Dokumen - Tips - Co de Limba Romana Damian Matei Apostolatu Ionel

8/9/2019 CO de Limba Romana - Damian Matei (Apostolatu Ionel)
Universitatea “Dunărea de Jos”

din Galați
Facultatea de Litere
Specializarea:
Limba și literatura română - Limba și literatura engleză
Curs opțional de
limba română
Conf. dr. Ionel Apostolatu
Anul al II-lea
Semestrul 1
D.I.D.F.R.
http://slidepdf.com/reader/full/co-de-limba-romana-damian-matei-apostolatu-ionel 1/63
Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea de Litere
FORMAREA CUVINTELOR ÎN
LIMBA ROMÂNĂ
Conf. dr. Ionel Apostolatu
DIDFR
CUPRINS
1. INTRODUCERE 5
1.1. Generalităţi 5
1.2. Locul formării cuvintelor în ansamblul disciplinelor lingvistice 6
1.3. Formarea cuvintelor şi structura etimologică a
lexicului românesc 7
2. STRUCTURA MORFEMATICĂ A CUVÂNTULUI.

FAMILIA LEXICALĂ 10
3. DERIVAREA. MECANISMUL DERIVĂRII.
TIPURI STRUCTURALE 14
3.1. Derivarea progresivă sau propriu-zisă 14
3.2. Derivarea regresivă sau inversă 22
3.3. Derivarea prin substituţie de afixe 25
3.4. Derivarea postsintagmatică sau delocutivă 26
3.5. Derivarea frazeologică 26
4. COMPUNEREA 28
4.1. Definirea conceptului; caracteristicile lexico-gramaticale
ale cuvântului compus 28
4.2. Tipologia compuselor 28
5. CONVERSIUNEA 34
5.1. Definirea conceptului 34
5.2. Mijloace de realizare a conversiunii 34
5.3. Tipologia conversiunii 36
6. PROCEDEE SECUNDARE DE FORMARE A CUVINTELOR 41

6.1. Contaminaţia 41
6.2. Condensarea lexicală 43
6.3. Omonimizarea unor cuvinte polisemantice 44
6.4. Creaţia onomatopeică 45
6.5. Trunchierea 45
7. CALCUL LINGVISTIC 46
7.1. Consideraţii generale asupra fenomenului 46
7.2. Tipologia calcului lingvistic 47
APLICAŢII 52
BIBLIOGRAFIE 62
Formarea cuvintelor în limba română 3
1. Introducere
1. INTRODUCERE
1.1. Generalităţi
Formarea cuvintelor reprezintă unul dintre cele mai importante
capitole privitoare la studiul lexicului unei limbi, având ca obiect de interes
procedeele interne de îmbogăţire a vocabularului. Vigoarea unei limbi e
dovedită, între altele, şi de capacitatea ei de a crea noi cuvinte şi sensuri
exploatând resursele interne şi modelele deja existente. Astfel, alături de
împrumuturi (a căror importantă contribuţie la îmbogăţirea şi modernizarea
vocabularului românesc este incontestabilă, mai ales dacă ne referim la
împrumuturile neologice efectuate în epoca modernă a limbii române),
creaţiile interne, rezultate din procedee precum derivarea, compunerea sau
conversiunea, deţin o pondere apreciabilă în ansamblul lexicului românesc.
Aceste trei atât
ierarhizare, procedee interne deproductivităţii,
din perspectiva îmbogăţire acâtvocabularului suportă
şi din punctul uşor alo
de vedere
caracterului sistematic şi al eficienţei mecanismului de formare. Într-o astfel
de ierarhie derivarea ocupă primul loc, deoarece, mai mult decât celelalte
două procedee, ea funcţionează analogic, ilustrând cel mai bine potenţialul
creativ al limbii. S-a observat astfel că derivarea – indiferent de natura ei –
are întotdeauna (şi aproape în orice limbă) caracter sistematic. Aceasta
înseamnă, în esenţă, că, pe baza câtorva modele mai uzuale şi cu ajutorul
unui număr relativ mic de afixe se pot forma cu uşurinţă foarte multe cuvinte
noi, după tipare preexistente şi în conformitate cu anumite reguli deprinse
încă din perioada de achiziţie a limbii1.
De exemplu, cine a folosit o dată cuvinte ca cizmar , cârciumar , morar
etc. (substantive nume de agent), cuvinte create pe teren românesc, a căror
structură e uşor de analizat în două segmente ( cizmă +ar , cârciumă + ar ,
moară + ar ), dintre care primul este un substantiv (nume de obiecte) iar al
doilea un element formativ (în speţă, un sufix lexical), a putut construi
ulterior, după modelul lor, şi alte cuvinte cu aceeaşi structură şi având
aceeaşi calitate, de nume de agent: dughenar , gărar , benzinar , şpăgar ,
buticar etc.- creaţii năstruşnice întâlnite în presa ultimului deceniu, dar care
respectă tiparul. La fel, după modelul ne- (prefix negativ) + adjectiv (exemplu:
nebun, nefericit , necunoscut , neclar etc.) s-au creat derivate mai noi ca:
neprotejat, neelaborat, neechilibrat, neoxigenat, neetanş, neşifonabil etc.
Organizarea sistematică a limbii (şi, în particular, a lexicului) cruţă
memoria vorbitorului, care în cazul derivării nu are de făcut altceva decât să-
şi însuşească un set de câteva reguli de combinare (de tipul cuvânt-bază +
afixe), urmând ca, prin analogie cu modele mai vechi din limbă, să poată da
naştere, la rândul său, la noi cuvinte.
Caracterul de serie al derivării (mai ales al celei sufixale) e dovedit şi
prin aceea că un număr de sufixe formează derivate aproape automat
pornind de la teme de acelaşi tip. De pildă, aproape de la orice verb se pot
crea derivate substantivale cu sufixele -re şi -tor : vărsa-vărsare-vărsător ,
vopsi-vopsire-vopsitor , plasa-plasare-plasator , croi-croire-croitor etc.
Analogia implică următorul raţionament: dacă de la cânta formăm pe
cântător , de la vărsa pe vărsător etc. cu sufixul -tor şi cuvintele respective arată
1
Vezi Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română , Editura Albatros, Bucureşti, 1984,
p. 70.
1. Introducere
pe cel care face o acţiune (= agentul), în acelaşi fel vom putea forma pe jucător
de la juca, scriitor de la scrie, jefuitor de la jefui etc.
În fine, nu trebuie să fii numaidecât lingvist ca să îţi poţi da seama că
multe cuvinte româneşti sunt create pe terenul limbii române: pădurar ,
pădurice , pădurime, păduros, pădureţ , împăduri etc., s-au format de la
acelaşi cuvânt-bază: pădure .
Caracterul sistematic al compunerii este mai puţin pregnant,
deoarece aici combinaţia se realizează între cuvinte întregi, spre deosebire
de derivare unde avem a face cu o combinaţie între un lexem independent şi
un afix (al cărui conţinut este mai abstract). Cu toate acestea, pot fi degajate
câteva tipare:
 substantiv (regent) + substantiv (subordonat, atribut în genitiv): gura-
leului , mătasea-broaştei , ochiul-boului , traista-ciobanului , limba-soacrei
etc.;
 substantiv (regent) + substantiv (subordonat, atribut în acuzativ cu
prepoziţie): bou-de-baltă, floare-de-colţ , viţă-de-vie, cimbrişor-de-câmp

etc.;
substantiv (regent) + adjectiv (atribut): coate-goale , mână-spartă,
vorbă-lungă , făt-frumos, limbă-dulce etc.
În ceea ce priveşte conversiunea, caracterul ei sistematic constă în
regularitatea (gramaticalizată) a trecerii unui cuvânt de la o clasă morfologică
la alta. E cazul, de exemplu, al adjectivizării participiilor şi pronumelor (mai
puţin cele personale şi reflexive) sau al substantivizării prin articulare a
adjectivelor. Întrucât conversiunea presupune trecerea de la o clasă lexico-
gramaticală la alta, în absenţa afixelor derivative (uneori chiar în absenţa
mărcilor flexionare care să indice această trecere), efectele analogiei sunt
mult mai puţin vizibile în funcţionarea mecanismului acestui procedeu.
1.2. Locul formării cuvintelor în ansamblul disciplinelor

lingvistice
Majoritatea studiilor de lingvistică românească includ formarea
cuvintelor în sfera de interes, mai largă, a lexicologiei, ca un capitol aparte
al acestei discipline ce se ocupă cu studiul lexicului sau vocabularului unei
limbi. O astfel de viziune se justifică mai ales din perspectiva
rezultatului aplicării procedeelor formative, care este întotdeauna crearea de
noi unităţi lexicale pe baza celor care există deja într-o limbă dată.
Unii lingvişti, atât români cât şi străini, includ însă formarea cuvintelor în
morfologie, mai ales dacă ţinem seama de procedeele pe care le foloseşte şi
de caracterul ei sistematic, vizibil în special în cazul derivării. În secolul al XIX-
lea, filologii comparatişti au devenit interesaţi de studiul sistematic al formării
cuvintelor din punct de vedere istoric, ajungând la concluzia că procedeele
flexionare şi derivaţionale au multe elemente comune (şi în primul rând
caracterul sistematic). Adevărul este că formarea cuvintelor are multe în
comun cu morfologia, atât în ceea ce priveşte procedeele de care se
foloseşte, cât şi prin faptul că operează cel mai adesea cu morfeme (afixe),
adică cu elemente morfologice. Sufixele cu care se formează cuvintele noi se
aplică la categorii întregi de rădăcini sau teme, întocmai ca desinenţele sau
sufixele cu care se formează modurile şi timpurile verbelor. După cum cu
desinenţa -m construim persoana I plural, la prezentul oricărui verb, tot aşa
cu sufixul -tor formăm numele de agent al celor mai multe verbe.
Pe de altă parte, numeroase sufixe (şi mai puţine prefixe) nu doar
formează cuvinte noi, ci schimbă şi încadrarea morfologică a cuvintelor-bază,
ceea ce înseamnă că derivarea nu interesează numai lexicologia, ci şi
6 Formarea cuvintelor în limba română
1. Introducere
gramatica. Sufixul adjectival -os, de pildă, formează adjective ( păros, arătos )
dintr-un substantiv ( păr ) sau dintr-un verb (arăta). Sufixul augmentativ -oi
formează un substantiv masculin depreciativ ( băboi ) dintr-un feminin (babă),
fără a implica şi diferenţa de sex. Prefixele des- şi în- formează verbe (a
desfrunzi, a înfrunzi ) din substantive ( frunză). Sufixele moţionale, multe dintre
ele augmentative sau diminutivale, sunt morfeme lexico-gramaticale,
formând substantive feminine din substantive masculine ( doctor / doctor-iţă)
sau invers (raţă / răţ-oi ).
Astfel, graniţele dintre morfologie şi lexicologie devin relative şi
înţelegem mai bine de ce primele gramatici româneşti (de ex. Gramatica lui
Tiktin) conţineau şi capitole de lexicologie (în special despre formarea
cuvintelor) şi de ce unii structuralişti au preferat să vorbească despre o
morfologie derivaţională (alături de o morfologie flexionară). Termenul e
folosit curent în lingvistică franceză, dar prea puţin cunoscut şi utilizat în
lingvistică românească2.
Dacă, în ceea ce priveşte tehnica, formarea cuvintelor este, până la un
punct, morfologie,
cuvântul-bază în ceea
ea este ce priveşte
etimologie, raportul
căci, în careînsecare
în măsura aflăorice
derivatul cu
derivat
provine dintr-o bază, logic este să se admită că baza precedă în timp
derivatul. De aceea, în unele gramatici româneşti din secolul al XIX-
lea morfologiei i se mai spunea etimologie şi cuprindea şi derivarea. Şi astăzi
unii specialişti tratează procedeele interne de formare a cuvintelor la capitolul
etimologie, considerând că „prin noţiunea de formare a cuvintelor trebuie să
înţelegem studiul etimologic şi descriptiv al modelelor pe baza cărora o limbă
îşi formează unităţile lexicale numite cuvinte [...] şi al rezultatelor aplicării
lor ”3.
În ultima vreme, în lucrările de lingvistică se vehiculează un nou
concept care ar acoperi domeniul formării cuvintelor, şi anume
derivatologia. Conceptulinclusiv
fostei Uniuni Sovietice, este încetăţenit
Republica mai ales în(vezi
Moldova lingvistica din ţările
de exemplu N.
Corlăteanu, Derivatologia, 1997).
Cursul nostru urmează concepţia, deja impusă în literatura
românească de specialitate, potrivit căreia studiul mecanismelor de formare
a cuvintelor trebuie înglobat în studiul vocabularului, respectiv în lexicologie,
ca o secţiune a acesteia.
1.3. Formarea cuvintelor şi structura etimologică a lexicului

românesc
Când vorbim de moştenirea latinească în lexicul limbii române nu este
suficient să ne referim doar la cuvintele transmise din latină (în număr de
aproximativ 2000), ci şi la sistemul de formare a cuvintelor, în cea mai mare
parte latinesc, sistem cu ajutorul căruia româna şi-a îmbogăţit lexicul în
decursul secolelor. Al. Graur a atras atenţia în numeroase rânduri asupra
importanţei acestei surse de îmbogăţire a vocabularului, arătând că în trecut
a existat tendinţa de a căuta etimologia unor cuvinte româneşti şi a
derivatelor numai în moştenirea latină sau în împrumut, neadmiţându-se
faptul că se poate vorbi şi despre cuvinte de origine românească4.
2
Vezi Ioan S. Cârâc, Introduce re î n m orfolo gie , Editura Edmunt, Brăila, 2002 , p. 35.
3
Petru Zugun, Lex ico logia lim bii rom âne , Editura Tehnopress, Iaşi, p. 87.
4
Cf. Al. Graur, Studii de lingvistică generală (variantă nouă), Editura Academiei, Bucureşti,
1960, p. 475.
1. Introducere
Sunt de origine românească „cuvintele formate în limba română prin
orice procedeu lexical formativ” indiferent de „componenţa morfematică
etimologică, care poate fi variată sau uniformă, a derivatelor, compuselor
etc., ci interesează doar specificul lor românesc”5. Astfel, în barcagiu,
rădăcina provine din italiană iar sufixul e de origine turcă; în nechemat ,
prefixul vine din slavă şi rădăcina din latină; în omenos ambele părţi
componente sunt preluate din latină, însă derivatul a fost creat pe teren
românesc, nu exista în latină. Dacă ar fi împrumutate de alte limbi, acestor
cuvinte li s-ar acorda origine românească şi cu atât mai îndreptăţiţi suntem
să le acordăm noi această origine.
Problema etimologiei interne se suprapune în mare măsură deci cu
cea a formării cuvintelor într-o limbă. Un cuvânt format se caracterizează prin
aceea că el poate fi pus în relaţie de provenienţă cu alt cuvânt sau alte
cuvinte din aceeaşi limbă, fenomen care se numeşte formă internă.
Mioara Avram distinge două tipuri de relaţie a derivatelor 6: una de
analiză, în sensul strict al cuvântului, la derivarea progresivă sau
compunere,
elementelor când este vizibilă
constitutive în structura
dintr-un cuvântului
cuvânt (sau mai format
multe) succesiunea
existent şi
independent şi identificat în celelalte formaţii (bunătate, îmbuna : bun) şi o
raportare, la alte cuvinte, cu care cele formate se identifică formal ( în cazul
conversiunii: bun ca substantiv şi ca adjectiv) sau din structura cărora par a
rezulta total ( în cazul derivării regresive şi al trunchier ii) sau parţial ( în cazul
contaminării şi al reduplicării).
În general, a spune despre o expresie E2 că derivă dintr-o expresie E 1
(căsuţă derivat al lui casă) înseamnă, pe de o parte, a admite o relaţie (ce
poate merge până la identificare) între forma materială F 1 a expresiei E2 şi
cea F2 a expresiei E2; pe de altă parte, înseamnă a stabili că sensul S 2 al
expresiei E2 se înţelege pornind de la expresia E 1 şi nu invers. Astfel, există
o relaţie
plus evidentă
elementul între este
căsuţă aspectul sensul decasă
material alîncuvintelor
cel interpretat căsuţă,iarşi nu
şi mică”,
„casă în
casă în sensul de „căsuţă mare”. Prin urmare, a spune că un cuvânt este
derivat din altul (de ex. muncitor din a munci ) înseamnă că într-o anumită
perioadă limba nu cunoştea decât cuvântul „sursă”, iar cuvântul derivat a fost
format mai târziu.
Nu întotdeauna însă diacronia poate explica şi justifica un fapt de
limbă din sincronie. De pildă, raportul dintre puf şi pufoaică (analog cu leu –
leoaică) nu poate fi justificat diacronic prin derivarea celui de-al doilea de la
puf cu sufixul -oaică, ci apropierea celor două cuvinte reprezintă o etimologie
populară, care a fost creată de vorbitori pentru că se integra bine în sistemul
derivativ al limbii române7.
Şi invers, multe raporturi întemeiate istoric n-au nicio realitate
sincronică şi asta pentru că nu mai pot fi integrate în sistemul limbii actuale
(ceea ce duce la uitarea lor de către subiecţii vorbitori). De exemplu, astăzi
nu se mai percepe legătura dintre verbele înota şi îneca, pe de o parte, şi
vechile cuvinte-bază (neca şi nota, moştenite din latină) de la care au derivat
prin prefixare, pe de altă parte. În acest caz, se poate vorbi despre o pierdere
a sentimentului formei interne. Obscurizarea formei interne a unui cuvânt, din
5
Zugun, op. cit . , p. 86.
6
Vezi Mioara Avram, Prefa ţa la Formarea cuvintelor în limba rom ână , vol. I Compunerea ,
Editura Academiei, Bucureşti , 1970, p. X.
7
Cuvântul pufo iacă este dicutat de Hristea, care în Probleme , p. 266- 267, îl consideră
rezultatul unei etimologii populare, ca urmare a apropieri dintre rom. puf şi

rus. фуфайка.
1. Introducere
diverse motive (dispariţia cuvântului de bază, circulaţia redusă a acestuia
etc.), complică atât procesul vorbirii cât şi pe cel al gândirii, împiedicându-i pe
vorbitori să stabilească analogii care să le permită organizarea materialului
lingvistic. Dimpotrivă, recunoaşterea formei interne a cuvintelor, graţie şi aşa-
numitului sentiment etimologic, le permite vorbitorilor să reacţioneze faţă de
arbitrarul semnului lingvistic prin crearea de familii lexicale bogate, în care
termenii se motivează unul pe celălalt:
credinţă credincios necredincios

necredinţă
ncredinţa ncredinţare
ex. crede încrede încredere
neîncredere
crez crezare ncrezător
crezământ neîncrezător
2. Structura morfematică a cuvântului. Familia lexicală

coruptă a unui mai vechi mulţămi , derivat postsintagmatic de la
expresia la mulţi ani (iniţial cu forma mulţ(i)ăni ).
b) Explică formarea de derivate nu numai prin modelul straturilor
derivative, ci direct prin încadrarea în structuri complexe, fără
parcurgerea obligatorie a vreunei trepte, anterioare sau succesive.
Ex.: dedughenizare < de + dughenizare, după modele ca
decontaminare , deconspirare etc. – derivate formate „în trepte”, uşor
de identificat.
În legătură cu conceptele de baz de derivare şi d erivativ trebuie
spuse următoarele: baza de derivare reprezintă acea parte din derivat care se
încadrează, împreună cu derivativul (afixul sau afixele) într-un model
derivativ pentru a da naştere la un cuvânt nou. Identificarea bazei de derivare
este o etapă foarte importantă în procesul creaţiilor de tip derivativ.
Baza de derivare poate fi şi ea simplă, neanalizabilă, şi atunci mai
poartă numele de rădăcină (de exemplu, c s - din căsuţă), şi complexă sau
analizabilă (când reprezintă ea însăşi un derivat, adică e formată din
rădăcină
(de exemplu, şi cellăptăreasă
puţin un afix),
< l ptcazr -în+care
suf. mai este
-easă numită
, însă temăluilexicală
şi înşicazul lăptăr-
putem identifica rădăcina lăpt - (de la substantivul lapte) şi suf. -ar . Segmentul
l p t -, care poate fi identificat atât în structura lui lăptăreasă, cât şi în aceea a
lui lăptar , reprezintă, aşadar, în calitate de element neanalizabil mai departe,
rădăcina, în vreme ce lăptăr -, element analizabil şi identificabil numai în
structura lui lăptăreasă, reprezintă tema lexicală a acestui cuvânt).
În unele lucrări de specialitate, sinonim cu termenul de rădăcină mai
este folosit acela de radical. Sunt însă lingvişti care preferă să facă distincţie
între rădăcină şi radical. Astfel, r d c i n a este elementul neanalizabil din
punct de vedere morfologic, comun tuturor cuvintelor din aceeaşi familie. Ea
este elementul stabil al cuvântului, chiar dacă, uneori, în cursul flexiunii
(declinare,
(prezent la conjugare) poate fiauşor
forma de singular modificat
cuvântului de fonetic. Astfel,mult
bază), apare alături
maide băiat -
frecvent
băieţ -, care poate fi considerată variantă fundamentală (ex. băieţ-el, băieţ-aş,
băieţ-andru, băieţ-eşte, băieţ-oi, băieţ-ică etc).
Spre deosebire de rădăcină, radicalul poate să conţină în plus
anumite afixe derivative (în vreme ce rădăcina e întotdeauna o unitate
minimală indivizibilă). Dacă rădăcina este elementul comun tuturor cuvintelor
unei familii lexicale, radicalul apare ca element constant doar în paradigma
flexionară a unui cuvânt, fie el derivat sau nederivat.
După alţi autori, rădăcina poate să coincidă cu radicalul, ori să fie
inclusă în acesta când e vorba de cuvinte derivate, şi atunci se obţine ceea
ce se cheamă o tem lexical . Aşadar, rădăcina + afixe = radical sau temă
(cf. Zugun, Cuvântul , p. 159). De exemplu, într-un cuvânt cum ar fi căruţ (<
car + suf dim. -uţ ) segmentul căr- este rădăcina, care în această situaţie
coincide cu radicalul. În căruţaş sau cărucior avem aceeaşi rădăcină, căr-,
dar radicalul (tema) este căruţ - (respectiv, varianta căruc -). Tot astfel, în
verbul încununa, rădăcina este cunun- (reperabilă şi în alte formaţii, cum ar
fi: cununiţă, cununie), iar radicalul încunun- (comun doar paradigmei
flexionare a verbului amintit).
În general, rădăcina nu constituie singură un cuvânt, ci la aceasta se
adaugă anumite elemente pe care le numim afixe, formative lexicale sau
lexiforme. Prin afixe (lexicale) se înţeleg morfemele lexicale dependente
care intră în combinaţie cu baza de derivare pentru a forma un cuvânt nou şi,
uneori, noi părţi de vorbire în raport cu cele de la care pleacă derivarea.
După poziţia pe care o ocupă faţă de rădăcină, afixele se împart în două mari

