PARTEA A IV A – GLANDA MAMARĂ

CAP. I. GLANDA MAMARĂ ŞI LACTAŢIA

1.1. CONSIDERAŢII ANATOMICE ASUPRA GLANDEI MAMARE

Glanda mamară se dezvoltă şi funcţionează sub influenţa sistemului

neuroendocrin. Pentru legăturile hormonale intime pe care le are cu aparatul genital
este considerată pe drept cuvânt o glandă anexă a aparatului genital.
Datorită influenţei favorabile a hormonilor sexuali, glanda mamară se dezvoltă
complet la femele şi rămâne doar un rudiment la mascul.
Funcţiile glandei mamare sunt reprezentate pe de o parte de asigurarea
alimentaţiei produşilor în perioada postnatală, iar pe de altă parte ca sursa de anticorpi
în timpul vieţii extrauterine timpurii a acestora (Boitor I. şi col., 1988).

1.1.1. Glanda mamară la vacă

1. Structura anatomică

Pentru descrierea morfologică vom lua ca model ugerul de vacă având în vedere
dezvoltarea şi activitatea continuă a glandei la această specie.
La vacă, glanda mamară este poziţionată în regiunea inghinală, având o formă
globuloasă şi alungită în jos. Este formată din patru sferturi (cartiere), fiecare
terminându-se cu câte un mamelon. Între cele patru sferturi există în bună măsură o
independenţă, deşi baza ugerului pare să formeze un singur organ. Pe lângă cele patru
sferturi cărora le corespunde câte un mamelon, în multe cazuri (aproximativ 50%) pot
să apară mameloane suplimentare. Dacă la baza acestor mameloane suplimentare
există ţesut glandular, poartă denumirea de polimastie, iar dacă sunt lipsite de ţesut
secretor – politelie (Hurley W.L., 2005).
Greutatea ugerului variază în funcţie de vârstă, stadiul lactaţiei, cantitatea de
lapte din uger şi ereditar. Astfel, un uger gol se încadrează între 12 – 30 kg, având o
capacitate medie de 35 kg lapte. Greutatea şi capacitatea ugerului creşte odată cu
vârsta până la 6 ani, cele mai remarcabile creşteri înregistrându-se între prima şi a doua
lactaţie.
De remarcat este faptul că sferturile posterioare reprezintă 55 – 60% din
greutatea ugerului asigurând totodată 55 – 60% din producţia totală de lapte.
Învelişul extern, este reprezentat de piele fină, acoperită cu peri fini, baza
mamelei fiind bogată în glande sebacee şi sudoripare. Pielea formează o serie de cute
ce sunt mult mai evidenţiate la nivelul sferturilor posterioare. La vacile bune
producătoare de lapte, la nivelul învelişului extern sau imediat sub acesta se observă
trunchiuri venoase mari care conferă glandei mamare un aspect special.
La nivelul mameloanelor, pielea se deosebeşte de cea de pe restul glandei, fiind
mai îngroşată datorită abundenţei stratului epidermic, fiind în acelaşi timp lipsită de peri,
cu rare glande sebacee şi sudoripare.
Glanda mamară se ataşează intim la peretele abdominal inferior prin intermediul
a trei ligamente suspensoare din care unul este median (ligamentul suspensor median)
având origine în tunica abdominală, iar două sunt laterale (ligamentele suspensoare
laterale) cu provenienţă din tendonul prepubian.
Ligamentul suspensor median este constituit cu preponderenţă din fibre elastice
şi mai puţin ţesut conjunctiv fibros, fapt ce-i oferă posibilitatea măririi în volum în
momentul umplerii cu lapte (Schams D. şi col., 2003) (fig. 1).
Ligamentele suspensoare laterale sunt structuri în care primează colagenul în
defavoarea elastinei, ceea ce îi asigură rezistenţa necesară susţinerii glandei.
Stroma glandei, este formată pe de o parte din travee fibro-conjunctive care se
desprind de pe faţa profundă a capsulei fibroelastice şi care împarte parenchimul în lobi
şi lobuli şi ţesut adipos (fig. 2).
 Stroma glandei este traversată de numeroase vase de sânge (arteriale şi
venoase), vase limfatice, ramuri şi plexuri nervoase perivasculare.
Într-o glandă mamară în plină activitate, stroma reprezintă 20 – 25% din volumul
total, rolul ei fiind acela de a facilita circulaţia şi inervaţia, cu repercusiuni pozitive
asupra protecţiei şi rezistenţei la infecţii.

2. Parenchimul glandular (ţesutul secretor)

Unitatea morfo-funcţională a glandei este reprezentată de acinii glandulari

constituiţi din celule epiteliale secretorii dispuse monostratificat pe membrana bazală
sferoidală.
Mai mulţi acini mamari (150 – 220) formează un lobul, iar mai mulţi lobuli dau
naştere unui lob. Conturul lobulilor este delimitat de septumuri interlobulare, iar cel al
lobilor de cele interlobare. Aceste unităţi morfo-funcţionale sunt străbătute de structuri
vasculare şi colectoare ale laptelui (fig. 3).
Culoarea parenchimului glandular într-o glandă funcţională este gălbui – cenuşiu
(Turker H.A., 2002).

3. Căile de excreţie ale glandei mamare

Acinii glandulari sunt structuri saciforme în care se sintetizează şi se secretă

laptele. Eliminarea produselor de excreţie a acinilor se realizează prin următoarele căi
de excreţie (ducte de transport) (Boitor I. şi col., 1988):
- canalele intralobulare – proprii acinului;
- canalele interlobulare – asigură golirea lobulilor;
- canalele intralobare – asigură golirea lobilor;
- canalele interlobare – se anastomozează şi formează canalele galactofore;
- canalele galactofore – se deschid în unghi ascuţit şi în număr de 5 – 20 în
sinusul galactofor (cisterna laptelui);
 - sinusul galactofor sau cisterna laptelui este plasată deasupra mamelonului, în
partea inferioară a fiecărei cartier, constituindu-se într-un adevărat rezervor a cărui
capacitate variază de la 100 – 400 cm3 (fig. 4).
Sinusul galactofor se continuă cu sinusul mamelonar (cisterna mamelonară),
care este de altfel un diverticul al acestuia, având însă o capacitate mai redusă de circa
50 cm3. Mucoasa sinusului galactofor formează numeroase pliuri longitudinale şi
transversale, care realizează la nivelul trecerii spre sinusul mamelonar inelul cricoid
numit şi faldul anular (Accorsi P.A. şi col., 2002).
La rândul său, mucoasa sinusului mamelonar realizează la nivelul trecerii spre
canalul papilar 4 – 8 pliuri longitudinale numite rozeta Furstenbergs, cu rol în
împiedicarea eliminării laptelui chiar şi atunci când cantitatea acumulată este mare. Pe
lângă rolul mecanic, rozeta Furstenbergs este implicată în mecanismul de apărare
locală (Boitor I. şi col., 1988).
Sinusul mamelonar se continuă cu canalul papilar situat în partea inferioară a
mamelonului fiind de 5 – 13 mm lungime. Lumenul canalului devine pliat şi se usucă
între mulsori, constituind bariera defensivă a sfertului. Canalul devine dilatat în timpul
mulsului (8,6 mm lungime şi 1,2 mm diametru), perioada de timp necesară dispariţiei
dilatării putând ajunge la 2 – 4 ore în funcţie de reluarea tonusului fibrelor musculare
netede dispuse longitudinal şi circular.
Protecţia canalului papilar în perioada dintre mulsori este asigurată de keratina
locală constituită din celulele epiteliale descuamate, acizi graşi şi proteine cationice.
Această substanţă prin acizii graşi are efect bactericid şi bacteriostatic, iar prin
proteinele cationice asigură legarea şi uneori liza bacteriilor gram pozitive, conferind
rezistenţă la infecţiile intramamare (Hurley W.L., 2005).
Canalul papilar se deschide la exterior prin intermediul orificiul papilar a cărui
închidere este asigurată de un sfincter deosebit de puternic realizat de către fibrele
musculare netede.

