Datorită acestei particularităţi, erecţia glandului
se produce brusc prin comprimarea venelor dorsale în timpul actului copulator. Dilatarea
porţiunii bulbare a glandului nu va permite retragerea penisului din vagin decât după o
perioadă mai lungă de timp.
Motanul. Prezintă, la fel ca la iepure, penisul orientat caudal. Porţiunea liberă a
penisului are ca bază anatomică un os penian şi este acoperit de corpul spongios şi de
piele, prevăzută cu papile uşor cornificate, dirijate spre baza penisului.
Muşchiul rectopenian (sau retractorul penisului) este reprezentat de două benzi care,
la fel ca la iepure, se inseră pe feţele laterale ale bazei cozii şi rectului, iar distal pe faţa
ventrală a corpului cavernos; trage penisul în poziţie caudală, de repaus. Din muşchiul
ischiocavernos un grup de fibre craniale au rolul de protractor al penisului în vederea
copulaţiei.
Iepurele. Penisul se deosebeşte de cel de motan prin lipsa osului penian şi a
papilelor cornificate de pe extremitatea liberă. Meatul urinar este mai larg. Prepuţiul prezintă
două aglomerări glandulare prepuţiale, care îşi varsă produsul prin câte un canal propriu, ce

186
se deschide de o parte şi de alta a penisului. La unele specii de rozătoare (castor, mosc)
aceste glande produc o substanţă cu miros aromat (Coţofan V., 1974; Hafez şi Hafez,
2000).

1.3. CONSIDERAŢII HISTOLOGICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL MASCUL

1.3.1. Testiculul (testis, orchis)

Este învelit de o tunică conjunctivă, inextensibilă, numită albuginee. Această

tunică, formată din lame de ţesut conjunctiv, conţine în grosimea ei o mulţime de vase
sangvine şi nervi, care îi dau la exterior un aspect cu totul deosebit (fig. 15).
De la faţa internă a albugineei se detaşează numeroase septumuri cojunctivo-
vasculare care împart masa testiculului în 200-300 de lobuli. Spre centrul testiculului
aceste septumuri se ţes între ele formând un cordon lojat numit mediastinum testis sau
corpul lui Highmore.
Fiecare lobul conţine în interiorul lui 3-4 tubi seminiferi, care reprezintă unitatea
anatomo-fiziologică de bază a testiculului. Tubul seminifer este foarte flexuos, subţire şi
cu lungimea variabilă de la specie la specie. Fiecare tub seminifer este înconjurat de
ţesut conjunctiv şi are două extremităţi:
- o extremitate către albuginee, înfundată, în formă de deget de mănuşă;
- o extremitate către interiorul organului, care se uneşte cu extremitatea celorlalţi
tubi seminiferi de la acelaşi lobul, dând naştere la tubii drepţi.
După ce parcurg un traiect scurt, tubii drepţi pătrund în corpul lui Highmore, unde
se anastomozează, formând rete testis sau reţeaua lui Haller (Johnson şi col., 1989;
Popovici şi col., 1994).
Din reţeaua lui Haller se detaşează 6-20 tubi, denumiţi conurile eferente, iar după
unirea lor va lua naştere epididimul.
Între tubii seminiferi, în ţesutul conjunctiv interstiţial, se află grupe de celule mari,
ovoide sau poliedrice, dispuse în grămezi perivasculare, (celulele Leydig) care
constituie glanda cu secreţie internă a testiculului – glanda interstiţială (a lui Leydig sau
glanda diastematică). Ea secretă testosteronul, hormon cu multiplu rol în organism
(Hafez şi Hafez, 2000).
187
 Tubul seminifer reprezintă partea cea mai importantă a testiculului, deoarece aici
iau naştere spermatozoizii.
La animalele domestice spermatozoizii prezintă unele diferenţe între specii care
constau în: forma, lungimea şi lăţimea capului, lungimea totală a spermatozoidului.
Odată formaţi, spermatozoizii ocupă partea centrală a tubului seminifer şi sunt
fixaţi cu capul în sinciţiul sertolian, iar cu coada dirijată spre lumenul tubului seminifer.
Pe măsură ce se maturează, ei cad în lumenul tubului.
Sinciţiul lui Sertoli se prezintă sub forma unei mase protoplasmatice, reticulo-
filamentoasă, înaltă, răspândită printre celulele seminale propriu-zise. Pe acest sinciţiu se
găsesc implantate spermatidele pe cale de transformare în spermatozoizi. Celulele
Sertoli au rol trofic şi de susţinere (Weber şi col., 1990, Groza I., Morar I., 2004).

1.3.2. Epididimul (epididymis)

În general, capul, corpul şi coada epididimului au aceeaşi structură histologică.

Epiteliul este de tip cilindric, simplu, cu cili ficşi sau stereocili, aşezat pe o membrană
bazală. În afara membranei bazale se găsesc puţine fibre musculare netede şi ţesut
conjunctiv (Seidel G.E., 1979) (fig. 15).

1.3.3. Canalul deferent (ductus deferens)

Din punct de vedere histologic, canalul deferent este format din seroasă, de
origine peritoneală, musculoasă, dispusă pe trei straturi (longitudinal intern, circular
mijlociu şi longitudinal extern) şi mucoasă care are un epiteliu bistratificat (Ardalani G.,
1988) (fig. 15).

1.3.4. Canalul ejaculator

Este porţiunea terminală a căilor genitale propriu-zise şi rezultă din confluenţa

extremităţilor caudale ale canalului deferent şi canalul veziculelor seminale, păstrând
arhitectonica acestora (Boitor I., 1984; Groza I. şi Muntean M., 2002).

188
 1.3.5. Uretra (uretra)

2.6.5.1. Uretra intrapelvină. Are mucoasa formată dintr-un epiteliu poligonal

pluristratificat, sub mucoasă se găseşte un strat vascular, apoi un strat de fibre
musculare dispuse longitudinal, dublate la exterior de muşchiul uretral, care are rol de
sfincter, împiedicând ieşirea urinei în timpul ejaculării (Foldesey şi col., 1992).
2.6.5.2. Uretra extrapelvină. Are o mucoasă formată dintr-un epiteliu cilindric
stratificat, iar corionul este bogat în fibre conjunctive elastice şi puternic vascularizate
(Hafez E.S.E., 2000; Groza I., Morar I., 2004) (fig. 15).

1.3.6. Penisul

În structura penisului intră musculatură, vase sanguine şi limfatice, nervi şi pielea

porţiunii libere. Funcţia de copulaţie se poate realiza datorită celor două tipuri de ţesut
erectil: corpul spongios şi corpul cavernos.

1.3.7. Corpul spongios

Corpul spongios al uretrei extrapelvine prezintă la exterior o albuginee fină care se

continuă cu un ţesut erectil cu areole largi, acoperite cu un endoteliu simplu.

1.3.8. Corpul cavernos

Corpul cavernos al penisului este acoperit la exterior de o albuginee din ţesut

fibro-elastic. De pe faţa internă a albugineei se detaşează o serie de septumuri
incomplete care se întretaie între ele, delimitând nişte spaţii denumite lacune, căptuşite
cu un endoteliu de tip vascular şi în care se deschid arterele cavernoase cu aspect
helicoidal. Acest ansamblu formează ţesutul erectil al penisului (Groza I., Muntean M.,
2000).

189
 1.3.9. Prepuţul sau furoul (praeputium)

La unele specii (taur, berbec, ţap, vier şi câine) prezintă o cută a pielii
abdomenului în care este adăpostită porţiunea liberă a penisului. Este format din
tegument extern şi intern care prezintă foiţa parietală şi viscerală între piele şi mucoasă,
bogate în glande sebacee modificate. De asemenea la majoritatea speciilor conţine şi
muşchi protractori şi retractori. La armăsar structura este mai complexă, prezentând un
sac dublu din care se disting prepuţul intern şi extern (Groza I., Muntean M., 2002).

1.3.10. Veziculele seminale (glandulae vesicularis)

Ca structură, vezicula seminală este formată din mucoasă, musculoasă şi

adventice. Mucoasa are aspect dantelat şi prezintă nişte creste care se anastomozează.
Epiteliul mucoasei este cubic sau cilindric. Corionul este subţire şi prezintă în dreptul
crestelor fibre musculare netede.
Musculatura este dispusă pe două planuri: circular intern, mai gros şi longitudinal
extern, mai subţire.
Adventicea este formată dintr-un strat de ţesut conjunctiv, subţire, în care se
găsesc vase şi nervi.
Veziculele seminale secretă substanţe nutritive pentru spermatozoizi şi substanţe
care contribuie la formarea plasmei seminale (Johnson şi col., 1998, Groza I., Morar I.,
2004) (fig. 15).

1.3.11. Prostata (glandulae prostata)

Ca structură, prostata este formată dintr-o stromă conjunctivă, ţesut glandular,

vase şi nervi. Parenchimul este alcătuit din glande tubulo-acinoase, ale căror canale
conductoare, în număr de 15-30 se deschid în pereţii laterali ai uretrei intrapelviene.
Glandele sunt acoperite de un epiteliu prismatic spre cilindric înalt, dispus pe o
membrană bazală. Prostata secretă un lichid bogat în lecitină şi electroliţi care are rolul
de a trezi mobilitatea spermatozoizilor (Glossop C.E., 1986, Groza I. şi Muntean M.,
2002) (fig. 15).

190
 1.3.12. Glandele bulbo-uretrale (glandulae bulbourethralis)

Au la exterior o capsulă fibro elastică de la care pleacă spre interior septumuri

care împart glanda în lobuli ce cuprind glandele tubulo-acinoase, acoperite de un epiteliu
simplu şi poliedric, dispus pe o membrană bazală. Stroma acestor glande conţine fibre
elastice, fibre musculare netede şi striate. Ţesutul glandular este compus din acini
glandulari voluminoşi, având un epiteliu cu celule înalte. Ele secretă un lichid sero-
mucos, care contribuie la formarea plasmei seminale (Ashdown G. şi col., 1988, Groza I.,
Morar I., 2004) (fig. 15).

191
 Fig. 1 – Testiculul la taur, armăsar, vier şi câine
1. Faţa laterală; 2. Extremitatea cranială; 3. Extremitatea caudală; 4. Marginea epididimară; 5.
Marginea liberă; 6. Corpul epididimului; 6a. Capul epididimului; 6b. Coada epididimului; 7.
Canalul deferent; 8. Funiculul spermatic; 9. Plexul pampiniform

Fig. 2 – Aparatul genital la armăsar

1. Foiţa parietală; 2. Foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Teaca
vaginală; 6. Plica vasculară; 6a. Plexul pampiniform; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9.
Scrotul; 10. Testiculul; 12. Ligam. Epididimar caudal; 13. Canalul deferent cu segmentul galndular; 13a.
Artera spermatică internă; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 17. Veziculele seminale; 18.
prostata; 19. Glanda bulbo-uretrală; 20. Corpul cavernos al penisului; 21. Glandul penisului; 22. procesul
uretral; 23. prepuţul; 24. Orificiul prepuţial; 25. Inelul prepuţial; 26. Muşchiul retractor al penisului; 27.
Muşchiul bulbo-cavernos; 28. Rectul; 29. Anusul; 20. Inelul inghinal superficial; a. Osul coxal; b. Vertebrele
lombare; c. Osul sacral; d. Vertebrele cocciginiene

192
 Fig. 3 – Aparatul genital la taur
1. Peritoneul, foiţa parietală; 2. Peritoneul, foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină, excavaţia
rectogenitală; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Teaca vaginală, foiţa parietală; 6. Teaca
vaginală, foiţa viscerală; 6a. Plexul pampiniform; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal
intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul deferent,
segmentul glandular; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 16a. Uretra
extrapelvină, porţiunea cu „S”-ul penian; 17. Veziculele seminale; 18. Corpul şi porţiunea
diseminată a prostatei; 19. Glandele bulbo-uretrale; 20. Corpul cavernos al penisului; 21. Glandul
penisului; 22, Prepuţul; 23. orificiul prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25. Muşchiul
bulbo-cavernos; 26. Ampula rectală; 27. Anusul; 28. Inelul inghinal superficial; a. Osul coxal; b.
Vertebrele lombare; c. Osul sacrum; d. Vertebrele coccigiene.

Fig. 4 – Schema aparatului genital la vier Fig. 5 – Aparatul genital la câine

1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală a
peritoneului; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă
retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica
vasculară; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal
intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11. Epididimul; 12.
Ligam. Epididimar; 13. Canalul deferent; 14. Ureterul;
15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 16a. Uretra
cavernoasă, partea exterioară cu „S”-ul penian; 17.
Veziculele seminale; 18. Corpul prostatei şi porţiunea
diseminată; 19. Glandele bulbo-uretrale; 20. Corpul
cavernos al penisului; 21. Glandul penisului; 22.
Prepuţul; 23. Orificiul prepuţial; 24.Muşchiul retractor al
1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală;
3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă
retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6.
Plica vasculară; 7. Plica canalului deferent; 8.
Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Canalul
deferent; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar;
13. Canalul deferent, segmentul glandular; 14.
Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină;
17. Uretra extrapelvină; 18. Prostata; 19. Corpul
cavernos; 20. Osul penian; 21. Glandul penisului;
22. Prepuţul; 23. Ostium prepuţial; 24. Muşchiul
retractor al penisului; 25. Rectul; 26. Anusul; 27.

193
penisului; 25. Diverticulul prepuţial; 26. Ampula rectală; Testicul
27. Anusul; 28. Inelul inghinal superficial
Fig. 6 – Schema aparatului genital la cotoi
1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală; 3.
Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5.
Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica vasculară; 7. Plica
canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10.
Testiculul; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul
deferent; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină;
17. Uretra extrapelvină; 18. Prostata; 19. Corpul cavernos; 20.
Osul penian; 21. Glandul penisului; 22. Prepuţul; 23. Ostium
prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25. Ampula
rectală; 26. Anusul; 27. Ganglionii inghinali superficiali
Fig. 8 – Aparatul genital la armăsar
1. Tunica vaginală comună; 2. Muşchiul cremaster extern; 3.
Tunica vaginală comună întredeschisă; 4. Testiculul; 5. Capul
epididimului; 5a. Corpul epididimului; 5b. Coada epidididmului;
6. Cordonul spermatic; 6a. Plexul pampiniform; 7. Canalul
deferent; 7a. Ampula canalului deferent; 8. Vezicula seminală;
9. Prostata; 10. Glandele bulbo-uretrale (cu muşchiul uretral şi
acoperit de muşchiul ischio-uretral lateral); 11. Penisul; 12.
lamela parietală a prepuţului; 12a. Lamela viscerală a
prepuţului; 13. Glandul penisului; 14. Muşchiul ischio-
cavernos; 15. Vezica urinară; 16. Uretra intrapelvină acoperită
cu muşchiul uretral; 17. Vestigiul canalului Muller (uterul
Fig. 7 – Aparatul genital la iepuroi
1. Glandul penisului; 2. Furoul; 3. Tegumentul
prepuţial; 4. Glanda prepuţială; 5. Muşchiul
ischio-cavernos; 6. Rădăcina corpului cavernos;
7. Glandele Cowper; 8. Prostata; 9. Veziculele
seminale; 10. Ampula canalului deferent; 11.
Coada epididimului; 12. Capul epididimului; 13.
Testiculul; 14. Bursa cremasteriană.
Fig. 9 – Aparatul genital la vier
1. Testiculul; 2. Epididimul; 3. canalul deferent;
4. vena şi artera spermatică; 5. Veziculele
seminale; 5a. canalul excretor; 6. Prostata; 7.
Glandele bulbo-uretrale; 8. Penisul; 8a. „S”-ul
penian; 8b. Vârful penisului; 9. Prepuţul; 10.
Diverticulul prepuţial; 11. Muşchiul uretral; 12.
Muşchii bulbo-cavernoşi; 13. Muşchiul retractor
al penisului; 14. vezica urinară
194
masculului); 18. Ostium vaginal; 19. Osul ischium

Fig. 10 – Prepuţul la vier Fig. 11 – Penisul la armăsar

1. Cutisul prepuţului; 2. Ostiumul prepuţial; 3.
Lamina parietală; 4. Diverticulul prepuţial; 5.
Vase de sânge; 6. partea cranială a prepuţului;
7. partea tubulară a prepuţului; 8. Vârful
penisului
1. Prepuţul; 2. lamela parietală; 3. lamela
viscerală; 4. Inelul prepuţial; 5. Vârful
penisului; 6. Glandul penisului; 7. Fossa
glandului; 8. procesul uretral

Fig. 12 – Secţiune transversală prin corpul penisului la:

a) armăsar; b) vier; c) taur
1. Albuginee; 1a. Traveele corpului cavernos; 1b. Septumul penisului; 1c. Corpul
cavernos; 2. Şanţul uretral; 3. Uretra; 3a. Corpul cavernos al uretrei; 4. Muşchiul bulbo-
cavernos; 5. Arterele şi venele dorsale ale penisului; 6. Artera arterei pudende externe;
7. Muşchiul retractor al penisului

195
 Fig. 13 – Penisului la taur (A) şi
berbec (B) (extremitatea liberă)
1. Glandul penisului; 2. Coroana
glandului; 3. Gâtul glandului; 4. procesul
uretral; 5. Rafeul glandului; 6. Rafeul
prepuţial; 7. Prepuţul; 8. Tuberculul
stâng; 9. Meatul urinar
Fig. 14 – Penisul la câine
1. Corpul cavernos; 2. Bulbul glandului; 3.
Prepuţul; 4. Glandul (porţiunea alungită); 5.
Osul penian; 6. Porţiunea fibroasă a osului
penian; 7. Uretra; 8. Ţesutul spongios al
uretrei; 9. meatul urinar

Fig. 15 – Prezentarea morfologiei aparatului genital la taur

1. Testicul; 2. Învelitori testiculare; 3. Epididim; 4. Canal deferent; 5. Uretra; 6.
veziculele seminale; 7. Prostata; 8. Glandele bulbo-uretrale; 9. Penis

196
 CAP. II. STUDIUL SPERMEI, RECOLTAREA, PRELUCRAREA
ŞI DEPOZITAREA MATERIALULUI SEMINAL,
INSEMINĂRILE ARTIFICIALE ŞI MONTA LA ANIMALE

Metodă biotehnică modernă, inseminarea artificială are un rol deosebit în acţiunea

de înmulţire, de îmbunătăţire calitativă a efectivelor şi implicit a sporirii producţiei şi a
productivităţii animalelor domestice.
Inseminarea artificială înlătură contactul sexual dintre mascul şi femelă, sperma
fiind recoltată de la mascul şi depusă în căile genitale femele, cu instrumentar şi
aparatură adecvată.
Avantajele aplicării acestei biotehnici sunt de ordin:
- zootehnic, când se folosesc numai reproducători testaţi şi de valoare. Permite
schimbul de material seminal la distanţe mari, contribuie la îmbunătăţirea activităţii de
ameliorare şi selecţie a femelelor;
- economic, când se reduce foarte mult numărul de reproducători, care pot fi furajaţi
şi îngrijiţi în condiţii mult mai bune;
- sanitar – veterinar, când se previne transmiterea unor boli legate de actul montei,
combaterea infecundităţii şi sterilităţii făcându-se mult mai eficient.
Metoda se aplică practic la toate speciile animalelor domestice şi cuprinde mai
multe etape şi anume: recoltarea, controlul materialului seminal, diluarea, conservarea şi
inocularea la femelele în călduri (Amann R.P., 1989).

2.1. ASPECTE GENERALE

2.1.1. Factorii care influenţează producţia spermatică

La procesul de formare şi maturare a gameţilor masculi, participă numeroşi factori

interni şi externi, care influenţează producţia spermatică. Răspunsul organismului animal
faţă de acţiunea acestor factori de mediu este în raport cu intensitatea lor, iar în cadrul
unei anumite specii, cu reacţia individuală.
Alimentaţia, este cel mai important factor de care depinde dezvoltarea aparatului
genital şi funcţia testiculului după apariţia pubertăţii. O alimentaţie excesivă duce la
197
dezvoltarea mai rapidă a testiculelor şi a glandelor anexe, în timp ce alimentaţia
insuficientă întârzie maturarea sexuală, apariţia fructozei şi a acidului citric. Proteinele în
exces sau deficitare din raţie produc tulburări ale spermatogenezei, duc la diminuarea
reflexelor şi la azoospermie, mai târziu scade libidoul şi apar alterări ale epiteliului
seminal (Popovici M. şi Budanţev A., 2002; Boitor I., Muntean M., 1984; Hafez şi Hafez,
2002).
Lumina, la tauri nu pare să aibă o influenţă prea mare asupra liniei seminale.
Temperatura ridicată tulbură spermatogeneza. În perioada de aclimatizare, la taurii
transferaţi din zonele temperate în zonele tropicale, spermatogeneza este afectată,
întrucât sistemul de termoreglare testiculară nu este capabil să facă faţă noilor condiţii
climatice (Drăghici C., 1996).
Altitudinea, influenţează şi ea funcţia testiculară. Acest lucru se datorează unei
deficienţe de oxigen, ori se cunoaşte că activitatea testiculului necesită un aport
important de oxigen.
Factorii toxi–alimentari, provoacă la rândul lor, modificări ale funcţiei testiculare,
degenerări ale epiteliului seminal, epididimar şi ale veziculelor seminale. Aşa sunt
derivaţii naftalenului, arsenului, cadminului, fito – estrogenii, micotoxicozele etc.
(Ghergariu S., 1980).
Dintre factorii interni, ereditatea are o importanţă majoră în dezvoltarea organelor
genitale şi asupra procesului de spermato- şi spermiogeneză. Valoarea unui
reproducător, calităţile producţiei spermatice, constituie caractere ereditare transmisibile
la descendenţi. Există numeroase posibilităţi de interacţiune a genelor cu factorii de
mediu, făcând posibilă apariţia a numeroase tulburări şi anomalii. Sunt posibile defecte
ale spermatozoizilor, anomalii ale capului, acrozomului, piesei intermediare, cozii etc.
(Boitor I. şi col., 1985).
De asemenea, specia, rasa şi vârsta sunt factori care au o influenţă în producţia
spermatică.

2.1.2. Reglarea neuroendocrină a funcţiei sexuale la tauri

La masculi funcţia de reproducţie este continuă. Primele semne ale activităţii

sexuale la mascul apar timpuriu şi constau în efectuarea saltului pe alte animale din grup,
indiferent de sexul acestora.

