INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL - RAPORTUL JURIDIC CIVIL I

NOTE DE CURS
TITLUL I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

CAPITOLUL I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

La o simplă analiză, fără a fi necesare ample cercetări sau studii a căror valoare să fie
transformată în sume cu multe cifre, se poate constata că oricărei forme de viaţă îi sunt specifice
anumite reguli ce permit supravieţuirea, iar în cazuri complexe chiar evoluţia.
Poate trăsătura cea mai importantă care trebuie subliniată în cazul drepturilor care
vor face obiect de cercetare pentru studenţi este aceea că acestora le corespund obligaţii, iar
subiectele raporturilor juridice se află într-o continuă relaţie de interdependenţă, fiind în acelaşi timp
titulare de drepturi şi obligate să respecte, la rândul lor, drepturile altora.

Secţiunea 1. Noţiunea de drept

#1. Sensurile noţiunii

Cuvântul în sine îşi regăseşte rădăcinile într-o noţiune care desemnează ceea ce este
conform legii – directum. În acelaşi sens sunt utilizate cuvintele right – în engleză, recht – în
germană şi olandeză, derecho – în spaniolă, diritto – în italiană 1.
În limita stabilită de ştiinţele juridice, noţiunea de drept poate îmbrăca mai multe
înţelesuri, şi anume :
Sub un prim aspect, prin drept se înţelege totalitatea regulilor de conduită care
reglementează relaţiile sociale dintre persoane 2. Aceste reguli există independent de aplicarea lor la
un moment dat, ele mai fiind desemnate prin expresiile “drept obiectiv” sau “drept pozitiv”,
deducându-se ideea de drept al unei ţări oarecare, în speţă dreptul românesc.
Dintr-un alt punct de plecare al analizei, prin drept se înţelege o anumită capacitate –
recunoscută de dreptul obiectiv – de a avea o anumită conduită juridică şi de a pretinde de la toate
celelalte subiecte de drept (de regulă nedeterminate, dar posibil determinate) adoptarea unei

1
Pentru o prezentare mai largă a conceptului, vezi Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală.
Persoanele, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.5-8
2
Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1999, p.9
anumite conduite, concomitent cu posibilitatea de a solicita dacă se impune, ajutorul statului pentru
a se obţine executarea obligaţiei ce revine celorlalte persoane, în anumite condiţii. În limitele în care
această capacitate este indisolubil legată de un anumit subiect, dreptul astfel determinat va fi
denumit “drept subiectiv”.
Sub un ultim aspect, prin drept se înţelege un domeniu aparte al ştiinţei, care se
ocupă cu cercetarea sistemului juridic şi a drepturilor recunoscute de lege subiectelor de drept, fiind
identificat prin expresia “ştiinţe juridice”.
Deşi dreptul înmănunchează legea şi acţiunea prin care executarea obligaţiilor este
garantată, reprezentând un întreg unitar privit ca un produs al activităţii statului, din punct de
vedere ştiinţific şi didactic se impune divizarea acestuia în mai multe părţi, respectiv ramuri.

#2. Dreptul obiectiv şi subiectiv; dreptul public şi privat

Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul normelor de conduită socială care

reglementează relaţiile interumane (noţiunea fiind sinonimă cu aceea de lege ca totalitate a
normelor juridice care reglementează relaţii sociale), în timp ce dreptul subiectiv cuprinde libertăţile
pe care persoanele le au unele faţă de altele – inclusiv faţă de stat şi comunitatea internaţională - 1.
Dreptul pozitiv – însumând reguli de conduită care reglementează relaţii sociale între
persoane – se divide în drept public şi în drept privat, deosebirea dintre acestea fiind determinată de
modul în care statul intervine şi reglementează prin norme aceste relaţii.
În măsura în care statul realizează această intervenţie în calitate de autoritate, de
titular al puterii publice, ne găsim în domeniul dreptului public, afirmându-se că acesta cuprinde
acele norme juridice prin care se reglementează relaţii sociale ce exprimă un interes public, adică
raportul dintre guvernanţi şi guvernaţi.
Drepul privat cuprinde acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintre
persoane particulare prin care se urmăreşte satisfacerea unor interese private.
Oricare dintre aceste două domenii poate fi analizat din punct de vedere internaţional
sau intern.
În mod de netăgăduit, dreptul civil face parte din domeniul dreptului privat cu care,
iniţial, s-a confundat. De-a lungul istoriei, dezvoltarea ştiinţifică a determinat apariţia unor relaţii
sociale care au necesitat o reglementare specială ce s-a desprins din dreptul civil, fără a-şi nega însă
veodată rădăcinile, astfel încât acesta îşi păstrează calitatea de drept comun. Această calitate
implică o raportare permanentă la principiile şi regulile fundamentale ale dreptului civil în conexitate
cu reglementările speciale.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.11
 #3. Dreptul civil în sistemul dreptului românesc

Persoanele stabilesc anumite relaţii între ele în vederea satisfacerii unor interese
proprii, iar în măsura în care acestea sunt reglementate prin norme de drept civil, se circumscriu
acestei ramuri de drept. O anumită elasticitate este întâlnită la acest nivel, lăsându-se o rezonabilă
libertate de acţiune participanţilor la circuitul civil, în condiţiile în care istoria a dovedit că
dezvoltarea se realizează ca urmare a manifestării libertăţii individuale de acţiune, reflectate într-o
serie de măsuri şi iniţiative personale. Concomitent, se impune intervenţia statului prin norme
imperative, în vederea asigurării coordonării acestei activităţi şi dirijării lor în direcţia dorită de
societate.
În momentul în care se pune problema delimitării dreptului civil, trebuie avute în
vedere subiectele de drept aflate în împrejurări private ale existenţei lor de zi cu zi, pornindu-se de
la momentul apariţiei pe scena astfel creată şi care corespunde cu naşterea persoanei fizice şi până
în ultimul moment al fiinţei sale, iar uneori chiar cu depăşirea acestor limite.
Dacă se poate imagina ca un subiect de drept să nu interfereze niciodată pe întreaga
durată a existenţei sale cu norme de drept procesual sau chiar cu cele de drept material având un
anumit specific (de exemplu penal), este imposibil ca un subiect de drept să se delimiteze de
normele dreptului civil, în condiţiile în care numele fiecărui persoane fizice se supune unei
reglementări din această sferă, iar cumpărarea unui bilet de tramvai reprezintă deja un veritabil act
juridic supus unor condiţii de fond şi formă.

#4. Definiţia dreptului civil

În mod indiscutabil, o astfel de definiţie trebuie să reflecte apartenenţa dreptului civil

la sistemul dreptului românesc şi, concomitent, caracterul său unitar alături de sfera relaţiilor sociale
pe care le reglementează. În funcţie de toate aceste elemente, dreptul civil poate fi definit ca fiind
acea ramură de drept privat care cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile
sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie juridică de
egalitate, precum şi condiţia juridică a subiectelor de drept 1.
Deşi este vorba de o ramură de drept distinctă faţă de altele, dreptul civil reprezintă
o parte componentă a sistemului juridic al României, purtând amprenta tuturor trăsăturilor esenţiale
ale acestuia.
1
Ernest Lupan, op.cit., p.17
 În ceea ce priveşte sfera relaţiilor sociale reglementate, acestea se împart în două
mari categorii şi anume patrimoniale şi nepatrimoniale, părţile aflându-se pe o poziţie juridică de
egalitate ce reprezintă trăsătura esenţială a raporturilor de drept civil.

Secţiunea 2. Obiectul dreptului civil

Prin obiect al dreptului civil se înţeleg relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale

în care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică.
Elementul specific ce determină sfera relaţiilor sociale care constituie obiect al
dreptului civil îl reprezintă această poziţie juridică de egalitate a părţilor raportului juridic civil.
Aceasta reprezintă realitatea că nici una dintre părţi nu are la dispoziţie mijloace proprii de
constrângere pentru obligarea celeilalte părţi la executarea obligaţiilor ce îi revin.
Această poziţie a părţilor în cadrul raportului juridic civil nu se confundă nici cu
egalitatea subiectelor de drept în faţa legii – principiu general al dreptului românesc – şi nici cu
întinderea drepturilor şi obligaţiilor concrete ce revin fiecăreia dintre părţi în cadrul raportului juridic
dat.
Revenind la acele relaţii sociale ce alcătuiesc obiectul dreptului civil, remarcăm că
acestea se divid în relaţii patrimoniale şi nepatrimoniale.
Cele din prima categorie au un conţinut economic, o anumită valoare economică
exprimabilă în bani, şi pot fi clasificate în relaţii sociale născute în legătură cu drepturi reale sau cu
drepturi obligaţionale.
Relaţiile nepatrimoniale (personale) nu au un conţinut economic, neputând fi
exprimate în bani. Ele se divid la rândul lor, în relaţii legate de existenţa şi integritatea fizică şi
morală a persoanei, cele care privesc elementele de identificare a persoanelor şi cele care privesc
creaţia intelectuală.

Secţiunea 3. Metoda de reglementare în dreptul civil

Prin metodă de reglementare se înţelege modul în care statul acţionează asupra

diferitelor categorii de relaţii sociale, respectiv în care le reglementează, sau altfel spus, modul în
care statul foloseşte reglementarea legală pentru a exercita o anumită influenţă asupra diferitelor
relaţii sociale.
O astfel de metodă – ce nu este specifică dreptului civil – este cea a reglementării
autoritare, ce reprezintă adoptarea unor norme imperative având un caracter obligatoriu, de la care
părţile nu pot deroga. Aceste norme pot fi de două feluri, şi anume onerative, care prevăd expres
obligaţia de a avea o anumită conduită sau prohibitive, prin care se interzice categoric şi expres o
anumită conduită subiectului de drept.
Caracterizează dreptul civil metoda autorizării părţilor, în această situaţie
statul permiţând subiectelor de drept să stabilească ele însele limitele conduitei lor, norma juridică
ce exprimă voinţa statului având un caracter dispozitiv. Altfel spus, legiuitorul lasă la latitudinea
părţilor raportului juridic civil stabilirea unor reguli de conduită, iar în lipsa acestora vor fi aplicate
regulile stabilite de lege. Normele dispozitive pot fi permisive – prin acestea permiţân-du-se
subiectelor de drept să aibă o anumită conduită care depinde de voinţa lor – sau supletive (care lasă
la latitudinea părţilor să stabilească prin acordul lor de voinţă o anumită conduită, iar în lipsa
acesteia va fi obligatorie conduita prescrisă de normă).

Secţiunea 4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Nu se pune problema delimitării dreptului civil de ramuri ce aparţin dreptului public

deoarece discrepanţa este atât de mare încât punctul de legătură îl reprezintă doar apartenenţa la
acelaşi sistem de drept.
De asemenea, este lipsită de interes delimitarea dreptului civil de dreptul procesual
civil, acesta din urmă reglementând activitatea instanţelor judecătoreşti şi a celorlalţi participanţi în
procesul civil.
Aspecte interesante se ridică însă atunci când se pune problema delimitării dreptului
civil de alte ramuri de drept privat care înmănunchează, la rândul lor, norme juridice ce
reglementează relaţii sociale patrimoniale şi/sau nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie
juridică de egalitate şi care fac parte din categoria celor care de-a lungul timpului s-au desprins din
dreptul civil. În mod concret, de multe ori, procedura are loc în sens invers deoarece excluzând
apartenenţa la alte ramuri de drept, concluzia care se desprinde este aceea a caracterizării
raportului juridic concret ca aparţinând dreptului civil.
Această formă de delimitare devine operaţională atunci când specificul obiectului
reglementării juridice, metoda de reglementare şi principiile de drept nu mai sunt concludente, fiind
necesară cercetarea sancţiunilor juridice aplicabile şi a calităţii subiectelor.
Astfel, ceea ce distinge raporturile de drept civil de cele de dreptul familiei este
calitatea de soţi sau rude a subiectelor de drept, în cel de-al doilea caz, la fel cum în cazul
raporturilor de drept comercial cel puţin unul dintre subiectele raportului juridic are calitatea de
comerciant, iar în cazul raporturilor specifice dreptului transporturilor intervine un subiect de drept
ce are calitatea de cărăuş. Referitor la delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat,
elementul de distincţie îl reprezintă cel de extraneitate.
 Secţiunea 5. Principiile dreptului civil

În dreptul civil, ca şi în alte ramuri ale dreptului, distingem trei categorii de principii :
principiile fundamentale ale dreptului românesc; principiile dreptului civil; principii ale unor instituţii
de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului românesc sunt idei de bază ce se regăsesc în
întreaga legislaţie a ţării, cum ar fi cel al democraţiei; cel al egalităţii în faţa legii; cel al separaţiei
puterilor în stat.
Spre deosebire de cele dintâi, principiile dreptului civil guvernează activităţile de
legiferare civilă şi de aplicare a legislaţiei civile, care privesc toate instituţiile dreptului civil. Ele
prezintă o importanţă deosebită deoarece sunt avute în vedere în permanenţă de legiuitor în
procesul de adoptare a noilor norme şi, concomitent, au un rol esenţial în operaţiunea de
interpretare a normelor existente deoarece ori de câte ori apar păreri divergente privind sensul legii
civile, acestea vor fi aplicate în aşa fel încât să corespundă principiilor. Nu în ultimul rând, acestea
au un rol şi în privinţa aplicării sau suplinirii normelor dreptului civil, urmând a fi avute în vedere în
toate cazurile în care norma nu se pliază exact pe problema litigioasă supusă atenţiei instanţei.
În prezent, cele mai importante principii ale dreptului civil sunt următoarele:
Principiul egalităţii de statut civil al persoanelor – care exprimă cerinţa
esenţială a oricărui raport juridic civil de a atrage un tratament egal al subiectelor de drept
indiferent de calitatea acestora – persoană fizică, persoană juridică publică sau privată – ele
aflându-se întotdeauna pe o poziţie juridică de egalitate, transpusă într-un plan orizontal şi
reflectată în incapacitatea de a obţine prin mijloace proprii constrângerea celuilalt subiect de a-şi
îndeplini obligaţia asumată.
Acest principiu îşi găseşte expresia într-o egală capacitate civilă de folosinţă a
participanţilor la raporturile juridice civile, într-o şansă egală de a apela la ajutorul forţei coercitive a
statului, precum şi în condiţii şi posibilităţi juridice egale privind exercitarea drepturilor subiective
civile.
Principiul ocrotirii intereselor legitime ale persoanelor este materializat prin
crearea unui cadru ce asigură posibilitatea juridică egală subiectelor de drept de a avea drepturi şi
obligaţii tocmai în vederea satisfacerii intereselor legitime şi exercitării libere a drepturilor civile
subiective, în acord cu scopul social.
Principiul garantării efective a drepturilor civile subiective exprimă ideea că
atât interesul legitim cât şi dreptul civil subiectiv concret sunt recunoscute şi garantate de legea
civilă tuturor persoanelor din momentul dobândirii calităţii de subiect de drept civil şi până în
momentul încetării calităţii de a fi participant la raporturi juridice civile.
 Principiul exercitării libere a drepturilor civile subiective implică ideea
necesităţii exercitării acestora potrivit scopului economic şi social în vederea realizării cărora au fost
recunoscute, limitele impuse de autoritatea de stat fiind din ce în ce mai elastice, subsumate ideii de
satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale oamenilor.
Principiul apărării proprietăţii reprezintă, în mod indiscutabil, o idee
fundamentală a reglementărilor civile, elementul de progres impunându-l în 1991 ideea de ocrotire
egală a proprietăţii private, indiferent de titularul acesteia. Sistemul de drept ocroteşte proprietatea
printr-o gamă largă de mijloace juridice, toate aflate la îndemâna subiectului de drept care deţine
mai multe pârghii pentru repararea prejudiciului cauzat de o eventuală încălcare a dreptului său,
indiferent din partea cui intervine aceasta. Referitor la proprietatea publică, aceasta se bucură de un
regim distinct, subordonat intereselor sau utilităţii cărora le sunt destinate bunurile din domeniul
public.
Principiul bunei credinţe este reflectat de protejarea exercitării dreptului civil doar
în limita în care titularul său recunoaşte drepturile celorlalte subiecte şi nu atentează la exercitarea
liberă a acestora, întotdeauna în caz de conflict fiind protejat cel care a avut în vedere limitele
dreptului său.

CAIET DE SEMINAR 1

Problema 1.

În legătură cu sensurile termenului drept merită a fi amintite următoarele definiţii:

cuvântul drept însemnează o totalitate de reguli care sunt date omului pentru a se conduce în
societate, faţă de ceilalţi oameni, faţă de colectivitate din punct de vedere al justului şi injustului
(George Plastara, Curs de Drept Civil Român, vol.I Bucureşti, Editura Cartea Românească); iar un alt
autor arăta că drept înseamnă totalitatea sistematică de norme sociale, destinate ca printr-un
maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup determinat
(Eugeniu Speranţia, Lecţiuni de Enciclopedie Juridică, tip.Cartea Românească Cluj, 1936, p.45).
Dreptul public priveşte constituirea statului şi a puterilor publice, raporturile dintre
stat şi particulari şi, în general toate actele făcute de persoanele care lucrează în vederea unui
interes general şi în virtutea unei delegări directe sau indirecte a statului 1. Dreptul public cuprinde:
drept constituţional, drept administrativ, drept financiar, dreptul muncii şi ocrotirii sociale şi drept
penal.

1
Emil Poenaru, op.cit., p.11
 De exemplu, dreptul penal vizează raporturile sociale aflate în strânsă legătură cu
lupta împotriva infracţiunilor sau a unor fapte penale precum şi, în măsura în care acestea au fost
săvârşite, cu tragerea la răspundere a făptuitorilor prin aplicarea pedepselor şi a celorlalte măsuri
penale. Astfel, dacă un subiect de drept săvârşeşte o faptă care întruneşte elementele constitutive
ale unei infracţiuni (să spunem de furt) acesta va fi tras la răspundere, urmând ca, pe de o parte,
să acopere prejudiciul cauzat prin fapta sa (restituirea bunului furat), iar pe de altă parte să suporte
sancţiunea penală corespunzătoare pericolului social al faptei sale.
Dreptul administrativ reprezintă acea ramură a dreptului public care reglementează
relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cel de natură conflictuală dintre
autorităţile administraţiei publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în
drepturile lor prin actele administrative ae acestor autorităţi, pe de altă parte 1.
Dreptul privat reglementează actele particularilor care pun în joc numai interesele
individuale şi cuprinde pe lângă dreptul civil şi dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul
transporturilor, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul internaţional privat.
Alte definiţii ale dreptului civil:
Potrivit lui A.Ionaşcu, dreptul civil este acea ramură a dreptului unitar care
reglementează raporturile patrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi,
raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei, precum şi
condiţia juridică a persoanelor juridice şi a organizaţiilor socialiste ca persoane juridice, în calitatea
lor de participanţi la raporturile juridice civile (Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.3).
Dreptul civil a mai fost caracterizat ca fiind acea ramură de drept care reglementează
o parte însemnată a raporturilor patrimoniale şi a raporturilor personale nepatrimoniale strâns
legate de individualitatea persoanei, raporturi în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi,
condiţia juridică a persoanelor fizice şi aceea a persoanelor juridice (S.Brădeanu, I.Rucăreanu,
Tratat de drept civil, vol.I, partea generală, Edit.Academiei, Bucureşti, 1967, p.36).
Pentru studenţii care doresc o analiză istorică a definiţiilor întâlnite în doctrină, facem
trimitere la lucrările profesorului D.Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil
român, în comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tomul I, Ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Tipografiei ziarului “Curierul judiciar”; M.Cantacuzino, Elementele dreptului civil;
I.Rosseti-Bălănescu, O.Sachelarie şi N.G.Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed.de stat, 1947.

Problema 2
1
Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, vol.I, Editura Hercules, 1993, p.130
 Poziţia de egalitate juridică a părţilor în cadrul raportului juridic civil, în
primul rând, trebuie reţinută ca fiind specifică raporturilor de drept civil, reprezentând ideea
inexistenţei unor mijloace proprii de constrângere în favoarea vreunuia dintre
subiectele raportului juridic.
De exemplu, dacă A vinde lui B un tablou pe care cumpărătorul îl preia, părţile
înţelegându-se că B va achita preţul după 48 de ore, în măsura în care acesta nu îşi va executa
obligaţia, A nu va fi îndreptăţit nici să îşi ia tabloul înapoi şi nici să vândă vreun alt bun ce îi aparţine
lui B pentru a-şi recupera creanţa, el urmând să se adreseze instanţei pentru rezolvarea acestui
litigiu. Instanţa, dacă va admite acţiunea, fie îl va obliga pe B să restituie tabloul, fie îl va obliga să
achite contravaloarea acestuia, împreună – în oricare din cazuri – cu toate cheltuielile ocazionate de
proces şi eventualele prejudicii cauzate lui A. Hotărârea instanţei reprezintă titlu executoriu, astfel
încât, dacă nici în acest caz B nu va executa obligaţia ce îi revine, A va putea solicita executarea
silită, obţinând ajutorul forţei coercitive a statului materializată prin intervenţia executorilor
judecătoreşti care deja au posibilitatea de a vinde la licitaţie bunuri ce îi aparţin lui B, iar din preţul
obţinut A va fi îndestulat.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul în care B plăteşte preţul, iar A refuză predarea
tabloului, B neputând să intre în casa lui A pentru a-şi lua singur bunul, ci fiind îndreptăţit să obţină
executarea obligaţiei tot prin intermediul executorului judecătoresc, în temeiul unui titlu executoriu.
Spre deosebire de această situaţie, există raporturi juridice în care unul dintre
subiecte deţine astfel de mijloace proprii de realizarea a obligaţiei neexecutate de bună voie. De
exemplu, în cazul în care A îl angajează pe B, iar acesta, din culpa lui, cauzează un prejudiciu, A va
putea emite o decizie de imputare în temeiul căreia va reţine din salariul cuvenit lui B sumele
necesare acoperirii prejudiciului respectiv.
Distincţia apare şi mai evidentă dacă analizăm raporturi juridice distincte născute
între aceleaşi subiecte. Astfel, dacă Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, este îndreptăţit să
încaseze anumite sume de la o persoană fizică, în virtutea unor raporturi juridice civile, iar alte sume
– de la aceeaşi persoană – cu titlu de taxe şi impozite, va trebui, în primul caz, să apeleze la ajutorul
forţei coercitive a statului (şi chiar dacă poate să pară amuzant că statul apelează la forţa coercitivă
a statului, acest aspect reflectă probabil în mod ideal ideea separaţiei puterilor), pe când în cel de-al
doilea caz va putea să treacă direct la executare, organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor
putând emite titluri executorii.
Această poziţie de egalitate a părţilor în cadrul raportului juridic civil nu trebuie
confundată nici cu principiul egalităţii părţilor în faţa legii, care se transpune într-un regim egal
aplicat subiectelor de drept indiferent de sex, rasă, naţionalitate, religie, pregătire, educaţie, avere,
nici cu ideea că în mod obligatoriu subiectele de drept ar avea corelativ şi drepturi şi obligaţii sau că
întinderea acestora ar fi comparabilă. Pentru a exemplifica cele arătate menţionăm că dacă acel
cumpărător al tabloului despre care s-a mai precizat nu achită preţul datorat, intervenţia
executorului va fi aceeaşi, indiferent că B este cetăţean român sau străin, de naţionalitate română
sau o alta, că este bărbat sau femeie, etc. Folosind acelaşi raport juridic civil, constatăm cu uşurinţă
că vânzătorul este creditorul obligaţiei de plată a preţului – el trebuie să încaseze preţul – şi debitor
al obligaţiei de predare a tabloului, în timp ce cumpărătorul este debitor al obligaţiei de plată a
preţului şi creditor al obligaţiei de predare a tabloului. Sunt însă raporturi juridice unde o parte are
numai drepturi iar una numai obligaţii. Astfel, de exemplu, dacă A îi sparge lui B un geam, B va fi
îndreptăţit la repararea prejudiciului, el însuşi neavând nici o obligaţie, în timp ce A va fi obligat să
asigure înlocuirea sticlei, el însuşi neavând nici un drept.

Problema 3

Exemple de relaţii patrimoniale: relaţii sociale născute în legătură cu drepturile reale,

cum ar fi cele care au în conţinutul lor dreptul de proprietate. O astfel de relaţie are un conţinut
evaluabil în bani deoarece, de exemplu, o casă ce îi aparţine lui A are o anumită valoare, iar relaţiile
sociale dintre A şi alte subiecte de drept legate de proprietatea casei respective într-un fel sau
altul vor reflecta această valoare. Un alt exemplu este cel al succesiunii, moştenitorul preluând
bunuri - care au o anumită valoare - din masa succesorală.
Tot relaţii patrimoniale sunt şi cele obligaţionale, născute în legătură cu drepturi de
creanţă, în cadrul cărora creditorul are dreptul să pretindă de la debitor o anumită prestaţie (plata
preţului pentru tablou, schimbarea sticlei din geam).
În ceea ce priveşte relaţiile nepatrimoniale, acestea nu au un conţinut economic, fiind
vorba de relaţii ce se nasc între subiectele de drept în legătură cu existenţa şi integritatea fizică sau
morală a persoanei, cu elemente de identificare a persoanelor sau cele care privesc creaţia
intelectuală. De exemplu, discutăm despre un drept al persoanei fizice de a-i fi respectată viaţa şi
integritatea, sau de a-i fi recunoscut numele pe care îl poartă fără ca cineva să fie îndreptăţit să
îngrădească persoanei respective exercitarea dreptului (persoanei care se numeşte Ana Georgescu
nimeni nu îi poate îngrădi dreptul de a se înscrie la o şcoală, de a primi o diplomă, de a fi cunoscută
şi recunoscută în societate cu acest nume, neputându-i-se impune să folosească, de exemplu,
prenumele Ani în loc de Ana).

Problema 4
 Norme imperative – potrivit art.38 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele
fizice şi prsoanele juridice, persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul prin care aceasta
a fost înfiinţată sau prin statut. Norma este onerativă, implicând obligaţia persoanei juridice
respective de a se identifica cu denumirea respectivă în toate actele pe care le emite.
O normă prohibitivă este cea cuprinsă de art.1307 Cod civil, potrivit căreia vânzarea
nu se poate face între soţi . . .
Normele permisive permit părţilor să aibă o anumită conduită, cum ar fi cea cuprinsă
de art.1296 Cod civil, care lasă la alegerea părţilor încheierea unei vânzari-cumpărări afectată de
condiţie sau neafectată de această modalitate. A vinde lui B un imobil pur şi simplu sau îl vinde în
măsura în care va fi transferat într-un alt oraş, părţile fiind cele care vor stabili în ce măsura
transferul lui A va afecta convenţia dintre ele.
Normele supletive oferă o variantă subsidiară în cazul în care părţile nu convin asupra
unui aspect. Astfel, potrivit art.1319 Cod civil, predarea bunului înstrăinat se face la locul în care
acesta se afla în momentul vânzării, dacă părţile nu s-au învoit altfel. A îi vinde lui B o masă cu
scaune şi părţile pot stabili că A îi va livra bunurile acasă. În lipsa unei astfel de înţelegeri, predarea
se va face la domiciliul lui A, locul unde se aflau bunurile în momentul realizării acordului de voinţă
între părţi. Oricum, din text se înţelege foarte clar că norma este aplicabilă numai în măsura în care
vânzătorul şi cumpărătorul nu au hotărât altfel.

Problema 5

Obligaţia de întreţinere a părintelui faţă de copilul său minor aparţine unui raport de
dreptul familiei deoarece subiectele raportului sunt rude, în timp ce obligaţia de întreţinere ce revine
întreţinătorului în temeiul unui contract de întreţinere aparţine unui raport de drept civil deoarece
între părţi nu există legătură de rudenie. Dacă A şi B – soţi – cumpără un imobil, acesta le va
aparţine în devălmăşie , în timp ce dacă A şi B – prieteni – cumpără un imobil, acesta le va aparţine
în coproprietate, în primul caz fiind vorba de un raport de dreptul familiei, în timp ce în al doilea caz
va fi un raport de drept civil între A şi B. În ambele situaţii este vorba de o relaţie socială
patrimonială, părţile aflându-se pe poziţie de egalitate juridică, ceea ce le distinge fiind calitatea de
soţi a părţilor în primul exemplu.
Dacă A îi vinde lui B un imobil în care cumpărătorul doreşte să locuiască, contractul
va fi unul civil, deci relaţia dintre subiecte va fi una aparţinând dreptului civil, în timp ce dacă A îi
vinde lui B un imobil pentru a-şi deschide un restaurant, contractul va fi unul comercial, datorită
calităţii de comerciant a lui B.
 Dacă în acelaşi exemplu imobilul se află pe teritoriul unei alte ţări, raportul juridic
dintre vânzător şi cumpărător va fi unul de drept internaţional privat, având un element de
extraneitate.
 CAPITOLUL II – TEORIA LEGII CIVILE

Secţiunea 1. Izvoarele dreptului civil

Izvoarele dreptului civil reprezintă formele în care sunt exprimate regulile de conduită
generală, abstracte şi impersonale, care sunt de aplicabilitate repetată şi care privesc comportarea
persoanelor participante – ca părţi – la raporturile de drept civil 1. Altfel spus, este vorba de forma
specifică de exprimare a regulilor de conduită cuprinse în normele juridice civile, spre deosebire de
condiţiile materiale de existenţă care generează aceste norme şi care pot fi definite ca fiind tot
izvoare ale dreptului civil, însă în sens material.
La modul general, se poate afirma că aceste norme se materializează în acte
normative denumite legi – în sensul larg al cuvântului -. Aceste norme sunt exprimate ca voinţă de
stat, într-o formă prestabilită, emanând de la legiuitorul competent.

#1. Clasificarea izvoarelor dreptului civil

Izvoarele dreptului civil pot fi clasificate după mai multe criterii, ele formând un întreg
sistem.

