V ăzul

Din punct de vedere anatomic, ochiul este format din trei

straturi. Această structură complexă face posibilă
identificarea cu mare precizie a lumii înconjurătoare.
Stratul exterior al ochiului include cornea, cât şi o zonă
numită albul ochiului (sclerotica), o structură fibroasă,
tare, care protejează zonele mai delicate din interiorul
ochiului. Stratul din mijloc include vasele de sânge şi muşchii
care mişca cristalinul. Acesta are rolul de a focaliza lumina în
profunzimea globului ocular, pe cel de al treilea strat numit
retină. Retina conţine peste 125 de milioane de fotoreceptori
şi neuroni aferenţi acestora. Axonii unei anumite părţi din
neuroni formează nervul optic, care are rolul de a transporta
impulsurile utilizate de creier în formarea imaginii. Foarte
sensibili la lumină, fotoreceptorii sunt constituiţi din celule cu
conuri excitabile de lumină foarte puternică şi celulele cu
bastonaşe sensibile la lumina de intensitate mai mică. Ambele
tipuri de fotoreceptori conţin fotopigmenţi, proteine care
absorb diferitele lungimi de undă sau culori ale luminii şi
care, în cele din urma, fac posibilă vederea.r.4r.

Focalizarea imaginii
Modificări rapide în forma şi poziţia cristalinului (¹ lentilaº ochiului) pot
focaliza cu mare precizie stimuli vizuali pe retina. Cristalinul este
înconjurat de un muşchi cilindric, de care se ataşează cu ajutorul unor
ligamente. Daca lumina este focalizată iniţial în spatele retinei, muşchiul
se contractă în aşa fel încât cristalinul se curbează spre exterior iar punctul
focal se deplasează mai în faţă. Dacă lumina este focalizată prea în faţă,
muşchiul se relaxează, iar punctul focal se deplasează mai în spate. Aceste
ajustări sunt cunoscute sub numele de acomodare vizuală. Irisul
Fibrele musculare netede, prezente în iris, radiază spre exterior într-un model
care este unic fiecarei persoane. Acest aspect face ca irisul să constituie un mod
de identificareindividuală, iar scanarea irisului sa fie folosită în anumite sisteme
Vederea la distanţă de securitate.

Cristalin aplatizat

c ur
urBB ura corneei
Razele luminoase care intră în ochi ating suprafaţa curbă a corneei în unghiuri diferite. În
timp ce trec prin cornee, traiectoria lor se modifică, iar mai apoi converg spre partea din
spate a globului ocular. Aceste schimbări de traiectorie fac ca razele de lumina să stimuleze
fotoreceptorii într-un model care inversează partea dreaptă cu partea stângă, prezentând
relativ răsturnat sursa de radiaţii. În urma procesării semnalului de către creier aceste
poziţii sunt corectate.

Vederea de aproape

Cristalin rotunjit

Grefă de cornee
Această bucată de ţesut transparent a fost crescută în laborator, folosind celule recoltate
dintr-o cornee umană. Ţesutul poate fi folosit pentru a înlocui o cornee deteriorată.

208
 simţurile: Văzul

Nervul optic Anatomia ochiului

Muşchiul ochiului
Vase de sânge Ochiul uman are aproximativ 2,5 cm în
diametru. Lacrimile umezesc corneea, în
timp ce o umoare fluidă şi apoasă
lubrifiază ambele feţe ale cristalinului. În
spatele cristalinului se află corpul vitros
sau umoarea sticloasă.

Retina

Sclerotica

Corneea

Canalul lui Schlemm

Mucoasa
conjunctivă

Cristalinul (lentila) Pupila Irisul

209
 p rocesarea Vizuală
Văzul este un proces complex care necesită existenţa unor
reacţii biochimice care transformă lumina în impulsuri
nervoase. Procesul începe în celulele cu conuri şi bastonaşe,
unde fotopigmenţii interceptează lumina focalizată de
cristalin pe retină. Energia transportată de lumină
reconfigurează temporar aceste proteine colorate, rezultând astfel
noi forme. Modificări dispar rapid, dar nu înainte ca neuronii
aflaţi în apropierea fotoreceptorilor să le preia. Semnalele vizuale
generate converg spre o aglomerare de neuroni, denumiţi celule
ganglionare. Celulele ganglionare realizează o procesare complexă
a semnalelor generate de fotoreceptori. În cele din urmă, ele
trimit impulsurile nervoase rezultate de-a lungul axonilor care
confluează, formând nervul optic. Semnalele ajung prima data în
cortexul vizual primar, dar foarte repede sunt trimise către
centrul asociativ, unde datele vizuale brute sunt procesate pentru
a forma percepţia noastră referitoare la o anumită imagine. r.3r.