198
 Momentul maturităţii sexuale poate fi considerat atunci când în spermă se găsesc
spermatozoizi maturi.
La mascul, atât funcţia de reproducţie cât şi comportamentul sunt dirijate de către
sistemul neuro-endocrin. Activitatea sexuală este reglată de sistemul nervos şi umoral.
Centrul principal al celor două dirijări este diencefalul, care influenţează activitatea
hormonală a hipofizei, reglementând activitatea axei hipotalamo-hipofizare. Excitaţiile
nervoase pornesc direct de la encefal spre organele sexuale. Activitatea sexuală a
diencefalului este influenţată de cortex, care se află în permanenţă sub efectul excitaţiilor
interne şi externe.
Condiţia apariţiei reflexelor este aceea că, în organism să circule cantităţi optime
de hormoni sexuali, care să determine o stare de excitaţie a centrului libidoului. Aşa cum
se ştie, reflexele se împart în: reflexe înnăscute sau necondiţionate şi dobândite sau
condiţionate.
Hormonii anterohipofizari ICSH şi FSH au rolul principal în reglarea funcţiei
sexuale, dirijaţi de „Releasing factors” hipotalamici.
Hormonul ICSH stimulează secreţia celulelor interstiţiale ale testiculului (celulele
lui Leydig), respectiv secreţia de androgeni, hormoni care menţin reactivitatea sistemului
nervos şi stabilesc un anumit grad de excitabilitate. FSH-ul iniţiază spermatogeneza şi
diviziunea spermatozoizilor, iar balanţa FSH – ICSH – androgeni menţine continuitatea
spermatogenezei.

Procesul de inseminare artificială la animale cuprinde următoarele etape:

recoltarea spermei, controlul spermei, diluarea, conservarea şi inocularea spermei.

2.2. RECOLTAREA SPERMEI

Se vor descrie succint metodele folosite pentru recoltarea spermei, urmând ca ele
să fie detaliate la fiecare specie în parte.

2.2.1. Recoltarea spermei cu vaginul artificial

199
 În practica inseminărilor artificiale, metoda cea mai răspândită pentru recoltarea
spermei este metoda cu vaginul artificial. Prin acest procedeu se poate obţine un ejaculat
cantitativ şi calitativ normal, cu condiţia să se respecte toate cerinţele necesare.
Vaginul artificial a fost imaginat pentru prima dată de Giuseppe Amanteea (1914),
iar ulterior s-au adus modificări şi îmbunătăţiri în vederea perfecţionării lui şi a adaptării şi
la alte specii (Burns P., 2000).
Principiul recoltării, cu ajutorul vaginului artificial, constă în crearea unor condiţii
asemănătoare vaginului în călduri şi anume: temperatură, presiune, lubrifiere.
Vaginul artificial este format din următoarele părţi: tubul vaginului (corpul vaginului)
de formă cilindrică, de lungimi diferite, confecţionat dintr-un material rigid de cauciuc
pânzat, ebonită, tablă (foarte rar); cămaşa vaginală, subţire, fină din cauciuc şi paharul
colector. Corpul vaginului pe lungimea sa are prevăzut un orificiu astupat cu un dop
metalic.
Asamblarea şi pregătirea vaginului se face prin aranjarea cămăşii vaginale în
interiorul tubului cu capetele răsfrânte, introducerea apei calde, a aerului, lubrifierea şi
ataşarea paharului colector. Temperatura este asigurată prin introducerea apei calde la
temperatura de 45-500C, presiunea prin introducerea apei calde, cât şi a aerului.
Lubrifierea cămăşii vaginale se face cu vaselină neutră, sterilizată.
Succesul recoltării spermei cu vaginul artificial depinde de modul de pregătire a
vaginului, a creării cerinţelor necesare, pregătirii şi exploatării raţionale a reproducătorilor.

2.2.2. Recoltarea spermei prin masajul ampulelor canale deferente şi ale

veziculelor seminale

Metoda a fost aplicată pentru prima dată de Miller şi Evans în anul 1934 în SUA,
fiind denumită şi metoda americană de recoltare. Se aplică în cazuri rare, condiţionată
fiind de anumite stări de sănătate a reproducătorilor. Se pretează mai ales la tauri,
deoarece canalele deferente prezintă dilataţii spre porţiunea lor terminală, ce servesc ca
depozit pentru spermatozoizi. În urma masajului ampulelor, pereţii musculari se
contractează, facilitând eliminarea spermei.

2.2.3. Recoltarea spermei cu aparatul electroejaculator

200
 Metoda a fost preconizată de Battelli (1922), apoi ea a fost experimentă şi
adaptată în diverse ţări: în Australia de Quinn (1935); în Polonia de Olbrycht (1937); în
România de Fălcoianu (1938); în Italia de Bonadonna (1938).
Metoda se bazează pe excitaţiile provocate de un curent electric de slabă
intensitate asupra controlului ejaculatelor din regiunea lombară. Excitaţiile electrice
produc contracţii ale musculaturii netede din pereţii căilor de excreţie a spermei şi are loc
ejacularea. Metoda poate fi aplicată la berbec, taur şi păsări. Ejacularea are loc fără
erecţia organului copulator şi se obţine o spermă, care din punct de vedere cantitativ şi
calitativ nu diferă de cea obţinută cu ajutorul vaginei artificiale.

2.2.4. Recoltarea spermei prin masturbare

Metoda recoltării spermei prin masturbare a fost încercată pentru prima dată de
Spalanzani la câine, în Italia. La această specie, ejacularea se produce în urma excitării
penisului prin masaje peniene prin traversul furoului. Penisul intră în erecţie şi după
câteva minute masculul începe să ejaculeze, chiar dacă compresiunea asupra acestui
organ încetează.
Metoda a fost extinsă şi la vier, dar spre deosebire de câine, excitaţia vierului se
produce în prezenţa unei scroafe în călduri sau a manechinului fără masaj manual, ci
doar prin simpla prindere în mână a extremităţii libere a penisului.
La toate metodele enunţate, este necesară crearea obişnuinţei şi a reflexelor
condiţionate.

2.3. EXAMINAREA ŞI ASPECTUL SPERMEI

Înaintea procesului de diluare şi conservare, materialul seminal recoltat este

obligatoriu examinat şi apreciat cantitativ şi calitativ. Recipientul cu spermă este predat
imediat personalului de laborator, care va aprecia calitatea spermei (Alm K. şi col., 2001).
Aprecierea cantitativă şi calitativă a spermei se face prin examene macroscopice şi de
laborator, biochimice, de rezistenţă etc.

2.3.1. Examenul macroscopic al spermei

201
 Prin examenul macroscopic se apreciază volumul ejaculatului, culoarea,
densitatea, mirosul etc.
Volumul spermei. Acesta diferă în funcţie de specie şi se apreciază direct în
paharul colector sau prin turnarea într-un recipient gradat. Volumul spermei este
influenţat de vârstă, rasă, de dezvoltarea testiculară şi a glandelor anexe, de frecvenţa
ejaculatelor, de nivelul şi corectitudinea pregătirii sexuale, de anotimp (Soderquist L.,
1991).
Culoarea normală a spermei diferă de asemenea în funcţie de specie:
- la taur este albă sau alb-cremoasă, iar opacitatea în funcţie de concentraţia de
spermatozoizi;
- la vier este albă-gălbuie, cu reflexe albăstrui;
- la armăsar este albicioasă, uşor cenuşie şi opacă;
- la câine, sperma are un aspect apos şi uşor tulbure, fiind semitransparentă.
Culoarea roz-roşiatică denotă că sperma este amestecată cu sânge, dacă este
gălbuie, este amestecată cu urină, iar dacă are o culoare galbenă-verzuie este
amestecată cu puroi. În toate aceste cazuri sperma nu poate fi folosită (Burns P., 2003).
Densitatea spermei. La unele specii, prin examen macroscopic, se poate aprecia
desimea spermei. Sperma deasă, proaspăt recoltată la rumegătoare are culoare alb-
cremoasă şi prezintă particule fine în continuă mişcare (mai ales la berbec),
asemănătoare cu nişte valuri, care se agită în paharul colector, valuri date de mişcările
spermatozoizilor. Sperma cu densitate mijlocie şi rară are o culoare albicioasă,
asemănătoare laptelui smântânit.
Mirosul. Sperma proaspătă are, în general, un miros de os proaspăt ras, diferind
de la specie la specie.

2.3.2. Examenul microscopic şi de laborator al spermei

Examenul macroscopic trebuie neapărat completat cu examenul microscopic şi de

laborator, care furnizează date mai valoroase asupra calităţii spermei. Prin acest examen
se apreciază: prezenţa sau absenţa spermatozoizilor, aprecierea valurilor, desimea sau
concentraţia spermei, mobilitatea spermatozoizilor, rezistenţa lor, formele anormale şi
patologice etc. (Rouge M., 2003).

202
 Aprecierea valurilor spermatice se face pe o lamă excavată sau în picătură
liberă, neacoperită cu lamelă. În funcţie de desimea şi mobilitatea spermatozoizilor, se
constată la microscop prezenţa valurilor de intensităţi diferite: foarte intense (+++),
intense (++); moderate (+) sau lipsa valurilor (-).
Desimea spermei. Examenul se face astfel: cu o pipetă sterilă se ia o picătură de
spermă şi se pune pe o lamă degresată, încălzită sau pe plăcuţa încălzitoare. Lama se
acoperă cu o lamelă având în vedere să nu se formeze între ele bule de aer. Astfel
pregătită, lama se examinează la microscop, 3-4 câmpuri.
Sperma deasă se notează cu D, câmpul microscopic este plin de spermatozoizi,
distanţa între spermatozoizi este mai mică decât lungimea capului unui spermatozoid. Se
apreciază o concentraţie de peste 1 miliard de spermatozoizi/ml.
Sperma mijlocie (M), cu o concentraţie de 0,5-1 miliarde spermatozoizi/distanţa
între doi spermatozoizi este egală cu lungimea capului unui spermatozoid.
Sperma rară (R) cu o concentraţie de 0,5 miliarde spermatozoizi/ml, între
spermatozoizi existând o distanţă mai mare decât lungimea capului, ajungând până la
lungimea unui spermatozoid.
Sperma foarte rară sau oligospermie (O) prezintă câţiva spermatozoizi în câmpul
microscopic (5-10).
Azoospermia sau lipsa spermatozoizilor din ejaculat (Az).

2.3.3. Mobilitatea spermatozoizilor. Este aprecierea spermatozoizilor cu mişcări

de înaintare. Această apreciere se face în aceeaşi lamă, odată cu aprecierea desimii
spermei.
Au existat două sisteme de apreciere a mobilităţii astăzi simplificându-se în unul
singur, sistemul zecimal de la 1,0 la 0,1, apreciindu-se numărul de spermatozoizi cu
mişcări de înaintare şi energia lor de mişcare (Senger P.L., 1997).
Obişnuit se admit pentru prelucrare ejaculatele notate cel puţin cu 0,7 (70%
spermatozoizi vii, cu mişcări de înaintare cel puţin moderate). Spermatozoizii care
prezintă mişcări circulare, retrograde, ondulatorii din poziţie statică, împreună cu cei cu
mişcări de înaintare foarte lente sau agonice primesc aceeaşi apreciere, ca şi
spermatozoizii morţi.

2.3.4. Determinarea concentraţiei spermatozoizilor din ejaculat

203
 Concentraţia spermatozoizilor pe unitate (ml sau mm 3) este de mare importanţă
pentru procesul de prelucrare a materialului seminal. De numărul de spermatozoizi din
ejaculat şi mobilitatea lor depinde gradul de diluţie al spermei.
Aprecierea concentraţiei spermatozoizilor se poate face prin:
- camera de numărat eritrocite (metoda hemocitometrică, Thoma, Burker,
Goreaev etc.);
- fotocolorimetru;
- aparate electronice;
- alte aparate.

Metoda hemocitometrică. În pipeta Potain se aspiră spermă până la diviziunea

0,5, peste care se aspiră o soluţie de clorură de sodiu 3% până la diviziunea 101. Se
omogenizează amestecul, după care primele picături se aruncă jos, apoi se varsă o mică
cantitate în şanţul lamelei, pentru a difuza în spaţiul grilat prin capilaritate, între lamă şi
lamelă (Ianuskanuskas A. şi col., 2002).
Citirea se face la microscop, prin numărarea spermatozoizilor din 80 pătrate mici
sau 5 pătrate mari. Se numără patru pătrate mari în diagonală, iar al 5-lea la întâmplare.
Pentru a afla numărul spermatozoizilor pe ml de spermă se va folosi formula:

în care:
X - numărul de spermatozoizi pe mililitru;
N - numărul de spermatozoizi număraţi;
S - suprafaţa unui pătrăţel (1/400mm2);
I - înălţimea camerei (1/100 mm);
D - diluţia spermei (1/200);
n - numărul pătrăţelelor în care s-au numărat spermatozoizii.
Înlocuind în formulă se obţine:

sau

204
 Metoda fotocolorimetrică este o metodă rapidă de numărare, care se bazează
pe diferitele grade de opacitate, pe care le are sperma pusă în faţa unui fascicol de
lumină ce trece prin dreptul unei celule fotoelectrice.
În practică se folosesc fie fotocolorimetre, ce indică direct numărul de
spermatozoizi în miliarde, fie fotocolorimetre ce trebuie în prealabil etalonate prin
măsurători repetate, făcute prin metoda hemocitometrică (fig. 16).

Metoda electronică. Principiul acestei metode se bazează pe modificarea de

către spermatozoizi a câmpului electric creat de doi electrozi din platină, plasaţi într-un
capilar de pasaj al spermei. Există diferite tipuri de aparate electronice, cel mai utilizat
fiind Coulter, folosit pentru prima dată de Iversaen (1964).

2.3.5. Examenul morfologic al spermatozoizilor

Prin acest examen se urmăreşte punerea în evidenţă cu ajutorul diferitelor metode

de colorare a spermatozoizilor anormali, de origine primară endocelulară: spermatozoizi
giganţi, pitici, alungiţi, cu cap în formă de pară, liră; de origine secundară extracelulară:
spermatozoizi fără coadă, cu două capete, cu coadă răsucită sau despicată, cu două cozi
etc. (fig. 17). Se observă de asemenea spermatozoizi imaturi, care au la nivelul gâtului
sau a piesei intermediare picătura protoplasmatică; spermatozoizi morţi şi diferite
elemente celulare: celule epiteliale, germeni sau elemente sanguine. Stabilirea frecvenţei
spermatozoizilor anormali, imaturi sau morţi se face procentual, faţă de spermatozoizii
total număraţi (100-500) (Revell S., 2003).
Există mai multe metode de colorare a spermatozoizilor, dintre care unele care
pun în evidenţă modificări de formă, evidenţierea acrozomului, nucleoplasmei etc.
1. Colorarea intravitală cu eozină-nigrozină (metoda Hancoock-Dott). Pe o
lamă încălzită la 370C se pune cu pipeta Pasteur o picătură de spermă. Cu o altă pipetă
se adaugă 2-3 picături din soluţia 5% de eozină şi se omogenizează. Peste amestecul de
spermă-eozină se pun 2-3 picături de soluţie 10% de nigrozină, totul fiind bine
omogenizat. După 3-5 minute, timp necesar colorării, din amestec se fac cu ajutorul lamei
şlefuite frotiuri şi se examinează la microscop cu obiectivul de imersie (Revell S., 2003).
Pe fondul gri-cenuşiu se observă atât spermatozoizii albi, deci necoloraţi, care în
momentul colorării au fost vii, cât şi spermatozoizii coloraţi în roşu, spermatozoizii morţi,

205
coloraţi din cauza membranei lipoproteice, care devine permeabilă pentru eozină. Se
numără în mai multe câmpuri, aproximativ 500 spermatozoizii, notând pe cei morţi,
anormali sau imaturi şi făcând apoi procentajul.

2. Determinarea vitalităţii spermatozoizilor sau testul termic al viabilităţii se

execută la temperatura corespunzătoare vacii în călduri (cca. 39 0C).
O mică probă din spermă brută (sau diluată) se pune într-o baie marină sau într-un
termostat şi se examinează la microscop din oră în oră, timp de 6 ore, după care se mai
face un examen la 20-24 ore.
În ejaculatul cu spermă de bună calitate, după 6 ore, 70% din spermatozoizi
trebuie să prezinte mişcări energice de înaintare, iar dacă se face şi determinarea
reductazelor, 60% trebuie să aibă activitatea enzimatică a reductazelor intensă sau
moderată.

2.3.6. Aprecierea capacităţii metabolice a spermatozoizilor

Testul cu albastru de metylen (Proba Redox) - Principiul metodei se bazează pe

decolorarea albastrului de metylen, care ca acceptor de hidrogen (eliberat în urma
acţiunii dehidrogenazelor asupra glucozei din spermă) se transformă într-un leuco-derivat
incolor. Timpul de decolorare este dependent de intensitatea metabolismului
spermatozoizilor.
Procesul de determinare constă în depunerea pe o lamă sau pe o sticlă de
ceasornic a unei picături de spermă proaspăt recoltată. Se adaugă o picătură de albastru
de metylen 1% şi se omogenizează bine. Din amestecul rezultat se aspiră în 2-3 tuburi
capilare de sticlă o coloană de cca. 3cm. Tuburile se depun orizontal pe masă la o
temperatură de 200C şi se notează timpul scurs de la umplere, până la decolorarea
completă (Looper M., 2000).
Interpretare:
- sperma este de bună calitate, dacă decolorarea se produce în 20-30
minute;
- sperma este de calitate inferioară, dacă timpul de decolorare depăşeşte 30
minute. Aceasta nu se recomandă să fie folosită la I.A.

206
 Alţi autori recomandă ca după umplerea tuburilor capilare cu amestecul de
spermă+albastru metylen, să se ţină la temperatura de 37 0C sau chiar 400C, în acest caz
timpul se scurtează.

2.3.7. Aprecierea rezistenţei spermatozoizilor

Testul cu clorură de sodium 1%. Metoda se bazează pe rezistenţa

spermatozoizilor la acţiunea nocivă a soluţiei de clorură de sodiu, cunoscut fiind faptul că
spermatozoizii cu mare putere fecundantă sunt cei maturi şi cu o capsulă lipoproteică
bine formată, ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare.
Se procedează în felul următor: într-un balon Erlenmayer de 250-500 ml se pune
0,02 ml de spermă (a cărei mobilitate a fost apreciată în prealabil). Peste sperma din
balon se adaugă în etape, câte 10 ml de soluţie NaCl 1% din biuretă. Amestecul se
omogenizează bine şi apoi cu ajutorul unei pipete Pasteur se ia o picătură, se pune pe o
lamă, se acoperă cu o lamelă şi se examinează la microscop, apreciindu-se mobilitatea.
Dacă se mai observă spermatozoizi mobili, se adaugă din nou aceeaşi cantitate de 10 ml
NaCl, se examinează la microscop şi tot aşa până când nici un spermatozoid nu mai
prezintă mişcări de înaintare (necrospermie).
Calculul rezistenţei se face după formula:

în care,

R - rezistenţa spermei totale,

V - cantitatea de NaCl 1% (exprimată în cm3) folosită,
v - volumul spermei.
Exemplu, dacă s-a folosit 80 cm3 de soluţie NaCl 1% şi 0,02 ml spermă:

Pentru sperma de taur valoarea medie a rezistenţei (R) este de 3000.

2.3.8. Examenul biochimic al spermei

Examenul biochimic completează examenul microscopic, macroscopic şi

morfologic al spermei fiind de un real ajutor în aprecierea cantitativă şi calitativă. În acest
scop pot fi dozaţi diverşi parametri constitutivi ai spermei, cei mai utilizaţi fiind:
207
 a) componenţii anorganici; sodiul şi potasiul (metoda flamfotometrică), fosforul
(metoda Raabe), magneziul (metoda Kristian-Ustinovici), clorul (metoda Mohr);
b) componente organice; proteinele (metoda Biuret), glucidele (metoda Roe-
Buruiană), lipidele (metoda Kunkel), fosfataza alcalină (metoda Raabe), fosfataza acidă
(metoda GOT, GPT) enzime etc. (Boitor I. şi col., 1984).

2.4. BIOTEHNOLOGIA INSEMINĂRII ARTIFICIALE

LA ANIMALELE DOMESTICE

2.4.1. Biotehnologia inseminării artificiale la taurine

2.4.1.1. Metode de recoltare a spermei la taur

Recoltarea spermei este operaţia care are ca scop obţinerea spermei de la

reproducător cu ajutorul unei aparaturi adecvate sau prin alte procedee (Boitor I. şi col.,
1989).
Există mai multe metode de recoltare a spermei:
- cu vaginul artificial;
- electroejaculare;
- masajul ampulelor canalelor deferente şi a veziculelor seminale.
a) Recoltarea spermei cu vaginul artificial
Este metoda cea mai utilizată la ora actuală. Metoda are ca principiu de bază
crearea unor condiţii asemănătoare cu cele din vaginul natural, reuşita recoltării
depinzând de realizarea condiţiilor de: temperatură, presiune şi lubrifiere (Bogdan A.T. şi
col., 1976).

Părţile componente ale vaginului artificial sunt: vaginul propriu-zis, cămaşa

vaginală, inelele fixatoare, paharul colector (Webb D.W., 1992) (fig. 18).
- Vaginul propriu-zis (corpul), este constituit dintr-un tub cilindric rigid sau
semirigid, constituit dintr-un cauciuc pânzat, ebonită, material elastic, prevăzut lateral cu
o montură metalică, ce străbate un orificiu prin care se introduce apă caldă şi aerul,
necesare realizării temperaturii şi presiunii interioare. Dimensiunile corpului vaginal diferă
de la un tip la altul, cele din ţara noastră au lungimea de 50 cm şi diametrul de 6,5 cm.

208
 - Cămaşa vaginală, este de formă cilindrică, asemănătoare unui manşon,
confecţionată din cauciuc sau material plastic subţire; la capete ea prezintă o îngroşare,
care permite rularea în momentul asamblării ei pe corpul rigid. Lungimea sa este de 78
cm şi lăţimea de 7 cm.
- Inelele fixatoare, sunt din cauciuc, late de 2 cm, circumferinţa lor variind în
funcţie de diametrul vaginului. Cu ele se fixează capetele cămăşii răsfrânte peste tub.
- Paharul colector, de spermă este confecţionat din sticlă cu pereţi dubli, se
fixează la unul din capetele vaginului.
Pregătirea vaginului pentru recoltare
Asamblarea vaginului se face prin introducerea cămăşii vaginale în lumenul
corpului vaginal şi răsfrângerea ei peste capetele acestuia. Între cele două componente
se creează astfel un spaţiu ce va fi umplut cu apă caldă şi aer. Pentru fixarea cămăşii se
folosesc inele de cauciuc la ambele capete (Bogdan L.M., 2001).
Cămaşa vaginală trebuie moderat întinsă, în aşa fel încât să se creeze cute
longitudinale. Cutele helicoidale împiedică intromisiunea şi desfăşurarea corectă a
reflexelor sexuale.
Spălarea şi dezinfectarea vaginului. Spălarea se face cu ajutorul unor perii cu
coadă lungă, cu apă călduţă, în care se poate adăuga o cantitate mică de sodă şi se
limpezeşte cu apă curentă. Sterilizarea vaginului se face apoi prin autoclavare. În
prezent, în centrele de reproducţie fiecare reproducător are două vagine artificiale, care
după sterilizare se păstrează în dulapul de vagine, urmând ca să se pregătească înainte
de recoltare.
Introducerea apei calde şi a aerului. Prin orificiul tubului vaginal se introduce
apă caldă la temperatura de 45-500C. Vaginul se ţine înclinat în aşa fel încât să se
introducă cca. 200-250 ml de apă. Se introduce apoi aerul realizându-se astfel
temperatura şi presiunea necesară. După introducerea apei şi a aerului este necesar ca
la înclinarea vaginului, la capetele sale să se observe falduri în formă de "H".
Lubrefierea. Cămaşa vaginală se unge cu vaselină neutră, dar numai la capătul
unde masculul introduce penisul, pe 1/3 din lungimea tubului. Ungerea se face cu ajutorul
unei baghete de sticlă.
Fixarea paharului colector. La unul din capetele vaginului artificial se fixează
paharul colector, în care se scurge sperma.