A. În funcţie de organele de la care emană, distingem acte adoptate de Parlamentul

României, cele adoptate de Guvern precum şi cele emise de organe centrale ale administraţiei
publice sau de autorităţile administraţiei publice locale.
În prima categorie sunt cuprinse legile, care constituie expresia suveranităţii statului,
fiind acte de voinţă ale puterii suverane a statului. Prin lege, în sens restrâns, înţelegem o normă de
conduită socială generală, obligatorie sau permisivă şi permanentă, edictată de puterea suverană şi
sancţionată prin forţa şi voinţa publică2.
Vorbind despre sistemul pe care actele normative îl creează, trebuie remarcat că la
vârful acestuia se află Constituţia, act normativ fundamental ce cuprinde reglementări esenţiale ale
dreptului României, legile generale şi speciale caracteristice fiecărei ramuri de drept constituind o
detaliere a acestor norme cu caracter de principiu.
În acelaşi context facem precizarea că vom face o anumită ierarhizare a legilor.
Această ierarhizare structurată pe verticală nu trebuie înţeleasă sub aspectul forţei obligatorii a
normei. Altfel spus, norma nu este mai puternică şi nici sancţiunea în cazul nerespectării ei mai
aspră în funcţie de poziţia ocupată de actul normativ în această ierarhie, ci se are în vedere doar o
1
Ernest Lupan, op.cit., p.44
2
idem, p.45
abrogare reciprocă a textelor legale, principiul fiind acela că o lege situată pe o poziţie “inferioară”
nu va putea niciodată să modifice sau să abroge o lege de rang superior, reciproca fiind însă
valabilă.
Coborând pe această scară ierarhică, distingem legi constituţionale, legi organice şi
legi ordinare, clasificarea regăsindu-se expres în conţinutul art.72 din Constituţie.
Legile constituţionale sunt legi de revizuire a Constituţiei, procedura adoptării
acestora fiind reglementată de titlul VI al Legii fundamentale. Astfel, proiectul sau propunerea de
revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două
treimi din numărul fiecărei Camere, iar dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord,
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei părimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor. Revizuirea este definitivă doar după aprobarea ei prin referendum
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Legile organice sunt acte normative prin care se reglementează raporturi juridice de
interes maxim pentru naţiune, cum ar fi sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor
politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora, organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, etc. Menţionăm că enumerarea
cuprinsă de art.72 (3) din Constituţie nu este limitativă deoarece, potrivit lit. R, prin lege organică se
reglementează şi alte domenii – în afara celor enumerate – pentru care, în Constituţie, se prevede
adoptarea de legi organice. În materia dreptului civil, prin astfel de legi se reglementează regimul
juridic general al proprietăţii şi al moştenirii (art.72 (3) lit. k).
Legile organice – alături de hotărârile privind regulamentele Camerelor – se adoptă
cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Spre deosebire de legile organice, cele ordinare se adoptă cu votul majorităţii
membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
Se constată astfel că deosebirea dintre legile organice şi cele ordinare este una de
formă – procedura de adoptare – şi una de fond, privind natura raporturilor sociale reglementate
prin astfel de norme.
În mod practic, legile ordinare sunt toate legile adoptate de Parlament, care nu sunt
constiţionale sau organice.
În peisajul legilor ordinare un loc distinct îl ocupă Codurile, acestea grupând şi
sistematizând într-un singur act normativ instituţiile esenţiale ale ramurii juridice de drept
respective. Opiniem că se poate discuta despre caracterul ordinar al oricărui Cod doar în măsura în
care acestea sunt anterioare intrării în vigoare a Constituţiei deoarece , în fond, acestea se
încadrează în categoria normelor care ar trebui ridicate la rang de lege organică. Astfel, Codul civil
reglementează regimul juridic al proprietăţii şi al moştenirii, Codul de procedură civilă cuprinde
norme privind organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti (la fel ca şi Codul de procedură
penală), iar Codul penal conţine norme referitoare la infracţiuni, pedepse şi regimul executării
acestora, precum şi la acordarea amnistiei sau a graţierii.
Trecând la a doua categorie, trebuie să constatăm că actele emise de Guvern pot
avea puteri diferite.
Caracteristice activităţii Guvernului sunt hotărârile acestuia emise pentru organizarea
executării legilor (art.107 (2) din Constituţie). Cel mai uşor de explicat sunt acele cazuri în care
aplicarea legii impune o structură specială a cărei organizare şi funcţionare este reglementată prin
hotărâre a Guvernului. Nu înseamnă că aceste acte normative se reduc la astfel de situaţii, dar
întotdeauna hotărârile organului care exercită conducerea generală a administraţiei publice asigură
cadrul ce permite realizarea obiectivului urmărit de autoritatea legiuitoare în momentul adoptării
legii.
Revenind la ierarhizarea de care am amintit, trebuie să subliniem că niciodată printr-o
hotărâre a Guvernului nu va putea fi modificată, completată sau abrogată o lege (în sens restrâns).
Spre deosebire de hotărârile care sunt emise pentru organizarea executării legilor,
Guvernul poate emite şi ordonanţe, acte ce se situează pe aceeaşi poziţie ierarhică cu legile, dar
exclusiv în temeiul unei legi speciale de abilitare adoptate de Parlament , în limitele şi condiţiile
prevăzute de aceasta. Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la
care se pot emite ordonanţe, fiind exceptate domeniile care fac obiect de reglementare a legilor
organice. În măsura în care legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului,
potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, sub sancţiunea încetării
efectelor ordonanţei.
În cazuri excepţionale (art.114 (4) din Constituţie), Guvernul poate adopta ordonanţe
de urgenţă care intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament care dacă nu
se află în sesiune, va fi convocat în mod obligatoriu.
Aprobarea sau repingerea ordonanţelor se va face printr-o lege.
Faţă de valoarea acestor acte normative, edictate în emeiul delegării acordate de
Parlament, ordonanţele emise de Guvern pot modifica, completa sau abroga norme cuprinse de o
lege ordinară.
O altă categorie de izvoare ale dreptului civil o reprezintă actele emise de diferite
organe centrale ale administraţiei publice sau de autorităţile administraţiei publice locale, acestea
purtând denumirea de acte normative subordonate legii (ordine ale miniştrilor, instrucţiuni,
regulamente, respectiv hotărâri ale consiliilor judeţene şi locale, ordine ale prefecţilor, dispoziţii ale
primarilor).
Este evident că toate actele normative enumerate până în acest moment reprezintă
izvoare ale dreptului civil doar în măsura în care ele reglementează relaţii sociale civile.
 Îşi păstrează calitatea de izvoare ale acestei ramuri de drept şi alte acte normative
adoptate înainte de 1989, purtând alte denumiri – decrete prezidenţiale, hotărâri ale Consiliului de
Ministri, decrete ale Consiliului de Stat – cu condiţia să fie în vigoare.
În situaţii de excepţie – război, calamităţi naturale – şi alte organe ale puterii
executive pot fi delegate să emită acte cu caracter obligatoriu, prin care pot fi reglementate anumite
relaţii sociale civile.
Mai trebuie amintite în acest context, acele acte, expresie a unui număr mai mic sau
mai mare de părţi, având o aplicabilitate relativ restrânsă, dar care, în urma exprimării acordului de
voinţă al subiectului de drept, devin obligatorii pentru acesta (de exemplu statute ale diferitelor
asociaţii, cooperative).

B. După criteriul conţinutului şi al întinderii domeniului lor de reglementare, distingem

izvoarele generale de izvoarele speciale.
Cele care formează prima categorie reglementează la un anumit nivel de generalitate, un
ansamblu de relaţii sociale civile, pe când izvoarele speciale vizează o sferă restrânsă a acestor
relaţii.
Un principiu de bază al aplicării legii este acela că izvorul special apărut ulterior
intrării în vigoare a unei norme cu caracter general poate deroga de la aceasta din urmă, iar în
măsura în care izvorul general ulterior nu va cuprinde o normă de compatibilitate, norma specială îşi
va înceta efectul doar printr-o abrogare expresă sau implicită cuprinsă tot într-o normă specială.

C. În funcţie de criteriul forţei lor obligatorii, izvoarele dreptului civil pot fi regăsite în
cuprinsul unor acte normative imperative sau al unor acte normative dispozitive.

#2. Codul civil

În mod indiscutabil, cel mai important izvor de ramură al dreptului civil îl reprezintă
Codul civil român1. Legea a fost adoptată la 4 decembrie 1864, reprezentând, în anumite limite, o
copie a Codului civil francez din 1804, între aceste două acte normative regăsindu-se – totuşi – mai
multe diferenţe decât s-ar părea la pria vedere.
Codul civil român a fost elaborat în timpul domniei lui Al.I.Cuza, fiind promulgat la 4
decembrie 1864, publicarea lui în Monitorul Oficial finalizându-se la 19 ianuarie 1865. Codul a intrat
în vigoare doar la 1 decembrie 1865, acest moment fiind structural legat de cel al finalizării
elaborării Codului de procedură civilă şi al Legii de organizare judecătorească.

1
Noţiunea provine de la latinescul codex şi semnifică o colecţie de legi – în sens larg -, iar în sens restrâns, prin
cod se identifică colecţia în care sunt grupate mai multe norme privind instituţii juridice aflate în conexitate
 În momentul publicării, legea a purtat denumirea “Codicele Alexandru Ioan I”, în
1866 trecându-se la titlul “Codice civil”, pentru ca în prezent ea să fie utilizată sub denumirea de
“Codul civil român”1. Codul cuprinde un titlu preliminar şi trei cărţi împărţite în titluri care sunt
divizate în capitole, totalizând 1914 articole.
În vigoare şi în prezent, la aproape un secol şi jumătate de la promulgare, Codul a
cunoscut un proces de modernizare şi actualizare, fiind modificate şi completate unele articole din
Cod, iar altele au fost abrogate. De asemenea, anumite părţi au fost abrogate în întregime, relaţiile
sociale ce fuseseră reglementate prin norme ce se regăseau în părţile respective găsindu-şi
reglementări mai ample prin legi speciale de-sine-stătătoare.

#3. Probleme speciale privind alte izvoare ale dreptului civil

A. Practica judecătorească
În sistemul european continental, spre deosebire de cel anglo-american (Common law),
precedentul judiciar nu constituie izvor de drept. Acest principiu este explicat prin separaţia puterilor
în stat, legiuitorul având competenţă exclusivă de a adopta legi (în sens larg) pe care instanţele
trebuie să le aplice în cazurile concrete pe care le soluţionează. Sistemul implică o legislaţie
dezvoltată până la limita amănuntului – ceea ce determină necesitatea unei dinamici mari în
domeniu – permiţând însă, în acelaşi timp, - mai ales în domeniul civil – o mobilitate suficient de
mare practicianului, care nu este legat de o soluţie de caz.
De regulă, principiul enunţat este acela că instanţele judecătoreşti sunt organe de
aplicare şi nu de creare a dreptului, astfel încât, fără putinţă de tăgadă, practica judecătorescă nu
constituie izvor de drept.
O menţiune trebuie făcută în acest context, şi anume aceea privind deciziile secţiilor
unite ale Curţii Supreme de Justiţie prin care se soluţionează recursuri în interesul legii 2. Potrivit
art.329 Cod procedură civilă, procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, are
dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul ţării, să ceară
Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare
diferită din partea instanţelor judecătoreşti.
Este real faptul că o astfel de hotărâre este una cu valoare de principiu şi nu una prin
care se soluţionează o speţă concretă, iar pe de altă parte, este evident că în nici un caz Curtea

1
Aceeaşi situaţie s-a petrecut şi în Franţa, unde la promulgare, denumirea a fost de “Code civil des Francais”,
pentru ca în 1807 să primească titlul de “Code Napoleon” până în 1816, când i s-a schimbat titlul în “Code civil”.
Modificările s-au mai repetat de câteva ori, pentru ca din 1870 Codul să fie identificat prin expresia de Code civil.
2
O menţune în legătură cu acest fapt aparţine autoarei Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Partea generală, Editura
Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995, p.30
Supremă de Justiţie nu edictează o nouă normă, ci oferă instanţelor interpretarea corectă a normei
deja existente.
Nu mai puţin adevărat este că suntem în faţa unei hotărâri pronunţate de o instanţă,
iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe din momentul
pronunţării deciziei.
Interesant este faptul că prin Ordonanţa de Urgenţă nr.138/2000 pentru modificarea
şi completarea Codului de procedură civilă textul art.329 a fost sărăcit de menţiunea obligativităţii
deciziei pe viitor, pentru instanţe, ceea ce a determinat doctrina să afirme că acest caracter al
deciziei a dispărut1. Nu împărtăşim acest punct de vedere deoarece el goleşte de conţinut instituţia
recursului în interesul legii, care, în măsura nerecunoaşterii obligativităţii deciziei Curţii Supreme de
Justiţie, ar fi lipsit de orice interes şi finalitate. Să nu uităm că şi înainte de 1989, când principiul
potrivit căruia jurisprudenţa nu constituie izvor de drept era exprimat în termeni mult mai categorici,
Deciziile de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem erau obligatorii pentru instanţe.

B. Obiceiul (cutuma)
Acesta reprezintă o regulă de conduită statornicită de-a lungul vremii în practica unei
comunităţi, cunoscută şi respectată ca atare de toţi membrii acesteia.
Cutuma nu reprezintă prin ea însăşi un izvor de drept direct, ci doar în mod indirect,
prin absorbţia de către o normă juridică civilă.

C. Doctrina (ştiinţa dreptului civil)

Deşi cuprinde idei şi opinii de reală valoare exprimate de specialişti, teoreticieni şi
practicieni, şi este consultată în mod constant de cei chemaţi să aplice normele dreptului civil,
doctrina nu constituie izvor al dreptului civil, nici chiar în varianta în care determină prin impactul
produs o modificare legislativă.

D. Tratatele internaţionale
De regulă generală, tratatele internaţionale la care România este parte sunt ratificate de
Parlament, devenind astfel izvoare de drept intern şi într-un termen destul de scurt legislaţia este
adaptată la cerinţele impuse de astfel de angajamente luate de ţara noastră. Astfel, potrivit art.11
din Constituţie, statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern.

1
Marian Nicolae, Discuţii cu privire la aplicarea în timp a art.35-36 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică, Dreptul nr.11/2000, p.34
 Ulterior anului 1990, România participă la un vast program de uniformizare a
legislaţiei interne la normele comunitare, preluând brusc instituţii care în anumite ţări din Europa au
cunoscut un proces normal de apariţie şi dezvoltare. Acesta este motivul pentru care la un moment
dat pot să apară inadvertenţe între modul de reglementare al relaţiei sociale prin norma internă şi
cel cuprins de tratatul internaţional la care România este parte, respectiv standardele acestuia. În
aceste condiţii, potrivit art.20 (2) din Constituţie, în măsura în care există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Trebuie reţinut că noţiunea de drept fundamental al omului cunoaşte o lărgire
vizibilă, ea depăşind de mult elementul de raportare redus la dreptul la viaţă şi sănătate al
individului. Aşa fiind, este esenţial ca cei chemaţi să aplice legea să fie la curent cu toate aceste
pacte şi tratate la care România este deja sau devine parte, fiind evidentă aplicabilitatea lor în cazuri
de speţă concrete, deduse judecăţii în faţa judecătorului naţional.

CAIET DE SEMINAR 2

Problema 1

Exemple de acte normative ce constituie izvoare ale dreptului civil:

Lege organică – Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia
Lege ordinară – Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele
măsuri pentru realizarea locuinţelor
Hotărâri ale Guvernului – HG nr.131/1991 privind procedura de constituire, atribuţiile
şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor – prin
acest act normativ au fost create comisiile locale şi judeţene abilitate să îndeplinească procedura
necesară eliberării titlurilor de proprietate în temeiul Legii nr.18/1991.
- HG nr.20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice
privind aplicarea Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile
- HG nr. 895/1998 privind transferul, cu justă
despăgubire, a unei cote-părţi din activul aflat în patrimoniul Societăţi comerciale “Upetrom 1 Mai” –
SA Ploieşti în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului de Interne
Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului – OUG nr.148/1999 privind reglementarea
regimului juridic al terenurilor destinate construirii de locuinţe prin Agenţia Naţională pentru
Locuinţe
 Ordonanţă de Guvern – OG nr.54/1999 pentru modificarea şi completarea OUG
nr.51/1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor
- OG nr.118/1999 privind achiziţiile publice
Acte normative subordonate legii – Ordin al Ministrului Justiţiei nr.2371/1997 pentru
aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară ale
judecătoriilor
- Hotărârea Consiliului local al
Muicipiului Oradea nr.194 din 28.07,2000 privind aprobarea unor măsuri în vederea aplicării
dispoziţiilor art.4 din Hotărârea Consiliului local al Municipiului Oradea nr.54/1998 (s-a suspendat
prin această hotărâre aplicarea dispoziţiilor art.4 dintr-o hotărâre anterioară, privind aprobarea
tarifelor lunare de bază /mp/lună la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă,
proprietate de stat, aflate în administrarea Consiliului local al Municipiului Oradea).
Acte normative adoptate anterior anului 1989 – Decretul nr.31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice
- Decretul nr.167/1958 privitor la precripţia extinctivă
- Decretul-Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare
- Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor
Izvoare generale – Codul civil
- Decretul nr.31/1954
Izvoare speciale – Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă
- Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
În ceea ce priveşte forţa obligatorie a actelor normative, de regulă, în cuprinsul
aceluiaşi act sunt întâlnite atât norme imperative căt şi norme dispozitive. Urmează ca pe parcursul
aprofundării materiei, studenţii să distingă aceste norme şi să le prezinte în cadrul seminariilor.
Merită menţionat faptul că în anul 2000 au fost promulgate un număr de 233 de legi
şi au fost adoptate 1399 hotărâri ale Guvernului, 138 de ordonanţe şi 300 de ordonanţe de urgenţă,
evident doar o parte redusă din acestea reprezentând izvoare ale dreptului civil, dar se poate
constata uşor şi în aceste condiţii complexitatea activităţii de cercetare şi aplicare a normelor legale
raportate la un cadru extremde larg al relaţiilor sociale reglementate.

Problema 2

Referitor la Codul civil, merită a fi trecută în revistă structura acestuia : titlul

preliminar – art.1-5 – despre efectele şi aplicarea legilor în genere; cartea I – despre persoane
(abrogată în totalitate ca urmare a promulgării Codului familiei şi a Decretului nr.31/1954); cartea II
– despre bunuri şi despre osebitele modificări ale proprietăţii; cartea III – despre diferitele moduri
prin care se dobândeşte proprietatea. Mai trebuie menţionat, de exemplu, că întregul titlu XX din
cuprinsul cărţii a III-a (despre prescripţie) a căpătat un caracter special, redus la drepturile
absolute, ca urmare a intrării în vigoare a Decretului nr.167/1958.

Problema 3

Art 1436 Cod civil prevede că locaţiunea făcută pentru un timp determinat încetează
de la sine cu trecerea termenului, fără să fie necesară o prealabilă înştiinţare, iar dacă a fost
contractul încheiat fără termen, denunţarea va fi făcută confor termenelor stabilite de obiceiul
locului.

Problema 4

S-a constatat că instanţele din ţară au adoptat soluţii diferite privind probleme cum ar
fi compunerea completelor de judecată în cazul soluţionării cererilor de adopţie, căile de atac
reglementate de procedura specială instituită de Legea nr.18/1991, aplicabilitatea dispoziţiilor art.35
din Legea nr.33/1994, aplicabilitatea unor dispoziţii din Codul civil referitoare la uzucapiune, modul
de soluţionare a litigiilor în cazul în care debitorul nu dispune de lichidităţi în contul pe care îl are la
terţul poprit – bancă – şi altele, practica fiind unificată prin decizii pronunţate de Curtea Supremă de
Justiţie1.
Enumerarea este exemplificativă, dar se poate constata că problemele soluţionate au
valoare de principiu, nefăcând parte din acele amănunte care diferă de la speţă la speţă, astfel încât
soluţionarea lor diferită la nivelul curţilor de apel din ţară determină, în final, o adevărată inegalitate
a subiectelor de drept în faţa legii, ori este inadmisibil ca modul de soluţionare a unei probleme de o
asemenea natură să fie determinată de situarea instanţei chemată să soluţioneze un litigiu. În
aceste condiţii, apreciem că şi în măsura în care norma procesuală nu va prevedea în mod expres
obligativitatea deciziei Curţii Supreme de Justiţie, aceasta îşi păstrează acest caracter, reprezentând
un izvor de drept civil deoarece imprimă o anumită interpretare a textului din lege.

Secţiunea 2. Aplicarea legii civile

1
Pentru a enumera doar două dintre ele: decizia nr.6/1999 asupra recursului în interesul legii cu privire la
aplicabilitatea dispoziţiilor art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea, publicată în M.Of. nr.636 din
27.12.1999 şi decizia nr.8/1999 asupra recursului în interesul legii cu privire la aplicarea unor dispoziţii din Codul
civil referitoare la uzucapiune, publicată în M.Of. nr.636 din 27.12.1999
 Normele ce reglementează relaţii sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile
se găsesc pe poziţie de egalitate juridică îşi exercită autoritatea într-un univers limitat atât în timp
cât şi în spaţiu. Dacă am analiza acţiunea legilor în spaţiu, am distinge teritorii în care îşi produc
efectele norme edictate de autorităţi statale diferite, iar în măsura în care analiza a avea ca temei de
cercetare timpul, am distinge o dinamică a legilor sub aspectul existenţei acestora.
Concluzia este aceea că, din punct de vedere teritorial legile coexistă, iar privite sub
unghiul timpului, ele se succed 1. Din aceste motive este cu putinţă ca legile să intre în conflict, acest
lucru putând să se întâmple, de exemplu, dacă raportul juridic se naşte sub imperiul unei legi şi îşi
produce efectele după intrarea în vigoare a legii noi sau dacă asupra unei persoane sau asupra unui
bun mai multe legi naţionale coexistente îşi revendică aplicabilitatea pentru reglementarea unui
raport juridic concret dat.
Mai trebuie menţionat faptul că, aşa cum s-a arătat în doctrină, prin aplicarea legii
civile înţelegem transpunerea în practică, în cadrul unor raporturi juridice concrete, a regulilor
cuprinse în norma juridică civilă sau eficacitatea acestei legi, cu luarea în considerare a sferei în care
ea poate fi sau trebuie avută în vedere pentru a-şi produce efectele 2.
În ceea ce priveşte aplicarea legii civile,se pot, astfel, distinge trei aspecte: aplicarea
legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor. Se impune a fi făcută completarea că sub
aspectul teritoriului în care norma îşi produce efectele, cu acest prilej va face obiect de cercetare
spaţiului naţional, deoarece coliziunile de legi în spaţii aparţinând unor state diferite sunt cercetate
de o ramură a dreptului care se bucură de autonomie, şi anume dreptul internaţional privat.

#1. Acţiunea legii civile în timp

A. Intrarea în vigoare a legii

Potrivit art.78 din Constituţie, legea se publică în MOnitorul Oficial al României şi intră
în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.
Comentariile care trebuie făcute în legătură cu acest text legal sunt următoarele:
1. Regula este aceea că legea intră în vigoare de la data publicării ei în Monitorul
Oficial.
2. În cazul în care este vorba de un act emanând de la autorităţile administraţiei
publice locale, acesta va fi adus la cunoştiinţa subiectelor de drept cărora li se
adresează printr-o publicaţie locală sau centrală.

1
Mihail Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu, în Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucureşti,
1967 p.77
2
Ernest Lupan, op.cit., p.62
 3. Este posibil, în oricare dintre aceste două situaţii, ca norma să intre în vigoare la o
dată ulterioară, cu condiţia ca acest fapt să fie menţionat în mod expres în
corpul legii.
4. Nu este obligatoriu ca întreaga lege să intre deodată în vigoare, fiind posibil ca părţi
ale acesteia să intre în vigoare în momentul publicării, iar anumite părţi să intre în
vigoare la o dată ulterioară (păstrându-se obligativitatea menţionării exprese a datei
când acestea vor începe să-şi producă efectele).

B. Principiile aplicării legii civile în timp

I. Principiul neretroactivităţii legii civile exprimă regula potrivit căreia
legea civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc din momentul intrării ei în vigoare, nu şi situaţiilor
anterioare. Acest principiu este înscris în art.1 Cod civil, potrivit căruia legea dispune numai pentru
viitor, ea neavând putere retroactivă.
Întotdeauna a fost recunoscută regulii caracterulei imperativ, dar anterior anului 1990 era
posibil ca print-o lege de acelaşi rang să se stabilească retroactivitatea normei respective. În acest
moment regula are valoare de principiu constituţional, fiind cuprinsă în mod expres în art.15 (2) din
Constituţie. Chiar şi înainte de adoptarea Constituţiei, doctrina şi practica au statuat că şi în măsura
în care legea nouă ar cuprinde în conţinutul ei norma de retroactivitate, aceasta nu ar putea să
afecteze cauzele definitiv stinse prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive.
Justificarea principiului se regăseşte în ideea de stabilitate a ordinii juridice,
participanţilor la raporturile juridice civile neputându-li-se pretinde o conduită conformă unei legi ce
încă nu este în vigoare.
Principiul se impune atât organului de jurisdicţie, cât şi părţilor raportului juridic civil.
O situaţie distinctă o prezintă legea interpretativă, care se integrează în legea
interpretată, făcând corp comun cu aceasta şi fiind aplicabilă în cazul unui litigiu soluţionat după
intrarea ei în vigoare şi având ca obiect un raport juridic născut anterior acestei date. În aceste
limite se poate afirma că legea interpretativă nu retroactivează ci acoperă o lacună sau o
inexactitate a normei iniţiale, cu condiţia ca ea să nu cuprindă dispoziţii noi, străine legii
interpretate. Revenind la prevederea cuprinsă de art.329 Cod pr.civ., trebuie menţionat că
legiuitorul a prevăzut în mod expres faptul că deciziile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în
soluţionarea unor recursuri în interesul legii nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul deciziilor definitive ale Curţii Constituţionale care îşi produc efectele
numai pentru viitor, potrivit art.25 alin (1) din Legea nr.47/1992.
Continuând analiza, constatăm că din punct de vedere al perioadelor în care timpul
poate fi avut în vedere, distingem trecutul, prezentul şi viitorul, iar sub aspectul elementelor prin
care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste perioade, avem în vedere constituirea,
modificarea sau stingerea raportului juridic, respectiv efectele acestuia.
Delimităm astfel, în primul rând, raporturi juridice care s-au născut, şi-au produs
efectele şi s-au stins sub imperiul legii vechi, asupra acestora legea nouă nemaiputând acţiona. La
polul opus se regăsesc raporturile juridice născute după intrarea în vigoare a legii noi, supuse în
întregime acesteia.
Situaţia cea mai interesantă este însă aceea a raporturilor juridice născute sub
imperiul legii vechi şi care îşi vor produce efectele şi după intrarea în vigoare a legii noi.
II. Ajunşi în acest punct, urmează să enunţăm cel de-al doilea principiu al
aplicării legii civile în timp, care este cel al aplicării imediate a legii noi. Explicaţia acestuia se
regăseşte în ideea că legea nouă reprezintă un progres tehnico-juridic faţă de cea veche, iar, pe de
altă parte, noua lege a fost adoptată deoarece societatea a simţit necesitatea elaborării acesteia,
astfel încât este normal ca ea să-şi producă efectele imediat.
Ceea ce se poate întâmpla însă este ca şi în măsura în care legea nouă este aplicată
imediat după adoptare, legea veche să supravieţuiască, respectiv să ultraactiveze.
Împărtăşim clasificarea situaţiilor juridice în situaţii juridice obiective şi situaţii juridice
subiective propusă în doctrină 1 pentru a explica coexistenţa celor două legi în timp (cu menţiunea că
supravieţuirea legii vechi poate să fie menţionată în mod expres în cuprinsul legii noi, dar poate fi
dedusă şi pe cale de interpretare, avându-se în vedere finalitatea acesteia din urmă).
Situaţia juridică obiectivă este aceea creată prin voinţa concretizată într-un act juridic
numai în ceea ce priveşte naşterea unei asemenea situaţii, dar nu si privitoar la cuprinsul ei. În
condiţiile în care ea derivă din lege, va suferi efectele oricărei schimbări a normei legale, legea nouă
putând modifica pentru viitor o asemenea situaţie născută anterior.
Situaţia juridică subiectivă este cea născută dintr-un act juridic, atât în ceea ce
priveşte naşterea, cât şi conţinutul acesteia, ea rămânând guvernată de legea în vigoare la data la
care acordul de voinţă al părţilor s-a realizat, chiar dacă efectele actului sunt posterioare legii noi.

C. Încetarea acţiunii legii civile

Ieşirea din vigoare a legii civile are loc în momentul abrogării, care poate fi de două
feluri: abrogarea expresă sau abrogarea tacită.
Abrogarea expresă directă se materializează prin formularea concretă ce se
întâlneşte în legea nouă, potrivit căreia legea veche este abrogată, indicându-se numărul şi
denumirea acesteia din urmă. Şi în acest caz este valabilă regula potrivit căreia nu este necesar ca

1
Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti,1921, p.27-28
legea veche să fie abrogată în totalitate, fiind posibilă abrogarea unor articole sau a unor capitole
dintr-o lege anterioară.
Abrogarea expresă poate fi şi indirectă, caz în care legea nouă va cuprinde
menţiunea potrivit căreia în momentul intrării ei în vigoare se abrogă toate reglementările contrare
prevederilor noii legi.
Abrogarea tacită semnifică încetarea aplicării legii civile vechi, în măsura în care
dispoziţiile acesteia devin incompatibile cu cele ale legii noi, chiar dacă nu se prevede expres faptul
că anumite dispoziţii contrare se abrogă.
În cazul legilor civile temporare (în cazul cărora perioada de aplicare este
determinată chiar din momentul adoptării) ieşirea din vigoare are loc odată cu expirarea perioadei
de aplicare stabilite, fără să fie necesară intervenţia legiuitorului.
Distingem de abrogare căderea în desuetudine, care intervine atunci când dispar,
la un moment dat, relaţiile sociale care au făcut obiectul reglementării. Deosebirea faţă de abrogare
se reflectă în ideea că legea căzută în desuetudine îşi va produce din nou efectele în momentul în
care aceste relaţii sociale îşi fac din nou apariţia.
O situaţie aparte o reprezintă cea a normelor declarate ca fiind neconstituţionale de
către Curtea Constituţională. Potrivit art.2 alin.3 din Legea nr.47/1992, în exercitarea controlului,
Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau
completa prevederea legală supusă controlului, neputându-se pronunţa nici asupra modului de
interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei, iar potrivit art.145
(2) din Constituţie şi art.25 alin (1) din Legea nr.47/1992 decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă
în vigoare este definitivă şi obligatore, astfel încât un text declarat neconstituţional îşi pierde
eficienţa1.

CAIET DE SEMINAR 3

Problema 1

1
Curtea Constituţională, decizia nr.107 din 2 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr.34 din 15 februarie 1995
 Legile sunt publicate în Monitorul Oficial al României, partea I. În cazul unor legi de
amploare şi complexitate mai mare, se poate întâlni o structurare a acestora în capitole, din care
ultimul îl reprezintă dispoziţiile finale şi tranzitorii, aceasta fiind partea în care vor fi găsite menţiuni
privind o eventuală intrare în vigoare la o dată ulterioară publicării în Monitorul Oicial, precum şi în
ceea ce priveşte abrogarea actelor normative anterioare. În măsura în care legea nu cuprinde o
astfel de structură, aceste elemente se vor regăsi în ultimele articole ale textului legal.
Atenţie: dacă nu se face nici o menţiune privind data intrării în vigoare a legii,
înseamnă că ea intră în vigoare de la data publicării, o menţiune expresă în acest sens nemaifiind
necesară.

