1.

METODICA PREDĂRII ECONOMIEI CA OBIECT DE STUDIU

a. Obiectul şi conţinutul Metodicii predării economiei

Obiectul şi conţinutul Metodicii predării economiei

 Cercetarea pedagogică - are ca obiect - procesul de învăţământ.

 - didactică este partea care studiază problemele pe care le ridică proiectarea, organizarea şi metodologia
procesului de învăţământ.

 metodica predării reprezintă teoria predării – învăţării unui anumit obiect de învăţământ

 studiază modul de aplicare al principiilor didactice, prin utilizarea metodelor şi procedeelor corespunzătoare
transmiterii şi însuşirii unei anumite discipline şcolare.

 Metodica predării Economiei prezintă caracteristici proprii determinate de conţinutul metodologic şi

particularităţile sistemului noţional al Economiei.

 - Obiectul Metodicii predării Economiei îl constituie studiul:

 principiilor didactice,

 al metodelor

 şi procedeelor didactice,

 al formelor de organizare a învăţământului elaborate de didactica generală şi utilizate în scopul sporirii

eficienţei procesului de predare – învăţare a Economiei.

 Metodica predării Economiei se ocupă cu:

 studierea sarcinilor specifice ale predării Economiei;

 studierea din punct de vedere psihopedagogic a particularităţilor procesului de însuşire a cunoştinţelor

economice;

 elaborarea:

 programelor de predare;

 a metodelor orientative şi aplicative de predare a fiecărei teme înscrise în programă;

 a metodelor de evaluare a gradului de atingere a obiectivelor instructiv-educative.

 Ca disciplină de studiu, Economia face parte din categoria disciplinelor socio-umane.

 În conformitate cu Curriculumul Naţional, devenit operant în România începând din anul 1998-1999,
Economia se integrează în aria curriculară de aprofundare (clasa a X-a, clasa a XI-a).

 La profilele teoretic (umanist şi realist), informatic, tehnic, artistic etc. Economia se studiază în clasa a XI-
a;
  La profilul economic în clasa a X-a şi a XI-a.

 Numărul de ore afectat disciplinei este diferit în funcţie de profilul liceului (două - trei ore pe săptămână
pentru profilul economic, respectiv o oră pe săptămână pentru celelalte profile).

1.2. Importanţa pregătirii metodice a profesorului de economie

 Competenţa:

 este rezultatul acumulării culturii profesionale, stăpânirii disciplinei de învăţământ

predate;

 competenţa profesorului este rezultatul pregătirii psiho-pedagogice şi metodice; al

achiziţionării cunoştinţelor, tehnicilor de lucru, deprinderilor solicitate de desfăşurarea
practică a activităţii instructiv-educative.

 competenţa este legată de cultura generală a profesorului, de trăsăturile sale de

personalitate şi de caracter, atitudinea morală etc.

 Pregătirea pentru exercitarea profesiei vizează, deci, două laturi complemetare:

 dobândirea de competenţe de specialitate,

 dobândirea de competenţe psihopedagogice şi metodice- care permit rezolvarea problemelor de

planificare, organizare, proiectare, evaluare a procesului instructiv-educativ.

 - Pregătirea profesorului de Economie cuprinde două etape:

 formarea iniţială – studii universitare de specialitate şi Seminarul Pedagogic (pregătirea psiho-pedagogică,

metodică, practica pedagogică);

 formarea continuă – proces de perfecţionare profesională permanentă realizată prin activităţi metodico-
ştiinţifice şi psiho-pedagogice (simpozioane ştiinţifice, sesiuni de comunicări ştiinţifice, programe de
perfecţionare, definitivarea în învăţământ, obţinerea gradelor didactice etc.)

2. Aplicarea principiilor didactice în PROCESUL DE predare - ÎNVăţARE A Economiei

2.1. Particularităţi ale sistemului noţional al Economiei

 Explicarea comportamentului uman în economie creează dificultăţi speciale, determinate de

particularităţile sistemului noţional al Economiei.

 În ştiinţa economică lipseşte certitudinea şi universalitatea proprii legilor ştiinţelor naturii.

 - Este imposibilă stabilirea unui adevăr economic absolut.

 - Este necesară luarea în considerare a următoarelor principii metodologice:

 analiza comparativă,
 prezentarea de la simplu la complex,

 de la inferior la superior, prin evidenţierea legăturilor cauzale existente între fenomenele şi procesele
economice.

 În Economie se întâlnesc mai frecvent decât în majoritatea celorlalte domenii de studiu raţionamente
eronate.

 Oamenii se cred competenţi să raţioneze despre probleme economice, oricât de complexe, fără o pregătire
ştiinţifică adecvată.