categorii: prefixe (plasate înaintea bazei de derivare) şi sufixe (ataşate la
sfârşitul ei).
În unele lucrări se mai foloseşte şi termenul de interfix, desemnând secvenţa fonică
dintr-un derivat care nu intră nici în rădăcină, nici în sufix. Ex.: -u r - din nod-u r -os nu
mai e desinenţ ă de plural, căci derivatul însuşi e la singular, dar nici sufix; -u l - din
coş-u l -eţ nu mai poate fi considerat articol hotărât, căci derivatul e nedeterminat; -
r - din băg- r -eţ nu este sufixul de agent -ar şi nici un omonim al lui.
Segmentele în cauză au primit mai multe interpretări: s-a spus fie că reprezintă
dezvoltări ale temei, fie că sunt morfeme aparte (interfixe) care fac legătura între
temă şi sufix, fie că împreună cu sufixul propriu-zis alcătuiesc un aşa-numit sufix
dezvoltat sau compus. După părerea noastră, termenul interfix nu este nici necesar
nici operativ în lingvistică, soluţia cea mai rezonabilă fiind analizarea sufixelor : -uleţ, -
uros, -ăreţ ca variante ale sufixelor -os şi -eţ .
Cuvântul care serveşte ca punct de plecare pentru formarea altor

cuvinte şi care este înregistrat ca atare în dicţionare se numeşte cuvânt-
bază, iar cel format prin adăugarea de afixe se numeşte derivat. De altfel, în
dicţionare, derivatele sunt explicate formal plecând de la cuvântul-bază şi nu
de la rădăcină sau radical. Exemplu: frumuseţe < frumos + suf. -eţe; cărăuşie
< cărăuş + suf -ie (iar cărăuş < căra + suf -uş); frumos, cărăuş, căra sunt, în
acest caz, cuvinte-bază.
Prin urmare, nu trebuie confundat cuvântul-bază cu baza de derivare
(cu care în puţine situaţii şi întâmplător poate să se asemene, ca în cazul
unor derivate ca lemnos < lemn + -os, tractorist < tractor +-ist ). În plus,
cuvântul-bază poate fi el însuşi un derivat (vezi exemplul lui cărăuş de mai
sus), sau poate să nu aibă în structura sa niciun afix derivativ, şi atunci se
mai numeşte şi cuvânt primar sau primitiv (vezi exemplul lui frumos).
Într-o accepţie generală, curentă în majoritatea lucrărilor de
specialitate, accepţie reflectată şi la nivelul manualelor şcolare, totalitatea
cuvintelor formatede
la acelaşi cuvânt prin procedeele
bază formeazăde derivare,
familia compunere
lexical şi conversiune
a acelui de
cuvânt. Familia
lexicală a unui cuvânt se stabileşte la nivelul uneia şi aceleiaşi limbi, astfel
încât ea cuprinde doar creaţiile efectuate pe terenul limbii respective.
Neologismele împrumutate, ca şi expresiile şi locuţiunile în care intră un
cuvânt oarecare, nu aparţin familiei lexicale a acestuia.
Potrivit celor mai mulţi specialişti, f amilia lexicală a unui cuvânt se
stabileşte la nivelul uneia şi aceleiaşi limbi, astfel încât ea cuprinde doar
creaţiile efectuate pe terenul limbii respective. Într-o astfel de interpretare,
împrumuturile neologice, ca şi expresiile şi locuţiunile în care intră un cuvânt
oarecare, nu aparţin familiei lexicale a acestuia.
De exemplu, familia lexicală a lui om cuprinde cuvinte ca: omuşor,
omuleţ, omenesc, omeneşte, omenire, omenime, a omeni, omenit,
omeneală, neom, neomenos, neomeneşte (la care se mai pot adăuga
cuvintele, ieşite din uz, omet şi omename) etc.; nu fac însă parte din această
familie neologismele uman, umaniza, umanism sau expresii şi locuţiuni: a
face pe cineva om, (nici) picior de om, a fi omul lui Dumnezeu, din om în om,
ca de la om la om etc. (eventual acestea fac parte din familia frazeologică a
cuvântului om).
Relativ la membrii unei familii lexicale se pot face următoarele
precizări:
 Cuvintele care aparţin aceleiaşi familii sunt înrudite, într-o măsură Formatted: Bullets
and Numbering
mai mare sau mai mică, în ceea ce priveşte sensul lor lexical.

 Deşi intră în aceeaşi familie, cuvintele în cauză nu aparţin totuşi
uneia şi aceleiaşi clase lexico-gramaticale (comp. omenesc –
omeneşte – omeni ).
 O familie lexicală reprezintă o paradigmă lexicală al cărei element
comun şi constant este rădăcina.
De menţionat că nu trebuie să se facă nicio clipă confuzia între
paradigma flexionară a unui cuvânt şi eventuala sa familie lexicală. Distincţia
între flexiune şi derivare e absolut fundamentală. Astfel, în timp ce muncind e
numai una din formele flexionare (determinate gramatical) ale cuvântului
munci , muncitor e cuvânt diferit, cu propria sa mulţime de forme sau
paradigmă (ex. muncitor – muncitori – muncitorul – muncitorului – muncitorii
etc.). În esenţă, ambele cuvinte, muncind şi muncitor pot fi considerate ca fiind
formate dintr-o singură rădăcină (munc -) şi temă (munci -) şi dintr-un sufix
gramatical: -ind , sau lexical: -tor ), însă tratarea lor din punct de vedere
gramatical e diferită. Dicţionarele standard ale celor mai multe limbi
consideră formele derivate drept cuvinte distincte, nu însă şi formele
flexionare regulate, care pot fi construite prin referirea la „paradigmele”
definite în gramatica tradiţională.
 În unele cazuri, derivarea s-a făcut pornindu-se de la formele de plural
ale primitivelor, fapt dovedit de forma, dar mai ales de înţelesul
derivatului. Exemplu: noduros „cu noduri” < noduri + suf. -os; colţuros
„cu colţuri” < colţuri + suf. -os; frunzos „cu frunze” < frunze + suf. -os etc.
În analiza morfematică a derivatelor de tipul noduros şi colţuros
segmentul -uros poate fi de fapt considerat o variantă a lui -os.
3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale
3. DERIVAREA. MECANISMUL DERIVĂRII.

TIPURI STRUCTURALE
În sens larg, prin derivare se înţelege asocierea de formative lexicale

(afixe) cu un cuvânt-bază.
În sens restrâns, derivarea poate avea în vedere următoarele:
a) formarea de cuvinte noi prin ataşarea unuia sau mai multor afixe
la o bază de derivare;
b) eliminarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte ori forme
flexionare deja existente în limbă;
c) substituirea, în baza de derivare, a unui afix prin alt afix.
Aceste trei aspecte pe care le implică mecanismul derivării reprezintă
tot atâtea tipuri structurale (derivaţionale): derivarea progresivă sau propriu-
zisă, derivarea regresivă sau inversă şi derivarea prin substituţie de
afixe.
Înainte de a proceda la descrierea fiecărui tip în parte, dorim să
subliniem încă o dată faptul că tot ce se creează în cadrul derivării (fie de
orice tip) se datorează analogiei cu modelele deja existente în limbă. Nu are
importanţă dacă modelul e moştenit, împrumutat sau creat la rândul lui în
limba română, important este ca el să fie analizabil şi să se preteze la creaţii
sistematice, adică să poată deveni productiv.
3.1. Derivarea progresivă sau propriu-zisă

Derivarea progresivă este derivarea tipică, cel mai frecvent întâlnită şi
cea mai productivă, prin care se creează cuvinte noi în urma ataşării de afixe
derivative la radicalii cuvintelor originare. În funcţie de formanţii folosiţi,
derivarea poate fi: sintetică (baza intră în combinaţie cu un sufix sau cu un
prefix pentru a da naştere la un nou cuvânt: lipi + -tor / -toare > lipitor /toare,
dez - + lipi > dezlipi ) şi parasintetică (baza intră simultan în combinaţie cu un
prefix şi cu un sufix ( în- + val + -ui > învălui , în- + chip + -ui > închipui ).
Deosebirea dintre derivarea cu sufixe (sufixaţia) şi derivarea cu prefixe (prefixaţia)
nu se reduce la poziţia afixului în raport cu radicalul. Prefixele, de exemplu, nu
determină eliminarea morfemelor gramaticale, adăugându-se, de fapt, cuvântului, nu
radicalului. De asemenea, prefixele nu schimbă încadrarea morfologică a bazei, şi
nici nu pretind, de regulă, ca radicalul să aparţină unei anumite clase lexico-
gramaticale (sunt neselectoare).
Ca şi polisemia (pe care, de altfel, unii lingvişti o mai numesc şi

derivare semantic ), derivarea lexicală în cadrul aceleiaşi familii îmbracă
trei aspecte şi anume:
a) derivare radială – derivatele se creează de la aceeaşi bază, cu afixe
diferite, precum în: pădurar, pădurean, păduros, pădurice, păduriţă, împăduri
etc., formate de la baza de derivare pădur- a cuvântului pădure, cu sufixe (-
ar, -ean, -os, -ice, -iţă) sau cu prefix (î n-);
b) derivare stadială sau în lanţ – de la baze simple care înglobează
derivate anterioare, precum în căruţaş < căruţă (< car + suf -uţă) + suf -aş;
c) derivare mixtă sau combinată, precum în familia lexicală a lui piatră:
pietricică (< piatră + suf -icică) şi împietri (< în- (îm-) + -piatră) reprezintă
tipul a); împietruire (< î n- (î m-) + pietruire iar pietruire < pietrui + suf -re şi

pietrui < piatră + suf -ui reprezintă tipul b); împreună, ambele tipuri,
combinate, constituie tipul c).
Pentru recunoaşterea cuvintelor derivate pe teren românesc (având,
deci, etimologie internă), este important ca baza de derivare să poată fi
identificată în limba română. Dificultăţile care apar în identificarea bazei de
derivare a unui cuvânt românesc cu aspect de derivat se pot datora
următoarelor cauze:
- baza nu mai este în uz: Formatted: Bullets and Numbering
pieziş < piez (atestat numai în expresia în piez „cruciş”) + suf . -iş;

făptură < fapt (vechiul participiu al verbului a face) + suf . -ură;
îneca < în- + neca (< lat necare „a ucide, a îneca”);
înota < în- + nota (< lat * notare „a înota, a pluti”)etc.8;
- baza nu are decât o circulaţie regională: Formatted: Bullets and Numbering
brutar < brut „pâine” (reg. din Transilvania, cf. germ Brot ) + suf . -ar ;
morocănos < morocăni „a certa, a cicăli” (cf. magh. morog ) + suf -os;
cârcotaş < cârcotă „ceartă, gâlceavă” (cf. scr. krkotja) + suf -aş etc.;
- baza nu există în limba română: Formatted: Bullets and Numbering
mămular „vânzător de mărunţişuri” < *mămul (cf . tc. mamul „obiect

mărunt fabricat”) + suf . -ar ;
aghiuţă „drac” < *aghi - (cf . ngr. aghios „sfânt”) + suf . -uţă;
- baza există, dar derivatul prezintă o caracteristică formală care Formatted: Bullets and Numbering
exclude posibilitatea formării lui în româneşte:

virtuos < nu din virtute + suf . -os (cf. dinţos, năsos etc.), ci e modelat
după fr. virtueux ;
tandreţe < nu din tandru + suf . -eţe (cf. tinereţe, bătrâneţe), ci din fr.
tandresse, remodelat după cuvintele româneşti derivate cu suf. -eţe;
- baza există, dar derivatul prezintă o caracteristică de conţinut Formatted: Bullets and Numbering
care elimină posibilitatea formării lui integral în româneşte:

reţine < nu din re- + ţine, căci ar fi trebuit să însemne „a ţine din nou”,
ci reprezintă un calc după fr. retenir ;
anticameră < nu din anti- + cameră, căci ar fi trebuit să însemne
„împotriva camerei” (cf. antitabac, anticomunist, antiterorist ), ci este un
calc după fr. antichambre ;
alfabetiza < nu din alfabet + -iza, căci ar fi trebuit să însemne „a
transforma în alfabet, a da un caracter de alfabet” (cf. concretiza,
rigidiza, secretiza), ci este un împrumut din franceză (cf. fr.
alphabétiser )9.
- baza nu e forma tip a cuvântului, ci una din formele lui de Formatted: Bullets and Numbering
flexiune:
colţuros nu < colţ + suf -uros, ci din colţuri + suf . -os, aşa cum ne-o
demonstrează şi semantismul cuvântului: „care are colţuri, cu colţuri
multe”;
În aceeaşi situaţie se mai află şi cuvinte ca frunzos (< frunze + -os), noduros (<
noduri + -os), cioturos (< cioturi + -os), mofturos (< mofturi + -os), deluros (< dealuri
+ -os), preoţime (< preoţi + -ime), înfumurat (în- + fumuri ), îngândurat (< în- +
gânduri ). Dacă în aceste exemple sensul de plural al derivatului este evident, alteori
8
De altfel, pierderea, de către vorbitori, a sentimentului legăturii derivatelor cu vechile baze
neca şi nota a dus la scrierea verbelor îneca şi înota cu un singur n (comp. cu înnegri , înnopta
ş.a.).
9
Al Graur îl consideră fie un derivat „indirect” de la analfabet , prin intermediul unui *analfabetiza ,
care nu există în realitate, fie un dervat de la un virtual adjectiv * alfabet „ştiutor de carte”. În ambele
situaţii,
Formarea implicarea analogiei este
cuvintelor decât evidentă (cf. Graur, Studii, p. 76).
mai multromână
în limba 15

el nu mai e la fel de transparent, deşi derivatul pleacă tot de la forma de plural:
cafeluţă, steluţă, perdeluţă etc. Se poate vorbi aici despre o neutralizare a sensului
de plural al temei.
Formatted: Bullets
- baza însăşi
butoiaş < butoi este un derivat:
. -aş
+ suf , iar butoi < bute + suf. -oi ;
and Numbering
mămicuţă < mămică + suf . -uţă, iar mămică < mamă + suf . -ică;
lăptăreasă < lăptar + suf . -easă, iar lăptar < lapte + suf . -ar etc.;
- baza e un compus sau o sintagmă: Formatted: Bullets
and Numbering
întruni < într-un;
întruchipa < într-un chip etc.;
De asemenea, o condiţie importantă este existenţa relaţiei semantice
între baza de derivare şi afix, ce ne ajută să rezolvăm situaţiile de omonimie
dintre un cuvânt derivat şi altul moştenit sau împrumutat, ori omonimia dintre
afixe: comp. de ex. păcurar „păstor, cioban” < lat. pecorarius şi păcurar
„vânzător de păcură” < păcură (lat. picula) + suf -ar ; căprar „păstor de capre”
< capră<+ac suf.
acele” -ar şi
„obiect căprar
ascuţit ...”„caporal”
+ suf. pentru kapral ;de
< rus. nume acar „cutie în -ar
instrument careşiseacar
ţin
„macagiu” < ac „macaz” + suf. pentru nume de agent -ar ; ciocănaş „ciocan
mic” < ciocan + suf. diminutival -aş şi ciocănaş „lucrător care sparge cu
ciocanul ...” < ciocan + suf. de agent -aş etc.
Uneori se întâmplă ca de la o formă-bază să se creeze un derivat
indirect, adică un derivat cu caracteristici pe care nu le are forma-bază, dar
le-ar avea un derivat intermediar, dacă ar exista. Exemplul cel mai la
îndemână este cel al falselor participii , adică al participiilor fără verbe
corespunzătoare, provenite direct de la substantive (sărindu-se peste verbul
care ar constitui veriga de legătură, şi care de fapt nu există). Modelul după
care sunt formate astfel de derivate îl constituie participiile mai vechi, care
funcţionează şi ca substantive şi ca adjective, şi cărora, de cele mai multe
ori, le corespund atât verbe cât şi substantive din aceeaşi familie.
Ex. fulger – fulgera – fulgerat
lumină – lumina – luminat
bici – biciui – biciuit
rugină – rugini – ruginit etc.
Existând astfel de tipare, vorbitorii au putut să formeze, analogic, un
mare număr de adjective (participiale), pornindu-se de la substantive
preexistente (moştenite sau împrumutate): ex. borcănat (< borcan + suf. -at ),
brumat (< brumă + suf. -at ), gulerat (< guler + suf. -at ), moţat (< moţ + suf. -
at ), sprâncenat (< sprânceană + suf. -at ) etc. În fiecare caz s-a „sărit” peste
verbe ca *borcăna, *moţa sau *gulera .
Interesant este că, uneori, chiar s-a creat un verb prin derivare
regresivă de la astfel de participii, vorbitorii refăcând veriga lipsă:
Ex. bălţa < bălţat , ciuma < ciumat , vărga < vărgat etc.
Tot de derivare indirectă se poate vorbi şi în cazul unor derivate cu
prefixul negativ necare nu cunosc şi perechea pozitivă. De exemplu,
necontenit nu s-a format de la *contenit , ci direct de la verbul a conteni ; la fel
neobrăzat < obraz şi nu de la obrăzat care, doar ca termen regional, înseamnă
„cu obrajii mari”.
Ca şi cuvintele, şi afixele derivative suportă clasificări după mai multe
criterii: etimologic, funcţional, timpul de utilizare, frecvenţă, conţinut etc.
• După criteriul etimologic, avem:
• afixe moştenite
• afixe împrumutate