209
 Aprecierea temperaturii. Temperatura peretelui interior al vaginului se ia cu
termometru, între două falduri formate de cămaşa vaginală. Temperatura în interiorul
vaginului în momentul recoltării trebuie să fie de 40-42 0C.
Recoltarea propriu-zisă. Recoltarea se face într-o sală special amenajată, curată
şi uscată. Înainte de recoltare regiunea abdominală a taurului donator şi partea
posterioară a manechinului vor fi spălate, uscate şi dezinfectate. Părul prepuţial va fi tăiat
scurt. Saltul în vederea recoltării mai poate fi făcut pe o vacă sau un manechin (Bogdan
L.M., 2001) (fig. 19).
Când recoltarea spermei se face folosind ca suport o femelă sau un taur,
operatorul se aşează de obicei pe latura dreaptă, ţinând cu mâna dreaptă vaginul
artificial, apropiat de crupa femelei şi înclinat sub un unghi de 35-45 0 faţă de coloana
vertebrală. În momentul când taurul sare pe manechin, aplicarea vaginului se va face
atunci când penisul este la începutul erecţiei şi taurul se mişcă spre înainte. Dirijarea
penisului spre orificiul vaginal se va face cu mâna stângă pe traversul furoului, fără a-l
strânge prea tare sau a-l brutaliza (Bogdan L.M., 2001).
După efectuarea unor mişcări caracteristice, taurul ejaculează, actul ejaculării
durând doar câteva secunde. După ejaculare, vaginul se retrage uşor de pe penis pe
măsură ce masculul coboară jos de pe manechin. Pentru reuşita ejaculării este necesar
ca vaginul artificial să fie bine pregătit şi să aibă: temperatură, presiune şi lubrifiere
apropiate de vaginul vacii în călduri (Boitor I. şi col., 1989).
Numărul ejaculatelor. Cea mai mare cantitate de spermă se obţine prin
recoltarea a 4 ejaculate/săptămână, câte 2 ejaculate pe ziua de recoltare, cu o pauză de
3-4 zile. În ce priveşte frecvenţa recoltării, aceasta depinde de rasă, individ şi pregătirea
sexuală a reproducătorul.
Insuccesele recoltării. Greşeli în pregătirea vaginului şi anume:
- aşezarea defectuoasă a cămăşii vaginului (prea întins, falduri în spirală etc.);
- temperatura prea ridicată sau prea scăzută a vaginului artificial;
- presiunea prea slabă sau prea mare în vagin în timpul recoltării;
- poziţia defectuoasă a vaginului în timpul recoltării etc.

b) Recoltarea spermei prin electroejaculare

Este o metodă de ultimă instanţă, indicată doar pentru taurii care şi-au pierdut
reflexele sexuale, sau care prezintă afecţiuni ale membrelor sau podale, ce fac imposibil

210
saltul. Se execută de asemenea taurilor cu inhibiţii ale reflexelor de îmbrăţişare şi
ejaculare, celor lipsiţi de apetit sexual.
Metoda constă în excitarea electrică a centrilor ejaculării cu ajutorul unui aparat
electroejaculator. Aparatul este format dintr-o sursă de curent (baterie) şi un electrod
(Bogdan L.M., 2001).
Înainte de elecroejaculare, taurul va fi pregătit prin vidarea materiilor fecale din
rect, prin spălarea acestuia cu soluţie 5% NaCl, care va facilita conductibilitatea electrică,
spălarea regiunii furoului cu o soluţie de bicarbonat de sodiu, scurtarea părului prepuţial.

Se introduce electrodul în rect şi se aplică la început 15-20 excitaţii electrice

exercitate pe o durată de 2-3 secunde fiecare, cu pauze alternative de 60 secunde.
Intensitatea excitaţiilor creşte treptat de la cca. 100mA la 800-1500mA (Feredean T.,
1974), mărind totodată şi durata de aplicare până la 5-6 secunde. Ejacularea se produce
la fiecare excitare, obţinându-se la început secreţiile glandelor anexe şi apoi fracţiunile cu
conţinut în spermatozoizi. Durata totală a recoltării variază de la 5-10 minute, cantitatea
de spermă obţinută este relativ mai mare decât cea recoltată cu vaginul artificial, datorită
secreţiilor abundente ale glandelor anexe (Feredean T., 1974). Ejacularea poate să se
producă fără erecţie sau cu erecţie parţială.

c) Recoltarea spermei prin masajul ampulelor canalelor deferente şi a

veziculelor seminale
Această metodă are aceleaşi indicaţii ca şi electroejacularea. Pregătirea
reproducătorului pentru recoltare este asemănătoare cu ceea ce se face în vederea
electroejaculării; contenţia taurului în stand sau travaliu, tăierea perilor prepuţiali, toaleta
furoului. Se încearcă vidarea vezicii urinare prin masaj transrectal, pentru a evita
amestecul spermei cu urina.
Se videază ampula rectală şi se trece apoi la identificarea veziculelor seminale şi
ampulele canalelor deferente. Masajul se va efectua în direcţie cranio-caudală pe o
distanţă de aproximativ 30 cm (Boitor I., 1984) timp de 3-5 minute, după care de obicei se
produce ejacularea. În timpul eliminării spermei, testiculele sunt uşor retrase spre inelul
inghinal, iar glandul iese parţial din teaca furoului, fără ca penisul să intre în erecţie (fig.
20).

211
 Unii tauri nu răspund favorabil la această metodă. În cazul că nu se obţine
eliminarea spermei în 8-10 minute, se recomandă să se renunţe la masaj şi operaţiunea
să fie reluată în ziua următoare.
Metoda este practică şi avantajoasă, nu necesită condiţii speciale de recoltare
(aparatură, construcţii, ambianţă), dar ea nu poate fi aplicată decât de cadre cu bune
cunoştinţe în topografia practică a tractusului genital masculin.

2.4.1.2. Examinarea şi aprecierea spermei la taur

Imediat după recoltare se face aprecierea cantitativă şi calitativă a spermei.

Aprecierea macroscopică, cu ochiul liber se referă la:
- volumul ejaculatului care este în medie de 3-5 ml cu variaţii între 1-14 ml. Taurii
tineri ejaculează în general mai puţină spermă;
- culoarea spermei la taur, albă-crem sau cu o nuanţă uşor gălbuie;
- consistenţă asemănătoare smântânii;
- mirosul caracteristic de os fiert şi ras sau de lapte;
- prezenţa impurităţilor sau a altor modificări de culoare, miros, consistenţă.
Această apreciere macroscopică a spermei trebuie întotdeauna completată cu
unele determinări de laborator: microscopice şi biologice, care să-i permită să fie trecută
în fluxul tehnologic pentru diluare şi conservare şi anume: (Farrell P.B. şi col., 1998)
- desimea spermei: pentru diluare să fie notată cu M (mijlocie);
- prezenţa sau absenţa valurilor spermatice;
- mobilitatea spermatozoizilor, cel puţin 70% spermatozoizi mobili;
- concentraţia: să fie cel puţin 600 milioane spermatozoizi per ml;
- proporţia spermatozoizilor normali să fie de cel puţin 80%, iar formele patologice
de cel puţin 3% spermatozoizi imaturi;
- rezistenţa la soluţie de NaCl să fie de 5000.

2.4.1.3. Diluarea şi conservarea spermei la taur

212
 Diluarea şi conservarea spermei la taur sunt operaţii prin care se asigură
menţinerea puterii fecundante a spermatozoizilor un timp variabil, în afara căilor genitale.
La conservarea spermei se folosesc medii care conţin soluţii protectoare, nutritive,
neutralizante (Hammersted R.H. şi col., 1990).
Pentru aceasta este nevoie în primul rând de găsirea şi aplicarea acelor metode,
care să permită reducerea cât mai completă, dar reversibilă a metabolismului
spermatozoizilor. Aceasta se realizează prin oprirea sau reducerea temporară a activităţii
metabolice prin acţiunea temperaturii scăzute, care pentru a putea fi suportată de celula
seminală are nevoie în prealabil de tratarea spermei cu soluţii protectoare. Diluarea
spermei se face cu scopul de a fracţiona ejaculatul, în vederea măririi numărului de doze
de inseminare a vacilor, de a asigura mediul nutritiv în vederea conservării.
Prin diluare, dintr-un singur ejaculat există posibilitatea inseminării a cca. 150-200
vaci.
Diluantul folosit trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie izotonic cu
sperma, să fie izotermic, să nu conţină substanţe toxice pentru spermatozoizi, să aibă un
pH favorabil menţinerii viabilităţii spermatozoizilor, să aibă putere nutritivă mare.
Medii de diluţie
Au fost făcute multe investigaţii în sensul de a găsi medii de diluţii care să
satisfacă în întregime cerinţele ce se cer unui diluant bun.
Există diluanţi pentru: conservarea spermei la temperatura camerei, conservarea
în stare de refrigerare, conservarea spermei prin congelare.
După compoziţia chimică a diluanţilor folosiţi în diluarea spermei, aceştia se pot
grupa în 2 mari grupe şi anume:
- diluanţi preparaţi pe baza substanţelor chimice (citraţi, fosfaţi, tartraţi, sulfaţi etc.);
- diluanţi organici (lapte, hormoni, extracte tisulare etc.)

Diluanţi chimici
a) Diluanţi cu gălbenuş de ou. Apă distilată 100 ml, 2, 9 g citrat de sodiu + 2 H 2O,
gălbenuş de ou 20%.
Se prepară soluţia salină din 29 g citrat de sodiu într-un litru de apă bidistilată, apoi
se sterilizează prin fierbere sau autoclavare. În ziua diluării, spermei se adaugă 20%
gălbenuş de ou proaspăt. La întregul diluant apoi se adaugă antibiotice: 1000 U.I.

213
penicilină şi 500-1000 gama-dihidrostreptomicină. Se pot folosi concentraţii diferite de
citrat de sodiu 3,2-3,6% în loc de 2,9%.
b) Gălbenuş de ou, citrat cu glicerină. La diluantul cu gălbenuş de ou citrat se
adaugă 2% glicerină pură. După 3 zile de conservare acest diluant prezintă o fecundaţie
mai bună decât a diluantului cu gălbenuş de ou citrat neglicerinat.
c) Diluantul TRIS cu gălbenuş de ou glicerinat, fructoză şi acid citric
TRIS hidroximetil-aminomentan..................... 6,056 g
Acid citric..................................................……3,0 g
Fructoză....................................................…...2,50 g
Apă distilată................................................166,320g
După prepararea soluţiei, aceasta se încălzeşte la 90 0C, apoi se răceşte şi se
împarte în două jumătăţi egale. Înaintea de folosirea uneia din părţi se adaugă 15,840 g
apă bidistilată, 25 g gălbenuş de ou proaspăt, 0,1 g streptomicină şi 100.000 U.I.
penicilină G. La cealaltă parte a diluantului se adaugă 19,68 g glicerină pro analisis, 25g
gălbenuş de ou proaspăt, 0,1g streptomicină şi 100.000 U.I. penicilina G., pH-ul trebuie
să fie ajustat la 6,85.
Diluant pe bază de lapte
În ultimul timp, aceşti diluanţi prin calităţile lor s-au răspândit foarte mult. Ei au
avantajul că sunt naturali, se prepară uşor, oferă o protecţie bună şi favorizează o
fecunditate foarte bună.
a) Diluant omogenizat pe bază de lapte pasteurizat. Pentru acesta se foloseşte
lapte cu 3,5% grăsime. Laptele se încălzeşte indirect într-o sticlă cu pereţi dubli şi apoi se
fierbe timp de 20 minute. Se răceşte şi se filtrează pentru a îndepărta proteinele
coagulate prin fierbere. Se adaugă antibioticele obişnuite: 500 U.I. penicilina G şi 500
gama - streptomicină/ml diluant.
b) Diluant pe bază de lapte smântânit. Se prepară după acelaşi procedeu descris
mai sus. Acesta are avantajul că lipsind globulele de grăsime, este mai facil examenul
microscopic, al spermei, dar procentul de fecunditate este inferior.
c) Diluant pe bază de lapte praf. La un litru de apă bidistilată se adaugă 100 g
lapte praf smântânit, apoi se fierbe la foc mic timp de 10 minute, într-un vas conic. După
răcire, se completează apa pierdută prin evaporare, se adaugă apoi antibiotice, laptele
praf urmând să fie folosit cel mult 7 zile de la deschiderea cutiei.
Alţi diluanţi

214
 În scop experimental şi de cercetare, s-a încercat diluarea spermei cu ţesut
embrionar preparat din embrion de pui, cu gălbenuş de ou, plasmă sanguină, plasmă
seminală, extract tiroidian etc.
Unele firme au preparat diferiţi diluanţi care au fost puşi în comerţ ca de exemplu:
Laiciphos (preparat francez), Spermosol, Spermasol-M.Dilopten, Triladil (Germania),
Seminam şi Neuseminam (Japonia), Caprogen (Noua Zeelandă) etc.
a) Laiciphos este preparat din lapte ecremat, sterilizat, citratat şi fosfatat cu adaos
de zaharuri şi antibiotice;
b) Spermosol, preparat din citrat de sodiu, fosfat de potasiu şi gelatină, la care se
adaugă 10-30% gălbenuş de ou.

A. Diluarea şi conservarea spermei prin refrigerare

La diluarea şi conservarea spermei trebuie să se respecte anumite reguli, de care
depinde reuşita procesului şi anume:
- sticlăria folosită să fie bine sterilizată;
- diluantul, sperma şi sticlăria să aibă aceeaşi temperatură, pentru a se evita şocul
termic;
- când se efectuează amestecul, întotdeauna se va turna diluantul peste spermă.
Diluarea spermei refrigerate prezintă două etape: pregătirea diluantului şi diluarea
propriu-zisă.

1) Pregătirea diluantului. În 100 ml apă bidistilată se adaugă substanţele chimice

stabilite: citratul de sodiu, glucoza etc. conform reţetei. Pentru aseptizare se adaugă
cantitatea de antibiotice stabilită (1000 U.I. penicilină, 500 U.I. gama streptomicină)
(Gravance C.G. şi col., 1998).
Adăugarea gălbenuşului de ou: oul se spală, se dezinfectează cu alcool, apoi se
sparge, separând albuşul de gălbenuş. Apoi gălbenuşul se pune pe o bucată de hârtie de
filtru, prevăzută cu un orificiu la mijloc. Se rostogoleşte gălbenuşul de câteva ori în jurul
orificiului, apoi hârtia se pliază şi conţinutul se va scurge într-un pahar Berzelius sau
cilindru gradat, unde se află soluţia salină. Se omogenizează apoi conţinutul pentru a
rezulta o suspensie foarte fină. O mică cantitate de diluant va fi introdusă la termostat

215
pentru a ajunge la 370C, cea mai mare cantitate lăsându-se la temperatura de laborator
(Boitor I. şi Muntean M., 1984).
2) Diluţia. Ea se realizează în doi timpi şi anume:
- în primul timp se realizează diluţia iniţială. Imediat după recoltarea spermei şi
preluarea probelor pentru efectuarea examenelor obligatorii, materialul seminal este
turnat în recipiente gradate cu pereţi dubli, peste care se adaugă aceeaşi cantitate de
diluant la 370C. După o perioadă de echilibrare de 20-30 minute la temperatura de
laborator, se înlătură apa din sticla cu pereţi dubli şi se trece la efectuarea diluţiei finale.
- diluţia finală se obţine folosindu-se următoarea formulă:

- GD - gradul de diluţie;
- N - numărul de spermatozoizi din ejaculat;
- a - mobilitatea;
- n - numărul de spermatozoizi pentru o doză de inseminare.
Cantitatea de diluant, care se adaugă în al doilea timp, se apreciază în funcţie de
gradul diluţiei. Astfel, dacă gradul diluţiei este 1/5, se vor mai adăuga 3 părţi de diluant,
deoarece o parte a fost pusă în diluţia iniţială. Această diluţie se realizează la
temperatura de laborator 18-220C (Rodriguez - Martinez şi col., 1997).
Sperma diluată se introduce în fiole mici (doze), trecute în cutii de bachelită şi
păstrate la frigider la temperatura de 0-5 0C. De aici ele sunt expediate la punctele de
însămânţare în termos cu gheaţă.

B. Diluarea şi conservarea spermei prin congelare

Consideraţiile teoretice ce stau la baza congelării sunt: adaosul de glicerină în
mediul de diluţie al spermei, ce are ca efect protecţia structurii spermatozoizilor. Efectul
protector al glicerinei s-ar părea că se realizează pe 2 căi şi anume: (Den Daas J.H. şi
col., 1998).
- prin modificarea cristalizării lichidului seminal, ceea ce reduce traumele mecanice
pe care le suferă spermatozoidul în timpul cristalizării;
- prin pătrunderea glicerinei în interiorul spermatozoidului şi înlocuirea conţinutului
în apă, care în cursul procesului de congelare în afara celulei împreună cu întreg
conţinutul său de electroliţi, anihilând sau măcar reducând în acest fel efectul dăunător
al concentraţiei intracelulare asupra spermatozoidului (Gil J. şi col., 2000).
216
 Concentraţia de glicerină este în funcţie de diluantul folosit, în gălbenuş de ou
citratat 7,5%, în lapte 7%, iar glicerina se adaugă lent şi fracţionat în condiţiile unei
temperaturi de +40C. Sperma va fi mai întâi diluată cu un mediu sărac sau lipsit de
glicerină până la 1/2 din diluţia finală prevăzută, apoi este răcită la +4 0C, după care în
decurs de o oră se adaugă o parte de diluant egală cu un conţinut de 14-15% glicerină.
Înainte de congelare trebuie să se aştepte cel puţin 6-8 ore, perioadă care constituie
echilibrarea obligatorie a spermei cu noul mediu de diluţie (Correa I.R. şi col., 1994).
Există mai multe procedee de congelare a spermei:

- congelarea în paiete;
- congelarea în fiole;
- congelarea în granule (în pastile).
Redăm pe scurt etapele principale ale congelării spermei în paiete, procedeu care
este cel mai răspândit şi la noi în ţară.
Congelarea spermei în paiete a fost elaborată în 1965 în Franţa de către Cassou
şi Jourdain. Paieta are lungimea de 133 mm, din plastic, rezistentă la variaţii mari de
temperatură.
Există 3 tipuri de paiete:
- paiete mari cu diametrul de 3,8-4,2 mm şi capacitatea de 1,2 cm 3;
- paiete mijlocii cu diametru de 2,5-2,8 mm, capacitatea de 0,5 cm 3;
- paiete mici (fine) cu diametru de 1,7-2 mm şi capacitatea de 0,25 cm 3.
În ţara noastră sunt cunoscute numai paietele mijlocii şi mici (fine).
Prepararea diluantului. Metoda originală foloseşte ca diluant un preparat cu
denumirea comercială Laiciphos 271, un mediu uscat, pe bază de lapte praf ecremat,
sterilizat, citratat şi fosfatat, cu adaos de zaharuri şi antibiotice (0,5g hidrostreptomicină şi
500.000 U.I. penicilină /l). Un pachet de diluant conţinând 50g Laiciphos 271 se toarnă
într-un recipient Erlemayer, în care se adaugă 400 ml apă distilată, încălzită la
temperatura de 400C şi se omogenizează. Se adaugă 50 cm 3 gălbenuş de ou proaspăt
dizolvat în 100 ml de apă bidistilată, încălzită la temperatura de 5 0C. Amestecul format se
împarte în două jumătăţi la care se adaugă:
- în amestecul A - glicerină 3%;
- în amestecul B - glicerină 11%.

217
 Diluanţii până în momentul recoltării spermei se păstrează la + 4 0C. Înainte de
recoltare cu câteva minute amestecul A se pune într-o baie marină la +32 0C, iar
amestecul B este păstrat în continuare la +40C.
Examinarea spermei şi efectuarea diluţiei iniţiale. Imediat după recoltare se
apreciază macroscopic şi microscopic calitatea şi cantitatea ejaculatului recoltat, prin
metodele descrise. Pentru aprecierea gradului diluţiei se ia în considerare: concentraţia
spermei brute; concentraţia spermei avută în vedere după decongelare pentru doze de
inseminare, exprimată în spermatozoizi/ml; mobilitatea spermatozoizilor (Januskauskas
A. şi col., 1995).
La ejaculatele obişnuite (primul şi al doilea) se face diluţia iniţială în proporţie de
1:1 cu amestecul A păstrat la 32 0C şi în continuare până la jumătatea volumului final
stabilit.
Imprimarea paietelor. După stabilirea volumului final de spermă diluată se trece
la calcularea şi alegerea numărului de paiete necesare, imprimarea lor în vederea
identificării ulterioare. Imprimarea se face de obicei cu mijloace mecanizate. Pe fiecare
paietă se imprimă:
- numele, iniţiala sau codul laboratorului în care se produce materialul seminal
congelat;
- numele sau numărul matricol al taurului donator;
- rasa taurului donator;
- data congelării.
Scăderea temperaturii după diluare. Fiecare flacon conţinând spermă diluată cu
amestecul care conţine 3% glicerină, se aşează într-o baie marină cu o temperatură de
+30C. Apoi baia marină este aşezată într-o vitrină frigorifică, cu temperatura controlată la
+40C. Când temperatura băii marine a ajuns la +20 0C, este necesar să se adauge câte
un cub de gheaţă, la fiecare 5 minute, ceea ce va asigura scăderea temperaturii într-un
ritm care va permite atingerea temperaturii de +4 0C în 40-60 minute.
Glicerinarea. Când temperatura spermei a ajuns la +4 0C se adaugă amestecul B,
care conţine 10% gălbenuş de ou şi 11% glicerină cu densitate 1,26. Acest lucru se
efectuează în vitrina frigorifică, la temperatura de +4 0C şi se execută, în doi timpi, la
interval de 15 minute, când se adaugă câte 50% din volumul total de diluant B. După
fiecare adiţionare a fracţiunii glicerinate, se face omogenizarea cât mai perfectă a

218
amestecului. Echilibrarea spermei cu diluantul glicerină durează aproximativ 2 ore la
temperatura de +40C (Kjaestad H. şi col., 1993).
Fracţiunea ejaculatului diluat pe doze de inseminare. Această operaţiune
trebuie făcută la +40C şi se poate face fie manual, fie automat.
a) Metoda manuală. Sperma este aspirată în paiete cu ajutorul unei pompe de vid
cu o presiune a coloanei de mercur de 60 mm. Umplerea trebuie să se facă complet fără
bule de aer. Pentru că spre capătul liber al paietei trebuie să rămână un spaţiu gol de
cca. 1-1,5 cm, după umplere, paietele se scutură cu o mişcare energică, care
îndepărtează surplusul de spermă şi apoi se şterge cu hârtie de filtru sterilă. Pentru
închiderea paietelor, fascicolul cu paiete prinse în brăţara metalică se apasă de mai
multe ori într-un vas, care conţine pudră polivinilică preparată cu alcool şi care în contact
cu apa se întăreşte. Paietele astfel pregătite vor sta în baia marină (0-4 0C) până la
împlinirea duratei de echilibrare de 2 ore (Shannon P. şi col., 1995).
La expirarea timpului de echilibrare, paietele se scot din baia marină, rece, se
şterg şi apoi se aşează pe stative metalice speciale, care în funcţie de tipul containerului
folosit pentru congelare au capacitatea de 100,58 sau 41 paiete sau de 175,100 sau 75
paiete mici.
b) Metoda automată. Se realizează prin aparate robot de mare capacitate de
diferite tipuri, LR-250 Union Carbide.
Paietele mijlocii au nevoie de o temperatură de congelare de -150 0C până la
-1600C, timpul de congelare fiind de 7 minute.