 Rolul ce revine profesorului este:

 de a explica noţiunile,

 de a verifica gradul lor de însuşire corectă;

 formarea limbajului ştiinţific;

 a capacităţii elevilor de a explica noţiunile de Economie.

 Noţiunile de Economie prezintă un înalt grad de abstractizare de nivel categorial. Înţelegerea

categoriilor economice – factori de producţie, valoare, spre exemplu – necesită folosirea intensă a
operaţiilor logice.

 Practica predării Economiei evidenţiază existenţa unor dificultăţi tipice:

 folosirea unor termeni în altă accepţiune decât cea ştiinţifică (de exemplu: „capital” pentru „capital bănesc”);

 folosirea unor termeni al căror sens nu este corect înţeles (de exemplu: „dobândă” în locul „ratei dobânzii”
sau „venit” pentru „profit”);

 folosirea incorectă a unor termeni asemănători (rentă – arendă);

 învăţarea mecanică a noţiunilor determinată de tratarea abstractă a problemelor, folosirea exagerată a unor
fraze-tip, ceea ce duce la însuşirea formală a esenţei lor.

3. Aplicarea principiilor didactice în procesul de predare – învăţare a Economiei

2.2. Principiile didactice folosite în procesul de predare-învăţare a Economiei
Principiile didactice
• sunt norme generale care stau la baza proiectării, organizării şi desfăşurării activităţilor de predare-învăţare
în vederea realizării optime a obiectivelor educaţionale.
Creşterea eficienţei procesului de predare-învăţare a Economiei impune respectarea următoarelor
principii didactice:
Principiul ipotezei optimiste
Principiul accesibilităţii cunoştinţelor şi deprinderilor;
Principiul învăţării prin acţiune sau al însuşirii active şi conştiente a cunoştinţelor;
Principiul sistematizării;
Principiul intuiţiei;
Principiul însuşirii temeinice; Principiul stimulării şi dezvoltării motivaţiei pentru învăţare.
Principiul ipotezei optimiste
nu trebuie aşteptat în mod pasiv momentul apariţiei capacităţilor de asimilare - acest moment
trebuie provocat.
se consideră că orice temă poate fi predată efectiv, într-o formă intelectuală corectă, oricărui elev,
la orice vârstă.
elevii pot avea ritmuri diferite de dezvoltare intelectuală - se impune individualizarea predării-
învăţării creându-se posibilitatea ca fiecare elev să se dezvolte intelectual în ritmul său propriu.
Principiul accesibilităţii cunoştinţelor şi deprinderilor;
forma de transmitere a cunoştinţelor să corespundă vârstei elevilor, gradului de dezvoltare
intelectuală,
Se realizează prin selecţionarea şi gradarea informaţiilor ştiinţifice şi a exerciţiilor
Prin eliminarea supraîncărcării elevilor
evită apariţia posibilitatea rămânerii în urmă a unor elevi.
folosirea unui limbaj simplu, convingător:
trecerea de la uşor la greu (ex. capital fix: uzura fizică uzura morală),
de la simplu la complex (de ex. piaţa cu concurenţă perfectă –
concurenţa imperfectă),
de la cunoscut la necunoscut (de ex. piaţa - piaţa monetară, piaţa
muncii etc).
Principiul învăţării prin acţiune sau al însuşirii active şi conştiente a cunoştinţelor;
– implicarea elevilor în învăţarea prin acţiuni efective de explorare, cercetare, redescoperire.
Avantaje:
– dezvoltă capacitatea de cunoaştere, gândirea creatoare,
– stimulează dezvoltarea personalităţii elevului,
– educarea autodisciplinei, autocontrolului,
– promovează interesul pentru studiu, pentru participarea la procesul de predare-
învăţare
– stimulează motivaţia.
Cunoaşterea activă,
– implică folosirea operaţiilor logice:
analiza şi sinteza, De exemplu, după analiza factorilor de determinare a sistemului
nevoilor, profesorul sintetizează enunţând caracterul dinamic şi nelimitat al sistemului
nevoilor.
inducţia şi deducţia; De exemplu, pe calea inducţiei se descoperă că orice bun
economic este rezultatul acţiunii factorilor de producţie – munca, natura, capitalul - Se
deduce de aici existenţa în economia de piaţă a trei forme concrete de venit – salariul,
renta, profitul.
explicarea cauzală;
compararea (de ex. sistemul economie de piaţă paralel cu sistemul economiei de
comandă)
generalizarea; etc.
Principiul sistematizării;
impune organizarea internă logică a fiecărei lecţii de Economie;
 sistematizarea problemelor predate în jurul categoriilor economice de bază.
fiecare lecţie trebuie să constituie o continuare firească a celor predate anterior şi un punct de
plecare pentru cele ce urmează să se predea.
Principiul intuiţiei;
• folosirea mijloacelor de învăţare cu caracter intuitiv – grafice, scheme, tabele sintetice, planşe, filme,
literatura beletristică, excursii la obiective economice, vizite la expoziţii, târguri etc.
• urmăreşte stimularea interesului elevilor, ajutându-i să înţeleagă mai uşor problemele comunicate.
Principiul însuşirii temeinice;
exprimă necesitatea asigurării unor cunoştinţe profunde,
exclude memorarea mecanică, bazându-se pe repetarea cu caracter selectiv.
Procedeele utilizate sunt: revenirea, repetarea, utilizarea schemelor de sinteză etc.
Principiul stimulării şi dezvoltării motivaţiei pentru învăţare.
prin capacitatea profesorului de a stârni curiozitatea elevilor prin introducerea elementelor surpriză în
demersul didactic.
3 METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT FOLOSITE ÎN PROCESUL DE PREDARE-ÎNVĂŢARE A ECONOMIEI
3.1. Metoda de învăţământ – locul şi rolul ei în procesul de predare-învăţare
3.2. Principalele metode învăţământ utilizate în procesul predării-învăţării Economiei