Din categoria afixelor moştenite fac parte:
 cele atribuite substratului traco-dac: sufixul adjectival -es c
(românesc , frăţesc ), varianta sa adverbială, -eşte (româneşte,
hoţeşte), -ac substantival şi adjectival (băltac, bârâiac „miel”, ciutac,
mârzac, ursac, apaludac, răspândac, zvonac ), -an (şobolan, motan,
mârtan, iepuran, juncan, băietan, lungan), -andru (copilandru,
băieţandru), - n i (bălăngăni, trăncăni, ciondăni, croncăni ), -u ş( )
(mătuşă, mănuşă, păpuşă, cărăbuş, jucăuş, urechiuşă, căluş, păpuşă),
rl (şopârlă, codârlă), -el/-ea (băieţel, porumbel, frumuşel, frumuşea),
-î
-ior/-ioar (bătrâior, frăţior, lăcrămioară, soţioară, surioară, căscioară,
mescioară) etc.
 cele moştenite din latină: - tate (singurătate, străinătate ,
greutate), -c i u n e (amărăciune, furăciune, spurcăciune, urâciune,
mortăciune, goliciune), -et (bănet, brădet, făget, nucet, păsăret ), -o s
(bănos, căpos, dinţos, fălos, păcătos), în - (înnegri , învenina), d es -
(descotorosi, despăgubi, desprinde, desvinovăţi ) etc.
Afixele împrumutate aparţin mai multor straturi etimologice:
 sunt de origine slavă: -ie (boierie, prostie), -uí (biciui, silui ),
-enie (sluţenie, vedenie), -aci (fugaci , gonaci ), -alnic (zburdalnic ), -
anie ( petrecanie), -eală (împărţeală), -ean (muntean), -eţ (măreţ ), -
ice ( pădurice), -iţă (cheiţă), -iş ( pietriş), -işte ( porumbişte), -iv
(uscăţiv ), -nic (datornic ), pre- ( preface), răs- (răsturna ) etc.;
 sunt de origine maghiară: -aş (cosaş), -eş (trupeş ), -ăuş
( jucăuş), -ău (mâncău), -şug ( prieteşug ), -şag (furtişag ), -ălui
(trebălui , preţălui ) etc.;
 de origine turcă sunt: -giu (macaragiu, barcagiu,
reclamagiu), -iu (ruginiu, tuciuriu), -lic (şiretlic ), -lâc (savantlâc ,
crailâc ) etc.;

 este de originemultiplă
au etimologie neo-greacă sufixul
(fr., it., -isi (aerisi
lat. savantă , silabisi
etc.): -ism);şi -ist
( poporanism, nepotism, chitarist , junimist etc.), -bil (credibil , plătibil ),
-iza (româniza, secretiza), in- (ineficient , inegal ) etc.;
 uneori, unele segmente din afix provin din unităţi de sens
ale limbii române, precum segmentul -ul (vocală + art. hot.) din
sufixul -uleţ (coşuleţ , ursuleţ ) sau segmentul -ur (desinenţă de
plural) din sufixul -uros (deluros, cioturos). De aceea sufixele -
uleţ şi -uros le-am putea socoti de origine românească.
• După criteriul funcţional sau productivitate, afixele se împart
în productive, puţin productive şi neproductive. Dintre condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească un afix pentru a fi productiv, menţionăm:
 să poată exprima un număr mare de valori semantice (să fie
polisemantic);
 să poată crea derivate de la teme aparţinând mai multor
clase morfologice;
 ca afix neologic, să intre în combinaţie cu teme lexicale
vechi, iar ca afix vechi, să se poată ataşa la teme neologice;
 cuvintele nou create să aibă o structură transparentă,
analizabilă, să dea impresia unor formaţii fireşti, fără să pună
probleme sub aspectul înţelegerii.
Cele mai productive afixe astăzi sunt cele neologice, cu etimologie
multiplă cum ar fi sufixele -ist / -ism (bombasticism, evazionism, mafiotism,
caloriferist, gurist, ştirist, internetist ), -bil (antologabil, circulabil, jucabil,
schiabi l), -iza (căminiza, secretiza, esenţializa), -re (contorizare, dolarizare,

pedeserizare, cartelizare ) sau prefixele des (de-) (desfia, dedugheniza,
destabiliza, detensiona), anti- (antiacademic, anticoncepţional, anticarie),
non- (noncarte, nonautor, nonom), super- (superautomobil, supertren,
supercalculator ), post- ( postcomunism, postpaşoptism, postdecembrist,
postelectoral ) etc.
Dintre afixele vechi, continuă să fie productive sufixele de agent -ar şi
-tor (chioşcar, drumar, gărar, cuptorar, ţepuitor, aburitor etc.), -giu (cazangiu,
camionagiu, pomanagiu, barbugiu ), sufixele diminutive -aş, -el, -ică, -işor , -
iţă, -uţ (poetaş, lideraş, plovărel, restănţică, blugişori, vilişoară, slujbuliţă,
ţigărică, dolăruţ ), sufixul colectiv -ime ( puştime, rockerime, directorime,
avocăţime) sau prefixele vechi în- (îm-) (îmbulina, îmborcăna, împopoţona,
înnaveta) şi ne- (nechemat, neortodox, neşifonabil, necitibil ).
Nu mai sunt la fel de productive astăzi sufixele -ătate (locul lui a fost
luat de sufixul neologic -itate), -ciune, -mânt, -isi, -lâc (-lic ), -et, -anie, -
enie, -iv etc. sau prefixele răs-, pre- ( prea-) (< sl. pre-) etc.
• După distribuţia pe axa diacronică (corelată, parţial, cu
frecvenţa în limbă), afixele se pot împărţi şi ele în arhaice şi neologice.
Sunt arhaice, şi, în mare parte, ieşite din uz, sufixe precum -ame
(voinicame, omename), -et (omet, păsăret ), -ciune (cf. supra), -ean
(boulean), -enie (slobozenie, miloşenie), -ilă (gropilă, setilă), -inţă (întâiniţă,
nădăjduinţă, priinţă), -mânt (ascultământ, lărgământ, zicământ ), -şug (-şag )
( prieteşug , furtişag ), -uie (cămăşuie, cărăruie) etc., şi prefixe ca a- (abirui,
adurmita, aspuma), de- (deadevăr, dedulci, delepăda, demâncare)10 etc.
Sunt neologice şi, în cele mai multe cazuri, cu etimologie multiplă (fr.,
it., lat. savantă şi chiar germ.) sufixele -ism, -ist, -iza, -ifica, -bil etc. şi
prefixele in-, de- (privativ), precum şi aşa-numitele prefixe „savante”: a(n)-
(apolitic, anorganic ), ante- (antecalculaţie, antefanariot ), anti- (antidrog ), arhi-
(arhicunoscut ), co( n )- (confrate, coproprietar ), supra- (supraaglomerat ),
contra- (contr După
•
aproductiv
locul) etc.
de utilizare, afixele pot fi generale şi regionale.
Dintre afixele cu caracter regional, amintim îndeosebi prefixele do-,
pro- şi ză- cu valoare aspectuală, întâlnite în subdialectul bănăţean şi
pătrunse probabil prin intermediul cuvintelor de origine sârbă: să dogată „se
termină complet”; să proruga „se ruga din nou”; s-o doars „a ars de tot”; o fi
dofiert „o fi fiert de tot”; să profacem „să facem din nou”, zăuita „a uita cu
totul” etc.
• După frecvenţă, afixele se împart în uzuale (se suprapun cu
cele productive) şi rare (se suprapun, în parte, cu cele puţin productive).
Sunt uzuale sufixele de agent: -ar, -tor, -ist, cele diminutivale: -aş, -el, -iţă, -
icică etc., cele verbale: -u(i), -iza, adjectivale: -esc, -os, -iu, -os, adverbiale: -
eşte etc. şi prefixele ne-, in-, de-, des- (diz-) etc. Sunt ocazionale sufixele -
iadă (cuponiadă, ciolaniadă, mineriadă ), -ită (demisionită, spionită,
chiulangită), -ard ( patriotard, filozofard, salonard ), -mente (colegialmente,
actualmente, unicamente), unele prefixe „savante”: hiper-, hipo-
(hiperaciditate, hipotensiune ), ultra- (ultraperformant ), extra- (extraşcolar ),
con- (confrate, colocatar ) etc.
• După criteriul stilistic, avem afixe neutre şi afixe marcate
stilistic.
Din categoria afixelor neutre, deci cu valoare denotativă, fac parte
multe dintre sufixele româneşti vechi: -ar, -tor, -ie, -esc, -u(i), -eşte, -ime, -an,
10
A nu se confunda prefixele arhaice a - şi de - cu cele neologice (cu valoare negativă şi
pri
18vativă) omonime, discutate mai jos. Formarea cuvintelor în limba română

-ancă etc. (ex. pietrar, muncitor, bucurie, omenesc, muntos, chinui, orbeşte,
ţărănime, curcan, ţărancă etc.), precum şi prefixele din vechiul fond: în-, des-,
ne-, răs- (îndepărta, desface, neclar, răsciti etc.), iar dintre cele neologice,
sufixele -ist şi -ism, -iza, ori prefixele in-, re-, post-, super- etc.
Sunt marcate stilistic îndeosebi sufixele diminutivale, ale căror
nuanţe pot acoperi o întreagă gamă de conotaţii: afective (băieţel, fetiţă,
copilaş), peiorative ( profesoraş, doctoraş), ironice ( prostuţ, sărăcuţ ),
depreciative (revistuţă, partid uleţ ) etc., şi sufixele augmentative, a căror
valoare conotativă este adesea depreciativă şi peiorativă (căsoaie, băboi,
golan, mâncău, fătălău). Tot nuanţ ă peiorativă au şi suf. -ard ( poetard,
filozofard, şablonard ), suf. -astru ( poetastru, medicastru), unele sufixe
colective (comicăraie, vorbărie, şefărie, cifrărie).
De observat că unele sufixe au doar ca valoare secundară valoarea
peiorativă, şi asta datorită preferinţei lor de a se ataşa la teme marcate
negativ din punct de vedere. Sunt în această situaţie sufixe ca: -ar
(boschetar, chiţibuşar, şpăgar , şperţar ), -ac (zvonac, prostănac ), -anie
pocitanie),), -giu
(căcăcios -enie (sluţenie ticăloşeniebarbugiu,
-angiu ,(moftangiu,
/-agiu / ), -(ă)ciospalavragiu,
( pofticios, reclamagiu,
băgăcios,
pomanagiu), -ău/-ălău (lingău, lătrău) etc.
Sunt marcate stilistic şi acele afixe neologice cu circulaţie în anumite
stiluri şi limbaje. Astfel, sunt frecvente în stilul tehnico-ştiinţific şi în limbajul
publicistic afixe ca: -ism, -ist, -iadă, -bil, -itate, -re, super-, supra-, hiper-,
ultra-, ante-, post- etc.; specifice terminologiei medicale sunt afixele -ită, -oză.
• După criteriul relaţiei (de ordin gramatical) dintre afix şi
baza de derivare, avem:
 afixe care formează derivate aparţinând aceleiaşi părţi
de vorbire în care se încadrează şi cuvintele de bază ; aici se
încadrează sufixele diminutivale şi augmentative (cuţit + -aş >
cuţitaş mătură(re-
dintre ,prefixe + -oi > măturoi
+ citi > reciti,etc.),
ne- +precum
drept >şi nedrept,
cele maiarhi-
multe+
cunoscut > arhicunoscut etc.);
 afixe care schimbă încadrarea morfologică a cuvântului
de bază: sufixele adjectivale (aur + -iu > auriu, pământ + -esc >
pământesc , lemn + -os > lemnos), adverbiale (român + -eşte >
româneşte, târî + -îş > târâş), substantivale (munci + -tor >
muncitor , şti + -inţă > ştiinţă), prefixul în- care formează verbe de la
substantive (în- + boboc > îmboboci , în- + floare > înflori ) sau de la
adjective (în- + verde > înverzi , în- + roşu > înroşi ) etc.
În funcţie de caracterul obligatoriu sau facultativ al relaţiei dintre un
afix şi o anumită temă, avem:
 afixe selectoare, cele care pretind, în mod obişnuit, ca
radicalul să aparţină unei anumite clase lexico-gramaticale sau să
aibă o anumită formă flexionară; de ex., suf. -tor formează nume
de agent de la verbe: bănui – bănuitor, chinui – chinuitor, vizita –
vizitator, citi – cititor etc.; suf. -ar pretinde o bază de derivare
substantivală: piatră – pietrar, chioşc – chioşcar, gară – gărar etc.;
suf. -ură se ataşează la teme de participiu: rupt – ruptură, copt –
coptură, ars – arsură etc.;
 afixe neselectoare: sunt indiferente faţ ă de încadrarea
morfologică a bazei de derivare. Fac parte din această categorie
aproape toate prefixele precum şi un număr mare de afixe. Ex.:
pref. ne- se ataşează şi la teme substantivale (ne + om > neom),
la teme adjectivale (ne- + sănătos > nesănătos), şi la teme

particiapiale (ne- + bănuit > nebănuit ), şi la teme adverbiale (ne- +
cum > necum); pref. re- se combină cu teme verbale, indiferent de
tema flexionară (re- + citi > reciti , re- + citit > recitit , re- + citisem >
recitisem etc.).
•
După poziţia lor faţă de baza de derivare, distingem:
 afixe enclitice sau sufixe: se ataşează la sfârşitul bazei
de derivare;
 afixe proclitice sau prefixe: se ataşează înaintea bazei
de derivare.
Nu vom considera ca fiind afixe derivative aşa-numitele sufixoide şi
prefixoide (de tipul lui -cid în insecticid , -fil în francofil , -log în biolog , -morf în
zoomorf , auto- în autodidact , hidro- în hidrologie, mono- în monotip, neo- în
neocomunism etc.), întrucât acestea, la origine cuvinte autonome în limbile
greacă şi latină, au o valoare denotativă evidentă, se pot traduce (uşurând
înţelegerea sensului cuvântului compus) şi, ca atare, trebuie discutate la
compunere.
Fără a ne suprapune peste clasificările operate până acum, şi în care
am inclus sufixele şi prefixele (afixele) în funcţie de un criteriu sau altul,
acestea se mai pot clasifica, fiecare în parte, după următoarele criterii:
 După criteriul morfologic (mai precis, după valoarea morfologică a Formatted: Bullets
and Numbering
derivatului obţinut), criteriu relevant doar pentru afixele care schimbă
încadrarea morfologică a bazei:
- sufixe substantivale: -tor, -inţă, -ură, -ială, -re, -ie, -anţă etc.;
- sufixe adjectivale: -iu, -os, -esc, -al, -bil etc.;
- sufixe verbale: -u(i), -iza, -ăni, -ăi, -ifica etc.;
- sufixe adverbiale: -eşte, -îş, -iş, -mente etc.
Pentru prefixe, acest criteriu nu este relevant, din motive expuse
anterior .
 După criteriul semantic (= valoarea semantică a derivatului Formatted: Bullets
and Numbering
obţinut):
1. sufixe
 diminutivale: -aş, -el, -uţ, -uleţ, -uc, -ior, -uş, -iţă, -ică, -
icică, -icel, -icea etc. (ex. copilaş, bărbăţel, pătuţ, ursuleţ,
năsuc, frăţior , copiluş, scăriţă, păturică, căldicică, măricel,
cărticea etc.);
 augmentative: -oi, -an, -andru etc. (ex. lădoi, băietan,
căţelandru);
 nume de agent: -ar, -tor, -aş, -giu, -ist, -easă etc. (ex.
cizmar, croitor, poştaş, pomanagiu, flautist , florăreasă
etc.);
 nume de instrument: -ar, -iţă, -niţă, -toare etc. (ex.
alfabetar, botniţă, râşniţă, stropitoare);
 nume colective: -ime, -ărie, -et, -iş, -işte etc. (ex. tinerime,
rufărie, brădet, păpuriş, cânepişte);
 pentru denumiri abstracte: -eală, -ătate, -re, -ie, -anţă, -ism,
-ime, -itate etc. (ex. îndrăzneală, răutate, păcătuire, nebunie,
cutezanţă, vechime, eminescianism, criminalitate);
 indicând originea / provenienţa: -ean, -esc, -ez etc.
(ardelean, chinezesc, berlinez );

 pentru denumiri de plante şi animale: -aş, -ioară, -iţă, -
easă etc. (ex. toporaş, ferestraş, lăcrămioară, căprioară,
albăstriţă, tătăneasă);
 pentru însuşiri (se suprapun cu cele adjectivale);
 de modalitate (se suprapun cu cele adverbiale);
 pentru patronime: -escu, -eanu, -ache etc. (Iliescu,
Pruteanu, Vasilache) etc.
2. prefixe
 cu valoare negativă: ne-, in-, i- a-, non- (neatent, incomod,
irelevant, anormal );
 cu valoare privativă: des- /dis-/ dez- / de- (ex. dezlega,
d espăduchea, demilitariza, disproporţionat );
 cu valoare de superlativ: arhi-, extra-, supra, super-, ultra -
etc. (ex. arhiplin, extrafin, superocupat, ultranaţionalist,
supraaglomerat );
 cu valoare iterativă: re-, răs- (răz-, ră-) etc. (ex. relectură,
răsciti, răsuci );
 cu valoare asociativă: con- (com-, co-) (ex. consătean,
compatriot, co patron);
 cu valoare delocutivă: în-/îm- (ex. îngălbeni, îmbătrâni );
 cu valoare locativă: inter-, intra-, extra- etc. (ex.
intercostal, intracarpatic, extrauterin);
 cu valoare temporală: pre-, post-, ante- etc. (ex.
preelectoral, postpaşoptism, antevorbitor) etc.
O categorie aparte de afixe o reprezintă aşa-numitele sufixe lexico-

gramaticale, care formează nu numai cuvinte noi, ci şi forme gramaticale
noi. Există două tipuri de astfel de sufixe:
 sufixe substantivale (moţionale): creează, la
substantivele mobile, feminine de la masculine şi invers. Pentru prima
situaţie avem sufixele: -ă (student-studentă ), -că (ţăran-ţărancă ), -esă
( prinţ-prinţesă ), -easă (croitor-croitoreasă ), -iţă (doctor-doctoriţă ), -
oaică (lup-lupoaică). Pentru a doua situaţie, avem două sufixe: -an
(gâscă-gâscan) şi –oi (raţă-răţoi );
 sufixe verbale: creează verbe (de la substantive sau
adjective) cu aspect de infinitiv. Aceste sufixe sunt -a şi -i (brazdă-
brăzda, roată-roti, alb-albi ). Trebuie spus că nu toţi specialiştii văd în
astfel de formaţii nişte derivate cu sufixe, în acest caz preferând să
vorbească mai degrabă de derivare cu sufix Ø sau derivare imediată,
în vreme ce alţii le consideră chiar cuvinte obţinute prin conversiune11.
De altfel, dicţionarele le explică prin simpla trimitere la cuvântul-bază,
fără a lua în calcul şi un eventual sufix. De ex.: (a) brăzda = vezi
brazdă.
În încheierea prezentării generale pe care am făcut-o derivării

progresive, am dori să facem câteva observaţii pe marginea poziţiei pe care
o ocupă cele două subtipuri derivative, derivarea cu sufixe şi cea cu prefixe,
în limba română actuală.
11
Cf. Zugun, op. cit . , p. 143.


Pe fondul unei creşteri semnificative a numărului de sufixe, se poate
spune că sufixarea deţine supremaţia în limba română. Bogăţia şi
diversitatea formelor sufixale, apărută în special în presa postdecembristă,
vine să confirme ideea că, în ciuda unei creşteri spectaculoase a numărului
compuselor, română îşi păstrează caracterul ei de limbă derivativă de tip
sufixal. Se constată, în primul rând, productivitatea crescândă a sufixelor
neologice cu caracter cult (livresc) şi sens abstract; de asemenea,
preponderenţa sufixelor substantivale faţă de cele verbale, extraordinara
vigoare (niciodată în scădere) a sufixelor diminutivale, care dau naştere la
numeroase derivate, multe dintre ele creaţii „ad-hoc”, cu sens predominant
depreciativ.
Sub aspect funcţional, derivatele cu sufixe create mai ales în ultimul
deceniu, au fost clasificate în necesare şi de „lux” (vezi Stoichiţou Ichim,
Vocabularul , p. 209; cf. Puşcariu, Privire, p. 371).
Sunt necesare derivatele cu funcţie denominativă şi sens denotativ care
vin să umple un „gol” lexical sau propun un termen mai adecvat (prin
monosemantism
postumitate, sau brevilocvenţă):
schiabil, nepotism,jongleristic,
antologabil, impresarial, cenaclist, optzecist,
secretiza,caloriferist,
mineriadă
etc.
Sunt de „lux” derivatele cu caracter preponderent expresiv, ironic sau
glumeţ, rod al căutării unei exprimări cât mai economice sau, în cazul stilului
publicistic, al efectului-surpriză: dughenar, gurist, foştime, ţepar, canalist,
zvonac, ciolaniadă, demisionită etc.
La rândul său, prefixarea, considerată în anii ’60 pe locul al treilea între
procedeele interne de îmbogăţire lexicală (după compunere şi pseudoprefixare),
a înregistrat în ultimele decenii o creştere constantă, mai evidentă în stilul
tehnico-ştiinţific şi în limbajul publicistic. Cele mai productive sunt prefixele
neologice, dintre acestea se remarcă, îndeosebi, cele care exprimă ideea de
superlativ
non- etc.), (ex. super-,
precum supra-,
şi cele hiper -), prefixele
ce exprimă (ex. anti-,
negative (ex.
sensuri temporale ante-,contra-, in-,-
pre-, post
etc.).
Nu am acordat o atenţie deosebită aşa-zisei derivări parasintetice,

atât pentru faptul că utilitatea conceptului ni se pare relativă, cât şi datorită
numărului oarecum neînsemnat de astfel de derivate, ceea ce înseamnă că
modelul nu e reprezentativ pentru limba română.
Prin derivate parasintetice înţelegem derivatele formate concomitent
(şi nu succesiv!) atât cu sufix cât şi cu prefix. Cu toate acestea, un derivat
parasintetic interesează din punct de vedere strict lexical prin formativul
dominant, în speţ ă prin prefix. Cel mai adesea este vorba de prefixul
delocutiv în- şi de sufixul verbal -u(i) în exemple ca înfăptui, închipui etc.
Dacă însă acceptăm ideea – avansată de unii specialişti – că structura
unui derivat e totdeauna binară (temă + afix) şi că formativele pot fi simple
(continue) sau complexe (discontinue sau întrerupte), atunci menţinerea
conceptului de derivare parasintetică în accepţia curentă nu-şi mai are rostul,
căci în cazul lui înlănţui , de exemplu, avem baza de derivare -l ănţ - şi un afix
complex, discontinuu -în ... u(i). De altfel, soluţia ni se pare acceptabilă, dacă
ne gândim că şi în cazul morfemelor gramaticale se vorbeşte de morfeme
continue şi discontinue.
3.2. Derivarea regresivă sau inversă