Vascularizaţia şi inervaţia glandei mamare

 Vascularizaţia glandei mamare este asigurată de arterele, venele şi limfaticele
corespunzătoare fiecărei jumătăţi, cu rol în asigurarea continuă a substanţelor nutritive necesare
sintetizării laptelui [De Laval, 2005; Millys V. şi col., 1995].
În 24 de ore, prin ugerul unei vaci cu o producţie de 20 l lapte se înregistrează un debit
sanguin de circa 10.000 l sânge ceea ce înseamnă că pentru producerea unui litru de lapte, glanda
mamară are nevoie de circa 500 litri sânge (datele din literatura indica variaţii între 200 şi 1000
litri sânge, media fiind de 670 litri sânge pentru un litru de lapte).
În plus, sângele transportă spre glanda mamară hormonii care asigură atât dezvoltarea cât
şi regenerarea celulelor secretorii.
Dispunerea glandei mamare în regiunea ingvinală la vacă, oaie, capră şi iapă permite
prezentarea aceluiaşi model de vascularizaţie la aceste specii [Allen J.C., 1990].

1. Sistemul arterial

În ceea ce priveşte sistemul arterial, considerăm oportună reamintirea faptului că, sângele
părăseşte cordul şi se îndreaptă spre abdomen prin intermediul aortei abdominale. Atunci când
ajunge în aria pelvină, vasele de sânge poartă denumirea de artere iliace comune care se divid în
arterele iliace externe şi arterele iliace interne [Hurley W.L., 2001].
Artera iliacă externă devine artera femurală, iar o ramură a arterei femurale formează
artera prepubiană din care se va ramifica artera abdominală posterioară şi artera pudendă externă.
Artera pudendă externă părăseşte cavitatea abdominală trecând prin inelul ingvinal spre
glanda mamară. Sistemul arterial mamar este reprezentat de cele două artere mamare
corespunzătoare fiecărei jumătăţi ale ugerului, care provin din cele două artere pudende externe
[Schalm O.W. şi col., 1971; Arthur G. şi col., 1989].
În drumul lor spre glanda mamară, artera mamară formează o flexură sigmoidă care
permite extensia ugerului atunci când se umple cu lapte şi coboară. După pătrunderea în glandă,
artera mamară emite o ramificaţie pentru ganglionul retromamar şi se ramifică în artera
abdominală subcutanată, artera mamară anterioară şi artera mamară posterioară [Groza I. şi col.,
2006].
 Artera mamară anterioară va asigura vascularizaţia sfertului anterior iar artera mamară
posterioară a celui posterior. Artera subcutanată abdominală deserveşte partea ventrală a
abdomenului şi baza ugerului fără să vascularizeze ţesutul secretor.
Artera mamară anterioară se ramifică în artera bazilară (bazală) cranială şi artera
bazilară caudală de la care pornesc un număr mare de ramificaţii care se răspândesc în spaţiile
interlobulare, terminându-se prin reţele capilare în jurul acinilor secretori.
Din artera mamară anterioară mai porneşte o ramificaţie care formează artera sinusului
galactofor care va realiza un plex în jurul acestui sinus. Din acest plex pornesc ramificaţii care
pătrund în peretele mamelonului constituindu-se în plexul mamelonar [Damian A., 2001](fig. 7).

Fig. nr. 7- Distribuţia vaselor sanguine la nivelul glandei mamare

[Winter P., 2008]
1- a. mamară cd., 2- v. mamară cd., 3- v. Mamară cr., 4- a. mamară
cr., 5- v. subcutanată abdominală, 6- a. papilară, 7- ring venos
Furstenberg, 8- plex venos papilar, 9- vena papilară.

Acelaşi model de vascularizaţie arterială îl urmează artera mamară posterioară pentru

sfertul posterior (Fig. 8).
2. Sistemul venos

Sistemul venos este mult mai dezvoltat, astfel încât pe lângă venele satelite arterelor
există o serie de trunchiuri venoase suplimentare dispuse atât la suprafaţa cât şi în profunzimea
glandei (fig. 9). Capilarele venoase se reunesc în 2 reţele vasculare, o reţea superficială sau
subcutanată, mai bine dezvoltată la nivelul mameloanelor şi care se varsă în vena mamară
anterioară şi o reţea profundă care porneşte din jurul acinilor şi canalelor excretoare, se varsă în
vase de calibru din ce în ce mai mari şi converg spre baza ugerului unde se anastomozează cu
reţeaua celeilalte jumătăţi formând centura venoasă perimamară [Hurley W.L., 1989; Turker H.
A., 2002].
Rolul acestei centuri este acele de a asigura mişcarea liberă a sângelui venos astfel încât
acesta să se poată întoarce la cord indiferent dacă vena abdominală subcutanată este blocată sau
nu.
Refularea sângelui venos din glandă se realizează prin intermediul a şase vene, câte trei
de fiecare parte a ugerului:
 vena subcutanată abdominală;
 vena pudendă externă;
 vena perineală
Vena subcutanată abdominală este o ramificaţie a venei mamare de 1-2,5 cm diametru, care
părăseşte ugerul la nivelul marginii anterioare îndreptându-se spre cartilajul xifoid. Intră în
abdomen şi se uneşte cu vena toracică internă care se varsă în vena cavă cranială (anterioară).
Vena pudendă externă formează flexura sigmoidă sub canalul ingvinal, divizându-se apoi în vena
mamară anterioară şi vena mamară posterioară care urmează modelul arterelor mamare descrise
la capitolul aferent. Din vena pudendă externă, sângele trece în vena iliacă externă, apoi în vena
cavă posterioară [caudală] ajungând astfel în atriul drept.
Vena mamară perineală părăseşte glanda caudal (drenează o parte din sferturile caudale),
mergând antiparalel cu artera perineală, având diametrul de 0,5 cm. Această venă asigură
transportul a cel puţin 10% din sângele ce părăseşte glanda.
Contrar sistemului arterial, între sistemul venos aparţinând celor două jumătăţi ale
glandei mamare se stabilesc numeroase anastomoze (fig. 8).
 Fig.nr. 8 – Diagrama vascularizaţiei arteriale şi venoase a
ugerului de vacă [ Winter P., 2008]
1. Artera şi vena perineală; 2. Vena mamară caudală; 3. Vena mamară cranială; 4. Artera
mamară caudală; 5. Plexul sinusului galactofor; 6. Artera şi vena pudentă externă; 7.
Vena epigastrică caudală; 8. Artera mamară cranială; 9. Vena subcutanată abdominală;
10. Vena epigastrică cranială; 11. Vena toracică internă; 12. Diafragma; 13. Vena cavă
cranială; 14. Trunchiul brahiocefalic; 15. Vena cavă caudală; 16. Aorta; 17. Trunchiul
pudendă epigastric; 18. Artera şi vena pudentă internă.