3.1 Metoda de învăţământ – locul şi rolul ei în procesul de predare-învăţare

 Metoda de învăţământ - reprezintă o modalitate de acţiune prin care elevii, sub îndrumarea
profesorului sau în mod independent, îşi formează priceperi, deprinderi, aptitudini, atitudini.

 Metodele de învăţământ privesc:

 modul cum se transmit şi se asimilează cunoştinţele;

 formarea unor calităţi intelectuale şi morale,

 formarea unor abilităţi şi deprinderi,

 controlul dobândirii cunoştinţelor şi formării abilităţilor.

Scopul metodelor de învăţământ:

 de cunoaştere (stăpânirea metodelor de gândire);

 de instruire (asimilarea unor cunoştinţe, priceperi, deprinderi);

 formative (formarea şi perfecţionarea trăsăturilor de personalitate).

3.2 Principalele metode învăţământ utilizate în procesul predării-învăţării Economiei

Prelegerea;

Demonstraţia;

Conversaţia;
 Problematizarea;

Învăţarea prin descoperire;

Modelarea;

Algoritmizarea;

Munca în grup;

Tema de cercetare;

Studiul de caz;

Jocul de rol;

Predarea şi învăţarea sub asistenţa calculatorului

3.2.1. Prelegerea

4 expunerea cunoştinţelor, într-o anumită logică şi sistematizare prin intermediul limbajului oral.

5 Relaţia profesor-elev este direcţionată de la profesor la elev, participarea elevilor fiind redusă.

6 necesită îmbinarea cu un suport intuitiv – demonstrativ, audio-vizual etc.

Prelegerea necesită respectarea următoarelor cerinţe:

 asigurarea unui conţinut teoretic prelegerii pe baza unei documentări;

 expunerea sistematică a cunoştinţelor pe baza unui plan structurat logic;

 claritatea expunerii - a vorbi clar, coerent, convingător, însuşirea tehnicii demonstraţiei,

argumentării, a normelor gramaticale, a cerinţelor de dicţie, gestică.

Avantaje:

 furnizează suportul conceptual pentru studiul individual;

 oferă elevilor un model coerent de gândire, de abordare raţională a unei teme;

 stimulează curiozitatea elevilor;

 permite profesorului să-şi adapteze cu uşurinţă prestaţia în funcţie de temă, clasă, timp, condiţii etc.

Prelegerea este recomandată:

 Pentru prezentarea de:

 noţiuni, legi, principii, teorii, relaţii cauzale,

 analize, argumentări, confruntări;

  Lecţii cu grad ridicat de abstractizare.

3.2.2. Demonstraţia

 Prin care se prezintă, se descrie şi se explică un anumit material intuitiv sau se efectuează unele
experienţe în scopul de a asigura baza perceptivă a actului învăţării.

 facilitează înţelegerea, pe model, a legilor economice, a categoriilor economice şi transpunerea lor

în câmpul real.

Utilizarea demonstraţiei necesită respectarea unor cerinţe metodice:

mijloacele de învăţământ cu caracter intuitiv (schema, diagrama, graficul etc.) trebuie să conţină
elemente esenţiale, semnificative într-o formă simplă, accesibilă şi sugestivă;

prezentarea lor să se realizeze în acord cu dinamica proceselor economice pe care le reflectă şi să

fie subordonată procesului de abstractizare, generalizare;

participarea activă a întregii clase în timpul demonstraţiei şi prelucrării informaţiilor primite.

Utilizarea demonstraţiei:

 În lecţiile de recapitulare,

 în lecţiile de sistematizare a cunoştinţelor,

 în lecţiile de comunicare a noilor cunoştinţe

3.2.3. Conversaţia (abordarea euristică)

 pe baza întrebărilor euristice;

 a verificării şi fixării cunoştinţelor,

 pe baza întrebărilor de verificare şi recapitulare.

