2.

MORFOLOGIA APARATULUI GENITAL MASCUL LA SPECII DE ANIMALE DE

IMPORTANŢĂ ECONOMICĂ

Aparatul genital mascul are rolul de a produce gameţi (spermatozoizi) şi de a elabora

hormoni, iar prin organul copulator (penisul) de a depune sperma în căile genitale ale
femelelor.Gonadele se dezvoltă în cavitatea abdominală în apropierea mezonefrosului, de unde la
majoritatea speciilor migrează ulterior în regiunea inghinală sau perineală (la masculii unor
mamifere), dependent de specie.
După originea embrionară, topografie şi funcţie, organele genitale sunt sistematizate în trei
porţiuni distincte:
a). gonada sau porţiunea glandulo-endocrină, reprezentată de testicule;
b). căile conducătoare (sau porţiunea tubulară) formată din canale: epididim, canal deferent şi
canal ejaculator;
c). porţiunea urogenitală, reprezentată de uretră, glandele genitale accesorii şi penis.

Testiculul 
Este un organ par (glandă amficrină) în care se formează celulele spermatice, iar prin conţinutul
său în celule cu rol endocrin secretă testosteronul.
Forma testiculului este mai mult sau mai puţin ovală, uşor turtită dintr-o parte în alta,suspendat
de cordonul testicular (funicul spermatic) într-o poziţie variabilă, în funcţie de specie
.Organul este învelit la exterior de o tunică conjunctivă, inextensibilă, numită albuginea.
Culoarea este albicioasă la nou-născuţi, alb-roză la tineret, alb-roşietică cu reflexe albăstrui la
adulţi şi roz-cenuşiu la andropauză. Indiferent de etapele vieţii genitale, tunica testiculului,
formată din lama de ţesut conjunctiv, conţine în grosimea ei numeroase vase sanguine roşii-
albăstrui, ceea ce-i conferă o arhitectonică specifică.
Volumul variază în funcţie de specie şi de etapele din viaţa genitală a masculului.Astfel, în
perioada pregenitală, volumul testiculului creşte proporţional cu dezvoltareacorporală a
masculului, apoi la maturitate atinge volumul maxim, după care suferă unproces de atrofie
testiculară de senilitate.
Greutatea este foarte diferită în funcţie de specie şi de etapa din viaţa sexuală. Lamaturitate şi în
plină activitate secretorie greutatea testiculului pe specii se prezintă astfel:
 taur = 250-300 g;
 berbec = 280-330 g;
 ţap= 150-180 g;
  armăsar= 150-300 g;
 vier= 350-800-1000 g;
 iepuroi = 10-12 g.