2.4.1.4. Inocularea spermei la rumegătoarele mari

a) Depistarea femelelor în călduri

În vederea obţinerii unei bune fecundităţi este necesară descoperirea la timp a
femelelor în călduri
În condiţiile creşterii intensive, uneori în stabulaţie permanentă, depistarea
căldurilor dacă nu este imposibilă, în orice caz este greu de realizat. Căldurile sunt
apreciate de către practician prin modificările organelor genitale; vulva, vestibulul vaginal
şi vaginul. Cu o zi înainte de apariţia căldurilor, încep să fie congestionate şi edemaţiate,
labiile vulvare se îngroaşă. Caracteristic pentru faza de călduri este că femelele acceptă
saltul partenerelor, iar la nivelul comisurii vulvare se scurge un mucus sticlos, filant. În
primele ore ale căldurilor mucusul este abundent, filant, transparent şi lichid, lipindu-se de
219
regiunea vulvară şi fese (Amann R.P., 1989). Odată cu avansarea căldurilor consistenţa
mucusului creşte, ajungând ca la mijlocul căldurilor să prezinte elasticitatea maximă.
Transrectal, coarnele uterine sunt erectile. Foliculul ovarian la începutul căldurilor este
relativ mic, ca un sâmbure de cireaşă, proemină la suprafaţa ovarului, dar nu se simte
fluctuaţia.
La mijlocul căldurilor, foliculul ovarian este mult evoluat de mărimea aproape a
unei cireşe cu pereţii mai subţiri, cu lichid sub tensiune, simţindu-se şi o uşoară fluctuaţie.
În acest stadiu se poate executa însămânţarea (monta) (Popescu P. şi Oţel V., 1962).
Spre sfârşitul căldurilor, foliculul de Graaf ajunge la un diametru de aproximativ 15-
20 mm, cu pereţii subţiri şi cu fluctuaţie evidentă, foliculul schimbându-şi forma la cea mai
uşoară apăsare. Acest stadiu este cel mai apropiat de ovulaţie şi cel mai favorabil pentru
efectuarea inseminării artificiale (Stalhammer E.M. şi col.,1994).

b) Momentul optim al inseminării la vacă

Coroborând toate semnele căldurilor, psihice, fizice, morfofuncţionale de
manifestarea acestora, pentru a avea un indice maxim de fecunditate, (tabel 1)
inseminarea trebuie făcută când:
- femela acceptă salturile celorlalte femele din jur (dacă există);
- prezintă vulva edemaţiată şi scurgerea la nivelul comisurii inferioare vulvare a
unui mucus filant transparent;
- prezintă coarnele uterine erectile (cu tonus);
- prezintă foliculul cu fluctuaţie evidentă şi sub tensiune.
Momentul inseminării Fecunditate la I-a inseminare
%
- la apariţia căldurilor 44,0
- la mijlocul căldurilor 82,0
- la sfârşitul căldurilor 75,0
- la 6 ore după terminarea căldurilor 63,0
- la 12 ore după terminarea căldurilor 32,0
- la 24 ore după terminarea căldurilor 12,0
Tabel 1 – Influenţa momentului I.A. sau a montei asupra fecundităţii la vaci
(după Trimberger şi Favis)
220
 Având în vedere dificultăţile posibile privind detectarea exactă a momentului
apariţiei căldurilor la fiecare femelă în parte, mai cu seamă în marile unităţi de animale,
se recomandă următoarea schemă, ce s-a dovedit utilă de aplicat (după Nebraska
C.C.Z., citat de Dumitrescu I şi col., 1978).

Momentul observării Momentul optim pentru

căldurilor inseminarea artificială

Dimineaţa până la ora În seara aceleaşi zile

12

După ora 12 până În dimineaţa

seara următoare
Schema inseminării artificiale la taurine după
detectarea momentului apariţiei căldurilor

De regulă se aplică 2 inseminări cu sperma aceluiaşi taur. Femelele inseminate

prima dată dimineaţa vor fi reinseminate la 12 h, adică în seara aceleiaşi zile.
c) Pregătirea instrumentarului
Instrumentarul pentru inseminare este în funcţie de metoda ce se aplică: cu
speculum vaginal sau recto-vaginală şi în funcţie de prezentarea materialului seminal
(refrigerat, congelat în paiete, fiole sau granule).
Pentru inseminare cu speculum vaginal este necesar: sterilizarea speculumului;
sursa de lumină; pipetă de sticlă sau material plastic, o pară (suzetă) de cauciuc; lampă
frontală (fig. 21).
Pentru inseminarea la care materialul seminal este în paiete, avem nevoie de un
pistolet pentru inseminarea artificială, iar pentru cazurile în care sperma este în fiole, de o
pipetă şi o suzetă din cauciuc.

d) Decongelarea şi reanimarea spermatozoizilor

Sperma refrigerată. Pentru reanimarea spermatozoizilor se extrage doza de
inseminare din cutia de bachelită, care se află în termosul de gheaţă şi se lasă câteva
minute la temperatura camerei. Sperma nu va fi lăsată la temperatura camerei mai mult

221
de 30 minute, pentru că scade mobilitatea şi capacitatea fecundantă peste această
durată (Shannon P. şi col., 1995).
Decongelarea. Aceasta se face în funcţie de modul de congelare şi ambalajul
spermei congelate, dar cu toate acestea există şi unele recomandări comune şi anume:
- decongelarea să se facă cât mai repede;
- între momentul decongelării şi cel al inseminării, temperatura spermei reanimate
trebuie să fie în continuă creştere. Scăderea temperaturii decongelante numai cu
câteva grade provoacă o degradare a spermei. Cu cât intervalul între decongelare şi
inseminare este mai scurt, cu atât fecunditatea este mai bună, nu trebuie să treacă mai
mult de 15 minute;
- instrumentarul de inseminare să aibă cel puţin aceeaşi temperatură ca şi sperma
sau chiar ceva mai ridicată;
- extragerea dozelor trebuie făcută foarte rapid. Pentru decongelare este nevoie de
un termos cu baie marină de 36-400C şi un termometru cu mercur.
În funcţie de recipientul în care s-a făcut congelarea spermei, pentru reanimarea
prin decongelare a acesteia, este necesar să se procedeze de maniera următoare
(recipient, fiolă):
- pregătirea unei băi marine la 38-390C;
- deschiderea containerului, ridicarea canistrei până la gâtul containerului,
extragerea fiolei, cufundarea ei în baia marină;
- reaşezarea canistrei şi închiderea containerului;
- scoaterea, ştergerea şi uscarea fiolei;
- deschiderea fiolei prin tăierea gâtului acesteia;
- aspirarea spermei în pipetă
Decongelarea materialului seminal stocat în paiete:
- pregătirea băii marine la 34-370C;
- deschiderea containerului, ridicarea canistrei până la cel mult 3-4 cm sub nivelul
superior al containerului, scoaterea paietei, scuturarea ei de eventualele resturi de azot
şi cufundarea în baia marină pentru decongelare; decongelarea durează 13 secunde
pentru paieta mijlocie şi 8 secunde pentru paieta fină;
- reaşezarea canistrei şi astuparea containerului;
- încălzirea corpului metalic al pistolului, prin frecarea cu hârtie sau vată (atât vara
cât şi iarna);

222
 - scoaterea paietei din baie, uscarea ei prin ştergerea cu tifon sau prosop; rularea
între degetul arătător şi cel gros a capătului astupat cu dopul uzinal, pentru favorizarea
desprinderii şi alunecării sale în momentul inseminării;
- transferarea bulei de aer către capătul astupat cu un dop de laborator sau sudat
cu ultrasunete, prin lovirea uşoară, repetată a corpului elastic al paietei; în acest timp,
paieta se ţine în poziţie verticală cu dopul uzinal în jos;
- introducerea paietei în pistoletul de inseminare, cu dopul uzinal în interiorul
corpului pistoletului;
- tăierea vârfului paietei cu o secţiune perfect perpendiculară pe axul longitudinal, la
mijlocul bulei de aer;
- aplicarea peste vârful paietei a pipetei de plastic şi asamblarea etanşă a acestora,
astfel încât sperma să nu refuleze;
- împingerea uşoară a pistolului, până când la vârful pipetei de plastic apare o lentilă
de spermă, semn că montarea pistoletului este corectă.
Să nu se decongeleze mai multe paiete în acelaşi timp, ci decongelarea să
preceadă fiecare inseminare. De la decongelare şi până la inseminare nu trebuie să
treacă mai mult de 15 minute (Stalhammer E.M. şi col., 1994).
e) Controlul spermei conservate
Controlul spermei se face de regulă prin examenul microscopic pentru observarea
mobilităţii spermatozoizilor, de obicei din ultima fracţiune de spermă, rămasă prin
aderenţă în vârful pipetei de inoculare.
f) Inseminarea propriu-zisă
Metodă. După ce s-a făcut reanimarea, materialul seminal este aspirat în pipetă
sau pistoletul de inseminare, iar operatorul se pregăteşte pentru inseminare.
Există mai multe metode de inoculare a spermei şi anume:
- metoda recto-cervicală;
- inseminare cu speculum (aceste metode sunt cele mai utilizate);
- inseminare prin tracţiune şi evidenţierea exterioară a cervixului (metoda italiană rar
folosită);
- inseminare vaginală prin control manual.
1. Metoda recto-cervicală. Este metoda cea mai utilizată astăzi. Operatorul după
ce videază cu mâna dreaptă ampula rectală de fecale, examinează starea coarnelor
uterine şi ovarele pentru a constata modificările determinate de instalarea căldurilor şi

223
dezvoltarea foliculului ovarian. Apoi retrage mâna, efectuează o toaletă minimă, iar cu
ajutorul degetul mare şi index, îndepărtează partea inferioară a labiilor vulvare pentru a
examina starea vestibulului şi clitorisului, apoi cu mâna stângă introduce pipeta sau
pistoletul de jos în sus, dirijându-le spre plafonul vestibulo-vaginal, până ajunge în fundul
vaginului. Mâna dreaptă, cu mănuşa obstetricală este plasată din nou în rect, fixează
cervixul şi cu degetul mic reperează orificiul vaginal al cervixului (fig. 22). Cu mâna
stângă se dirijează vârful pipetei spre degetul mic, încercând prin mişcări uşoare să
repereze orificiul cervical. Odată reperat ostiumul cervical, mâna stângă execută uşoare
presiuni asupra pipetei, iar cu mâna dreaptă se fac mişcări, care facilitează pătrunderea
pipetei până la nivelul corpului uterin, când simţim vârful pipetei sau pistolului prin
traversul peretelui uterin. Pătrunsă fiind pipeta la nivelul uterin, cu mâna stângă se apasă
pe suzetă sau se apasă pe piston pentru inocularea spermei. Este indicat ca sperma să
fie depusă în apropierea deschiderii coarnelor uterine sau chiar la nivelul marii curburi
(Boitor I. şi col., 1984).
Avantajele metodei:
- oferă posibilitatea aprecierii stării uterine şi a dezvoltării foliculului ovarian;
- se depune mai profund doza de spermă;
- reduce pericolul răspândirii infecţiilor genitale;
- foloseşte un instrumentar mai simplu, uşor de manipulat.

Dezavantajele metodei:
- nu permite examenul mucoasei vestibulo-vaginale şi a stării cervixului sau
descoperirea diverselor anomalii vagino-cervicale;
- necesită mai multă pricepere din partea operatorului.

2. Metoda cu speculum vaginal. Această metodă constă în introducerea pipetei

de inseminare în cervix după o prealabilă deschidere a conductului vestibulo-vaginal cu
ajutorul speculului vaginal (Bogdan A.T. şi col., 1976).
Se face toaleta regiunii vulvare cu apă şi săpun sau practic se dezinfectează
numai cu un tampon de vată cu alcool (Parks J.E., 2000).
Speculumul vaginal dezinfectat, lubrefiat şi având temperatura apropiată de cea a
corpului femelei, se introduce pe la nivelul labiilor-vulvare, care vor fi uşor îndepărtate de
către operator şi ajutor, pentru facilitarea introducerii. Se introduce cu valvele închise şi i

224
se dă o înclinare de jos în sus cu marele ax vertical. Speculumul întâmpină o rezistenţă la
nivelul muşchilor vestibulari, apoi el pătrunde cu uşurinţă, îndepărtând pereţii, când se
aude un zgomot de aspiraţie. Ajuns la nivelul vaginului, se roteşte cu 90 0, după care se
deschide. Cu ajutorul lămpii frontale se examinează starea mucoasei vaginale, a
cervixului, întredeschiderea sa şi mucusul sau eventualele anomalii. Cu mâna dreaptă se
introduce pipeta sau pistoletul de inseminare, prin tunelul realizat de speculum, până în
cervix, căutând prin dirijarea pipetei în toate sensurile, să pătrundă cât mai profund în
canalul cervical.
Apoi, depunerea spermei se realizează ca şi la metoda de mai sus, prin apăsarea
între degete a suzetei de cauciuc sau a pistonului pistoletului. Este de notat să nu se
elibereze presiunea de pe suzetă sau de pe piston, pentru ca sperma să nu fie
reabsorbită (Looper M., 2000).
Avantaje: este mai uşor de executat pentru operator, se poate examina starea
mucoasei vaginale, se poate examina cervixul.
Dezavantaje: atunci când nu se respectă, sterilizarea specumului şi aducerea la
temperatura corpului, se pot transmite boli sau se declanşează secreţie de adrenalină
prin speculum rece, traumatisme etc., sperma se depune adeseori la nivelul cervixului.
Greşeli în inocularea spermei:
- neaspirarea în paietă a întregului conţinut de material seminal din fiolă, fie
revărsarea parţială a conţinutului fiolei prin introducerea bruscă a pipetei, fie prin
aspirarea neglijentă a spermei, într-o coloană discontinuă, plină de bule de aer;
- inocularea incompletă a spermei;
- depunerea spermei în segmente necorespunzătoare, ale aparatului genital ca
urmare a necunoaşterii tehnicii de inseminare (Fazeli A.R. şi col., 1993).

2.4.2. Biotehnologia inseminării artificiale la ovine

În general, tehnica inseminării artificiale la această specie cuprinde aceleaşi etape

ca şi la vacă şi anume: recoltarea, controlul şi examenul de laborator, diluarea şi
conservarea, inocularea, dar cu mici deosebiri de tehnică (Campbell J.W. şi col., 1996).

2.4.2.1. Recoltarea

225
 Recoltarea spermei de la berbec se face în mod curent cu ajutorul vaginei
artificiale. Numai cu totul excepţional şi mai ales în mod experimental se face recoltarea
prin electroejaculare.
A) Recoltarea spermei cu vaginul artificial
Instrumentarul folosit pentru recoltare este acelaşi ca şi pentru recoltarea la taur,
cu deosebirea că vaginul artificial este de dimensiuni mai reduse: tubul vaginal are 20 cm
lungime, pereţilor de 0,5 cm grosime şi 4,5 cm diametru şi este confecţionat din cauciuc
pânzat; cămaşa vaginală este de 38 cm lungime, 6 cm lăţime, confecţionată din cauciuc
fin, inelele fixatoare cu grosimea de 3 mm şi 5 cm diametru. Paharul colector are formă
conică, cu o prelungire în formă de deget, gradată în cm 3 (McKelvey W.A.C., 1985) (fig.
23).
La pregătirea vaginului trebuie să se respecte următoarele: cămaşa vaginului cu
ocazia montării, să nu formeze decât cute longitudinale, apa care se introduce în vagin
să aibă o temperatură de 43-45 0C, pentru ca în momentul folosirii vaginului, acesta să
aibă o temperatură de 40-41 0C; umplerea cu apă caldă să se facă în proporţie de 2/3, la
insuflarea de aer să se realizeze numai o uşoară atingere a faldurilor interioare. Ungerea
cu vaselină să se facă numai pe 1/3 din lungimea cămăşii vaginului.
Recoltarea se face pe o oaie manechin, care este fixată într-un stand special (fig.
24). Vaginul este ţinut pe crupa oii la un unghi de 35 0. În momentul când berbecul
execută saltul se manevrează vaginul artificial în aşa fel încât penisul să fie introdus în
vaginul artificial pentru a se produce ejacularea. Imediat după ejaculare, vaginul artificial
se răstoarnă cu paharul colector în jos pentru a se scurge toată sperma (Langford G.A. şi
col., 1979).

B) Recoltarea spermei prin electroejaculare

În vederea recoltării, berbecul se fixează în decubit lateral drept, de obicei pe o
scară ce se aşează pe sol sau masa de lucru. Se face toaleta regiunii furoului cu o soluţie
de bicarbonat de sodiu, apoi se extrage penisul din furou, fixându-se cu o meşă sterilă ce
se trece de la baza glandului (Price E.O. şi col., 1998).
Electrodul electroejaculatorului este introdus în rect până în dreptul regiunii
lombare. Paharul colector se aşează în faţa deschiderii uretrei. Se stabileşte contactul
electric dându-se excitaţii electrice în serii de câte 5 secunde la interval de 10 secunde.

226
Sperma va fi ejaculată după câteva excitaţii, dar actul se va produce fără erecţie (fig. 25,
26).
Ca fenomene secundare se observă: contractura musculaturii, tahipnee,
fenomene ce se remit fără urmări. Dacă este însă practicată timp îndelungat berbecul
este compromis.

2.4.2.2. Controlul spermei

Controlul spermei de berbec se face după aceleaşi tehnici, deosebiri fiind numai în
ceea ce priveşte caracteristicile spermei: volumul unui ejaculat este între 0,5-3 cm 3,
culoarea alb-lăptoasă sau uşor gălbuie. Desimea este foarte mare (se observă
fenomenul de valuri). Numărul spermatozoizilor este de 1-2 miliarde/cm 3 spermă. Proba
redox (după Lunca N., 1954) este pentru spermă foarte bună - 8 minute, sperma bună
între 8-16 minute; mediocră între 16-30 minute şi de calitate inferioară peste 30 minute.
Proba rezistenţei; valoare bună = 3000, iar la examenul morfologic, se admit
spermatozoizi anormali până la 14% şi imaturi până la 2% (Hill J.R. şi col., 1998).

2.4.2.3. Diluarea şi conservarea spermei

În diluarea spermei se folosesc diverşi diluanţi pe bază de citraţi şi gălbenuş de
ou. Dintre ei, se foloseşte în special diluantul propus de Milovanov, care are compoziţia
următoare:
Glucoză anhidră............................ 0,8 g;
Citrat de sodiu (+2H2O)................. 2,8 g;
Gălbenuş de ou ............................. 20%;
Dihidrostreptomicină..................... 50.000 g;
Penicilină sodică............................ 50.000 U.I.;
Apă distilată ad.............................. 100 ml.
Diluţia iniţială (1/1) se face în paharul colector la 37 0C imediat după recoltare, sau
într-o eprubetă. După controlul calităţii spermei (mobilitate, desime, număr rezistenţă
etc.), se face diluţia finală ţinând cont ca într-o doză de spermă diluată să fie cel puţin 60
milioane spermatozoizi. Diluţia finală se face după aceleaşi principii şi la temperatura
laboratorului, după care materialul seminal este repartizat în flacoane de penicilină sterile
care se etichetează.
Conservarea spermei diluate.

227
 Se poate face prin refrigerare în termos cu gheaţă sau la frigider la 0-5 0C. Se
poate face şi congelarea, după aceleaşi tehnici ca şi la taur, în pastile sau fiole cu
deosebiri în compoziţia diluanţilor. Transportul se face în termos sau lăzi izoterme cu
maşini, avion, etc.
2.4.2.4. Inocularea spermei
Se utilizează metoda de inseminare cu speculumul. Instrumentarul de inseminare
este asemănător cu cel folosit la vacă, cu următoarele deosebiri:
- speculum este de dimensiuni mai mici, bi sau trivalv;
- seringa de inoculare este compusă din pistonul seringii, tija gradată cu cursor
metalic şi o garnitură de cauciuc la capăt, canula din sticlă şi cu vârful recurbat;
- standul de inseminare confecţionat din scândură este fix, fie rotativ, operatorul
stând în spatele standului într-o groapă adâncă de 40 cm (Killen I.D. şi col.,1982).
După deschiderea vaginului cu ajutorul speculumului, vârful recurbat al seringii se
dirijează cu atenţie în sus, sub papila cervicală şi pătrunde în canalul cervical pe o
adâncime de 0,5-1 cm. Doza de spermă diluată ce se inoculează la oaie este de 0,1 ml,
cantitate ce se obţine prin fixarea corespunzătoare a cursorului seringii (Halbert G.W. şi
col.,1990).

2.4.3. Biotehnologia inseminării artificiale la iapă

Intensivizarea reproducţiei la cabaline implică pe de o parte stăpânirea fiziologiei şi

patologiei ginecologice la iapă, cunoaşterea şi aplicarea metodelor de control ale ciclului
sexual, iar pe de altă parte presupune exploatarea la maximum a potenţialului sexual al
armăsarilor valoroşi din punct de vedere genetic (Pickett B.W. şi col., 1973).
Una dintre cele mai utilizate metode biotehnologice de intensivizare a reproducţiei
este inseminarea artificială.