Conversaţia se bazează pe participarea activă a clasei, stimulează interesul, motivaţia pentru învăţare.

Cerinţe metodice:

prestabilirea minuţioasă a succesiunii logice a întrebărilor;

formularea unor întrebări corecte, clare, concise, în aşa fel încât să nu predetermine răspunsuri
superficiale, eronate, evazive, sau de tipul „da” sau „nu”;

utilizarea, în funcţie de situaţia didactică, a tipului potrivit de întrebări.

3.2.4. Problematizarea

 constă în crearea unor întrebări-problemă sau situaţii-problemă, care conduc treptat gândirea
elevului spre noi cunoştinţe şi implică o activitate internă în însuşi actul învăţării.
Etape metodice:

prezentarea situaţiei – problemă;

adunarea şi selectarea informaţiilor relevante, efectuarea raţionamentelor;

elaborarea soluţiilor posibile;

evaluarea soluţiilor, alegerea soluţiei optime, controlul veridicităţii ei;

sistematizarea şi consolidarea cunoştinţelor dobândite.

Rolul profesorului:

 de a crea situaţia-problemă,

 de a îndruma elevii spre analiza situaţiilor date şi spre elucidarea lor.

• 3.2.5. Învăţarea prin descoperire vizează punerea elevilor în situaţia de a redescoperi, de a-şi însuşi
cunoştinţele prin efort propriu.

• este un proces de „descoperire dirijată”, în care profesorul dirijează activitatea elevilor.

Etape metodice:

• prezentarea situaţiei – problemă;

• actul descoperirii (organizarea, structurarea, interpretarea datelor acumulate);

• formularea concluziilor actului descoperirii;

• punerea în aplicare a ceea ce s-a descoperit.

3.2.6. Modelarea

• Studierea fenomenelor din natură şi societate cu ajutorul modelelor ideale sau materiale;

• la baza sa stă analogia dintre model şi sistemul pe care-l reprezintă.

Etapele metodice ale modelării sunt:

elaborarea modelului;

investigarea modelului;

transferarea concluziilor de la model la original.

Clasificarea modelelor didactice:

• modele simbolice - formule logice sau matematice care stau la baza construirii unor raţionamente;

• modele figurative – reprezentări grafice, scheme.

3.2.7. Algoritmizarea

 presupune parcurgerea unei suite de operaţii într-o ordine aproximativă constantă urmărind
îndeplinirea sarcinii de instruire conform demersului proiectat de profesor în sens unic.

 Algoritmul se caracterizează prin:

 succesiunea determinată a etapelor;

 valabilitatea sa pentru un anumit tip de probleme;

 certitudinea rezolvării prin aplicarea sa a sarcinii de predare-învăţare propuse.

 Prin algoritmizare elevul îşi însuşeşte cunoştinţe prin simpla parcurgere a unei căi deja stabilite. Un
algoritm odată însuşit este supus apoi unei continue restructurări. Prin căutări proprii, elevul
simplifică algoritmul sau descoperă modalităţi de rezolvare mai subtile.

 Algoritmizarea facilitează formarea deprinderii şi apoi trecerea de la deprindere la pricepere, adică la

capacitatea de aplicare a cunoştinţelor şi deprinderilor.

Tipurile de algoritmi utilizabili în procesul predării – învăţării Economiei sunt:

 algoritmi de rezolvare a unui anumit tip de probleme: de exemplu, algoritmul de rezolvare a

problemelor cu costuri globale şi medii.

 algoritmi de recunoaştere a apartenenţei problemei la o anumită clasă de probleme implică un

sistem de reguli, raţionamente: aşezarea în pagină a datelor problemei; ce se dă, ce se cere;
recunoaşterea tipului de problemă (problemă cu costuri, cu masa monetară, cu elasticitatea cererii,
cu profit etc.), punerea în acţiune a algoritmului specific de rezolvare a tipului de problemă
identificat pe baza unei liste prestabilite de formule.

3.2.8. Munca în grup

 presupune cooperare şi activitate comună a elevilor în rezolvarea unor sarcini de instruire sub
îndrumarea profesorului care proiectează, coordonează şi îndrumă activitatea elevilor.

 valorifică avantajele muncii şcolare şi extraşcolare în grup, asigurând condiţia ca efortul comun să
fie organizat şi susţinut.

 Este o modalitate de îmbinare a învăţării individuale cu cea în grup, o măsură de atenuare a unei
individualizări exagerate.

 Folosirea muncii în grup nu presupune condiţii speciale, dar este mai uşor de aplicat în şcoala care
dispune de material didactic, cabinete, care uşurează organizarea muncii în grup.