Definită de cei mai mulţi lingvişti drept procedeul analogic de creare de
noi cuvinte, unităţi frazeologice şi forme gramaticale prin suprimarea unor

afixe reale sau aparente de la cuvinte ori forme flexionare deja existente în
limbă, derivarea regresivă ocupă un loc aparte în cadrul formării cuvintelor.
La baza derivării regresive stă totdeauna o analogie, de aici
necesitatea de a studia orice derivat regresiv prin integrarea lui într-un sistem
de forme analoge care îl explică şi, adeseori, îi determină apariţia.
Spre deosebire de derivarea progresivă, în esenţ ă sistematică, derivarea
regresivă este deocamdată nesistematică, chiar aleatorie, deoarece, în condiţii
similare, derivatul regresiv uneori s-a format, alte ori nu (ex. plămadă < plămădi ,
t ăgadă < t ăgădui , nu însă şi *tămadă < tămădui sau *hăladă < hălădui ).
De asemenea, comparativ cu derivarea progresivă, derivarea regresivă este
mult mai redusă ca varietate (număr de tipuri derivative) şi amploare (număr de
derivate). Dacă în derivarea progresivă, de la aceeaşi bază de derivare, cu afixe
diferite, se formează, direct sau indirect, de regulă, mai multe derivate, în
derivarea regresivă se formează de la cuvântul originar un singur derivat (ex.
băiat > băieţel, băieţaş, băieţoi, băieţică etc., dar alint < alinta).
Având în vedere direcţia în care se exercită, se poate spune că
derivarea
fost numităregresivă
derivare este „reversul”
în sens invers derivării propriu-zise,
sau, simplu, derivare din care. Tocmai
inversă cauză ade
şi
aceea, radicalul unui derivat regresiv va prezenta întotdeauna un corp fonetic
mai redus decât cel al radicalului unui derivat propriu-zis.
Atunci când vorbim despre suprimarea de afixe (reale sau aparente) în
derivarea regresivă, înţelegem prin afix orice morfem care rămâne în afara
rădăcinii, atunci când segmentăm un cuvânt . În denumirea globală de afixe
se includ, aşadar, şi desinenţele şi sufixele gramaticale, deşi cel mai adesea
prin afixe se înţeleg strict sufixele (lexicale) şi prefixele. Această precizare
este necesară pentru lămurirea unor situaţii de tipul alint < alinta, câştig <
câştiga, cânt < cânta etc., în care unii specialişti consideră că avem a face de
fapt cu un tip de conversiune intramorfologică12.
Mecanismul
subiectivă, derivării
greşită, dată regresive
de vorbitor se întemeiază
raportului pe originar,
dintre cuvântul o interpretare
primar ,
şi cuvântul format (de ex. aniversare e considerat, greşit, derivat de la
aniversa, nefericit de la neferici etc.). De aceea, orice încercare de a stabili
tipurile de derivate regresive din româna contemporană, fără a recurge la
istoria cuvintelor , are puţine şanse de a reda fidel complexitatea fenomenului.
Derivarea regresivă se produce atât în domeniul vocabularului, cât şi
în gramatică (morfologie). Ceea ce deosebeşte derivarea regresivă lexicală
de cea morfologică este că, dacă primul tip duce la formarea de noi cuvinte
(lexeme), al doilea tip dă naştere unor simple forme flexionare ori variante
morfologice ale aceluiaşi cuvânt (ex. pântec < pântece, berbec < berbece,
copac < copaci 13 etc.
Desigur că cea mai productivă şi mai interesantă este derivarea
regresivă lexicală, care cunoaşte următoarele tipuri structurale, constând în
tot atâtea modele derivative: derivarea regresivă postsubstantivală, derivarea
regresivă postadjectivală şi derivarea regresivă postverbală .
 Derivarea regresivă postsubstantivală creează noi cuvinte prin
înlăturarea de afixe aparţinând unor substantive. Afixul poate fi un sufix
lexical, o desinenţă (adesea -ă, identificată formal cu sufixul moţional -ă) ori
chiar un segment final greşit interpretat ca un sufix (de ex. -ie, -it, -at ).
Cea mai ilustrativă, sub aspectul modului perfect analogic de
funcţionare a acestui tip de derivare regresivă, este constituirea sistemului de
12
Cf. Zugun, op. cit . , p. 141.
13
Vechea formă,
Formarea etimologică,
cuvintelor în de singular.
limba română 23

denominaţie a unui mare număr de pomi şi arbuşti fructiferi. După modelul,
transmis din latină, în care numele fructului e de gen feminin, iar cel al
arborelui sau arbustului de gen masculin (ex. cireş – cireaşă, păr – pară,
piersic – piersică, pom – poamă etc.), au luat naştere în limba română, prin
Analogie, o serie de nume ale arborilor şi arbuştilor fructiferi pornindu-se de
la numele fructelor, mai vechi în limbă, şi care sunt cuvinte moştenite sau
împrumutate. Exemple: alun < alună, cais < caisă, călin < călină, căpşun <
căpşună, măslin < măslină, smochin < smochină, portocal < portocală etc.
Sufixul -ie formează în limba română abstracte nominale: darnic >
dărnicie, prost > prostie, călător > călătorie, sărac > sărăcie etc. Totodată,
limba română a împrumutat din alte limbi perechi de tipul filozof – filozofie,
geolog – geologie, sociolog – sociologie. Prin analogie cu acestea, dar şi prin
raportare la modelul oferit de creaţiile româneşti cu suf. -ie, s-au creat în
limba română, prin suprimarea (pseudo)sufixului -ie, următoarele denumiri de
specialişti în diverse ştiinţe, discipline sau profesiuni: culturolog <
culturologie; eminescolog < eminescologie, etimolog < etimologie, geodez <
geodezie,
venerologieneo-natolog
etc14. < neo-natologie, oncolog < oncologie, venerolog <
Tot derivate regresive postsubstantivale sunt şi o serie de substantive
care denumesc fiinţe de sex masculin, formate de la substantive feminine
(după tiparul prieten – prietenă): moş < moaşă (cf. alb. moshë), mâţ < mâţă,
pisic < pisică, cintez < cinteză, precum şi o serie de nume proprii (după
modelul Ioan – Ioana, Iulian – Iuliana, Stan – Stana): Adelin < Adelina, Alin <
Alina, Corin < Corina, Georgian < Georgiana, Mădălin < Mădălina etc.
Mai rar, prin derivare regresivă postsubstantivală se pot crea verbe de
la substantive abstracte cu aspect de infinitiv lung: aniversa < aniversare (o
formă coruptă a adjectivului aniversară , devenit ulterior substantiv15, iar apoi
identificat cu un infinitiv lung, de la care s-a suprmat segmentul final -re),
16
calcifica
despre o<modelare
calcificare, comunica
analogică < comunicare , de fiecare dată putând vorbi
de tipul:
cântare ............. cânta

supărare ............ supăra
.............................
aniversare ............. x x = aniversa.
 Derivarea regresivă postadjectivală creează cel mai adesea

verbe de la formaţii participiale cu valoare adjectivală.
Numeroase astfel de verbe se obţin de la „false participii”, adică de la
cuvintele cu aspect de participiu, neaparţinând unei paradigme verbale propri-
zise (vezi discuţia supra). Exemple: timora < timorat, coroia < coroiat, tărca <
tărcat, bălţa < bălţat, jigări < jigărit, desăvârşi < desăvârşit (< de- + săvârşit ) şi
chiar mitropoli < mitropolit , după modelul perechilor preexistente în limbă:
lumina – luminat, spăla – spălat, făuri – făurit etc.
Un număr mai mic de verbe trebuie considerate formaţii regresive
provenite atât de la participii, cât şi de la infinitive lungi negative. Exemple:
14
Unele creaţii aparţin limbajului familiar -argotic, aşa cum e cazul cuvântului pro stolog <
pro stolog ie ,
un fel de „ştiinţă” a prostiei, termenul fiind creat, desigur, prin analogie cu
denumirile celorlalte „ -logii”.
15
Prin „condensarea” sintagmei zi / sărbăto are ani versară (cf. fr. jou r / fêt e an niv ersa ire ).
16
Avem în vedere aici verbul comunica „a conferenţia”, creat după comunicare „p rezentare,
înt r-un cerc de specia li ș ti, a unei contribuții personale într- o

problemă ș tiinț
24 Formarea cuvintelor înifică”.
limba română

nedumeri < nedumerit şi nedumerire; neferici < nefericit şi nefericire;
nemulţumi < nemulţumit şi nemulţumire; nesocoti < nesocotit şi nesocotire,
după următoarea schemă a analogiei proporţionale:
fericire – fericit – ferici
nefericire – nefericit – x , unde x = neferici .
 Derivarea regresivă postverbală formează substantive de la
teme verbale.
Majoritatea substantivelor postverbale urmează vechi tipare moştenite
din latină şi întărite ulterior prin împrumuturi din slavă. Astfel, limba română a
moştenit din latină perechi corelative, formate dintr-un substantiv şi un verb,
de tipul: dor (< lat. dolus) – durea (< lat. dolere), gust (< lat. gustus) – gusta
(< lat. gustare), joc (< lat. jocus) – juca (< lat. jocare), cunună (< lat. corona )
– cununa (< lat. coronare ), luptă (< lat. lucta) – lupta (< lat. luctare) etc.
După modelul acesta, atunci când în limbă nu exista decât verbul,
moştenit sau împrumutat, a fost creat de la el, prin derivare regresivă, un
substantiv. Exemple: blestem < blestema (< lat. pop. blast i mare), câştig <
câştiga (< lat.
sl. poronciti castigare
), pază ), leagăn
< păzi < legăna
), ură (<
(< sl. paziti lat.(<liginare
< urî ), poruncă
lat. horrire < porunci
), veghe < veghea(<
(< lat. vigilare) etc. În aceeaşi categorie intră şi cuvinte cum ar fi: cuget,
astâmpăr, învăţ, dezvăţ, dezmăţ, suspin, trai, tremur, bârfă, clipă, ducă, lipsă
etc.
Ca o observaţie privind dinamica acestui procedeu în româna actuală,
atestările celor mai multe cuvinte formate prin derivare regresivă sunt recente,
ceea ce indică productivitatea în creştere a acestui procedeu în epoca modernă
a limbii române, existând premise ca dinamica limbii actuale să-i întărească
poziţia, atât sub raport cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ. Şi aici se
poate spune că, din nou, limbajul presei dă semnalul, punând deja în circulaţie
formaţii ca: accept (< accepta), avort (< avorta), balans (< balansa), condens (<
17
condensa
calamita ),(< deranj (< deranja
calamitate ), mămic
), emula (< mămică
(< emulaţie ), antologa
; cf. fr. émuler ), (< antologie(<
prelimina ),
preliminar ), sinistra (< sinistrat ), şmecheri (< şmecherie), prostituat (<
prostituată) etc.
3.3. Derivarea prin substituţie de afixe

Derivarea prin substituţie de afixe reprezintă un tip special de derivare
– care de asemenea funcţionează analogic – şi constă în înlocuirea un afix
cu altul în cadrul unui model derivativ. Astfel, dacă în cazul derivării propriu-
zise se ataşau afixe iar în cazul derivării regresive se suprimau, în ceea ce
priveşte substituţia de afixe, nici nu se adaugă nici nu se înlătură vreun
morfem ci doar se înlocuieşte un afix (de regulă prefix) cu altul, care din
punct deDevedere semantic
exemplu, reprezintă
după modelul opusul său.
(moştenit din latină) închide – deschide (<
lat. includere, discludere ), îngheţa – dezgheţa (< lat. inglaciare, disglaciare),
încălţa – descălţa (< lat. incalceare, discalciare), s-au creat în limba română
perechile: descreţi < des- + (în)creţi, despleti < des- + (îm)pleti, dezgropa <
dez + (în)gropa, deszăpezi < des- + (în)zăpezi, descăleca < des- + (în)căleca,
desfoia < des- + (î n )foia, dezvăţa < dez- + (în)văţa, dezveli < dez- + (în)veli,
dezvinui < dez- + (în)vinui, desfrâna < des- + (în)frâna etc.
17
Termenul apare şi în celebrul cântecel de mahala al trupei lui Ionescu, cântăreţul de la
„ Iunion" de care pomeneşte şi Caragiale în O noapte furtunoasă : „Vin’, mămicule, vin ’
bibicule, vin ’ / Şi ştii cât ne dorim / Şi ştii cât ne iubim, /V in ’, mămicule, vin ’ bibicule, vin ’ /
Cu portofelul plin, / Să

te sărut puţin...".

Este, evident, exclusă posibilitatea interpretării derivatelor în cauză ca
formate direct prin prefixarea bazei de derivare (care, uneori, nici nu poate fi
identificată, ca în cazul lui *văţ în dezvăţa / învăţa).
Derivarea prin substituţie de afixe cunoaşte două aspecte diferite, în
funcţie de natura afixului suprimat şi înlocuit:
 derivarea prin substituţie de prefixe, în care noile cuvinte se
formează de la un cuvânt moştenit, împrumutat sau format pe teren
românesc, dar în structura căruia se poate identifica un prefix, prin
suprimarea respectivului prefix şi adaugarea la segmentul rămas a
unuia nou (având de regulă o valoare semantică opusă): descreţi <
des- + (în)creţi ; destupa < des- + (a)stupa;
 derivarea prin substitutie de sufixe, în care noile unităţi lexicale se
formează de la cuvinte (fie ele moştenite, împrumutate sau formate pe
teren românesc) în structura cărora se identifică sufixe, prin
suprimarea sufixelor respective şi prin adăugarea unor noi sufixe la
segmentele rămase: onirist < onir(ism) + suf. -ist ; elecronist <
electron(ică)
bucol(ic) + suf. -ism-;ist
+ suf. ; biografist
bonjurism < biograf(ie)
< bonjur(ist) -ism-ist
+ suf.
+ suf. ; bucolism <
; distorsiona <
distors(iune) + suf. -iona.
De exemplu, un cuvânt ca editură nu-l putem explica nici ca un

împrumut (din vreo limbă cu care româna a venit în contact), aşa cum sunt a
edita şi editor (fr. éditer , respectiv fr. éditeur , lat. editor , -is), nici ca o creaţie
românească de la a edita + suf. -ură, deoarece, cum bine se ştie, suf. -ură
selectează teme participiale (ceea ce înseamnă că un eventual derivat ar fi
trebuit să aibă forma *editătură). El se explică însă foarte bine prin
substituirea sufixului (fals, aici) -or (din editor ) cu suf. -ură, după modele ca:
sudor – sudură, băutor – băutură .
Observaţie:
În afară de aceste trei tipuri de derivare discutate până aici şi descrise
în cele mai multe lucrări de lexicologie, unii autori au identificat şi alte tipuri
de derivare, dintre care am ales să prezentăm următoarele două:
3.4. Derivarea postsintagmatică sau delocutivă

Derivarea postsintagmatică sau delocutivă constă în înlocuirea anumitor
expresii (cel mai adesea verbale) printr-un verb nou format, al cărui punct de
plecare îl constituie un substantiv cuprins în expresia iniţială. Derivatele
postsintagmatice nu fac aluzie doar la aspectul material al cuvântului-bază, ci
şi la o modalitate specifică de folosire a lui, deci la o formă a enunţării lui. Ex.:
a lectura < a face lectură, a gestiona < a avea în gestiune, a ocaziona < a da
ocazia, a atenţiona < a atrage atenţia, a concluziona < a trage concluzi i, a
naveta < a face naveta, a ţepui < a trage (da) o ţeapă, a drăcui < a da dracului
etc.
3.5. Derivarea frazeologică

Derivarea frazeologică este un concept introdus recent în lingvistica
românească de Theodor Hristea şi se referă la fenomenul prin care o unitate
frazeologică se formează de la o altă unitate frazeologică în cadrul unei limbi
date.
Astfel, din locuţiuni sau expresii verbale (care funcţionează ca „baze
derivative”) se pot forma îmbinări frazeologice cu valoare substantivală sau
adjectivală. Ex. a băga de seamă > băgare de seamă, a-şi bate capul > bătaie

de cap, a-şi aduce aminte > aducere aminte, a scoate din fire > scos din fire, a
da peste cap > dat peste cap etc.
De observat că un element cheie în cazul acestui tip de derivare îl
reprezintă modificarea unuia din termenii componenţi ai expresiei-bază,
modificare constând fie în derivarea propriu-zisă (uneori chiar şi regresivă) a
termenului, fie în utilizarea sa la o altă formă flexionară.
În limba română contemporană cele mai numeroase derivate
frazeologice au valoare substantivală şi provin tot de la îmbinări frazeologice
cu caracter substantival, împrumutate sau calchiate. Ex. luare de cuvânt < a
lua cuvântul (calc după fr. prendre la parole), inducere în eroare < a induce
în eroare (calc după fr. induire en erreur ).
Principala cauză a acestui tip de derivare o reprezintă nevoia (dictată
de simţul sistemului) de a crea perechi corelative, care constituie adevărate
elemente de sistem în domeniul frazeologiei. Ex. artist plastic < arte plastice,
economist politic < economie politică, bolnav cronic < boală cronică etc.
Oricât de comode şi de justificate ar fi (într-o anumită măsură)
asemenea
rizibile sau formaţii, uneori
de-a dreptul trebuieca
absurde, evitate, întrucât se
în următoarele poate ajunge
exemple întâlnitelamai
formaţii
ales
în stilul publicistic sau în diverse limbaje de specialitate: pictură naivă > pictor
naiv, chirurgie infantilă > chirurg infantil, tuse convulsivă > tuşitor convulsiv,
telegrafie fără fir > telegrafistă fără fir, pensie viageră > pensionară viageră18
etc.
18
Vezi Hristea, Sinteze , p. 155.

4. Compunerea
4. COMPUNEREA
4.1. Definirea conceptului; caracteristicile lexico-gramaticale ale

cuvântului compus
Compunerea este procedeul intern de îmbogăţire a vocabularului cu
unităţi lexicale noi, constând în îmbinarea într-un singur cuvânt a două sau
mai multe unităţi lexicale utilizate şi independent.
Cuvintele compuse sunt, prin urmare, unităţi rezultate din îmbinarea şi
sudarea definitivă (sau în stadii foarte avansate) a două (cel mai adesea) sau
mai multe cuvinte simple, care şi-au pierdut total individualitatea formală şi
semantică. Cuvintele compuse funcţionează în limbă ca o singură unitate
lexico-gramaticală, cu trăsături distincte în raport cu unităţile din care s-au
format. Trimit
regulă, la exprimat
nu este un referent unic, diferit
(denumit) de cel
de altă al unităţilor
unitate „bază”
lexicală, şi care,
fapt ce de
justifică
statutul de unitate de sine stătătoare al cuvântului compus.
Exemple: bunăvoinţă, ochiul -boului , nou-născut , galben-auriu,
cumsecade , unsprezece , tustrei , a binecuvânta, a binevoi , niciodată, altădată
etc.
După cum se poate observa, sensul (de fapt, referentul), de pildă, al
compusului ochiul -boului („plantă din familia compozeelor, cu inflorescenţe
mari, albe sau viu colorate”) nu este suma sensurilor celor două cuvinte-
sursă: ochi („organ al vederii”) şi bou („taur castrat”).
Uneori, unul dintre elementele lexicale utilizate în compunere (sau
chiar ambele) poate fi un sufixoid sau un prefixoid: vitezoman (< viteză +
sufixoidul man „obsedat”); teleconferinţă (< prefixoidul tele ,,la distanţă” +
conferinţă); energofag „(mare) consumator de energie” (< prefixoidul energo
„energie” + sufixoidul fag „consumator”).
Majoritatea cuvintelor compuse au o structură transparentă, uşor
analizabilă pentru toţi vorbitorii. Sunt însă şi compuse care au o structură
greu de analizat pentru vorbitorul comun, şi doar lingviştii mai pot recunoaşte
elementele primare de la baza compusului: mujdei (< must de ai , ai fiind
denumirea regională a usturoiului); deci (< de + aci ); dacă (< de + ca);
unelte (< une + alte); destul (< de + sătul ) etc.
4.2. Tipologia compuselor