Problema 2

Exemple de menţiuni privind intrarea în vigoare a legii:

Potrivit art.42 din Legea nr.21/1991 a cetăţeniei române, publicată în M.Of
nr.44/6.03.1991, legea a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea ei în M.Of. Este cuprinsă şi
menţiunea potrivit căreia cererile aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a legii se vor
rezolva în conformitate cu prevederile acesteia, cu excepţia cererilor de redobândire a cetăţeniei
române, depuse până la data respectivă în temeiul Decretului-lege nr.137/1990.
Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, publicată în M.Of.
nr.61/26.01.1996 prevede la art.72 că actul normativ intră în vigoare la 90 de zile de la publicarea
lui în M.Of. al României.
Din aceste exemple se constată că în varianta în care legea intră în vigoare la o dată
ulterioară publicării ei în M.Of. al României, în text nu este indicată data calendaristică la care se va
produce această intrare în vigoare, ci se menţionează , de regulă, un număr de 30 până la 90 de zile
sau de 6 luni, acestea fiind cazurile cele mai des întâlnite, nefiind însă imposibil ca legiuitorul să
adopte o altă formulă.
O situaţie complexă a reprezentat-o Legea nr.92/1992 pentru organizarea
judecătorască, publicată în M.Of. nr.197/13.08.1992, care a prevăzut la art.124 că legea intră în
vigoare la data publicării, iar dispoziţiile privind compunerea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti
şi a parchetelor, admiterea în magistratură şi răspunderea disciplinară a magistraţilor se vor pune în
aplicare la data de 1 iulie 1993. Mai departe, s-a precizat că primul Consiliu Superior al Magistraturii
va fi ales în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, urmând ca până la constituirea curţilor
de apel şi a parchetelor de pe lângă acestea, în locul magistraţilor prevăzuţi la lit. c) şi d) din art.72
(care prevede că în Consiliul Superior al Magistraturii sunt aleşi 6 judecători de la curţile de apel şi
2 procurori ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti) vor fi aleşi 6 judecători de la
tribunalele judeţene şi 2 procurori de la Procuratura Municipiului Bucureşti. Mai departe, au fost
stabilite în sarcina Guvernului României obligaţii privind introducerea în proiectul bugetului de stat
pe anul 1993 fondurilor necesare funcţionării sistemului judiciar stabilit de lege şi aprobării în
termen de 9 luni de la publicarea legii a statelor de personal şi a statelor de funcţii pentru instanţele
judecătoreşti şi pentru parchete, urmând ca până la 1.12.1992 să fie înaintate Parlamentului
proiectele de lege pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului de procedură penală şi
a altor legi corespunzătoare cerinţlor introducerii noului sistem judiciar. Pe lângă alte măsuri ce
urmau ă fie luate s-a precizat în art.130 că de la data publicării legii în M.Of. şi până la dobândirea
inamovibilităţii (care potrivit art.129 trebuia să aibă loc în maximum 2 ani , prin numirea
judecătorilor de către Preşedintele României) numirea, transferarea, avansarea, suspendarea şi
eliberarea din funcţie a judecătorilor se aflau în competenţa ministrului justiţiei. Se constată că ne
aflăm în faţa unei legi organice care a determinat regândirea şi reaşezarea sistemului judiciar din
România, prin care au fost create noi instanţe precum şi Consiliul Superior al Magistraturii, astfel
încât a fost nevoie de o aplicare succesivă în timp a normelor, condiţionat de asigurarea mijloacelor
materiale pentru organizarea activităţii acestora.

Problema 3

Exemple de acte normative emise de autorităţile administraţiei publice locale:

În ziarul “Crişana” din 25.08.2000 au fost publicate : Hotărârea nr.184 a Consiliului
local al Municipiului Oradea privind rectificarea bugetului local al mun.Oradea pe anul 2000,
Hotărârea nr.185 privind aprobarea subvenţionării din bugetul local al influenţelor financiare
rezultate din reducerile de tarif la abonamentele de transport pentru pensionari la transportul urban
în comun de călători începând cu data de 1.08.2000, făcându-se menţiunea, în art.6, că hotrârea
intră în vigoare începând cu data de 1.08.2000 şi este valabilă până la revocarea expresă a acesteia,
iar potrivit art.7, pe data intrării în vigoare a hotărârii se revocă dispoziţiile hotărârii Consiliului local
nr.286/1999. În ziarul “Crişana” din 26.08.2000 a fost publicată hotărârea CLM Oradea nr.188 prin
care s-a aprobat regulamentul de organizare şi desfăşurare a traficului greu în Mun. Oradea şi de
avizare a parcării autovehiculelor care efectuează transport marfă cu persoane în municipiul
Oradea, fiind publicat şi regulamentul respectiv.

Problema 4

Potrivit Ordonanţei de Urgenţă nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea

Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr.479 din 2.10.2000, aceasta urma să intre în
vigoare la 3 luni de la data publicării ei, respectiv la 2.01.2001. Prin Ordonanţa de Urgenţă
nr.290/2000, publicată în M.Of. nr.706 din 29.12.2000, articolul IX, care se referea la data intrării în
vigoare a OUG nr.138/2000 a fost modificat în sensul că ordonanţa intră în vigoare la 7 luni de la
data publicării ei, cu excepţia dispoziţiilor art.I pct.131-134, care intră în vigoare la 3 luni de la
publicare. Deci, la 2.01.2001 a intrat în vigoare doar art.I pct.131-134 din OUG nr.138/2000, restul
dispoziţiilor acesteia urmând să intre în vigoare la 2.05.2001.

Problema 5

Potrivit OUG nr.295 din 30.12.2000, pe data de 1.01.2001 a fost suspendată

aplicarea ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, aflate în procedură de legiferare,
până la adoptarea legilor de adoptare sau de respingere de către Parlament. Analizându-se anexa ce
cuprinde lista actelor normative căror aplicare se suspendă, la punctul 7 din anexa nr.1 se
regăseşte OUG nr.207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de
procedură penală, ale cărei prevederi nu au fost suspendate în totalitate, sub aspectul aplicabilităţii
lor, enumerându-se articolele a căror aplicare este suspendată, astfel încât aplicarea OUG
nr.207/2000 a fost parţială, începând cu 30.12.2000.
Deşi exemplele nu au vizat întotdeauna acte normative ce constituie izvoare ale
dreptului civil, prezentarea acestora s-a impus pentru ca studenţii să se obişnuiască cu tehnica de
elaborare a actului normativ.

Problema 6

Textul art.15 (2) din Constituţie este următorul : legea dispune numai pentru viitor,
cu excepţia legii penale mai favorabile. Atenţie: la materia drept penal – parte generală – se
va studia semnificaţia aplicării legii penale mai favorabile. Ceea ce trebuie reţinut în acest moment
este faptul că în materie civilă – care ne interesează – legea dispune numai pentru viitor. Cum
principiul are valoare constituţională, iar din punct de vedere al ierarhiei nici un alt act normativ nu
poate să cuprindă o prevedere contrară Constituţiei, rezultă că, în măsura în care o lege, chiar
organică, ar cuprinde prevederea retroactivităţii, aceasta ar fi neconstituţională.
Spre deosebire de situaţia existentă după intrarea în vigoare a Constituţiei – în urma
referendumului naţional din 8.12.1991 – anterior anului 1989 principiul neretroactivităţii legii se
regăsea doar în art.1 Cod civil astfel încât era posibil ca printr-o lege de acelaşi rang să se prevadă
posibilitatea retroactivităţii actului normativ.

Problema 7
 Exemple de abrogare:
În primul rând, potrivit art.150 din Constituţie, legile şi toate celelalte acte normative
au rămas în vigoare după intrarea în vigoare a Legii fundamentale, în măsura în care ele nu
contravin acesteia.
O altă situaţie ce se impune a fi menţionată este cea a art.72 alin.2-4 din Legea
nr.7/1996, potrivit cărora anumite dispoziţii legale au fost abrogate la data intrării în vigoare a noii
legi, iar altele după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări, existând şi situaţia potrivit căreia
cele din a doua categorie şi-au încetat aplicabilitatea pentru un anumit judeţ la data finalizării
lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pe întreg teritoriul administrativ al unui
judeţ. Altfel spus, dacă, de exemplu, la data X pe teritoriul judeţului Bihor sunt finalizate lucrările
cadastrale, iar la nivelul întregii ţări definitivarea cadastrului se realizează la data Y, între momentele
X şi Y pe teritoriul judeţului Bihor, legile enumerate îşi încetează aplicabilitatea, ele urmând a fi
abrogate doar în momentul Y.
Merită menţionat faptul că în timp ce a fost stabilit un astfel de regim şi pentru Legea
LX din 1881 privitoare la executarea silită imobiliară, şi că nici în judeţul Bihor nu au fost finalizate
lucrările cadastrale şi, deci, cu atât mai puţin la nivelul întregii ţări, prin OUG nr.138/2000 s-a
prevăzut că la data intrării în vigoare a ordonanţei se abrogă Legea LX din 1881.
Exemple mai simple sunt următoarele:
Potrivit art.102 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar, publicată în M.Of. nr.37 din
20.02.1991, legea intră în vigoare la data publicării, dată de la care se abrogă: art.1-36 şi 51-79 din
Legea nr.59/1974 (abrogare parţială) , Decretul-Lege nr.42/1990 (abrogare totală) – ambele
abrogări exprese directe, ..., precum şi orice alte dispoziţii contrare prevederilor prezentei legi –
abrogare expresă indirectă.

Problema 8

O situaţie aparte o reprezintă aplicarea Decretului nr.32/1954, publicat în Buletinul

Oficial (denumirea M.Of. anterioară anului 1990) nr.32 din 31.01.1954, pentru punerea în aplicare a
Codului Familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, deoarece se referă
la situaţii juridice obiective, cum ar fi proprietatea asupra bunurilor comune ale soţilor şi aspecte
legate de starea civilă a persoanei fizice. Astfel, potrivit art.1, validitatea căsătoriei încheiate înainte
de data intrării în vigoare a Codului Familiei se tabileşte potrivit cu dispoziţiile legii în vigoare la data
încheierii ei. Cu toate acestea, în cazul când căsătoria este nulă sau anulabilă potrivit legii
anterioare, însă valabilă potrivit Codului Familiei, căsătoria nu mai poate fi declarată nulă sau nu mai
poate fi anulată, chiar dacă la data intrării în vigoare a Codului acţiunea în declararea nulităţii sau
cea în anulare este în curs de judecată. Potrivit art.3, oricând s-ar fi căsătorit soţii, cât priveşte
relaţiile lor personale, sunt supuşi dispoziţiilor Codului Familiei, de la data intrării în vigoare a
acestuia. Ba mai mult, potrivit art.4, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor
matrimonial, legal sau convenţional, de mai înainte, soţii vor fi supuşi dispoziţiilor Codului Familiei,
bunurile pe care aceştia le au devenind comune sau proprii, potrivit dispoziţiilor Codului, această
calitate putând fi opusă chiar terţilor titulari ai vreunui drept real asupra unui astfel de bun.

Problema 9

Situaţiile juridice obiective se referă, de exemplu, la valabilitatea căsătoriei sau

înfierii, la modurile de dobândire a proprietăţii, la existenţa drepturilor reale precum şi la orice
componente legate de starea civilă a persoanei fizice sau de elementele constitutive ale persoanei
juridice. Enumerarea este limitativă, dar ceea ce este important este faptul că acestor situaţii li se va
aplica, de principiu, legea nouă.
Situaţiile juridice subiective sunt cele născute dintr-un act juridic, având la bază
voinţa subiectului de drept de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic civil. Acestora li se
va aplica legea în vigoare în momentul exprimării acordului, potrivit principiului tempus regit actum,
chiar dacă efectele actului juridic se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi.
Un exemplu privind combinaţia principiilor neretroactivităţii legii şi aplicării imediate a
legii noi îl constituie situaţia în care, prin legea nouă, ar fi ridicată vârsta la care minorul dobândeşte
deplina capacitate de exerciţiu. Să spunem, de exemplu – în scop didactic – că această vârstă ar fi
ridicată de la 18 la 21 de ani. Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, cei care nu au împlinit
18 ani până la data intrării în vigoare a legii nu vor mai dobândi capacitate de exerciţiu deplină
decât la 21 de ani. Potrivit principiului neretroactivităţii însă, cei cuprinşi între 18 ani împliniţi şi 21
de ani îşi vor păstra capacitatea de exerciţiu dobândită, aceasta neputând fi pierdută.
În ceea ce priveşte efectele actelor juridice, să ne imaginăm că A şi B încheie un
contract de vânzare-cumpărare a unui bun , plata preţului urmând a se face în 24 de rate lunare. La
10 luni după încheierea contractului, printr-o lege nouă, se impun condiţii speciale referitoare la
vânzarea-cumpărarea bunului care a făcut obiectul tranzacţiei dintre A şi B. În măsura în care
transferul dreptului de proprietate a operat în temeiul legii în vigoare în momentul realizării
acordului de voinţă dintre A şi B, noua lege nu va afecta în nici un mod obligativitatea achitării
ratelor în continuare, chiar dacă actul lui A şi B nu ar mai permite transferul proprietăţii asupra
bunului potrivit noii legi.
Trebuie menţionat faptul că în ceea ce priveşte faptele constitutive, modificatoare sau
extinctive de drepturi, acestea se divid în 3 categorii: facta praeterita (fapte trecute, asupra cărora
legea nouă nu mai are nici o influenţă), facta futura (fapte ce intervin numai după intrarea în
vigoare a legii noi) şi facta pendentia (fapte în curs de a-şi produce efectele în momentul intrării în
vigoare a legii noi). Mai sunt cunoscute situaţiile juridice definitiv stinse prin hotărâri judecătoreşti
rămase definitive în momentul inrării în vigoare a legii noi – causae finitae.

Problema 10

Exemplu al unei legi interpretative îl reprezintă Legea nr.134 din 22.04.1947 pentru
modificarea art.843 Cod civil şi coordonarea, prin interpretarea dispoziţiilor sale, cu prevederile
art.673 din acelaşi cod. Astfel, potrivit art.673 Cod civ., partea cuvenită părintelui supravieţuitor, în
concurs cu colateralii privilegiaţi este de ¼ , fraţii şi surorile având drept la ¾ din moştenire. În
această situaţie, deşi rezerva, fiind o parte din moştenire, nu poate depăşi porţiunea succesorală
cuvenită rezervetarului, din prevederile art.843 Cod civ. reieşea că, în cazul în care defunctul lăsa un
singur părinte, iar acesta venea în concurs cu colateralii privilegiaţi, cu toate că partea sa
succesorală era numai de ¼, rezerva sa urma să fie de ½ din moştenire. Această anomalie a fost
rezolvată, prin Legea nr.134/1947 dispunându-se, cu titlu interpretativ, că rezerva unui singur
părinte este numai de ¼ din succesiune.
Mai recent, prin HG nr.11/1997 a fost reformulată o prevedere cuprinsă de HG
nr.20/1996 prin care s-a explicat noţiunea de imobil trecut în proprietatea statului în temeiul
Decretului nr.92/1950. Interpretarea a fost necesară pentru a permite distingerea cazurilor în care
imobilele au trecut cu titlu (adică în temeiul unei legi în vigoare la momentul respectiv) în
proprietatea statului, fiind aplicabile măsurile reparatorii prevăzute de Legea specială nr.112/1995
sau, dimpotrivă, această trecere s-a făcut fără titlu (adică fără a se respecta condiţiile cerute de
legile în vigoare) situaţie în care fostul proprietar sau moştenitorul acestuia nu va avea deschisă
calea specială ci calea dreptului comun, pentru redobândirea proprietăţii asupra imobilului sau
pentru obţinerea de despăgubiri.

Problema 11

O problemă extrem de disputată în litaratura de specialitate este cea a nulităţii actului

juridic civil şi respectiv, a efectelor cauzei de ineficacitate în măsura în care potrivit dispoziţiilor legii
noi actul îndeplineşte toate condiţiile de fond şi formă pentru a fi valabil, iar până la intrarea în
vigoare a noului act normativ nu s-a dispus anularea sau nu s-a constatat nulitatea actului.
Rezolvarea disputei determină importante consecinţe practice, şi un exemplu concret
l-a reprezentat în perioada 1991-1998 problema actelor sub semnătură privată consemnând
înstrăinări de terenuri operate în perioada anilor 1960-1989, atât soluţiile practice cât şi cele
propuse de doctrină aflându-se pe poziţii diametral opuse.
 În mod incontestabil, majoritatea doctrinei se situează pe poziţia nevalidării unor
astfel de acte, cu motivarea temeinic susţinută că motivul de nulitate apare întotdeauna în
momentul realizării acordului de voinţă al părţilor (acest moment deosebind nulitatea de alte cauze
de ineficacitate) astfel încât valabilitatea actului va fi analizată în funcţie de legea în vigoare în
momentul naşterii sale. Potrivit acestei opinii, a confirma actul prin raportarea lui la legea nouă ar
echivala cu o recunoaştere a retroactivităţi acesteia, lucru imposibil de acceptat, mai ales după
intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 1.
Aceasta este şi orientarea Curţii Constituţionale, care prin decizia nr.90/1999,
publicată în M.Of. nr.489 din 11.10.1999 a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.12 alin.1
şi alin.2 teza 1 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, cu motivarea
că prin normele respective se prevedea o retroactivitate a legii noi. Astfel, formularea textului
declarat neconstituţional este următoarea: dacă printr-un nou act normativ fapta nu mai este
socotită contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data
intrării în vigoare a noului act normativ, iar sancţiunea aplicată şi neexecutată până la această
dată nu se mai execută. Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai uşoară, se va
aplica această sancţiune, iar amenda aplicată potrivit vechiului act normativ se va executa numai
până la limita maximului prevăzut în noul act normativ. Lăsând la o parte faptul că decizia este
discutabilă datorită situării la graniţa dintre dreptul administrativ şi dreptul penal a contravenţiilor,
putându-se ridica întrebarea potrivit căreia soluţia este inechitabilă, în condiţiile în care faptei care
prezintă un pericol social mai mare – infracţiunii – i se aplică întotdeauna legea mai favorabilă
(întrebare la care răspunsul cel mai simplu este acela că excepţia în cazul legii penale este expres
prevăzută de norma constituţională) trebuie să distingem între situaţia obiectivă ce a făcut obiectul
cercetării, şi cele subiective generate de actele juridice civile.
Trebuie menţionat că deşi cvasiunanimitatea autorilor împărtăşesc această idee,
pentru recunoaşterea efectelor înscrisurilor sub semnătură privată prin care s-a transmis
proprietatea terenurilor au fost căutate şi găsite nenumărate soluţii, şi sub acest aspect existând –
în final – un punct de vedere majoritar sub aspectul finalităţii, diferind însă foarte mult temeiul care
justifică recunoaşterea efectelor unor astfel de acte.
În ceea ce priveşte practica judiciară, în acest caz concret, destul de repede a fost
cristalizată ideea recunoaşterii efectelor unor astfel de acte, justificarea uneori părând că nici nu mai
are importanţă.
Dacă situaţia acestor acte este una particulară, confirmarea lor fiind justificată şi de o
idee de echitate, problema în sine rămâne în continuare deschisă, rămânând una de principiu,
aplicabilă oricărui act juridic.

1
Pentru o amplă expunere a teoriilor exprimate, Mihail Eliescu, op.cit., p.91-92
 Plecând de la ideea că părţile încheie acte juridice cu scopul ca acestea să producă
efecte şi că exercitarea drepturilor civile trebuie să se facă cu bună credinţă, doar în aceste limite
fiind protejată de stat, prin punerea la dispoziţia titularului dreptului a forţei coercitive, în caz de
nevoie, considerăm că actele juridice trebuie să îşi producă efectele în situaţia în care legea nouă
nu mai cuprinde norma ce a fost prevăzută de legea veche şi a fost încălcată în momentul încheierii
actului şi apreciem că nu se pune problema retroactivităţii legii noi, ci dimpotrivă, este aplicabil
principiul aplicării imediate a legii noi, care în acest caz nu permite legii vechi să ultraactiveze 1.

#2. Aplicarea legii civile în spaţiu

După cum am văzut, legile civile – ca orice alte legi – se află într-o indisolubilă
legătură cu timpul şi cu spaţiul, fiecărui stat fiindu-i specifice propriile legi.
Această constatare nu este însă suficientă, deoarece ea ar determina concluzia
potrivit căreia legile – în sens larg – sunt aplicabile pe întregul teri toriu al statului, şi exclusiv între
aceste limite, ceea ce este doar parţial adevărat.
1
Pentru o dezvoltare a acestei teorii a se consulta Traian Ionaşcu şi Eugen A. Barasch, Concepţia dreptului civil
al Republicii Socialiste România asupra nulităţii actului juridic, în “Studii şi cercetări juridice”, 1966, nr.2, p.223 şi
urm.
 În cadrul analizei trebuie distinse două situaţii, şi anume cea internă, care are în
obiectiv raporturile juridice civile născute între subiecte de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate
română, pe teritoriul României, precum şi una internaţională, care are în vedere raporturi juridice
civile conţinând cel puţin un element de extraneitate, cum ar fi cetăţenia, respectiv naţionalitatea
unuia dintre subiecte, locul încheierii sau locul executării actului juridic, locul producerii delictului
civil sau cel al consumării efectelor sale. Această din urmă situaţie este, de regulă, rezolvată cu
ajutorul normelor conflictuale ale dreptului internaţional privat.
Referitor la aspectul intern al aplicării legii civile în spaţiu, regula este aceea că actele
normative civile adoptate de organe centrale de stat se aplică pe întregul teritoriu al ţării, în timp ce
reglementările civile emanate de la un organ de stat local se aplică pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale respective.
O excepţie de la această regulă este cea a Decretului-Lege nr.115/1938, care însă în
curând va fi inclus în cursurile de Istoria dreptului românesc deoarece este o chestiune de luni până
când îşi va înceta aplicabilitatea. Este vorba de exemplul tipic al unui act normativ emis de un organ
central de stat şi care a cunoscut – datorită unor condiţii obiective – o aplicabilitate restrânsă la
nivelul Banatului, Ardealului şi Bucovinei, în condiţiile în care, până la intrarea în vigoare a Legii
nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, în sudul Moldovei, în Muntenia, Dobrogea şi
Oltenia nu ai fost utilizate cărţile funciare – ca sistem real de publicitate imobiliară, astfel încât
Legea pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare nu a fost aplicabilă.
Potrivit tratatelor internaţionale, şi pe bază de reciprocitate, este posibil ca legea
română să se aplice şi în spaţii aflate în exteriorul graniţelor ţării, corelativ ea fiind inaplicabilă în
spaţii aflate în interiorul graniţelor. Este vorba de imobilele deţinute de ambasadele României în
străinătate, şi, coerespunzător, de imobilele deţinute de ambasadele altor state pe teritoriul ţării
noastre. Legea română se mai aplică şi pe navele şi aeronavele aflate sub pavilion românesc, chiar
dacă acestea se află în exteriorul graniţelor României. Aceste aspecte sunt reglementate cu ajutorul
normelor de drept internaţional public.
În altă ordine de idei, trebuie reţinute prevederile art.2 Cod civil, care instituie
următoarele reguli:
- imobilelor aflate pe teritoriul României li se
aplică legea română, indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea proprietarului (lex rei sitae)
- legile privind starea civilă şi capacitatea
persoanelor îi urmăresc pe români, oriunde s-ar afla (lex personalis este lex patriae)
- forma exterioară a actelor este supusă
legilor ţării unde actul este redactat (locus regit actum)
- evident, şi primele două reguli au un caracter de generalitate-.
 #3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Ca orice altă lege, şi legea civilă acţionează asupra persoanelor – subiecte de drept
civil – care se materializează fie individual – ca persoane fizice – fie în calitate de membre ale unei
structuri organizate în condiţiile legii – ca persoane juridice.
Este adevărat faptul că legea civilă se aplică în mod egal acestor subiecte de drept
civil, fără nici o discriminare, dar acest tratament nu este sinonim cu cel de uniformizare, din simplul
motiv că unele norme nu se adresează unei categorii de subiecte, sau alteia.
Având în vedere criteriul sferei subiectelor la care se aplică, distingem legi civile cu
vocaţie generală de aplicare, legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice şi legi civile cu
vocaţia aplicării numai persoanelor juridice.

CAIET DE SEMINAR 4

Problema 1

Cărţile funciare au fost inroduse în Transilvania din iniţiativa Austriei în perioada

cuprinsă între 1794 şi 1855. Ulterior Unirii de la 1 Decembrie 1918, prin două legi distincte s-a
căutat realizarea unui cadastru modern, aplicabil în întreaga ţară – Legea nr.23/1933 şi Decretul-
Lege nr.115/1938, obiectiv ce nu a putut fi îndeplinit din cauza neîntocmirii cadastrului general al
ţării. Cum în momentul terminării celui de-al II-lea război mondial a fost cert că în Vechea Ţară
suportul material aplicării legii – care s-a dorit una cu vocaţie generală – nu poate fi asigurat, prin
Legea nr.241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor
privitoare la cărţile funciare din 27.04.1938 s-a permis utilizarea acestor norme ce reprezentau o
evoluţie tehnică în domeniu măcar în zonele care permiteau acest lucru, respectiv cele în care cărţile
funciare fuseseră deja deschise, realizându-se toată documentaţia cadastrală necesară. Acesta este
motivul pentru care zeci de ani problema publicităţii imobiliare a fost reglementată la noi în ţară prin
norme diferite, în zone diferite, deşi ambele legi (Decretul-Lege nr.115/1938 şi părţile
corespunzătoare din Codul civil) aparţineau legiuitorului naţional.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul Legii LX/1881, care a reglementat execuţia silită
imobiliară în aceleaşi zone în care opera sistemul de carte funciară, în restul zonelor fiind aplicabile
acestei instituţii dispoziţiile Codului civil.
Prin adoptarea Legii nr.7/1996 însă, au fost create bazele unui cadastru general,
astfel încât, cu timpul, Decretul-Lege nr.115/1938 îşi va înceta valabilitatea, sfârşind prin a fi
abrogat în momentul definitivării cadastrului la nivelul întregii ţări.
 Problema 2

Se impune a se face menţiunea că prin Legea nr.105/1992, publicată în M.Of.

nr.245/1.10.1992 au fost reglementate raporturile de drept internaţional privat.
Raportul juridic de drept internaţional privat reprezintă raportul care se stabileşte
între persoane fizice sau juridice care aparţin unor sisteme de drept diferite, ori situaţia în care,
raportul juridic respectiv are legătură cu sisteme de drept ce aparţin unor ţări diferite 1.
După cum s-a mai precizat, ceea ce deosebeşte raportul juridic de drept internaţional
privat de raportul juridic civil intern este elementul de extraneitate. Exemple de raporturi juridice cu
element de extraneitate: căsătoria între un cetăţean român şi unul străin, căsătoria dintre doi
cetăţeni străini în România, producerea unui fapt ilicit cauzator de prejudiciu în patrimoniul unui
străin pe teritoriul României, de către un cetăţean român sau străin, etc.
Obiectul dreptului internaţional privat îl formează raporturile de drept civil – în sensul
larg al cuvântului – care cuprind un element de extraneitate ce face posibilă aplicarea legii
străine2.
Aceste aspecte vor fi aprofundate la materia dreptului internaţional privat, ceea ce
interesează însă acum fiind următoarele aspecte:
1. Imobilelor aflate pe teritoriul României li se aplică legile române, indiferent care este
cetăţenia sau naţionalitatea proprietarului. Este vorba, în special de modurile de dobândire
a proprietăţii, de mijloacele de apărare a proprietăţii, de sistemul de publicitate imobiliară
căruia îi sunt supuse.
Dimpotrivă, bunurilor mobile li se aplică legea cetăţeniei, respectiv naţionalităţii
proprietarului, chiar în perioada în care ele se află pe teritoriul României.

2. Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa
naţională, respectiv legea statului a cărui cetăţenie o are persoane în cauză. Deci,
cetăţenilor români li se aplică legea română, indiferent unde şi-ar avea reşedinţa, în ceea
ce priveşte starea civilă şi capacitatea acestora (de exemplu, potrivit art.4 dinCodul familiei,
bărbatul – cetăţean român – se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani.
Potrivit regulii menţionate, o căsătorie încheiată la o vârstă situată sub 18 ani de către
bărbatul cetăţean român nu va fi recunoscută de legea română, chiar dacă în statul în care
se încheie căsătoria, aceasta este legală. Aşa fiind, bunurile dobândite de soţi nu vor fi
considerate ca fiind bunuri comune, copiii vor avea statutul de copii din afara căsătoriei, iar
1
Adrian Pricopi, Despina Toma, Augustin Fuerea, Drept internaţional privat. Note de curs, Editura Paco,
Bucureşti, p.1
2
idem, p.5
 în cazul decesului cetăţeanului român, soţul străin nu va avea vocaţie succesorală în
calitate de soţ supravieţuitor; la fel, cetăţeanul român va dobândi capacitate de exerciţiu
restrânsă la 14 ani şi capacitate de exerciţiu deplină la 18 ani, indiferent dacă ţara pe
teritoriul căreia îşi are stabilită reşedinţa cunoaşte sau nu aceleaşi reguli privind dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu).
3. Formei actului juridic i se aplică, într-adevăr, legea locului în care se încheie, dar condiţiile
de fond vor fi cârmuite de legea naţioală a subiectului de drept ce încheie actul juridic
respectiv (de exemplu, în măsura în care un cetăţean român va încheia un contract în afara
graniţelor României, forma actului va fi analizată în funcţie de legea aplicabilă în statul
respectiv, dar capacitatea părţii de a încheia actul, valabilitatea consimţământului
exprimat, existenţa şi caracterul licit al obiectului şi al cauzei vor fi analizate în funcţie de
legea română).

Problema 3

Pe teritoriul României, legea străină poate fi aplicată cu condiţia ca în acest mod să

nu fie încălcată ordinea publică din ţara noastră şi să existe o reciprocitate între ţara noastră şi ţara
a cărei lege se aplică, în privinţa aspectelor cărora urmează a li se aplica legea respectivă. Altfel
spus, legea străină nu se aplică deoarece instanţele noastre se supun legii unei alte ţări, ci pentru că
normele conflictuale stabilite de legea română permit acest lucru.