Consistenţa: buretos elastică, fermă, fără păstrarea amprentei digitale. Laandropauză consistenţa
testiculului se modifică, devenind dură în centru şi flască pemargini.
Aspect exterior este neted şi regulat, vascularizaţia evidentă şi dispusă flexuos diferitcu specia,
ceea ce-i conferă un statut de apartenenţă inconfundabilă.Din punct de vedere al suprafeţelor,
testiculul prezintă două feţe, două extremităţi(capitală sau cranială şi caudală), o margine
epididimară fixă şi una opusă acesteia careeste liberă.
Structură .Cu excepţia ovarului, ca orice organ dezvoltat în cavitatea abdominală şitesticulul
este învelit la exterior de peritoneu (epiorchium), care aderă intim la o capsulăconjunctivă groasă
de culoare albă numită albuginee. În albuginee se observă traiectele şiramurile arterelor
testiculare care descriu un desen specific.
Parenchimul testicular aderă la albuginee, astfel încât, în momentul secţionăriicapsulei acesta
se răsfrânge peste suprafaţa de secţiune. Din albuginee se desprindconcentric o serie de
septumuri, care delimitează lobulii testiculari.
Spre centrul organului septumurile formează o ţesătură fibroasă – mediastinul testicular - care,
la armăsar, este plasat numai spre capul testiculului. Parenchimul testicular format din ţesut,
specific sau propriu, vase, nervi şi tuburi seminifere, este separat deseptumurile testiculare în
lobuli.
Lobulii sunt formaţi din grupări de tuburi seminifere sinuoase, care prezintă oextremitate „în
deget de mănuşă” şi se termină centripet în tuburile drepte, care se deschid în reţeaua testiculară
plasată în mediastinul testicular. Din reţeaua testiculară spermatozoizii sunt conduşi în
canaliculele eferente situate în capul epididimului. Tuburile seminifere suntformate din epiteliu
germinativ şi reprezintă locul de formare a spermatozoizilor (process denumit spermiogeneză şi
spermatogeneză).
Epididimul 
Constituie prima cale conducătoare extratesticulară a spermatozoizilor.
Epididimul este un organ alungit, de formă semilunară, alăturat strâns marginii fixe aaxului
longitudinal al testiculului şi care prezintă: un cap , un corp şi o coadă.
Capul epididimului, proeminent şi rotunjit, este dispus lateral faţă de conul vascular
altesticulului. Acest segment este format dintr-un număr variabil de canale eferente (13-15
larumegătoare, 12-23 la ecvine, 14-21 la suine, 15-17 la   carnivore) cu origine în
reţeauatesticulară, care perforează albugineea pentru a se dispune în capul
epididimuluiconvergent formând conul sau lobulii epididimului. Prin confluarea acestora ia
naştere canalul epididimar  . Acest canal descrie o multitudine de flexuozităţi, care formează
încontinuare baza anatomică a corpului şi cozii epididimului. În secţiune transversală,
canalulepididimar este format dintr-o adventice conjunctivă, o musculoasă căptuşită de o
mucoasăformată din celule înalte, prismatice, plasate pe două rânduri şi prevăzute cu stereocili.
Epididimul prezintă o lungime apreciabilă, care variază în funcţie de specie: 40-50 mla bovine,
72-81 m la ecvine, 47-50 m la ovine, 17-18 m la suine, 5-8 m la carnivore şi 1,5-3m la feline. La
capul epididimului poate să persiste un vestigiu al extremităţii craniale acanalului Muller sub
forma unei vezicule apendiculare, sau se întâlnesc resturi de canalicule(înfundate) mezonefrotice
denumite canalicule aberante. Corpul şi coada epididimului  sunt fixate la testicul prin ligamentul
propriu altesticulului. Coada epididimului, foarte proeminentă şi detaşată (la rumegătoare), este
turtitălateral şi mai îngustă decât capul; se continuă în unghi ascuţit cu canalul deferent.
Spermatozoizii ajung permanent în canalul epididimar unde stagnează un timp şi,sub influenţa
secreţiei epididimare, se produce maturarea lor. În momentul ejaculării,spermatozoizii sunt
eliminaţi prin contracţii peristaltice în canalul deferent.
Testiculul şi epididimul la animalele domestice
La armăsar. Testiculele sunt ovoide, de 150-300 g, cu marele ax orientat orizontal, cranio-
caudal. Epididimul prezintă un corp dezvoltat, dar un cap redus, care acoperă parţial extremitatea
capitată a testiculului; coada epididimului evident detaşată polului caudal se continuă insensibil
cu canalul deferent. Corpul şi coada epididimului sunt ataşate testiculului printr-un ligament
propriu, larg. Artera testiculară în apropierea acestuia devine extrem de flexuoasă şi se grupează
într-o masă conică denumită con vascular, care abordează extremitatea capitată a testiculului. De
la acest nivel, artera se continuă în lungul marginii epididimare a testiculului, apoi depăşeşte
extremitatea caudală pentru a avea un traiect flexuos pe marginea liberă a testiculului, pe care o
urmăreşte în sens cranial; emite alternativ colaterale flexuoase care, în planul ecuatorial, intră în
profunzimea parenchimului. Venele pornesc de la planul sus amintit spre marginea epididimară,
după care confluează şi formează un evident plex pampiniform situat la extremitatea testiculară a
cordonului spermatic .
La taur. Testiculele de 250-300 g, sunt ovoidale, alungite, dispuse vertical, în pungile testiculare
şi cu marginea epididimară orientată medial. Capul epididimului este mare, turtit şi acoperă total
extremitatea capitată, prelungindu-se şi pe marginea liberă (laterală); corpul este subţire şi plasat
în plan median, corespunzător axului testiculului; coada bine detaşată, are aspectul unui apendice
redus. Canalul deferent este ataşat feţei mediale a corpului epididimului, pe care îl urmăreşte
până la polul capitat, de unde se ataşează marginii mediale a cordonului vascular. Artera
testiculară la polul caudal al testiculului, emite ramuri flexuoase, largi care acoperă ambele feţe
ale acestuia.
La berbec. Testiculele au o greutate medie de 200-300 g şi formă mai puţin alungită decât la
taur. Sunt plasate vertical în pungile testiculare, dar cu marginea epididimară orientată caudo-
medial. Capul epididimului acoperă integral extremitatea superioară a testiculului, prelungindu-
se până la apropierea jumătăţii marginii libere. Corpul epididimului, mai rectiliniu decât la taur,
este orientat caudo-medial faţă de axul testiculului. Coada este bine detaşată, mai mare decât la
taur şi aderă de polul caudal. Artera testiculară este deviată către faţa caudală (laterală) a
testiculului şi realizează un „desen” mai puţin flexuos şi mai fin decât la taur.
La ţap. Testiculele sunt mai reduse ca volum şi greutate decât la berbec (150-180 g). Epididimul
este asemănător celui de la taur, dar cu o coadă mai dezvoltată, mai detaşată şi cu aspect de
apendice. Artera testiculară este deviată lateral şi nu mai atinge coada epididimului; emite
colaterale mai puţin sinuoase, dar mai groase şi care, spre deosebire de cele descrise la testiculele
de berbec, ajung până în apropierea extremităţii capitate.
Vierul. Prezintă testicule mari, de 350-800 g, dispuse în regiunea subanală cu marele ax oblic,
ventro-cranial. Epididimul are o conformaţie asemănătoare cu cel de la rumegătoare, dar cu
corpul mai dezvoltat. Capul şi coada acoperă extremităţile testiculului. Mediastinul testicular, pe
secţiune apare caracteristic, sub forma unui cordon axial gros de 5 mm.
„Desenul” vascular este asemănător cu cel de la testiculele de armăsar, cu remarca, că artera
testiculară nu atinge coada epididimului, iar la nivelul marginii libere este mai puţin flexuoasă şi
colateralele emise sunt mai lungi, atingând marginea epididimară.