3. Inervaţia glandei mamare

Inervaţia ugerului este asigurată de ramuri nervoase somatice şi vegetative (simpatice)

(fig. 9). Inervaţia somatică este reprezentată de fibre senzitive provenite din trei perechi de nervi
lombari şi o pereche de nervi sacrali [Gorewit R.C. şi col.,1985; Bogdan L. M., 2001].
Filetele nervoase lombare (componente ale nervului ilio-ingvinal) străbat canalul ingvinal
şi apoi se distribuie la nivelul epiteliului cutanat din zonele anterioare şi laterale ale ugerului
precum şi la nivelul mamelonului.
Filetele nervoase sacrale (componente ale nervului perineal) inervează pielea feţei
posterioare a ugerului. Inervaţia vegetativă este reprezentată de filete simpatice (provenite din
simpaticul lombar), care însoţesc nervul ilio-ingvinal şi se repatizează vaselor sangvine mamare,
musculaturii netede a canalelor galactofore şi ţesutului conjunctiv mamar. Pâna în prezent nu a
fost încă descrisă inervaţia vegetativă parasimpatică a glandei mamare.
 Acinii (celulele secretoare şi celulele mioepiteliale) nu sunt inervaţi, ei fiind controlaţi
prin influenţe hormonale.

Fig. nr. 9- Distribuţia vaselor limfatice şi filetelor nervoase la nivel mamar [Winter P.,
2008]
1- ramura superficială a n. genito-femuralis, 2- ramura genitală a n. genito-femuralis, 3-
ganglion limfatic profund, 4- ganglion limfatic superficial.

4. Sistemul limfatic
Sistemul limfatic este compus din vase limfatice şi ganglioni limfatici. Reţeaua limfatică
este constituită din capilare asemănătoare celor sangvine de care se deosebesc printr-o
permeabilitate mai crescută, rezistenţă de pasaj mai scăzută şi prin lipsa membranei bazale. Prin
această reţea, circulă limfa preluată de la nivelul spaţiilor periacinoase care este condusă spre
ganglionii limfatici şi de aici spre circulaţia venoasă. Unidirecţionalitatea transportului limfei
este asigurată de prezenţa valvelor de la nivelul vaselor limfatice.
Limfa este un lichid clar, slab colorat, ca are o compoziţie similară cu a plasmei sangvine
singura diferenţă constând din lipsa celulelor roşii şi cantitatea de proteine care este înjumătăţită.
Viteza de circulaţie a limfei este de 1300ml/oră, 31 kg./zi, pentru o vacă aflată în lactaţie.
În general, 1,6 unităţi de limfă părăsesc ugerul pentru fiecare unitate de lapte produs [Wilde C. J.
şi col., 1990; Bogdan L. M. şi col., 2009].
Filtrarea limfei este realizată de cei doi ganglioni retromamari, situaţi în regiunea
perineală, în partea postero-superioară a sferturilor posterioare, câte unul pentru fiecare jumătate.
 Rolul vaselor limfatice este acela de a transporta atât limfă cât şi unele componente
absorbite din intestin (lipide). Transportul limfei este asigurat de:
 diferenţele de presiune cauzate de respiraţie;
 presiunea capilarelor sanguine;
 contractura musculară.
Ganglionii retromamari se drenează spre ganglionii iliaci mediani care sunt palpabili prin
examen transrectal, la vacile cu mamită, în unghiul format între iliaca circumflexă profundă şi
arterele iliace externe.
 1.1.2. Glanda mamară la oaie şi capră

Glanda mamară este formată din două mamele independente. Pielea este
bogată în glande sebacee şi sudoripare. Mameloanele sunt scurte, de formă conică,
fiind prevăzute cu un singur canal papilar ce se deschide printr-un orificiul papilar.
Sfincterul orificiului papilar este slab dezvoltat, fapt pentru care închiderea mamelonului
este asigurată de ţesut elastic care este bine reprezentat (fig. 9).
La capră, mameloanele sunt foarte dezvoltate şi au forma unei cupe. Pielea este
bogată în glande sebacee şi sudoripare emanând un miros specific. Mameloanele sunt
lungi, cupeliforme, deţin un canal papilar şi un orificiu papilar (Susan Schoenian, 2005)
(fig. 10).

1.1.3. Glanda mamară la scroafă

Glanda mamară la scroafă este formată din mai multe mamele (8 – 14) dispuse
în perechi, asimetrice, de o parte şi de alta a liniei albe în regiunea toraco-abdominală
(2 perechi inghinale, 3 perechi abdominale, 2 perechi toracice). Mameloanele sunt
lipsite de păr şi glande sebacee, fiind străbătute de 2 – 3 canale papilare care se
deschid în două sinusuri mamelonare ce se extind în glandă devenind cisterna
galactoforă (fig. 11).

Sindromul metrită-mamită-agalaxie (MMA)

A fost descris pentru prima dată în 1966 la scroafă de către Moore şi col. Din
punct de vedere clinic se constată o hipertrofie a mamelei, însoţită de hipo- sau
agalaxie. Apar scurgeri muco-purulente vaginale, iar la examenul necropsic se constată
un edem pronunţat al peretelui uterin.
Etiologie: Mycoplasma hyogenitalium, diferită antigenic de celelalte specii de
micoplasme. Un procent important din purceii proveniţi de la scroafele ce prezintă acest
sindrom sunt neviabili.
Diagnosticul se face pe baza examenului clinic completat cu examenul de
laborator, care vizează izolarea agentului etiologic din secreţiile patologice.
Prognostic vital favorabil, economic grav datorită pierderilor cauzate de
mortalitatea crescută în rândul purceilor născuţi de scroafele afectate de acest sindrom.
Tratament – cele mai bune rezultate se obţin prin asocierea unor antibiotice cum
ar fi tetraciclina şi tylanul sau a sulfamidelor, asociate cu produse ocitocice cu efect
semiretard (Depotocin).