Problema 4

Sunt legi civile cu vocaţie generală de aplicare cele care sunt aplicabile atât
persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice, cum ar fi Codul civil, Decretul nr.31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice, Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă, Legea
nr.33/1994 privind expropierea pentru cauză de utilitate publică.
În ceea ce priveşte legile civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice, este
posibil să fie identificate norme care se adresează unor categorii distincte, cum ar fi: minorii aflaţi în
stare de dificultate, minorii având capacitate de exerciţiu restrâsă, persoane suferind de un anumit
handicap, persoane care au fost persecutate, etc.
În categoria legilor ce sunt destinate numai persoanlor juridice enumerăm Legea
nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat, ca regii autonome şi societăţi
comerciale, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr.27/1996 a partidelor politice.
 Secţiunea 3. Interpretarea legii civile

Aplicarea legii civile constituie, în fond, finalitatea rezervată normelor juridice de

drept civil, aspect firesc deoarece acestea nu ar avea nici o justificare dacă ar avea o existenţă pur
formală, lipsită de conţinut, ori pentru a se putea asigura o asemenea finalitate este absolut
necesară o aplicare corectă a legii, altminteri scopul pentru care a fost adoptată diluându-se până
la dispariţie sau generând abuzuri de nestăpânit.
 Corecta aplicare a legii civile este condiţionată însă de corecta ei interpretare, ce
apare astfel ca o etapă necesară şi obligatorie.
Prin interpretarea legii civile se înţlege operaţiunea logico-raţională de lămurire a
conţinutului şi sensului normelor de drept civil în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a
diferitelor situaţii practice în ipotezele ce le conţin 1. Această operaţiune este necesară datorită
multitudinii de cazuri la care legea se aplică, ce nu pot fi acoperite până la cele mai mici amănunte
de textul adoptat de legiuitor, întotdeauna revenind practicii şi doctrinei sarcina de a stabili limite
extensive sau restrictive de aplicare, limite ce nu se vor îndepărta niciodată în mod exagerat de
textul formal al normei. Nu trebuie uitat faptul că limbajul juridic are – ca orice alt limbaj de
specialitate – termeni folosiţi în alt sens decât în vorbirea curentă, iar, pe de altă parte, elementul
cel mai fascinant al activităţii de aplicare a legii este cel al coroborării normelor în vederea
soluţionării unei situaţii concrete date.

#1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială

După criteriul forţei sale, în sensul că interpretarea este obligatorie sau nu, o
distingem pe cea oficială de cea neoficială.
A. De principiu, interpretarea oficială este făcută de către un organ de stat, în
exercitarea atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, indiferent de autoritatea (puterea) căreia îi aparţine.
Interpretarea este autentică când provine de la însuşi organul de stat care a adoptat
actul normativ, în acest caz textul interpretativ având aceeaşi valoare, precum şi o aplicare
retroactivă (aşa cum s-a văzut la analiza aplicării civile în timp).
Acelaşi caracter autentic îl are şi interpretarea ce aparţine unui organ obştesc investit
de lege cu prerogativa reglementării anumitor relaţii la care participă organizaţiile obşteti respective,
în acest caz urmând a se emite un act distinct, cu caracter normativ, care are ca obiect
interpretarea unui articol dintr-un act normativ anterior 2.
Tot în categoria interpretării oficiale se regăseşte şi interpretarea judiciară, aceasta
reprezentând soluţia pronunţată de un organ al puterii judecătoreşti (o instanţă), trăsătura
caracteristică a acesteia regăsindu-se în caracterul ei limitat la speţa concretă soluţionată, cu
condiţia dobândirii caracterului irevocabil.
B. Interpretarea neoficială revine doctrinei, ce reuneşte lucrările elaborate de
cercetători şi specialişti în materie, respectiv mandatarilor specializaţi ai părţilor (avocaţi, consilieri
juridici), reflectându-se în pledoariile expuse în faţa instanţelor judecătoreşti. Deşi o astfel de

1
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi
presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1999, p.66
2
Ernest Lupan, op.cit. p.71
interpretare nu are putere juridică obligatorie, ea poate influenţa interpretarea judiciară, atrăgând
atenţia asupra unor aspecte rămase într-un con de umbră până în acel moment.

#2. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şi interpretarea

restrictivă

Delimitarea este făcută în funcţie de rezultatul interpretării.

A. Interpretarea literală este determinată de faptul că între formularea textului legal
interpretat şi cazurile asupra cărora instanţele trebuie să se pronunţe şi care se încadrează în
ipoteza normei există concordanţă deplină, nesimţindu-se nevoia nici de a extinde şi nici de a
restrânge modul de aplicare a dispoziţiei respective.
B. Interpretarea este extensivă când se întemeiază pe concluzia că între formularea
textului legal interpretat şi cazurile concrete la care se aplică textul respectiv nu există o
concordanţă deplină, simţindu-se nevoia extinderii acestuia şi asupra unor cazuri care nu se
încadrează în litera textului, dar care nu cunosc o reglementare specială distinctă.
C. Interpretarea restrictivă este impusă de concluzia că între formularea unui text
legal şi cazurile la care acesta se aplică se regăseşte o neconcordanţă, formularea fiind prea largă
faţă de ipotezele care se pot încadra în text.

#3. Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică,

interpretarea istorico-teleologică şi interpretarea logică

Criteriul de delimitare este cel al metodei de interpretare.

A. Interpretarea gramaticală semnifică lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale
civile, utilizându-se regulile gramaticii, respectiv operându-se o analiză determinată de sintaxa şi
morfologia propoziţiei, de semantica termenilor utilizaţi în textul interpretat, precum şi de semnele
de punctuaţie existente în text.
B. Interpretarea sistematică determină lămurirea înţelesului unei norme în temeiul
legăturilor sale cu alte dispoziţii din aceeaşi lege sau din alt act normativ.
În acest caz, primul lucru care atrage atenţia este cel al calificării normei ca fiind o
normă generală ori o normă specială deoarece norma generală – ce reprezintă regula – nu derogă
de la norma specială, în timp ce aceasta din urmă – reprezentând excepţia – derogă de la norma
generală.
C. Interpretarea istorico-teleologică reprezintă stabilirea sensului unei dispoziţii legale cu
luarea în considerare a finalităţii urmărite de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face
parte acea dispoziţie, într-un context istoric dat.
 D. Interpretarea logică a legii prezintă o mare importanţă deoarece permite
explicarea sensului acesteia pe baza legilor logicii formale, a raţionamentelor logice – inductive şi
deductive – aceasta făcându-se după anumite reguli şi argumente.
În doctrină şi în practică se reţin, de regulă trei reguli şi patru argumente de
interpretare logică :
Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare;
Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă;
Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul
neaplicării.
Argumentul per a contrario valorifică regula logicii potrivit căreia atunci când se
afirmă ceva, concomitent contrariul este negat.
Argumentul a fortiori în baza căruia se ajunge la extinderea aplicării unei norme,
edictată pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat expres, cu motivarea că raţiunile care
au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc şi în cazul dat.
Argumentul de analogie are în vedere faptul că unde există aceleaşi raţiuni trebuie
aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie, argumentul fiind deseori utilizat în cazurile în care se constată
lacune ale legii.
Argumentul reducerii la absurd, potrivit căruia din mai multe variante, doar una este
admisibilă raţional, rstul fiind atât de absurde încât nu pot fi acceptate.

CAIET DE SEMINAR 5

Problema 1

Interpretare oficială – autentică: Legea nr.134/22.04.1947 pentru modificarea art.843

Cod civil şi coordonarea, prin interpretarea dispoziţiilor sale cu prevederila art.673 din acelaşi Cod;
 Potrivit art.126 alin.1 lit.f din Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit,în realizarea obiectului său de activitate,
CENTROCOOP emite norme obligatorii pentru toate organizaţiile, societăţile şi intreprinderile
cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit privind structura organizatorică, salarizarea şi
normarea muncii, constituirea şi utilizarea unor fonduri specifice cooperaţiei de consum şi
cooperaţiei de credit. Interpretarea dată în acest caz de către CENTROCOOP, prin normele emise,
este una autentică, şi ea se va referi întotdeauna la un articol dintr-un act normativ anterior.
În ceea ce priveşte interpretarea judiciară, se recunoaşte hotărârii pronunţate de
instanţă o valoare interpretativă a normei cu eficienţă, însă, exclusiv la speţa concretă dedusă
judecăţii. Hotărârea va avea această valoare în măsura în care ea va deveni irevocabilă, trecând,
deci, prin filtrul căilor ordinare de atac. O situaţie deosebită o reprezintă deciziile pronunţate de
Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, interpretarea devenind
obligatorie pentru instanţe în viitor.
Interpretarea neoficială este realizată de cercetători, cadre universitare, practicieni
(inclusiv judecători, dar în acest caz nu se au în vedere soluţiile pronunţate de aceştia, ci părerile
exprimate într-un alt context) şi se materializează în articole publicate în reviste de specialitate, în
tratate şi monografii în paginile cărora sunt analizate normele specifice unei instituţii, încercându-se
a se găsi interpretarea care să permită o aplicare corectă a legii.
Dacă în cazul interpretării autentice, caracterul obligatoriu al acesteia rezultă din
norma care o cuprinde, iar în cazul interpretării judiciare din autoritatea hotărârii judecătoreşti, este
evident că interpretarea neoficială nu poate fi impusă celor chemaţi să aplice legea, ea având doar
forţa de a le atrage acestora atenţia asupra efectelor pozitive şi negative pe care le poate avea
aplicarea unei norme într-un mod contrar spiritului ei. De exemplu, doctrina a avut un rol
fundamental în interpretarea unor norme cuprinse de Legea nr.18/1991 a fondului funciar, dar în
acelaşi timp practica a făcut dovada caracterului neobligatoriu al acestei interpretări, prin
neînsuşirea suprafeţei standard de 1000 mp, teren aferent construcţiei asupra căruia s-a reconstituit
dreptul de proprietate, suprafaţă propusă la un moment dat de o comisie constituită la nivel naţional
şi alcătuită din specialişti în materie. Astfel, potrivit art.4 din Decretul-Lege nr.42/1990 privind unele
măsuri pentru stimularea ţărănimii, adunările generale ale cooperativelor agricole puteau hotărî
atribuirea de loturi în folosinţă de pâmă la 5000 mp teren arabil sau în echivalent agricol fiecărui
membru cooperator sau pensionar cooperator, precum şi mecanizatorilor, altor lucrători din
staţiunile pentru mecanizarea agriculturii, cu obligaţia ca aceştia să efectueze în cooperativă volumul
de muncă şi lucrările mecanizate stabilite, sau persoanelor care doreau să se întoarcă în sat şi să
devină membri cooperatori. Prin art.8 s-a prevăzut că terenul aferent casei de locuit şi anexelor
gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, în zonele cooperativizate, constituie
proprietatea particulară a deţinătorilor, putând fi înstrăinate şi lăsate moştenire şi că acest teren
împreună cu lotul care poate fi atribuit în folosinţă, potrivit prevederilor art.4, nu poate depăşi
suprafaţa de 6000 mp pentru deţinătorul casei de locuit. Potrivit art.22 din Legea nr.18/1991, în
forma ei iniţială, au rămas în proprietatea privată a cooperatorilor terenurile aferente casei de locuit
şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, determinate potrivit art.8
din Decretul-Lege nr.42/1990. Din coroborarea celor două texte ale acestui act normativ (Decretul-
Lege nr.42/1990), o parte a doctrinei şi a practicii judiciare (reflectată chiar în soluţii de speţă ale
Curţii Supreme de Justiţie într-o perioadă destul de îndelungată) a considerat că suprafaţa maximă
dobândită în acest mod în proprietate privată de către cooperatori este de 1000 mp, deşi textul nu
face referire la această cifră. Practica instanţelor din judeţul Bihor – deşi inconsecventă la început –
iar apoi a Curţii de Apel Oradea – după înfiinţare – a fost de a nu limita suprafaţa respectivă la 1000
mp deoarece art.4 din Decret stabileşte o limită maximă de 5000 de mp, iar art.8 – la categoria la
care se referă – stabileşte de asemenea o limită maximă de 6000 mp, dar nici o normă nu prevede
că în cadrul suprafeţei totale raportul trebuie să fie obligatoriu de 1000 + 5000 mp. În fond, în
măsura în care terenul aferent casei de locuit era, de exemplu, de 1500 mp, rostul limitei de 6000
mp era acela ca terenul atribuit ca lot în folosinţă să nu depăşească – în acest caz - 4500 mp,
variantele putând să apară în orice formă (teoretic, ajungându-se până la o limită de 6000 mp teren
aferent casei, caz în care proprietarul nu a mai fost îndreptăţit la atribuirea unui lot în folosinţă).
Acest exemplu este o reflectare a principiului că interpretarea neoficială nu poate fi niciodată impusă
instanţei care este chemată să aplice legea.
Exemplul este bun şi pentru ilustrarea regulii de interpretare logică potrivit căruia
acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Problema 2

Interpretarea literală
Potrivit art.845 Cod civil, valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie
dreaptă, cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezervă de uzufruct va fi socotită în porţiunea
disponibilă şi excedentele, de este, se va trece în masa succesiunii. Altfel spus, potrivit acestui text
legal, înstrăinarea făcută în favoarea unui succesibil (succesibilul este persoana care în momentul
deschiderii succesiunii are vocaţie sucesorală, în cazul acceptării moştenirii el transformându-se în
succesor = moştenitor) în linie dreaptă cu rezerva uzufructului este prezumată a fi o liberalitate.
Deci, dacă un părinte care are trei copii, vinde unuia dintre ei un imobil, păstrându-şi uzufructul
(adică posesia şi folosinţa imobilului), potrivit prezumţiei relative instituite prin art.845 Cod civil,
instanţa va aprecia că această vânzare este o liberalitate, permiţând includerea imobilului sau a
contravalorii acestuia, în masa succesorală ce urmează a fi împărţită de cei trei copii la moartea
părintelui (amănunte despre reducţiune şi raport urmează a fi cunoscute la materia drept civil.
succesiuni).
Făcând aplicarea unei interpretări literale, în practica judiciară s-a decis că instanţele
nu vor putea aplica această prezumţie în cazul în care actul nu s-a făcut cu sarcina unei rente
viagere sau cu rezervă de uzufruct deoarece textul de lege de mai sus instituie prezumţia de
liberalitate numai în situaţia în care în actul de înstrăinare cu titlu onerosse prevede o asemenea
sarcină sau dezmembrământ al proprietăţii (sarcină = renta viageră, iar dezmembrământ =
uzufructul viager)1.

Problema 3

Interpretarea extensivă.
Exemplul folosit în doctrină pentru exemplificarea modului de interpretare extensivă
este cel al art.21 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia în cazul în care mai multe persoane au
murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite
că au murit deodată. Într-o astfel de situaţie, persoanele decedate sunt individualizate prin noţiunea
de comorienţi. Aplicându-i-se textului metoda interpretării extensive s-a concluzionat că acesta
este aplicabil şi în varianta în care moartea persoanelor a survenit în împrejurări diferite, dar în
acelaşi moment, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia 2.

Problema 4

Interpretarea restrictivă
Prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale (art.5) s-a statuat că regia autonomă este proprietara bunurilor din
patrimoniul său. Ulterior, prin presiunea exercitată de opiniile exprimate în doctrină şi prin
amplificarea principiilor proprietăţii publice şi private a statului, practica a restrâns limitele de
aplicare ale textului, în sensul recunoaşterii faptului că este posibil ca în momentul reorganizării
unităţilor economice de stat ca regii autonome să fi existat în patrimoniul celor dintâi bunuri ce se
circumscriu proprietăţii publice a statului – de interes local sau naţional – asupra cărora regia a
dobândit doar un drept de administrare.

1
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1150/1984 în RRD nr.6/1985, p.72-73, decizie citată în lucrarea prof.
univ. dr. Gheorghe Beleiu, citată supra p.74
2
Francisc Deak, Moştenirea legală, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.45-46
 Tebuie menţionat faptul că aceste feluri de interpretări – extensivă şi, respectiv,
restrictivă – se impun cu destul de mare dificultate în practică, fiind necesară o argumentare destul
de laborioasă deoarece a accepta o aplicare a textului legal şi unor cazuri care nu se încadrează în
litera acestuia, sau dimpotrivă, o inaplicabilitate a acestuia în condiţiile în care formularea este prea
largă faţă de ipotezele care se pot încadra în text, reprezintă asumarea unei răspunderi cu puternice
implicaţii, mai ales din partea celor chemaţi să aplice legea.

Problema 5

Interpretarea gramaticală.
Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este acolo
unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală. Astfel, dacă persoana are mai multe locuinţe
statornice, domiciliul său va fi acolo unde aceasta îşi are locuinţa principală, aceasta fiind concluzia
care se desprinde din folosirea particulei sau, iar nu a celei de şi.

Problema 6

Interpretarea sistematică.
Potrivit art.4 dinCodul familiei, femeia se poate căsători numai dacă a împlinit 16 ani,
aceasta constituind regula. Prin excepţie, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria
femeii care a împlinit 15 ani , dispensa urmând a fi acordată dacă există motive temeinice cum ar fi
graviditatea sau boala.

Problema 7

Interpretarea istorico-teleologică.
Trebuie remarcat faptul că sunt situaţii în care actul normativ trebuie analizat în
funcţie de momentul adoptării sale, un astfel de moment special reprezentându-l – de exemplu - cel
al zilelor imediat următoare evenimentelor din Decembrie 1989. Este adevărat că în astfel de situaţii
de excepţie amprenta este mult mai puternică în cazul actelor normative ce se circumscriu în limitele
dreptului penal, fiind evidentă relaxarea bruscă sau, dimpotrivă, înăsprirea bruscă a limitelor unor
pedepse privind infracţiuni aflate într-o legătură mai mult sau mai puţin directă cu evenimentele
respective. Această amprentă însă, se poate regăsi şi în situaţia unor norme ce aparţin dreptului
civil, cum ar fi, de exemplu, în cazul scoaterii unor bunuri din circuitul civil până la elaborarea unor
reglementări speciale legate de bunurile respective, aşa cum s-a întâmplat în cazul Legii nr.9/1990
privind interzicerea temporară a înstrăinării terenurilor prin acte între vii, publicată în M.Of.
nr.95/1.08.1990 şi abrogată prin Legea nr.18/1991, publicată la 20.02.1991.

Problema 8

Interpretarea logică.
Regula de interpretare 1. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare.
În general, se supun acestei reguli textele legale care conţin enumerări limitative
(cum ar fi art.31 dinCodul familiei care enumeră limitativ categoriile de bunuri care, deşi sunt
dobândite de soţi sub durata căsătoriei, vor avea regimul de bunuri proprii ale unuia dintre soţi, şi
nu de bunuri comune, potrivit regulii generale), textele legale care instituie prezumţii legale
(sunt bunuri comune cele dobândite sub durata căsătoriei, nu anterior căsătoriei sau ulterior
desfacerii acesteia) şi texte legale care conţin o excepţie (astfel potrivit art.1309 Cod civil, nici
judecătorii şi nici avocaţii nu pot dobândi drepturi litigioase în cazul în care litiiul este de competenţa
instanţei în a cărei rază teritorială îşi exercită funcţiile; deci, astfel de bunuri pot fi cumpărate de
orice alţi cumpărători, iar judecătorii pot cumpăra liber alte bunuri, cu excepţia acestora – trebuie
menţionat că restricţia nu este totuşi unică, judecătorul putând fi afectat într-o altă calitate, cum ar
fi cea de tutore, de o altă incapacitate, care va fi, de asemenea, stipulată în mod expres).
Regula de interpretare 2. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu
trebuie să distingă.
Potrivit art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954, domiciliul minorului este la părinţii săi
sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte statornic, regula regăsindu-se şi în conţinutul art.100
din Codul familiei: copilul minor locuieşte la părinţii săi. Nici una dintre cele două norme nu face însă
distincţia între minorul sub 14 ani şi cel între 14 şi 18 ani, situaţie în care ele vor fi aplicate uniform
tuturor minorilor.
Regula de interpretare 3. Legea civilă trebuie interpretată în sensul
aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.
Trebuie menţionat faptul că această egulă de interpretare este conţinută de art.978
Cod civil pentru interpretarea convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune, ea este extinsă şi la
interpretarea normei de drept civil.
Argumentul de interpretare nr.1. Argumentul per a contrario.
Potrivit art.5 Cod civil, nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la
legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri , deci, printr-o convenţie sau printr-un act
unilateral se poate deroga de la legi care nu interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Potrivit art.24 alin.2 din Legea nr.31/1990, societatea este persoană juridică din ziua
înmatriculării în Registrul Comerţului, deci nu înaintea acestei date.
 Argumentul de interpretare nr.2. Argumentul a fortiori.
Potrivit art.1837 Cod civil, prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea. Cum
însă proprietatea este dreptul real cel mai complex , reunind atributele posesiei, folosinţei şi
dispoziţiei, este evident că prin prescripţie achizitivă (respectiv prin posesie îndelungată de bună
credinţă) vor putea fi dobândite şi drepturi reale ce reunesc doar atributul posesiei şi pe cel al
folosinţei (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie).
Argumentul de interpretare nr.3. Argumentul de analogie.
Acest argument este folosit în mod deosebit pentru rezolvarea lacunelor legii, acestea
fiind acoperite prin norme de drept civil edictate pentru cazuri asemănătoare. Uneori, chiar textul de
lege face trimitere la o altă normă, cum ar fi art.155 Cod. fam., potrivit căruia în cazurile în care se
instituie curatela se aplică regulile de la mandat.
În practică – deoarece judecătorului i se impune în temeiul art.3 Cod civil să
soluţioneze cererile cu care a fost investit pentru că cel care va refuza de a judeca, sub cuvânt că
legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de
denegare de dreptate – sunt întâlnite situaţii de aplicare a textului legal prin analogie. Astfel, s-a
statuat că în condiţiile în care se recunoaşte copilului din căsătorie care şi-a pierdut această calitate
- prin efectul hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii - dreptul de a
introduce o acţiune în stabilirea paternităţii, este logic să se recunoască acest drept şi copilului din
afara căsătoriei care şi-a pierdut paternitatea ca urmare a admiterii, de exemplu, a unei acţiuni în
contestarea paternităţii1.
Argumentul de interpretare nr.4. Argumentul reducerii la absurd.
Potrivit art.638 Cod civil, orice servitute este stinsă când fondul către care este
dtorită şi acela ce o datoreşte cad în aceeaşi mână. Este evident că soluţia contrară nu este posibilă
deoarece trăsătura caracteristică a servituţii este aceea că este o sarcină ce afectează un imobil în
favoarea unui alt imobil, acestea aparţinând unor proprietari diferiţi, astfel încât, dacă cele două
imobile aparţin aceluiaşi proprietar, acesta având o libertate absolută în ceea ce priveşte modul în
care exercită atributele ce-i revin, servitutea dispare.

TITLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL

CAPITOLUL I – NOŢIUNEA DE RAPORT JURIDIC ŞI

CARACTERELE ACESTUIA

1
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1984/1989, Dreptul nr.4/1990, p.73, citată în lucrarea prof.univ.dr.
Gheorghe Beleiu, ciată supra, p.75
 Interdependanţa ce se stabileşte între norma juridică civilă şi raportul juridic civil se
bazează pe ideea că, pe de o parte, raportul juridic civil nu se poate naşte decât în temeiul normei
ce îl reglementează şi care, pe de altă parte, apare ca o necesitate tocmai datorită relaţiei sociale
existente la un moment dat şi care impune, prin presiunea pe care o exercită, adoptarea normei. Nu
este mai puţin adevărat că relaţia socială reglementată îmbracă o haină abstractă şi generală,
dobândind conţinut doar în momentul apariţiei unei relaţii între două subiecte de drept concrete şi
având un conţinut şi un obiect clar determinate.
Plecând de la realitatea că un raport juridic este o relaţie socială reglementată de
norma de drept, raportul juridic civil poate fi definit ca fiind relaţia socială – patrimonială sau
nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil 1.
Fiind o concretizare a normelor de drept civil, dar în acelaşi timp fiind indisolubil legat
de subiecte de drept determinate, acestea se disting prin poziţia juridică de egalitate a părţilor din
cadrul raportului juridic civil.
În ceea ce priveşte caracterele raportului juridic civil, acestea îl particularizează,
reprezentând o trăsătură distinctivă ce se reflectă în specificul său, regăsindu-se în oricare şi în
fiecare raport juridic civil concret. Pot fi enumerate următoarele trăsături care caracterizează
raporturile de drept civil:
Caracterul social, care implică realitatea că raportul de drept civil este o relaţie ce
se stabileşte între oameni, fie priviţi individual (ca persoane fizice), fie organizaţi în entităţi ce
respectă reglementările speciale (persoanele juridice). Orice raport juridic este o relaţie socială, dar
nu orice relaţie socială este un raport juridic, pentru a căpăta această calitate fiind necesar să fie
reglementată de norma civilă.
Caracterul voliţional se exprimă pe un plan paralel, pe de o parte raportul juridic
fiind întotdeauna un efect al operaţiunii de reglementare a relaţiei sociale prin lege, pe de altă parte,
fiind necesară şi voinţa exprimată în condiţiile legii de către parte sau părţi.
Când analizăm caracterul simplu voliţional, ne vom afla în faţa unui raport juridic
bazat pe existenţa normei juridice şi izvorât dintr-un fapt juridic – în sens restrâns -. De exemplu,
dacă o persoană cauzează alteia un prejudiciu, cea dintâi va fi obligată să repare acest prejudiciu,
să îl acopere, repunându-l pe cel prejudiciat în situaţia anterioară momentului respectiv, această
obligaţie născându-se în temeiul normei ce prevede modul de soluţionare într-un astfel de caz, fiind
generată însă şi de faptul cauzator de prejudiciu.
Există însă şi o altă categorie de raporturi juridice, pentru naşterea cărora nu este
suficientă existenţa normei (ce reflectă voinţa statală), fiind nevoie să acţioneze şi voinţa subiectului
1
Ernest Lupan, op.cit., p.84
sau cea a subiectelor participante, în această variantă aflându-ne în faţa a două voinţe, motiv pentru
care raportul juridic este definit ca având un caracter dublu voliţional.
Caracterul ideologic rezultă din caracterul voliţional al raportului juridic civil
deoarece înainte de a se forma, raportul juridic este filtrat de voinţa şi conştiinţa oamenilor.
Caracterul de egalitate al părţilor exprimă poziţia pe care părţile o au una faţă
de cealaltă în cadrul raportului juridic civil, şi nu poziţia lor faţă de lege, în acest caz niciuna din părţi
nefiind subordonată celeilalte.

CAIET DE SEMINAR 6

Caracter simplu voliţional: potrivit art.998 Cod civil, orice faptă a omului, care
cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În
aceste condiţii, dacă A, jucându-se cu o minge, o scapă şi sparge geamul imobilului lui B, între A şi
B se naşte un raport juridic în al cărui conţinut se regăsesc dreptul lui B de a-i fi reparat geamul şui
obligaţia lui A de a asigura acoperirea pejudiciului. Deci, raportul juridic se naşte în temeiul normei
şi ca urmare a faptei culpabile a lui A, esenţial fiind însă aspectul că A nu a acţionat cu scopul de a
produce acest prejudiciu, deci nu a urmărit în sine naşterea acestui raport juridic civil.
Caracter dublu voliţional: în cazul în care A încheie cu B un contract de vânzare-
cumpărare, normei care permite un astfel de transfer de proprietate, stabilindu-i şi condiţiile de
validitate, i se alătură acordul de voinţă intervenit între vânzător şi cumpărător în momentul
încheierii contractului.

CAPITOLUL II – STRUCTURA RAPORTULUI

JURIDIC CIVIL

Această structură a raportului juridic civil cuprinde trei elemente: părţile sau
subiectele raportului de drept civil, conţinutul raportului juridic civil şi obiectul raportului juridic
civil, aceste elemente constitutive trebuind să fi întrunite cumulativ.

PARTEA I
 PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Prin părţi ale raportului juridic civil înţelegem acele persoane fizice sau juridice care
sunt titulare ale unor drepturi civile subeictive şi obligaţii corelative.
După o sumară cercetare se poate constata cu uşurinţă că omul, luat în primul rând
ca personă fizică şi, în măsura manifestării unei opţiuni, membru al unei entităţi organizate în
condiţiile legii – ca persoană juridică – este subiect de drept civil din momentul apariţiei sale şi până
la încetarea existenţei sale.

I.A. PERSOANA FIZICĂ

Secţiunea 1 – Elemente introductive

Prin norme juridice este reglementat statutul legal al omului în calitatea sa de titular
al unor drepturi, printre care şi civile. În dinamica vieţii, indivizii determină raporturi juridice
prevalându-se de această calitate şi asumându-şi, concomitent, şi obligaţii.
Dispoziţiil legale referitoare la teoria persoanei fizice sunt dispersate în diferite acte
normative a căror coroborare se impune. Se poate spune însă că dreptul obiectiv este cel care
stabileşte condiţiile în care omul, ca persoană, devine subiect de drept, exercitându-şi drepturile şi
executându-şi obligaţiile izvorâte în cadrul creat de un raport juridic civil concret. Dreptul obiectiv
este cel care determină identitatea juridică a individului din chiar momentul naşterii acestuia (sau
chiar anterior), pentru fiecare etapă a vieţii existând reglementări exprese care stabilesc anumite
coordonate sau anumite limite ce nu pot fi depăşite de o parte sau de alta.
Persoana fizică participă la raporturile juridice civile în calitatea pe care o are de
subiect de drept civil, această calitate însumând-o atât pe cea de participant la astfel de raporturi,
cât şi vocaţia în sine - ce poate fi concretizată prin aptitudinea de a-şi pune în valoare drepturile şi
obligaţiile ce îi sunt recunoscute, respectiv impuse-1. Această aptitudine permite omului, ca persoană
fizică, să participe la cele mai variate raporturi juridice, în vederea realizării unor scopuri personale şi
exercitării unor obligaţii fie impuse de dispoziţia normelor juridice, fie asumate prin acte juridice.