Există mai multe criterii de clasificare a cuvintelor compuse, însă o
importanţă mai deosebită prezintă următoarele împărţiri:
 După criteriul morfologic:
După acest criteriu, adică după încadrarea morfologică a compusului,
avem următoarele nouă categorii de cuvinte compuse, reprezentând toate
părţile de vorbire tradiţionale, cu excepţia articolului:
- compuse substantivale (cele mai numeroase): bună-
credinţă, miazănoapte, bunăvoinţă, Câmpulung, triplusalt, nu-mă-uita,
coada-şoricelului, Baia Mare, Marea Neagră, Gara de Nord, viţă-de-
vie, gura-leului, pomicultură, Ştefan cel Mare, Făt-Frumos, câine-lup
etc;
- compuse adjectivale: cumsecade, binevoitor,
atotştiutor, galben-pai, româno-american, cuminte, răuvoitor,
antonpannesc, electromagnetic, dacoromanic etc.
4. Compunerea
- compuse pronominale: dumneavoastră, celălalt,
fiecare, vreunul, oricare, cineva, însele, ceea ce, ceva, câţiva, niciunul
etc.
- compuse numerale: unsprezece, douăzeci, douăzeci şi
unu, o sută treizeci şi trei, o mie unu, tustrei, câteşitrei, dintâi etc.
- compuse verbale (cele mai puţine): a binevoi, a se
autoapăra, nemaivorbind, a se autoeduca etc.
- compuse adverbiale: odată, niciodată, vreodată,
pesemne, cândva, undeva, alaltăieri, deocamdată, totuna, întruna,
bineînţeles, desigur, pesemne, nicidecum, orişiunde, precum, dincolo,
ici-colo, totodată etc.
- compuse prepoziţionale: de la, pe la, de sub, dinspre,
de pe lângă, de după, dedesubt etc.
- compuse conjuncţionale: ca să, căci, dacă, deci,
întrucât, fiindcă, deoarece, deşi, ci şi etc.
- compuse interjecţionale: pâş-pâş!, cioc-cioc!, haidade!,
hei-rup!, gogâlţ-gogâlţ!, trosc-pleosc! etc.
 După modul de formare:
În funcţie de acest criteriu, care ţine seama de modalitatea de
îmbinare a unor unităţi lexicale independente într-una singură, avem
următoarele categorii:
- compuse prin juxtapunere (sau parataxă): bunăvoinţă,
câine-lup, papă-lapte, douăzeci, bunăstare, Câmpulung, Ana-Maria,
bun-gust, bună-credinţă, Târgu-Jiu, niciunul, autoguvernare etc.;
- compuse prin joncţiune (sau hipotaxă): unsprezece,
viţă-de-vie, Curtea de Argeş, floare-de-colţ, ducă-se-pe-pustii, mujdei
etc.;
douăzeci- şi unu
compuse
; prin combinarea parataxei cu hipotaxa:
- compuse prin abreviere: la iniţiale (sigle): SNCFR,
CEC, PSD, BCR ; la fragmente de cuvinte (acronime): plafar ( plante
farmaceutice), aprozar (aprovizionare cu zarzavat ), PETROM (Petrol
Românesc ), dero (detergent românesc ), ASIROM ( Asigurare
Românească); la iniţiale şi fragmente de cuvinte: TAROM (Transport
Aerian Român), aragaz ( Asociaţia românp-americană de gaz ),
CONEL (Compania Naţională de Electricitate), UNITER (Uniunea
Teatrală din România) etc.; la iniţiale şi cuvinte întregi: FC Steaua,
FCM Bacău, ASA Târgu-Mureş; la fragmente de cuvinte şi cuvinte
întregi: Romarta (Arta românească), Rompetrol (Petrol românesc ); la
sigle şi elemente de compunere: SC Agro etc.
 După raporturile sintactice dintre termenii compusului:

- formate prin coordonare: alb-gălbui, româno-american,
treizeci şi doi, locotenent-colonel, puşcă-mitralieră, fizico-chimic,
Sângeorz-Băi, tic-tac, nani-nani , treacă-meargă etc.
- formate prin subordonare: subordo nare atributiv :
gura-leului, Făt-Frumos, Marea Neagră, viţă-de-vie, rea-voinţă, Ştefan
cel Mare, Muma-Pădurii, ochiul-boului, bou-de-baltă, botgros,
bunăvoinţă, gură-spartă, coate-goale, maţe-fripte, roşu-încis,
douzeci, tustrei, floare-de-colţ, Baia de Aramă, rochiţa-rândunicii etc.;
subo rdonare com pletiv direct : zgârie-brânză, Strâmbă-Lemne,
fluieră-vânt, încurcă-lume, papă-lapte, târâie-brâu, gură-cască, zgârie-
4. Compunerea
nori etc.; sub ord onare circ um stanţial : binevenit, bine-crescut,
drept-credincios, nou-născut, clarvăzător, atotputernic, ducă-se-pe-
pustii, aeropurtat , a binevoi etc.
 După gradul de coeziune a termenilor :

- compuse sudate (gradul de coeziune este ridicat; în cazul
compuselor substantivale, adjectivale, pronominale sau numerale,
flexiunea se realizează doar la ultimul termen): bunăvoinţă, primăvară,
Câmpulung, untdelemn, binefăcător, atotcunoscător, deasupra, a
binecuvânta, fiecare, douăzeci, tustrei, deoarece, cuminte, dacoromân
etc.
- compuse nesudate (gradul de coeziune este mai
scăzut; în cazul lor, poate varia şi primul termen, dacă este cuvânt
flexibil): cu cratimă: floarea-soarelui, bună-credinţă, rea-voinţă,
floare-de-colţ, triplu-salt, prim-ministru; cu blanc: Marea Neagră,
Valea Prahovei, Gara de Nord, Câmpia Română etc.
 După valoarea morfologică a termenilor componenţi:

- compuse omogene (termenii aparţin aceleiaşi părţi de
vorbire, adică ambele sunt substantive sau adjective etc.): gura-leului,
câine-lup, vrând-nevrând, româno-american, alb-gălbui, târâş-grăpiş,
de la, ca să, sieşi, însuşi , trosc-pleosc! , hodoronc-tronc! etc.
- compuse neomogene (termenii aparţin unor clase
morfologice diferite, după tipare de tipul substantiv + adjectiv, verb +
substantiv, prepoziţie + substantiv etc.): vorbă-lungă, coate-goale,
papă-lapte, pierde-verde, binecunoscut, cuminte, după-amiază,
Marea Neagră, douăzeci, aşadar, fiecare, nemaivorbind etc.

denumesc, caDin punct
şi cele de obiecte,
simple, vedere fenomene,
semantic, însuşiri,
cuvintele
saucompuse
exprimă
acţiuni, stări, circumstanţe etc. Principalele categorii semantice din
grupul cuvintelor compuse noţionale sunt:
- nume de plante: ciuboţica-cucului, iarba-fiarelor, gura-
leului, ochiul-boului, coada-calului, rochiţa-rândunicii, brânca-ursului,
nu-mă-uita, floare-de-colţ, mătasea-broaştei, talpa-gâştii, papucul-
doamnei etc.;
- nume de persoane: Ştefan cel Mare, Delavrancea,
Radu de la Afumaţi, Mihai Eminescu, Anamaria etc.;
- grade de rudenie: tata-mare, văr-primar, socru-mare
etc.;
- nume de locuri: Băile Herculane, Miercurea Ciuc,
Câmpulung, Iacobdeal, Cluj-Napoca, Stâna de Vale, Ianca-Sat etc.;
- nume de evenimente şi sărbători: Anul Nou, 1
Decembrie, Buna-Vestire, Înălţarea Domnului, Paştile Blajinilor,
Vinerea Mare, Sânpetru, Sântilie, 8 Martie etc.;
- grade şi ierarhii sociale: prim-ministru, general-maior,
redactor-şef, inginer-şef, viceprim-ministru etc.;
- porecle: papă-lapte, zgârie-brânză, coate-goale, târâie-
brâu, mână-largă, gură-spartă etc.;
- însuşiri: alb-gălbui, roşu-închis, binecrescut, cuminte,
cumsecade, binemeritat, gol-goluţ etc.;
- circumstanţe: dinafară, undeva, câteodată, nicicând,
bunăoară, oricum, altundeva etc.;
4. Compunerea
- nume de acţiuni: binefacere, sinucidere, autoapărare
etc.;
- nume de jocuri şi sporturi: baba-oarba, popa-prostul,
hopa-mitică, alba-neagra, triplusalt etc.;
- nume de substanţe: argint-viu ;
- nume de lucruri: puşcă-mitralieră, poale-n-brâu, zgârie-
nori, drum-de-fier etc.
Observaţii:
 Un loc aparte în cadrul cuvintelor compuse îl ocupă cele care
au în structura lor elemente de compunere de tipul sufixoidelor şi
prefixoidelor. Tratarea acestor cuvinte la capitolul Compunere şi nu la
Derivare se justifică, întrucât sufixoidele şi prefixoidele se deosebesc
de sufixele şi prefixele propriu-zise prin faptul că au caracter noţional şi
un conţinut denotativ clar (la origine ele au fost cuvinte de sine stătătoare
în limba greacă sau latină), a cărui cunoaştere condiţionează înţelegerea
semnificaţiei
găsesc în maicompusului
multe limbiîndeansamblu, au caracter
cultură), au circulaţiesavant
internaţională
(termenii(se
în
componenţa cărora intră aparţin în marea lor majoritate vocabularelor de
specialitate), se pot combina între ele. Pentru limba română, s-au
înregistrat şi analizat aproximativ paisprezece mii de termeni ştiinţifici şi
tehnici neologici, creaţi pe baza a circa o mie două sute de elemente de
compunere savantă. Dăm în continuare o listă cu câteva dintre cele mai
frecvent utilizate afixoide, cu „traducerea” lor alăturată:
Sufixoide :
- algie (gr.) „durere, suferinţă” – ex. nevralgie
- antrop (gr.) „fiinţă umană, om” - ex. mizantrop, filantrop
- arh / arhic (gr.) „conducător, şef” / „putere, conducere” - ex. ierarh,
monarh, anarhie,
- bar ierarhie greutate” – ex. isobar
(gr.) „presiune,
- cefal (gr.) „craniu, cap” – ex. bicefal, autocefal
- centric (gr.) „central, situat în centru” – ex. egocentric , concentric
- cid (lat.) „care ucide, distruge, elimină” – ex. insecticid, genocid ,
fratricid
- crat / craţie (gr.) „putere, conducere” - ex. democrat, democraţie,
birocraţie
- crom / cromie (gr.) „culoare”- ex. monocrom, policromie
- dox (gr.) „părere, opinie, idee” - ex. ortodox, paradox
- drom (gr.) „drum, cursă, direcţie” - ex. velodrom, hipodrom,
aeroderom
- fag / fagie (gr.) „mâncător, consumator” - ex. cronofag, fitofag ,
energofag
- fer (lat.) „care conţine, care poartă, care produce”- ex. aurifer ,
petrolifer, somnifer , calorifer
- fil / filie (gr.) „iubitor de” - ex. bibliofil, francofil, calofil
- fob / fobie (gr.) „care urăşte, care se fereşte de”- ex. xenofob,
agorafob, claustrofob
- fon (gr.) „sunet, glas, voce” – casetofon, microfon, afon, telefon
- for (gr.) „purtător de” – semafor, hidrofor
- form (lat.) „formă, aspect” – diform, uniform, multiform
- fug (lat.) „care respinge, care alungă” – ex. ignifug, vermifug
- gen (gr., lat.) „care produce, generează” - ex. patogen, alogen,
oxigen
4. Compunerea
- gon (gr.) „muchie, colţ, unghi” – ex. – poligon, pentagon, hexagon
- grafie (gr.) „scriere” – ex. caligrafie, ortografie, biografie
- gramă (gr.) „scriere, inscripţie, înregistrare” - ex. ortogramă ,
hologramă, cardiogramă
- id (gr.) „în formă de, cu aspect de” - ex. sferoid, humanoid , android
- logie / log (gr.) ,,ştiinţă, studiu / specialist” - ex. biologie , arheologie,
biolog, arheolog
- man / manie (gr.) ,,obsedat / obsesie patologică” - ex. piroman,
mitoman, cleptomanie
- morf (gr.) „formă” - ex. amorf, polimorf
- onim (gr.) „nume, termen” - ex. antonim, omonim
- oramă (gr.) „privelişte, spectacol” – ex. panoramă, dioramă
- par (lat.) „care naşte, care produce” – ex. ovipar, vivipar
- pat / patie (gr.) „bolnav, suferind / boală, suferinţă” - ex. nevropat,
psihopat, cardiopatie
- scop / scopie (gr.) „indicator, observator / examinare, investigare,
imagine”
- semie microscop,
-ex.(gr.) caleidoscop,
„sens, înţeles” radioscopie polisemie
- ex. monosemie,
- stat (gr.) „care menţine, păstrează” – ex. termostat, aerostat , reostat
- tehnic / tehnie (gr.) ,, tehnică, procedeu tahnic” - ex. zootehnic ,
zootehnie
- terapie (gr.) „tratament” - ex. fizioterapie, psihoterapie
- tip (gr.) „exemplar, model” – ex. prototip, fenotip, arhetip
- vor (lat.) „mâncător de” - ex. carnivor, insectivor, omnivor
- zofie / sofie (gr.) „înţelepciune, cunoaştere”- ex . filozofie, teozofie
Prefixoide:
acva- (lat.) „apă, acvatic” – ex. acvacultură
aero-aerotermă
aeropurtat, (gr.) „aer, gaz, atmosferă” - ex. aeroport, aerodinamic,
agro- (gr.) „teren, ogor, câmpie” - ex. agronomie, agronom
alo- (gr.) „diferit, deosebit” – ex. alogen, alomorf, aloglot
antropo- (gr.) „referitor la om, uman” – ex. antrpologie , antropofag,
antropomorf
auto- (gr.) „despre sine , de la sine” – ex. autocritică, autoeducaţie,
autobiografie
balneo- (lat.) „referitor la băi” – ex. balneologie, balneoclimateric
biblio- (gr.) „carte” - ex. bibliotecă, bibliofil, bibliografie
bio- (gr.) „viaţă” – ex. biologie, biosferă, biografie
calo- / cali - (gr.) „frumos, frumuseţe” – ex. calofilie, caligrafie
crono- (gr.) „timp” – ex. cronologie, cronometru, cronografie
demo- (gr.) „popor, populaţie” - ex. democraţie, demografie
eco- (gr.) „mediu, proprietate, locuinţă” - ex. ecologie, economie,
ecogeneză
fito- (gr.) „plantă, vegetaţie” – ex. fitonimie, fitofag
foto- (gr.) „lumină” - ex. fotogen, fotografie, fotofobie
geo- (gr.) „pământ, sol” - ex. geografie, geologie, geometrie
helio- (gr.) „soare, lumină” – ex. heliocentric, helioscop
hemo- (gr.) „sânge” - ex. hemoglobină, hemoragie, hemostatic
hidro- (gr.) „apă” - ex. hidrocentrală, hidronimie, hidrologie
hipo- (gr.) „cal” - ex. hipodrom, hipotracţiune
homo- / omo- (gr.) – ex. omonim, omogen, omograf
izo- / iso- (gr.) „egal, de acelaşi fel” – ex. izobar, izomorf, isoglosă
4. Compunerea
macro- (gr.) „mare” - ex. macrocosm, macroorganism
micro- (gr.) „mic” - ex. microscop, microbiologie
mono- (gr.) „unu, unic” - ex. monocrom, monogamie, monoton
multi - (lat.) „mai multe” - ex. multicolor, multinaţional , multiculturalitate
orto- (gr.) „drept, corect”- ex. ortoepie, ortografie, ortopedie
pato- (gr.) „boală” - ex . patogen, patologie
poli - (gr.) „mai mulţi, numeroşi” - ex. polifonic, poligon, polisemie
pseudo- (gr.) „fals, aparent” - ex. pseudonim, pseudoidentitate
psiho- (gr.) „suflet” - ex. psihologie, psihoterapie, psihopatie
semi - (gr.) „jumătate” - ex . semicerc, semilună
tauto- (gr.) „la fel, identic” – ex. tautologie, tautofonie
tele- (gr.) „la distanţă” - ex. telecomandă, teleportare, telegraf
termo- (gr.) „caldură, temperatură” - ex . termometru, termostat,
termometru
xeno- (gr.) „străin” – ex. xenofobie, xenocraţie
zoo- (gr.) „animal” - ex. zoologie, zoomorf, zootehnie
derivare şiExistă

prin termeni a căror
compunere, structură autostopist,
concomitent: reflectă formarea lor prin
antonpannesc,
camilpetrescian, newyorkez, a înlătura, a întruchipa, mărinimie,
navomodelism, răspoimâine, ceferist, pesedist, anti-NATO etc. Unii autori
vorbesc în asemenea situaţii despre compunere parasintetică.
 Multe compuse care există în limba română de astăzi
reprezintă împrumuturi sau calcuri după modele străine (din franceză,
engleză, italiană, germană etc.): aerogară, glasvand, glaspapir,
bleumarin, capodoperă, portţigaret, after-shave, baby-sitter, week-end,
best-seller, duty-free, airbag, hot-dog, televoting, talk-show, laptop,
walkman, videoclip, snow-board, OK, K.O., second hand, body-building,
bodyguard, outsider, cheeseburger, part-time, snack-bar, play-back,
UEFA, UNICEF,
cuvintele VIP,
compuse, DJ,
vezi CV, DVD
capitolul CALetc. Pentru
). calcurile după
CUL L INGVISTIC
5. Conversiunea
5. CONVERSIUNEA
5.1. Definirea conceptului

Conversiunea (sau schimbarea clasei lexico-gramaticale) este
procedeul gramatical (morfologic şi sintactic, sau, mai rar, numai sintactic) de
trecere a unui cuvânt de la o clasă morfologică la alta, ceea ce înseamnă –
ca şi în cazul celorlalte procedee interne de formare lexicală – creare de
cuvinte noi din cuvinte deja existente în limbă.
De reţinut că această trecere de la o parte de vorbire la alta se
realizează în absenţa afixelor derivative . Facem această observaţie pentru a
sublinia diferenţa dintre modul (1) în care anumite teme lexicale îşi schimbă
încadrarea morfologică prin derivare cu anumite sufixe, şi modul (2) în care
această
cazul schimbare se realizează prin procedee exclusiv gramaticale, în
conversiunii.
Pentru situaţia (1) putem da următoarele exemple de schimbare a
încadrării morfologice a temei prin procedeul derivării:
(a) munci (verb) + suf. –tor > muncitor (substantiv)
aur (substantiv) + suf. –iu > auriu (adjectiv)
bici (substantiv) + suf. –uí > (a) biciui (verb)
prieten (substantiv) + suf. –esc > prietenesc (adjectiv)
prieten (substantiv) + suf. –eşte > prieteneşte (adverb) etc.
Pentru situaţia (2) vom da pentru început următoarele exemple:
frumos (adjectiv) > frumosul (substantiv)
urât (adjectiv) > Urâtule! (substantiv)
bun (adjectiv) > bunuri (substantiv)
suferind (verb la gerunziu) > (oameni) suferinzi (adjectiv)
ochi (substantiv) > (plin) ochi (adverb)
Se poate observa cu uşurinţă că, în vreme ce în prima situaţie cel care
schimbă încadrarea morfologică a bazei este un sufix (deci procedeul este
unul derivativ), în cea de-a doua situaţie trecerea la o altă parte de vorbire se
face apelând la articol, la desinenţe sau la context, deci la mijloace
gramaticale.
5.2. Mijloace de realizare a conversiunii

Acestea sunt de două feluri: mijloace morfologice şi mijloace
sintactice.
I.Mijloacele morfologice constau în selecţia morfemelor flexionare
proprii clasei la care s-a trecut (dacă este o clasă flexibilă) sau, dimpotrivă, în
pierderea mărcilor flexionare iniţiale (dacă clasa la care s-a trecut e
neflexibilă). Din categoria morfemelor flexionare a căror apariţie (sau
dispariţie) poate determina trecerea de la o clasă morfologică la alta, fac
parte articolul şi desinenţele.
De pildă, dacă se realizează trecerea adverbului (sau a interjecţiei) la
clasa substantivului, cuvântul nou format poate primi articol sau desinenţe,
ca mărci ale flexiunii după gen, număr şi caz, proprie substantivului:
bine > binele
bine > un bine
of! > oful
of! > un of
5. Conversiunea
concomitent cu recunoaşterea calităţii de verb predicativ (existenţial) a
ui a fi .
5.3. Tipologia conversiunii

După încadrarea morfologică a noului cuvânt, vorbim de trei tipuri
mari de conversiune:
 substantivizarea
 adjectivizarea
 adverbializarea
A. Substantivizarea reprezintă trecerea unor cuvinte la clasa

substantivului. Se cunosc următoarele situaţii:
a) Substantivizarea adjectivului: este marcată atât morfologic
(articol, desinenţe), cât şi sintactic (plasarea într-un context propriu
substantivului):
frumosul
frumoasa
Ex.: frumos (adjectiv) > frumoasele substantive
frumoaso!
frumosule!
cei frumoşi etc.
Frumosul cucereşte întotdeauna inimile (subiect, substantiv).