La iepuroi. Testiculele sunt mult alungite şi acoperite cu un epididim dezvoltat a cărui coadă
detaşată sub forma unui apendice are un aspect conic. La această specie, în funcţie de perioada
de rut, testiculele prezintă o mare mobilitate în interiorul canalului inghinal, găsindu-se alternativ
exorhid sau endorhid.
Învelitorile testiculare şi cordonul testicular
În afara cavităţii abdominale, testiculele sunt susţinute şi protejate de o serie de învelitori,
care reprezintă fie evaginări ale tunicilor endo-abdominale (procesul vaginal), fie modificări ale
tegumentului şi formaţiunilor dependente de peretele abdominal ventral.
După raporturile şi provenienţa lor, aceste învelitori pot fi sistematizate în trei tunici:
externă, mijlocie şi internă.
Tunica externă. Rezultă din continuarea directă a pielii şi a hipodermului în această
regiune, formând învelitoarea cea mai externă, alcătuită la rândul ei din două tunici strâns unite între
ele; pielea scrotală (cutisul scrotal) şi tunica dartoică (dartosul), cu origine hipodermică.
Pielea scrotală (sau scrotul) este relativ fină şi în funcţie de specie sau rasă, mai mult sau
mai puţin pigmentată sau acoperită cu păr. Posedă numeroase glande sebacee şi sudoripare şi
formează o singură pungă, comună pentru ambele testicule. La exterior, prezintă un rafeu median,
marcat de aderenţa la septul dartoic.
Tunica dartoică derivă din continuarea hipodermului şi a tunicii abdominale care, la acest
nivel, are o structură musculo-elastică, cuprinzând fibre musculare netede fine, care se continuă şi în
dermul scrotal.
 Între cele două pungi vaginale, dartosul formează un sept median despărţitor - septul scrotal
- sau interdartoic care conţine în structura sa fibre musculare netede; se continuă cu fascia perineală
superficială; inserţia lui pe tunica abdominală apare bifurcat, printre cele două ramuri trecând
penisul.
Fibrele musculare scrotale reacţionează prin contracţii la diferiţi excitanţi mecanici sau
termici, ridicând testiculele şi producând aspectul încreţit „scrotal” al pungii testiculare.
Tunica mijlocie (sau fascia spermatică externă - fascia Cowper). Este alcătuită dintr-un strat
gros de ţesut conjunctiv, care reprezintă continuarea la acest nivel a fasciei muşchiului oblic extern
al abdomenului şi fasciei profunde a trunchiului. Faţa ei internă vine în contact cu procesul vaginal
şi muşchiul cremaster extern, de care este despărţită printr-un ţesut conjunctiv lax. În regiunea
perineală se prelungeşte cu fascia perineală profundă. Muşchiul cremaster extern este dependent de
oblicul intern al abdomenului, fiind format deci din fibre striate; este foarte puternic şi acoperit de
fascia cremasterică desprinsă din fascia oblicului intern; se inseră pe faţa externă a fasciei
spermatice interne (provenită din fascia transversă a abdomenului); contracţia lui determină
ridicarea întregului proces vaginal în traiectul ingvinal (Coţofan V. 1974; Boitor I., 1984; Groza I.
şi Morar I., 2004).
Tunica internă. Denumită şi teaca vaginală (sau fibro-seroasă), este o învelitoare a cărei
origine endo-abdominală din fascia transversă şi peritoneul parietal (prezentat la migraţia
testiculară) îi conferă o structură dublă; fibroasa, sau fascia spermatică internă, reprezintă fibroasa
tunicii interne şi provine din evaginarea fasciei transversale a abdomenului; seroasa prezintă o
porţiune parietală ce căptuşeşte intim fascia spermatică internă şi provine din continuarea
peritoneului parietal de pe planşeul cavităţii abdominale, emiţând cranial mezoul vasculo-
deferenţial. Faţa internă a tunicii vaginale (sau fibroseroase) delimitează cavitatea vaginală.
Privită din exterior, tunica vaginală are aspectul unei amfore prezentând un corp, un gât şi
un orificiu: corpul cuprinde, la interior, cavitatea vaginală în care se găsesc testiculul, epididimul şi
porţiunea vaginală a canalului deferent învelit de porţiunea organică a seroasei; gâtul reprezintă
porţiunea mai strangulată a procesului vaginal şi cuprinde la interior canalul vaginal, care conţine
cordonul vasculonervos, canalul deferent şi vase limfatice. Atât cavitatea vaginală, cât şi canalul
vaginal, sunt ocupate în totalitate de formaţiunile amintite, astfel spaţiile respective devin „virtuale”;
aceste spaţii comunică toată viaţa animalului cu cavitatea peritoneală printr-un orificiu în formă de
fantă, denumit inel vaginal. Acesta rezultă din căptuşirea inelului inghinal profund de către
fibroseroasa. La armăsarii bătrâni acest orificiu, de forma unei fante de câţiva centimetri, permite
angajarea din cavitatea peritoneală în teaca vaginală a unor anse jejunale sau a marelui epiplon (mai
ales după castrare). La armăsar, taur, cotoi şi iepure acest inel căptuşeşte intim inelul ingvinal
profund, rămânând doar la nivelul comisurii caudale un spaţiu redus prin care trece cordonul
vascular pudend extern. La vier, diametrul inelului vaginal este de 2-4 cm, iar comisura lui caudală
se află situată într-un plan superior faţă de inelul ingvinal profund; se formează astfel, un traiect
fibroseros de 1-2 cm, de aspectul unei pâlnii orientată spre cavitatea abdominală, ceea ce explică
frecvenţa angajării anselor intestinale în acest traiect. La câine, inelul vaginal este plasat într-un plan
superior inelului ingvinal profund; fibroseroasa apare astfel ca un tub lung de 1-2 cm, dar foarte
bine ataşat cordonului testicular, făcând astfel imposibilă apariţia herniilor intravaginale la această
specie.
Cordonul testicular. Din punct de vedere anatomic este o formaţiune complexă, uşor
conică, conţinută în traiectul inghinal, cuprinzând gâtul tecii vaginale; baza mai largă, este
aplicată pe testicul, iar porţiunea efilată trece prin inelul vaginal în cavitatea abdominală. Acest
cordon format din artera şi vena testiculară, filete nervoase, cremasterul intern şi canalul deferent
este acoperit în totalitate de peritoneu - foiţa organică sau viscerală - care prin intermediul
mezoului vasculo-deferenţial sau comun, se continuă cu lama parietală a tunicii vaginale.
Mezorchium. Este cuta peritoneală, care suspendă testiculul fetal de peretele cavităţii
abdominale şi conţine în interior formaţiunile amintite .
La masculul matur se disting 3 porţiuni: mezofuniculul (mezoul comun vasculo-deferenţial)
reprezintă banda îngustă dintre lama parietală şi plica conductului deferent; mezoductul deferent
(mezoul deferenţial sau plica conductului deferent) se detaşează medial; mezoul vascular (plica
vasculară) este reprezentat de porţiunea cranială între foiţele căreia se mai găsesc, în afara
cordonului vascular, şi fibre musculare netede (cremasterul intern). Foiţa viscerală peritoneală, care
acoperă albugineea testiculară poartă numele de epiorchium; foiţa peritoneală care îmbracă
epididimul în continuarea precedentei poartă numele de mesepididim, iar prelungirea ei pe testicul
formează ligamentul propriu al testiculului, care se prelungeşte caudal cu ligamentul cozii
epididimului prin care lama viscerală se răsfrânge, pe fundul tecii vaginale, în lama parietală.
Lungimea cordonului testicular, cât şi a gâtului tecii vaginale, variază dependent de poziţia
testiculelor faţă de inelul inghinal superficial. Astfel, cordonul testicular la armăsar este scurt, iar la
rumegătoare relativ lung. La vier, carnivore şi iepure cordonul testicular şi gâtul tecii vaginale sunt
foarte lungi datorită faptului că testiculele trec printre cele două coapse spre înapoi, pentru a se plasa
subanal sau perineal.