2.4.3.1. Recoltarea materialului seminal la armăsar, cu vaginul artificial

Etapele pregătitoare pentru recoltare sunt:

- pregătirea iepei manechin, se face prin contenţia cu platlonje sau cu o gură de
ham, coada se înfăşoară cu tifon, precum şi aplicarea "papucilor de montă" pentru trenul
posterior;

228
 - pregătirea vaginului artificial se face în aşa fel încât să îndeplinească cele trei
condiţii naturale din vaginul unei femele în călduri (temperatură, presiune şi lubrifiere
corespunzătoare) (fig. 27);
- pregătirea armăsarului, constă în plimbarea lui înainte de recoltare (cca.15 - 30
minute) şi contenţia lui cu un căpăstru, prevăzut cu două pene de căpăstru cu care se
aduce armăsarul de către doi îngrijitori, ca măsură specială de protecţia muncii.
Etapele desfăşurării reflexelor sexuale
Etapele desfăşurării reflexelor sexuale cuprind, în succesiunea lor, cele cinci
reflexe ale etogramei sexuale la masculi: (Jones R.L., 1984)

- reflexul de apropiere se desfăşoară de obicei energic, unii armăsari nechează şi

cabrează imediat ce văd sau numai simt o iapă în călduri;
- reflexul de erecţie se desfăşoară într-un timp scurt, cu variaţii în funcţie de
potenţa sexuală individuală şi de starea de întreţinere şi de regimul de folosire la montă;
- reflexul de salt, se realizează prin cuprinderea trenului posterior al iepei. În
momentul efectuării saltului, operatorul (care are deja vaginul artificial pregătit), se
îndreaptă rapid spre penisul în erecţie al armăsarului (fig. 28, 29);
- reflexul de intromisiune, se realizează prin dirijarea penisului, de la baza tecii
furoului, în lumenul vaginului artificial. Dacă operatorul este mai experimentat şi cu o
mai bună îndemânare el poate executa singur cu o mână dirijarea penisului (această
dirijare se face de obicei de un ajutor), iar cu cealaltă mână ţine înclinat vaginul artificial
la nivelul crupei iepei, apucând strâns mânerul de fixare (Pickett B.W., 1997);
- reflexul de ejaculare se produce în urma mai multor mişcări energice de
pistonare pe care le face armăsarul, precum şi mişcările de contra-pistonare, pe care
operatorul le imprimă vaginului artificial (ducând la apariţia unor stimuli la nivelul
glandului, aflat în erecţie maximă). Dată fiind energia mişcărilor de pistonare ale
armăsarului, operatorul va prinde şi cu cea de-a doua mână mânerul lateral de fixare.
Armăsarii fac uşoare muşcături în regiunea coamei şi a greabănului iepei, de aceea
pentru anumiţi armăsari, se recomandă protejarea zonei respective cu o mică pătură.
Începerea ejaculării se exteriorizează prin culcarea armăsarului în regiunea greabănului
iepei, liniştirea mişcărilor trenului posterior şi efectuarea unor contracţii ritmice la baza
cozii. După aproximativ două minute ejacularea este terminată, armăsarul coboară de
pe iapă, iar operatorul apleacă uşor vaginul artificial şi îl retrage treptat cu grijă (Bogdan
A.T. şi col., 1981).

229
 2.4.3.2. Evaluarea materialului seminal
a) Examenul macroscopic
Imediat după recepţia recipientului cu spermă, aceasta este supusă examenului
macroscopic şi apoi aşezată într-o baie marină cu temperatura +35 0C. Cu ocazia acestui
examen se apreciază volumul ejaculatului, culoarea şi mirosul acestuia (Hammerstedt
R.H. şi col., 1990).
b) Volumul spermei. Este influenţat de vârsta donatorului, de dimensiunea
testiculului şi a capacităţii de înmagazinare a epididimului, de rasă, de frecvenţa
ejaculatelor, de nivelul şi corectitudinea pregătirii sexuale şi de anotimp. La cabaline, la
care tipul de inseminare este uterin, sperma are un volum mare, dar nu are o
concentraţie mare în spermatozoizi. Armăsarul elimină la un ejaculat în medie 50-60 ml
cu variaţii între 30-250 ml. Pentru a asigura inseminarea unei iepe este necesar un volum
de 10-30 ml de spermă nediluată. Abaterile de la volumul normal creează condiţii
nefavorabile fecundării şi în general sunt apreciate ca patologice. Diminuarea în volum a
spermei poartă denumirea de parvisemie. Volumul mare de lichid seminal sau multisemia
apare mai rar şi de regulă este expresia unei stări congestive a prostatei sau a
veziculelor seminale (Boitor I., 1987).
c) Culoarea şi aspectul spermei. Sperma de armăsar este opacă şi are culoare
alb-cenuşie. Sperma poate fi de culoare:
- gălbuie, determinată de alimentaţia bogată în caroten, de supuraţii sau de
amestec cu urina;
- roz-roşiatică, cauzată de prezenţa hematiilor sau prelungirea medicaţiei cu
fenotiazină;
- brună, semnalează prezenţa hematiilor distruse;
- verzuie-albăstruie, în caz de oligospermie sau în urma tratamentelor cu albastru
de metilen;
- opacitatea este accentuată în procesele degenerative la nivelul testicular şi în
inflamaţia veziculelor seminale.
d) Mirosul materialului seminal. Este caracteristic şi se aseamănă cu mirosul de
os proaspăt, fiert şi ras. Mai poate avea miros de urină sau de putrefacţie, care sunt
anormale. Mirosul spermei este atribuit sperminei a cărei origine este în prostată
(Dumitrescu I. şi col., 1978).

230
 e) Examenul microscopic
Aprecierea microscopică a valurilor spermatice. Valurile spermatice sunt un
fenomen condiţionat de o densitate mare a spermei, asociată cu o mişcare rectilinie
foarte intensă a spermatozoizilor. Ele se apreciază pe o lamă excavată sau în picătură
liberă, neacoperită cu lamelă. După intensitatea de mişcare a valurilor spermatice se
deosebesc: valuri foarte intense, care se notează cu (+++), intense (++), moderate (+)
sau lipsa valurilor (-).
Desimea. Este un caracter ce se apreciază prin examinarea preparatului între
lamă şi lamelă; pentru uşurinţa aprecierii este bine ca volumul preparatului să fie cât mai
redus, iar examinatorul să observe cel puţin 3-4 câmpuri de pe raze diferite ale
preparatului (Small M.F. şi col., 1991).
Sperma deasă, corespunde unei concentraţii de peste 1 miliard spermatozoizi/ml
şi se caracterizează prin apropierea spermatozoizilor la o distanţă mai mică decât
lungimea capului unui spermatozoid.
Sperma mijlocie, corespunde cu 0,5-1,0 miliarde spermatozoizi/ml, iar distanţa
între doi spermatozoizi este egală cu lungimea capului.
Sperma rară, conţine sub 0,5 miliarde spermatozoizi/ml, iar distanţa între
spermatozoizi este mai mare decât lungimea capului, ajungând până la lungimea unui
spermatozoid (Samper J.C. şi col.,1991).
Sperma foarte rară sau oligospermia, prezintă în câmpul microscopic 5-10
spermatozoizi.
Azoospermia sau lipsa spermatozoizilor în câmpul microscopic. Desimea spermei
la armăsar este în medie de 100-300 milioane/ml.
Mobilitatea spermatozoizilor. Prezintă importanţă sub două aspecte (Mennick
P.E., 1991):
- pentru cunoaşterea proporţiei de spermatozoizi, care prezintă mişcări de înaintare
(singurele care propulsează spermatozoidul până în treimea superioară a oviductului,
unde are loc fecundarea);
- pentru stabilirea energiei de mişcare.
Pentru primul aspect se face o notare zecimală (de la 1,0 la 0,1) sau una direct în
procente a proporţiei spermatozoizilor, la care se apreciază că mişcarea este rectilinie.
Pentru energia de mişcare, Lunca N. şi col. (1956) propun un sistem de notare de la 1 la
6, care corespunde nivelelor de energie observate de autori. Cu timpul, sistemul de

231
apreciere s-a simplificat, remutându-se la notarea separată - dar nu şi la aprecierea
energiei de mişcare, a cărei evaluare a fost încorporată însă în notarea procentuală a
spermatozoizilor cu deplasare rectilinie. Deoarece numai mişcările foarte energice,
energice şi moderate sau lente pot asigura propulsia necesară spermatozoizilor, nota
(zecimală sau directă) se referă la procentul de spermatozoizi cu mişcări de înaintare şi
cu o energie de mişcare cel puţin moderată. De regulă, se admit pentru prelucrare
ejaculatele notate cel puţin cu 0,7 (70% spermatozoizi vii, cu mişcări de retropulsie, sau
cu mişcări vibratorii din poziţie statică, împreună cu spermatozoizii cu mişcări de înaintare
foarte lente sau agonice primesc aceeaşi apreciere, ca şi spermatozoizii morţi). La
armăsar spermatozoizii au o mobilitate medie de 0,8-0,9.
Concentraţia în spermatozoizi a spermei. Proprietate de cea mai mare
însemnătate, de care depinde întreg procedeul de prelucrare ulterioară a spermei şi în
funcţie de această însăşi capacitatea fecundantă a ejaculatului, o constituie concentraţia
sa în spermatozoizi). La armăsar este în medie de 100-300 milioane/ml. Conţinutul total
de spermatozoizi al ejaculatului de armăsar este în medie de 6 miliarde, cu variaţii
individuale foarte mari, cuprinse între 0,6-48 miliarde (Bogdan A.T. şi col., 1981).
2.4.3.3. Tehnica conservării materialului seminal
În diferite ţări care practică inseminarea artificială la iapă, sunt utilizate două
tehnici de conservare a spermei:

- conservarea în stare refrigerată (în general la +4 0C);

- conservarea în stare congelată în azot lichid.
a) Conservarea spermei în stare refrigerată - necesită un control riguros în
ambele etape ale preparării spermei diluate. A fost demonstrat că plasma seminală în
care spermatozoizii sunt emişi în timpul ejaculării are un efect nociv asupra supravieţuirii
„in vitro”. Însă rămâne dificil de a cunoaşte cu precizie partea relativă a doi factori
concomitenţi: (Metcalf L., 1995)
- efectul nociv al plasmei seminale compuse din secreţiile glandelor anexe ale
tractului genital;
- efectul nociv al numărului spermatozoizilor care antrenează o competiţie pentru
elementele nutritive sau pentru acumularea metaboliţilor.
Conservarea spermei etalon prin refrigerare trece obligatoriu prin diluare, după
recoltare şi prin refrigerare la o temperatură de stocare, pentru a permite diferite
inseminări. De fapt sperma de armăsar supravieţuieşte numai un timp scurt la 37 0C.

232
 Diluarea şi diluanţii. Diluarea spermei de armăsar se face imediat după recoltare
într-o baie marină la 35-370C. Diluantul trebuie să răspundă la un anumit număr de
condiţii pentru a menţine viaţa spermatozoizilor:
- să aibă un pH şi o presiune osmotică compatibilă cu plasma seminală pentru a
evita orice şoc;
- să conţină elemente nutritive pentru a evita epuizarea spermatozoizilor;
- să conţină elemente protectoare faţă de temperatura scăzută necesară la stocarea
şi conservarea spermatozoizilor.
Compoziţia diluanţilor diferă de la autor la autor (tabel 2) şi în general ei conţin, în
totalitate sau în parte, elementele următoare:
- glucoză, care are un rol de nutriţie şi menţinere a presiunii osmotice; are ca şi alte
zaharuri (lactoza şi rafinoza) şi capacitatea de a proteja membranele în timpul scăderii
temperaturii;
- lipide sau lipoproteine din lapte şi gălbenuş de ou, care au un rol protector asupra
membranelor;
- săruri de Na, Mg sau K care intervin în tamponarea mediului şi permit schimbările
între spermatozoizi şi diluanţi;
- soluţii tampon cum sunt Trisul şi Hepesul care permit menţinerea pH-ului; acesta
poate să varieze în funcţie de cantitatea de metaboliţi şi de scăderea temperaturii;
- antibiotice care limitează dezvoltarea bacteriană.
Nr. Pickett şi Valori Kenney şi Valori Palmer Valori
crt. Voss (1975) % col. (1975) % (1984) %
1 Glucoză 1,16 Diluant E-Z 2,4 g Lapte 1/2
Mixin degresat
U.H.T.
2 Gălbenuş 22,80 Lapte 4,9 g Penicilină 50 UI/ml
de ou degresat
3 Glicerol 5,41 Glucoză 0,15 g Gentamicină 50µg/ml
4 Soluţie 2,40 Bicarbonat de 100 mg
tampon Tris Na
5 Acid citric 1,33 Gentamicină 100 ml
6 pH = 7,0 Apă distilată
7 pH = 7,0
Tabel 2 – Compoziţia unor diluanţi la prepararea spermei refrigerate

Viteza de refrigerare şi temperatura de stocare. Controlarea vitezei de

refrigerare este importantă, într-adevăr, când temperatura scade de la +20 0C la +10C,

233
spermatozoizii suferă schimbări ireversibile numite şi "cold shock". Acest fenomen se
traduce, în primul rând, prin mişcări circulare ale spermatozoizilor, diminuarea producţiei
energetice şi ridicarea permeabilităţii membranale, care ajung la pierderea prematură a
mobilităţii. Pagubele în urma "cold shock"-ului produc modificări în compoziţia şi
permeabilitatea membranelor. Într-adevăr membranele spermatozoizilor sunt compuse
din lipide (în principal fosfolipide şi colesterol), organizate în două straturi în care
proteinele sunt intercalate. Scăderea temperaturii va modifica atât fluiditatea acestei
structuri, cât şi organizarea ei. Aceste modificări sunt limitate când raportul
colesterol/fosfolipide este ridicat. Colesterolul permite conservarea mai îndelungată a
aranjărilor lamelare iniţiale a membranelor, în timpul scăderii temperaturii. Astfel, celulele
sau spermatozoizii, al căror raport colesterol/fosfolipide este ridicat, vor fi mai rezistente
la şocul termic (Woods J. şi col., 1990).
În diluanţi, laptele şi gălbenuşul de ou tind să joace acest rol protector. Opiniile
diferă în ceea ce priveşte temperatura optimă de stocare a spermei diluate refrigerate.
Huges şi Loy (1970) preconizează de la 0 0C la +50C; Palmer (1984) +40C; Provance şi
col., (1984) +50C sau +150C, iar (Provance şi col., 1985); Franc şi col., (1987) +200C.
Rezultatele cercetărilor acestor autori demonstrează că, compoziţia mediului şi
scăderea temperaturii trebuie să fie adaptate la temperatura finală de stocare.
Cele mai multe tehnici de conservare a spermei refrigerate în vederea
inseminărilor artificiale utilizează refrigerarea şi stocarea dozelor la o temperatură
determinată (+40C; +50C; +150C; +200C). Douglas Hamilton şi col., (1984), Varner şi col.,
(1988) au demonstrat că o scădere iniţială a temperaturii cu -0,3 0C/minut era optimă
pentru conservarea spermei diluate la +4 0C (scăderea temperaturii de la +37 0C la +40C în
aproximativ 10 ore). Acestea pot fi realizate graţie containerului izoterm "equitainer" care
permite transportul spermei la distanţe lungi.

b) Conservarea spermei prin congelare

De la descoperirea în anul 1949 de către Polge şi col., a calităţii crioprotectoare a
glicerolului asupra spermatozoizilor la bovine, a fost dezvoltată utilizarea lui în congelarea
spermei şi la alte specii domestice. Succesul criopreservaţiei depinde de inter-reacţii
complexe între diluant, crioprotector, viteza de congelare şi de decongelare.
Diluarea şi diluanţii. Conservarea spermei prin congelare necesită prepararea
diferiţilor diluanţi. Primul diluant utilizat după recoltare trebuie să corespundă la aceeaşi

234
valoare de pH, presiune osmotică şi de protecţie, precum şi la conservarea spermei
refrigerate (Samper J.C., 1995).
Al doilea diluant, care conţine crioprotectorul este adăugat după centrifugare şi
eliminare din primul diluant. Acţiunea glicerolului este întotdeauna controversă:
acţionează intra sau extracelular. Efectul principal pare a fi extracelular. Într-adevăr câţiva
autori precum Rajamannam şi col., (1968) şi Wishikawa (1972) au demonstrat că,
contactul glicerolului cu spermatozoizii înaintea congelării putea să fie foarte scurt, dar
totuşi să exercite o protecţie excelentă. Însă Nagase şi col., (1967) consideră că este
necesară crearea unui contact cu o durată de 3 până la 5 ore, în mediul cu glicerol.
Congelarea şi decongelarea. Tehnicile de congelare publicate demonstrează că
este necesar de a congela cât mai rapid; aceasta poate fi obţinută în vapori de azot la
distanţe diferite de la suprafaţa azotului lichid sau în aparate programabile. Deshidratarea
celulelor şi formarea cristalelor în timpul scăderii temperaturii, în cursul procesului de
congelare pot afecta în mod negativ spermatozoizii. Viteza de congelare trebuie să fie
destul de rapidă pentru a evita următoarele fenomene:
- formarea extracelulară de cristale mari provocând ruptura membranei celulare a
spermatozoidului;
- deshidratarea intracelulară excesivă, care contribuie la creşterea concentraţiei
unor soluţii care sunt letale pentru spermatozoizi.
Astfel, în urma procesului rapid de răcire, în apa intracelulară apar un număr mare
de centre de cristalizare, care au ca efect formarea mai multor microcristale care sunt
mai puţin dăunătoare celulei (Leipold S.D. şi col., 1998).
Dacă viteza de congelare este rapidă, la fel trebuie să fie şi viteza de decongelare.
Într-adevăr în timpul decongelării lente (după o congelare rapidă) micile cristale
intracelulare se recristalizează şi în acest fel distrug celula.

2.4.3.4. Inocularea materialului seminal la iapă

Inseminarea artificială cu controlul ovulaţiei

Aceasta are avantajul că printr-o palpare transrectală şi ultrasonografie, monta va

avea loc numai când şansele pentru fecundare sunt cele mai mari. În general, femelele
trebuie montate când foliculul preovulator depăşeşte 35-40 mm. În practică, schimbarea
în formă şi consistenţă a foliculului este utilizată ca şi criteriu. Forma foliculului
preovulator se schimbă numai în 43% din cazuri pe durata ultimelor 12 ore înaintea
235
momentului ovulaţiei; 22% nu devin mai moi; iar 7% chiar se întăresc. În concluzie, se
poate spune că este utilă precizarea momentului ovulaţiei, dar este necesară verificarea
după 2 zile de la montă dacă s-a produs ovulaţia. Dacă nu s-a produs, iapa va fi montată
din nou şi recontrolată după 2 zile. Inseminare artificială ar trebui să aibă loc cu 12 ore
înaintea ovulaţiei. Inseminarea postovulatorie are procent de mortalitate embrionară mai
mare decât cea preovulatorie (34%, respectiv 14%) (Douglas-Hamilton D.H. şi col.,
1984).
Una dintre cele mai utilizate metode biotehnologice de intensivizare a reproducţiei
este inseminarea artificială (Woods J. şi col., 1990).

2.4.4. Biotehnologia inseminării artificiale la scroafă

Ca mijloc rapid şi eficient de ameliorare a populaţiilor active de porcine, biotehnica

inseminării artificiale la scroafă, ca de altfel la toate femelele domestice, cuprinde
următoarele etape (Amann R.P. şi col., 1993):
- recoltarea spermei;
- controlul spermei;
- diluarea şi conservarea spermei;
- inocularea spermei sau inseminarea propriu-zisă.

2.4.4.1. Recoltarea spermei. Generalităţi

Obţinerea produsului seminal brut, constituie o operaţiune biotehnică de mare
fineţe, pe cât de simplă la prima vedere, pe atât de importantă sub raportul protejării şi
menţinerii comportamentului şi potenţei sexuale a vierilor, precum şi a calităţii spermei,
din momentul recoltării ei, până la inseminarea artificială (Bamba K., 1988).
Recoltarea spermei, fără dificultate, presupune următoarele măsuri pregătitoare şi
anume:
- obişnuirea vierului cu partenerul de recoltare;
- obişnuirea cu sala de recoltare;
- obişnuirea cu tehnicianul recoltator.

236
 Vierii care au început activitatea sexuală, înainte de a fi introduşi în centrele de
recoltare şi prelucrare a spermei, au deja reflexe sexuale consolidate, astfel că, numai la
simpla vedere a partenerului de recoltare (manechinul natural sau artificial) execută
salturi, urmate de debutul reflexului de erecţie şi de intromisiune.

La vieruşii tineri, fără experienţă, se recomandă să fie obişnuiţi direct la manechin,

iar în cazul când după încercări repetate refuză saltul, este indicat să fie lăsaţi să execute
una, două monte şi apoi să treacă la dresajul la manechin.
Cu rezultate bune se utilizează manechinul special construit pentru obişnuirea
vierilor la recoltare, conceput de Feredean (1971). Rezultate similare se pot obţine
folosind un manechin de recoltare, peste care se întinde o piele de porc argăsită. După 2-
3 recoltări, pielea se poate îndepărta de pe manechin (Almond G. şi col., 1994).
O metodă practică şi eficientă, de obişnuire rapidă a vierului cu saltul pe
manechin, constă în aducerea lui în sala de recoltare împreună cu un vier deja dresat la
manechin. În timp ce operatorul recoltează sperma de la vierul dresat, cel în aşteptare se
excită şi de cele mai multe ori acceptă manechinul fără prea multe insistenţe. În cazul în
care primul salt îl execută pe partea anterioară a manechinului nu se recomandă ca vierul
să fie dat jos şi condus la celălalt capăt al manechinului, deoarece se poate produce o
inhibare a reflexului de erecţie şi ejaculare. Din aceste considerente, vierul nu trebuie
îndepărtat brutal de lângă manechin, chiar şi atunci când îl împinge cu râtul sau îl apucă
cu maxilarele (Bogdan L.M., 2000).
După obţinerea primului ejaculat la manechin, a doua zi se va repeta operaţiunea
de recoltare în vederea fixării şi consolidării reflexului determinat. Aplicând acest
procedeu, vierii se obişnuiesc repede cu saltul pe manechin, vaginul artificial şi cu
recoltatorul şi, în final, îşi formează un reflex condiţionat pe care îl păstrează pe toată
durata de utilizare la recoltare (Bussiere J. şi col., 1992).

2.4.2. Aparatura, instrumentar şi materiale necesare pentru recoltarea

spermei de vier

Partenerul pentru recoltare

În tehnica de recoltare a spermei se poate folosi partenerul natural sau artificial.

237
 Partenerul natural poate fi o scroafă în călduri sau alte categorii de porci (scroafe
care nu sunt în călduri, masculi castraţi sau vieri) (fig. 30). Din punct de vedere fiziologic
este normal ca scroafa în călduri să ofere mediul natural cel mai prielnic în ce priveşte
excitaţiile vizuale şi olfactive pentru declanşarea reflexului de erecţie şi ejaculare, motiv
pentru care poate fi deosebit de indicată, mai ales pentru vierii tineri la care s-a constat o
influenţă pozitivă asupra producţiei spermatice (Feredean, 1962).
Principalul neajuns este însă acela că partenerul sau manechinul natural oboseşte
în mod vădit după prima recoltare şi deci este exclus a se putea realiza mai multe
recoltări succesive (Colenbrander B. şi col., 1993).
De aceea, utilizarea la recoltare a partenerilor naturali nu constituie decât cazuri
de forţă majoră şi în nici un caz nu se recomandă pentru centrele de recoltare sau
punctele de inseminare artificială ce fac recoltare, prelucrare şi inseminare.
Partenerul artificial. Pe baza considerentelor mai sus arătate, acest partener
cunoscut sub denumirea curentă de manechin, se pretează cel mai bine pentru
executarea corectă a tehnicii de recoltare a spermei de vier (Christine R.R., 1995) (fig.
31).
Pentru ca un astfel de manechin să poată fi folosit cu succes, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- aspectul exterior să stimuleze declanşarea reflexelor sexuale;
- să fie uşor de construit şi puţin costisitor;
- să faciliteze curăţenia mecanică şi dezinfecţia după fiecare zi de recoltare.
a) Aspectul exterior al manechinului. La alegerea tipului de manechin, prima
cerinţă tehnică este ca acesta să imite cât mai fidel conformaţia scroafei, în care scop se
poate îmbrăca cu o piele de porc bine prelucrată şi dezinfectată. Acesta are ca rezultat
creşterea interesului vierului pentru manechin, iar sperma recoltată în astfel de condiţii,
are indici spermatici superiori.
b) Dimensiunile manechinului. În vederea utilizării lui eficiente, manechinul
trebuie să corespundă cu vârsta şi talia vierului folosit la recoltare. Utilizarea unui
manechin neadecvat, din punct de vedere al dimensiunilor, are ca rezultat realizarea unor
poziţii defectuoase de îmbrăţişare şi, prin jena sau oboseala pe care o determină pe
durata recoltării, influenţează negativ calitatea ejaculatului.
Vierii tineri evită saltul pe manechinele înalte, declanşându-se reflexe de inhibiţie
faţă de un astfel de partener artificial (Colenbrander B. şi col., 1993).