Substantivizarea adjectivului prin mijloace exclusiv sintactice e mai
rară (şi are în vedere plasarea într-un context adjectival):
„Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Undin
Şi adânc
mândru necunoscut
tânăr creşte”. (Eminescu)
La Ion Creangă întâlnim un tipar de factură populară, constând în
inversarea raporturilor sintactice: din determinant, adjectivul devine
determinat de un substantiv: n e b u n a de mătuşa Mărioara; afurisita de babă;
u n d r g u ţ de biciuşor etc.
b) Substantivizarea participiului
Natura adjectivală a participiului face ca acesta să manifeste aceleaşi
disponibilităţi faţă de substantivizare: îndrăgostit > îndrăgostitul (a); rănit >
rănitul (a) (prin articulare).
„Pe veci pierduto, vecinic adorato! ” (prin plasarea în vocativ, cu
desinenţa specifică –o).
c) Substantivizarea gerunziului este rară (realizată mai ales prin
articulare) şi pleacă adesea de la întrebuinţarea adjectivală a unor gerunzii:
suferind (verb) > (om) suferind (adj.) > suferindul (subst.)
intrând (verb) > un intrând , nişte intrânduri (subst.)
d) Substantivizarea unor pronume se produce rar, accidental. Se
pretează la substantivizare următoarele forme pronominale:
 pronumele personal eu: eul (poetic) – de fapt, un calc după
germ. das Ich;
 pronumele reflexiv sine: sinele, sinea ;
 pronumele negative nimeni şi nimic : un nimeni, nimicul,
nimicuri ( „Căci astăzi dacă mai ascult / Nimicurile aceste...” );
 pronumele relativ ce: E aici un ce care-mi scapă.
5. Conversiunea
e) Substantivizarea numeralului
Este cunoscut faptul că anumite numerale pot avea o întrebuinţare
substantivală (ceea ce nu înseamnă însă că sunt substantive propriu-zise).
Ele pot deveni substantive propriu-zise în special prin articulare: doiul, treiul,
zecile, milioanele, îndoitul, înmiitul etc.
f) Substantivizarea supinului este evidentă atunci când acesta
este articulat: mersul pe jos, statul în picioare, ghicitul în cafea etc. Absenţa
articolului face dificil de recunoscut substantivizarea supinului, singurele
mijloace fiind cele sintactice, respectiv posibilitatea de a primi un atribut
adjectival sau substantival:
M-am săturat de atâta stat în picioare (atâta = atribut adjectival)

Am plecat la cules de mere (de mere = atribut substantival.
Dacă enunţul ar fi fost: Am plecat la cules mere, atunci substantivul

mere ar fi fost complement direct, ceea ce înseamnă că la cules îşi păstra
calitateag)deSubstantivizarea
verb la supin). adverbului se realizează fie simultan
morfologic şi sintactic, fie doar sintactic, situaţie în care stabilirea statutului
de substantiv e mai greu de realizat:
„Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare”. (Eminescu)
Aici, cuvintele subliniate, iniţial adverbe, au devenit substantive,
trecerea lor fiind marcată în primul rând sintactic, astfel:
 În cazul lui ieri , acesta primeşte un determinant adjectival
(vecinic ), însă şi articol hotărât (-lui ), care şi-a schimbat cuvântul-suport
din cauza antepunerii adjectivului (ieriului vecinic > vecinicului ieri , la fel
cum omului bun > bunului om).

deoarece Înaicicazulatributul azi , situaţia
lui adjectival este
este de faptaparent mai complicată,
o subordonată atributivă:
ce moare, care dacă ar fi contrasă, ar putea fi adjectvul muritor (cerut
şi de antonimia cu vecinic ). Un alt indiciu al substantivizării este şi
poziţia sintactică de subiect pe care o ocupă acest cuvânt, poziţie
refuzată unui adverb.
În rest, ori de câte ori un adverb primeşte articol, el devine substantiv:
susul, josul, aproapele (Iubeşte-ţi aproapele! ) etc.
h) Substantivizarea interjecţiei este clară doar în situaţia prezenţei
unor morfeme flexionare specifice substantivului (articole, desinenţe): ah! >
ahul , ahuri ; of ! > oful , ofuri etc. E mai puţin clară în absenţa acestor morfeme,
în contexte de tipul: Nu zice hop până n-oi sări , unde putem considera că
interjecţia hop a fost plasată în context metalingvistic, context ce induce în
mod obligatoriu substantivizarea oricărui cuvânt.
Observaţii:
 Substantivizarea infinitivului s-a petrecut într-un anumit
moment al istoriei limbii române (probabil începând cu epoca românei
comune), când vechile forme de infinitiv moştenite din latină, de tipul
cântare (< lat. cantare), vede(a)re (<lat. vidēre), auzire (< lat. audire)
etc., au început să fie folosite şi cu valoare nominală, ajungându-se
astfel la o omonimie gramaticală destul de supărătoare. Ulterior,
pentru a evita această omonimie, vorbitorii au creat o nouă formă de
infinitiv, eliminând din forma etimologică segmentul –re (obţinându-se
formele de azi: cânta, vedea, auzi ). Acest segment a fost ulterior
5. Conversiunea
interpretat ca sufix verbal (precum –eală din împărţeală sau –enie din
despărţenie ) şi ataşat la o serie de verbe, atât moştenite, cât şi
împrumutate sau create pe teren românesc (şi care, deci, nu
cunoscuseră niciodată o fază „lungă”). Prin urmare, aşa-numitul
infinitiv lung al unor verbe de tipul: sosire, pregătire, avansare etc.,
reprezintă nu situaţii de substantivizare a unor verbe la infinitiv, ci
substantive obţinute prin derivare cu sufixul pentru noţiuni abstracte –
re de la teme verbale. De altfel, acest sufix apare ataşat şi la câteva
teme verbale neinfinitivale: crezare, vânzare, pierzare etc.
 Un tip special de substantivizare este cea realizată în
metalimbaj, şi care poate determina trecerea la clasa substantivului a
oricărui fragment de vorbire, indiferent dacă este sau nu o unitate
semnificativă:
O este o vocală labială.
Şi leagă două unităţi sintactice de acelaşi fel .
Rezolv treaba cât ai zice pâs.
B. Adjectivizarea se realizează atât prin mijloace morfologice (căci

fenomenul de acord al adjectivului cu regentul implică apariţia mărcilor de
flexiune), cât şi prin mijloace sintactice. Se cunosc următoarele situaţii:
a) Adjectivizarea gerunziului este clară numai în situaţiile în care
acordul poate pune în evidenţă mărcile flexiunii, adică numai la plural şi la
feminin singular: mână tremurândă, feţe surâzânde, coşuri fumegânde,
bătrâni suferinzi etc.
„ Atunci tu în întuneric te apropii surâzândă” (compară cu: ...te apropii
surâzând , unde absenţa acordului e un indiciu că gerunziul şi-a păstrat
statutul).
Situaţia se complică însă la masculin singular, unde acordul nu mai
este marcat
o căsuţă cu concret, prin desinenţe.
coşul fumegând Astfel,
, nu ştim exactîntr-un
dacă enunţ În zare seeste
ca: subliniat
cuvântul vedea
un
gerunziu cu funcţia sintactică de atribut (verbal), sau un adjectiv (rezultat
dintr-o conversiune) cu funcţia de atribut (adjectival). Alta ar fi fost situaţia
dacă substantivul ar fi fost la plural:
În zare se vedeau câteva case cu coşurile fumegând (gerunziu) /
În zare se vedeau câteva case cu coşurile fumegânde (adjectiv).
Acest procedeu al adjectivizării gerunziilor este unul relativ recent
(datând de prin sec. al XIX-lea) şi de import, limba română calchiindu-l din
franceză (e vorba de modele precum: coeur battante). În limba literară de azi
se constată tendinţa de a evita astfel de construcţii, care sunt percepute ca
livreşti sau chiar învechite, ele mai putând fi întâlnite aproape exclusiv în
limbajul poetic.
b) Adjectivizarea participiului este regulată, deoarece participiul se
comportă din punct de vedere morfologico-sintactic ca un adjectiv (are acelaşi
tip de flexiune, cunoaşte acordul, poate îndeplini aceleaşi funcţii sintactice:
atribut adjectival, nume predicativ, element predicativ suplimentar etc.): haină
ruptă, geamuri sparte, copii alintaţi etc.
c) Adjectivizarea pronumelui este gramaticalizată în situaţia unui
număr de pronume care pot deveni adjective pronominale. Cu excepţia
pronumelor personale şi reflexive, toate celelalte clase pronominale furnizează
exemple de adjectivizare, în contexte în care apar pe lângă un substantiv cu
care se acordă: cartea mea (adj. pron. posesiv), fata însăşi (adj. pron. de
întărire), acest băiat (adj. pron. demonstrativ), orice carte (adj. pron. nehotărât),
5. Conversiunea
ce poezie ştii? (adj. pron. interogativ), mi-a spus ce poezii îi plac (adj. pron.
relativ), nicio fată (adj. pron. negativ).
d) Adjectivizarea substantivului este rară şi încărcată de efecte
stilistice, de aceea poate fi întâlnită mai mult în limbajul poetic, ca un tip
special de epitet:
„Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău ”. (Coşbuc)
„Că are oi mai multe....

Şi câini mai bărbaţi ”.
În limbajul colocvial cu tendinţă spre argou se întâlnesc şi alte

exemple de substantive folosite adjectival. E vorba mai ales de substantive
de tipul: marfă, beton, monstru, trăsnet etc., utilizate cu valoare de superlativ.
Iată câteva exemple selectate din presa actuală:
Bun la el e faptul că are o interfaţă beton, şi merită banii .
După
la un furt . un chef monstru cu nişte prieteni, s-a lăsat convins să participe
E un film marfă, care s-a lansat acuma.
... primarul de atunci al Capitalei şi-a achiziţionat o vilă trăsnet în
valoare de 280.000 de dolari .
e) Adjectivizarea adverbului este de asemenea rară. Se cunosc
puţine situaţii de adverbe devenite adjective (invariabile), mărcile acestei
treceri fiind de ordin sintactic (apariţia în poziţia de atribut adjectival):
bine (adverb) > om bine (adjectiv, cu sensul „chipeş, prezentabil”)
aşa (adverb) > aşa om (adjectiv)
asemenea (adverb) > asemenea întâmplare (adjectiv) etc.
C. Adverbializarea
vorbire. reprezintă
Marcarea acestei treceritrecerea
este în laprimul
clasarând
adverbului a unor
de ordin părţi de
morfologic, şi
se manifestă prin invariabilitatea formei, deci lipsa flexiunii, cumulată cu
apariţia într-un context verbal. Se cunosc următoarele situaţii:
a) Adverbializarea adjectivelor calificative este aproape regulată,
gramaticalizată:
(om) frumos (adj.) > (scrie) frumos (adv.)
(film) interesant (adj.) > (vorbeşte) interesant (adv.)
(drum) drept (adj.) > (judecă) drept (adv.)
„Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită” (Eminescu)
b) Adverbializarea substantivului este mai rară. Se cunosc două
situaţii mai frecvente de adverbializare a substantivului:
 substantive care devin adverbe modale, cu valoare cantitativ-
intensivă, în contexte adjectivale sau verbale de tipul: îngheţat tun, răcit
cobză, supărat foc, curat lacrimă, bătut măr, sărat ocnă, gol puşcă,
singur cuc, beat turtă, îndrăgostit lulea, prost bâtă, a dormi buştean, a
lega fedeleş, a se ţine scai, a merge strună, a se îmbăta turtă, a pleca
glonţ etc.
 substantive cu sens temporal, deci o valoare apropiată de
cea a unui adverb de timp; este vorba de denumirile zilelor
săptămânii, anotimpurilor, ale diferitelor momente ale zilei etc.: învaţă
seara, s-a întors luni, s-a îmbolnăvit iarna etc. Diferenţa dintre
adverbele respective şi substantivele omonime din care provin o face
invariabilitatea formei, ca şi reducerea posibilităţii de combinare cu un
5. Conversiunea
adjectiv. De asemenea, şi poziţia sintactică are rol dezambiguizator.
Să se compare:
Primăvara este anotimpul meu preferat, pentru că primăvara
natura se trezeşte la viaţă .
În prima sa apariţie, cuvântul subliniat este substantiv cu funcţia
de subiect, în vreme ce în a doua situaţie el este adverb de timp, cu
funcţia de circumstanţial de timp.
c) Adverbializarea unor numerale, în special a numeralelor
multiplicative şi a unor numerale ordinale, în construcţii ca: munceşte înzecit,
câştigă înmiit, a venit mai întâi la mine etc. Se înţelege că numeralele
adverbiale au din capul locului un comportament adverbial, care nu se
datorează fenomenului de conversiune (o dată, de două ori, a doua oară
etc.).
d) Adverbializarea unor forme pronominale, ca de exemplu
pronumele c e şi c ât funcţionând ca mărci exclamative: Ce frumos cântă!, Ce
bine mă simt! Cât te-ai schimbat!
e) Adverbializarea
votăm unor după
pentru, O să vorbim prepoziţii în enunţuri
, Au pledat eliptice de tipul: Noi
pro / contra
f) Adverbializarea unor forme verbale: curând (< currendo,
gerunziul verbului a cure < lat. currere „a alerga”), poate (de la verbul a
putea) etc.
Observaţii:
 Afară de cele trei mari tipuri de conversiune discutate până aici
(substantivizarea, adjectivizarea şi adverbializarea), se mai pot întâlni şi
alte cazuri de conversiune către alte părţi de vorbire:
 Prepoziţii provenite din: substantive (graţie < subst. graţie :
Au reuşit graţie cunoştinţelor acumulate ), adjective, dintre care unele
participiale mulţumită,
(asemenea, (aidoma datorită,
, înaintea, conform,
înapoia, contrar,
deasupra potrivit ), adverbe
etc.).
 Interjecţii provenite din: verbe
( poftim!), substantive
(doamne !), conjuncţii ( Unu, doi, trei...şi!
).
 Unii autori vorbesc şi despre verbe provenite din:
substantive (brazdă > a brăzda, minune > a se minuna, potcoavă > a
potcovi etc.), adjective (alb > a albi , repede > a repezi , curat > a
curăţi etc.), pronume (însuşi > a-şi însuşi ), adverbe (înapoi > a
înapoia, împrejur > a împrejura, furiş > a se furişa etc.), interjecţii (ţiu!
> a ţiui ). Facem însă precizarea că cei mai mulţi lingvişti consideră
totuşi respectivele verbe ca provenind nu prin conversiune, ci prin
derivare „imediată”, derivare cu sufix lexico-gramatical sau derivare cu
sufix „zero”.
6. Procedee secundare de formare a cuvintelor
6. PROCEDEE SECUNDARE DE FORMARE

A CUVINTELOR
Pe lângă cele trei mari procedee interne de formare a cuvintelor,

ierahizate şi ele, în funcţie de productivitate, conform ordinii în care au fost
tratate, limba română cunoaşte şi alte mijloace lexicale de creaţie internă, a
căror productivitate şi tipologie redusă ne permite să le considerăm drept
secundare în raport cu derivarea, compunerea şi conversiunea. Considerăm
mai importante, sub aspectul rezultatului lexical şi stilistic, următoarele
procedee secundare: contaminaţia, condensarea lexicală, omonimizarea
unor cuvinte polisemantice, creaţia onomatopeică şi trunchierea .
6.1. Contaminaţia
Considerată de unii lingvişti un tip special de analogie în care două
expresii sinonime se influenţează reciproc dând naştere unei a treia
(expresii), în care se găsesc amestecate elemente ale ambelor expresii,
contaminaţia sau „încrucişarea” reprezintă un fenomen care are la bază o
asociaţie paradigmatică de tip semantic. Condiţia obligatorie şi suficientă în
cazul oricărui tip de contaminaţie este înrudirea semantică între cele două
unităţi care se încrucişează
Contaminaţia propriu-zisă este, în primul rând, lexicală, dar poate
atinge şi morfologia şi sintaxa. Ca o regulă generală, indiferent de tip, în
cadrul formelor contaminate se încrucişează două unităţi care au acelaşi
sens sau aceeaşi funcţie gramaticală şi care aparţin aceleiaşi clase lexico-
gramaticale.
În funcţie de nivelul limbii la care plasează unităţile, deosebim mai
multe tipuri de contaminaţie: lexicală, morfologică, sintactică, frazeologică,
lexico-frazeologică, fonetică, grafică.
În cadrul contaminaţiei lexicale – cel mai bine reprezentată în limbă
– se încrucişează două cuvinte independente (mai rar două variante lexicale)
care sunt, de regulă, sinonime sau cvasisinonime), rezultatul fiind un nou
cuvânt (sau o variantă lexicală a unuia dintre cuvintele de bază).
Acest tip de contaminaţie acţionează cel mai productiv asupra
unităţilor aflate la periferia vocabularului (arhaisme, regionalisme, termeni
populari, elemente familiar-argotice, neologisme), cauza principală
constituind-o prezenţa simultană în mintea vorbitorului a două sinonime
aflate, în general, cam pe acelaşi plan sub raportul importanţei şi al
frecvenţei lor în limbă (= într-o limbă funcţională). Se pot degaja următoarele
tipare:
– substantiv + substantiv:
cocor + stârc > cocostârc
cocor + barză > cocobarză
beregată + gâtlej > bereglej
roată + ocol> rotocol
cotei + potaie > cotaie
colet < fr. colis „pachet” + pachet
imbold < impuls + bold
cotaie < cotei + potaie
dâlmă < dâmb + gâlmă

– adjectiv + adjectiv:
gingaş + drăgălaş > gingălaş
ghebos + cocoşat > gheboşat
schilod + olog > schilog
crud + rânced > crânced
ofticos + tuberculos > ofticolos
nătăfleţ < nătărău + fleţ
– verb + verb:
arunca + zvârli > azvârli
zdrobi + dumica > zdrumica
ademeni + amăgi > adămăgi
uimi + buimăci > uimăci
fura + lua > furlua
zbura + rătăci > zburătăci
O situaţie interesantă avem în cazul verbelor merge (< lat. mergo, -
ere) şi cure „curge” (< lat. curro, -ere), din încrucişarea cărora au rezultat
două verbe
literare, hibride:
raportul mereetimologice
formelor „merge” şi cu curge
cele. Din punctul de
contaminate vedere
este diferitalînlimbii
cele
două cazuri. Astfel, în vreme ce forma merge – originară – circulă în limba
literară, iar forma contaminată, mere, are o circulaţie regională, în cazul lui
cure lucrurile stau exact invers, căci această formă, etimologică, se
suprapune peste aria lui mere, în vreme ce forma hibridă curge şi-a
consolidat poziţia în limba literară.
Un caz aparte de contaminaţie lexicală îl reprezintă încrucişările cu
tentă latinistă de tipul:
război (din sl. razboj ) + lat. bellum > răzbel ;
lat. mos, moris + nărav (din sl. narav ǔ) > morav ;
lat. locus (> rom. loc )+ lăcui (din magh. lákni ) > locui ;
locus
În + lăcaş
cazul (din magh.
contaminaţiei lakás) cele
lexicale, > locaş. cuvinte care se încrucişează
două
aparţin, adesea, aceleiaşi clase lexico-gramaticale (situaţie impusă, practic,
de raportul semantic de sinonimie sau cvasisinonimie existent între termeni).
Excepţiile sunt rare (vezi exemplul locui , oferit mai sus), dar şi atunci putem
vorbi de apartenenţa cuvintelor la aceeaşi sferă semantică:
borteli < bortă „gaură, scorbură” + sfredeli ;
hojbăi „a cotrobăi, a scotoci < hojma „continuu, mereu” + bojbăi
„bâjbâi”;
putregai < putred + mucegai ;
zdrăngănel „(reg.) clopoţel mic şi rotund; zurgălău” < zdrăngăni +
clopoţel ;
aliniat „paragraf” < alinia + alineat .
În mod cu totul excepţional, contaminaţia se poate produce între două
cuvinte aflate în relaţie de antonimie. Un exemplu în acest sens este
balaoacheş „(om) negricios, oacheş; epitet dat unui ţigan” < bălai „blond” +
oacheş „brun, brunet, negricios”
Aşa-numitele contaminaţii voluntare sau hibrizi lexicali, pe care unii
autori îi tratează în afara contaminaţiei propriu-zise, se disting, în primul rând,
prin faptul că termenii care se încrucişează nu respectă „condiţia” înrudirii
semantice, iar, în al doilea rând, tocmai prin caracterului lor voluntar, intenţia
stilistică a vorbitorului fiind evidentă şi constituind, practic, principalul motor al
producerii acestor hibrizi.
Ilustrăm acest aspect al contaminaţiei cu următoarele exemple,
majoritatea aparţinând limbajului familiar-argotic (asumat de către tineri sau de

o anumită categorie de publicişti şi scriitori ce manifestă inventivitate lexicală),
dintre care unele sunt creaţii ad-hoc , cu atestări minime sau chiar unice:
sticlism (o alterare a lui ciclism sau o posibilă creaţie prin analogie cu acesta
pornind de la rădăcina sticlă, termenul nou creat desemnând într-un fel
„activitatea” celor cu propensiuni bahice), halbere (o creaţie ciudată, posibilă
încrucişare între halbe şi bere, fără a exclude însă şi o apropiere formală de
haltere), ţuicomicină (ţuică, băutură tare, recomandată a fi băută ca
medicament; terminaţia este analogică, extrasă din denumirea unor soluţii
medicamentoase precum canamicină, neomicină, streptomicină, eritromicină
etc.), falimentară (faliment + alimentară), ţopârlaş (formaţie glumeaţă, o
combinaţie între ţopârlan şi laş), privighecioară şi ciorumbel (aprecieri
maliţioase la adresa unei persoane aparţinând unei anumite etnii, prin hibrizi
oarecum oximoronici, rezultaţi din încrucişarea substantivului cioară cu
privighetoare, respectiv porumbel ), alfabecedar (alfabet + abecedar ),
stresiune (stres + sesiune), romgleză (română + engleză; termen peiorativ
care denumeşte jargonul de factură englezească de care abuzează unele
romârcană (rumaniolă
peroane), (noua „limbă”
română + americană) etc. vorbită de românii „spaniolizaţi"),
6.2. Condensarea lexicală