1.1.4. Glanda mamară la iapă

Glanda mamară la iapă este aşezată în regiunea inghinală fiind formată din două
mamele separate de un septum. Are formă sferică şi este acoperită cu piele
pigmentată, bogată în glande sebacee şi sudoripare. Mameloanele sunt canalizate prin
intermediul a două canale papilare ce intră separat în câte un sinus mamelonar. Sinusul
galactofor al unui mamelon este format din două sinusuri mamelonare deschise în
unghi ascuţit (Kainer R.A., 1993) (fig. 12).

1.1.5. Glanda mamară la căţea şi pisică

Glanda mamară la căţea şi pisică este constituită din zece mamele (frecvent 4 –
6) dispuse pereche după modelul: 2 perechi toracice, 2 perechi abdominale, 1 pereche
inghinală. Fiecare mamelon este traversat de 8 – 22 canale papilare, sinusul
mamelonar şi lobulii glandei fiind localizaţi deasupra fiecărui canal papilar (Pamela A.
Davol, 2000).
 1.2. CONSIDERAŢII HISTOLOGICE ASUPRA GLANDEI MAMARE

a) Acinul glandular, unitatea morfofuncţională de bază a glandei mamare este

delimitat de o membrană bazală de natură conjunctivă. La faţa internă a membranei
bazale sunt dispuse celulele mioepiteliale ce conţin miofibrile şi sunt dispuse în formă
de coş, precum şi celule glandulare propriu-zise a căror formă diferă după faza de
reproducţie (fig. 13). La înţărcare epiteliul are formă prismatică până la cubică. În timpul
lactaţiei, celulele sunt voluminoase cu 1-2 nuclei, la polul apical, cu enclave grăsoase şi
substanţe albuminoide. După golirea acinilor de conţinut, celulele devin cubice sau
plate. Secreţia este de tip holomezocrin şi se realizează prin decapitarea celulelor,
eliminarea unei părţi din citoplasmă şi a unuia sau a doi nuclei (fig. 14). Celulele
epiteliale secretorii de la nivelul acinilor sunt sincronizate în activitatea de sinteză.
Astfel, în unii acini, celulele sunt pline cu picături lipidice şi vezicule secretorii, pe când
în alţi acini acestea sunt golite. Imunoglobulinele, trec barierele celulei secretorii,
rămânând nemodificate structural. Sunt preluate de veziculele endocitice (de transport)
şi sunt transportate spre partea apicală a celulei unde fuzionează cu suprafaţa internă a
membranei apicale şi sunt descărcate în lumenul acinului (Boitor I. şi col., 1984; Hurley
W.L., 2002).
b) Canalele intralobulare şi cele interlobulare au o structură asemănătoare
acinului, cu un epiteliu cilindric sub care se găseşte un strat de celule netede, dispuse
pe o membrană conjunctivală.
c) Canalele galactofore sunt căptuşite la interior cu un epiteliu cilindric
bistratificat, iar la exterior două straturi musculare, unul longitudinal şi cel de al doilea
circular. Mucoasa sinusului galactofor (cisterna laptelui) este de asemenea căptuşită cu
un epiteliu cilindric pluristratificat (Hafez & Hafez, 2000).

1.3. CONSIDERAŢII CLINICE ASUPRA GLANDEI MAMARE

Aprecierea integrităţii morfo-funcţionale a glandei mamare se realizează prin

examenul clinic sau complementar, care trebuie completate cu cel de laborator, ori
de câte ori se suspicionează instalarea unei stări patologice. Datele obţinute prin
examenul fizic şi funcţional vor fi coroborate cu cele anatomice referitoare la starea
sanitară a efectivului sub aspectul bolilor ugerului, precum şi a altor boli, sistemul de
mulgere şi de întreţinere a animalelor, activităţii fiziologice, data apariţiei primelor
simptome dacă este cazul, evoluţia lor până în momentul prezentării la examinare,
legătura afecţiunii cu fătarea sau puerperium etc.

1.3.1. Examenul clinic

Pentru examenul clinic a glandei mamare la animale sunt folosite următoarele

metode: inspecţia, palpaţia, biopuncţia, proba mulgerii şi examenul laptelui, roengen,
ecografia.
1. Inspecţia glandei mamare
Prin inspecţia ugerului din spatele şi din lateralul animalului, se apreciază modul
de prindere, simetria şi dezvoltarea ugerului, anomalii de conformaţie, precum şi
prezenţa eventualelor deformări. Ugerul este mărit în volum înainte şi după parturiţie, în
caz de edem mamar sau mamite. Asimetria congenitală între sferturi se observă în
cazul aşa numitului „uger de capră”, iar prezenţa unui mamelon redus în volum şi fără
parenchim este caracteristică aplaziei congenitale. Frecvent se întâlnesc mameloane
suplimentare cu sau fără parenchim (polimastie, politelie). Asimetrii patologice pot fi
datorate chiştilor, hematoamelor, abceselor sau datorită unor infecţii specifice
(tuberculoza, botriomicoza etc.). La examenul prin inspecţie ne mai interesează
culoarea pielii. Înroşirea ei se observă în preajma fătării şi în eritemul solar; în cazul
mamitei gangrenoase pielea sfertului afectat are o culoare albastră – violacee cu
apariţia unei zone de demarcaţie violacee faţă de ţesutul sănătos. Tot la inspecţia pielii
ugerului mai pot fi observate: plăgi de diferite mărimi sau localizări, fistule sau erupţii
(papule, pustule, noduli, vezicule, cruste, cicatrici, necroze, crevase) etc. (Hurly W.L.,
1989).
2. Palpaţia glandei mamare
Palpaţia glandei mamare se face pe animalul în staţiune patrupodală,
examinatorul fiind aşezat pe partea animalului pe care se face în mod obişnuit
mulgerea. La început se apreciază cu ajutorul dosului palmei temperatura feţei interne
şi externe a fiecărui sfert în parte şi comparativ între ele. Sensibilitatea, consistenţa,
precum şi existenţa diferitelor formaţiuni din profunzimea ţesutului mamar se apreciază
prin palpaţia bimanuală, prinzând fiecare cartier între palme şi deplasându-se în jos de
la peretele abdominal spre baza mamelonului. În timpul palpaţiei se execută uşoare
compresiuni cu degetele ambelor mâini. Cu această ocazie se apreciază pielea ugerului
care trebuie să fie fină, elastică şi uşor mobilă, precum şi parenchimul care are o
consistenţă buretoasă elastică. În cazul unor procese patologice, prin palpare se
constată prezenţa unei sensibilităţi crescute, consistenţă cărnoasă, densă sau prezenţa
în intimitatea ţesutului mamar a unor formaţiuni uneori dure, alteori fluctuante, de formă
regulată sau neregulată şi de mărime variabilă. Palparea mameloanelor se face prin
prinderea lor între degetul mare şi arătător, care sunt deplasate de la bază spre vârf. Se
apreciază sensibilitatea, consistenţa, prezenţa unor formaţiuni dure, tonusul sfincterului
mamar precum şi permeabilitatea canalului papilar. Ganglionii retromamari se palpează
bimanual, la marginea superioară a sferturilor posterioare. Ei sunt greu decelabili în
mod normal datorită dispunerii lor şi a formei discoidale, turtite. În cazul instalării unor
procese inflamatorii ei se măresc în volum şi devin uşor palpabili, dureroşi şi induraţi
(Boitor I., Muntean M, Groza I. şi col., 1985).