 Eficienţă mai mare au grupele de lucru constituite din 4-6 membri.

Activitatea se desfăşoară de obicei, respectând următoarele etape:

 prezentarea şi analiza temei şi a sarcinilor de lucru;

  împărţirea sarcinilor de lucru pentru membrii grupului;

 documentarea prin cercetarea surselor informative;

 efectuarea investigaţiei propriu-zise;

 notarea rezultatelor obţinute;

 discutarea, compararea, corectarea, completarea rezultatelor în cadrul grupului;

 întocmirea referatului final şi prezentarea lui în faţa clasei;

 evaluarea rezultatelor.

Rolul profesorului constă în:

 selectarea sarcinilor didactice care se pot realiza prin intermediul muncii în grup,

 dirijarea desfăşurării activităţii,

 evaluarea activităţii desfăşurate de fiecare grup.

3.2.9. Tema de cercetare

 elevii efectuează o cercetare: un referat sau o lucrare ştiinţifică pe o temă prestabilită.

 Produsul cercetării îmbină munca de investigare ştiinţifică cu activitatea practică a elevului şi se

caracterizează prin originalitate şi utilitate practică.

 tema de cercetare se bazează pe metoda tradiţională a muncii cu cartea.

 Rolul profesorului constă în: îndrumarea elevilor pentru alegerea metodelor şi tehnicilor de lucru
adecvate,

 formarea deprinderii de a desprinde esenţialul dintr-un text economic, de a-l interpreta şi încadra în
ansamblul problematicii studiate,

 de a prezenta produsul cercetării.

Foarte importantă este precizarea, respectarea şi verificarea, condiţiilor metodologice de redactare:

 formularea cu claritatea a problemei;

 folosirea corectă a conceptelor;

 stăpânirea literaturii ştiinţifice de bază;

 inventarierea şi aprecierea critică a punctelor de vedere divergente;

 argumentarea solidă;

 prezentarea punctelor de vedere originale.

Etape metodice:

 pregătirea cazului de către profesor, stabilirea soluţiei optime;

 organizarea grupelor de elevi pentru rezolvarea cazului;

 prezentarea de către profesor a cazului;

 rezolvarea de către grupa de elevi a cazului;

 prezentarea soluţiilor propuse în grup, argumentarea lor;

 concluziile finale ale profesorului pe marginea soluţiilor propuse de elevi;

 aprecierea activităţii elevilor.

Studiul de caz contribuie:

 la formarea şi dezvoltarea unei capacităţi de examinare critică a diferitelor strategii şi variante de

soluţionare,

 favorizează capacitatea de a anticipa evoluţia evenimentelor şi de a lua decizii eficiente.

Rolul profesorului:

 va selecta situaţiile – caz,

 va dirija situaţia studiului de caz,

 va dirija dezbaterile,

 va sugera mai multe variante de soluţionare fără a anticipa sau a impune soluţia optimă, va aprecia
activitatea elevilor.

3.2.11. Jocul de rol

 Elevii sunt priviţi ca nişte „actori”, ocupanţi ai unor status-uri profesionale pentru care trebuie să-şi
formeze anumite competenţe, abilităţi, atitudini, convingeri.

 Asumându-şi anumite roluri elevii:

 se obişnuiesc treptat să aplice, în situaţii noi, cunoştinţele însuşite anterior,

 se deprind să-şi pună probleme şi să le soluţioneze,

 să adopte decizii, să evalueze rezultatele.

Etapele metodice ale pregătirii şi utilizării jocului de rol sunt:

 identificarea situaţiei care se pretează la simulare prin jocul de rol;

 modelarea situaţiei şi proiectarea scenariului;

  alegerea partenerilor şi instruirea lor relativ la specificul şi exigenţele jocului de rol;

 învăţarea individuală a rolului de fiecare participant;

 interpretarea rolurilor;

 dezbaterea cu toţi participanţii şi observatorii a modului de interpretare şi reluarea secvenţelor în

care nu s-au obţinut comportamentele aşteptate.

3.2.12. Predarea şi învăţarea sub asistenţa calculatorului

 simularea unor situaţii, ca de exemplu, organizarea şi conducerea unei firme într-un mediu
concurenţial.

 În această situaţie programul ar trebui să conţină:

 informaţii despre firmă,

 poziţia sa pe piaţă,

 situaţia concurenţilor, raportului cerere – ofertă – preţ de echilibru – cantitate de echilibru etc.

 să ofere posibilitatea elevilor de a lua decizii şi a observa efectele acestor decizii asupra pieţei şi a
firmei.

Predarea–învăţarea sub asistenţa calculatorului facilitează:

 explicarea şi studierea unor fenomene complexe,

 formarea unor abilităţi tehnice specifice,

 verificarea cunoştinţelor şi abilităţilor elevilor în condiţii de obiectivitate şi cu costuri de timp

reduse.