Poziţia şi forma pungilor testiculare

La armăsar. Pungile scrotale se găsesc între cele două coapse, în regiunea inghinală,
voluminoase, relativ scurte, puternic pigmentate şi cu o formă emisferică, ele prezintă un şanţ
median şi un rafeu scrotal. Testiculul prezintă o uşoară înclinaţie ventro-caudală, încât marginea
lui liberă „priveşte” cranio-ventral. Cremasterul extern este bine dezvoltat şi acoperă procesul
vaginal, cu excepţia feţei mediale. Canalul deferent urcă spre inelul inghinal superficial la faţa
medială a cordonului testicular, putându-se palpa transcutan, lateral corpului penisului.
La taur, berbec şi ţap. Pungile testiculare sunt mai voluminoase şi mai alungite, atârnând de un
gât bine detaşat în regiunea inghinală. La berbec şi ţap, pungile testiculare sunt mai mari şi
prezintă un evident şanţ median pe ambele feţe. Pielea scrotală este acoperită cu lână sau peri şi
lipsită de pigment; cranial prezintă două mameloane reduse. La taur, pielea scrotală este de
culoare roz şi parcursă de un rafeu median; prezintă la bază, în partea anterioară 2-4 mameloane
reduse. Testiculele sunt plasate cu axul vertical, cu extremitatea caudală ventral; corpul
epididimului este plasat medial pe marginea epididimară a testiculului, iar canalul deferent poate
fi uşor palpat în apropierea inelului inghinal prin traversul pielii.
La vier. Pungile testiculare sunt situate subanal şi puţin detaşate, la unele exemplare greutatea
mare a testiculelor le determină să atârne. Pielea scrotală este uşor încreţită, de culoare roz, şi cu
peri rari; prezintă un rafeu median evident. Extremitatea caudală a testiculului este orientată spre
anus, iar marginea liberă priveşte caudal. Procesul vaginal prezintă un gât excesiv de lung care
trece printre cele două coapse şi se curbează în regiunea subpubiană spre inelul inghinal
superficial.
La iepuroi. Pungile testiculare sunt şterse, scrotul subţire, de culoare roz şi acoperit cu peri
scurţi şi abundenţi. Muşchiul cremaster extern înveleşte complet procesul vaginal, permiţând
retragerea acestuia în interiorul canalului inghinal, deosebit de larg la această specie.