238
 Din aceste motive este recomandat ca manechinul să fie prevăzut la trenul
posterior cu un dispozitiv de reglare a înălţimii, adaptabil pentru înălţimile de 50-70 cm,
decât să se confecţioneze mai multe manechine de dimensiuni diferite. Manechinul
metalic, tip SCCCP - 2 Periş, are picioarele posterioare telescopice şi prevăzute cu un
sistem de amortizare cu arc şi un sistem de reglare a înălţimii prin înşurubare.
c) Tipul de construcţie al manechinului. Manechinele se pot construi din lemn
sau din metal.
Manechinele din lemn sunt confecţionate dintr-un singur trunchi de copac sau din
mai multe părţi asamblate. Sunt de diferite forme, de la o simplă capră de lemn până la
imitarea corpului unui porc. În interiorul manechinului se prevede un lăcaş cu fereastră de
acces pentru fixarea vaginului artificial.
Manechinele metalice. Sunt cele mai răspândite şi au o diversitate de tipuri, fiind
confecţionate din schelete metalice pe care se sudează o carcasă metalică acoperită cu
un strat de burete sintetic şi o folie de PVC. Ele pot fi prevăzute sau nu cu lăcaş de fixare
a vaginului artificial. La manechinele care nu sunt prevăzute cu asemenea lăcaşuri de
fixare, recoltarea se poate face pe ambele părţi, prin metoda manuală sau cu vaginul
artificial ţinut cu mâna.
d) Igiena manechinelor. Condiţiile de igienă pe care trebuie să le îndeplinească
un manechin, de asemenea, sunt foarte importante. Din acest punct de vedere se
recomandă manechinele confecţionate dintr-un schelet metalic acoperit cu folie de
material plastic ce facilitează spălarea cu apă caldă şi detergent. Mai puţin indicate sunt
manechinele din lemn, cele acoperite cu pânză sau piele de porc cu păr, care nu se pot
menţine într-o stare sanitară corespunzătoare.
Vaginul artificial
Acest instrument biotehnic trebuie să corespundă cerinţelor anatomo-fiziologice
specifice actului sexual, asigurând cele trei condiţii fizice obligatorii pentru declanşarea
reflexului de ejaculare şi anume: presiune, temperatură şi lubrifiere (Almond G. şi col.,
1994).
Calitatea ejaculatului depinde în mare măsură de realizarea acestor condiţii, în
special pe porţiunea terminală spiralată a penisului.
Vaginul artificial pentru vieri se compune din tubul vaginal cu lungimea de 20 cm,
cămaşa vaginală şi prelungitoarele vaginale, care pentru declanşarea unor stimuli
puternici sunt prevăzute cu spirală interioară sau exterioară (fig. 32).

239
 Aamdal (1958), în acţiunea de recoltare a spermei de vier, a utilizat vaginul
artificial cu cămaşă dublă.
Materialul din care sunt confecţionate cămaşa vaginală şi conul de prelungire
trebuie să nu prejudicieze calitatea ejaculatului.
În acest sens, Beseth (1962) a constatat că acţiunea toxică a cămăşilor vaginale
din latex asupra spermatozoizilor, iar Kozumplik (1962) obţine o fecunditate redusă prin
utilizarea aparaturii, pentru recoltarea spermei, confecţionate din cauciuc. Pentru acest
motiv se folosesc tot mai mult prelungitoarele din material plastic. La producerea
aparaturii de recoltare trebuie avut în vedere şi aspectul igienic, pentru asigurarea
obţinerii unor ejaculate salubre, libere de germeni patogeni şi saprofiţi. Acest lucru se
realizează prin fixarea penisului vierului în lumenul vaginului artificial cu mâna protejată
de o mănuşă chirurgicală.

Paharul colector
Acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă capacitatea corespunzătoare în funcţie de volumul total de spermă
ejaculată (200-400 ml în medie);
- să nu prezinte toxicitate pentru spermatozoizi şi să-i protejeze de eventualele
şocuri termice;
- să poată fi spălat şi sterilizat uşor.
Ţinând seama de aceste cerinţe tehnice, cele mai bune pahare colectoare sunt
cele din sticlă sau material plastic, cu pereţi dubli pentru introducerea apei calde.
Pentru filtrarea spermei de fracţiunea gelatinoasă, la gura paharului colector se
ataşează un filtru de sticlă, din material plastic sau o bucată de tifon steril, fixat cu ajutorul
unui inel de cauciuc (Bonet S. şi col., 1994).
Borcanul cu dop rodat are capacitatea de 600 ml şi este prevăzut cu husă
termoprotectoare din burete de cauciuc sau material plastic. Astfel echipat se menţine la
termostat la 400C, cu menţiunea că temperatura pe timpul recoltării să nu scadă sub
350C.
Acţiuni tehnice premergătoare recoltării spermei
Succesul operaţiunii de recoltare a spermei la vier este condiţionat în principal de
următoarele acţiuni tehnico-organizatorice:

240
 - igienizarea sălii de recoltare;
- spălarea şi sterilizarea aparaturii şi instrumentarului pentru recoltare;
- toaleta vierilor;
- pregătirea tehnicianului recoltator.
Igienizarea sălii de recoltare se execută zilnic la sfârşitul programului de
recoltare prin :
- îndepărtarea prafului;
- spălarea manechinelor cu apă caldă, săpun şi detergent;
- spălarea pardoselii;
- sterilizarea aerului din încăpere cu ajutorul lămpilor bactericide, timp de 30 minute,
înainte de recoltare cu uşile şi ferestrele închise. Temperatura din sala de
recoltare trebuie să fie de 17-250C (Bussiere J. şi col., 1992).
Spălarea şi sterilizarea aparaturii, sticlăriei şi a celorlalte ustensile necesare
pentru recoltarea spermei de vier. Sticlăria de laborator se spală şi se sterilizează
astfel:
- clătirea cu apă caldă;
- spălarea cu detergent sau sodă de rufe (30 g/l) la temperatura de 55-60 0C;
- clătirea cu apă caldă şi distilată;
- împachetarea cu hârtie pelur şi introducerea la etuvă, pentru sterilizarea uscată la
temperatura de 150-1700C timp de 30 minute. Ambalajul de hârtie pelur se
îndepărtează numai în momentul folosirii obiectului respectiv.
Husele termoprotectoare şi inelele de cauciuc se spală cu apă caldă şi detergenţi,
după care se autoclavează timp de 15-20 minute la 1,5 atmosfere.
Halatele, câmpurile de pânză, tifonul şi prosoapele se lasă o oră în apă caldă cu
detergent, apoi se clătesc cu apă de robinet şi apă distilată (3 clătiri).
Filtrele de tifon se pun în plicuri de hârtie şi apoi se sterilizează la etuvă la 150-
1700C timp de 30 minute. De asemenea, halatele, câmpurile şi prosoapele se sterilizează
prin autoclavare la 2 atmosfere timp de 30 minute.
În cazul în care sticlăria folosită la recoltare şi prelucrare se opacizează, din cauza
depunerilor de săruri, se utilizează o soluţie alcătuită din: 10 l apă distilată; 1kg bicromat
de potasiu şi un litru de acid clorhidric. Obiectele în cuvă se menţin în această soluţie 24
ore, după care se spală cu apă caldă, 3 clătiri cu apă distilată, apoi se introduc într-o baie
de apă distilată pentru 24 de ore (Blair R.M. şi col., 1990).

241
 Aparatura, sticlăria şi ustensilele astfel igienizate şi sterilizate se introduc la
termostat la 400C, unde se menţin până în momentul utilizării lor.
Toaleta vierilor se realizează în boxa special amenajată, în incinta sălii de
recoltare (având dimensiunile de 2,40/0,65 m, cu duşumea din grătar de beton şi sifon
pentru scurgerea apei). Se va acorda o atenţie deosebită zonei prepuţiale.
Igienizarea prepuţului se realizează astfel:
- spălarea cu apă caldă şi săpun, apoi clătirea cu jet de apă caldă;
- dezinfecţia zonei cu permanganat de potasiu 1%o, cu ajutorul irigatorului;
- ştergerea zonei cu un prosop uscat, apoi uscarea cu jet de aer cald de la
aerotermă. Astfel pregătit, vierul este trecut în boxa de recoltare.
Pregătirea operatorului - recoltatorului. Înainte de recoltarea propriu-zisă
operatorul - recoltator va respecta următoarele reguli de igienă: toaleta mâinilor cu apă şi
săpun; echiparea cu halat, bonetă, mănuşi chirurgicale, şorţ de cauciuc şi cizme de
cauciuc.
2.4.4.3. Tehnica recoltării spermei de vier
În prezent se folosesc mai multe metode şi procedee tehnice de recoltare:
recoltarea spermei cu ajutorul vaginului artificial, recoltarea manuală şi recoltarea cu
ajutorul electroejaculatorului.
a) Recoltarea spermei cu ajutorul vaginului artificial.
Vaginul artificial trebuie pregătit în aşa fel încât să reproducă cât mai fidel condiţiile
fizice oferite de vaginul natural (temperatură, presiune şi gradul de lubrifiere).
Temperatura în interiorul vaginului artificial se asigură prin introducerea în spaţiul
dintre tubul vaginal şi cămaşa vaginală a 200-300 ml apă caldă la temperatura de 55 0C,
astfel că în momentul recoltării temperatura din interiorul vaginului să ajungă la 41-43 0C.
Temperatura vaginului artificial se verifică pentru fiecare recoltare, cu ajutorul unui
termometru. Înainte de a fi introdus în lumenul vaginului, termometrul se dezinfectează cu
un tampon de vată îmbibat în alcool de 96 0 sau cu o soluţie de KMnO 4 1%o. Cu ajutorul
unei baghete de sticlă, se lubrefiază cămaşa vaginală pe o porţiune de cca. 10 cm cu
vaselină neutră sterilă sau ulei de parafină. Pentru realizarea presiunii interioare, cu o
pară dublă de cauciuc, se introduce aer în spaţiul dintre tubul vaginal şi cămaşa vaginală.
Se fixează apoi conul prelungitor cu paharul colector, avându-se grijă ca orificiul de
insuflare/evacuare a aerului să fie pe partea superioară a tubului vaginal. La capătul de

242
acces al penisului în vaginul artificial, se fixează buretele protector, prevăzut cu un orificiu
îngust, ce serveşte la curăţirea mecanică a penisului şi reţinerea secreţiilor prepuţiale.
Paharul colector constituie primul mediu extern pentru spermă, iar pentru a se
evita "şocul rece" se vor folosi pahare colectoare cu pereţi dubli. Apa introdusă între cei
doi pereţi trebuie să asigure o temperatură de 35-37 0C, paharul colector fiind protejat de
o husă termoprotectoare. În lipsa paharelor colectoare cu pereţii dubli se pot folosi şi alte
recipiente de sticlă, cu condiţia să asigure temperatura de 35 - 37 0C pe toată durata
recoltării. În acest scop, se pot folosi huse din pâslă, săculeţe din burete sintetic sau
recipientele se scufundă într-un vas cu apă caldă ori în termosuri.
Vaginul astfel pregătit se introduce într-un termostat ce asigură menţinerea
temperaturii de 42-430C, până la folosire. Introducerea aerului se face numai în momentul
recoltării. Cantitatea de aer introdusă trebuie să reproducă cât mai fidel presiunea şi
elasticitatea vaginului natural în călduri în călduri (Crabo B.G., 1991).
Vaginul artificial astfel pregătit se fixează pe sertăraşul - suport ce culisează în
interiorul manechinului. După ce vierul a făcut saltul pe manechin şi execută mai multe
mişcări de căutare, penisul va fi dirijat în vagin. La scurt timp, după câteva mişcări
intravaginale, concomitent cu accentuarea reflexului de erecţie, începe ejacularea (fig.
33).
Ejacularea durează 5-10 minute. Când temperatura şi presiunea din interiorul
vaginului sunt scăzute, ejacularea este întreruptă. După terminarea ejaculării, vaginul
artificial cu paharul colector se detaşează de la dispozitivul de fixare, se ţine în poziţie
verticală cu paharul colector în jos şi se deschide robinetul pentru evacuarea aerului.
Paharul colector se detaşează cu atenţie de la manşonul de legătură şi după ce se
notează numărul matricol al vierului de la care s-a recoltat sperma, se trece la laborator.
Prin filtrarea într-un balon de sticlă steril, se înlătură fracţiunea gelatinoasă (See M.T.,
1994).

b) Recoltarea spermei cu electroejaculatorul

Cu toate că declanşarea ejaculării cu ajutorul curentului electric nu prezintă
importanţă pentru practică, poate constitui, totuşi, o posibilitate de recoltare a spermei la
vierii ce refuză ejacularea în vaginul artificial sau la cazurile de vieri cu "impotenţia
coeundi". De asemenea, pentru anumite lucrări de cercetare, cu ajutorul acestei metode

243
se pot obţine ejaculate de la vierii neajunşi la maturitate sexuală sau pentru examenul
secreţiilor glandelor anexe la vierii castraţi (Gronbach G., 1995).
Electroejaculatorul pentru recoltarea spermei de vier este prevăzut cu doi
electrozi, cu lungimea de aproximativ 50 cm şi diametrul de 3,5 cm. Pentru declanşarea
reflexului de ejaculare, se iau următoarele măsuri: imobilizarea vierului, igienizarea
prepuţului cu o soluţie izotonică de citrat de sodiu şi spălarea rectului cu o soluţie de
clorură de sodiu, ambele la temperatura corpului. Un electrod se introduce în rect, iar
celălalt se aplică în regiunea lombară la nivelul vertebrelor L2-L4. Aparatul trebuie să fie
alimentat cu o sursă de curent alternativ de 30 V, cu o frecvenţă de 50 perioadă/minut
(mA). Circuitul electric trebuie întrerupt într-un ritm de 5 secunde. Tensiunea primului şoc
va fi de 5 V, care creşte treptat după fiecare întrerupere. Ejacularea începe după 15-25
V, când tensiunea curentului creşte la 500 - 1000 mA.

c) Recoltarea spermei prin metoda manuală

Acest procedeu de recoltare este foarte simplu şi nu solicită aparatură specială,
obţinându-se o spermă de calitate superioară.
Tehnica de lucru. După ce vierul este condus la boxa de recoltare, se lasă să facă
saltul pe manechin şi îmbrăţişarea "vizibilă" a acestuia. În continuare, operatorul
recoltator se apropie cu grijă de una din laturile manechinului (de preferat pe partea
dreaptă) şi apucă, cu mâna protejată de mănuşa chirurgicală, penisul în erecţie,
porţiunea spiralată. Penisul astfel fixat se trage în jos şi lateral. Prin această extensie a
penisului, se declanşează reflexul de ejaculare. Cu mâna liberă se apropie paharul
colector (încălzit la 35-370C, prevăzut cu pâlnie în care se pun 2-3 bucăţi de tifon steril,
astfel încât sperma ejaculată să se recolteze în pâlnie) (Christine R.R., 1995).
Primele jeturi de lichid clar, lipsite de spermatozoizi şi cu un conţinut ridicat în
microorganisme nu se colectează. Folosind această metodă de recoltare, se pot obţine
ejaculate de cea mai bună calitate, fără să se influenţeze capacitatea reproductivă a
vierilor (Feredean, 1974).
Recoltarea propriu-zisă prin metoda manuală începe odată cu apariţia primelor
jeturi "lăptoase", bogate în spermatozoizi. După terminarea recoltării, se îndepărtează
tifonul de filtrare, iar paharul colector se predă la laborator.

244
 În ce priveşte calitatea ejaculatelor, ca şi durata de recoltare, nu s-au constatat
diferenţe între metoda de recoltare cu vaginul artificial şi cea manuală.
În general, metoda manuală se recomandă pentru centrele de recoltare, prelucrare
şi difuzare a dozelor de spermă pe o rază mai restrânsă de activitate, deoarece nu
permite ca un operator - recoltator să recolteze sperma de la mai mulţi vieri deodată
(metoda vaginului artificial).

Fazele de ejaculare la vier

Similar masculilor aparţinând celorlalte specii de animale domestice, ejacularea la
vier este multifazică, adică eliminarea spermei şi secreţiilor glandelor anexe sunt sincrone
numai în aparenţă, pentru că în realitate ele sunt ejaculate în mod succesiv (tabel 4),
astfel (Bussiere J. şi col., 1992):
a) fracţiunea prespermatică, alcătuită din secreţiile glandelor uretrale,
reprezintă cca. 2-5% din volumul ejaculatului (10-15 ml). Această fracţiune are mai mult
un rol de igienizare a uretrei şi de facilitare a intromisiunii penisului în vaginul natural sau
artificial. Ea este lipsită de spermatozoizi, iar când conţine şi secreţii ale glandelor bulbo-
uretrale, în contact cu aerul se coagulează;
b) fracţiunea spermatică, alcătuită din spermatozoizi, secreţii ale
epididimului, veziculelor seminale, prostatei şi glandelor bulbo-uretrale, este cea mai
bogată în spermatozoizi (3-5 miliarde/ml de spermă), cu aspect lăptos, reprezentând 30-
50% din volumul ejaculatului;
c) fracţiunea postspermatică este săracă în spermatozoizi şi reprezintă 50-
60% din volumul total al ejaculatului. Are aspectul de lichid tulbure, deosebit de bogată în
secreţii ale veziculelor seminale, cu conţinut ridicat în fructoză (Flowers W.L., 1992).

Prefaza (Gotze)
Fracţiune prespermatică Secreţia glandelor uretrale, 4-5 ml
(Mann)
Faza principală (Gotze) Spermatozoizii în concentraţie mare, 4 miliarde/ml
Fracţiune spermatică în Secreţia glandelor seminale 1/5 din ejaculatul total,
spermatozoizi (Mann) 4/5 din spermatozoizi
Faza principală (Gotze) Secreţia glandelor seminale cu conţinut bogat în
Fracţiune postspermatică fructoză

245
 (Mann)
Tabel 3 – Fazele de ejaculare a spermei la vier (schematizare după Feredean)

Alţi autori (Niwa, 1961) disting diferite tipuri de ejaculări, dintre care, cel mai
frecvent este tipul în care o fază bogată în spermatozoizi este urmată de o fază lipsită de
spermatozoizi. Secreţiile glandelor bulbo-uretrale, care sunt bogate în mucină,
coagulează imediat după ejacularea în cervixul scroafei, formând un dop ce reţine
sperma în uter. După recoltare, această secreţie gelatinoasă se depune pe fundul
paharului colector. Importantă pentru recoltarea spermei este cunoaşterea excitaţiilor
ajutătoare sau "reflexele favorabile" prin care se poate stimula actul sexual la vier,
deoarece calitatea excitaţiilor din timpul recoltării nu este nici pe departe ca cea oferită de
scroafa în călduri.
Pe cât posibil, se recomandă ca vierul să fie scos din boxă întotdeauna de acelaşi
îngrijitor sau operator-recoltator, să fie condus mereu pe acelaşi traseu până la
manechinul de recoltare, iar aici, factorii de mediu interiori să fie neschimbaţi. De
asemenea, anumite îndemnări sau încurajări din partea operatorului-recoltator pot să
declanşeze reflexele de salt şi de îmbrăţişare. După o recoltare cu succes se apreciază
ca deosebit de utilă recompensa, prin administrarea unui furaj preferat (ovăz, morcovi)
(Mani R., 1991).
În timpul recoltării spermei, o serie de afecţiuni ca dureri ale membrelor, leziuni la
nivelul penisului, mişcările defectuoase de căutare, alunecarea trenului posterior pe o
duşumea netedă şi udă în timpul saltului, comportamentul brutal al operatorului recoltator
sau al îngrijitorului pot determina o stare de inhibiţie în desfăşurarea stadială a reflexelor
sexuale sau chiar la întreruperea actului sexual.

Factorii care influenţează producţia spermatică

Influenţa anotimpului asupra montei sau inseminării artificiale.

Fecunditatea la scroafele montate sau inseminate este dependentă, în mare
măsură, de sezon.
În general, în timpul verii, mai ales în lunile călduroase, fecunditatea scade cu 10-
20 %, comparativ cu celelalte anotimpuri ale anului.
Numărul de inseminări pe ciclu de călduri şi durata de conservare a spermei.

246
 În urma cercetărilor efectuate, s-a concluzionat că numărul de monte sau
inseminări, într-o perioadă de călduri, poate influenţa fecunditatea şi prolificitatea
scroafelor (Flower W.L., 1992).
Astfel, după o singură inoculare s-a obţinut o fecunditate de 60,3%, după 2
inoculări 89,5%, iar atunci când s-au făcut 3 inoculări într-o perioadă de călduri s-a
obţinut cea mai ridicată fecunditate (92,3%).
Durata de conservare a spermei poate influenţa, de asemenea, capacitatea
fecundantă. Astfel, cea mai mare fecunditate şi prolificitate s-a înregistrat atunci când
sperma recoltată şi diluată s-a folosit imediat (79,31% fecundate şi 10,05 purcei pe
scroafă). După o zi de conservare, rezultatele au fost ceva mai scăzute (76% şi 9,5
purcei), iar când sperma s-a conservat 2 zile, rezultatele au fost mai scăzute (fecunditate
52,63% cu 7,44 purcei). După 3 zile de conservare, fecunditatea a scăzut şi mai mult
(44,44% fecunditate şi 7,4 purcei pe scroafă) (McIntosh G.B., 1989).
Din datele prezentate, rezultă că diferenţele de fecunditate între inseminările din
prima zi şi cea de a doua zi sunt semnificative, dar între prima şi a treia zi, diferenţele
sunt considerabile.
Factori dependenţi de mascul
Capacitatea fecundantă a spermei depinde foarte mult de regimul de folosire a
vierilor la montă sau la recoltare şi de condiţiile de întreţinere (tabel 4).
Regimul de folosire a vierilor la recoltare. Acest factor prezintă importanţă
deosebită asupra eficienţei inseminării artificiale, deoarece ritmul intens de recoltare
poate influenţa fecunditatea şi prolificitatea scroafelor inseminate după cum rezultă din
tabelul 6 (Bonet S. şi col., 1994).