 Calculatorul permite, stocarea, prelucrarea şi reactualizarea informaţiilor privind prestaţiile

individuale şi de grup ale elevilor.

Cap. 4 Mijloace de învăţământ utilizate în procesul predării-învăţării Economiei

 Mijloacele de învăţământ - ansamblu de instrumente folosite pentru creşterea eficienţei procesului

de predare - învăţare şi realizarea obiectivelor.

 Mijloacele tehnice de învăţământ - ansamblu de procedee mecanice, optice, electrice şi electronice

de înregistrare, păstrare şi transmitere a informaţiei.

Clasificarea mijloacelor tehnice de învăţământ :

 mijloace tehnice vizuale:

 diascopul–pentru proiectarea diapozitivelor şi diafilmelor;

  aspectomatul–proiector automat pentru proiectarea diapozitivelor;

 retroproiectorul – pentru proiecţia imaginilor- scheme, desene, texte, fişe de lucru, lucrări –de pe
suport transparent.

 proiectorul – pentru filme didactice de 8 mm şi 16 mm.

Clasificarea mijloacelor tehnice de învăţământ :

 mijloace tehnice audio:

– casetofon;

– magnetofon;

– radio etc.

 mijloace tehnice audio-vizuale:

– camera de luat vederi;

– instalaţia video – pentru înregistrarea şi redarea pe monitorul TV a unor filme didactice;

– computer multi-media;

– video-proiector multi-media etc.

Funcţiile mijloacelor de învăţământ :

 funcţia informativ – demonstrativă – servesc la transmiterea informaţiilor şi oferă un suport intuitiv

comunicării orale;

 funcţia formativă – pun în acţiune structurile cognitive, operaţiile gândirii, imaginaţia şi creativitatea
elevilor; contribuie la formarea priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice;

 funcţia evaluativă – sprijină procesul de verificare şi evaluare a activităţii elevilor;

 funcţia stimulativă - stimulează curiozitatea, atenţia, interesul, iniţiativa, motivaţia pentru învăţare a
elevilor;

 funcţia de şcolarizare substituitivă – permit substituirea relaţiei elev-profesor cu relaţia elev-mijloace

de învăţământ;

 funcţia ergonomică – permit raţionalizarea eforturilor profesorilor şi elevilor în timpul activităţilor

didactice;

 funcţia estetică – facilitează înţelegerea şi aprecierea frumosului etc.

Eficienţa mijloacelor tehnice de învăţământ depinde de o serie de condiţii:

 transmiterea unor informaţii noi, precum şi în formarea unor aptitudini şi deprinderi intelectuale.
  materialele prezentate nu sunt simple materiale intuitive, ele îndeplinindu-şi funcţia didactică numai
dacă sunt utilizate efectiv.

 pregătirea profesorului şi nivelul la care el stăpâneşte materialul ce urmează a fi utilizat.

 pregătirea elevilor pentru a utiliza în activitatea lor suporturile audio-vizuale.

 focalizarea atenţiei elevilor asupra aspectelor esenţiale ale conţinuturilor transmise,

 pregătirea clasei în vederea perceperii mesajului audio-vizual: reactualizarea a ceea ce este

cunoscut deja despre subiectul tratat; precizarea ideii fundamentale pe care o propune mesajul;

 utilizarea unui mijloc tehnic de învăţământ se justifică numai în condiţiile în care activitatea
respectivă nu poate fi realizată eficient pe căi mai simple.

Cap. 5. STRATEGII ŞI DEMERSURI TIPICE ÎN PREDAREA ECONOMIEI

 5.1. Planificarea activităţilor didactice

 5.2. Organizarea activităţii didactice. Lecţia

 5.3. Proiectarea activităţii didactice

 5.4. Proiectul de lecţie la Economie

5.1. Planificarea activităţilor didactice

 reprezintă operaţia de împărţire a conţinutului disciplinei pe unităţi mari de ordinul capitolelor sau
sistemelor de lecţii,

 este prima activitate a cadrului didactic la începutul anului şcolar.

 Pe baza programei şcolare, profesorul realizează planificarea anuală şi planificarea semestrială.

 stabileşte succesiunea exactă a capitolelor de-a lungul anului şcolar,

 numărul de ore alocate pentru fiecare capitol,

 data predării fiecărei lecţii,

 obiectivele şi tipul lecţiilor,

 resurse,

 observaţii etc.

Planificarea semestrială

 detaliază planificarea anuală conţinând informaţii suplimentare despre:

 metodele şi mijloacele de învăţământ,

  metodele de verificare şi evaluare etc.