GLANDELE GENITALE ACCESORII

Aceste organe reprezintă un grup distinct funcţional de glande care, în afara ampulelor
deferenţiale, sunt grupate în jurul porţiunii pelvine a uretrei, reprezentând canalul uro-genital în
interiorul căruia îşi varsă produsul de secreţie ce contribuie la elaborarea spermei.
Dezvoltarea şi funcţia lor sunt dirijate de hormonii sexuali. La masculii castraţi la o vârstă tânără
ele nu se mai dezvoltă, iar la cei castraţi târziu se atrofiază şi îşi încetează secreţia.
Ontogenetic, dezvoltarea lor începe în săptămâna a 6-a embrionară din mezenchimul plăcii
nefrotomiale din care se dezvoltă şi o parte a segmentelor aparatului genital. Acest sistem
glandular este reprezentat de: glandele veziculare, prostată şi glandele bulbouretrale.

Glandele veziculare
Denumite (la armăsar) şi vezicule seminale, sunt organe pereche situate dorso-lateral de gâtul
vezicii urinare şi de canalele deferente şi orientate cu extremitatea fundică, cranial în plica
urogenitală, lateral faţă de ampulele canalelor deferente şi dorsal de vezica urinară. Ontogenetic,
glandele veziculare se dezvoltă prin înmugurirea extremităţii caudale a canalului Wolff. În seria
mamiferelor domestice, prezintă mari variaţii în ce priveşte forma, volumul şi structura. În
general, au o formă de sac, prezentând un fund orientat cranial şi acoperit de foiţa seroasă a
peritoneului, un corp şi un gât (canalul excretor) dispus caudal şi care realizează joncţiunea cu
porţiunea terminală a canalului deferent pentru a forma canalul ejaculator.
La armăsar. Au aspectul unor vezicule piriforme cu pereţii groşi, cu un diametru de 3-6 cm şi
10-15 cm lungime. În conductul excretor există un pliu al mucoasei asemănător unei valvule,
căruia i se atribuie rol în tranzitul secreţiei. Produsul de secreţie este un lichid vâscos, colectat
într-o vastă cavitate centrală delimitată de o mucoasă subţire şi plisată, cu numeroase cripte în
care se deschid glande de tip tubular. Tunica musculară este groasă şi înveleşte complet întreaga
mucoasă. Tunica adventiceală este reprezentată de o membrană fibro-elastică, ce aderă cranial la
seroasa plicii urogenitale (fig. 8).
La rumegătoare. Glandele au o suprafaţa neregulată, uşor boselată, lungimea de 7-12 cm,
diametrul de 2-5 cm şi aspectul unui sac diverticulat şi uşor răsucit. Mucoasa prezintă un strat
glandular de tip tubulo-alveolar, ramificat şi bine dezvoltat.
La vier. Glandele seminale apar enorme, cu un aspect piramidal boselat şi cu vârful orientat
caudal până în apropierea glandelor bulbouretrale, nivel la care sunt reunite printr-un sept
conjunctiv. Corpul lor este uşor curbat medial şi se continuă cu un conduct excretor, care se
deschide în uretră în apropierea canalului deferent, fapt pentru care la această specie nu există un
canal ejaculator propriu-zis. Epiteliul glandular este organizat în tubi glandulari intens ramificaţi
şi cu numeroase dilataţii alveolare. Spaţiile interlobulare de acumulare a secreţiei, necesare
pentru stocarea unei cantităţi mari de secreţie, sunt evidente la această specie (Mureşan E. şi col.,
1979) (fig. 9).
Eliminarea unei cantităţi de 400-500 cm3 de secreţie în timpul ejaculării este facilitată de stratul
gros al musculaturii netede, plasată în ţesutul conjunctiv interstiţial şi în adventicea glandei.
La iepuroi. Glandele veziculare sunt relativ reduse şi situate la faţa dorso-laterală a gâtului
vezici urinare; în plan median aderă la „uterul masculin” fapt pentru care au fost confundate de
mulţi autori cu această formaţiune (Coţofan V., 1974; Setchell B.P., 1993; Hafez, 2000).
Glanda prostată
Ontogenetic, se dezvoltă prin proliferarea epiteliului porţiunii craniale a uretrei intrapelvine; este
prezentă la toate mamiferele domestice, dar are dezvoltarea, forma şi poziţia diferită în raport cu
canalul urogenital. Prostata cea mai dezvoltată o au carnivorele, urmând în ordine descrescândă
armăsarul, taurul, vierul, berbecul şi ţapul. În general, glanda prezintă: corpul prostatei (nu este
valabil pentru berbec şi ţap) situat pe faţa dorsală a originii uretrei, acoperind canalele
ejaculatoare; porţiunea diseminată, este prezentă la toate mamiferele domestice exceptând
armăsarul.
Corpul prostatei prezintă o faţă dorsală, care vine în raport cu rectul şi o faţă ventrală care se
mulează pe originea uretrei. Ca structură, faţa externă a glandei este înconjurată de o capsulă
groasă din care se detaşează o stromă densă conjunctivo-musculară, ce delimitează spaţii
acoperite cu epiteliu secretor tubulo-alveolar ramificat, care produce secreţia specifică. Spaţiile
intraglandulare, care servesc pentru acumularea secreţiei, se găsesc numai la carnivore şi mai
puţin la cabaline.
La armăsar. Prostata are o culoare galben-lutoasă şi este formată din doi lobi (drept şi stâng)
largi (5-9 cm/3-6 cm) şi consistenţi, uniţi printr-un istm plasat pe partea dorsală a uretrei.
Produsul de secreţie se elimină prin 10-20 perechi de canalicule, care se deschid de o parte şi de
alta a tuberculului seminal.
La taur şi vier. Prostata are o culoare galben-albicioasă şi este mai redusă decât la armăsar.
Prezintă un corp mic, aplatizat, de 3-4 cm lungime şi 1-1,5 cm grosime. Porţiunea diseminată
este inclusă în peretele uretrei şi înconjurat sub forma unui manşon de muşchiul uretral.
La berbec şi ţap. Corpul prostatei lipseşte, aceasta fiind reprezentată exclusiv de porţiunea
diseminată şi are structură tubuloacinoasă; este dispusă radial periuretral; tubii se deschid pe
peretele dorso-lateral al uretrei intrapelvine.
La iepuroi. Corpul prostatei este asemănător celui de la armăsar, având un aspect bilobat şi o
dezvoltare în sens transversal; produsul de secreţie se varsă prin patru canale excretoare.
Dimensiunea glandei variază în funcţie de vârstă şi perioada de rut; porţiunea diseminată este
redusă.
Glanda bulbouretrală
Ontogenetic, se dezvoltă prin proliferarea porţiunii pelvine a sinusului urogenital. Se prezintă ca
două formaţiuni ovoide sau aplatizate, plasate simetric de o parte şi de alta a extremităţii caudale
a uretrei intrapelvine, venind în raport cu bulbii spongioşi ai penisului. În seria mamiferelor
domestice această glandă lipseşte la câine şi este foarte redusă la motan.
La suine. Glandele bulbouretrale sunt exagerat de mari, având o lungime de 17-18 cm şi 5 cm
grosime. Sunt situate la nivelul arcadei ischiatice şi se continuă de o parte şi de alta a uretrei,
până la arcada pubiană, unde vine în contact cu glandele veziculare. Datorită unei reduse punţi
musculare, care le leagă transversal, glandele au aspectul literei „H”. Canalele excretoare, câte
unul pentru fiecare lob, se deschid în uretră la nivelul curburii acesteia; sunt protejate de o
valvulă ischiatică. Lobulii glandei, tubulari, ramificaţi, sunt prevăzuţi cu numeroase spaţii de
acumulare:
Ţesutul interlobular conţine fibre musculare netede, iar capsula glandei este acoperită de
muşchiul compresor al glandelor bulbouretrale.
La taurine şi cabaline. Ambii lobi ai glandei sunt plasaţi dorsal faţă de uretră; au o formă
emisferică şi mărimea unei nuci, sunt mai închişi la culoare decât prostata şi complet acoperiţi de
muşchiul bulboglandular. La rumegătoarele mici, lobii glandei au dimensiunea unei alune şi
fiecare prezintă câte un singur canal de excreţie, iar la cabaline câte 3-5.
La iepuroi. Glanda este redusă (4/6 mm). Lobii sunt ovoizi şi acoperiţi complet de muşchiul
bulboglandular. La exterior o capsulă redusă înveleşte un parenchim glandular format din tubi
simpli, neramificaţi .
Penisul
Penisul reprezintă partea externă a organelor genitale, constituind de fapt organul copulator
masculin. În seria mamiferelor domestice, cu excepţia motanului şi iepurelui, la care este orientat
caudal, penisul este plasat între cele două coapse începând de la arcada ischiatică până la
apropierea regiunii ombilicale, flancat de cordoanele testiculare şi adăpostit într-o teacă de ţesut
conjunctiv, în care este acoperit şi suspendat de fasciile superficiale şi profunde ale perineului
(continuare a fasciilor omonime ale trunchiului). Extremitatea liberă a penisului şi glandul sunt
acoperite de piele şi adăpostite într-o duplicătură a acesteia denumită prepuţ.
În ansamblu, penisul este format dintr-un corp divizat într-o porţiune fixă, care se întinde de la
rădăcina penisului, până în fundul cavităţii prepuţiale şi o porţiune liberă, care începe de la acest
nivel şi se întinde până la gland.
Corpul penisului. Este format la rândul lui din corpul cavernos şi uretră, care este înconjurată
de corpul spongios. Corpul spongios la rândul lui, prezintă mai multe porţiuni: bulbii spongioşi,
corpul spongios al penisului, corpul spongios al glandului şi bulbii spongioşi. În structura
penisului mai intră musculatura, vase sanguine şi limfatice, nervi şi pielea porţiunii libere.