Pigmenţii vizuali
Fără pigmenţii vizuali din conuri şi bastonaşe, ochiul uman nu ar avea
posibilitatea de a transmite impulsuri nervoase de-a lungul nervului optic.
Fiecare con conţine unul dintre cei trei pigmenţi sensibili la una dintre
culorile primare: albastru, verde şi roşu aprins; în timp ce bastonaşele conţin
pigmentul rodopsină care absoarbe lungimea de undă albastră-verde, specifică
unui ambient mai întunecat. Molecula de rodopsină este o combinaţie între
proteinele de opsină şi cis-retinal, un compus format din vitamina A.
Consumarea unei cantităţi insuficiente de vitamina A poate cauza o diminuare
a văzului persoanei respective, mai ales pe timp de noapte.

ca ziua
şi noaptea
Rodopsina din bastonaşe răspunde
atunci când o cantitate redusă de
lumină ajunge la ochi, prin urmare
bastonaşele sunt cruciale în cazul
vederii nocturne. Împreună, cei trei
pigmenţi din conuri sunt responsabili
pentru vederea ageră, completă din
timpul zilei. Diferitele lungimi de
undă ale luminii influenţează la un
moment dat percepţia noastră asupra
Refracţia luminii fenomenelor vizuale. Obiectele văzute
Razele de lumina se refractă sau se curbează, atunci când trec din aer în apa. Aşa se noaptea, atunci când pigmenţii din
explică de ce braţul uni înotator apare distorsionat, ca în fotografia de mai sus. conuri sunt inactivi apar întotdeauna
Lumina care pătrunde în interiorul ochiului plin cu fluid este îndreptată spre un
un pic neclare faţă de cum sunt văzute
punct focal situat în spatele retinei.
la lumina zilei.

210
 simţurile: procesarea Vizuală

Bastonaşe şi conuri
În această imagine a retinei umane, filamentele de bastonaşe apar albe, iar
mănunchiurile de conuri apar în galben pal. Structurile roşii, rotunde, reprezintă
celule cu bastonaşe, conuri şi neuroni.

Conexiunea
celulelor nervoase

Lumina

Conuri

Bastonaşe

Retina

Nervul
optic
Impulsuri
spre creier

Spectrul luminii
Curcubeul apare ca urmare a trecerii luminii prin picăturile de apă aflate într-o
atmosferă umedă. Picăturile se comportă similar unor prisme care refractă diferitele
lungimi de undă ale luminii sub diferite unghiuri, rezultând o bandă colorată.

211
 i luziile optice
Chiar şi organisme simple precum viermii sunt capabile să
detecteze lumina, dar văzul omului este un simţ sofisticat,
cu ajutorul căruia se poate determina forma şi poziţia
stimulilor vizuali, cum ar fi luminozitatea, mişcarea şi
distanţa faţă de privitor. Această versatilitate a văzului
este determinată de variatele straturi ale retinei, unde
fotoreceptorii trimit semnale către diferitele grupuri de neuroni
emiţători de impulsuri. Fiecare grup este conceput să răspundă
specific, la o categorie dată de stimuli: puncte de lumină având
un contur întunecat, linii drepte, în mişcarea sau având alte
atribute. Iluziile optice sunt rezultatul încercării creierului de a
selecţiona stimuli şi a-i atribui unor categorii preprogramate
confuzi sau neobişnuiţi; de a face ca anumiţi stimuli să se
potrivească anumitor modele, pe care creierul le întâlneşte în
mod obişnuit. Deşi iluziile optice pot fi văzute ca o procesare
defectuoasă a informaţiilor, în realitate acestea oferă o imagine
asupra capabilităţii creierului de a interpreta de-a lungul vieţii
un şir de stimuli vizuali neprevăzuţi.r.2-3r.
Clasificare
Modelul vizual prestabilit al creierului include categorii cuprinzătoare, cum ar fi
¹ umbreº, ¹ muchii ascuţiteº, ¹ linii obliceº. Multe iluzii optice uimitoare exploatează
procese neurologice adaptate la încadrarea fenomenelor vizuale într-una dintre aceste
grupe. Procesarea neuronală nivelează orice diferenţă de mărime, sesizată între
formele care sunt aproape una de cealaltă, cum sunt cercurile din interiorul unui
pătrat.

d iagnosticarea iluziilor optice

Unele iluzii îşi fac apariţia ca urmare a unor boli sau afecţiuni. Migrenele şi anumite
forme de epilepsie au în comun o serie de simptome, incluzând şi fenomene vizuale,
denumite comun aură. Caracteristicile acestor halucinaţii îi permit medicului să facă o
distincţie între cele două afecţiuni. Impulsurile nervoase care iau naştere în momentul în
care migrenele se instalează declanşează un model de imagini negre şi albe, în zig-zag care
pot dura până la 20 de minute. De obicei, halucinaţiile declanşate de epilepsie sunt cercuri
multicolore şi durează doar un minut sau două.

Micropsia şi macropsia
Sindromul Alice in Tara Minunilor constă în incapacitatea de a descifra mărimea
reală a unor obiecte, totul părând a fi extrem de mic. În cazul macropsiei se întâmplă
exact contrariul, obiectele apar mult mai mari decât sunt în realitate. Ambele
afecţiuni sunt asociate cu tumorile pe creier, migrene şi în cazuri rare, cu epilepsia.