Condensarea lexicală constă în abrevierea unei sintagme prin
suprimarea şi înlocuirea determinatului prin determinant (cel mai adesea
adjectival). Rezultatul imediat al acestui mecanism este substantivizarea
determinantului, care preia şi sensul termenului determinat. Din acest punct
de vedere, s-ar putea spune că procedeul condensării reprezintă o variantă a
conversiunii. Cele mai cunoscute exemple sunt: roşii (subst.) < pătlăgele
roşii ; vinete (subst.) < pătlăgele vinete ; rapid , accelerat (subst.) < tren rapid /
accelerat ; murg (subst.) < cal murg („negru-roşcat, castaniu închis sau
cenuşiu”);
parţial sugativă
(subst.) < hârtie
< examen sugativă
parţial ; micistudenţesc)
(în limbajul / mititei (subst.)
etc. < cârnaţi mici ;
Exemple interesante putem găsi şi dacă urmărim istoria unor termeni
latini moşteniţi, cum ar fi văr, ficat, piersic, must . Astfel, la origine, aceste
cuvinte însoţeau substantive, în sintagme care, cu timpul, în trecerea de la
latină la română, s-au condensat, vorbitorii dispensându-se de termenul
determinat, al cărui sens a fost „absorbit” de determinant. Interesant este că
în limba română aceste cuvinte au exact sensul termenului suprimat. Astfel,
în sintagma consobrinus verus „văr adevărat, bun”, sensul de „văr” aparţinea
lui consobrinus (care s-a şi păstrat în limba română, mai exact în dialectele
din sudul Dunării, cu forma cusurin), şi nu lui verus, care de altfel era
un adjectiv. La fel, ficat făcea parte din sintagma iecur ficatum, denumind un
anumit procedeu de îngrăşare a ficatului (lat. iecur ) de pasăre cu smochine
(lat. ficus „smochină”, iar ficatum era un derivat de la acest cuvânt). Prin
urmare, sensul iniţial al expresiei era „ficat de animal îngrăşat cu smochine”.
În urma condensării, s-a păstrat termenul determinant (ficatum), care a
preluat de fapt sensul determinatului (iecur ). În ceea ce-l priveşte pe piersic
(şi piersică), acesta este rezultatul condensării sintagmei malum persicum,
adică literal „măr persan, de Persia”, iar must este rezultatul simplificării lui
vinum mustum, adică „vin nou”. Tot aici l-am putea introduce şi pe cupru, al
cărui sens este urmare a condensării expresiei Cyprium aes, adică „aramă
de Cipru”.
Un caz interesant de condensare lexicală îl reprezintă numele primelor
cinci zile ale săptămânii, de asemenea moştenite din latină. La origine,
acestea erau în cazul genitiv, atribute ale substantivului dies „zi”: Lunae dies,

două (mai rar, mai multe) sensuri ale unui cuvânt polisemantic, putem vorbi
de omonimizare, şi, deci, de apariţia a două cuvinte diferite.
De exemplu, în limba română există două cuvinte cu forma porumb, şi
anume:
porumb¹ „plantă” (Zea mays)
porumb² „pasăre, porumbel” (sens de bază) < lat. palumbus, care-l
explică şi pe porumb¹, sens derivat din cel de bază.
Evitarea acestei omonimii s-a făcut prin diminutivizarea lui porumb²:
porumbel .
Alte exemple:
afecţiune1 „durere”
afecţiune2 „iubire, ataşament”
boltă1 „arc” (în arhitectură)
boltă2 „dugheană, prăvălie”
broască1 „animal amfibiu din clasa batracienilor”
broască2 „mecanism montat la uşă” etc.
6.4. Creaţia onomatopeică

Sunt creaţii imediate, motivate extern de apropierea, prin imitaţie, de
anumite sunete sau zgomote naturale. Astfel de creaţii sunt de ordinul miilor
în limba română, dacă le adăugăm şi pe cele reduplicative. Mai trebuie spus
că ele sunt obligatoriu însoţite de intonaţie exclamativă: fâş!, pâc!, scârţ!,
chiţ!, ham!, miau!, mac!, cucu!, tic-tac!, trosc-pleosc!, gâl-gâl! etc. De la
acestea se pot forma, prin derivare, verbe: a gâlgâi, a pleoscăi, a scârţâi, a
fâlfâi etc.
6. 5. Trunchierea
Trunchierea este un tip de abreviere sui-generis care constă în
scurtarea unor Procedeul
multe silabe). cuvinte simple
este(cu unul mai
utilizat sau ales
mai multe sunete,
în limba unafamiliară,
vorbită sau mai
precum şi în argou. Deşi acest procedeu nu este specific românesc (fiind o
influenţă a limbii franceze), totuşi în limba actuală circulă un număr relativ
mare de forme trunchiate: profu (< profesorul ), mate (< matematică), diriga (<
diriginta), bac (< bacalaureat ), secu (< securist ), naşpa (< naşparliu), liba (<
liberare „încheierea stagiului militar”), tovu (< tovarăşul ), merţ (< merţan,
denumirea argotică pentru automobilele marca Mercedes) etc.
Interesantă este trunchierea numelor de familie, procedeu aplicat în
mod ironic mai ales personalităţilor zilei: oameni politici, persoane publice
bine cunoscute, actori, cântăreţi, sportivi etc., tratate cu o anumită
familiaritate: Băse (< Băsescu), Hrebe (< Hrebenciuc ), Văcă (< Văcăroiu),
Stolo (< Stolojan), Lăcă (< Lăcătuş), Piţi (< Piţurcă), Măgu (< Măgureanu ),
Isă (< Isărescu) etc.
Trunchierea se produce şi în cazul cuvintelor compuse, mai ales în cel
al compuselor cu ajutorul afixoidelor (şi în special al prefixoidelor): mini (v.
minijupă ), vice (v. vicepreşedinte ), foto (v. fotograf ), cinema (v. cinematograf ),
disco (v. discotecă), homo (< homosexual ), audio, auto, tele, video,
meteo etc.
7. Calcul lingvistic
7. CALCUL LINGVISTIC
7.1. Consideraţii generale asupra fenomenului

Situat la graniţa dintre împrumut şi creaţie internă, calcul lingvistic este
un fenomen pe cât de complex, pe atât de interesant, la care limba (prin
vorbitorii săi) recurge nu de puţine ori pentru a crea noi termeni sau pentru a
îmbogăţi semantic cuvintele deja existente. La baza oricărui tip de calc
(termen care provine din sfera artelor plastice, unde denumeşte operaţia de
copiere a unei schiţe sau desen cu ajutorul unei hârtii speciale, numite de
altfel şi hârtie de calc ) se află un model străin (cuvânt, îmbinare de cuvinte
etc.), a cărui structură (formală sau semantică), respectiv mod de organizare,
este reprodusă cu ajutorul materialului lingvistic autohton. De aceea, calcul a
mai fost definit şi ca un împrumut indirect sau mascat . Cu toate acestea,
există,
fie cum vom
şi numai dacă vedea, o deosebire
ne gândim fundamentală
că un cuvânt calc
întreeste
împrumutat şi împrumut,
preluat ca atare
(eventual adaptat fonetic şi morfologic) din limba sursă, în vreme ce calcul
reprezintă, într-un fel, un tip de traducere a structurii termenului străin, care,
ca orice traducere, înseamnă redarea, transpunerea unui cuvânt străin dintr-
o limbă într-alta. Pentru a vedea mai clar acest lucru, să se compare, de
exemplu, verbul a colabora, împrumutat din franceză (fr. collaborer ) cu
verbul sinonim a conlucra, rezultat al calchierii (traducerii) structurii verbului
francez, după cum urmează: particula co- a fost redată prin prefixul
românesc con-, iar lexemul laborer a fost tradus prin (a) lucra. O observaţie
se impune însă şi în ceea ce priveşte raportul dintre calc şi traducere, căci
dacă orice calc reprezintă, până la un punct, o traducere, nu orice traducere
reprezintă un calc. Acest lucru poate fi demonstrat recurgând tot la verbul
francez collaborer , care ar putea fi tradus şi prin sintagma a lucra împreună.
Ceea ce deosebeşte însă pe a conlucra de a lucra împreună este
similaritatea structurii celui dintâi în raport cu originalul francez, în sensul că,
la fel cu termenul străin, calcul românesc păstrează structura binară de tip
afix + radical , or tocmai în această fidelitate faţă de model rezidă esenţa
fenomenului numit calc lingvistic. Asta înseamnă că dacă modelul e un
derivat (fr. souslieutenant ), şi calcul trebuie să fie tot un derivat (rom.
sublocotenent ); dacă modelul e un compus (fr. rectangle), copierea sa
trebuie să aibă ca rezultat de asemenea un compus (rom. dreptunghi ); dacă
modelul e o unitate frazeologică (fr. point de vue), rezultatul românesc nu va
putea fi decât tot o expresie sau locuţiune (rom. punct de vedere ) etc.
Fenomenul în discuţie nu se reduce doar la simpla copiere a structurii
unui cuvânt sau a unei expresii străine, ci, nu de puţine ori, ceea ce se
copiază este conţinutul semantic al unui cuvânt, respectiv unul (mai rar, mai
multe) dintre sensurile sale, care vine să îmbogăţească structura semantică
a unui cuvânt românesc, în condiţiile în care între cele două cuvinte există şi
un element semantic (un sens) comun. De pildă, cuvântul românesc stea s-a
îmbogăţit recent cu sensul de „vedetă” (în contexte cum ar fi: X este o stea a
muzicii româneşti ), sub influenţa fr. étoile şi a engl. star , cu care cuvântul
românesc are în comun sensul fundamental de „astru”.
De asemenea, mai rar, se poate imita comportamentul gramatical al
unui cuvânt sau al unei clase de cuvinte dintr-o anumită limbă. De exemplu,
sub influenţa slavă, multe dintre verbele româneşti au devenit reflexive,
conjugându-se deci împreună cu pronumele reflexiv. Este şi cazul verbului a
străin, şi de elementele care ajung să îmbogăţească vocabularul limbii
influenţate, calcul lexical cunoaşte două mari subtipuri:
1.1.Calc lexical de structură morfematică
1.2.Calc lexical de structură semantică (sau, pe scurt, calc
semantic)
Calcul lexical de structură morfematică
Acest tip de calc constă, în esenţă, în copierea structurii morfematice
a unui cuvânt străin, respectiv a modului de organizare a complexului său
sonor, şi redarea lui prin elemente specifice limbii receptoare, în cazul nostru
limba română. De asemenea, odată cu structura cuvântului străin, se preia,
prin forţa lucrurilor, şi conţinutul semantic al acestuia, chiar dacă nu în
totalitatea sa (dacă cuvântul este, eventual, polisemantic). Interesant la acest
tip de calc este că modelele străine după care se creează echivalente
româneşti sunt, de cele mai multe ori, cuvinte derivate şi compuse, deci
semne lingvistice cu motivaţie internă, cu structură uşor de analizat şi, în
consecinţă,
important în uşor de cu
raport imitat. Datorită lexical
împrumutul acestuipropriu-zis,
fapt, calculcare
prezintă
ridicăunînavantaj
primul
rând problema adaptării lui la sistemul limbii care împrumută.
Ţinând cont de afirmaţia făcută mai sus, anume că, în majoritatea
cazurilor, calcurile lexicale de structură morfematică au ca model cuvinte
străine derivate sau compuse, putem să considerăm următoarele clase ca
varietăţi ale acestui subtip de calc lexical:
• calcuri după cuvinte derivate:
 calcuri după derivate cu prefixe
 calcuri după derivate cu sufixe
 calcuri după derivate parasintetice
• calcuri după cuvinte compuse (inclusiv compuse prin
Înainteabreviere)
de a prezenta şi exemplifica fiecare dintre aceste tipuri, facem
următoarea observaţie, care ţine de cel de-al doilea criteriu de clasificare a
calcurilor, discutat anterior, respectiv fidelitatea faţă de modelul imitat. Astfel,
dacă de la un cuvânt străin, derivat sau compus, sunt copiate şi redate în
material românesc fiecare dintre părţile componente din structura cuvântului
respectiv (fiecare lexem, radical, afix etc.), avem a face cu un calc total sau
integral. Dacă, dimpotrivă, se copiază, „se traduce” numai o parte din
cuvântul respectiv, restul fiind preluat ca atare sub formă de împrumut, avem
a face cu un calc parţial sau semicalc. De exemplu, cuvântul francez
surveiller a fost calchiat integral în limba română în forma supraveghea ,
respectând întocmai structura cuvântului străin, şi anume prefixul supra- (fr.
sur -) şi radicalul veghea (fr. veiller ). La fel, cuvântul german Jahreszeit ,
cuvânt compus, a fost redat prin calchiere în limba română sub forma
anotimp, de asemenea un compus, în care recunoaştem traducerea celor
două părţi ale cuvântului german: an (germ. Jahre) şi timp (germ. Zeit ). Nu la
fel stau lucrurile, de pildă, cu verbul a menţine, care copiază parţial, fiind deci
un semicalc, cuvântul francez maintenir . Din acest cuvânt, prima parte
a fost împrumutată şi păstrată ca atare ( men-, în rostire românească), în
vreme ce partea a doua, verbul tenir , a fost tradusă prin verbul românesc a
ţine.
Ca o observaţie de ordin general, cele mai multe calcuri lexicale s-au
realizat după modele franţuzeşti.
 Calcuri după cuvinte derivate

a) Calcuri după derivate cu prefixe
- calcuri totale: sublocotenent (cf. fr. souslieutenant ), subînchiria
(cf. fr. sous-louer ), dezbate (cf. fr. débattre), întretăia (cf. fr. entrecouper ),
supraveghea (cf. fr. surveiller ), subdezvoltat (cf. fr. sous-développé sau
engl. underdeveloped ), întreţine (cf. fr. entretenir ), întretăia (cf. fr.
entrecouper ), întrevedea (cf. fr. entrevoir ) etc.
- calcuri parţiale (în care fie prefixul este împrumutat, iar tema
calchiată, fie tema este împrumutată, iar prefixul calchiat): concetăţean (cf.
fr. con-citoyen), subîmpărţi (cf. fr. subdiviser ), asigura (cf. fr. assurer ),
demers (cf. fr. démarche), prejudecată (cf. fr. préjugé), premergător (cf. fr.
précurseur), prevedea (cf. fr. prévoir ), preşcolar (cf. fr. préscolaire), delăsa
(cf. fr. délaisser ), subestima (cf. fr. sous-estimer ), consfinţi (cf. fr. consacrer ),
anticameră (cf. fr. antichambre, it. anticamera) etc.
b) Calcuri după derivate cu sufixe
- calcuri totale: întâietate (cf. fr. primauté), simţământ (cf. fr.
sentiment , it. sentimento), şedinţă (cf. fr. séance), stingător (cf. fr.
extincteur ), numeros (cf. fr. nombreux ) etc.
- calcuri parţiale: periaj (cf. fr. brossage), uşier (cf. it. usciere, fr.
huissier ) etc.
c) Calcuri după derivate parasintetice
- calcuri totale: deznodământ (cf. fr. dénouement ), încrengătură
(cf. fr. embranchement ), înlănţui (cf. fr. enchaîner ), întrerupător (cf. fr.
interrupteur ), învăţământ (cf. fr. enseignement ) etc.
- calcuri parţiale: consimţământ (cf. fr. consentement ),
încăpăţânat (cf. fr. entêté), înlocui (cf. fr. remplacer ) etc.
 Calcuri după cuvinte compuse

Numeroase compuse româneşti, atât vechi cât şi recente, au pătruns
în limbă
Cele maifie pe calea
multe împrumutului,
compuse fie prin calchierea
calchiate (majoritatea unor modele
de sorginte străine.
latino-romanică
sau germanică) au apărut în limba română în ultimele două secole, dar sunt
şi calcuri mai vechi, realizate în special după modele slavone. Dintre acestea
din urmă, cele mai cunoscute sunt: binecuvânta (cf. v.sl. blagosloviti ),
fărădelege (cf. v.sl. bezakonje), Buna-Vestire (cf. v.sl. blagovestenije).
Interesant este că, paralel cu aceste calcuri, limba română a preluat prin
împrumut respectivele cuvinte slavone, realizându-se astfel dublete
etimologice: binecuvânta / blagoslovi , fărădelege / bazaconie (care a evoluat
ulterior spre sensul de „lucru ciudat, bizar, incredibil”), Buna-Vestire /
Blagoveştenie.
Ca şi în cazul calcurilor după cuvinte derivate, şi la calcurile după
compuse putem vorbi despre calcuri totale şi calcuri parţiale. Astfel, dacă se
traduc toate elementele componente ale unui model străin avem a face cu un
calc total, iar dacă numai o parte a compusului este calchiată iar cealaltă
împrumutată, avem a face cu un calc parţial. În plus, la calcurile totale se
pune şi problema respectării topicii elementelor compusului. Dacă ordinea
termenilor este aceeaşi, atunci calcul total este unul perfect, dacă topica nu
se respectă, avem un calc total imperfect.
- calcuri totale perfecte: câine-lup (după fr. chien-loup),
dreptunghi (după fr. Rectangle ; cf. şi lat. rectangulus), hârtie-monedă
(după fr. papier-monnaie ), locţiitor (după fr. lieutenant ), nou-născut (după
fr. nouveau-né ), liber-schimb (după fr. libre-échange ; cf. şi engl. free
trade), anotimp (după germ. Jahreszeit ), autoservire (după rus.
sau concepţii”, dar şi „acţiune / organizaţie de masă care tinde să realizeze
un scop social politic”, prin analogie cu fr. mouvement ;
nebun – cu sensul de „piesă la jocul de şah”, copiat după fr. fou;
pânză – cu sensul de „tablou pictat”, după fr. toille;
agrea – cu sensul de „a fi de acord”, după engl. agree;
cârtiţă – cu sensul de „spion infiltrat”, după engl. mole;
determinat – cu sensul de „hotărât”, după engl. determined ;
domestic – cu sensul de „intern, propriu unui stat”, după engl.
domestic ;
imagine – cu sensul de „percepţie publică”, după engl. image;
provocare – cu sensul de „dificultate de învins”, după engl. challenge;
uliu – cu sensul de „personalitate oficială cu spirit belicos”, după engl.
hawk ;
stea – cu sensul de „vedetă”, după engl. star ;
a apela – cu sensul de „a da un telefon, a forma un număr de telefon”,
după fr. appeler ;
atelier
a opera – –cucusensul
sensuldede„seminar”, după
„a acţiona”, engl.
după workshop
engl. ; ;
to operate
pachet – cu sensul prezent în sintagme ca pachet de legi , pachet de
acţiuni etc., reprezintă un calc după engl. package ;
pilot – cu sensul de „prototip” (cf. sintagme ca episod pilot , clasă pilot ),
calc după fr. pilote;
pirat – folosit adjectival cu sensul de „clandestin”, „neautorizat” (cf.
sintagme ca post de radio pirat , program pirat ), calc după engl. pirate (a se
vedea şi verbul a pirata şi substantivul piraterie, din aceeaşi sferă semantică);
proiect – cu sensul de „program (social, administrativ, educativ)”, sub
influenţa engl. project ;
promovare – cu sensul de „susţinere, propagare (a unei idei etc.),
campanie de lansare
reabilitare – cuasensul
unui produs
tehnicetc.”, promotion
după engl.repunere
de „reparare, în ;funcţiune” (cf.
reabilitarea reţelei de drumuri naţionale), calc după fr. réhabiliter .
oportunitate – cu sensul de „ocazie fericită, prilej favorabil”, după engl.
opportunity sau fr. opportunité .
Aplicații
APLICAŢII
1. Arătaţi cum s-au format următoarele cuvinte şi precizaţi

valoarea semantică a afixelor identificate: butoiaş, cărăuşie, sticlozitate,
noduros, a deszăpezi, credibilitate înmormântare, credincios, a deznoda,
ţărăncuţă, lăptăreasă, întăritură, împroprietări, strecurătoare, polenizare,
reîmpădurire, cazangiu, eminescianism, ardeleancă, berărie.
2. Formaţi familia lexicală a următoarelor cuvinte: mână, piatră,
pădure, tare, drept, a bea, a naşte. Indicaţi procedeul de formare a
fiecărui termen al familiei, componentele din structura noului cuvânt şi
etapele procesului derivativ.
3. Formaţi câte două derivate de la fiecare dintre verbele din
textul:
fără Împăratul
să „ştie ea; aşeză îi ieşiîndată
pe deunaltăpodparte înainte,semai
de aramă, la un
făcu marginea împărăţiei,
lup şi se ascunse
sub un pod. Când era să treacă fiică-sa, deodată ieşi de subt acel pod, cu
dinţii rânjiţi şi clănţănind de te lua groaza; se uita drept la dânsa cu nişte ochi
care străluceau ca două făclii, şi se repezi la ea ca să o sfâşie. Fata, care
îngheţase sângele în ea de frică, îşi pierduse cumpătul şi, dacă calul nu
făcea o săritură la o parte, lupul înfigea ghearele într-însa; ea o luă la
sănătoasa înapoi. Tată-său, care se întorsese înaintea ei, ieşi s-o întâmpine,
şi-i zise...”. Atragem atenţia că în derivare se pleacă de la forma-tip a
verbului, care e cea de infinitiv.
4. Se dă următorul fragment din poezia lui Vasile Alecsandri,
B aba-Clo anţa :
„Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Făt-Frumos.
.......................................
Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descânta.
......................................
Baba Cloanţa se porneşte
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinţi grozav scrâşneşte
Şi tot blestemă turbat ”.
Selectaţi cuvintele create prin mijloace interne de formare,
aşezându-le în coloane diferite după procedeul utilizat, apoi indicaţi,
pentru fiecare, modul de formare, elementele componente şi, acolo
unde este cazul, etapele procesului.
5. Formaţi câte două derivate cu fiecare dintre sufixele: -al, -ar, -
aş, -at, -bil, -esc, -eţ, -ăreţ, -ist, -iu, -ui, -iza, -anţă, -atic .
6. Daţi exemple de patru prefixe cu valoare de superlativ şi formaţi
cuvinte cu ele.
Aplicații
7. Formaţi, prin derivare cu sufixe, substantive colective
corespunzătoare următoarelor cuvinte: pom, fag, mesteacăn, cânepă,
porumb, piatră, brad, tânăr, bolovan, lemn, muncitor .
8. Daţi exemple de şase verbe care s-au format prin derivare de la
interjecţii.
9. Ce sunt sufixele moţionale? Daţi exemple în cuvinte.
10. Daţi exemple de sufixe neologice şi formaţi cât mai multe
cuvinte cu ele.
11. De la următoarele interjecţii onomatopeice formaţi cu ajutorul
sufixelor un verb şi apoi un substantiv: fâş!, poc !, buf!, pleo sc !, hâr!,
cioc!
12. Ce valori semantice şi stilistice au sufixele cu care s-au
format cuvintele subliniate din următoarele enunţuri:
 Doină, doiniţă!
De-aş avea o puiculiţă,
Cu flori galbene-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!
De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Cu suflet de voinică!
De-aş avea o bălăioară

Naltă, veselă, uşoară,
Ca un pui de căprioară!
 Nu uita, el este doctoraş de provincie, nu cred că poate mai mult.