Funcţia de copulaţie se poate realiza datorită celor două tipuri de ţesut erectil: corpul spongios şi
corpul cavernos.
Corpul cavernos al penisului provine din contopirea, pe linia mediană, a doi corpi cilindrici,
care îşi păstrează independenţa mai ales la nivelul rădăcinii penisului, unde se despart în două
părţii efilate (stâlpii penisului) care se inseră separat pe arcada ischiatică. Contopirea celor două
tije cavernoase, începând de la rădăcina penisului spre vârf, se realizează mai mult sau mai puţin
complet, rămânând un perete despărţitor - septul penian - complet la carnivore şi iepure şi
incomplet sau perforat de numeroase orificii la celelalte mamifere domestice.
Un argument al parităţii ontogenetice a corpului cavernos o constituie şi şanţul dorsal al
penisului, care adăposteşte vasele sanguine şi nervii, precum şi şanţul uretral, mai adânc, situat
pe faţa ventrală care adăposteşte uretra cu corpul spongios. Extremitatea cranială a corpului
cavernos este uşor efilată şi acoperită de dilataţia corpului spongios al glandului.
Corpul cavernos este înconjurat de o tunică albuginee groasă, care trimite concentric trabecule
conjunctive în interiorul acestuia, apărând astfel un schelet de rezistenţă ale cărui areole sunt
căptuşite cu endoteliu vascular şi care sunt umplute cu sânge şi ocupate de ţesut cavernos; este
suspendat de faţa ventrală a simfizei ischiopubiene, în apropierea rădăcinii sale, de un ligament
scurt şi puternic numit ligamentul suspensor al penisului
Corpul spongios al penisului (sau ţesutul spongios uretral) este dispus în jurul uretrei în şanţul
uretral al corpului cavernos. Are un calibru uniform pe toată întinderea lui, exceptând
extremităţile care sunt mai dilatate, prezentând mai variaţii specifice. Astfel, la nivelul curburii
ischiatice a uretrei, în apropierea glandei bulbouretrale, se găseşte bulbul spongios al penisului
(sau ţesutul spongios uretral), iar în sens cranial este dispus în jurul uretrei în şanţul uretral al
corpului cavernos. Bulbul spongios al penisului (sau bulbii uretrei) este acoperit de o albuginee
fină care se va continua pe toată întinderea ţesutului spongios şi este separat de un sept median în
două părţi simetrice. Spre interior, albugineea trimite numeroase trabecule fine care, asemănător
corpilor cavernoşi delimitează spaţii relativ largi căptuşite de endoteliul vascular. Bulbul
spongios al penisului se continuă direct în şanţul uretral cu corpul spongios al penisului care
înconjoară uretra, constituind porţiunea spongioasă a uretrei.
La extremitatea anterioară a penisului, corpul spongios prezintă o nouă dilataţie numită corpul
spongios al glandului, care îmbracă vârful efilat al corpului cavernos şi constituie baza
anatomică a glandului. Această masă de ţesut spongios, enorm dezvoltată la câine şi armăsar şi
de forma unui capişon redus şi ascuţit la celelalte mamifere domestice, este străbătută în centru
de canalul uretral.
Ţesutul erectil al corpului cavernos al penisului prezintă caverne căptuşite intim de endoteliul
vascular; prezintă un raport diferit pe suprafaţa de secţiune, putând să predomine fie scheletul
conjunctiv trabecular, fie ţesutul cavernos, diferenţiind astfel două tipuri de penis:
a) tipul fibro-elastic, atunci când predomină scheletul trabecular conjunctiv şi albugineea;
b) tipul musculo-cavernos, atunci când predomină ţesutul cavernos cu areole mari, legate între
ele de fibre musculare netede.
În primul caz, întâlnit la rumegătoare şi porc, penisul prezintă o lungime apreciabilă şi o
consistenţă ridicată şi în cazul când nu este în erecţie; uretra cu ţesutul spongios este inclusă
complet în corpul cavernos.
În al doilea caz, întâlnit la armăsar, carnivore şi iepure, structurile erectile în stare de repaus sunt
moi şi compresibile. Ţesutul erectil, scheletul trabecular şi tunica albuginee formează o unitate
funcţională, care la tipul cavernos-muscular în timpul erecţiei va determina alungirea şi indurarea
penisului, iar la tipul fibroelastic supraindurarea, fapt pentru care la aceste specii penisul va
prezenta o „rezervă” de lungime - flexura sigmoidă - care se şterge în timpul erecţiei.
Corpul spongios este înconjurat şi el de o albuginee fină care, în zona glandului, aderă intim la
piele. Areolele ţesutului spongios sunt reprezentate de spaţii sanguine largi în forma unor plexuri
venoase cu ochiuri mari. În timpul erecţiei corpul spongios primeşte un aflux mai mare de sânge
prin artera bulbului penian, ramură terminală din artera pudendă internă. Erecţia corpului
spongios, cu toate etapele sale, are loc treptat în sens caudo-cranial numai în timpul copulaţiei,
deci subsecvent corpilor cavernoşi; se realizează astfel o mărire considerabilă a glandului şi o
dilatare a porţiunii spongioase a uretrei (Groza I. şi Muntean M., 1998).
Muşchii penisului. Au rolul dirijării penisului în timpul copulaţiei, comprimării venelor de
descărcare pentru accentuarea erecţiei, accelerării lichidului spermatic, în timpul ejaculării şi, în
sfârşit, comprimării penisului şi retragerii lui în furou, după copulaţie. O parte din muşchii
penisului, aparţin uretrei (bulbospongios şi transversul penisului). Dintre muşchii proprii
penisului cei mai importanţi sunt: ischiocavernos şi retractorul penisului.
Muşchiul ischiocavernos este plasat la nivelul arcadei ischiatice, acoperind ramurile de inserţie
ale corpului cavernos până la rădăcina penisului. Este foarte puternic şi prin contracţia sa
participă la erecţie comprimând rădăcina corpului cavernos şi aduce penisul rigid în poziţia
necesară intromisiunii.
Muşchiul retractor al penisului este un muşchi neted, pereche, cu originea pe faţa ventrală a
primei vertebre coccigiene, după care cele două benzi musculare, înconjură rectul şi se continuă
sub forma unui cordon lat (la ecvine) sau două cordoane (la rumegătoare, suine) pe faţa ventrală
a muşchiului bulbospongios, pe care se pierde. La câine, ajunge până la bulbul glandului, iar la
rumegătoare şi porc până la convexitatea caudală a flexurii sigmoide .
Prepuţul
Numit şi „furou”, este o pungă a pielii pe peretele ventral al abdomenului, care înconjoară
porţiunea liberă a penisului. Are aspectul exterior al unei proeminenţe longitudinale, care atinge
vecinătatea cicatricii ombilicale.
În partea anterioară prezintă un orificiu prepuţial prin care comunică cu cavitatea prepuţială.
Extremitatea caudală a cavităţii prepuţiale are aspectul unui fund de sac inelar, unde tegumentul
se răsfrânge pe porţiunea liberă a penisului. Cavitatea prepuţială în perioada de repaus funcţional
este ocupată în întregime de porţiunea liberă a penisului. În erecţie, când penisul este scos din
prepuţ, această cavitate dispare complet.
În componenţa prepuţiului intră: tegumentul extern, reprezentat de pielea regională, suplă, uneori
cu un smoc de peri în jurul orificiului prepuţial, iar pe linia mediană un rafeu evident;
tegumentul intern foarte modificat, onctuos, având aspectul unei mucoase.
La ecvine formează o plică prepuţială circulară a cărei margine caudală aderă la baza porţiunii
libere, iar marginea cranială formează inelul prepuţial. Tegumentul intern al prepuţiului, este
bogat în glande sebacee modificate, care secretă o substanţă caracteristică denumită „smegmă”
prepuţială.
La vier, tegumentul intern al prepuţiului la jumătatea lungimii lui prezintă o cută circulară, care
împarte cavitatea prepuţială în două compartimente - anterior şi posterior; primul, prezintă pe
plafon un diverticul spaţios (diverticulul prepuţial) cu tendinţă de bilobare şi care în structura sa
prezintă glande ce secretă un lichid onctuos cu miros caracteristic vierului (fig. 10).
La rumegătoare şi suine, orificiul prepuţial este foarte strâmt, iar cavitatea prepuţială îngustă şi
adâncă; în hipoderm se găsesc numeroşi noduli limfatici. La motan şi iepuroi, prepuţiul este scurt
şi situat sub anus, cu o deschidere largă orientată caudal.
La speciile cu cavitatea prepuţială adâncă şi îngustă prepuţiul este prevăzut cu muşchi prepuţiali:
rumegătoarele, vierul şi câinele prezintă o pereche de muşchi prepuţiali craniali protractori, care
derivă din pielosul trunchiului; au aspectul a două benzi convergente caudale, care se inseră
cranial de o parte şi de alta a apendicelui xifoid, iar la nivelul prepuţiului se unesc ventral sub
formă de ansă. Au rol de protractori ai prepuţiului. Muşchiul prepuţial caudal retractor este
prezent numai la rumegătoare şi rar la vier; se inseră pe tunica abdominală, lateral de inelele
inghinale, iar cranial în apropierea orificiului prepuţial; este retractor al prepuţiului.
Între lama internă şi externă, prepuţiul mai prezintă numeroase fibre elastice derivate din tunica
abdominală, cu rol de suspensor al prepuţului.