Secţiunea 2 – Capacitatea de drept civil

Calitatea omului de a fi subiect de drept civil şi capacitatea civilă se găsesc într-o

indisolubilă legătură deoarece nici un subiect de drept civil nu poate exista fără o capacitate civilă

1
Pentru o prezentare amplă a acestei probleme, a se vedea Mircea N.Costin, Marile instituţii ale dreptului civil
român, 2, Persoana fizică şi persoana juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984, p.9
proprie. Pe de altă parte, această capacitate de drept civil este o parte componentă a capacităţii
juridice, constând în aptitudinea omului de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi
de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice. Se poate spune deci, că această
capacitate de drept civil este o parte a capacităţii juridice, exprimă aptitudinea generală şi abstractă
de a avea drepturi şi obligaţii cicvile şi creează premisele exercitării drepturilor şi asumării obligaţiilor
prin încheierea de acte juridice civile.
La întrebarea pusă în doctrină dacă această capacitate civilă poate fi privită ca o
capacitate generală a subiectului de drept – persoană fizică – răspunsul a fost de-a lungul timpului
atât pozitiv1, cât şi negativ, concluzia în acest din urmă caz fiind aceea că această capacitate de
drept civil este o capacitate de ramură 2. Chiar dacă dreptul civil îşi păstrează poziţia de drept
comun, nu înseamnă că această capacitate a subiectului de drept de a-şi exercita drepturile civile şi
de a-şi asuma obligaţii nu prezintă anumite trăsături caracteristice, cum ar fi disocierea în capacitate
de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, astfel încât se justifică ideea recunoaşterii unei capacităţi
specifice fiecărei ramuri de drept, în caz contrar existând pericolul apariţiei unor confuzii ce nu îşi au
rostul.
Potrivit prevederilor art.5 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, structura capacităţii de drept civil a persoanei fizice cuprinde două elemente:
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
În ceea ce priveşte caracterele juridice generale ale capacităţii de drept civil, pot fi
indicate următoarele:
Legalitatea capacităţii de drept civil reflectă ideea potrivit căreia aceasta este opera
legiuitorului, singură voinţa subiectului de drept neputând determina recunoaşterea capacităţii civile
sub nici un aspect.
Generalitatea capacităţii civile exprimă ideea unei aptitudini generale şi abstracte a
oricărei persoane fizice participante la raportul de drept civil privind drepturile şi obligaţiile civile, în
general.
Inalienabilitatea capacităţii de drept civil priveşte imposibilitatea subiectului de drept
de a renunţa la ea, capacitatea civilă neputând fi tranzacţionată. Aceasta nu înseamnă însă că
partea nu ar putea renunţa la un drept civil subiectiv concret, deoarece capacitatea de drept civil nu
se confundă cu drepturile şi obligaţiile civile subiective concrete deţinute la un moment dat de
persoana fizică.
Intangibilitatea capacităţii de drept civil instituie o interdicţie potrivit căreia nimeni nu
poate fi lipsit, în tot sau în parte, sau îngrădit în capacitatea sa civilă, decât în cazurile şi condiţiile
stabilite în mod expres şi limitativ de lege.
1
A se vedea pentru argumentarea acestei opinii, Traian Ioanaşcu, Persoana fizică în dreptul RPR, Editura
Academiei, Bucureşti, 1963, p.153
2
Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999 p.16 şi urm.
 CAIET DE SEMINAR 7

Problema 1

Noţiunea de subiect de drept a suferit anumite transformări în dezvoltarea sa istorică,

vizând chiar sfera persoanelor care puteau deţine această calitate, respectiv a celor care puteau
dobândi drepturi şi obligaţii civile. Au fost perioade în care unor categorii de oameni li s-a refuzat
recunoaşterea calităţii de subiect de drept, fiind consideraţi obiecte, în sens material. În societatea
sclavagistă, sclavii erau socotiţi simple lucruri, astfel încât nu le era recunoscută posibilitatea de a
participa la raporturi juridice civile, un astfel de beneficiu aparţinând doar oamenilor liberi, ce
deţineau calitatea de persoane, adică titulari de drepturi şi obligaţii. În timpurile respective, stăpânii
aveau dreptul să folosească sclavii cum credeau de cuviinţă, având chiar un drept de viaţă şi de
moarte asupra lor.
Aceeaşi discriminare a fost utilizată şi în cazul unor alte categorii sociale, de exemplu,
Codul Caragea punând un semn de egalitate între robi şi animalele din gospodărie. Trebuie amintit
că robia a fost desfiinţată în Moldova printr-o lege din 1855, iar în Ţara Românească un an mai
târziu.

Problema 2

Argumentele care determină concluzia potrivit căreia capacitatea civilă este o

capacitate de ramură sunt următoarele: autonomia ramurilor de drept trebuie să permită
recunoşterea unei capacităţi specifice fiecăreia dintre acestea; deosebirile care pot fi regăsite între
capacitatea civilă şi capacitatea din alte ramuri de drept evidenţiază imposibilitatea aplicării unei
limite atât de generale celei dintâi – este vorba de diferenţe privind structura, începutul, conţinutul
şi încetarea acestora -; nu în ultimul rând, este esenţială ideea că dreptul civil nu trebuie extins, în
virtutea calităţii sale de drept comun, asupra instituţiilor care sunt reglementate prin norme speciale
specifice ramurilor respective de drept.

Problema 3

Art.6 alin.1 şi 2 din Decretul nr.31/1954 prevăd următoarele:

Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte,
de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.
 Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă sau la
cea de exerciţiu.

Secţiunea 3 – Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

#1. Definiţie, caractere juridice, corelaţia cu capacitatea de exerciţiu

Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă este capacitatea
de a avea drepturi şi obligaţii. Trebuie remarcat că este vorba, evident, de a avea drepturi şi
obligaţii civile, şi nu orice fel de drepturi şi obligaţii, în acest sens urmând a fi comnpletată definiţia
legală.
Se poate reţine, deci, că această capacitate de folosinţă este o parte a capacităţii
civile a fiecărui individ, fiind determinată de lege şi constând într-o aptitudine a oamenilor de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice:
Legalitatea – exprimă ideea că această instituţie juridică este creată în întregime de
legiouitor, normele specifice acoperind întreaga arie cuprinsă între începutul şi sfărşitul capacităţii de
folosinţă. Potrivit art.15 (1) din Constituţie, cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, şi au obligaţia prevăzute de acestea.
Generalitatea – reflectă caracterul abstract şi nelimitat al posibilităţii persoanei fizice
de a avea drepturi şi obligaţii civile (spre deosebire de persoana juridică, ce are o capacitate de
folosinţă specială).
Inalienabilitatea – cuprinde imposibilitatea renunţării sau înstrăinării acestei
capacităţi, orice act încheiat în acest sens fiind lovit de nulitate absolută.
Intangibilitatea – exprimă caracteristica acestei capacităţi de a nu putea fi limitată
sau îngrădită decât în mod excepţional, în limitele prevăzute de norma specială, şi cu respectarea
strictă a condiţiilor impuse de aceasta.
Egalitatea – reprezintă varianta specifică a principiului general al egalităţii în faţa
legii, reflectat de conţinutul art.16 (1) din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii
şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. În acest sens, potrivit art.4 alin.2 din
Decretul nr.31/1954, sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o
înrâurire asupra capacităţii.
Universalitatea – constă în recunoaşterea capacităţii de folosinţă tuturor persoanelor
fizice.
Este real că atât capacitatea de folosinţă cât şi capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice constituie elemente ale capacităţii de drept civil, dar trebuie subliniat faptul că cea dintâi
reprezintă o premisă necesară şi obligatorie a celei din urmă. De altfel, în mod excepţional,
persoana fizică poate să existe ca subiect de drept civil având doar capacitate de folosinţă, fără a o
avea şi pe cea de exerciţiu, reciproca nefiind însă valabilă din simplul motiv că persoana nu poate
dobândi capacitate de exerciţiu fără a avea, în prealabil, capacitate de folosinţă.

#2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Regula este cuprinsă de prevederile art.7 alin.1 din Decretul nr.31/1954, potrivit
cărora capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei.
Momentul naşterii persoanei fizice poate fi determinat până la ora şi minutul în care
s-a produs evenimentul, mai ales dacă acesta a avut loc într-o unitate sanitară, cu acea ocazie
întocmindu-se certificatul constatator al naşterii. În baza acestui înscris, se redactează apoi actul de
naştere al copilului.
În varianta în care certificatul constatator al naşterii nu a fost întocmit, momentul
dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei fizice va coincide cu data naşterii înscrisă în actul de
naştere al acestuia, potrivit declaraţiei făcute de persoana căreia îi revine această obligaţie.
În măsura în care înregistrarea naşterii se solicită după 15 zile de la producerea
evenimentului, dar înăuntrul unui an, aceasta se va face pe baza aprobării primarului localităţii în
care a avut loc naşterea, începutul capacităţii de folosinţă corespunzând cu data declarată şi
aprobată. Dacă cererea este formulată într-un termen ce depăşeşte şi limita de un an, înregistrarea
se va putea face exclusiv în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, hotărâre ce va cuprinde şi data
naşterii, stabilită în temeiul unei expertize medico-legale. În condiţiile în care prin expertiză nu se
poate stabili cu exactitate data naşterii, această sarcină va reveni judecătorului, care are la
dispoziţie unul din următoarele sisteme: cel al primei zile a lunii, al celei din mijlocul lunii sau a
ultimei zile a lunii stabilite de medic, iar dacă acesta din urmă a putut indica doar anul naşterii, data
va fi ultima zi a ultimei luni a anului respectiv.
În concluzie, începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice corespunde cu data
naşterii ce se dovedeşte prin actul de stare civilă, respectiv cu certificatul de naştere eliberat în
condiţiile legii.
De la regula enunţată privind momentul dobândirii capacităţii de folosinţă, legiuitorul
însuşi stabileşte o excepţie, potrivit art.7 alin.2 din Decretul nr. 31/1954, drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Altfel spus, se recunoaşte persoanei
fizice concepute, dar încă nenăscute, aptitudinea de a dobândi drepturi, cu condiţia de a se naşte
vie.
 Pentru dobândirea anticipată a capacităţii de folosinţă, respectiv pentru
recunoaşterea aptitudinii de a dobândi drepturi pe perioada cuprinsă între momentul concepţiei şi
cel al naşterii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
Copilul conceput trebuie să se nască viu. Legislaţia noastră nu cuprinde şi
obligaţia corelativă ca bebelaşul să supravieţuiască, fiind suficient ca acesta să se nască viu,
indiferent de perioada în care se va afla în viaţă. Dacă însă copilul se naşte mort, se consideră că nu
a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de folosinţă recunoscută anticipat dispare cu
efecte retroactive. Se poate spune că acestui copil conceput, legea civilă i-a recunoscut o
personalitate afectată de condiţia de a fi în viaţă la naştere, condiţie ce odată îndeplinită
consolidează capacitatea de folosinţă, în caz contrar, personalitatea dispărând iremediabil.
Condiţia dobândirii de drepturi este cea de a doua impusă recunoaşterii
capacităţii de folosinţă anticipate, deoarece copilul conceput nu poate avea obligaţii. Se poate spune
că în aceste limite suntem în faţa unei capacităţi de folosinţă incomplete şi riguros limitate în timp,
fiind recunoscută numai până în momentul naşterii copilului. Explicaţia acestui caracter incomplet
constă în ideea că excepţia este recunoscută doar ca o măsură de protecţie adoptată în favoarea
copilului conceput, neputând să producă efecte împotriva intereselor sale.
În cazul în care cele două condiţii sunt îndeplinite, se impune clarificarea datei exacte
a concepţiei, acesta fiind momentul în care subiectul de drept dobândeşte capacitatea de folosinţă
anticipată. Determinarea exactă a acestui moment este dificilă, mijloacele deţinute de lumea
medicală fiind insuficiente pentru a permite un răspuns apărat de orice dubiu.
Pentru a crea un regim juridic unitar, în ceea ce priveşte probarea datei concepţiei,
au fost instituite două prezumţii legale. Prima dintre acestea stabileşte că este imposibilă o gestaţie
mai scurtă de 180 de zile şi mai lungă de 300 de zile, acestea fiind limitele minimă şi maximă care
permit naşterea copilului în condiţii de normalitate. Această prezumţie are, în momentul de faţă, un
caracter absolut, nefiind permisă proba contrară.
Cea de a doua prezumţie este cea potrivit căreia concepţia copilului ar fi putut avea
loc în oricare din momentele ce compun intervalul de 121 de zile, în acest caz prezumţia având un
caracter relativ.
Combinând aceste date, concluzia este aceea că ziua cea mai îndepărtată a
concepţiei copilului este cea de a 300-a zi dinaintea naşterii sale, iar ultima zi în care putea fi
conceput, este cea de-a 180-a zi înainte de naştere, astfel încât copilul născut viu poate să invoce
oricare dintre zilele cuprinse în acest interval ca fiind cea a concepţiei sale.

CAIET DE SEMINAR 8
 Problema 1

Recunoaşterea anticipată a capacităţii de folosinţă prezintă importanţă practică în

special în situaţia în care unul dintre părinţii copilului moare înainte de naşterea acestuia deoarece,
de principiu, prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a avea vocaţie succesorală este aceea ca
persoana care succede să existe în momentul deschiderii succesiunii, potrivit art.654 alin.1 Cod civil.
Tocmai de aceea, chiar şi în acest caz se indică în mod expres faptul că este considerat că există
copilul conceput (alin.2). Evident, problema nu se reduce la raporturile dintre copii şi părinţi, ci la
orice succesiune la care copilul încă nenăscut ar avea vocaţie, amănuntele privind chemarea la
succesiune urmând a fi aprofundate la materia Drept civil. Succesiuni.

Problema 2

Absolut toate aspectele legate de performanţele medicale în domeniu sunt, dintr-un

anumit punct desuete, fiind posibile rezultate concrete care să infirme anumite reglementări
adoptate în baza tehnicilor din acel moment. Ingineria genetică a deschis orizonturi care nu numai
că nu au putut fi prevăzute de redactorii Codului civil, dar nici chiar de legiuitorul din 1954, astfel
încât se impune în prezent o reapreciere a probaţiunii în acest domeniu.
Acesta este motivul pentru care autori de valoare militează în prezent pentru
recunoaşterea unui caracter relativ prezumţiilor reglementate de Codul familiei, în ceea ce priveşte
timpul legal al concepţiei, acesta permiţând admisibilitatea administrării unor probe ce să tindă a
răsturna prezumţia.

Problema 3

Referitor la ideea dacă dobândirea unei mase succesorale este întotdeauna în

favoarea copilului, ştiut fiind că un astfel de patrimoniu cuprinde atât o latură activă cât şi una
pasivă, răspunsul conturat este afirmativ deoarece întotdeauna minorul – şi cu atât mai mult cel
care încă nu s-a născut – acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar, ceea ce înseamnă că nu
operează o disipare a masei succesorale în patrimoniul moştenitorului – în acest caz acesta neavând
încă un patrimoniu – urmând ca eventualele datorii să fie acoperite doar în limita activului.
 #3. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege aptitudinea

subiectului de drept de a avea orice drept şi orice obligaţie civilă reglementată de lege, respectiv
avem în vedere când analizăm acest conţinut, toate drepturile şi obligaţiile civile pe care persoana
fizică le poate dobândi, respectiv le poate asuma. Se poate constata, chiar la o cercetare
superficială, că exceptând drepturile absolute care sunt limitate, este imposibil să se prezinte acest
conţinut în întregimea sa deoarece numărul drepturilor şi obligaţiilor este nedeterminat, o anumită
grupare urmând a fi făcută doar pentru a se permite o parţială analiză a instituţiei.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină prin raportarea la
sistemul legislativ al unui stat, în vigoare la un moment dat, sistem ce cuprinde atât reglementările
interne cât şi cele internaţionale, cu condiţia ca România să fie parte la acestea din urmă. În acest
context trebuie menţionat că datorită faptului că dreptului civil îi sunt specifice normele dispozitive,
această raportare stabileşte exact limitele care au fost amintite, legislaţia fiind importantă numai sub
aspectul individualizării drepturilor absolute, care sunt reglementate în mod expres.
Concomitent, vor fi avute în vedere îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice, acestea fiind de asemenea stabilite prin norme speciale, concluizia fiind aceea că subiectul de
drept poate deţine toate drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia celor care îi sunt interzise expres
de lege.
Vor fi avute în vedere, pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, şi acele acte normative ce aparţin unor alte ramuri de drept ce cuprind însă
elemente care interesează această analiză.
În ciuda acestor reguli, cercetarea nu va pierde din vedere nici un moment că se
urmăresc doar acele drepturi şi obligaţii ce aparţin dreptului civil, neintrând în discuţie drepturi sau
obligaţii aparţinând altor ramuri de drept.

#4. Îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Pornind de la caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,

reţinem că orice îngrădire a acesteia trebuie să fie expres reglementată, sub aspectul condiţiilor şi a
întinderii. Legiuitorul a stabilit prin norme speciale anumite incapacităţi de folosinţă ale persoanei
fizice, iar datorită apartenenţei la dreptul civil a acestor norme, rezultă că şi incapacităţile pot fi
caracterizate ca fiind de drept civil.
Pot fi distinse, în funcţie de finalitatea lor, incapacităţi cu caracter de sancţiune şi
incapacităţi cu caracter de protecţie.
Raportat la modul în care operează, incapacităţile pot fi grupate, distingându-se cele
care operează de plin drept de cele care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămase
definitive.
În funcţie de izvorul lor, incapacităţile pot fi stabilite de legea civilă sau de legea
penală.
Incapacităţi cu caracter de sancţiune:
A.Incapacităţile prevăzute de legea civilă sunt urmarea, de regulă, a încălcării unei
norme de drept civil de către subiectul de drept, prin conduita sa.
Decăderea din drepturile părinteşti – este reglementată de art.109 Codul familiei
şi de art.15 din OUG nr.26/1997 republicată, intervenind în cazurile în care un părinte sau ambii
părinţi, prin comportamentul lor, pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a
copilului, indiferent că este vorba de o exercitare abuzivă a drepturilor părinteşti sau de o neglijenţă
gravă în îndeplinirea obligaţiilor de părinte.
Această limitare a capacităţii de folosinţă a părintelui de a-l reprezenta pe minorul
sub 14 ani, respectiv de a încuviinţa actele minorului între 14 şi 18 ani, este o formă specifică a
răspunderii de dreptul familiei, dar ca natură juridică este o pedeapsă mixtă – de dreptul familiei şi
de drept civil.
Incapacitatea de a fi tutore – este o altă limitare a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, de asemenea reglementată de Codul familiei (art.117), dar din cele şase motive
care atrag această incapacitate, două nu au caracter de sancţiune ci sunt determinate de cauze
obiective. Astfel, este evident că persoana lipsită de capacitate de exerciţiu – minorul sau cel pus
sub interdicţie – nu poate să asigura ocrotirea unui terţ, ea însăşi având nevoie de ocrotire. Pe de
altă parte, în cazul în care apar interese potrivnice între candidat şi minor, cel dintâi nu va putea
dobândi calitatea de tutore, aceasta nefiind însă o sancţiune, ci o normă de protecţie în favoarea
ambelor părţi, în fond. Celelalte patru cazuri, însă, au caracter sancţionator, fiind determinate de
decăderea din drepturile părinteşti, de restrângerea exerciţiului unor drepturi politice sau civile care
întotdeauna sunt consecinţa unor norme imperative sau unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, de
lipsirea dreptului de a alege şi de a fi ales deputat , care, de asemenea, este întotdeauna indisolubil
legată de o altă sancţiune, ultimul caz fiind cel al persoanei care, exercitând o altă tutelă a fost
îndepărtată din aceasta, dovedind astfel că, din anumite motive, nu poate îndeplini obligaţiile
specifice unei astfel de sarcini.
Nedemnitatea succesorală – sancţiune tipică de drept civil, ea fiind reglementată
de art.655 Cod civil şi determină înlăturarea de la moştenire a succesorului care se face vinovat de
una din faptele prevăzute în mod expres de norma legală: este vorba de moştenitorul care a fost
condamnat pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe cel a cărui succesiune se dezbate, de
cel care a făcut împotriva defunctului o acuzaţie care dacă s-ar fi dovedit reală ar fi atras
condamnarea la moarte a acestuia, acuzaţia fiind însă declarată de instanţă calomnioasă, precum şi
de moştenitorul major care, având cunoştiinţă de uciderea defunctului, nu a denunţat această faptă
justiţiei.
În materie succesorală mai pot fi întâlnite – ca sancţiuni – acceptarea forţată a
moştenirii şi decăderea din beneficiul de inventar, reglementate de art.703 şi 712 Cod civil.
B.Incapacităţile prevăzute de legislaţia penală sunt: pe deapsa complementară a
interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.
Pedepsele aplicate în dreptul penal sunt mijloace de reeducare şi măsuri de
constrângere a condamnatului, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, potrivit art.52 alin.1
Cod penal.
 În funcţie de modul lor de aplicare, se disting pedepse principale – ce pot fi aplicate
singure -, cele complementare – care se aplică alături de peseapsa principală a închisorii – şi cele
accesorii – care decurg din executarea pedepsei principale a închisorii.
Pedepsele complementare – sunt sancţiuni care se aplică de către instanţă alături
de pedeapsa principală a închisorii, pe care o completează, ele neputând fi de sine stătătoare.
Aplicarea pedepselor complementare este obligatorie atunci când legea o prevede, iar în unele
cazuri este facultativă, instanţa apreciind în ce măsură se impune aplicarea lor. Se pot aplica una
sau mai multe pedepse complementare.
Potrivit art.53 pct.2 Cod penal, sunt pedepse complementare interzicerea unor
drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară, iar în mod concret, drepturile a căror exercitare
poate fi interzisă sunt enumerate de art.64 Cod penal. Pedeapsa complementară trebuie să fie
cuprinsă expres în hotărârea judecătorească de condamnare şi este întotdeauna limitată în timp.
Din punctul de vedere al dreptului civil, interesează interzicerea exercitării drepturilor
părinteşti, respectiv a dreptului de a fi tutore sau curator.
În conformitate cu prevederile art.66 Cod penal, pedeapsa interzicerii unor drepturi
se execută după executarea pedepsei închisorii sau după graţierea totală sau a restului de pedeapsă
ori după prescrierea executării pedepsei.
Incapacitatea persoanei fizice devine operantă de la data începerii executării
pedepsei complementare, se extinde pe toată durata acesteia şi încetează în momentul în care
expiră executarea interzicerii dreptului respectiv.
Pedepsele accesorii – decurg din condamnarea la pedeapsa principală a închisorii,
prin efectul legii, şi produc efecte din momentul pronunţării hotărârii definitive de condamnare şi
până la terminarea executării pedepsei ori până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă,
respectiv până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. În acest caz se interzice
exercitarea tuturor drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 Cod penal, deci din punctul de vedere al
dreptului civil interesează faptul că subiectul de drept, pe întrega perioadă în care execută pedeapsa
privativă de libertate, nu-şi poate exercita drepturile părinteşti, şi nici dreptul de a fi tutore sau
curator.
Incapacităţi cu caracter de protecţie
Îngrădirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, atunci când prin aceasta se
urmăreşte protejarea subiectului de drept, este întotdeauna reglementată de legea civilă ca o
incapacitate specială. Această categorie de incapacităţi speciale vizează fie încheierea anumitor acte
juridice civile, fie dobândirea anumitor drepturi şi asumarea unor obligaţii civile, motivată de situaţia
specială în care se află persoanele fizice protejate.
Putem întâlni fie incapacităţi absolute – care operează între subiectul de drept civil
determinat şi toate celelalte subiecte de drept civil nedeterminate – sau relative – care îşi produc
efectele numai între subiectul de drept civil protejat şi un alt subiect de drept civil, de asemenea
determinat.
De principiu, aceste incapacităţi speciale operează de drept, prin simpla întrunire a
condiţiilor legale, fără să fie necesară o hotărâre judecătorească. Se poate afirma însă că intervenţia
instanţei este necesară pentru a constata ineficacitatea actului juridic încheiat cu încălcarea
incapacităţii speciale.
Astfel de incapacităţi speciale sunt reglementate de mai multe acte normative.
Enumerarea va fi doar exemplificativă, cu menţiunea că oricând legiuitorul poate reglementa o astfel
de incapacitate specială printr-o normă cu caracter general sau special.

A.Incapacităţi reglementate de Codul civil.

Este vorba, în primul rând, de protejarea minorului – mai ales a celui cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, care deja poate încheia acte juridice personal – în ceea ce priveşte încheierea
unor acte cu titlu gratuit.
O altă categorie de norme reglementează relaţiile dintre minor şi tutorele său,
respectiv membrii familiei acestuia din urmă, în toate aceste cazuri legiuitorul urmărind protejarea
celui ocrotit de influenţele ocrotitorului său, care la un moment dat ar putea părăsi atitudinea de
bună-credinţă care totuşi este prezumată. Întâlnim în aceste cazuri o ciudată combinaţie a
prezumţiilor legale deoarece, în ciuda prezumţiei care protejează subiectul de drept – aceea a
exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor cu bună credinţă – se apreciază că interesul minorului
este mult prea important pentru a nu închide orice tentativă de prejudiciere a celui lipsit şi de
capacitate de exerciţiu deplină şi de experienţa socială necesară.
În al doilea rând, sunt reglementate raporturi între anumite persoane, care datorită
relaţiilor dintre ele ar putea justifica un interes personal atât de puternic încât să determine un
conflict de interese cu cele ale subiectului din raportul juridic civil respectiv. Astfel, sunt avute în
vedere relaţiile dintre medic/farmacist – pacient; echipajul unei nave – pasagerii cursei respective.
În alte cazuri, se interzice unor persoane să dobândească, în special prin cumpărare, bunuri ce
aparţin unior subiecte de drept ale căror interese le reprezintă: astfel, se interzice mandatarului să
cumpere bunuri ale mandantelui, reprezentanţilor şi administratorilor persoanelor juridice bunuri ce
aparţin acestora şi care le-au fost încredinţate în vederea administrării, judecătorilor, procurorilor şi
avocaţilor, bunuri litigioase ce se găsesc în raza de activitate a instanţelor în care îşi desfăşoară
activitatea. În opinia noastră, aceste incapacităţi se întemeiază pe o prezumţie absolută de conflict
de interese şi prezumţia nu poate fi răsturnată, astfel încât subiectul de drept afectat de o
asemenea incapacitate, care a încheiat totuşi un act juridic interzis, nu va putea face dovada că
interesul subiectului de drept protejat nu a fost prejudiciat.
 În ceea ce priveşte incapacitatea soţilor de a-şi vinde reciproc bunuri, aceasta se
bazează pe ideea de protecţie a moştenitorilor soţilor, în special a copiilor născuţi dintr-o altă
căsătorie sau născuţi în afara căsătoriei.
B. Incapacităţi prevăzute de Codul familiei
Pe aceeaşi linie a ocrotirii minorului, legea specială – în raport cu legea generală civilă
– subliniază incapacităţile speciale ce afectează pe tutore şi pe membrii familiei acestora în
raporturile cu minorul ocrotit, fiind, de asemenea, interzisă încheierea unor acte de donaţie sau de
garantare a obligaţiilor altuia de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nici chiar dacă se
obţine încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal şi acordul autorităţii tutelare.
C.Incapacităţi prevăzute în alte legi
Cu titlu exemplificativ, menţionăm că potrivit art.41 (2) teza a II-a din Constituţie,
cetăţenii străni şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în ţara
noastră, aceasta fiind o incapacitate specială de folosinţă.
Nu este singurul exemplu, evident, şi pe parcursul îmbogăţirii cunoştinţelor şi
cercetării normelor de drept civil vor mai fi întâlnite astfel de limitări ale capacităţii de folosinţă – ca
parte componentă a capacităţii civile -, legiuitorul putând de-a lungul timpului fie să abroge astfel de
norme speciale, fie, dimpotrivă, să reglementeze alte situaţii care să impună o asemenea limitare.

CAIET DE SEMINAR 9

Problema 1

Nedemnitatea succesorală – vocaţia succesorală reprezintă chemarea pe care un

subiect de drept o are de a culege masa succesorală sau o parte din aceasta, chemare recunoscută
fi prin efectul legii, fie în limitele testamentului defunctului a cărui masă succesorală este în discuţie
(detalii legate de rangul moştenitorilor şi modul în care aceştia se exclud sau culeg împreună
moştenirea vor fi analizate în anul III).
 În situaţia în care moştenitorul se face vinovat de săvârşirea uneia dintre faptele
prevăzute de art.655 Cod civil, el nu va mai putea culege partea ce-i revine din masa succesorală,
fiind nedemn, cota sa revenind în temeiul unor reguli speciale altor moştenitori.
Este vorba de cazul în care moştenitorul a omorât sau a încercat să îl omoare pe cel
la a cărui moştenire are vocaţie, sau de cel în care moştenitorul major, deşi a avut cunoştinţă că cel
la a cărui moştenire are vocaţie a fost omorât, nu a denuţat organelor abilitate această faptă.
Cazul prevăzut de art.655 alin.1 pct.2 este căzut, în opinia noastră, în desuetudine,
deoarece în prezent legislaţia penală română nu mai cunoaşte pedeapsa cu moartea, ori este vorba
de o acuzaţie care, dacă s-ar fi dovedit a fi adevărată, ar fi atras o asemenea pedeapsă capitală
antecesorului moştenitorului. Considerăm că nu poate intra în discuţie o altă variantă deoarece, pe
de o parte, norma este de strictă interpretare, iar pe de altă parte, ideea este aceea că moştenitorul
trebuie stopat înainte de a săvârşi fapte care determină decesul persoanei la a cărei moştenire are
vocaţie. Norma este căzută în desuetudine şi nu abrogată deoarece, în măsura în care pedeapsa cu
moartea ar fi reintrodusă, ea şi-ar găsi din nou aplicarea.
Concluzionăm că toate situaţiile reglementate de art. 655 Cod civil vizează protejarea
subiectului de drept împotriva unor acte sau fapte ale succesibililor săi, care ar fi tentaţi şă
grăbească decesul acestuia pentru a culege moştenirea.

Problema 2

Potrivit art.703 Cod civil, moştenitorii care au ascuns o parte din bunurile succesiunii
nu mai pot renunţa la aceasta, fiind forţaţi să accepte succesiunea, iar la partajarea masei
succesorale nu vor putea dobândi bunurile pe care le-au ascuns. Trebuie menţionat faptul că
succesibilul îşi confirmă vocaţia succesorală prin acceptarea succesiunii, care însă nu este
obligatorie. Astfel, un succesibil, oricât ar fi de apropiat ca şi grad de rudenie de defunct, poate să
nu îşi confirme vocaţia succesorală, fie în mod expres – prin renunţarea la succesiune – fie prin
permiterea curgerii termenului de acceptare fără a se face nici un act sau fapt în acest sens.
Aprofundându-se materia, se va constata că sunt situaţii în care pentru succesibil este mai avantajos
să renunţe la succesiune decât să o accepte. Într-un astfel de caz, dacă subiectul de drept a
renunţat expres sau nu a acceptat succesiunea în termen, dar se dovedeşte că a ascuns anumite
lucruri ce compun masa succesorală în scopul de a profita de ele (de exemplu, a luat o bijuterie, un
tablou), ca o sancţiune, el va fi obligat să accepte succesiunea, cu toate consecinţele ce decurg din
aceasta – care îi pot fi nefavorabile – şi, mai mult, în momentul în care se va trece la împărţirea
masei succesorale, el nu va puta lua bunurile respective – şi pe care a fost obligat să le restituie.
Măsura este luată ca o modalitate de protecţie faţă de ceilalţi moştenitori, în condiţiile în care
valoarea masei succesorale poate să scadă drastic în urma ascunderii unui singur bun de dimensiuni
mici şi de valoare foarte mare (valoarea unui timbru poate să depăşească valoarea unui imobil, de
exemplu).