1.3.2. Biopuncţia

Biopsia glandei mamare se efectuează în vederea obţinerii unei porţiuni de ţesut

care va fi supusă analizelor de laborator (histologie, biochimie) (Riebold T.W. şi col.,
1982).
Tehnică de lucru (la vacă): cu o oră înaintea intervenţiei se administrează
intramuscular 0,25 mg/kg Flunixin meglumine. Coada se contenţionează pe partea
opusă intervenţiei, legând-o de gâtul animalului şi efectuează toaleta locală. De
asemenea, se face o uşoară sedare a femelei prin administrarea a 0,025 mg/kg xilazină
şi o anestezie locală utilizând 1-5 ml lidocaină 2%.
Utilizând instrumentar sterilizat se trece la efectuarea unei incizii la nivelul pielii,
în zona dorită, în direcţie dorso-ventrală, pe o lungime de 2-3 cm. Se introduce acul de
biopsie până la locul dorit, de unde se recoltează o porţiune mică de ţesut. Se face
sutura pielii cu material neresorbabil (Dougherty R.W., 1981).
La 12 şi 24 ore post-operator se administrează intramuscular 0,25 mg/kg Flunixin
meglumine, iar sfertul afectat va fi muls la 2, 6 şi 12 ore după intervenţie, după care se
revine la programul normal de muls. De asemenea se recomandă administrarea unui
antibiotic retard, cu spectru larg de acţiune. Animalele vor fi monitorizate atent în
vederea observării eventualelor semne de disconfort (congestie, edemaţiere,
hemoragie, scăderea apetitului, etc.). Punctele de sutură de la nivelul pielii se ridică
după 10-14 zile şi se respectă timpul de aşteptare pentru darea în consum a laptelui, în
funcţie de medicaţia utilizată (Simon Turner A. şi col., 1982).

1.3.3. Proba mulsului şi examenul de laborator al laptelui

Recoltarea probelor de lapte se face la mulsul de dimineaţă, glanda mamară fiind

în prealabil spălată şi dezinfectată. La o primă vedere, proba mulsului se face relativ
simplu, îndepărtarea primelor jeturi din fiecare mamelon, apoi pe rând se mulg câţiva
mililitri de lapte în podul palmei. Palma trebuie să fie curată, fără resturi de substanţe,
acizi şi baze. În timpul examenului să beneficiem de condiţii de lumină, când se pot face
aprecieri organoleptice ale conţinutului astfel muls (Răpuntean G. şi col., 2005).
Alteori pentru recoltare se utilizează eprubete sterile, separat pentru fiecare sfert,
când de asemenea primele jeturi de lapte se îndepărtează. Imediat după recoltare
laptele se examinează din punct de vedere organoleptic, în privinţa culorii, vâscozităţii,
mirosului, gustului, prezenţa sau absenţa unor elemente străine cum sunt coaguli sau
flocoanele de sânge, puroi, fibrină, etc.

a) Examenul organoleptic al laptelui

1. Culoarea laptelui normal este albă – mată. Culoarea galbenă se datorează

alimentaţiei bogate în nutreţuri verzi şi morcovi, icterului, piroplasmozei, diferitelor
medicamente (derivaţi noridici) sau microorganismelor (sarcina luteea, sarcina flavina,
bacterium flavum). Culoarea roşiatică este datorată prezenţei sângelui în urma
traumatismelor ugerului, intoxicaţii, administrării de fenotiazină sau prezenţa unor
microorganisme (Sarcina rubra, Microccocus cerasius, Micrococcus roseus, drojdii roşii,
etc.). Culoarea albăstruie se întâlneşte la laptele sărac în grăsime sau se datorează
unor plante (coada calului) sau microorganismelor (Pseudomonas cyanogenes), etc.
2. Mirosul laptelui sănătos lipseşte; se modifică în cazul consumului unor plante
ca anasonul, chimenul, (consumate de animale), fie furajelor alterate, apei nepotabile
sau prezenţei unor bacterii (Alcaligenes fecalis şi Escherichia coli) care imprimă laptelui
miros de grajd.
3. Gustul laptelui normal este uşor dulce; devine amar în urma furajării vacilor cu
unele plante ca lupinul sau după administrarea de aloe, ihtizin în timpul estrului sau în
perioada înţărcării, sărat în mamitele incipiente şi rânced în cazul administrării turtelor
alterate.
4. Consistenţa laptelui poate fi vâscoasă, (imediat după fătare, sau la înţărcare
sau în boli ca antraxul, febra aftoasă), muco – filantă (în urma infecţiilor produse de
E.coli şi Aerobacter, Streptococcus cremoris etc.) Laptele spumos se întâlneşte la
vacile furajate în exces cu cartofi, în gestaţie avansată sau ca o consecinţă a acţiunii
unor microorganisme ca Aerobacter, E.coli precum şi în mamite. Laptele nisipos se
datorează sărurilor de calciu ce se depun pe calculii lactici, iar flocoanele rezultate în
urma coagulării cazeinei sunt caracteristice mamitelor incipiente. Laptele muls din
sferturile afectate este bogat în flocoane, puroi, coaguli de fibrină, elemente ce pot fi
evidenţiate la filtrarea laptelui prin tifon, care le reţine.
Pentru diagnosticul precoce al mamitelor cât şi pentru aplicarea unei conduite
terapeutice cât mai eficace este necesar ca examenul organoleptic să fie în mod
obligatoriu completat cu examenul de laborator care urmăreşte aspecte biochimice,
citologice şi bacteriologice.
Examenele de laborator se efectuează de obicei când examenul organoleptic al
laptelui furnizează motive sau de câte ori suspicionăm modificări ale laptelui indiferent
care este cauza acestora. În practică însă, aceste metode preced de multe ori
examenul organoleptic al laptelui, în special când sunt suspiciuni privind evoluţia unor
mamite subclinice (Quarrie L.H. şi col., 1996).
 b) Examenul citologic a laptelui urmăreşte determinarea numărul de celule din
lapte cât şi raportul dintre mononucleare şi granulocite neutrofile care în mod normal nu
trebuie să depăşească 1,4 – 0,5 (sub 0,5 înseamnă mastită). Testele utilizate pentru
depistarea celulelor somatice în lapte includ: California Somatic Cell Count şi Electronic
Somatic Cell Counting (Julie L., 2001).
California Marstitis Test şi Wisconsin Mastitis Test depistează formarea unui gel
atunci când ADN-ul celulelor somatice reacţionează cu un detergent. Reacţia se
produce pe o padelă (lopăţică) sau într-un tub, fiind măsurată în milimetri. Rezultatele
testelor sunt considerate ca şi estimări aproximative ale numărului de celule somatice
din lapte în vederea identificării infecţiilor subclinice ale glandei mamare. Numărarea
celulelor somatice poate fi realizată din tancul de colectare (pentru indicarea nivelului
mamitelor în turmă) sau individual (pentru depistarea vacilor cu mamite subclinice).
Numărul de celule somatice într-o glandă mamară sănătoasă nu trebuie să depăşească
valori de 200.000 – 300.000 celule/ml lapte pentru examenele individuale şi valori de
750.000 celule/ml pentru examenele din tancul de stocare (Oliver S.P. şi col., 1989).