Penisul la animalele domestice

Armăsarul. Are un penis aproape cilindric şi uşor curbat, cu o lungime care variază între 50-60
cm (în repaus), până la 80-90 cm (în erecţie). Porţiunea liberă este acoperită de o piele subţire cu
aspect mucos, pigmentată complet sau marmorat. Glandul este extrem de voluminos, iar în
erecţie are aspectul unei ciuperci; este limitat de corpul penisului printr-un gât evident şi prezintă
circular o margine proeminentă - coroana glandului. Pe faţa anterioară a glandului se află o
adâncitură - fosa glandulară (în care proemină un scurt proces uretral, cu orificiul uretral extern)
conic şi cu tendinţă de bilobare.
Taurul. Prezintă un penis cilindric, subţire şi lung de 100-130 cm; caudal burselor testiculare,
corpul penisului prezintă flexura sigmoidă cu prima convexitate, orientată cranial. Porţiunea
liberă are o extremitate conoidă cu un gland redus, separat de corp printr-un gât. Meatul urinar se
deschide în vârful unui redus proces uretral plasat excentric, care se continuă în sens caudal cu
rafeul penian.
Berbecul. Prezintă un gland mai dezvoltat decât taurul şi de aspectul unui capişon rotunjit.
Uretra se prelungeşte cu un proces uretral lung de 30-40 mm şi uşor inflexat. Caudal glandului,
pe faţa ventrală stângă, prezintă un proces rotunjit - tuberculul spongios - de o culoare uşor
roşiatică
Ţapul. Procesul uretral este mai scurt (20-25 mm) şi plasat pe faţa stângă, iar tuberculul
spongios lipseşte.
Vierul. Are un penis asemănător, în general, cu cel al rumegătoarelor de care se deosebeşte prin
corpul mai subţire, mai lung şi cu flexura sigmoidă plasată cranial burselor testiculare.
Extremitatea liberă este ascuţită şi uşor spiralată, de aspectul unui tirbuşon. Glandul este extrem
de redus, reprezentat de ţesutul spongios puţin dezvoltat şi care nu acoperă extremitatea liberă a
corpilor cavernoşi. Şanţul uretral este marcat de un rafeu penian evident
Corpul cavernos prezintă un şanţ uretral adânc, iar pe secţiune transversală îşi păstrează septul
penian complet. Extremitatea anterioară a corpului cavernos se continuă direct cu baza osului
penian care are în general aspectul unui jgheab deschis ventral. Extremitatea anterioară a osului
penian este efilată şi se continuă cu un cordon redus fibros. Corpul spongios al glandului
înconjoară osul penian şi formează un gland excesiv de dezvoltat, care prezintă o porţiune
anterioară alungită şi uşor ascuţită, delimitată caudal de o gâtuitură, care o desparte de porţiunea
posterioară (sau bulbul glandului) suprapusă bazei osului penian. Sângele din ţesutul spongios al
glandului este „descărcat” prin două vene dorsale ale penisului care, după ce intră prin arcada
ischiatică în cavitatea pelvină, trec printr-un inel fibros format de tendonul intermediar al
muşchiului ischiouretral sau muşchiul compresor al venelor dorsale ale penisului. Datorită
acestei particularităţi, erecţia glandului se produce brusc prin comprimarea venelor dorsale în
timpul actului copulator. Dilatarea porţiunii bulbare a glandului nu va permite retragerea
penisului din vagin decât după o perioadă mai lungă de timp.
Iepurele. Penisul se deosebeşte de cel de motan prin lipsa osului penian şi a papilelor cornificate
de pe extremitatea liberă. Meatul urinar este mai larg. Prepuţiul prezintă două aglomerări
glandulare prepuţiale, care îşi varsă produsul prin câte un canal propriu, ce se deschide de o parte
şi de alta a penisului. La unele specii de rozătoare (castor, mosc) aceste glande produc o
substanţă cu miros aromat.

a) Aparatul genital la taur

 Bursele testiculare sunt voluminoase, alungite vertical, situate in regiunea ingvinala.

Scrotumul este de culoare roz, prezinta un rafeu evident, iar in partea anterioara 2-4 mameloane
rudimentare.

            Testiculul este voluminos, elipsoidal, cu diametrul mare orientat vertical.     

Epididimul prezinta un cap foarte dezvoltat care acopera aproape complet extremitatea

superioara (dorsala) a testiculului.

            Canalul ejaculator este foarte scurt.

            Glanda seminala este foarte boselata, de culoare cenusie.     Prostata - formata dintr-un

corp foarte redus si o portiune bogat diseminata in submucoasa uretrei pelvine.

            Glanda bulbo-uretrala are aproximativ 3-4 cm, neteda la suprafata si complet

acoperita de muschiul compresor.
            Penisul are aspect cilindric, usor turtit lateral la baza, se insera prin cele doua radacini,
acoperite complet de un muschi ischio-cavernos foarte dezvoltat. Inainte de a se angaja intre
bursele testiculare, formeaza o dubla inflexiune (curbura superioara cu convexitatea cranial, iar
cea inferioara cu convexitatea caudal) - S-ul penian sau curbura sigmoida. In timpul erectiei S-ul
se sterge si penisul se mareste in lungime, depasind orificiul preputial.

            Varful penisului este acoperit partial si asimetric de un gland redus. Asimetric se

deschide si meatul urinar, prin intermediul
unui proces uretral redus.

            Muschii preputiali sunt foarte

bine dezvoltati la aceasta specie; 2
muschi protractori sub forma de bandelete
aplatizate, merg de la nivelul ostiumului
preputial, intre tunica abdominala si piele
asigurand dupa erectie si intromisiune
revenirea preputului in pozitia de repaus.

Aparatul genital la taur

1. Peritoneul, foiţa parietală; 2. Peritoneul, foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină, excavaţia rectogenitală; 4.
Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Teaca vaginală, foiţa parietală; 6. Teaca vaginală, foiţa viscerală; 6a.
Plexul pampiniform; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11.
Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul deferent, segmentul glandular; 14. Ureterul; 15. Vezica
urinară; 16. Uretra pelvină; 16a. Uretra extrapelvină, porţiunea cu „S”-ul penian; 17. Veziculele seminale; 18.
Corpul şi porţiunea diseminată a prostatei; 19. Glandele bulbo-uretrale; 20. Corpul cavernos al penisului; 21.
Glandul penisului; 22, Prepuţul; 23. orificiul prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25. Muşchiul bulbo-
cavernos; 26. Ampula rectală; 27. Anusul; 28. Inelul inghinal superficial; a. Osul coxal; b. Vertebrele lombare;
c. Osul sacrum; d. Vertebrele coccigiene.
 Prezentarea morfologiei aparatului genital la taur
1. Testicul; 2. Învelitori testiculare; 3. Epididim; 4. Canal deferent; 5. Uretra; 6.
veziculele seminale; 7. Prostata; 8. Glandele bulbo-uretrale; 9. Penis
 b) Aparatul genital la vier
            Bursele testiculare sunt asezate subanal.
            Testiculul este foarte dezvoltat, cu axul mare dispus oblic in jos si inainte.
            Glandele seminale sunt voluminoase,  boselate, de forma conica turtita.
            Prostata prezinta un corp foarte mic (2-3 cm).
            Glandele bulbo-uretrale sunt foarte dezvoltate. Au forma conica, turtita dorso-ventral si
se intind de la arcada ischiatica pana la varful veziculei seminale.
            Penisul este de tip fibro-elastic, lung, de forma cilindrica. Formeaza un S penien inaintea
burselor testiculare. Portiunea libera este usor ascutita si rasucita catre stanga, cu aspect de
tirbuson; aceasta structura favorizeaza patrunderea penisului printre papilele cervicale in timpul
actului coital, ejacularea realizandu-se intrauterin.
            Furoul -compartiment posterior (penisul)
            -compartiment anterior - bursele preputiale ® secreta o substanta onctuoasa, cu miros
puternic, specific, datorita feromonilor.