5.2. Organizarea activităţii didactice. Lecţia

 Lecţia este o unitate didactică fundamentală - prin care o cantitate de informaţii este percepută şi
asimilată de elevi într-un timp determinat

Tipuri de lecţie

 lecţia de comunicare şi însuşire a noilor cunoştinţe;

 lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor;

 lecţia de formare a priceperilor şi deprinderilor;

 lecţia de verificare şi evaluare;

 lecţia de creaţie;

 lecţia tip seminar etc.

Lecţia de Economie - cerinţe didactice:

 obiectivele instructiv-educative ale lecţiei selectează:

 ideile, stabilindu-se conţinutul şi desfăşurarea lecţiei,

 metodele, procedeele şi mijloacele de învăţământ,

 se fixează întregul edificiu al lecţiei.

 să constituie o unitate didactică de sine-stătătoare.

 Lecţia de Economie trebuie să aibă un nivel metodic corespunzător.

5.2.1. Lecţia de comunicare şi însuşire de noi cunoştinţe

 În practica didactică se disting două forme ale lecţiei de comunicare de noi cunoştinţe:

 lecţia prelegere;

 lecţia mixtă (combinată).

Lecţia mixtă

 combină comunicarea de noi cunoştinţe cu verificarea şi evaluarea;

 ponderea principală o deţine comunicarea noilor cunoştinţe,

 Anunţarea titlului şi schiţarea planului de idei al lecţiei la tablă sau prezentarea lui prin intermediul
mijloacelor de învăţământ, concentrează atenţia elevilor
 Planul de idei al lecţiei cuprinde 2-4 idei principale, care însumează anumite idei secundare, de
explicare.

 comunicarea noilor cunoştinţe se poate realiza prin mai multe metode de învăţământ: conversaţie
euristică, problematizare, prelegere cu ajutorul proiecţiei etc.

 Pentru fixarea cunoştinţelor transmise: prezentarea de noi argumente; căutarea corespondenţei cu

realitatea a problemelor transmise; reliefarea concluziilor şi generalizărilor, expunerea unor scheme
sintetice de fixare a cunoştinţelor etc.

5.2.2. Lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor

 se desfăşoară după predarea unei teme, a unui capitol, la sfârşitul semestrului sau al anului şcolar.
 Prin recapitulare se urmăreşte o mai bună fixare a cunoştinţelor expuse în cadrul unei teme sau
capitol, înţelegerea conexiunilor dintre noţiunile fundamentale transmise.

 Pregătirea lecţiei de recapitulare şi de sistematizare cere un efort mai intens din partea profesorului
şi a elevilor:

 o selectare atentă a ideilor şi nu o simplă reluare mecanică a celor transmise în

lecţiile anterioare.

 abordarea problemelor din unghiuri noi de vedere.

 va sublinia noi aspecte ale conexiunii dintre noţiuni,

 va folosi noi mijloace de învăţământ cu caracter intuitiv cu un grad mai ridicat de

sintetizare.

5.3. Proiectarea activităţii didactice

 prin proiectare se înţelege împărţirea timpului, eşalonarea materiei sub forma, sistemului de lecţii, planului
tematic, proiectelor de lecţie etc.

 sistemul de lecţii, şi planul tematic proiectează relaţia conţinut – obiective – strategii pe tot parcursul
anului şcolar în conformitate cu programa şcolară şi planificarea anuală şi semestrială.

Etapele proiectării lecţiei

 Încadrarea lecţiei – activităţii didactice în sistemul de lecţii – planul tematic

 Stabilirea obiectivelor operaţionale

 Prelucrarea şi structurarea conţinutului ştiinţific

 Elaborarea strategiei didactice

 Stabilirea procedurii procesuale a lecţiei – activităţii didactice

 Cunoaşterea şi evaluarea randamentului şcolar

 Stabilirea modalităţilor de control şi evaluare folosite de profesor

 Stabilirea modalităţilor de autocontrol şi autoevaluare folosite de elevi

 Elementele care contribuie la actul decizional al profesorului în proiectarea lecţiei analiza generală
a lecţiei prin consultarea programei şcolare, a manualului şcolar, a surselor bibliografice
suplimentare;

 încadrarea lecţiei în sistemul de lecţii şi în planificarea semestrială, anuală;

 definirea obiectivului general şi a obiectivelor operaţionale instructiv-educative;

 stabilirea resurselor psihologice şi materiale necesare;

 identificare metodelor adecvate fiecărui obiectiv stabilit;

 structurarea logică a conţinutului;

 determinarea formelor de evaluare.

5.4. Proiectul de lecţie la Economie

 anticipează organizarea şi desfăşurarea practică a lecţiei,

 oferă o perspectivă de ansamblu asupra activităţii didactice,

 conţine precizări cu privire la toate momentele desfăşurării procesului de predare – învăţare.