 Blugişori ... tricoaş... gecuţă, mai nou... pantofiori cu boticu‘ rotund că
aşa e la modă...
portofelul, telefonulcuşio cheile
gentuţă
de finuţă în careasta
la maşină... să încapă
e ţinutapachetul
pe carede ţigări,
o adopt
atunci când ies cu fetele.
 Se adaugă rântaşul la ciorbiţă, se potriveşte de sare şi după 10
minute se stinge focul.
 Mă aşteptam la o revistuţă de cartier, cu traduceri din miliardele de
cărţi colorate.
 Daca supravieţuiesc, la următoarea ieşire mă blindez cu un gentoi
plin de pastile.
 Singurul gol al meciului a fost marcat de Mircea Oprea, care, scuzaţi
expresia, a fost un bun pomanagiu când a intrat prin alunecare în minutul 12 .
 Mi-aduc aminte perfect când a plecat de la echipă, toţi suporterii au
răsuflat usuraţi că au scăpat de un ratangiu.
13. Subliniaţi prefixele din structura următoarelor cuvinte derivate
şi precizaţi-le valoarea semantică: nedescoperit , nereînfiinţat, nerentabil,
nerevăzut, neîncălzit, neînrădăcinat, neprevăzut, nedesfăcut, înmâna,
deszăpezi, înmormântare, atipic, conaţional, antevorbitor, anticorupţie,
arhisuficient, postpus.
14. Explicaţi procesul de derivare regresivă prin care s-au obţinut
următoarele substantive: cais, portocal, vişin, pedagog, filolog, ortoped .
15. Indicaţi cuvântul de bază şi procesul prin care s-au format
verbele: a tărca, a desăvârşi, a aniversa, a nemulţumi, a nesocoti .
16. Ce se înţelege prin derivare parasintetic ? Ilustraţi definiţia
prin cât mai multe exemple.
Aplicații
17. Grupaţi pe părţi de vorbire cuvintele de mai jos, indicând în
paranteză din ce părţi de vorbire sunt compuse: binefăcător, fiindcă,
drept-credincios, prim-procuror, bunăstare, nu-mă-uita, Caproşu, înainte-
mergători, treisprezece, poale-n-brâu, ci şi, deşi, deloc, întruna, Ioan Vodă
cel Cumplit, istroromân, zgârie-brânză, ceea ce, deasupra, niciunul, proces-
verbal, astă-toamnă, tic-tac, de pe lângă, alb-verzui etc.
18. Indicaţi procedeele de compunere care apar în scrierea
cuvintelor de la exerciţiul precedent.
19. Daţi exemple de trei cuvinte de la care să formaţi, pe rând, un
derivat, un compus şi un cuvânt cu altă valoare morfologică.
20. Se dau cuvintele: ochi, of!, ce, şi, nişte. Daţi exemple de
enunţuri în care ele să fie folosite cu valori morfologice diferite.
21. Care este principiul în baza căruia funcţionează derivarea şi
graţie căruia aceasta deţine primul loc în ierarhia productivităţii şi
importanţei mijloacelor interne de formare a cuvintelor (în raport cu
compunerea sau conversiunea)?
22. Definiţi următorii termeni: r d cin , tem lexical , derivativ ,
cuv ânt de baz , lexifor m .
23. Identificaţi compuse care au în structura lor următoarele
cuvinte: floare, talpă, gură, ochi, bine, rău, nou, bun, mare, trei, galben,
român, cine, care, când, unde, nici, a voi, a linge, a fluiera, a vântura, a
strâmba etc.
24. Subliniaţi sufixoidele şi prefixoidele şi explicaţi, apelând la un
dicţionar, atât sensul lor, cât şi al cuvintelor în care apar: acvariu,
avicultură, apicultură, barometru, binocular, calofilie, cacofonie, cataliză,
circumscris, genocid, epidermă, pandemie, grafologie, hematom, termostat,
megafon, monovalent, ambigen, neorolog, oncologie, pediatrie, paleolitic,
piroman, prototip, pseudonim, fungicid, poliglot, logoped, fonotecă, filiform,
omnivor . Găsiţi cât mai multe cuvinte care conţin următoarele afixoide:
25.
aero-, agro-, -fil, -fob, -man, tele-, geo-, auto-, -cid, poli-.
26. Servindu-vă de un dicţionar (DL R , MDA sau DEX ), extrageţi 20
de cuvinte (simple sau compuse) calchiate, precizând limba din care au
fost copiate. Arătaţi, de fiecare dată, dacă este vorba de un calc total
sau parţial.
27. În ce sens calcul lingvistic este un procedeu de îmbogăţire a
vocabularului aflat la graniţa dintre creaţiile interne şi împrumut?
Aplicații
Teste grilă
1. Alegeţi
din familia lexicalădin următoarele
a unui cuvânt : serii de termeni pe aceea care face parte
A. merg, mergeam, mersese, de mers;
B. elev, elevului, pentru elev, elevii;
C. frumos, frumoasă, frumoşi, frumoase;
D. floricea, floricică, florar, florăreasă;
E. dânsul, dânsa, dânşii, dânsele.
2. Cuvântul meşteşugăresc are :
A. rădăcina meşteşugar şi sufixul -esc;
B. tema meşteşug şi sufixul -ăresc;
C. cuvântul meşter şi sufixul -şugăresc;
D. rădăcina meşteşug-, sufixul -ar şi sufixul -esc;
E. este neanalizabil.
3. Sufixul -iş creează numai :
A. substantive;
B. substantive şi adjective;
C. substantive şi verbe;
D. adjective şi adverbe;
E. substantive şi adverbe.
4. Creează verbe sufixele :

A. -a, -i, -iza, -ui;
B. -a, -at, -bil, -eşte;
C.
D. -oi, -at,-iza,
-a, -oi, -eşte, -ui;
-ui;
E. -a, -oi, -i, -iza, -at, -eşte.
5. Creează adverbe sufixele :

A. -easă, -esc, -at, -ere, -uş, -âş;
B. -easă, -esc, -eşte, -âş, -uş;
C. -eşte, -iş, -âş, -mente;
D. -esc, -eşte, -at, -bil, -iş.
E. -esc, -at, -âş, -iş, -uş, -mente.
6. Creează adjective toate sufixele din rândul :

A.
B. -ăreţ, -eaţă,
-esc, -iu, -os,-eşte, -ică,
-al, -at, -a, -uş;
-bil;
C. -ăreţ, iu, -os, -eşte, -ică, -a;
D. -esc, -eaţă, -iş, -iu, -al, -uş;
E. -ăreţ, -mente, -iu, -al, -at, -bil, -uş.
7. Cuvântul tinerească are structura :

A. tiner-(rădăcină), -e- (sufix), -as - (sufix), -că (desinenţă);
B. tiner-(rădăcină), -ea-(sufix), -scă(sufix);
C. tiner- (rădăcină), -e- (sufix), -asc- (sufix), -ă (desinenţă);
D. tiner-(rădăcină), -eas-(sufix), -că(sufix);
E. tiner-(rădăcină), -easc-(sufix), -ă(desinenţă).
Aplicații
8. Indicaţi seria de cuvinte derivate neomogenă sub aspectul valorii
semantice a sufixului utilizat:
A. ascuţitoare, cingătoare, vânturătoare, strecurătoare, spânzurătoare;
B.
C. căpos, băftos,
nebunie, robie,ciudos,
omenie,băţos, fălos;
prostie, călătorie;
D. căruţaş, arcaş, poştaş, doinaş, ceteraş;
E. avocăţime, preoţime, vechime, studenţime, omenime.
9. Indicaţi seria care cuprinde numai derivate cu sufixe pentru

denumirea instrumentului:
A. strecurătoare, botniţă, sonerie;
B. solniţă, reţetar, opritor;
C. alfabetar, stropitoare, cuier;
D. grefier, ascuţitoare, bombonieră;
E. untieră, scobitoare, cădelniţă .
10. Aparţin familiei lexicale a unui cuvânt:

A. doar cuvintele obţinute prin derivare de la acesta;
B. cele de la A şi, în plus, cele obţinute prin compunere;
C. cele de la B şi, în plus, cele obţinute prin conversiune;
D. cele de la C şi, în plus, expresiile şi locuţiunile ce conţin cuvântul
bază;
E. totalitatea formelor sale flexionare.
11. Următoarele derivate conţin în structura lor acelaşi număr de afixe

(adică prefixe şi/sau sufixe): ţărăncuţă, sârguincios, neputincios,
destabilizator, necredibilitate. Stabiliţi numărul acestor afixe:
A. unul;
B. două;
C. trei;
D. patru;
E. cinci.
12. Din următoarea serie de cuvinte: pretenţie, prevesti, precaut,

precept, s-a format cu prefixul pre- :
A. pretenţie;
B. prevesti;
C. precaut;
D. precept;
E. întreaga serie.
13. Din următoarea serie de cuvinte: înceta, începe, învălui, învesti , s-

a format cu prefixul în-:
A. înceta;
B. începe;
C. învălui;
D. învesti;
E. întreaga serie.
14. Din următoarea serie de cuvinte: reorganiza, retrage, reveni,

restabili , s-a format cu prefixul re- :
A. numai reorganiza;
B. numai retrage;
Aplicații
B. ambele adverbe;
C. ieri substantiv, azi adverb;
D. ambele substantive;
E. ieri adverb, azi substantiv;
26. În enunţul: „Mi-a făcut un bine", cuvântul subliniat este :

A. adjectiv;
B. adverb;
C. interjecţie;
D. substantiv;
E. locuţiune adverbială.
27. În enunţul : „A înregistrat doi nou-născuţi", cuvântul subliniat este :

A. adjectiv;
B. substantiv;
C. verb;
D. adverb;
E. pronume.
28. În fraza: Atunci tu în întuneric te apropii surâzândă,/ Albă ca

zăpada iernii, dulce ca o zi de vară …, cuvântul subliniat este:
A. adjectiv calificativ;
B. adverb de mod;
C. adjectiv obţinut prin conversiune;
D. verb la gerunziu;
E. verb la prezumtiv.
29. Mijloace de substantivizare ale pronumelui nimic din exemplul:

Căci astăzi
"Nimicurile dacă..."
aceste mai ascult
sunt:
A. numai desinenţa -uri ;
B. numai articolul -le ;
C. numai determinantul aceste ;
D. numai desinenţa -uri şi articolul -le ;
E. toate: -uri, -le, aceste.
30. Grupul de cuvinte de pe lângă este :

A. adverb precedat de prepoziţia de pe;
B. locuţiune adverbială;
C. prepoziţie compusă;
D. locuţiune prepoziţională;
E. locuţiune conjuncţională.
31. Indică seria care conţine cuvinte compuse prin subordonare

atributivă:
A. câine-lup, Cluj-Napoca, galben-auriu;
B. zgârie-nori, du-te-vino, Strâmbă-Lemne;
C. Albă-ca-Zăpada, scurtmetraj, Bucureşti-Nord;
D. arici-de-mare, Lacul Roşu, Splaiul Independenţei;
E. ochiul-boului, Marea Neagră, fluieră-vânt.
Aplicații
32. Fie enunţurile: (1) Vara aceasta n-am fost la mare. (2) Vara merg
la munte. (3) Toată vara a stat în casă. (4) La vară voi pleca în străinătate.
Cuvântul subliniat este:
A. adv. de timp în toate enunţurile;
B. subst. (Ac.) în toate enunţurile;
C. adv. de timp în (2), (4), subst. (Ac.) în (1), (3);
D. altă interpretare.
33. Aparţin aceleiaşi familii lexicale toate cuvintele din seria:

A. pietrar, pietricică, pietrui;
B. împietri, pietros, petrochimie;
C. petrifica, pietrean, pietrărie;
D. petrograf, împietrire, pietriş.
34. Identificaţi varianta în care toate cuvintele sunt derivate cu sufixe

diminutivale:
A.
B. aluniţă,
căruţaş,cojiţă, doctoriţă,
băieţaş, copilaş,gingaş;
slăbuţă;
C. fluturaş, nojiţă, portiţă, călăraş;
D. copăcel, mânuşiţă, izvoraş, fântânică.
35. Sunt compuse toate cuvintele din seria:

A. cumsecade, înspre, convingere, ex-ministru;
B. ca să, unsprezece, dumnealui, ceea ce;
C. nicio, teleghidaj, deochi, decoperta;
D. polifuncţional, rău-platnic, înfiinţa, anglofil.
36. Indicaţi seria în care există un compus parasintetic:

A.
B. dreptunghi, devreme, calea-valea,
rea-voinţă, albaiulian, du-te-vino;
ROMARTA, unelte;
C. viţă-de-vie, gălăţean, CEC, deoarece;
D. nonconformist, ex-campion, postcomunism, mujdei.
37. Cuvântul românesc cocostârc s-a format prin:

A. derivare parasintetică;
B. compunere;
C. derivare regresivă;
D. contaminaţie;
E. conversiune.
38. Verbul a aniversa a luat naştere prin:

A. compunere;
B. condensare lexicală;
C. derivare regresivă;
D. calc lexical;
E. conversiune.
39. Ca procedeu secundar de formare a cuvintelor, trunchierea

reprezintă:
A. un tip de compunere;
B. un tip de derivare;
C. un tip de abreviere;
D. un tip de calc;
Aplicații
E. un tip de conversiune.
40. Cuvintele compuse prin abreviere la iniţiale se mai numesc şi:

A. acronime;
B. sigle;
C. trunchieri;
D. prescurtări.
41. Conversiunea în metalimbaj presupune transformarea oricărui

fragment de vorbire în:
A. adjective;
B. adverbe;
C. substantive;
D.verbe.
42. Se dă următorul text:

Cu mâne
Cu ieri zilele-ţi
viaţa adaogi,
ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.
Câte cuvinte care şi-au schimbat valoarea morfologică prin
conversiune există?
A. unul;
B. două;
C.trei;
D. patru.
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
*** Dicţionarul limbii române (DA), Bucureşti, 1913 – 1949.

*** Dicţionar general de ştiinţe, Ştiinţe ale limbii , Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1997.
*** Micul dicţionar academic, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2004.
*** Dicţionar invers, Editura Academiei, Bucureşti, 1957.
*** Formarea cuvintelor în limba română , vol. I Compunerea (1970),
vol. II Prefixele (1978), vol. III Derivarea verbală (1989), Editura Academiei,
Bucureşti.
*** Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba
românăCOTEANU,
, (SMFC), I-VI, Editura
Ion, Academiei, Bucureşti,
BIDU-VRĂNCEANU, 1959 – 1972.
Angela, Limba română
contemporană. Vocabularul , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1975.
CÂRÂC, Ioan S., Introducere în morfologie, Editura Edmunt, Brăila,
2002
DIMITRESCU, Florica şi col., Istoria limbii române, Bucureşti, 1978.
GOICU, Viorica, Derivarea cu sufixe neologice în româna
contemporană , Timişoara 2002.
GRAUR, Al., Fondul principal al limbii române , Bucureşti, 1957.
GRAUR, Al., Studii de lingvistică generală (variantă nouă), Editura
Academiei, Bucureşti, 1960
GRAUR, Al., Tendinţele actuale ale limbii române , Bucureşti, 1968.
GROZA, Liviu, Elemente de lexicologie , Humanitas Educaţional,
Bucureşti, 2004.
GUŢU ROMALO, Valeria, Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică,1972.
HRISTEA, Theodor (coord.), Sinteze de limba română , Bucureşti,
1984.
HRISTEA, Theodor , Probleme de etimologie, Bucureşti, 1968.
HRISTEA, Theodor, Limba română în presa audiovizuală, în vol.
colectiv Limba română la radio şi la televiziune , buletin CNA nr.24 / 2002.
IONESCU, Raluca, Valori superlative ale prefixoidelor în limba română
actuală – utilizări cu baze substantivale, în vol. Dinamica limbii române
actuale, Bucureşti, 2003.
PANĂ DINDELEGAN, Aspecte ale conversiunii. Mijloace
Gabriela,morfologice
sintactice de recunoaştere a claselor , în vol. Teorie şi analiză
gramaticală, Bucureşti, 1992.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Aspecte ale substantivizării în româna
actuală. Forme de manifestare a substantivizării adjectivului , în vol. Dinamica
limbii române actuale , Bucureşti, 2003.
PASCU, Giorge, Sufixele româneşti , Bucureşti, 1916.
PREDA, Irina, Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale
(cu privire specială la perioada postdecembristă), în LR, XLI, nr.9, p.483-
490, nr. 10, p. 541-548, 1992.
PUŞCARIU, Sextil, Limba română vol. I, Privire generală, Bucureşti,
1976.

Dokumen - Tips - Co de Limba Romana Damian Matei Apostolatu Ionel

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dokumen - Tips - Co de Limba Romana Damian Matei Apostolatu Ionel

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

8/9/2019 CO de Limba Romana - Damian Matei (Apostolatu Ionel)

Universitatea “Dunărea de Jos”

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați

Conf. dr. Ionel Apostolatu

2. STRUCTURA MORFEMATICĂ A CUVÂNTULUI.

6. PROCEDEE SECUNDARE DE FORMARE A CUVINTELOR 41

Formarea cuvintelor în limba română 3

1.2. Locul formării cuvintelor în ansamblul disciplinelor

1.3. Formarea cuvintelor şi structura etimologică a lexicului

rezultatul unei etimologii populare, ca urmare a apropieri dintre rom. puf şi

credinţă credincios necredincios

ex. crede încrede încredere

crez crezare ncrezător

Formarea cuvintelor în limba română 9

2. Structura morfematică a cuvântului. Familia lexicală

2. Structura morfematică a cuvântului. Familia lexicală

Cuvântul care serveşte ca punct de plecare pentru formarea altor

12 Formarea cuvintelor în limba română

2. Structura morfematică a cuvântului. Familia lexicală

Formarea cuvintelor în limba română 13

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

3. DERIVAREA. MECANISMUL DERIVĂRII.

În sens larg, prin derivare se înţelege asocierea de formative lexicale

3.1. Derivarea progresivă sau propriu-zisă

Ca şi polisemia (pe care, de altfel, unii lingvişti o mai numesc şi

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

pieziş < piez (atestat numai în expresia în piez „cruciş”) + suf . -iş;

mămular „vânzător de mărunţişuri” < *mămul (cf . tc. mamul „obiect

exclude posibilitatea formării lui în româneşte:

care elimină posibilitatea formării lui integral în româneşte:

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

20 Formarea cuvintelor în limba română

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

O categorie aparte de afixe o reprezintă aşa-numitele sufixe lexico-

În încheierea prezentării generale pe care am făcut-o derivării

Cf. Zugun, op. cit . , p. 143.

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

Nu am acordat o atenţie deosebită aşa-zisei derivări parasintetice,

3.2. Derivarea regresivă sau inversă

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

cântare ............. cânta

 Derivarea regresivă postadjectivală creează cel mai adesea

înt r-un cerc de specia li ș ti, a unei contribuții personale într- o

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

3.3. Derivarea prin substituţie de afixe

Cu portofelul plin, / Să

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

De exemplu, un cuvânt ca editură nu-l putem explica nici ca un

3.4. Derivarea postsintagmatică sau delocutivă

3.5. Derivarea frazeologică

3. Derivarea. Mecanismul derivării. Tipuri structurale

Vezi Hristea, Sinteze , p. 155.

4.1. Definirea conceptului; caracteristicile lexico-gramaticale ale

4.2. Tipologia compuselor

 După raporturile sintactice dintre termenii compusului:

 După gradul de coeziune a termenilor :

 După valoarea morfologică a termenilor componenţi:

Formarea cuvintelor în limba română 33