Schema aparatului genital la vier

1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală a peritoneului; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja
conjunctivă retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica vasculară; 7. Plica canalului
deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11. Epididimul; 12. Ligam.
Epididimar; 13. Canalul deferent; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 16a.
Uretra cavernoasă, partea exterioară cu „S”-ul penian; 17. Veziculele seminale; 18. Corpul
prostatei şi porţiunea diseminată; 19. Glandele bulbo-uretrale; 20. Corpul cavernos al penisului;
21. Glandul penisului; 22. Prepuţul; 23. Orificiul prepuţial; 24.Muşchiul retractor al penisului;
25. Diverticulul prepuţial; 26. Ampula rectală; 27. Anusul; 28. Inelul inghinal superficial

Aparatul genital la vier

1. Testiculul; 2. Epididimul; 3. canalul deferent; 4. vena şi artera spermatică; 5. Veziculele
seminale; 5a. canalul excretor; 6. Prostata; 7. Glandele bulbo-uretrale; 8. Penisul; 8a. „S”-ul
penian; 8b. Vârful penisului; 9. Prepuţul; 10. Diverticulul prepuţial; 11. Muşchiul uretral; 12.
Muşchii bulbo-cavernoşi; 13. Muşchiul retractor al penisului; 14. vezica urinară.

Fig. 10 – Prepuţul la vier

1. Cutisul prepuţului; 2. Ostiumul prepuţial; 3. Lamina parietală; 4. Diverticulul prepuţial;
5. Vase de sânge; 6. partea cranială a prepuţului; 7. partea tubulară a prepuţului; 8. Vârful
penisului
 c) Aparatul genital la armasar
            Bursele testiculare - scurte si voluminoase, asezate in regiunea ingvinala.
Scrotumul este pigmentat, cu un rafeu median evident. Cremasterul extern este foarte bine
dezvoltat, acoperind cordonul testicular.
            Testiculele sunt ovoide, usor turtite lateral.
            Epididimul prezinta un corp foarte dezvoltat si un cap mai redus.     Canalul
deferent prezinta ampula deferentiala foarte dezvoltata.  Veziculele seminale au aspectul unor
pungi piriforme. Sunt situate dorsal, de o parte si de alta a gatului vezicii urinare; gatul dispus
caudal participa la formarea canalului ejaculator.
            Prostata foarte dezvoltata la armasar, de culoare galben-cenusie, formeaza 2 lobi laterali
voluminosi.
            Glandele bulbo-uretrale se gasesc la nivelul arcadei ischiatice, de o parte si de alta a
uretrei, inaintea bulbului uretral. Au forma ovala, sunt acoperite de un muschi compresor (m.
bulboglandular) si se deschid in uretra prin 6-8 canale excretoare.
            Penisul este de tip musculo-cavernos, are forma cilindrica, cu o lungime variabila (50-60
cm in repaus si 80-90 cm in erectie).
            Glandul este separat de restul portiunii libere printr-un gat evident si prezinta circular o
margine proeminenta - coroana glandului.
            Corpul cavernos se insera pe ischium prin doua radacini bine detasate, acoperite
de un muschi ischio-cavernos relativ bine dezvoltat.
            Preputul este lung, cu tegument subtire, acoperit cu par fin. Tegumentul intern este bogat
in glande sebacee care secreta o smegma negricioasa.

Aparatul genital la armăsar

1. Tunica vaginală comună; 2. Muşchiul cremaster extern; 3. Tunica vaginală comună
întredeschisă; 4. Testiculul; 5. Capul epididimului; 5a. Corpul epididimului; 5b. Coada
epidididmului; 6. Cordonul spermatic; 6a. Plexul pampiniform; 7. Canalul deferent; 7a. Ampula
canalului deferent; 8. Vezicula seminală; 9. Prostata; 10. Glandele bulbo-uretrale (cu muşchiul
uretral şi acoperit de muşchiul ischio-uretral lateral); 11. Penisul; 12. lamela parietală a
prepuţului; 12a. Lamela viscerală a prepuţului; 13. Glandul penisului; 14. Muşchiul ischio-
cavernos; 15. Vezica urinară; 16. Uretra intrapelvină acoperită cu muşchiul uretral; 17. Vestigiul
canalului Muller (uterul masculului); 18. Ostium vaginal; 19. Osul ischium.
 Fig. 11 – Penisul la armăsar
1. Prepuţul; 2. lamela parietală; 3. lamela viscerală; 4. Inelul prepuţial; 5. Vârful penisului; 6.
Glandul penisului; 7. Fossa glandului; 8. procesul uretral.

d) Aparatul genital la berbec si tap

            Bursele testiculare sunt ceva mai coborate ca la taur datorita alungirii pronuntate a tecii
vaginale; scrotumul este acoperit cu lana si prezinta cranial doua mameloane mici.
            Testiculul  -la berbec este ovoid, asezat vertical intre coapse
        -la tap este ceva mai mic, cu coada epididimului mai dezvoltata.
            Glandele anexe seamana cu cele de la taur, cu exceptia prostatei. La berbec si
tap lipseste corpul prostatei.
Penisul si preputul nu prezinta diferente semnificative fata de taur, cu exceptia portiunii
libere. Glandul este bine dezvoltat, asimetric si prezinta la nivelul gatului 1 tubercul (berbec).
Uretra se prelungeste depasind glandul, formand un apendice vermiform  (mai lung la berbec).
 d) Aparat genital la iepure         
  Bursele testiculare situate in regiunea ingvinala sunt putin detasate. La aceasta specie
testiculul este alternativ exorhid. Teaca vaginala este lipsita de gat, dar inelul ingvinal este foarte
larg, permitand retragerea testiculului in cavitatea abdominala.
            Testiculul este voluminos, elipsoidal, cu extremitatea inferioara mai ingusta.
Epididimul este strans pe testicul, pe care-l acopera partial.          Canalul deferent formeaza o
dilatatie ampulara evidenta si se deschide in uretra, separat, la nivelul unei papile (nu are canal
ejaculator).

Fig. 7 – Aparatul genital la iepuroi

1. Glandul penisului; 2. Furoul; 3. Tegumentul prepuţial; 4. Glanda prepuţială; 5. Muşchiul ischio-cavernos;
6. Rădăcina corpului cavernos; 7. Glandele Cowper; 8. Prostata; 9. Veziculele seminale; 10. Ampula
canalului deferent; 11. Coada epididimului; 12. Capul epididimului; 13. Testiculul; 14. Bursa
cremasteriană.