212
 Simţurile: Iluziile optice

Suprapunerea câmpurilor Suprapunerea câmpurilor vizuale

vizuale
Lumina este inversată în
momentul în care trece prin
lentile, deci semnalul de la
câmpul vizual din dreapta
este detectat de partea
stângă a retinei si
vice‑versa. Cele doua Ochiul sting Ochiul drept
câmpuri vizuale se
suprapun aproape în
totalitate. Sigurul „unghi
mort” este o suprafaţa
mică, acoperită de nas.

Nervul optic

Chiasma optică

Impulsul nervos

Cortexul optic stâng Cortexul optic drept

Ce vezi?
Se dă imaginea de mai jos şi două interpretări posibile: un potir sau
două feţe văzute din profil. Creierul poate comuta între aceste două
imagini. Dedesubt, dreptunghiurile contrastante produc semnale
vizuale de intensităţi diferite. Liniile dintre ele sunt paralele, dar efortul
creierului de a interpreta contrastele le face să apară în zig‑zag.

Trucul oglinzii
Trucul oglinzii seamănă cu iluzia optică. Oglinda amplasată în unghi drept
faţă de axa longitudinală a corpului face ca o singură jumătate a corpului să
fie percepută ca întreg corpul.

213
 a uzul
Urechile detectează undele sonore şi le transformă în
impulsuri nervoase, pe care le transmit mai departe
creierului. Partea exterioară a urechii, pavilionul
auricular, recepţionează undele sonore şi le
direcţionează spre urechea medie, unde lanţul de
oscioare amplifică energia undelor şi o canalizează
până în lichidul din urechea interioară. Undele crează un
efect ritmic care constituie efectiv forţa din spatele auzului.
În mica cohlee sub formă de melc, undele dau naştere unor
vibraţii în membrana care presează asupra receptorilor
mecanici ai urechii, celule care au structuri asemănătoare
perişorilor, denumite celule ciliate. Pe măsură ce vibraţiile
se îndreaptă spre celulele ciliate, perişorii produc serii de
impulsuri nervoase care se deplasează spre creier prin
intermediul nervului cohlear. Atunci când presiunea Nervul
încetează, perişorii se ridică, iar impulsurile nervoase se cohlear

opresc. Deşi lichidul care vibrează declanşează în mod

direct semnalele auditive, vibraţiile urmăresc semnalele Organul Corti

undelor sonore originale, astfel că persoana percepe sunetele Senzorii urechii

aşa cum sunt ele produse în aer. Cohleea spiralată conţine senzorii auditivi ai urechii,
rânduri de celule dotate cu perişori, cuprinse într-o
r.3r. membrană subţire numită organul Corti.

i n F ecţia urechii interioare

Pentru a echilibra schimbările de presiune a aerului, aerul pătrunde sau iese din urechea
medie ± de obicei cu o ¹ pocniturăº ± prin trompa lui Eustachio, care comunică cu
faringele. Presiunea care nu a fost eliberată din cauza unui blocaj se poate dovedi foarte
dureroasă şi poate provoca chiar afecţiuni ale urechii. Microbii din nas sau din gât pot
urca prin trompa lui Eustachio spre urechea mijlocie. Infecţia care rezultă se numeşte otită
şi reprezintă cea mai frecventă boală care afectează copiii, manifestându-se prin dureri de
ureche şi secreţii lichide sau purulente.

Celulele ciliate
Cele 16 000 de celule ale cohleei, dotate cu perişori, conţin fiecare aprox. 100 de
celule ciliate, prevăzute cu stereocili care protuberează din ele. Când undele de
presiune, care circulă în lichidul cohlear, împing o membrană către stereocite, ele
stimulează declanşarea impulsurilor nervoase.

214
 simţurile: auzul

Undele sonore
Auzul este rezultatul unui efect biologic de domino. Atunci când îţi loveşti
palmele una de alta, aerul dintre ele formează unde sonore. Cu o viteză în aer la
305 metri pe secundă, undele dau naştere forţei care face ca lichidul din urechea
interioară să vibreze. Aceste vibraţii declanşează unde de presiune care curbează
perişorii celulelor senzitive ale urechii interne. Frecvenţa unui sunet reflectă
numărul de unde care au fost produse într-un anumit interval de timp. Cu cât
undele sunt generate mai rapid, cu atât tonul este mai înalt.

Sistemul de transfer al sunetului

Cele mai mici oase ale corpului sunt ciocănelul (malleus), nicovala (incus)
şi scăriţa (stapes). Când undele sonore provoacă vibraţia timpanului,
ciocănelul începe să vibreze la aceeaşi frecvenţă. Mişcarea sa este
transferată apoi nicovalei, scăriţei, iar în final ferestrei ovale, creând
unde de presiune în fluidul cohleal.
Pavilionul
urechii

Canale
semicirculare

Scăriţa
Membrana
Cohleea
timpanului

Ciocănaşul
Muşchiul
tensor al
timpanului Trompa lui Eustachio

Canalul urechii externe

Vena jugulară internă

Lobul
urechii

215