Problema 3

Acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar reprezintă posibilitatea acordată

moştenitorului de a opri disiparea masei succesorale în propriul patrimoniu şi de a-i permite să
suporte pasivul doar în limita activului moştenirii. În caz contrar, dacă acceptarea se face pur şi
simplu şi se constată că valoarea pasivului o depăşeşte pe cea a activului, moştenitorul va fi obligat
să suporte din propriul patrimoniu această diferenţă. În timp ce minorii, potrivit dispoziţiilor legale,
acceptă moştenirea doar în această modalitate, moştenitorul major trebuie să facă o declaraţie
expresă în acest sens. În oricare dintre aceste cazuri se va trece la întocmirea unui inventar privind
compunerea masei succesorale. Art.712 Cod civil reglementează sancţionarea moştenitorului major
care a declarat că acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar, dar a ascuns bunuri ce compun
masa succesorală sau a omis să le indice la întocmirea inventarului, cu rea credinţă. Sancţiunea este
aceea a decăderii moştenitorului din beneficiul de inventar, acesta fiind considerat că a acceptat
moştenirea pur şi simplu, el nemaiputând moşteni bunurile ascunse ori dosite. Norma îi protejează
pe creditorii defunctului, care, în cazul acceptării sub beneficiu de inventar suportă deja o eventuală
insolvabilitate parţială, astfel încât dosirea unor bunuri din masa succesorală le-ar putea agrava
situaţia.

Problema 4

În situaţia în care subiectul de drept este condamnat la o pedeapsă privativă de

libertate, concomitent cu executarea acesteia, va fi afectat de o incapacitate în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator, incapacitate ce se poate
prelungi şi după ce pedeapsa privativă de libertate a fost executată, în cazul în care au fost dispuse
şi pedepse complementare, pe durata aplicării acestora. Deci, subiectul de drept va fi afectat de
incapacitatea de drept civil din momentul rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare şi
minimum până la terminarea executării sancţiunii privative de libertate sau a graţierii acesteia şi
maximum până în momentul terminării executării pedepsei complementare.

Problema 5

Incapacitatea absolută împiedică încheierea actului juridic civil de către cel afectat
de incapacitatea respectivă cu orice altă persoană.
 Potrivit art.806 Cod civil, minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici un fel
prin donaţii sau testament de bunurile sale, iar între 16 şi 18 ani – potrivit art.807 – acesta poate
dispune doar de jumătate din bunurile sale. Acest lucru trebuie înţeles în sensul că minorul, de
exemplu, poate redacta un testament olograf – în condiţiile în care nu se pune problema de a fi
supravegheat în permanenţă şi de a nu putea fizic să redacteze un astfel de act -–dar un astfel de
legat nu va produce nici un fel de efecte dacă testatorul moare înainte de a împlini16 ani, iar dacă
decedează în perioada cuprinsă între 16 şi 18 ani, legatarul nu va putea culege decât ½ parte din
masa succesorală, restul cotei de ½ urmând calea devoluţiunii legale.
Evident, minorul nu va putea încheia actele pentru care legea cere forma autentică
deoarece notarul public va aplica corespunzător dispoziţiile legale.
Tot absolută este şi incapacitatea ce afectează pe cetăţenii străini şi pe apatrizi în
ceea ce priveşte dobândirea de terenuri în România, precum şi ca prin care minorului îi este
interzisă garantarea obligaţiilor contractate de terţi, cu bunurile proprii.
În cazul în care incapacitatea opreşte încheierea actului civil de către cel lovit de
incapacitate doar cu anumite persoane, aceasta este relativă.
Potrivit art.809 Cod civil, minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament în
favoarea tutorelui său, iar odată ajuns la majorat, nu poate dispune nici prin donaţie şi nici prin
testament în favoarea fostului său tutore, până în momentul în care socotelile definitive ale tutelei
nu au fost în prealabil date şi primite, adică tutorele nu s-a descărcat de gestiunea patrimoniului
celui protejat. Potrivit art.128 din Codul familiei, nu pot fi încheiate acte juridice între minor, pe de o
parte, şi tutore, soţul acestuia, o rudă în linie dreaptă, ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de altă
parte. Prin această normă se înlătură orice încercare a tutorelui de a acoperi anumite fraude legate
de modul în care a administrat patrimoniul persoanei ocrotite prin încheierea unor astfel de acte
fictive între el şi minor sau între minor şi membri ai familiei tutorelui, foarte apropiaţi – soţ, copil,
frate - . Aceasta fiind motivaţia incapacităţii, excepţia de la regula privind posibilitatea unor donaţii
sau a unor testamente operează în cazul în care tutorele este un ascendent al minorului (bunic)
deoarece există prezumţia că legătura de rudenie este suficient de puternică pentru a nu fi nevoie
de o protecţie suplimentară a minorului.
Regulile funcţionează la fel în relaţiile medic-pacient, medicul neputând culege legatul
în cazul în care persoana decedată a murit ca urmare a unei boli care a necesitat un tratament
aplicat şi supravegheat de către legatar – interdicţia vizează atât culegerea legatului cât şi
acceptarea unei eventuale donaţii -. Excepţia vizează, în acest caz, anumite dispoziţii remuneratorii
făcute cu titlu particular (de exemplu, defunctul lasă prin testament medicului său un obiect
determinat, ca o recompensă pentru desele deplasări la domiciliul lui pe timp de noapte), precum şi
cazurile în care între dispunător şi legatar există o relaţie de rudenie până la al patrulea grad inclusiv
– situaţiile prevăzând mai multe variante care vor fi aprofundate în anul III -. Reglementarea este
cuprinsă de art.810 Cod civil.
Prin art.883 Cod civil se instituie o incapacitate specială de folosinţă care afectează
dreptul subiectului de drept de a dispune de bunurile sale şi corelativ, dreptul unui alt subiect de
drept de a culege un legat. Astfel, potrivit textului legal, testamentul făcut pe mare nu va putea
cuprinde nici o dispoziţie în favoarea ofiţerilor bastimentului, dacă dânşii nu sunt rude cu
testatorul. Este vorba de pasagerii unei nave şi membrii echipajului, impunându-se menţiunea că
norma este uşor căzută în desuetudine, ţinând cont de condiţiile ce sunt oferite în prezent în cazul
unei croaziere.
Potrivit art.1308 Cod civil, nu pot fi adjudecatari nici direct şi nici prin persoane
interpuse: tutorii – ai bunurilor ce aparţin patrimoniului persoanelor pe care le ocrotesc; mandatarii
– ai averii ce sunt însărcinaţi să vândă; administratorii – ai averii comunelor sau stabilimentelor
încredinţate îngrijirii lor şi funcţionarii publici – ai averilor statului ale căror vânzări se fac printr-înşii.
Potrivit art.1309 Cod civil, judecătorii, procurorii şi avocaţii nu se pot face cesionari
de drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială îşi exercită
funcţiunile.
Art.1307 alin.1 Cod civil prevede că vânzarea nu se poate face între soţi.

#5. Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă a persoanei

fizice încetează odată cu moartea acesteia, aspect explicabil datorită faptului că această parte a
capacităţii civile nu poate supravieţui suportului său uman 1. În ceea ce priveşte momentul de care
este legat sfârşitul capacităţii de folosinţă, se distinge varianta morţii fizic constatae de procedura
declarării judecătoreşti a morţii.
1
Ernest Lupan, op.cit., p.60
 În primul caz – cel al morţii fizic constatate – întocmirea actului de deces se face la
autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a produs decesul,
pe baza declaraţiei verbale făcute de una din persoanele căreia îi revine această obligaţie şi a
certificatului medical constatator al decesului, stabilirea exactă a datei morţii neridicând probleme.
Data decesului va fi dovedită cu certificatul de deces eliberat de ofiţerul de stare civilă.
Există situaţii în care însă decesul persoanei nu poate fi constatat fizic, fie din lipsa
cadavrului celui decedat, fie din cauza circumstanţelor în care s-a produs decesul şi care fac
imposibilă identificarea. În astfel de împrejurări legislaţia cuprinde o procedură care să permită
instanţei să constate încetarea capacităţii de folosinţă a subiectului de drept, în lipsa acestei
constatări fiind imposibilă deschiderea masei succesorale precum şi producerea unor alte efecte
determinate de decesul unei persoane (încetarea căsătoriei, vocaţia persoanei respective la masa
succesorală a unor terţi, desemnarea unui tutore în cazul în care există copii minori, etc).
Declararea judecătorească a morţii – ca procedură ce se desfăşoară în faţa instanţei
– poate să îmbrace două forme. Prima – ce constituie regula – cuprinde două faze şi anume
declararea judecătorească a dispariţiei şi doar ulterior declararea judecătorească a morţii. Cea de a
doua – reprezentând o excepţie – permite declanşarea directă a procedurii de declarare a morţii.

Declararea judecătorească a dispariţiei

Declararea judecătorească a dispariţiei persoanei fizice este acea instituţie de drept

civil în virtutea căreia cel care lipseşte timp îndelungat de la domiciliul său poate fi declarat
dispărut printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă 1.
Reglementarea acestei proceduri este cuprinsă de art.16-17 din Decretul nr.31/1954,
coroborate cu art.36-39 din Decretul nr.32/1954 (practic, în primul act normativ regăsindu-se
normele de drept material, iar în cel de-al doilea normele de procedură, care se întregesc cu
dispoziţiile Codului de procedură civilă).
Nu orice lipsă a persoanei de la domiciliu constituie temei pentru declanşarea
procedurii, impunându-se ca această lipsă să fie însoţită de lipsa oricăror ştiri adresate membrilor
familiei sau oricăror alte persoane din anturajul subiectului de drept, pe o durată minimă de un
an. Deci, condiţia de fond care justifică soluţionarea unei astfel de cereri este aceea ca de la data
ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin un an.
Dovada datei ultimelor ştiri care atestă că persoana fizică era în viaţă se poate face
prin orice mijloc legal de probă. În măsura în care se poate stabili cu certitudine data ultimelor ştiri,
acesta va fi momentul din care va începe să curgă termenul de un an a cărui împlinire permite
admiterea acţiunii (o scrisoare datată, ştampila aplicată de oficiul poştal pe un plic, declaraţia unui
1
Ernest Lupan, op.cit., p.64
martor care poarte stabili cu exactitate data la care a întâlnit persoana respectivă). Dacă însă acest
moment nu poate fi stabilit cu exactitate, termenul de un an va începe să curgă de la ultima zi a
lunii în care se plasează ştirile din care rezultă că persoana era în viaţă sau de la ultima zi a anului
calendaristic în care se plasează aceste ştiri (potrivit dispoziţiilor art.17 alin.1 din Decretul
nr.31/1954).
Cererea de declarare judecătorească a dispariţiei poate fi formulată de orice persoană
interesată şi chiar de către procuror, potrivit dispoziţiilor art.45 alin.1 Cod procedură civilă.
Competenţa de a soluţiona cererea revine tribunalului în circumscripţia căruia
persoana dispărută şi-a avut ultimul domiciliu.
Procedura soluţionării cererii cuprinde trei faze:
Faza prealabilă judecăţii începe din momentul înregistrării cererii de declarare a
dispariţiei, preşedintele instanţei dispunând efectuarea de cercetări imediat după primirea acesteia.
Solicitarea este adresată primăriei ultimului domiciliu şi organelor de poliţie, dispunându-se totodată
afişarea unor exenmplare ale cererii la ultimul domiciliu al persoanei dispărute şi la primăria teritorial
competentă (folosindu-se acelaşi criteriu), cu menţiunea că orice persoană ce deţine informaţii utile
soluţionării cererii este invitată să le comunice instanţei (potrivit art.37 alin.2 din Decretul
nr.32/1954). Concomitent, va fi sesizată autoritatea tutelară în vederea numirii unui curator care să
asigure administrarea bunurilor celui dispărut precum şi, dacă este cazul, ocrotirea copiilor acestuia.
După trecerea a 45 de zile de la afişarea cererii de declarare a dispariţiei potrivit
dispoziţiilor legale şi a înaintării proceselor verbale de afişare şi a datelor culese de primărie şi de
organele de poliţie, preşedintele instanţei va fixa termen de judecată, dispunând citarea persoanei a
cărei dispariţie se cere – de la ultimul domiciliu – precum şi a persoanei care a formulat cererea. Se
citează şi reprezentantul Ministerului Public, în condiţiile în care prezenţa la judecată a procurorului
şi ascultarea concluziilor acestuia sunt obligatorii, potrivit art.38 alin. ultim din Decretul nr.32/1954.
Faza judecăţii propriu-zise se desfăşoară potrivit regulilor procedurii civile
obişnuite, fiind administrate toate probele necesare în vederea stabilirii unei stări de fapt corecte.
Hotărârea pronunţată de tribunal este supusă căilor ordinare de atac.
Faza ulterioară pronunţării hotărârii are un caracter de publicitate, aceasta
urmând să fie afişată – după rămânerea definitivă – timp de 30 de zile la uşa instanţei de fond şi la
primăria ultimului domiciliu al celui declarat dispărut, pentrua face publică dispariţia. Hotărârea se
comunică şi autorităţii tutelare în vederea instituirii curatelei, în temeiul art.16 alin.1 din Decretul
nr.31/1954.
Singurul efect al hotărârii judecătoreşti declarative a dispariţiei este cel al îndeplinirii
unei condiţii prealabile obligatorii în vederea declanşării procedurii vizând declararea judecătorescă a
morţii.
 Hotărârea de declarare a dispariţiei unei persoane fizice NU ARE EFECTE
asupra capacităţii de folosinţă a acesteia, existând prezumţia că subiectul de drept civil este în
viaţă. Din acest motiv, dacă persoana declarată dispărută se întoarce sau transmite date care permit
localizarea ei, nu se impune anularea hotărârii judecătoreşti (o astfel de cerere nefiind însă respinsă
de către instanţă, în măsura în care i se adresează) 1.
Declararea judecătorească a morţii

Conform reglementărilor cuprinse de art.16 alin.2 din Decretul nr.31/1954, este

posibilă declanşarea procedurii declarării judecătoreşti a morţii dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii: să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă irevocabilă, care să fi fost afişată timp
de 30 de zile, iar de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel
puţin patru ani, cu menţiunea că de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat
dispariţia să fi trecut cel puţin şase luni. Se impune a se preciza că este vorba de procedura
precedată de declararea dispariţiei şi că termenul de patru ani se calculează în aceleaşi condiţii ca şi
termenul de un an cerut în prima fază.
Procedura este aceeaşi ca şi în cazul declarării dispariţiei (fiind aplicabile prevederile
art.16-17 din Decretul nr.31/1954 coroborate cu art.40-41 din Decretul nr.32/1954), în ceea ce
priveşte cele trei faze.
Un element specific îl constituie însă stabilirea datei morţii celui dispărut, ce va fi
făcută de către instanţă şi va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii, în mod obligatoriu. Următoarele
variante pot să apară: în măsura în care datele sunt certe privind ultimele ştiri, data morţii va fi
stabilită în funcţie de acestea; Dacă o asemenea dată nu poate fi identificată, data morţii va fi
stabilită ca fiind ultima zi a trmenului de patru ani care trebuie să treacă de la data ultimelor ştiri
care certifică existenţa celui a cărui declarare judecătorescă a morţii se solicită. Într-o asemenea
situaţie, se apreciază că persoana fizică şi-a pierdut capacitatea de folosinţă de la data stabilită în
hotărârea declarativă de moarte, dar această prezumţie se naşte doar în momentul în care
hotărârea judecătorescă rămâne definitivă.
Această hotărâre se comunică serviciului de stare civilă pentru a face cuvenitele
menţiuni, respectiv pentru a se întocmi actul de deces, potrivit normelor de competenţă stabilite de
art.41 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
În cazul în care ulterior se va constata că data morţii prezumate, stabilită prin
hotărârea judecătorescă, nu corespunde realităţii, apărând ulterior probe ce permit stabilirea cu o
1
S-a exprimat în literatura de specialitate şi opinia potrivit căreia o astfel de acţiune prin care se tinde a se
obţine anularea hotărârii declarative de moarte este inadmisibilă – de lege lata – în primul rând datorită lipsei
uneia din condiţiile acţiunii civile – interesul -, iar în al doilea rând datorită inexistenţei unei proceduri prin care să
se obţină anularea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Pentru amânunte, a se vedea Ernest Lupan, op.cit.,
p.72. Considerăm însă că o revizuire în acest caz este admisibilă, temeiul putându-l constitui art.322 pct.6 sau 8
Cod pr.civ.
mai mică aproximaţie a acestei date sau chiar cu exactitate, se va recurge la rectificarea datei
morţii, potrivit prevederilor art.18 alin. final din Decretul nr.31/1954.
O situaţie aparte este aceea în care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii
declarative de moarte, se constată că actul de deces a fost întocmit, ceea ce înseamnă că moartea
persoanei a fost fizic constatată. În această variantă, se va trece la anularea acestei hotărâri,
deoarece procedura declarării judecătoreşti a morţii este întotdeauna subsecventă procedurii
obişnuite de întocmire a actului de deces şi este condiţionată de imposibilitatea întocmirii acestuia
datorată tocmai incapacităţii de a identifica împrejurarea în care persoana respectivă şi-a pierdut
viaţa. În fond, existenţa unui interes legitim reprezintă una din condiţiile de admisibilitate a oricărei
acţiuni civile, ori în varianta în care actul de deces a fost întocmit, nu mai există nici un interes
pentru a declanşa procedura specială, iar dacă totuşi aceasta a fost pornită şi chiar finalizată, se
păstrează regula primordialităţii procedurii ordinare. Ar fi de-a dreptul hilar ca în cele două acte
constatatoare ale decesului – actul de stare civilă şi hotărârea judecătorescă – să apară date diferite
ale momentului în care a încetat capacitatea de folosinţă, o astfel de situaţie fiind evitată prin
anularea hotărârii instanţei.
Efectul declarării judecătoreşti a morţii îl reprezintă încetarea capacităţii
de folosinţă a persoanei fizice, întocmai ca şi în cazul morţii fizic constatate, potrivit dispoziţiilor
art.18 alin.1 din Decretul nr.31/1954. Hotărârea judecătorescă este constitutivă, producând – în
anumite limite – efecte retroactive, cu menţiunea că prescripţia dreptului de opţiune succesorală
începe să curgă doar de la data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, aceasta fiind
data de la care încetează şi căsătoria celui declarat mort.
În măsura în care prezumţia este răsturnată – cel declarat mort fiind în viaţă -,
potrivit art.20 alin.1 din legea specială, se poate solicita anularea hotărârii judecătoreşti de declarare
a morţii. Anularea poate fi cerută atât de persoana direct interesată cât şi de orice alt subiect de
drept ce justifică un interes legitim, precum şi de procuror, calitatea procesuală nefiind condiţionată
de participarea la proces pe parcursul procedurii declarative a morţii. Hotărârea de anulare se va
comunica – după rămânerea definitivă – serviciului de stare civilă, pentru a fi făcute cuvenitele
rectificări în registrul actelor de stare civilă.
Efectele anulării hotărârii declarative de moarte se produc atât în plan patrimonial cât
şi nepatrimonial, având o mare semnificaţie.
În primul rând, este înlăturată încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, ba
mai mult, se consideră că aceasta nu a încetat niciodată, concluzie logică, dacă ţinem seama că
persoana respectivă nu a încetat din viaţă niciodată.
În plan patrimonial, apar raporturi juridice ce pot cunoaşte o anumită complexitate,
pe de o parte între persoana declarată moartă şi reapărută şi moştenitorii prezumtivi care au preluat
bunuri ale succesiunii în urma deschiderii acesteia, iar pe de altă parte, între această persoană şi
subdobânditorii bunurilor care le-au dobândit de la moştenitorii aparenţi. Evident, va exista raport
juridic şi între moştenitorii prezumtivi şi subdobânditorii bunurilor din masa succesorală.
Referitor la raporturile dintre subiectul de drept ce face obiectul analizei şi
moştenitorii săi aparenţi, conţinutul acestora este destul de clar, fiind format din dreptul celui dintâi
de a-şi recupera întregul patrimoniu şi de obligaţia corelativă ce revine acestor succesori de a
restitui bunurile preluate din masa succesorală. În varianta pozitivă în care bunurile se mai află încă
la moştenitorii cărora le-a fost desfiinţat titlul prin care au dobândit aceste lucruri, ei vor fi obligaţi
să le restituie adevăratului proprietar. O distincţie se impune, şi anume aceea că moştenitorul
prezumtiv de bună credinţă – adică cel care nu ştia că cel declarat mort era în viaţă – va fi obligat
să restituie bunurile în natură sau preţul încasat (în măsura în care a înstrăina aceste bunuri, iar
convenţia îşi păstrează valabilitatea), pe când cel de rea credinţă – cel care ştia că antecesorul său
este în viaţă – va restitui, în cazul în care bunurile nu se mai află în patrimoniul său – fie preţul
încasat fie valoarea bunurilor din momentul revendicării (ce poate fi mai mare decât preţul încasat)
– alegerea făcând-o proprietarul – precum şi toate fructele produse de bunurile din masa
succesorală luate, atât cele culese efectiv cât şi cele pe care a neglijat să le culeagă, sau
echivalentul acestora.
În cazul subdobânditorilor, următoarele situaţii pot să apară:
Subdobânditorul cu titlu oneros, de bună credinţă va păstra bunul dobândit de la
prezumtivul succesor al celui declarat mort şi reapărut, regula fiind instituită de art.20 alin.2 din
Decretul nr.31/1954 (în această variantă, actul juridic încheiat de părţi îşi va păstra valabilitatea,
chiar dacă titlul înstrăinătorului a fost desfiinţat).
Regula generală a efectelor nulităţi actului juridic civil, potrivit căreia, în cazul lipsirii
de efecte juridice a actului primordial vor fi desfiinţate şi actele subsecvente ( resolutio jure dantis
resolvitur jus accipientis) va fi aplicată în situaţiile în care terţul a dobândit bunul cu titlu gratuit –
indiferent că a fost de bună credinţă sau de rea credinţă – precum şi în varianta în care, deşi a
dobândit bunul cu titlu oneros, a fost de rea credinţă. În toate aceste cazuri, bunul sau bunurile vor
fi restituite, reîntorcându-se în patrimoniul pe care l-au părăsit nejustificat.
Trebuie menţionat că reaua credinţă constă în faptul că terţul a avut cunoştiinţă de
faptul că proprietarul real al bunului este în viaţă şi ea trebuie probată, neprezumându-se. Evident,
terţul care a pierdut bunul se va putea întoarce împotriva vânzătorului, care va răspunde pentru
evicţiune.
Efectele anulării hotărârii declarative de moarte se întind şi în planul raporturilor de
familie, prezentând o particularitate deosebită în relaţiile dintre soţi. În principiu, drepturile
persoanei sunt apreciate ca fiind neîntrerupte, perioada cuprinsă între rămânerea definitivă a
hotărârii declarative de moarte şi anularea acesteia fiind practic radiată din acest plan, capacitatea
de folosinţă a persoanei fizice neputând fi segmentată.
 Elementul ce distinge însă relaţiile dintre soţi este acela că soţul supravieţuitor se
poate recăsători anterior anulării hotărârii declarative a morţii, astfel încât, la un moment dat,
acesta apare ca fiind căsătorit cu două persoane diferite ceea ce, potrivit principiilor înscrise în art.5
şi 19 Cod fam. ar atrage nulitatea celei de a doua căsătorii, fiind vorba de o bigamie.
În realitate, potrivit art.22 din Codul familiei, în cazul în care soţul unei persoane
declarate moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată,
căsătoria cea nouă rămâne valabilă; prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
O astfel de soluţie este motivată de ideea că cea dintâi căsătorie îş pierde consistenţa ca urmare a
lipsei îndelungate a unuia dintre soţi, fiind preferabilă protejarea unei relaţii de familie ce se bazează
pe sentimente actuale, cu atât mai mult cu cât soţului prezumtiv supravieţuitor nu i se poate reţine
nici o culpă.
Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei reprezintă o excepţie
a acestei proceduri, respectiv o varietate a declarării morţii reglementată de art.16 alin.3 din
Decretul nr.31/1954.
Această cale poate fi urmată dacă sunt întrunite două condiţii, şi anume: ca persoane
fizică să fi dispărut într-o împrejurare excepţonală, care îndreptăţeşte a se presupune decesul şi ca
de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia persoanei fizice să fi trecut cel puţin un an.
În măsura în care nu se poate dovedi cu exactitate ziua în care s-a produs
evenimentul care a determinat dispariţia, sunt aplicabile regulile reglementateîn mod expres în cazul
procedurii declarării dispariţiei, potrivit art.17 alin.2 din Decretul nr.31/1954.
Procedura ce va fi urmată este aceeaşi ca şi în varianta declarării judecătoreşti a
morţii, precedată de declararea dispariţiei, lipsind doar segmentul prealabil.
Comorienţii. Art.21 din Decretul nr.31/1954 stabileşte că în cazul în care mai multe
persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele
sunt socotite că au murit deodată, aceste persoane fiind denumite de doctrină comorienţi.
Reglementarea prezintă utilitate practică în materie succesorală, mai ales în cazul în
care persoanele respective aveau vocaţie succesorală reciprocă, sau cel puţin – în temeiul unui
testament, de exemplu – una dintre aceste persoane avea vocaţie succesorală faţă de cealaltă.
În ultimul timp, este din ce în ce mai frecvent acreditată ideea că norma este
aplicabilă, prin extindere, şi în cazul în care persoanele nu au murit în aceeaşi împrejurare, dar nu se
poate stabili dacă una dintre acestea a supravieţuit celeilalte 1.

1
Francisc Deak, op.cit., p.45-46
 CAIET DE SEMINAR 10

Problema 1

Deoarece în cadrul procedurii de declarare judecătorescă a dispariţiei şi a morţii s-a

pus în discuţie competenţa materială a instanţelor, se impune să amintim, cu titlu informativ,
sistemul instanţelor din România. Acesta este structurat în sistem piramidal, cunoscând trei grade
de jurisdicţie şi două căi ordinare de atac, cel puţin în acest moment, cu o eventuală perspectivă, în
viitorul apropiat, de transformare a recursului în cale extraordinară de atac, în măsura în care va
opera modificarea Codului de procedură civilă, la începutul lunii mai 2001, aşa cum este
preconizată.
Astfel, judecătoriile reprezintă instanţele de drept comun în materia soluţionării
cauzelor în fond, tribunalele sunt instanţe de drept comun în materia soluţionării apelurilor, iar
curţile de apel au competenţa generală de a soluţiona recursurile. Trebuie făcută menţiunea că
această afirmaţie se referă la cauzele civile, în materie comercială competenţa materială fiind
diferită.
Este posibil însă ca pentru unele cauze, legiuitorul să prevadă în mod expres o altă
instanţă competentă să soluţioneze în fond, aceasta fiind şi situaţia cererilor privind declararea
dispariţiei şi a morţii, care potrivit art.2 pct.1 lit.g Cod pr.civ. sunt soluţionate în primă instanţă de
tribunale. Evident, în acest caz, apelul va fi soluţionat de curtea de apel, iar recursul de Curtea
Supremă de Justiţie.
O hotărâre judecătorească rămâne definitivă – de regulă, în materie civilă – după
soluţionarea apelului, iar în cazul soluţionării recursului ea devine irevocabilă. Amănunte privind
aceste aspecte vor fi expuse la materia Drept procesual civil – de exemplu, hotărârea poate să
rămână irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.
În ceea ce priveşte participarea procurorului – reprezentant al Ministerului Public –
aceasta poate să îmbrace două aspecte. Primul este reglementat de art.45 Cod pr.civ., potrivit
căruia procurorul poate să participe la orice proces civil, în orice fază a acestuia şi să exercite căile
de atac. Deci, în acest caz, participarea este facultativă. Al doilea aspect este cel reglementat de
anumite legi speciale care impun participarea procurorului în cazul unor cauze civile, un astfel de caz
reprezentându-l declararea judecătorescă a dispariţiei şi a morţii potrivit art.38 alin. ultim din
Decretul nr.32/1954. În această variantă, nu este suficientă citarea procurorfului, fiind necesar ca
acesta să fie prezent efectiv la dezbateri şi să-şi prezinte concluziile, în caz contrar hotărârea
judecătorească fiind lovită de nulitate.
 Problema 2

ATENŢIE !
Persoana declarată dispărută este prezumată a fi în viaţă şi a avea capacitate de
folosinţă. Acesta este motivul pentru care, şi în măsura în care ulterior, prin hotărârea declarativă a
morţii prezumate, data decesului ar fi stabilită la o dată ce se situează calendaristic anterior datei la
care s-a pronunţat hotărârea declarativă a dispariţiei, totuşi, până la rămânerea definitivă a hotărârii
declarative de moarte, persoana este prezumată a fi în viaţă.
Instituirea curatelei dispărutului – pentru administrarea bunurilor acestuia – ori
instituirea tutelei minorului dispărutului, nu sunt condiţionate de existenţa unei hotărâri definitive de
declarare a dispariţiei, aceste măsuri putând fi luate şi în condiţiile în care se constată dispariţia
persoanei fizice, pur şi simplu. În situaţia în care persoana reapare, toate aceste măsuri vor putea fi
ridicate la cerere ori din oficiu, fără a fi necesară o hotărâre de anulare.

Problema 3

ATENŢIE !
Data morţii nu trebuie confundată nici cu data ultimelor ştiri, nici cu data pronunţării
hotărârii declarative de moarte, nici cu data rămânerii definitive a acestei hotărâri. Data morţii este
întotdeauna cea stabilită – obligatoriu – de instanţă în dispozitivul hotărârii.
În ceea ce priveşte rectificarea datei morţii, aceasta nu trebuie confundată cu alte
proceduri, cum ar fi calea extraordinară de atac a revizuirii, prevăzută de art.322 Cod pr.civ.,
îndreptarea hotărârii judecătoreşti – art.281 Cod pr.civ.- şi nici cu procedura de rectificare a actelor
de stare civilă reglementată de art.57 şi 58 din Legea nr.119/1996. Este adevărat că pot fi stabilite
puncte comune cu oricare dintre aceste proceduri, după cum se poate discuta şi dacă o astfel de
rectificare aduce atingere autorităţii lucrului judecat, dar ceea ce este important, în opinia noastră,
este că această posibilitate este acordată instanţei în mod expres, potrivit art.18 alin.ultim din
Decretul nr.31/1954, astfel încât evident, suntem în faţa unei norme speciale care nu mai necesită
nici o altă explicaţie.