Frecvenţa Scroafe Scroafe Purcei obţinuţi

recoltărilor inseminate gestante
pe zi Număr % Pe scroafă Pe scroafă
fătată inseminată
0,33 491 387 78,81 9,8 7,72
0,86 276 159 57,60 8,3 4,87
Tabel 4 – Influenţa ritmului de recoltare a spermei vierilor asupra fecundităţii şi
prolificităţii scroafelor inseminate (după Dinu şi col., 1974)

După Feredean (1972), indicele sau intensitatea de folosire a vierului la recoltare

se poate determina după formula:
247
 , în care:

- Ifv - indicele de folosire a vierului (numărul de recoltări/zi);

- I - numărul ejaculatelor obţinute în perioada dată;
- p - perioada de folosire luată în calcul;
- z - numărul de zile în care s-au efectuat montele sau recoltările (în cazul
intervalului de folosire-p).

Vârsta Nr. mediu Indicii de Nr.mediu Nr.doze cu 3 Nr. de doze

vierului de folosire a de miliarde anual (în 10
în luni ejaculate vierilor la spermatozoizi spermatozoizi luni de
ce se pot recoltare mobili dintr-un activi-
obţine (Ifv) ejaculat tate şi 2 luni
într-o lună de repaus
sexual)
dintr-un lunar
ejaculat
8 4 0,13 15 5 20 200
10 5 0,16 20 6,6 33 330
12 6 0,20 25 8,3 50 500
14 7 0,23 28 9,3 65 650
16 8 0,26 30 10 80 800
18 9 0,30 32 10,6 95 950
20 10 0,33 34 11,3 113 1100
22 10 0,35 36 12 120 1200
24 11 0,36 38 12,6 132 1300
Tabel 5 – Intensitatea de folosire, numărul spermatozoizilor şi numărul de doze ce se pot
obţine de la un vier reproducător, în funcţie de vârstă (după Dinu şi col., 1974)

248
 Pentru vierii ce se folosesc la inseminările artificiale, se impune obligatoriu
determinarea capacităţii sexuale, exprimată prin indicele de spermatogeneză şi
spermiogeneză (Feredean, 1974), ce se poate stabili după următoarea relaţie:
CxMxVt
Is  , în care
I
- Is - indicele de spermatogeneză;
- C - concentraţia spermatozoizilor pe unitatea de volum (pe ml de spermă);
- M - mobilitatea spermatozoizilor (procentul de spermatozoizi mobili) apreciată la
microscop;
- Vt - volumul total de spermă recoltată în perioada luată în studiu;
- I - numărul ejaculatelor luat în studiu.
Cu cât indicele se spermatogeneză este mai mare, cu atât şi potenţa vierului este
mai ridicată. Pentru vierii care nu au ajuns la maturitate sexuală şi corporală, indicele de
spermatogeneză este mai mic, acesta crescând proporţional cu înaintarea în vârstă.
Indicele de spermatogeneză calculat pentru o lună, la un regim sexual normal, este
aproape identic cu indicele mediu trimestrial sau chiar cu cel anual (Flowers W.L., 1992).

Factorii legaţi de tehnologia de inseminare

Din observaţiile practice, rezultă că instrumentul folosit la inocularea spermei
poate influenţa fecunditatea, aşa după cum rezultă din tabelul 6

Instrumentarul utilizat la Scroafe Scroafe gestante

inseminare inseminate
Număr %
- Inseminare cu seringă de sticlă şi
cateter de cauciuc 655 445 67,93
- Inseminare cu recipient din
material plastic şi cateter 256 185 72,26
- Inseminare cu instrumentar de
material plastic 541 386 71,34
- Inseminare prin metoda perfuziei 428 283 66,12
Tabel 6 – Influenţa aparatului de inseminare asupra fecundităţii scroafelor
(după Dinu I. şi col., 1974)

Pe lângă aceşti factori, rezultatele inseminărilor artificiale mai pot fi influenţate şi

de vârsta animalelor. Astfel, între scroafele multipare şi cele primipare se constată
diferenţe de cca. 10%, în favoarea scroafelor multipare (Estill C.T. şi col., 1995).
249
 Volumul dozei de spermă pentru inseminarea scroafelor. Doza de spermă,
care exprimă volumul şi numărul de spermatozoizi necesar pentru o inoculare, prezintă o
importanţă deosebit de mare pentru practică, deoarece cu cât acestea sunt mai mici, cu
atât se vor insemina mai multe scroafe cu sperma unui vier valoros şi implicit, se pot
obţine mai mulţi purcei pe scroafă fătată. De asemenea, proporţional cu creşterea
numărului de scroafe inseminate dintr-un ejaculat, se reduce numărul vierilor folosiţi la
recoltare, iar preţul de cost pe doza de spermă scade.
În general, doza de spermă pentru o inoculare variază între 50-150 ml, cu un
număr de spermatozoizi pe doză între 4 şi 10 miliarde. Astfel de doze permit să se facă
diluţii între 1:4 şi 1:10, ceea ce, practic, înseamnă 8 până la 20 doze dintr-un ejaculat
(Konig I. şi col., 1991).
Pentru activitatea practică, se recomandă doze de 80-100 ml spermă diluată, cu 4-
5 miliarde spermatozoizi mobili, pentru scrofiţe şi doze de 100-150 ml, cu 5-7 miliarde
spermatozoizi pe doză la scroafele multipare, revenind, în medie 1 ml de spermă diluată
pentru 1 kg greutate vie.
2.4.4.4. Inocularea spermei sau inseminarea propriu-zisă

În urma observaţiilor practice, s-a dovedit că, pe timpul inseminării scroafelor, nu

este necesară contenţia lor, cu recomandarea ca operaţiunea să se execute în deplină
libertate. În acest sens, Holt (1959) susţine că prin contenţia (imobilizarea) scroafelor se
declanşează o hipersecreţie de adrenalină, care la rândul ei frânează secreţia de
ocitocină. Ori, se ştie că, ocitocina activează motilitatea tractusului genital, facilitând
migrarea spermatozoizilor spre locul de fecundare. Este indicat, totuşi, ca scroafele în
călduri să fie ţinute separat pentru a nu deranja restul lotului, procedeu ce contribuie la
ridicarea procentului de fecunditate (Feredean, 1974; Meulen J.Van Der şi col., 1993).
Tehnica de inoculare a spermei sau inseminarea propriu-zisă presupune
parcurgerea următorilor timpi (Flowers W.L., 1992):
- examenul microscopic al spermei;
- reîncălzirea recipientelor cu spermă la 35-37 0C şi menţinerea lor în termos sau în
alte vase cu apă caldă, până în momentul inoculării. Această operaţiune trebuie să se
facă cu puţin timp înainte de inoculare, dozele extrăgându-se din termos numai în
momentul inseminării (Crabo B., 1992);
- toaleta vulvei şi a zonei perivulvare cu tampon îmbibat într-o soluţie dezinfectantă;

250
 - lubrifierea cateterului sau seminetei cu vaselină neutră sau ulei de parafină;
- introducerea cateterului încălzit la 35-37 0C în conductul vaginal cu vârful în sus,
pentru a se feri meatul urinar, iar la nivelul cervixului se fac 2-3 rotaţii spre stânga pentru
a se fixa cât mai bine în deschiderea canalului cervical;
- adaptarea recipientului cu spermă la cateter, prin intermediul tubului elastic, după
care se presează uşor pe pereţii acestuia, sincronizat cu timpii de relaxare a
musculaturii cervixului, în vederea inoculării dozei de spermă (Selgrath P.J. şi col.,
1993) (fig. 34, 35).

2.4.5. Biotehnologia inseminării artificiale la căţea

Inseminarea artificială la câine este un capitol nou în marea parte a reproducţiei la

carnivorele domestice. Preocupările în acest domeniu au luat amploare în ultimii ani şi la
noi în ţară, odată cu creşterea interesului proprietarilor de câini de rasă de a obţine
produşi din perechi selecţionate pe criterii înguste, sau în cazul în care femela refuză
monta, cu toate că ea este fiziologic pregătită (Rota A. şi col., 1995).
O altă ipostază este cea în care masculul este dominat de către femelă, şi intră în
funcţiune mecanisme inhibitorii ale actului montei.

2.4.5.1. Recoltarea spermei

Recoltarea spermei presupune asigurarea unui mediu liniştit, lipsit de zgomote
perturbante. La recoltare trebuie să fie prezente cât mai puţine persoane, de preferabil
stăpânul sau persoane cunoscute câinelui, în care el are încredere. De obicei, câinii de
rasă comună sunt mai puţini sensibili, pe când între câinii de rasă există exemplare labile
din punct de vedere psihic, de la care este imposibil de recoltat sperma. Reuşita recoltării
este mult influenţată de temperamentul şi libidoul câinelui (Linde-Forsberg C., 2000).

Dintre metodele de recoltare, astăzi se folosesc mai frecvent două:

- masajul manual: constă în exercitarea unei presiuni moderate cu ajutorul mâinii
dispuse înapoia bulbilor erectili; ejacularea se produce la scurt timp (fig. 36).
- cu ajutorul vaginului artificial: de construcţie specială, principiul metodei
bazându-se pe crearea unor condiţii asemănătoare vaginului căţelei în călduri (presiune,

251
temperatură, lubrifiere); se poate utiliza în cazul în care metoda manuală (mai simplă) nu
a dat rezultat.
Ambele metode dau rezultate satisfăcătoare şi nici una dintre ele nu are
consecinţe negative asupra reproducţiei. Dacă animalul este pregătit corect şi recoltarea
se face cu grijă, fără a provoca durere, se poate obţine material seminal de primă calitate
şi în cantităţi suficiente. Pregătirea animalului presupune, pe lângă asigurarea condiţiilor
de mediu, prezenţa femelei în călduri, fiind astfel declanşat lanţul de reflexe necesare
actului de împerechere (Linde-Forsberg C. şi col., 1999).
Recoltarea are cu atât mai multe şanse de reuşită, cu cât condiţiile create stau mai
aproape de circumstanţele unei monte naturale. Reflexele din cadrul montei sunt
următoarele: apropierea, erecţia, saltul şi îmbrăţişarea, intromisiunea, urmată de mişcări
de basculare şi ejacularea.

Ejacularea are loc în trei reprize, cu următoarele fracţiuni:

- prespermatică - este reprezentată de secreţia glandelor uretrale (glande Littre).
Apare ca un lichid transparent, limpede şi nu conţine spermatozoizi (sau conţine, dar în
număr foarte redus). Secreţia glandelor uretrale are rolul de a curăţa uretra.
- spermatică - conţine spermatozoizi în număr foarte mare şi provine de la nivelul
cozii epididimului. Este un lichid mai vâscos, alb - lactescent. Cantitatea variază între 0,2
şi 4,0 ml; concentraţia de spermatozoizi fiind de 500.000 - 1,2 milioane /ml. Este
ejaculată rapid, în decurs de 1 - 1,5 minute.
- postspermatică - este reprezentată de secreţia prostatei; apare sub forma unui
lichid limpede, apos, iar timpul de eliminare este de 5 - 20 minute, în cantitate de 2 - 25
ml.

2.4.5.2. Examenul spermei presupune examinarea: volumului, culorii, densităţii,

mirosului.
Caracteristicile fracţiunii întâia:

a) Culoarea. Culoarea spermei variază de la apos - cenuşie până la albă -

cremoasă.

252
 b) Volumul total al ejaculatului este de 3 - 30 ml. În caz de traumatisme sau boli
ale prostatei, uretrei, penisului sau testiculelor, sperma capătă o tentă roşietică
(hemospermie), brună sau albăstruie (Rota A. şi col., 1995).
c) Densitatea. Densitatea spermei arată mari variaţii de la caz la caz.
Numărătoarea spermatozoizilor se poate efectua cu ajutorul camerei Bürker, folosind
pipeta de la numărarea leucocitelor şi soluţia Hayem sau clorura de sodiu 3%.
Concentraţia de spermatozoizi variază între 0,5 şi 1,2 miliarde/ml.
Fracţiunea a doua:
a) Aspect macroscopic: apos, transparent 0,2x10 9 lactescent (asemănător
laptelui diluat cu apa) 0,2-0,5x10 9 alb–lăptos 0,5-1,0x109 dens, lăptos (asemănătoare
smântânii) 1,0-1,2x109.
b) Mobilitatea spermatozoizilor. La aproximativ 25% din cazuri se observă o
bună mobilitate. Mobilitatea poate fi apreciată prin determinarea procentuală a
spermatozoizilor, ce prezintă mişcare de propulsie şi variază între 0-95% (Pena A.,
2000).

După examinarea mişcării spermatozoizilor, li se atribuie o notă după cum

urmează:
- 0 - nici o mişcare;
- 1 - mişcări individuale;
- 2 - mişcări individuale cu deplasarea spermatozoizilor;
- 3 - mişcări de grup limitate;
- 4 - mişcări sub forma de val.
O spermă normală nu poate avea nota mai mică de 3.

c) Procentul de spermatozoizi vii (vitalitatea). Pentru aprecierea vitalităţii,

probele de spermă se ţin la frigider mai multe zile, la temperatura de –50ºC, verificând
vitalitatea spermatozoizilor zilnic, prin examen microscopic pe lama încălzită anterior. În
cazul spermei nediluate, viabilitatea este, în medie, 1 - 3 zile, pe când, în cazul
materialului diluat, această perioadă durează 4 - 5 zile, timp în care sperma poate fi
folosită pentru inseminarea artificială. Verificarea viabilităţii se face prin colorarea pe lamă
a unei picături de spermă cu eozină - nigrozină şi examinarea picăturii la microscop. În

253
urma colorării, spermatozoizii morţi se colorează în roz, în timp ce spermatozoizii ce erau
vii în momentul colorării nu sunt coloraţi (Pena A. şi col., 2000).

2.4.5.3. Inseminarea artificială

Inseminarea artificială este o tehnică bine pusă la punct şi frecvent utilizată în
creşterea animalelor. La anumite specii constituie aproape singura modalitate de obţinere
a unor descendenţi cu mare valoare genetică. Avantajele inseminării artificiale sunt
următoarele: (Anderson K., 1975).
- dintr-un singur ejaculat al unui reproducător valoros, pot fi inseminate mai multe
femele, al căror număr variază în funcţie de specie între 10 şi 20;
- prin combinarea inseminării cu tehnici de refrigerare a spermei, se deschid largi
posibilităţi ale ameliorării geneticii: sperma poate fi transportată la distanţe mari, poate fi
păstrată timp îndelungat, fără a-i fi afectată capacitatea fecundantă. În acest interval
poate fi investigată valoarea genetică a descendenţilor;
- aplicarea inseminării artificiale permite crearea unor linii genetice valoroase şi
stabilizarea unor caractere utile în cadrul populaţiei;
- prin inseminare artificială poate fi prevenită extinderea unor boli infecţioase sau
parazitare ce se transmit prin montă.
Pentru prima dată inseminarea artificială a fost efectuată de către Lazzaro
Spallanzani, în 1779, la o pereche de câini, dovedind astfel că inseminarea artificială
poate fi aplicată la mamifere, fiind posibilă chiar obţinerea de hibrizi.
Experimentul lui Spallanzani a fost repetat de către Rossi, în anul 1782, fiind
folosit tot la specia canină. Mai târziu, Sir Everett Millais demonstrează utilitatea metodei
prin încrucişarea unor câini din rasa Basset Hound cu femele de copoi, dovedind astfel
că exemplare incompatibile din punct de vedere anatomic, ce nu se pot reproduce pe
cale naturală, pot fi montate artificial în vederea creării unor noi rase sau hibrizi.
Din prima jumătate a secolului XX există foarte puţine date privind inseminarea
artificială la câine; se ştie că s-a încercat găsirea unor medii de diluţie corespunzătoare
pentru păstrarea materialului seminal. Primul cuib ce a rezultat în urma inseminării
artificiale cu material seminal congelat, a fost acela obţinut de Seager în anul 1969. În
anul 1980, în Anglia, au fost eliberate certificate de origine de către Dog Stud Book
pentru 6 pui de Setter englez, care au rezultat dintr-o inseminare artificială cu spermă
congelată, provenind de la un mascul care a murit cu 8 ani în urmă. Din anul 1981,

254
American Kennel Club recunoaşte puii rezultaţi din inseminarea artificială cu material
congelat şi permite emiterea de certificate de origine pentru aceştia. În ţara noastră,
această latură a inseminării artificiale nu este reglementată de lege.
Indicaţiile inseminării artificiale sunt de ordin clinic sau genetic. Indicaţiile de
ordin clinic sunt următoarele:
- deficienţa anatomică la unul dintre parteneri, fapt ce nu permite monta naturală
(angustia vulvei sau al vaginului, diferenţa mare în greutate sau talie etc.);
- masculul refuză monta deoarece actul montei îi provoacă durere;
- sunt cazuri în care masculul şi femela nu se acceptă reciproc din pură antipatie,
în timp ce cu alţi parteneri ar fi dispuşi să se monteze;
- cauza frecventă a insuccesului montei naturale este caracterul dominant puternic
al femelei ce atrage după sine inhibarea masculului;
- lipsa de experienţă a unuia dintre parteneri poate face imposibilă monta naturală.
Indicaţiile de ordin genetic sunt cele dictate de cerinţele crescătorilor de elită,
dar se acceptă doar în cazul în care nu este posibilă monta pe cale naturală ( Pena A. şi
col., 2000).
Reuşita inseminării artificiale depinde de două puncte cruciale:
- calitatea spermei;
- alegerea momentului optim de inseminare artificială; stabilirea momentului optim
se face prin efectuarea unui frotiu vaginal colorat cu albastru de metilen. În această
direcţie, cu ajutorul unei tije metalice la capătul căreia se aplică un tampon de vată, se
introduce prin rotire în vagin. După care se scoate din vagin se etalează pe o lamă de
sticlă curată şi degresată. Se lasă la temperatura camerei câteva minute, după care se
colorează direct cu albastru de metilen 1%. După 3-5 minute de la colorare se spală la jet
de apă rece şi se examinează la microscop cu obiectivul 10. Considerăm momentul
optim pentru inseminare când în frotiu sunt prezente celule cheratinizate în procent de
peste 80%.
Pentru verificarea calităţii spermei se efectuează examene microscopice,
determinându-se densitatea, mobilitatea şi procentul spermatozoizilor anormali (trebuie
să fie sub 30%). Pentru inseminare se poate folosi:
- spermă proaspătă nediluată;
- spermă diluată ori refrigerată la 50C;
- spermă congelată la - 1960C.

255
 Folosirea spermei congelate pentru inseminare necesită condiţii speciale de
laborator, deoarece se obţin rezultate satisfăcătoare (fertilitate 65-85%) doar în cazul
inseminării cervicouterine, cu ajutorul cateterelor speciale din material rigid (metal), sau
prin introducerea materialului seminal direct în uter pe cale chirurgicală, prin laparatomie
sau laparascopie. Aceste metode sunt destul de exigente şi necesită experienţă şi
îndemânare din partea practicianului. Pentru inseminarea artificială intracervicală sau
intrauterină, se foloseşte sperma crioconservată la -196ºC. Doza de spermă trebuie să
conţină cel puţin 1,5x106 spematozoizi mobili. Materialul seminal congelat îşi păstrează
capacitatea fecundantă 1-2 zile după decongelare. Sperma refrigerată poate fi folosită
pentru inseminare 4-5 zile după recoltare şi poate fi introdusă în căile genitale femele cu
ajutorul unor catetere simple din material plastic (Linde-Forsberg C., 2001).

Pentru conservarea materialului seminal prin refrigerare (în stare lichidă) se

folosesc următorii diluanţi:

1) Gălbenuş de ou + lapte (Bahlan, 1958)

Lapte praf ( sau lapte slab).................. 10 ml;
Gălbenuş de ou.....................................10 ml;
Apă distilată ......................................ad 100 ml.
2) Citrat de sodiu şi gălbenuş
Citrat de sodiu 3% ............................. 80 ml;
Gălbenuş de ou.................................. 20 ml.
3. Diluant TRIS (acid citric +fructoză) (Andersen, 1975)
Soluţia TRIS:
Soluţie TRIS......... 80 ml TRIS....................................30,3 g
Gălbenuş de ou ....20 ml Fructoză ............................. 2,5 g
Acid citric............................1 7,8 g
Apă distilată..................ad 100 ml
Pentru conservarea materialului seminal prin congelare, se pot utiliza următorii
diluanţi (Foote , 1964):
Citrat - HNa................... 1,16 g;
Glicerină/glicerol .............0,75 g;
Glucoză ..........................1 g;
Gălbenuş de ou ................20 ml;
Apă distilată ..................... 20 ml;
256
 Streptomicină..................100 mg;
Penicilină.........................1000U.I.;
Diluant TRIS
Soluţie TRIS .................. 70 ml;
Gălbenuş ........................20 ml;
Glicerină ........................ 8 ml;
Streptomicină ...............100 mg;
Penicilină......................1000U.I.;
pH - 6,6.

În practică, se cunosc două metode de congelare: congelare fără centrifugare şi

congelare prin metoda pellet şi cu tuburi cu centrifugare (Wilson M., 1993).
1. Congelare fără centrifugare
Etape:
- evaluarea calităţii spermei proaspete la temperatura camerei (mobilitate > 60%,
densitate corespunzătoare);
- diluare la concentraţia 109spermatozoizi/ml;
- echilibrare la 40C 1,5 - 2 ore;
- încărcarea tuburilor de plastic (0,5 ml) la 4 0C;
- introducerea tuburilor în vapori de N2 lichid (aproximativ –700C), apoi 370C.
2. Congelare prin metoda pellet şi cu tuburi cu centrifugare
Etape:
- centrifugare;
- diluare 5x106spermatozoizi/ml (cu diluant TRIS+glicerina);
- răcire la - 50ºC;
- echilibrare 1 oră;
- congelare.
a) sperma de –50ºC în picături de gheaţă uscată (pellet) - răcire în 3 minute la
– 79ºC, apoi pellet-ul va fi păstrat la –196ºC;
b) metoda cu tuburi de plastic (descris anterior);
Decongelarea se face astfel:
- în soluţie citrat de Na 3% la 30-350C;
- baie de apă 380C.

257
 Prin folosirea spermei brute, proaspăt recoltate se poate obţine o fecunditate de
70-80%. Materialul seminal se introduce în jumătatea anterioară a vaginului cu ajutorul
unui cateter steril de unică folosinţă, la capătul căruia a fost adaptată seringa ce conţine
materialul seminal (Tsutsui T. şi col., 1989).

2.5. MONTA LA ANIMALELE DE FERMĂ

Prin montă denumim actul sexual la animale şi constă din împreunarea a doi
indivizi de sex opus. Pentru a se realiza actul montei sunt necesare următoarele condiţii:
- femela să fie în călduri şi să accepte masculul;
- masculul să fie potent şi să manifeste în mod corect reflexele sexuale pentru a
efectua actul copulator.
Monta naturală, ca metodă de reproducţie, prezintă avantaje şi dezavantaje:
Dintre avantaje semnalăm:
- procent de fecunditate mai ridicat comparativ cu inseminarea artificială (I.A.);
- femelele sunt montate în perioada optimă;
- depistarea femelelor în călduri se face de către mascul, fiind în acelaşi timp şi un
biostimulator.
Ca dezavantaje menţionăm:
- folosirea neraţională a reproducătorilor masculi;
- numărul mic de femele pe care le poate monta (comparativ cu I.A.);

258
 - incertitudinea precizării originii paterne, când se practică monta liberă;
- posibilitatea transmiterii unor boli specifice venerice prin actul sexual.