Elementele planului de lecţie:

 Obiectivele proprii lecţiei,

 Conţinutul specific - planul de idei al lecţiei.

 Metodele şi mijloace de învăţământ - se vor indica metodele adecvate, stabilite în raport cu obiectivele şi
conţinutul lecţiei, precum şi mijloacele de învăţământ propuse a fi utilizate.

 Desfăşurarea activităţii

 Activitatea cadrului didactic;

 Activitatea elevilor; notare, observare, activitate independentă, rezolvare de probleme, etc.

 Sistemul de întrebări, probleme, explicaţii, demonstraţii

 Fixare şi evaluare - întrebări finale, precizări, explicaţii date unor probleme ridicate de elevi, teste de
verificare, concluzii de fixare etc.
 6. VERIFICAREA ŞI EVALUAREA ÎN PROCESUL PREDĂRII-ÎNVĂŢĂRII ECONOMIEI

• implică aprecierea şi controlul nivelului de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, abilităţi, aptitudini ale
elevilor,

• urmăreşte aprecierea rezultatelor activităţii de învăţare, pe de o parte şi corectarea procesului

didactic, pe de altă parte,

• se realizează sub forma unui feedback continuu al procesului de predare-învăţare.

Obiectivele de evaluare la Economie solicită elevilor să:

• definească noţiuni, concepte economice;

• identifice noţiuni, concepte în definiţii date;

• enumere trăsături, caracteristici, factori, condiţii;

• utilizeze adecvat formule şi indicatori economici;

• caracterizeze comparativ fapte, fenomene, procese economice;

• estimeze evoluţia unui indicator economic într-un context dat;

• analizeze fapte, fenomene, procese economice;

• rezolve probleme cu conţinut economic şi să interpreteze rezultatele obţinute;

• interpreteze informaţiile economice date în limbaj natural, numeric, grafic;

• construiască exemple pentru a ilustra caracteristici, teorii, legi, interacţiuni, tendinţe de evoluţie ale
unui fenomen economic;

• utilizeze corect limbajul de specialitate.

Funcţiile evaluării:

• funcţia de diagnosticare a rezultatelor şcolare şi a factorilor care le influenţează;

• funcţia de control a gradului de realizare a obiectivelor instructiv - educative propuse;

• funcţia de reglare a procesului de predare-învăţare pentru optimizarea rezultatelor;

• funcţia de informare a profesorilor, elevilor, părinţilor în legătură cu rezultatele, studiul şi evoluţia

procesului de predare-învăţare;

• funcţia de ierarhizare/selecţie a elevilor în funcţie de rezultatele evaluării;

• funcţia de prognosticare a activităţii didactice viitoare şi de predicţie a rezultatelor viitoare;

• funcţia de stimulare a motivaţiei pentru învăţare şi pentru obţinerea de performanţe superioare.

 Formele evaluării:

• Evaluarea iniţială

• Evaluarea continuă (formativă)

• Evaluarea sumativă

Principalele metode de evaluare şi verificare

• observaţia curentă (evaluarea curentă)

• chestionarea sau examinarea orală (evaluarea orală)

• probele scrise (evaluarea în scris)

• testele de cunoştinţe (evaluarea prin teste)

Metode alternative de verificare şi evaluare

• Observaţia sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor: fişa de evaluare, scara de

clasificare şi lista de control.

• Investigaţia,

• Proiectul

• Portofoliul

• Autoevaluarea,

Notarea progresului şcolar

• cuantificarea nivelului de cunoştinţe, deprinderi, abilităţi, aptitudini ale elevilor şi de măsurare,

comparare a progresului şcolar.

tipuri de notare:

• notarea numerică – de la 1 la 5; de la 1 la 10; de la 1 la 20; de la 1 la 100)

• notarea literară: A - excelent; B – bine; C – mediu; D – slab; E – nesatisfăcător; F – nul; A,B,C,D fiind note
de trecere. Scara de notare literară poate fi extinsă cu ajutorul semnelor + şi -: A+; A-;

• notarea prin calificative – calificative: de exemplu, foarte bine, bine, suficient; insuficient (notare utilizată în
prezent în învăţământul primar românesc).

• notarea verbală – utilizează scara de notare calitativ/verbală: admis/respins, utilizată în general pentru
concursuri etc.

Semnificaţia pentru elevi a notelor şcolare poate fi:

• o garanţie a reuşitei în viitor (la admitere, în profesiune);

• o măsură a posibilităţilor proprii, indirect o măsură a inteligenţei;

• o formă a recompensă sau de pedeapsă;

• un indiciu pentru dozarea efortului;

• un stimulent al motivaţiei pentru învăţare;

• un instrument de formare a capacităţilor de autocontrol şi autoevaluare etc.