c) Proba sedimentului (proba leucocitară Trommsdorff) ne poate da indicaţii

în ceea ce priveşte afecţiunile glandei mamare. Ea constă în centrifugarea a 15 ml lapte
timp de 5 minute într-o eprubetă conică şi gradată. Proba este pozitivă dacă sedimentul
depăşeşte 3 diviziuni şi are o culoare galben – murdară (Anderson K.L., 1993).

d) Aprecierea valorii pH-ului (normal este de 6,55), oferă indicaţii preţioase în

special la diagnosticul precoce al mamitelor. În acest scop se folosesc indicatori ca:
alizarolul, purpura de bromcrezol, hidratul de sodiu, albastru de bromtimol, apa
oxigenată, albastru de metilen, etc. Pentru uzul curent se utilizează fişele „Albrom”
(Boitor I. şi col., 1986).
1. Fişele „Albrom” sunt de fabricaţie românească. Aceste fişe sunt confecţionate
din hârtie de filtru, având depuse la colţuri patru picături de bromtimol. Se depun câte 2
– 3 picături de lapte din fiecare sfert pe pata uscată de bromtimol corespunzătoare.
Dacă sfertul este sănătos, culoarea petei nu se modifică. În cazul unei mamite, în
funcţie de gravitatea ei, culoarea petei se modifică de la slab verzui până la albastru –
verzui. Din păcate aceste fişe se găsesc din ce în ce mai greu.
2. Proba Whiteside, constă din depunerea pe o lamă de sticlă a două picături de
NaOH/n/l şi alături 5 picături de lapte. Cu o baghetă de sticlă se omogenizează
picăturile de lapte cu cele de NaOH. În cazul unei mamite incipiente pe lamă apare o
masă de grunji. Intensitatea reacţiei se notează cu –, ++, +++, ++++. Prin adăugarea de
detergenţi anionici se formează precipitate tipice, după gradul afectării (Boitor I. şi col.,
1988).
3. Testul rapid „Bernburg”, serveşte la diagnosticul precoce al mamitelor. În acest
scop se folosesc 4 cupe din material plastic în care se recoltează câte 2 ml din fiecare
sfert, la care se adaugă câte 2 ml reactiv (sulfonat de alchilaril 2 g, purpur de
bromocrezol 0,01 g, apă distilată 100g). Se omogenizează conţinutul fiecărei cupe şi se
apreciază după aceea culoarea amestecului. Culoarea roşie intensă corespunde unui
pH alcalin, iar culoarea galbenă celui acid (fig. 15).
Reacţia se apreciază şi după modificările de consistenţă ale laptelui:
- reacţie negativă - laptele fluid, omogen;
- reacţie dubioasă - uşoară modificare de consistenţă cu apariţia de smocuri sau
fulgi;
- reacţia pozitivă - modificarea evidentă a consistenţei cu apariţia de smocuri;
- reacţia intens pozitivă - consistenţă asemănătoare unui gel.
4. Proba cu R. Mastitest (produs de I.C.V.B. Pasteur Bucureşti) , permite
depistarea indirectă a infecţiilor glandei mamare la vaci. În acest scop se foloseşte o
placă din material plastic cu 4 compartimente circulare. În fiecare compartiment
corespunzător unui sfert al ugerului se recoltează din primele jeturi 2 ml lapte peste
care se adaugă o cantitate egală din soluţia de R. Mastitest (fig. 16, 17). Prin mişcări de
balansare a plăcii se omogenizează amestecul. După 1 – 2 minute se citeşte şi se
notează rezultatul, interpretarea fiind următoarea:
- negativ (–) amestecul rămâne omogen şi fluid;
- dubios (±) în amestec apar filamente şi flocoane;
- pozitiv (+) amestecul devine uşor consistent şi cu flocoane, fluiditate scăzută;
 - intens pozitivă (++) amestecul devine foarte consistent cu aspect de gel care nu
se scurge prin înclinare (fig. 18).
Testul nu are valoare de diagnostic cu aproximativ 10 zile înainte de intrarea în
repaus mamar şi după fătare, deoarece în aceste perioade numărul de celule somatice
din lapte este fiziologic crescut (Boitor I. şi col., 1988).

e) Aprecierea conductibilităţii electrice a laptelui. Conductibilitatea electrică a

laptelui creşte în cazul laptelui mastitic datorită concentraţiilor crescute de Na + şi Cl– şi
declinul ionilor de K+ şi lactozei (Guterback W.A. şi col., 1993).

f) Determinarea N-acetil--D-glucosaminidazei (Na-Gasa). Na-Gasa este o

enzimă lizozomală a cărei concentraţie creşte în cazul prezenţei mastitelor. Unele
provin din leucocitele infiltrative tisulare, dar majoritatea lor provin din celulele epiteliale,
ca răspuns la prezenţa leucocitelor. Prin urmare, activitatea Na-Gaselor în lapte, este
puternic corelată cu concentraţia de leucocite (cu numărul de celule). Analiza pentru
determinarea N-acetil--D-glucosaminidazei este o metodă enzimatică ce foloseşte
substrate fluorescente. Astfel nivelul fluorescenţei generate este corelat cu numărul de
celule somatice şi cu gradul inflamaţiei.