Menţionăm că monta la toate speciile animalelor de fermă trebuie să se facă cu

reproducători de mare valoare zootehnică, testaţi şi bonitaţi de către oficiile judeţene de
reproducţie şi selecţie, autorizaţi de către acestea.
Legislaţia sanitar-veterinară prevede eliberarea unei "autorizaţii de montă" de
către Unitatea Judeţeană pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie pentru fiecare
producător, conform modelului de mai jos:

Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Apelor

Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltarea Rurală
Unitatea Judeţeană pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie

AUTORIZAŢIE DE MONTĂ NR. ........

În baza bonitării şi expertizei efectuate la data de ........................... taurul
(armăsarul, vierul, berbecul) numele .............................................. nr. matr. ..................
rasa ................... locul şi data naşterii ................... clasa generală ............................ clasa
pentru conformaţie ....................... aparţinând ....................................... se autorizează să
fie folosit la monta naturală de la .................... până la .................. în
staţiunea..................
Deţinătorul reproducătorului este obligat să comunice emitentului autorizaţiei orice
modificare survenită (vânzare, transfer, mortalitate) în termen de 10 zile de la data când a
avut loc evenimentul.
Se prelungeşte autorizaţia de la ................... până la ....................

Se prelungeşte autorizaţia de la ................... până la ....................

259
 Şef UARZ Preşedintele comisiei de bonitare

2.5.1. Monta la bovine

Monta la vaci este denumită popular "gonit". Aceasta se poate dirija prin montă
dirijată (la grajd sau chiar în tabără, când taurul este legat) sau prin montă liberă (la
păşune).
Pentru montă se repartizează aproximativ 60-80 vaci la un taur, având grijă ca la
taurii tineri recent intraţi la montă, numărul femelelor să fie mai mic. Taurii mai
experimentaţi pot monta de două sau trei ori pe zi, cu o zi sau două pe săptămână
repaus (Chenoweth P.J., 1981; Groza I., Morar I., 2004).
În vederea efectuării actului sexual este bine ca vaca să fie contenţionată
într-un "stand" special construit din lemn sau metal.
Vacile sunt date la montă în funcţie de producţia de lapte de la al doilea sau al
treilea ciclu de călduri după fătare (50-80 zile de la fătare), iar junincile când au atins
vârsta optimă de reproducţie (de la 18-20 de luni, în funcţie de rasă).
Momentul optim pentru montă este imediat ce au fost depistate în călduri, pe
baza semnelor clinice caracteristice şi a comportamentului sexual. Înainte de
montă, vaca trebuie să fie obligatoriu controlată sub aspectul sanitar-veterinar urmărind
în special caracterul mucusului de călduri şi aspectul vestibulului vaginal. Dacă scurgerile
sunt anormale, animalul nu se montează şi se va trece imediat la diagnosticul afecţiunii
pe cale transrectală, iar dacă este cazul se aplică tratamentul adecvat. Adeseori în
practică se neglijează acest examen înainte de montă, ceea ce face ca vacile cu infecţii
genitale oculte să rămână infecunde multe cicluri la rând (Makorechian M. şi col., 1987).
După examenul clinic genital, vaca va fi montată de taurul care a fost planificat, şi
care va trebui condus de inelul nazal la care se adaptează un baston. Trebuie avut în
vedere normele de tehnica securităţii muncii şi se vor lua măsuri pentru prevenirea
accidentelor în timpul manipulării taurului.
Actul copulator la taur durează scurt timp, reflexele sexuale se desfăşoară
rapid, ejacularea fiind tradusă clinic printr-o mişcare caracteristică a crupei şi
durează 2-3 secunde.

260
 După montă, unele vaci sunt mai sensibile, se cifozează şi încearcă mişcări de
expulzare a spermei. În acest caz este bine să fie plimbată femela sau să se prindă uşor
de regiunea dorsală.
În practică se efectuează una sau două monte (în funcţie de femelă). Prima
montă se face imediat ce vaca a fost depistată în călduri, iar a doua la 10-12 ore. De
obicei cele depistate dimineaţa se montează dimineaţa şi se repetă monta după-amiază
la ora 17-18, iar cele depistate după-amiază se montează şi a doua zi dimineaţa.
Se recomandă ca vaca depistată în călduri dacă este la păşune, să fie
contenţionată, să nu fie lăsată între celelalte animale pentru a preveni deranjul ce-l poate
cauza în acest stadiu estral.
Menţionăm că, în zilele noastre, monta naturală este înlocuită aproape în totalitate
cu I.A.

2.5.2. Monta la ovine şi caprine

Denumită în popor şi "mârlitul oilor", monta la această specie se organizează

fie în sistemul montei libere,l fie în sistemul montei la mână sau turmele de oi păşunează
împreună cu berbecii repartizaţi, încât oile sunt montate pe măsură ce intră în călduri, iar
în fermele mijlocii şi mari se practică mai frecvent monta dirijată când se face o potrivire a
perechilor, urmărindu-se obiectivul de selecţie şi ameliorare a efectivului.
Numărul de berbeci necesari, se calculează în funcţie de numărul oilor, ţinând
seama că un berbec într-un sezon sexual poate monta 40-60 de oi. Berbecii adulţi pot
efectua 4-6 monte pe zi, iar cei tineri 1-2 monte pe zi, având grijă să li se asigure o
furajare şi îngrijire corespunzătoare (Price E.O., 1998).
Până nu demult, sezonul de montă a oilor în condiţiile climatice ale ţării noastre
era toamna începând cu primele zile ale lunii septembrie, fătările urmând să aibă loc în
luna ianuarie-februarie cu condiţia asigurării unor adăposturi corespunzătoare prevăzute
cu boxe de fătare adecvate şi a bazei furajere solide. Mai recent, se aplică şi sistemul de
montă extrasezon, în lunile de primăvară timpurie, rezultatele obţinute până în prezent
fiind satisfăcătoare în cele mai multe unităţi. Probabil că odată perfecţionarea metodelor
de inducere a căldurilor în extrasezon, rezultatele să fie mai bune.
La ovine monta naturală se efectuează în mai multe sisteme, în practică fiind
cunoscute: monta liberă, monta în harem şi monta dirijată (Price E.O., 1997).

261
 Monta liberă, se practică în unităţile cu efective mari de ovine, unde nu s-au
extins inseminările artificiale. Sistemul constă în introducerea mai multor berbeci în turma
de oi (în funcţie de numărul de oi repartizat) şi care vor sta împreună cu acestea toată
perioada de montă. În acest sistem, oaia în fază de estru, poate fi montată de mai mulţi
berbeci şi de mai multe ori. Sistemul are avantajul că reduce la minim efortul fizic al
omului, în schimb are foarte multe dezavantaje cum sunt:
- epuizarea reproducătorilor şi folosirea lor neeconomică;
- imposibilitatea stabilirii paternităţii;
- riscul transmiterii unor boli ereditare, consangvinitate, etc.
Monta în harem. Aceasta constă în formarea unor turme mai mici de câte 40-50
capete în care se introduce un singur berbec şi care se lasă împreună cu oile cel puţin
două cicluri sexuale. Acest sistem are avantajul că se cunoaşte originea produşilor pe
linie maternă şi paternă dar, are dezavantajul că necesită volum mare de muncă prin
formarea de turme mici (40-50 oi) şi număr mare de îngrijitori (Martin G.B. şi col., 1986).
Monta dirijată. Corespunde mai bine scopului ameliorării efectivelor de ovine şi
este superioară celorlalte sisteme de montă amintite prin faptul că berbecii sunt separaţi
de oi pe toată perioada de montă. Oile vor fi montate numai de reproducători repartizaţi
prin programul de ameliorare dinainte stabilit.
În vederea aplicării acestui sistem sunt necesare luarea unor măsuri
organizatorice cum sunt:
- amenajarea lângă saivan a unui ţarc în care să fie introduse oile depistate în
călduri;
- asigurarea unui număr corespunzător de berbeci încercători (un berbec la 100 oi);
- îngrijirea separată a berbecilor reproducători şi asigurarea unui supliment
concentrat de hrană.
Ca berbeci încercători se folosesc masculii care nu corespund bonitării, dar
cu apetit sexual normal. Pentru împiedicarea actului copulator acestora li se aplică
un şort în regiunea abdominală. Mai există şi alte metode de a forma biostimulatori
prin: vasectomizare (rezecţia canalului epididimar, a canalelor deferente, a cozii
epididimului, blocarea cu parafină a epididimului). În ultimul timp s-au format
genitostimulatori prin deviaţia plastică a penisului, etc. (Price E.O., 1991)
Berbecii încercători sunt lăsaţi în turmă pentru depistarea oilor în călduri. Oile
depistate se reţin într-un padoc separat şi se dirijează pentru montă la berbecii planificaţi.

262
Trebuie să se aibă în vedere că un berbec cu o stare bună de întreţinere poate efectua 3-
4 monte pe zi, cu condiţia asigurării unui repaus de cel puţin o zi pe săptămână.
Timpul optim pentru montă, la oaie, este ziua în care s-a făcut depistarea ei în
călduri. Pentru obţinerea unei fecundaţii ridicate se recomandă repetarea montei la
interval de 10-14 ore. De aceea oile depistate în călduri vor fi menţinute în padoc toată
ziua pentru a putea fi montate dimineaţa şi după-amiază.
Aplicarea acestui sistem de montă permite înregistrarea într-un registru de
montă, data montei şi reproducătorul folosit existând astfel posibilitatea unei selecţii şi
ameliorări a efectivului.
La caprine, monta se face atât în libertate, cât şi dirijat mai ales în efective
mai mari.

2.5.3. Monta la suine

Monta naturală la suine reprezintă sistemul de reproducere practicat

aproape în exclusivitate atât în ţara noastră cât şi pe plan mondial, cu excepţia
unor unităţi de creştere în sistem industrial unde se practică însă montarea
artificială.
În general, la suine se aplică două sisteme de montă: dirijată şi liberă.
Monta dirijată, cea mai practică în ţara noastră, prezintă o serie de avantaje
dintre care semnalăm: cunoaşterea datei montei, organizarea descendenţilor, se poate
face potrivirea perechilor.
Monta dirijată poate fi aplicată prin trei variante: montă simplă, montă dublă şi
monta repetată.
a) Monta simplă se practică mai rar şi constă în montarea scroafei o singură
dată, într-un ciclu de călduri de către un singur vier. Prin aplicarea acestui procedeu se
obţin rezultate bune numai dacă monta se efectuează cu vieri reproducători de mare
valoare zootehnică, iar monta să se facă cu puţin timp înaintea ovulaţiei. De aceea se
recomandă ca scroafa să fie montată la 24 de ore de la declanşarea căldurilor.
b) Monta dublă dă mai bune rezultate atât ca procent de fecunditate cât şi ca
prolificitate. Ea constă în efectuarea a două monte într-un ciclu de călduri, cu doi vieri la
interval de câteva minute, sau chiar la câteva ore între monte. Vierii sunt de obicei din
rase diferite (montă heterospermică) se folosesc la hibrizi pentru producţia de carne.

263
Feredeanu (1974) a obţinut prin montă dublă heterospermică o fecunditate mai mare cu
14,3-16,4% faţă de monta repetată şi cu 28,6% faţă de monta simplă, iar prolificitatea a
fost de asemenea, mai mare cu 1,1, respectiv cu 3,4 purcei pe scroafă la o fătare. În
consecinţă, monta dublă sau triplă heterospermică duce implicit la creşterea fecundităţii
şi prolificităţii scroafelor (Bilkoi G., 1995).
c) Monta repetată, se practică cu acelaşi vier. Scroafa depistată în călduri se
montează a 2-a zi şi se repetă la aproximativ 12 ore. Dacă căldurile durează mai mult se
poate face şi o a treia montă. Monta repetată se practică obligatoriu în fermele de elită, la
care trebuie să se cunoască originea produşilor. Mai este denumită montă
homeospermică (Soed N.M., Kemp B., 1997).
d) Monta liberă. Sistemul de montă liberă se practică în sistemul de creştere
gospodăresc. Aceasta presupune prezenţa vierului în turma de scroafe şi care are
posibilitatea să descopere femelele în călduri şi să le monteze de mai multe ori în
aceeaşi zi. Sistemul în sine, pe lângă multiplele avantaje pe care le are (genitostimulatori,
depistarea căldurilor, monta repetată, etc.) produce o epuizare sexuală a masculului şi o
scădere a capacităţii fecundante a spermei. El mai prezintă şi alte dezavantaje:
depistarea unor boli şi prevenirea răspândirii lor, menţinerea timp îndelungat a scroafelor
gestante împreună cu vierii şi scroafele negestante, ceea ce favorizează provocarea unor
avorturi de natură traumatică; dificultăţi în hrănirea diferenţială a vierilor în perioada
activităţii sexuale, etc. Cu toate acestea, în marea majoritate a localităţilor rurale se
practică acest sistem (Hurtgen J.P., 1984).

Depistarea scroafelor în călduri

În exploatarea dirijată a suinelor, depistarea scroafelor în călduri se face cu

ajutorul "vierilor încercători" care sunt plimbaţi pe culoarul dintre boxele scroafelor. În
timp cât vierul circulă sau staţionează pe culoar, scroafele în călduri se apropie de
marginea boxei, sar pe pereţii despărţitori, sunt neliniştite, grohăie şi au o comportare
caracteristică, la care se mai adaugă şi modificările congestive destul de pregnante
vulvei. Scroafele depistate în călduri se introduc în boxe de montă şi se recomandă să se
observe dacă comportamentul sexual este însoţit de "reflexul de imobilitate", adică
sprijinind mâinile pe regiunea lombară şi apăsând, femela în călduri rămâne imobilă.
După această verificare se aduce vierul repartizat, care rămâne în boxă până se termină

264
monta. Dacă vierul este prea greu faţă de scroafă este recomandat să se folosească
standul de montă, în care se introduce scroafa, pentru ca vierul când execută monta să
se poată sprijini cu membrele anterioare de barele standului (Mani R., 1991).
În unele ţări se mai folosesc pentru depistarea căldurilor monte "spray-uri" care
conţin lichid cu miros caracteristic "de vier" obţinut din secreţia glandelor din diverticulul
uretral sau punga lui Lacouchie sau a unor benzi de magnetofon care imită grohăitul
caracteristic al masculului din momentul apropierii de scroafă.
În ce priveşte durata montei la porcine este în medie de 5-10 minute, cea mai
lungă dintre speciile animalelor de fermă. Aceasta se datorează faptului că vierul
ejaculează cea mai mare cantitate de spermă dintre toţi masculii domestici (în medie
250-300 ml). În timpul ejaculării vierul este calm şi liniştit şi stă cu regiunea gambelor lipit
de scroafă.
Numărul de scroafe ce se repartizează la un vier este de 10-12 pentru vierii tineri
şi 20-30 femele pentru un vier adult într-un sezon sexual sau 50-60 scroafe pe an. Vierul
adult poate efectua în bune condiţii două monte pe zi, cu un interval între ele de 6-12 ore.
În sezonul sexual se recomandă ca vierul să aibă un repaus de 2 zile pe săptămână
(Gronbach G., 1995).

2.5.4. Monta la cabaline

Monta iepelor mai este denumită în popor şi "bătaia iepelor", este aplicată
aproape în exclusivitate în ţara noastră. Sezonul de montă la iepe este primăvara şi
toamna, dar acesta se poate practica pe tot parcursul anului. Când monta are loc
primăvara, mânzul se va naşte în primăvara următoare, când va beneficia din plin
de un climat favorabil, alimentaţie bogată în vitamine, substanţe nutritive, săruri
minerale şi posibilitatea de mişcare în aer liber.
În vederea efectuării montelor, la iepe se dirijează în fiecare primăvară armăsari
de rasă, testaţi, din depozitele de stat, perfect sănătoşi, viguroşi şi cu o foarte bună stare
de întreţinere. În herghelii se folosesc la montă numai armăsarii pepinieri care sunt
întreţinuţi într-un grajd special amenajat şi prevăzut cu boxe individuale pentru fiecare
armăsar (Ley W.B., 1985).
Se recomandă ca înainte de începerea campaniei de montă, iepele care
urmează să fie montate să fie examinate de către medicul veterinar, care va elibera un

265
certificat de sănătate pentru fiecare femelă. De asemenea este obligatoriu examenul
serologic de laborator, pentru depistarea anemiei infecţioase.
Depistarea iepelor în călduri se face cu ajutorul armăsarilor încercători în
herghelii, sau cu armăsari reproducători în staţiunea de montă, dar numai la bara de
încercare, special amenajată la sediul staţiunii şi confecţionată de obicei din lemn, cu o
lăţime de 1,50-1,80 m. Iepele acceptă armăsarii numai în perioada de călduri, şi aceasta
o putem stabili pe baza comportării femelei faţă de armăsar (Bawena J.M., 1982).
Pentru a evita eventualele accidente se procedează mai întâi la contenţia
femelei, "ca pentru montă", apoi se înfăşoară coada cu o bandă de tifon sau pânză
pentru a evita leziunile organului copulator al armăsarului în timpul intromisiunii.
În perioada de călduri, zilele în care se recomandă monta iepelor sunt diferite în
funcţie de unele aspecte biologice şi anume:
- Monta iepelor tinere, se recomandă în a 2a sau a 3a zi de călduri, iar repetarea
monte se va face după două sau trei zile, pentru a mări posibilitatea întâlnirii
spermatozoidului cu ovula în stadiu de fecunditate optim;
- Monta iepelor cu mânji, se face în prima săptămână după fătare, adică la 7-9
zile postpartum. Monta se face în prima zi după depistarea căldurilor. Dacă fătarea s-a
efectuat normal, se recomandă monta iepei în primul ciclu de călduri, cel mai târziu în
ziua a 9a. Repetarea montei se face după 2-3 zile, iar dacă iapa continuă să manifeste
călduri se poate face şi a treia repetare. Unii hipologi insistă asupra montei în a 9 a zi,
considerând că multe iepe pot intra apoi într-un anestru prelungit.
- Monta iepelor după avort. După avort se încearcă clarificarea originii avortului
şi apoi se constituie un tratament complex. Iapa va fi montată numai după trecerea
duratei normale a gestaţiei şi se va efectua în a doua sau a treia zi a căldurilor.
- Monta iepelor infecunde, adică a iepelor care n-au rămas gestante în sezonul
sexual. Acestea vor fi date la montă în sezonul următor, sau se vor examina ginecologic
pentru a stabili diagnosticul şi apoi se va institui un tratament adecvat, după care pot să
apară căldurile. Monta acestor femele se face asemănător cu a iepelor tinere în a doua
sau a treia zi a căldurilor şi monta se poate repeta (Picket B.W., 1989).
În vederea actului copulator, armăsarul este condus cu atenţie de îngrijitor şi va fi
lăsat să efectueze saltul numai în momentul când este în erecţie. După efectuarea
saltului, îngrijitorul cu o mână curată, va dirija penisul armăsarului în vagin.

266
 Durata actului copulator la cabaline este în medie 3-5 minute. Ejacularea se
produce după mai multe mişcări caracteristice de pistonare şi se exteriorizează printr-o
serie de mişcări ritmice de aplecare şi ridicare a cozii armăsarului, precum şi prin
contracţii ritmice ale uretrei care pot fi observate pe partea ventrală a penisului, în
porţiunea rămasă liberă. În timpul ejaculării unii armăsari muşcă femela de regiunea
gâtului.
După fiecare montă se recomandă dezinfecţia penisului cu o soluţie de
permanganat de potasiu 1:3000, care se va arunca cu o găleată în momentul când
armăsarul a retras penisul din vagin şi este liber. Iapa se plimbă pentru a se evita
refularea spermei în vagin.
La armăsari se repartizează pentru montă naturală 50-60 de iepe într-un sezon.
Este bine să avem grijă ca armăsarul să nu facă prea multe monte pe zi şi să aibă cel
puţin o zi pe săptămână repaus (Boitor I., 1984).
În vederea prevenirii transmiterii unor boli venerice la cabaline, legea sanitar-
veterinară prevede că se admit la montă numai iepele care provin din zona sau ferme
indemne de durină, morvă, gurmă, anemie infecţioasă, etc., pe baza unui certificat
sanitar-veterinar.

Fig. 16 – Aparatul SpermaCue (MiniTübtm) & microcuveta (original)

267
Fig. 17 – Aspecte normale şi patologice ale spermatozoizilor

268
 Fig. 18 – Vaginul artificial pentru recoltarea materialului seminal la taur
1. Aspect de ansamblu; 2. Corpul vaginei; 3. Cămaşa vaginală; 4. Paharul colector; 5.
Inelele fixatoare ale cămăşii vaginale; 6. Suportul fixator pentru paharul colector; 7.
Robinet cu garnitură; 8. Secţiune longitudinală prin vagina artificială (după Bogdan
Dorina, 1976)

Fig. 19 – Recoltarea materialului seminal la taur cu vagina artificială

(taur pe taur şi cu ajutorul manechinului)

269
 Fig. 20 – Recoltarea spermei la taur prin masajul ampulelor
canalelor deferente şi a veziculelor seminale

Fig. 21 – Materiale necesare pentru inocularea materialului seminal la vacă prin

metoda vaginală cu speculum şi stand utilizat pentru inseminări artificiale

Fig. 22 – A. Inseminarea artificială la vacă prin metoda rectovaginală

B. Greşeli în efectuarea inseminării artificiale
a. prinderea cervixului prea cranial;
b. prinderea cervixului prea caudal

270
 Fig. 23 – Vagina artificială pentru recoltarea materialului seminal la berbec
a. aspect de ansamblu; b. corpul vaginei; c. cămaşa vaginală;
d. inele fixatoare; e. paharul colector; f. aspect pe secţiune al vaginei
(după Bogdan A.T., 1976)

Fig. 24 – Schema manechinului utilizat Fig. 25 – Electroejaculatorul utilizat

pentru recoltarea materialului seminal pentru recoltarea materialului seminal
la berbec la berbec

Fig. 26 – Schema fixării electrozilor Fig. 27 – Materiale necesare pentru

electroejaculatorului la berbec în recoltarea materialului
vederea recoltării materialului seminal seminal la armăsar
271
 Fig. 28 – Recoltarea materialului Fig. 29 – Recoltarea materialului
seminal de la armăsar seminal de la armăsar
după saltul pe iapă (original) după saltul pe manechin (original)

Fig. 30 – Manechin scroafă Fig. 31 – A. Diferite modele de

(partener natural) utilizat la recoltarea manechin utilizate pentru recoltarea
materialului seminal materialului seminal la vier
B. Îmbrăţişarea manechinului în
vagina artificială fixată în manechin

272
 Fig. 32 – Vagina artificială pentru Fig. 33 – Tehnica recoltării
recoltarea materialului seminal la vier materialului seminal la vier cu ajutorul
vaginei artificiale

Fig. 34 – Pipetă pentru inseminarea artificială la scroafă

273
Fig. 35 – Introducerea cateterului în conductul vaginal şi cervical
a. corect; b. corect; c. incorect

Fig. 36 – Recoltarea materialului seminal de la câine

prin metoda masajului manual (origi
274
275