Problema 4

În mod practic, situaţia înstrăinării unor bunuri din masa succesoarală poate să apară
în felul următor (exemplul este didactic, prezentând o speţă concretă, cazuri asemănătoare putând
să apară într-o varietate foarte mare de variante):
 În urma rămânerii definitive a hotărârii declarative a morţii, se deschide succesiunea
defunctului, prin certificatul de moştenitor eliberat constatându-se că au calitatea de moştenitori A şi
B în calitate de fii, fiecăruia revenindu-i câte un imobil. A vinde imobilul său lui C, în timp ce B
donează imobilul său lui D. Toate părţile sunt de bună credinţă. Întorcându-se tatăl lui A şi B, la
cererea acestuia, hotărârea declarativă de moarte este anulată. C va păstra bunul cumpărat, A
predându-i tatălui său preţul încasat, în timp ce D va trebui să restituie imobilul.

Problema 5

Cererea de anulare a hotărârii declarative de moarte poate fi formulată de orice

persoană interesată.
ATENŢIE !
În varianta în care cererea este formulată chiar de persoana vizată, pentru
admisibilitatea acesteia este necesar un artificiu bazat pe o realitate, deoarece din punct de vedere
legal, în momentul respectiv, persoana fizică ce a fost declarată moartă nu deţine capacitatea de
folosinţă civilă şi procesual civilă necesare pentru a putea introduce o acţiune în instanţă (nici nu va
putea introduce o altă acţiune până când hotărârea declarativă de moarte nu va fi anulată). În acest
caz, însă, prezenţa fizică a părţii va suplini lipsa capacităţii sale de folosinţă ce va fi automat
împinsă într-un plan teoretic, prezumţia de moarte fiind răsturnată în modul cel mai concret cu
putinţă.
Acţiunea în anulare este imprescriptibilă şi va fi adresată instanţei care a pronunţat
hotărârea declarativă de moarte.

Problema 6
Situaţia comorienţilor.
A este căsătorit cu B, şi din această căsătorie nu s-au născut copii. A are în viaţă un
părinte şi doi fraţi, iar B are doi copii dintr-o căsătorie anterioară.
A şi B mor într-un accident de maşină.
Dacă se poate constata, de exemplu, că B a supravieţuit lui A, atunci B dobândeşte
calitatea de moştenitor al lui A, alături de părinte şi de cei doi fraţi, iar masa succesorală a lui B, ce
va cuprinde în acest caz şi o cotă din masa succesorală a lui A, va reveni celor doi copii ai lui B dintr-
o căsătorie anterioară.
 În măsura în care A şi B sunt consideraţi comorienţi, masa succesorală a lui A revine
în totalitate părintelui şi celor doi fraţi, iar masa succesorală a lui B revine copiilor acestuia.

Secţiunea 4 - Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Datorită capacităţii de folosinţă pe care legea civilă o recunoaşte persoanei fizice de

la naştere – sau chiar înaint de acest moment -, subiectul de drept poate să deţină drepturi şi
obligaţii civile din primele clipe ale vieţii sale. Pentru ca acastă persoană fizică, însă, să poată încheia
singură acte juridice civile, conştientă de efectele unor asemenea acte, este nevoie să atingă o
anumită maturitate psihică, respectiv să dobândească discernământ. Studiile de specialitate au
permis legiuitorului să stabilească faptul că persoana fizică dobândeşte acest discernământ la o
anumită vârstă, regula generală fiind relevantă deoarece este indubitabil că în cazuri particulare,
conştientizarea efectelor unor acte sau fapte poate să se producă mai repede sau mai târziu.
De acest moment, de care a fost legată dobândirea unei maturităţi suficiente pentru
a permite subiectului de drept să-şi apere interesele, legea civilă a fixat dobândirea capacităţii de
exerciţiu, definită ca fiind acea parte a capacităţii de drept civil a omului, care constă în aptitudinea
de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin
încheierea de acte juridice civile1.
Caracterele capacităţii de exerciţiu sunt:
Legalitatea – reflectă ideea că izvorul acestei capacităţi de exerciţiu îl constituie
legea, în nici o situaţie neputând fi creaţia voinţei individuale, atât în ceea ce priveşte instituirea, cât
şi stabilirea coonţinutului şi încetarea ei. Normele ce reglementează aceste aspecte au caracter
imperativ, subiectele de drept civil neputând deroga de la ele.
Generalitatea – vizează conţinutul capacităţii de exerciţiu şi constă în aptitudinea
abstractă a omului de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective şi de a-şi asuma şi exercita
obligaţii civile prin încheierea oricărui tip de act juridic civil, cu condiţia ca acesta să-şi păstreze
caracterul licit. Limitele generalităţii diferă în funcţie de delimitarea dintre capacitatea de exerciţiu
deplină şi capacitatea de exerciţiu restrânsă (aceasta din urmă având un grad mai redus de
generalitate).
Inalienabilitatea – evidenţiază imposibilitatea de a se renunţa în tot sau în parte la
capacitatea de exerciţiu, în timp ce intangibilitatea exprimă ideea că nimeni nu poate fi lipsit în tot
sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în condiţiile stabilite expres şi limitativ de lege.
Inalienabilitatea nu trebuie confundată cu renunţarea la un anumit drept subiectiv concret, iar
încheierea oricăror convenţii prin care s-ar transmite unui alt subiect de drept capacitatea de
exerciţiu, în tot sau în parte, nu poate să producă nici un efect juridic.
Egalitatea – reflectă o poziţionare identică a subiectelor de drept în raport cu
capacitatea de exerciţiu, indiferent de sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau
originea acestora.
Trebuie menţionat că, spre deosebire de capacitatea de folosinţă a persoanei fizice,
capacitatea de exerciţiu nu se caracterizează prin universalitate, realitate explicabilă prin ideea că nu
toate subiectele de drept au capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se formează în funcţie de gradul de
discernământ al acesteia, premisă ce se adaugă capacităţii de folosinţă care însoţeşte subiectul de
drept de la apariţie şi până la dispariţie. În afară de o anumită maturitate, discernământul poate să
se prezinte nuanţat sau chiar să lipsească datorită unor boli ce afectează psihicul uman.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.93
 Coroborând existenţa şi calitatea discernământului persoanei fizice cu vârsta şi
sănătatea mintală a acesteia, legiuitorul român stabileşte trei variante de raportarea a capacităţii de
exerciţiu, şi anume: lipsa capacităţii de exerciţiu, ce afectează pe minorul sub 14 ani şi pe interzisul
judecătoresc; capacitatea de exerciţiu restrânsă, ce caracterizează grupa de persoane cuprinse între
14 şi 18 ani; capacitatea de exerciţiu deplină, specifică persoanelor fizice majore şi femeii căsătorite.

#1. Lipsa capacităţii de exerciţiu

Pornind de la ideea că nimeni nu poate fi îngrădit sau lipsit în tot sau în parte de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege – art.6 alin.1 din
Decretul nr.31/1954 – concluzia este aceea că trebuie să analizăm care sunt aceste cazuri.
Nu au capacitate de exerciţiu următoarele categorii de persoane fizice: minorii sub
14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorescă; prin raportare la această variantă,
trebuie amintită şi situaţia minorilor care până la împlinirea vârstei de 16 ani nu pot încheia acte de
dispoziţie (cu anumite excepţii) şi cazul special în care anumite persoane NU pot încheia
anumite acte juridice.
În ceea ce-l priveşte pe minorul sub 14 ani, operează prezumţia unei lipse de
experienţă socială, care etermină o incapacitate de evaluare a efectelor unor acte juridice civile, în
acest caz lipsa capacităţii de exerciţiu reprezentând o măsură de protecţie. Acelaşi caracter îl are şi
în cazul interzişilor judecătoreşti, în această situaţie imposibilitatea evaluării efectelor actului
datorându-se nu vârstei ci unei boli ce determină alienaţia sau debilitatea sa mintală.
Enumerarea persoanelor care sunt lipsite complet de capacitatea de exerciţiu este
limitativă, neputând fi extinsă şi asupra altor persoane.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, potrivit art.11 alin.1 din
Decretul nr.31/1954, actele juridice sunt încheiate de reprezentanţii lor legali. Reprezentarea este
un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, denumită reprezentant, încheie un act juridic civil
în numele şi pe seama altei persoane, denumită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului juridic
încheiat se produc direct în persoana celui reprezentat. Aceasta este o trăsătură caracteristică
capacităţii de drept civil, şi anume faptul că persoana fizică ce are capacitate de folosinţă, are
nevoie de un reprezentant legal care să încheie în numele şi pe seama ei acte juridice civile.
Au calitatea de reprezentanţi legali părinţii, tutorii sau, în anumite condiţii, curatorii.
Cum întotdeauna norma civilă trebuie să se plieze în funcţie de realitatea cotidiană,
deşi de principiu persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu le este interzisă marea aventură a
încheierii de acte juridice civile, anumite excepţii sunt permise. Acestea se referă la actele de
conservare şi actele juridice mărunte, zilnice, cum ar fi: cumpărarea de mâncare, băuturi
răcoritoare, bilete pentru transportul în comun, pentru spectacole etc.
 Cum potrivit prevederilor art.25 alin.2 din Decretul nr.32/1954, actele juridice
încheiate de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar în
lipsa leziunii, se poate constata că lipsa capacităţii de exerciţiu nu este interpretată de legiuitor ca
fiind absolută şi totală, în fond fiind perfect valabile actele încheiate în favoarea persoanei lipsite de
capacitate de exerciţiu şi care nu-i produc acesteia nici un prejudiciu, aducându-i chiar un eventual
beneficiu.
Această stare a lipsei capacităţii de exerciţiu încetează în următoarele situaţii:
Dacă avem în vedere cazul minorului, la împlinirea vârstei de 14 ani acesta va
dobândi o capacitate de exerciţiu restrânsă.
În situaţia în care cercetăm cazul interzisului judecătoresc, ridicarea interdicţiei
judecătoreşti determină revenirea la starea de capacitate de exerciţiu avută anterior interdicţiei.
În oricare dintre aceste cazuri, moartea fizic constatată ori declararea judecătorescă
a morţii determină o încetare a lipsei capacităţii de exerciţiu, în astfel de situaţii încetând, evident, şi
capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.

#2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice

Prin capacitate de exerciţiu restrânsă se înţelege aptitudinea minorului între 14 şi 18

ani de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective şi de a-şi asuma şi exercita obligaţii civile prin
încheierea – personal – de acte juridice civile, cu încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului
legal1.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă aparţine exclusiv minorilor între 14 şi 18 ani, o
astfel de aptitudine nefiind întâlnită în cazul nici unei alte categorii de persoane fizice. Minorul
încheie personal actele juridice, pentru valabilitatea acestora fiind însă necesară încuviinţarea
prealabilă şi individuală din partea ocrotitorului legal, dublată, în unele situaţii de excepţie, de
încuviinţarea autorităţi tutelare.
Dovada dobândirii capacităţii de exertciţiu restrânse se face dovedindu-se împlinirea
vârstei de 14 ani prin prezentarea certificatului de naştere al persoanei respective.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse cuprinde următoarele categorii de acte
juridice civile:
A. Acte juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia personal şi
singur, fără a fi necesară nici o altă formalitate:
- în primul rând, minorul care a împlinit 14 ani va putea în continuare să încheie actele de
conservare şi actele mărunte ce îi erau permise şi anterior acestei date, astfel încât acestea nu
caracterizează perioada capacităţii de exerciţiu restrânse
1
Ernest Lupan, op.cit., p.105
 - acte de administrare, cu condiţia să nu fie lezionare pentru minor
- contractul de depozit special la CEC
- minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din
bunurile de care ar fi putut dispune dacă era major – art.807 Cod civil
- recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei
B. Actele juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le încheie valabil personal, dar
numai cu încuviinţarea valabilă a ocrotitorului legal:
- acte de administrare ale unui bun singular: închirierea unui bun, contractul de antrepriză
pentru repararea unui imobil
- acte de administrare ale unui patrimoniu – care în raport cu un bun singular sunt acte de
dispoziţie: înstrăinarea bunurilor ce au devenit nefolositoare pentru minor, în limita unei valori
stabilite de lege sau înstrăinarea bunurilor perisabile
C. Acte juridice civile încheiate personal de minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, ce reclamă însă o dublă încuvinţare aceea a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare:
- înstrăinarea unui bun
- renunţarea la un drept sau încheierea unei tranzacţii
În afara limitelor stabilite pentru conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse se
situează şi actele a căror încheiere este prohibită pentru minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, în această categorie intrând, pe de o parte, donaţiile şi garantarea obligaţiilor altora cu
bunurile proprii, iar pe de altă parte, cele încheiate cu tutorele sau rudele acestuia. Aceste acte vor
fi lovite de nulitate absolută chiar şi în varianta în care s-ar obţine avizul autorităţii tutelare pentru
încheierea lor.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează atunci când:
- subiectul de drept dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină, fie prin împlinirea vârstei de
18 ani, fie în cazul femeii de cel puţin 15 ani, prin căsătorie.
- subiectul de drept este pus sub interdicţie
- subiectul de drept îşi încetează existenţa, moartea fiind fie fizic constatată, fie declarată
prin hotărâre judecătorească

#3. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice poate fi definită ca fiind

aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile
civile, prin încheierea, personal şi singur, a tuturor actelor juridice civile permise de lege 1. În acest

1
Ernest Lupan, op.cit., p.113
caz, subiectul de drept încheie actele juridice civile personal şi singur, gama acestora fiind limitată
doar de normele imperative ale legii.
Capacitatea de exerciţiu deplină se împlineşte la împlinirea vârstei de 18 ani, adică la
majorat. Ca o excepţie, femeia având minimum 15 ani poate dobândi capacitatea de exerciţiu
deplină prin căsătorie, explicaţia acestei excepţii constând în necesitatea asigurării egalităţii soţilor în
raporturile ce se nasc din căsătorie, în egală măsură patrimoniale şi nepatrimoniale.
În ceea ce priveşte conţinutul capacităţii de exerciţiu depline, aceasta cuprinde actele
juridice civile pe care persoana fizică majoră le poate încheia pentru a dobândi şi exercita, respectiv
pentru a–şi asuma şi executa drepturile şi obligaţiile civile, acte încheiate de subiectul de drept civil
personal şi singur. În principiu, persoana fizică având capacitatea de exerciţiu deplină poate încheia
orice act juridic civil, cu excepţia celor ce îi sunt interzise printr-o limitare expresă a capacităţii sale
de folosinţă.
Capacitatea de exerciţiu deplină încetează definitiv prin decesul persoanei fizice, iar în
cazul punerii sub interdicţie, încetarea poate fi definitivă sau doar temporară. În cazul în care
căsătoria care a determinat dobândirea capacităţii de exerciţiu depline de către femeia care nu a
împlinit 18 ani este anulată sau se constată nulitatea acesteia, este posibil ca aceasta să
redobândească o capacitate de exerciţiu restrânsă, dacă nulitatea sau anularea căsătoriei a
intervenit înainte ca femeia respectivă să fi împlinit vârsta majoratului. În varianta căsătoriei
putative, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat căsătoria, este
posibil să apară aceeaşi situaţie, deşi sub acest aspect, părerile sunt împărţite în doctrină 1.
Menţionăm că sub acest aspect considerăm că este absolut necesar, de lege ferenda,
să se recunoască femeii căsătorite capacitatea deplină de exerciţiu, indiferent de soarta pe care o
va avea căsătoria respectivă până în momentul în care aceasta împlineşte vârsta majoratului.
Aceasta deoarece limita dintre capacitatea de exerciţiu restrânsă şi capacitatea de exerciţiu deplină
este stabilită de prezumţia legată de o anumită evoluţie a discernământului persoanei fizice. Este
adevărat că femeii căsătorite i se recunoaşte capacitatea de exerciţiu deplină nu pentru că s-ar
considera că are o maturitate suficientă, ci pentru a i se asigura o egalitate în raporturile juridice de
familie, atât faţă de soţ cât şi faţă de terţi. Pe de altă parte, însă, este imposibil şi inexplicabil să i se
permită unui subiect de drept să încheie acte de dispoziţie personal şi singur, şi după ce a dobândit
o oarecare maturitate tocmai prin încheierea unor astfel de acte, să i se interzică o astfel de
operaţiune juridică, prohibiţie care, apreciem noi, că în prezent este impusă dintr-o înţelegere
greşită a unei prezumţii care nu mai poate opera în acest caz. În fond, indiferent care ar fi situaţia
căsătoriei, se pot naşte copii al căror reprezentant este, în mod normal, părintele, respectiv mama,
în cvasiunanimitatea cazurilor în care căsătoria este anulată. În acest caz, dacă nici mama nu va

1
A se vedea opiniile exprimate, argumentele şi analizele la care se face trimitere în lucrarea Drept civil. Persoana
fizică, op.cit., p.118
avea capacitate de exerciţiu deplină, neputând să încheie singură acte de dispoziţie, se va impune
instituirea tutelei sau curatelei pentru minor, deşi acesta se bucură de ocrotire părintească.
În cazul încălcării normelor legale privind capacitatea de exerciţiu, poate să atragă
anumite sancţiuni, nulitatea relativă fiind cea specifică unor astfel de situaţii datorită caracterului
său de protecţie.

CAIET DE SEMINAR 11

Problema 1

Capacitatea de exerciţiu este reglementată în mai multe acte normative, cele mai
importante fiind Decretul nr.31/1954 (art.5 alin.3, art.8, art.9, art.10 alin.final, art.11), Codul civil
(art.807, 950-952, etc), Codul familiei (art.4, art.105 alin 1 şi2, art.124, art.129, art.133 şi art.147),
iar dispoziţii singulare sunt regăsite în diferite norme cu caracter special.

Problema 2
 Subiectul de drept, din prima zi de viaţă şi până la împlinirea vârstei de 14 ani, este
lipsit de capacitate de exerciţiu, între 14 şi 18 ani are o capacitate de exerciţiu restrânsă, iar prin
împlinirea vârstei de 18 ani dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină, acestea fiind regulile de
bază şi momentele ce punctează evoluţia capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Următoarele
situaţii de excepţie pot să apară:
- la 14 ani se dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă; între 14 şi 18 ani
persoana este pusă sub interdicţie, astfel încât va fi lipsită de capacitate de exerciţiu; dacă ridicarea
interdicţiei are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, persoana redobândeşte capacitatea de
exerciţiu restrânsă, iar dacă ridicarea interdicţiei are loc după împlinirea vârstei de 18 ani, persoana
dobândeşte o capacitate de exerciţiu deplină
- majorul pus sub interdicţie redobândeşte întotdeauna capacitatea de exerciţiu
deplină, după ridicarea interdicţiei
- din momentul înplinirii vârstei de 16 ani, persoana fizică poate încheia acte ce i-au
fost interzise anterior acestui moment (testamentul)
- este posibil ca persoana fizică, deşi are capacitate de exerciţiu deplină, să nu poată
încheia anumite acte juridice datorită unor incapacităţi speciale de folosinţă
- femeia în vârstă de cel puţin 15 ani poate dobâdi capacitate de exerciţiu deplină
prin căsătorie
- dacă persoana a fost pusă sub interdicţie înainte de împlinirea vârstei de 14 ani
(potrivit art.142 alin.2 Cod fam. pot fi puşi sub interdicţie şi minorii) atunci aceasta nu va dobândi
capacitate de exerciţiu restrânsă sau deplină decât în măsura în care interdicţia va fi ridicată până la
împlinirea vârstei de 18 ani sau după împlinirea acesteia.

Problema 3

În perioada în care persoana fizică este lipsită de capacitate de exerciţiu, la

încheierea actelor juridice este reprezentată de ocrotitorul său legal – părinte, tutore sau curator
-, în timp ce după dobândirea capacităţii de exerciţiu restrânse, la încheierea actelor juridice,
persoana fizică este asistată de ocrotitorul său legal, fiind necesară, de asemenea, încuviinţarea
prealabilă şi pentru fiecare act în parte a acestuia din urmă, iar în cazul actelor de dispoziţie peste
această încuviinţare a ocrotitorului legal se suprapune şi încuviinţarea autorităţii tutelare.
Reprezentarea legală nu trebuie confundată cu reprezentarea convenţională 1. În
primul caz , suntem în faţa unei situaţii reglementate de lege, nerespectarea acesteia atrăgând

1
Pentru o expunere amplă, Maria Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1995
nulitatea actului. În cel de-al doilea caz, este vorba de o convenţie prin care o persoană cu
capacitate de exerciţiu împuterniceşte o altă persoană să o reprezinte la încheierea unui contract.
Exemplul 1: dacă B doreşte să-i doneze lui A – minor în vârstă de 10 ani – un imobil,
la încheierea actului de donaţie va fi prezent şi va semna pentru A părintele său, făcându-se această
menţiune în cuprinsul înscrisului.
Exemplul 2: dacă A, care locuieşte în Satu-Mare, deţine un imobil în Constanţa, îl
împuterniceşte pe B – ce-şi are domiciliul în Constanţa – să încheie acte privind imobilul respectiv în
numele şi pentru A (să închirieze şi să încaseze chiria).
Exemplul 1/B: în situaţia în care B doreşte să-i doneze lui A – minor în vârstă de 15
ani – un imobil, convenţia va fi semnată de A, precum şi de părintele său care îl asistă la încheierea
actului.

Problema 4

Actul încheiat de minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este anulabil datorită
incapacităţii acestuia, în acest caz minorul nefind obligat să invoce nici un prejudiciu. În schimb,
minorul între 14 şi 18 ani poate să invoce ca motiv de anulabilitate leziunea, în contractele
sinalagmatice, adică disproporţia vădită între contraprestaţii, datorată lipsei sale de experienţă la
încheierea contractului. De exemplu, dacă minorul îşi înstrăinează lanţul de aur pentru un compact
disc, nerealizând diferenţa mare de valoare între cele două contraprestaţii.

Problema 5

Potrivit art.10 alin. ultim din Decretul nr.31/1954, minorul cu capacitate restrânsă are
dreptul, fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, să facă depuneri la casele de
păstrare de stat şi să dispună de aceste depuneri potrivit cu prevederile regulamentelor acestor
case de păstrare.
Este discutabil dacă se mai poate susţine că norma se referă exclusiv la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni, î condiţiile în care, potrivit Legii nr.66/1996, aceasta a fost reorganizată
în societate bancară pe acţiuni, unicul acţionar fiind statul român. Aşa fiind, ar trebui să se
recunoacă, de lege lata, cel puţin posibilitatea încheierii unor astfel de contracte de depozit la
băncile cu capital integral de stat, dacă nu şi în cazul celor cu capital privat, pentru sume ce se
încadrează în suma garantată în caz de faliment al băncii. Trebuie avută în vedere în special situaţia
minorului care se întreţine singur şi căruia poate i se oferă contracte mai avantajoase de către alte
unităţi bancare decât de către CEC.

Problema 6

Cum persoana majoră poate dispune prin testament de întregul său patrimoniu,
minorul de 16 ani va putea dispune printr-un asemenea act de ½ parte din patrimoniul său,
diferenţa urmând a fi transmisă pe cale legală, în caz de deces.
În ceea ce priveşte recunoaşterea paternităţii, este vorba de cea a unui copil al cărui
tată este minorul între 14 şi 18 ani, copil care întotdeauna va avea situaţia celui din afara căsătoriei
deoarece bărbatul nu se poate căsători înainte de 18 ani. Deşi pentru recunoaşterea paternităţii
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are nevoie de încuvinţarea ocrotitorului său legal, în
măsura în care ulterior, dar înainte de împlinirea vârstei de 18 ani tatăl va înţelege să conteste
această recunoaştere, fiind vorba de o acţiune în justiţie, va avea nevoie de asistarea ocrotitorului
său legal, art.58 Cod fam. necuprinzând menţiunea expresă prevăzută de art.59 Cod fa., potrivit
căreia acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în
numele său de către mamă, chiar dacă este minoră. Deci, în acest caz de excepţie – şi care nu
poate fi extins prin interpretare – mama cu capacitate de exerciţiu restrânsă va putea porni acţiunea
în stabilirea paternităţii copilului ei, în reprezentarea acestuia.

Problema 7

Act de administrare a unui bun este, de exemplu, închirierea acestuia. Prin contractul
de antrepriză pentru repararea unui bun se înţelege acel contract prin care o persoană numită
antreprenor se obligă faţă de o altă persoană numită client să execute pe riscul său o lucrare
determinată în schimbul unei remuneraţii, fiind o varietate a locaţiunii de lucrări, reglementată
art.1470 pct. 3 Cod civil. Contractul reprezintă un act de dispoziţie dacă obiectul antreprizei îl
reprezintă construirea unei case sau un act de administrare, dacă este vorba de executarea unor
reparaţii la un imobil1.
Referitor la înstrăinarea bunurilor care au devenit nefolositoare pentru minor, actul
poate fi încheiat de minor cu încuviinţarea prelabilă a ocrotitorului legal, dacă valoarea acestora nu
depăşeşte valoarea de 250 lei(suma este desuetă, ori în condiţiile în care legiuitorul nu înţelege să o

1
Pentru o prezentare detaliată, Eugeniu Safta-Romano, Contracte civile 1, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p.146-147
modifice, practic, încheierea unui asemenea act nu se mai poate încuviinţa decât cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare – art.129 alin.4 Cod fam.).
Atenţie!
În măsura în care actul este încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă
fără încuviinţarea ocrotitorului legal, dar el nu este lezionar, îşi va produce efecte juridice, fiind
perfect valabil.

Problema 8

La încheierea căsătoriei trebuie avute în vedere anumite condiţii de fond şi de formă

a căror nerespectare poate determina nulitatea absolută: căsătoria a fost încheiată cu încălcarea
dispoziţiilor legale cu privire la vârsta matrimonială; de către o persoană care era deja căsătorită;
între persoane care sunt rude în grad prohibit; între cel care adoptă sau ascendenţii lui, pe de o
parte, şi cel adoptat ori descendanţii acestuia, pe de altă parte; căsătoria încheiată de alienatul sau
debilul mintal; lipseşte consimţământul viitorilor soţi ori acesta nu a fost exprimat cu respectarea
condiţiilor de formă necesare;căsătoria a fost încheiată de un funcţionar incompetent (cu excepţia
cazului în care acest a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă); căsătoria este
fictivă; căsătoria a fost încheiată de persoane de acelaşi sex. În cazul în care consimţământul unuia
dintre soţi este viciat, sancţiunea va fi nulitatea relativă. În toate aceste cazuri, dacă femeia a
dobândit capacitate de exerciţiu deplină prin căsătorie, ca urmare a constatării sau pronunţării
nulităţii căsătoriei, ea va pierde această capacitate de exerciţiu deplină, revenind la situaţia de a
avea capacitate de exerciţiu restrânsă, până la împlinirea vârstei majoratului sau până la încheierea
unei noi căsătorii.
În ceea ce priveşte căsătoria putativă (art.23 Cod fam.), deşi este o căsătorie nulă
sau anulabilă, se caracterizează prin buna credinţă a unuia sau a ambilor soţi în momentul încheierii
ei, bună credinţă ce echivalează cu necunoaşterea cauzei ce atrage nulitatea căsătoriei.
Considerăm , pentru motivele expuse deja, că această capacitate de exerciţiu deplină
dobândită de femeie pri căsătorie trebuie considerată un drept câştigat, în mod faptic neexistând
nici o deosebire între un astfel de caz şi cel al femeii căsătorite anterior dobândirii vârstei de 18 ani,
şi care divorţează sau rămâne văduvă înainte de împlinirea majoratului, variantă în care ea îşi va
păstra capacitatea de exerciţiu deplină dobândită.

Secţiunea 5 – Identificarea persoanei fizice

 Prin identificarea persoanei fizice se înţelege – din punct de vedere doctrinar –
individualizarea acesteia în raporturile juridice civile, cu ajutorul unor atribute ce caracterizează
omul ca subiect de drept civil, care îi sunt proprii în ansamblul relaţiilor sociale la care ia parte şi în
fiecare dintre asemenea relaţii în parte 1. Această operaţiune este impusă pentru a putea fi distinsă o
persoană de alta, cu menţiunea că omul nu se individualizează doar în raporturile de drept civil, ci în
toate raporturile juridice în care apare ca subiect de drept, interesul aparţinând atât individului cât şi
societăţii, care trebuie să fie în măsură să poată individualiza un subiect de drept într-un raport
juridic concret, la un moment dat.
Mijloacele de identificare a persoanei fizice corespund etapelor pe care aceasta le
trece de la naştere şi până la moarte, paleta atributelor de identificare fiind destul de largă deoarece
aceasta cuprinde elemente ce caracterizează situaţia individului sub anumite aspecte. Pe de altă
parte, aceste atribute sunt uneori reglementate sub forma unor drepturi subiective civile, în acest
context meritând a fi subliniat faptul că sub aspectul naturii lor juridice se poate afirma că atributele
de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale, fiind caracterizate de toate trăsăturile
acestei categorii de drepturi subiective. Acestea aparţin tuturor persoanelor fizice, fiind drepturi
generale şi având caracter de universalitate.
În ceea ce priveşte apărarea acestora, aceasta este asigurată în limitele stabilite de
art.54 alin.1 din Decretul nr.31, care stabileşte că persoana vătămată într-un drept subiectiv
nepatrimonial poate cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei ce aduce atingere acelui
drept. Obiectul unei asemenea acţiuni îl constituie, de regulă, înlăturarea atingerii aduse dreptului
subiectiv, ca atribut de identificare şi prin aceasta restabilirea lui, ce se realizează prin obligarea de
către instanţa judecătorească a faptuitorului la încetarea acţiunii care a adus atingere dreptului, ori
la îndeplinirea oricăror altor măsuri considerate necesare în vederea realizării aceluiaşi scop.