g) Metode imunologice de diagnostic:

1. Testul imunoenzimatic (ELISA). Acest test pune în evidenţă un antigen sau un
anticorp. Complexul antigen – anticorp format este relevat printr-o reacţie enzimatică de
culoare, cantitativ măsurabilă. Depistarea anticorpilor (Ig G) se poate realiza din lapte
integral sau lactoser. Studiul antigenelor se realizează obişnuit pe lapte integral prin
metoda sandwich sau de inhibare a competiţiei (Morin D.E. şi col., 2001).
2. Testul inelar. Principiul metodei constă în fixarea Ig A şi Ig M (secretate ca
răspuns local la infecţie) pe suprafaţa globulelor lipidice şi evidenţierea lor sub forma
unui inel de culoare.
3. Testul cu latex. Prin acest test antigenele sau anticorpii sunt fixaţi pe bile de
latex de 0,008 – 0,01 mm diametru. Punerea în contact a acestor bile cu laptele ce
conţine anticorpi sau antigene corespunzătoare determină în timp de câteva secunde o
aglutinare vizibilă cu ochiul liber.
4. Hibridarea moleculară pe sondă. Acest test constă în constituie identificarea
unei fracţiuni a genomului bacterian cu ajutorul unei sonde după fragmentarea ADN-ului
sau ARN-ului complementar acestei fracţiuni. Sonda este marcată cu un izotop
radioactiv (sondă caldă) sau cu o enzimă (sonda rece). Reacţia este înregistrată pe un
film fotografic sau printr-o reacţie enzimatică de culoare.

h) Examenul microscopic se face pe frotiuri de lapte integral sau din

sedimentul rămas după centrifugare. Lamele pe care s-au făcut frotiurile se usucă, apoi
se degresează un minut cu xilol, se fixează în alcool de 90 o şi se colorează cu albastru
de metilen fenicat sau Giemsa (Barry W. şi col., 1996).
Examenul bacteriologic se face conform tehnicilor cunoscute.

i) Determinarea unor fermenţi din lapte poate să ne dea relaţii referitoare la

evoluţia proceselor inflamatorii de la nivelul glandei mamare. Astfel catalaza şi
reductaza cresc în lapte proporţional cu evoluţia procesului inflamator.
1. Determinarea catalazei se bazează pe proprietatea acestui ferment de a
descompune apa oxigenată în oxigen şi apă. Pentru determinare, se pune într-o
eprubetă gradată obişnuită 15 ml lapte. Eprubeta se închide etanş cu un dop de cauciuc
prin care se trece un tub se sticlă suficient de lung ca să ajungă la fundul eprubetei.
Peste lapte se adaugă 5 ml apă oxigenată 1%, după care eprubeta se pune într-o baie
de apă 22 – 30oC. Oxigenul pus în libertate de către catalaza din lapte se ridică la
partea superioară a eprubetei sub formă de bule mici şi presează laptele care iese afară
din eprubetă prin tubul de sticlă. Reacţia se citeşte după diviziunile cu care scade
nivelul laptelui, care arată atât cantitatea de oxigen eliberată, cât şi cantitatea de
catalază. Laptele normal eliberează într-o oră 0,7 – 3,0 ml oxigen. Dacă proba de lapte
degajă mai mult de 3 ml oxigen, proba este pozitivă. Laptele colostral în mod normal
conţine o cantitate mărită de catalază (Boitor I. şi col., 1988).
2. Determinarea reductazei din lapte. Reductaza este un ferment produs de
bacteriile din lapte şi evidenţierea ei ne ajută la stabilirea diagnosticului în mamite.
Tehnica de evidenţiere a reductazei se bazează pe capacitatea acestei enzime de a
colora albastrul de metilen. În acest scop într-o eprubetă se pun 20 ml lapte, peste care
se toarnă 1 ml soluţie apoasă de albastru de metilen (50 g substanţă se dizolvă în 95 ml
alcool rectificat, iar din această soluţie se iau 5 ml la care de adaugă 95 ml apă
distilată). Eprubeta se închide cu un dop de cauciuc (sau cu un strat de ulei) şi se pune
la o baie marină la 38o – 40oC. Dacă albastrul de metilen se decolorează în 20 minute
sau mai puţin, se consideră că laptele conţine peste 20 milioane bacterii/ml. Dacă
decolorarea se face în 20 minute – 2 ore, laptele conţine 4 – 20 milioane, iar în cazul că
aceasta se produce după 5 ½ ore, laptele conţine 500.000 germeni/ml, ceea ce
corespunde laptelui normal (Allen J.C., 1990).

j) Determinarea pigmenţilor sangvini (hemosiderina, hematina) este

considerată de unii autori ca probă revelatoare în diagnosticul mamitelor, deoarece în
aceste afecţiuni, în urmă tulburărilor circulatorii se produce o distrugere masivă a
eritrocitelor. Pentru punerea în evidenţă a pigmenţilor sangvini se utilizează probe ca
cea cu piramidon, gudron, guaiacolat, benzidină, fenolftaleină.

1.3.4. Examene complementare asupra glandei mamare

a) Roentgenografia
Examinarea radiologică a glandei mamare reprezintă o tehnică de diagnostic
mai rar utilizată în medicina veterinară, cu aplicaţii mult mai largi în medicina omului,
unde poartă denumirea de mamografie (Formston, 1982).
Supravegherea radiografică a glandei mamare este utilă în cazul diagnosticului
densificărilor mamare de profunzime, datorate prezenţei tumorilor sau hiperplaziilor, fie
ele lobulare sau fibro-epiteliale (Razin V.M., 1985).
b) Ecografia
Ultrasonografia bidimensională este utilizată pe scară largă în medicina
veterinară, având multiple aplicaţii clinice. Examinarea glandei mamare şi în special a
mamelonului, prezintă o importanţă deosebită la speciile cu producţii mari de lapte
(bovine), la care asigurarea sănătăţii glandei mamare reprezintă baza asigurării unei
producţii economice de lapte.
 Ecografia permite localizarea şi demarcarea stenozelor mamelonare şi a altor
anomalii ale mamelonului. De asemenea, prezintă o importanţă crescută în
monitorizarea procesului de vindecare după îndepărtarea chirurgicală a ţesutului
proliferativ (Franz S. şi col., 2004).
Prin utilizarea unui echipament adecvat (sondă lineară cu frecvenţa de 8,5 MHz)
şi a unor tehnici specifice (scanare orizontală şi verticală) devine posibilă identificarea
diferitelor structuri anatomice ale glandei mamare. Pentru a obţine imaginea
parenchimului glandular, a sinusului galactofor şi a delimitării dintre sinusul galactofor şi
sinusul mamelonar, sonda trebuie plasată direct pe pielea glandei mamare. Pentru
examinarea sinusului mamelonar, respectiv a canalului papilar, mamelonul se scufundă
într-un recipient umplut cu apă, iar sonda se aplică pe peretele acestui vas ( Riccabona
şi col., 1996).
În situaţii fiziologice, parenchimul glandular apare omogen şi hiperecogen,
conţinând alveole anecogene. Delimitarea dintre sinusul galactofor şi sinusul
mamelonar este marcată de faldurile anulare (cricoide). Sinusul galactofor are un
aspect anecogen, ca şi lumenul sinusului mamelonar, chiar şi atunci când este plin cu
lapte. Dacă laptele nu este prezent în sinusul mamelonar, lumenul acestuia nu poate fi
decelat. Trecerea dinspre sinusul mamelonar şi canalul papilar (rozeta Furstenberg)
este omogenă şi hiperecogenă. Canalul papilar apare ca o structură hipoecogenă greu
de demarcat (Vangroenweghet F. şi col., 2006).
 Fig. 1 – Secţiune transversală a porţiunii Fig. 2 – Stroma glandei mamare
craniale şi caudale a ugerului
1. Ligamentul lateral; 2. Pielea mamelonului; (http://classes.aces.uiuc.edu/AnSci308/Mamstructure/
3. Parenchimul mamar; 4. Aparatul suspensor; histology_2.html)
5. Ggl. Retromamari; 6. Ligamentul median;
7. Sinusul galactofor; 8. Sinusul mamelonar;
9. Ţesutul conjunctiv elastic;
10. Peretele abdominal;
11. Musculatura peretelui abdominal
(http://137.222.110.150/calnet)

Fig. 3 – Aspectul parechimului şi a căilor Fig. 4 – Căile de conducere

de conducere a laptelui a laptelui
(http://classes.aces.uiuc.edu/AnSci308/Mamstructure/ 1. Acin glandular şi canal intralobular de
histology_2.html)
excreţie; 2. Canal interlobular; 3. Canal
intralobular; 4. Canal interlobar; 5. Canal
 galactofor; 6. Sinus galactofor; 7. Faldul cricoid;
8. Sinus mamelonar; 9. Rozeta Furstenberg’s şi
canalul papilar; 10. Orificiul papilar
(http://137.222.110.150/ calnet/mammary1/page3.htm)

Fig. 5 – Reprezentarea schematică a Fig. 6 – Poziţionarea sistemului venos

vascularizaţiei arteriale care drenează glanda mamară
a glandei mamare la vacă
1. Inelul ingvinal; 2. Artera pudentă 1. Vena cavă cranială; 2. Vena toracică
externă; 3. Flexura signoidă; 4. interioară; 3. Vena cavă caudală; 4. Vena
Ramificaţia posterioară pentru ggl. subcutanată abdominală; 5. Vena pudentă
Retromamar; 5. Artera mamară; 6. Artera externă; 6. Vena perineală; 7. Venele tributare
mamară anterioară; 7. Artera mamară paranchimului
posterioară; 8. Artera bazilară cranială; 9. (http://137.222.110.150/ calnet/mammary1/page3.htm)
Artera bazilară caudală; 10. Artera
sinusului galactofor (plex galactofor şi
plexul mamelonar); 11. Artera pudentă
internă; 12. Artera perineală caudală
(http://137.222.110.150/calnet/mammary1/page3.htm)
 Fig. 7 – Diagrama vascularizaţiei arteriale şi venoase a ugerului de vacă
1. Artera şi vena perineală; 2. Vena mamară caudală; 3. Vena mamară cranială; 4. Artera
mamară caudală; 5. Plexul sinusului galactofor; 6. Artera şi vena pudentă externă; 7.
Vena epigastrică caudală; 8. Artera mamară cranială; 9. Vena subcutanată abdominală;
10. Vena epigastrică cranială; 11. Vena toracică internă; 12. Diafragma; 13. Vena cavă
cranială; 14. Trunchiul brahiocefalic; 15. Vena cavă caudală; 16. Aorta; 17. Trunchiul
pudendă epigastric; 18. Artera şi vena pudentă internă (http://137.222.110.150/
calnet/mammary1/page3.htm)

Fig. 8 – Inervaţia glandei mamare Fig. 9 – Glanda mamară la oaie

1. Nervul iliohipogastric; (http://137.222.110.150/calnet/abdpel12/page1.htm)
2. Nervul ilioinghinal;
3. Nervul Genitofemural;
4. Nervul pudend;
5. Ramura mamară a nervului pudend
(http://137.222.110.150/calnet)

Fig. 10 – Glanda mamară la capră Fig. 11 – Glanda mamară la scroafă

(http://137.222.110.150/calnet/abdpel12/page1.htm) (http://137.222.110.150/calnet/abdpel12/page1.htm)
 Fig. 12 – Glanda mamară la iapă Fig. 13 – Histologia ţesutului mamar
(http://137.222.110.150/calnet/abdpel12/page1.htm)
1. Celule mioepiteliale; 2. Capilare de sânge; 3.
Lumenul acinar; 4. Canal intralobular; 5. Celule
epiteliale secretorii
(http://animsci.agrenv.mcgill.ca/courses/460/topics/3/text.pdf)

Fig. 14 – Model de secreţie a laptelui

A. Modelul merocrin de secreţie - 1. celule secretoare intacte;
(oaie, vacă) 2. vezicule secretorii
B.Modelul apocrin de secreţie - 1. globule lipidice;
(capră) 2. celule secretoare cu membrană apicală pierdută
(http://www.delaval.com/Dairy_Knowledge/EfficientMilking/Milking_Technology.htm)
Fig. 15 – Testul rapid „Bernburg” (original) Fig. 16 – Recoltarea laptelui în vederea
probei cu R Mastitest (original)

Fig. 17 – Soluţie R Mastitest (original) Fig. 18 – Rezultat intens pozitiv la proba cu R

Mastitest (original)

Fig. 19 – Vacă cu edem mamar Fig. 20 – Vacă care prezintă plagă la

(original)
nivelul glandei mamare (original)
Fig. 21 – Vacă care prezintă crevase la nivelul Fig. 22 – Vacă care prezintă fisuri
mameloanelor (original) la nivelul mamelonului (original)

Fig. 23 – Vacă care prezintă lactoree Fig. 24 – Vacă care prezintă

(original) papilomatoză mamară externă (original)
 Fig. 25 – Vacă cu mamită Fig. 26 – Vacă cu mamită purulentă
seroasă (original) (original)

Fig. 27 – Vacă cu mamită stafilococică Fig. 28 – Vacă cu mamită colibacilară

(original) (original)

Fig. 29 – Produse utilizate în tratamentul mamitelor (originale)