#1. Numele persoanei fizice

Numele reprezintă acel atribut de identificare al persoanei fizice ce se materializează

în dreptul fiecărei persoane de a fi distinsă, în masa mare a subiectelor de drept, prin cuvintele ce
au o asemenea semnificaţie potrivit dispoziţiilor legale.
Noţiunea este folosită atât în sens restrâns, echivalând în acest caz cu numele de
familie, cât şi în sens larg, variantă în care cuprinde atât numele de familie cât şi prenumele.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.123
 Dreptul la nume este reglementat de art.12 din Decretul nr.31/1954, art.27 şi 28 Cod
fam., art.18 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi de Decretul nr.975/1968 cu
privire la nume.
Conţinutul dreptului subiectiv la nume cuprinde prerogativele titularului de a purta,
de a folosi numele stabilit sau dobândit potrivit dispoziţiilor legale, de a solicita îndreptarea greşelilor
strecurate în actele care cuprind acest nume şi de a se opune folosirii lui de către alte persoane
(acest drept trebuie înţeles în contextul în care este vorba de o utilizare frauduloasă a numelui
respectiv, deoarece este posibil ca o terţă persoană să poarte acelaşi nume şi, în cazuri mai rare, să
corespundă întreaga combinaţie, respectiv atât numele cât şi prenumele; tocmai de aceea putem
spune că numele persoanei fizce este un element de identificare, dar nu este singurul, în astfel de
cazuri devenind evidentă necesitatea unor alte astfel de elemente).
Ca drept subiectiv civil nepatrimonial, dreptul la nume cunoaşte următoarele
caractere specifice drepturilor absolute:
Opozabilitate faţă de toate celelalte subiecte de drept, care nu sunt identificate în cadrul
raportului juridic civil, şi cărora le corespunde o obligaţie negativă generală de a nu face nimic ce ar
putea determina încălcarea dreptului titularului.
Inalienabilitatea – reflectă ideea că persoana fizică nu poate încheia acte juridice prin care să
înstrăineze dreptul său la nume; în măsura în care numele este transmis prin filiaţie, căsătorie sau
adopţie, această transmisiune se realizează prin efectul legii şi nu ca urmare a unei manifestări de
voinţă a titularului dreptului.
Imprescriptibilitatea exprimă, în principiu, ideea că dreptul nu poate fi pierdut prin neuz şi
nici dobândit prin folosinţă de lungă durată. Considerăm însă că în cazul drepturilor nepatrimoniale
aceste caractere ale drepturilor absolute cunosc o anumită specificitate deoarece ele sunt strâns
legate de persoana titularului dreptului, însoţindu-l pe acesta din momentul naşterii şi până în
momentul încetării existenţei (persoana fizică va avea întotdeauna un nume, chiar dacă nu tot
timpul acelaşi nume), astfel încât exercitarea dreptului este permanentă. În fond, rolul numelui este
de a individualiza un om într-un anumit grup, ori această individualizare are loc în permanenţă,
indiferent dacă subiectul care face individualizarea sau grupul de referinţă diferă de la un moment la
altul.
Personalitatea caracterizează dreptul la nume, reflectând această legătură dintre titular şi
drept, în sensul că dreptul nu poate fi exercitat prin reprezentare (cu excepţia cazului în care se
urmează procedura schimbării pe cale administrativă a numelui şi care priveşte şi pe un minor, dar
şi în acest caz reprezentarea priveşte mai mult exercitarea drepturilor procedurale care nu sunt
accesibile minorului datorită lipsei capacităţii de exerciţiu, şi nu a exercitării în sine a dreptului la
nume prin reprezentant).
 Universalitatea exprimă ideea că toţi oamenii au dreptul la nume, aspect ce se regăseşte şi
în art.7 pct.1 din Convenţia privind drepturile copilului.
Legalitatea reflectă reglementarea expresă prin lege a condiţiilor stabilirii şi dobândirii,
modificării ori schimbării numelui.
Unitatea conţine ideea potrivit căreia numele de familie şi prenumele individualizează
persoana fizică acţionând ca un întreg.

I. Numele de familie

A. Dobândirea numelui de familie

Dobândirea numelui de familie este reglementată de art.2 alin.1 şi 2 din Decretul

nr.975/1968, regula principală fiind aceea potrivit căreia numele de familie se stabileşte prin efectul
filiaţiei, excepţia reprezentând-o situaţia copilului născut din părinţi necunoscuţi, variantă
reglementată de art.2 alin.3.
*1. În cazul copilului din căsătorie (ai cărui părinţi, evident, sunt cunoscuţi) se
aplică regula potrivit căreia el va lua numele de familie comun al părinţilor (art.62 alin.1
Cod fam.).
În cazul în care părinţii nu au nume comun, numele copilului se va stabili prin acordul
părinţilor, declarându-se la serviciul de stare civilă în momentul declarării naşterii copilului. În
varianta în care părinţii nu se înţeleg, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî dacă
minorul va purta numele unuia dintre aceştia sau numele lor reunite.
*2. În cazul copilului din afara căsătoriei, regula este aceea că acesta va
dobândi numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi
stabilită (art.64 alin.1 Cod fam.).
În cazul în care filiaţia copilului a fost stabilită concomitent, se aplică - prin asimilare
– regulile din cazul copilului născut din căsătorie ai cărui părinţi nu au numele comun.
*3. În cazul copilului născut din părinţi necunoscuţi, stabilirea numelui se face pe
cale administrativă de către autoritatea tutelară a locului în care a fost găsit copilul, prin decizie.

B. Modificarea numelui de familie

Această modificare a numelui odată stabilit se poate produce ca urmare a schimbării

stării civile a persoanei fizice, în condiţiile stabilite de lege, dar nu orice schimbare a stării civile
determină o modificare a numelui. Trebuie menţionat faptul că în măsura în care schimbarea stării
civile afectează numele de familie purtat până în momentul respectiv, efectul este denumit
modificare a numelui de familie, pe când dacă o asemenea consecinţă intervine fără să existe o
legătură cu starea civilă a persoanei fizice, ea este denumită schimbare a numelui de familie, ce
poate avea loc numai pe cale administrativă.
Potrivit art.2 alin.1 din Decretul nr.975/1968, numele de familie se modifică drept
urmare a schimbării stării civile în condiţiile prevăzute de Codul familiei.
*1. Modificarea numelui de familie determinată de schimbări de filiaţie:
*1.1. Stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi produce efecte în
privinţa modificării numelui de familie deoarece şi starea lui civilă se va transforma, copilul putând
să fie născut din căsătorie sau din afara căsătoriei. În funcţie de categoria în care situaţia lui va fi
încadrată, numelui copilului îi va fi aplicabilă regula prevăzută de art.62 sau cea prevăzută de art.64
din Codul familiei.
*1.2. Stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte permite
instanţei, dacă i se solicită acest lucru, să încuviinţeze ca minorul să poarte numele părintelui faţă de
care filiaţia a fost stabilită ulterior.
*1.3. În cazul admiterii unei acţiuni în tăgada paternităţii copilului, situaţia acestuia
din urmă se va schimba, el devenind copil din afara căsătoriei. Regula este aceea că minorul va
purta numele avut de mama sa în momentul naşterii copilului. Se poate constata că dacă mama
copilului şi soţul ei aveau un nume comun, admiterea acţiunii nu va determina nici o modificare a
numelui acestuia, o astfel de modificare intervenind doar dacă soţii nu aveau nume comun.
*1.3.2. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgadă a parternităţii, se
stabileşte paternitatea faţă de un alt bărbat, devin aplicabile regulile numelui copilului din afara
căsătoriei a cărui paternitate faţă de al doilea părinte a fost stabilită ulterior.
*1.4. În cazul admiterii contestaţiei sau anulării recunoaşterii filiaţiei copilului, acesta
din urmă dobândeşte starea civilă avută anterior acestei recunoaşteri, aplicându-i-se regula specifică
speţei concrete.
*2. Modificarea numelui de familie determinată de adopţie.
Trebuie făcută menţiunea că în timp ce, potrivit reglemnentărilor Codului familiei,
regula o reprezenta adopţia cu efecte restrânse, iar excepţia era materializată în adopţia cu efecte
depline, în prezent, potrivit dispoziţiilor speciale în materie, adopţia este cu efecte depline, în acest
caz stabilindu-se practic relaţii de rudenie între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte, şi
adoptat şi descendenţii săi pe de altă parte, concomitent încetând legăturile de rudenie între
adoptat şi descendenţii săi pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte.
Adopţia este reglementată în prezent de OUG nr.25/1997.
*2.1. În cazul încuviinţării adopţiei, regula este aceea că minorul primeşte prin
adopţie numele celui care adoptă.
 Întotdeauna prin hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei va fi indicat
numele pe care adoptatul urmează să îl poarte.
*2.2. În cazul desfacerii adopţiei, instanţa se va pronunţa cu privire la numele pe
care cel adoptat îl va purta după acest moment, având alegerea între numele dobândit prin adopţie
şi cel avut anterior.
*2.3. În varianta nulităţii adopţiei, minorul va reveni la numele purtat anterior.
*3. Modificarea numelui de familie determinată de căsătorie.
*3.1. La încheierea căsătoriei, viitorii soţi trebuie să declare în faţa delegatului de
stare civilă ce nume vor purta în căsătorie, alegere ce se bazează pe acordul lor de voinţă (art.27
Cod fam.).
Următoarele variante pot fi alese: fie soţi vor păstra numele avute anterior căsătoriei
(caz în care nu intervine nici o modificare a acestuia în ceea ce-i priveşte pe soţi), fie vor purta un
nume comun (variantă în care cel puţin unul dintre soţi îşi va modifica numele, dar e posibil ca
numele ambilor soţi să suporte o asemenea modificare). Numele comun poate constitui numele avut
de unul (oricare) dintre soţi anterior căsătoriei sau poate fi format din numele lor reunite.
*3.2. În cazul divorţului, de regulă, soţul al cărui nume a suferit o modificare în urma
căsătoriei revine la numele avut anterior.
Este posibil ca părţile, prin acordul lor de voinţă, să determine ca şi pe viitor să
poarte acelaşi nume ca şi sub durata căsătoriei, caz în care divorţul nu determină modificări ale
numelui foştilor soţi.
Este, de asemenea, posibil ca instanţa să aprecieze oportună menţinerea numelui
dobândit de unul dintre soţi ca urmare a căsătoriei, chiar dacă soţul căruia i-a aparţinut numele
anterior căsătoriei se opune la această păstrare.
*3.3. În varianta în care căsătoria este declarată nulă sau este anulată, foştii soţi vor
purta numele avute anterior căsătorieim, în această situaţie, un acord de voinţă al părţilor care să
producă efecte contrare este lipsit de eficacitate. Nici instanţa nu poate dispune păstrarea numelui
dobândit prin căsătorie, însă trebuie menţionată o particularitate, şi anume aceea că în privinţa
numelui, nulitatea căsătoriei îşi va produce efecte numai pentru viitor.
*3.4. Încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi nu produce nici un fel de
modificare asupra numelui soţului supravieţuitor.

C. Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă

 Prin schimbarea numelui pe cale administrativă se înţelege înlocuirea numelui de
familie cu un altul, la cerere, prin decizie administrativă, condiţiile şi procedura fiind reglementate de
Decretul nr.975/1968.
Competenţa de a se pronunţa asupra unei asemenea cereri revine Direcţiei generale
de evidenţă informatizată a persoanei, din cadrul Ministerului de Interne, exlusiv.
O astfel de cerere poate fi formulată de orice cetăţean român sau apatrid, cu condiţia
de a avea capacitate de exerciţiu deplină, pentru minori, procedura fiind demarată de părinţi sau de
tutore cu aprobarea autorităţii tutelare. În măsura în care părinţii nu se înţeleg asupra acestui
aspect, va hotărî autoritatea tutelară oportunitatea formulării cererii. Schimbarea numelui de familie
al minorului poate fi solicitată concomitent cu o cerere similară formulată de părinţi, dar, în cazuri
temeinic justificate, minorul poate cere o asemenea schimbare separat.
În măsura în care soţii poartă un nume de familie comun, pentru schimbarea acestui
nume este necesar consimţământul autentificat al celuilalt soţ, cu menţiunea că pentru acesta din
urmă schimbarea numelui nu devine obligatorie.
La cererea motivată care se depune la consiliul local de domiciliu al solicitantului se
anexează următoarele acte: copii certificate ori legalizate ale certificatelor de stare civilă,
consimţământul celuilalt soţ, dat în formă autentică sau copia deciziei autorităţii tutelare, când
cererea este formulată de tutore, precum şi orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare
pentru motivarea cererii sale. Această cerere se publică prin grija şi pe cheltuiala solicitantului în
Monitorul Oficial al României, partea a III-a, cu excepţia cazului în care schimbarea este solicitată cu
motivarea că numele prezent este format din expresii indecente, ridicole sau este transformat prin
traducere sau în alt mod. În 30 de zile de la publicare, orice persoană interesată poate formula o
opoziţie la aceasta, opoziţia motivată depunându-se la primăria unde a fost înregistrată cererea.
Potrivit art.11 din legea specială, cererea de schimbare a numelui, împreună cu toate
actele enumerate în mod expres de lege şi – în măsura în care s-au făcut – opoziţiile terţilor, se
trimit de consiliul local, spre rezolvare Direcţiei generale de evidenţă informarizată a persoanei, prin
formaţiunile de evidenţă informatizată a persoanei de la locul de domiciliu.
În măsura în care în urma verificărilor intreprinse se constată că sunt îndeplinite toate
condiţiile prevăzute de lege şi că cererea este întemeiată, Direcţia generală de evidenţă
informatizată a persoanei va da o decizie motivată de admitere sau de respingere a cererii, în
termen de 60 de zile de la primirea dosarului (art.12 din Decretul nr.975/1968).
Dacă cererea a fost admisă, decizia va fi transmisă primăriei la care a fost
înregistrată, iar aceasta îl va informa pe solicitant, invitându-l să achite taxa de timbru legală.
Imediat după ce solicitantul va face dovada acestei plăţi, primăria va lua măsuri în sensul notării pe
marginea registrului de naşteri a numărului şi datei deciziei de admitere şi va elibera o copie a
acesteia (menţiunea se va face, dacă este cazul, şi în registrul de căsătorii). Sancţiunea neachitării
taxelor legale este cea a restituirii copiei deciziei organului emiţător, aceasta, nemaiproducând
efecte. Este scutită de plata taxei de timbru cererea prin care se solicită schimbarea numelui de
familie pentru motive de indecenţă sau ridicol, cu menţiunea că scutirea trebuie cuprinsă în decizia
de schimbare a numelui.
Efectul schimbării numelui se produce de la data efectuării înscrierii în registrul de
naşteri, prin menţiune, dată de la care solicitantul va purta noul nume, indicat expres în decizie,
practic dovada schimbării numelui făcându-se cu decizia de admitere, eliberată de Direcţia generală
de evidenţă informatizată a persoanei, sau cu certificatul eliberat în baza acesteia (art.16 din
decret).
În cazul în care cererea nu a fost aprobată, decizia de respingere se comunică
solicitantului de către Direcţia generală de evidenţă informatizată a persoanei, soluţia putând fi
contestată în termen de 30 de zile, competenţa de soluţionare revenind Ministerului de Interne.
Potrivit art.1 şi 2 din Legea nr.29/1990 (Legea contenciosului administrativ), atât decizia de
respingere cât şi cea de admitere a cererii de schimbare a numelui pe cale administrativă, cât şi
orice soluţie pronunţată de Ministerul de Interne într-o eventuală contestaţie, pot fi atacate la curţile
de apel – secţiile de contencios administrativ de la domiciliul solicitantului.
Dacă în susţinerea cererii au intervenit motive noi, cel căruia i s-a respins cererea de
schimbare a numelui de familie va putea formula o nouă cerere, potrivit prevederilor art.18 din
legea specială. În varianta în care cererea a fost respinsă ca urmare a admiterii unei opoziţii, o nouă
cerere va putea fi formulată numai după încetarea temeiurilor care au determinat admiterea
opoziţiei, dacă se solicită acelaşi nume.

D. Retranscrierea numelui de familie

Conform reglementărilor cuprinse de art.19 alin.1 din Decretul nr.975/1968, persoana

al cărei nume de familie a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea
maternă ori cu ortografia altei limbi, poate solicita înscrierea prin menţiune pe aceste acte a numelui
de familie retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe titulari, cât şi la cele
privind pe părinţii săi. Cererea se adresează primăriei în păstrarea căreia se află registrele de stare
civilă şi se soluţionează de către primar.
În baza aprobării acordate, se efectuează menţiunea pe marginea actelor de stare
civilă, efectele aprobării extinzându-se şi asupra copiilor minori precum şi a celuilalt soţ, în măsura în
care soţii au nume de familie comun. În aceste cazuri, este necesar ca soţul să îşi dea
consimţământul, iar în cazul în care soţii nu se înţeleg în ceea ce priveşte extinderea efectelor
asupra copiilor minori, competenţa de decizie aparţine autorităţii tutelare.
Înscrierile privind retranscrierea numelui de familie se comunică şi organului local al
poliţiei în rază căruia domiciliază persoana în cauză, iar orice persoană interesată poate depune o
contestaţie la judecătoria locului său de domiciliu, în termen de un an de la admiterea cererii.
Dacă cererea a fost respinsă, solicitantul poate formula o plângere la judecătoria
locului său de domiciliu.

II. Prenumele

Prenumele este o parte componentă a numelui – în înţelesul său larg – şi se

concretizează într-un cuvânt sau într-un grup de cuvinte ce permite individualizarea persoanei fizice
în familie, iar alăturat numelui de familie permite individualizarea acesteia în societate.
Persoana fizică deţine asupra prenumelui un drept subiectiv nepatrimonial, care
prezintă acelaşi conţinut şi caractere ca şi cele întâlnite în cazul numelui de familie.
Prenumele nu se transmite prin filiaţie, ci se stabileşte la data înregistrării naşterii pe
baza declaraţiei făcute de cel care declară naşterea. Cel care declară naşterea are libertatea deplină
în alegerea numelui, în principiu, legea nelimitând în funcţie de vreun criteriu această libertate.
Totuşi, potrivit art.18 alin.2 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, ofiţerul de
stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole
părinţii putând opta pentru un nume corespunzător.
În măsura în care există neconcordanţă între prenumele copilului trecut în certificatul
medical constatator al naşterii şi declaraţia verbală a declarantului, întocmirea actului de naştere se
face pe baza declaraţiei scrise şi semnate de ambii părinţi, din care să rezulte prenumele copilului,
iar în caz de neînţelegere între părinţi, va decide autoritatea administraţiei publice locale de la locul
înregistrării naşterii, prin dispoziţie scrisă.
În cazul copilului găsit, prenumele se stabileşte - alături de numele de familie - prin
decizie scrisă elaborată de autoritatea tutelară.
Prenumele persoanei fizice nu este supus modificării în urma schimbării stării civile,
fiind susceptibil însă de schimbare pe cale administrativă, potrivit procedurii prevăzute de Decretul
nr.975/1968. Prenumelui îi sunt aplicabile şi regulile referitoare la retranscrierea numelui.

III. Pseudonimul

Pseudonimul este compus dintr-un cuvânt ori un grup de cuvinte şi constituie numele
pe care cineva şi-l atribuie şi îl întrebuinţează pentru a-şi pune la adăpost adevărata identitate faţă
de publicul căruia i se adresează. Folosirea unui pseudonim este permisă cu condiţia să nu implice o
fraudă sau să nu se urmărească prin aceasta un scop ilicit.
Pseudonimul constituie obiectul unui drept subiectiv nepatrimonial - fiind ocrotit de
lege -, o reglementare a acestuia putând fi regăsită în cuprinsul art.54 din Decretul nr.31/1954 şi în
art.4, art.10 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Întrebarea tipică ce poate să apară în legătură cu purtarea unui pseudonim este
aceea privind valabilitatea unui act juridic civil semnat de una dintre părţi sau de ambele părţi
utilizându-se acest cuvânt sau grup de cuvinte în locul numelui – în sens larg – înscris în actele de
stare civilă. Răspunsul poate fi afirmativ numai în măsura în care identitatea persoanei fizice
semnatare este neîndoielnică, iar consimţământul a fost dat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Practic, în acest caz folosirea pseudonimului nu ar afecta valabilitatea actului ci puterea probantă a
înscrisului.
Utilizarea pseudonimului este întâlnită mai ales în mediile artistice, uneori constituind
chiar o condiţie de participare la un concurs de creaţie, în aceste cazuri, de regulă, identitatea
participanţilor fiind cunoscută doar după jurizarea lucrărilor.
Alegerea pseudonimului este liberă, iar folosirea acestuia nu presupune nici o
procedură specială, simpla lui utilizare fiind suficientă. Considerăm că specific pseudonimului îi este
o mult mai accentuată exercitare de către titularul său a dreptului de a se opune folosirii acestuia de
către o altă persoană decât în cazul numelui deoarece, dacă în situaţia numelui combinaţiile care
sunt întâlnite sunt inferioare ca număr indivizilor care alcătuiesc populaţia României, fiind posibilă
suprapunerea unor nume care pot să aparţină mai multor persoane, această coincidenţă nu poate
să apară în cazul pseudonimului, tocmai datorită modalităţilor de alegere a acestuia.

IV. Porecla

Porecla este o denumire expresivă atribuită subiectului de drept de către alte

persoane şi determinată în special de unele particularităţi – fizice, de comportament sau de caracter
– ale acesteia. Porecla foloseşte, la fel ca şi pseudonimul, la identificarea persoanei, ea
neconstituind însă obiect al unui drept subiectiv, astfel încât nu este ocrotită de lege şi nu are
valoare juridică.

CAIET DE SEMINAR 12

Problema 1
 Exemple concrete privind stabilirea şi modificarea numelui:
Părinţii – căsătoriţi – poartă numele comun Ionescu; copilul va purta numele de
Ionescu.
Părinţii – căsătoriţi – poartă numele comun rezultat din numele purtate de ei anterior
căsătoriei Ionescu-Pop; copilul va purta numele Ionescu-Pop.
Părinţii – căsătoriţi – poartă fiecare numele avute anterior căsătoriei, mama -
Ionescu, iar tatăl Pop. Copilul va purta unul dintre următoarele nume: Ionescu sau Pop sau Ionescu-
Pop sau Pop-Ionescu, potrivit acordului intervenit între părinţi, iar în caz de divergenţă, potrivit
deciziei autorităţii tutelare.

În cazul copilului din afara căsătoriei, de regulă, acesta va purta numele mamei,
deoarece în marea majoritate a cazurilor filiaţia se stabileşte mai întâi faţă de mamă. ATENŢIE !
Regula rămâne totuşi aceea potrivit căreia numele copilului va fi cel al părintelui faţă de care s-a
stabilit mai întâi filiaţia şi este posibil ca această să fie stabilită faţă de tată, caz în care numele
copilului va fi numele tatălui, astfel încât nu trebuie confundată varianta întâlnită cel mai des cu
regula însăşi.
Dacă fliaţia se stabileşte concomitent faţă de ambii părinţi – de exemplu, aceştia
trăiesc în concubinaj, iar tatăl declară naşterea copilului la starea civilă – se aplică regula din cazul
părinţilor căsătoriţi care nu au nume comun.
Referitor la copilul născut din părinţi necunoscuţi, potrivit dispoziţiilor legale
existente, este obnligatorie stabilirea numelui şi prenumelui prin decizie administrativă, chiar dacă
se doreşte o adopţie imediată. Au fost formulate propuneri de lege ferenda potrivit cărora în astfel
de cazuri, copilul să poat5ă fi adoptat într-o procedură urgentă, urmând să poarte numele părinţilor
adoptatori1. Ideea pare, la prima vedere, atrăgătoare deoarece întotdeauna se urmăreşte reducerea
informaţiilor ce ar putea produce ulterior o traumă copilului, dar nu trebuie uitat că uneori adopţiile
sunt anulate sau chiar, dacă interesul copilului o cere, instanţa poate dispune desfacerea adopţiei,
ori în aceste cazuri copilul trebuie să reia numele avut anterior adopţiei, ceea ce nu s-ar putea în
varianta avansată.

Problema 2

Copilul născut din părinţi necunoscuţi poartă numele de Ioan Ardelean potrivit actului
administrativ emis. Ulterior, el este recunoscut de un părinte sau se stabileşte filiaţia faţă de un
1
Pentru o expunere detaliată, Ernest Lupan, op.cit., p.136
părinte, pe cale judecătorească. Efectul este acela că starea lui civilă se va schimba, el devenind un
copil născut din afara căsătoriei, sens în care i se va aplica regula purtării numelui părintelui faţă de
care a fost stabilită mai întâi filiaţia. Dacă filiaţia va fi stabilită faţă de ambii părinţi, sau va fi stabilită
pe cale judecătorească faţă de aceştia, modificarea numelui se va produce potrivit regulilor stabilirii
numelui copilului născut din căsătorie sau din afara căsătoriei, după caz.
ATENŢIE ! Modificarea stării civile nu determină modificarea prenumelui, ci doar a
numelui.

Copilul născut din afara căsătoriei, poartă numele mamei, deoarece faţă de aceasta
s-a stabilit filiaţia, acela de Ionescu, iar ulterior se stabileşte filiaţia şi faţă de tatăl, care se numeşte
Pop. Potrivit art.64 alin.2 Cod fam., în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt
părinte instanţa judecătorescă va putea da încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din
urmă. Deci: este nevoie de o cerere în acest sens şi rămâne la latitudinea instanţei dacă o admite
sau nu, în funcţie de temeinicia acesteia. Dacă cererea este admisă, numele copilului, de Ionescu,
se va modifica în Pop, în prezent neexistând posibilitatea ca în acest caz copilul să poarte numele
reunite ale părinţilor săi – variantă care există dacă minorul a fost recunoscut în acelaşi timp de
ambii părinţi.

În cazul în care părinţii sunt căsătoriţi, copilul se naşte în timpul căsătoriei, iar tatăl
formulează o acţiune în tăgada paternităţii, ce este admisă, starea civilă a copilului devine aceea de
copil din afara căsătoriei. În acest caz, copilul va purta numele părintelui său din momentul naşterii,
astfel încât, dacă mama sa poartă un nume comun cu cel al soţului ei, modificarea intervenită în
starea civilă a copilului nu va determina nici o modificare a numelui. În schimb, dacă soţii şi-au
păstrat numele avut anterior căsătoriei, pot să apară două situaţii: dacă minorului i s-a stabilit
numele mamei, modificarea intervenită în starea civilă nu va determina modificarea numelui; în
schimb, dacă minorului i s-a stabilit numele tatălui, va interveni o modificare, el purtând în viitor
numele mamei.
Dacă ulterior se stabileşte filiaţia faţă de tatăl adevărat, sunt aplicabile regulile
modificării numelui copilului din afara căsătriei a cărui filiaţie a fost ulterior stabilită în raport cu al
doilea părinte, instanţa judecătorescă putând încuviinţa copilului să poarte numele tatălui faţă de
care i s-a stabilit filiaţia.
Problema 3

Potrivit art.48 Cod fam., recunoaşterea făcută de mamă, privind filiaţia unui copil, se
poate face prin declaraţie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament
(alin.2), iar potrivit art.49, recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice
persoană interesată. La fel, şi în cazul în care tatăl este cel care recunoaşte filiaţia, potrivit art.58
Cod fam., recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană
interesată.
În măsura în care o astfel de recunoaştere de filiaţie va fi anulată sau se va dmite o
acţiune în contestaţie, starea civilă a copilului se va modifica, atrăgând sau nu, după caz, şi o
modificare a numelui stabilit.
Procedura stabilirii filiaţiei faţă de oricare dintre părinţi va fi cercetată la materia
Dreptul familiei, pe moment fiind suficient să arătăm că este posibil ca din diferite motive, o
persoană fizică să recunoască relaţia de rudenie faţă de un copil, relaţie ce nu există în realitate,
aceasta fiind motivaţia pentru care o asemenea recunoaştere poate fi contestată. Prin persoana
interesată, de exemplu, se poate înţelege un alt copil, care are interesul să îl înlăture de la
moştenire pe aşa-zisul frate, deşi deţine date certe că acest copil recunoscut de părintele său nu
este în relaţii de rudenie cu acesta.

Problema 4

Întotdeauna hotărârea prin care se încuviinţează adopţia va cuprinde în dispozitiv

numele pe care îl va purta adoptatul.
Desfacerea adopţiei poate să intervină doar dacă se constată că menţinerea adopţiei
în continuare ar dăuna intereselor minorului, de exemplu, datorită relelor tratamente ce îi sunt
aplicate. Întotdeauna desfacerea adopţiei are în vedere exclusiv interesele adoptatului (ca şi
încuviinţarea adopţiei, de altfel). Deoarece norma specială prevede că în cazul desfacerii adopţiei
instanţa se va pronunţa cu privire la numele celui adoptat,se deduce că instanţa are alegerea între a
dispune păstrarea numelui dobândit prin adopţie sau reluarea celui avut anterior adopţiei neexistând
posibilitatea purtării celor două nume reunite.
În cazul constatării nulităţii adopţiei (pentru nerespectarea unor condiţii de fond sau
de formă, cerute ad validitatem) adoptatul va reveni la numele avut anterior.
Problema 5

La căsătorie, soţul poartă numele Ionescu, soţia numele Pop, aceştia prin acordul lor
de voinţă vor stabili numele ce îl vor purta după căsătorie, variantele fiind următoarele: Ionescu sau
Pop sau Ionescu-Pop sau Pop-Ionescu (în toate aceste variante ei având un nume comun) ori şi pe
viitor fiecare va purta numele avut anterior căsătoriei.
ATENŢIE ! Nu este posibil ca unul să se numească Ionescu-Pop, iar celălat Pop-
Ionescu, după cum nu este posibil ca soţia să poarte numele Pop-Ionescu, iar soţul să rămână la
numele Ionescu pur şi simplu.
 La divorţ, potrivit art.40 alin.1 şi 2 Cod fam., soţii se pot învoi ca cel care a purtat în
timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei,
în acest caz instanţa judecătorescă, luând act de această convenţie prin hotărârea de divorţ.
Efectele acordului de voinţă sunt irevocabile, soţul care şi-a dat acordul neputând reveni asupra
acestuia, nici chiar în cazul în care ex-soţul se recăsătoreşte, iar numele comun al noilor soţi va fi
numele acestuia, păstrat în urma desfacerii celei dintâi căsătorii.
Pentru motive temeinice, la desfacerea căsătoriei, instanţa poate să încuviinţeze
acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi, potrivit art.40 alin.2 teza II Cod fam., iar practica a
stabilit că această încuviinţare poate fi acordată chiar împotriva voinţei celuilalt soţ. Este vorba, în
principal, de persoane care desfăşoară anumite activităţi de cercetare ştiinţifică, de personalităţi ale
lumii artistice sau, altfel spus, de persoane care sunt cunoscute în societate, iar modificarea numelui
le-ar putea cauza anumite prejudicii. În ultimii ani, practica a statuat că este suficient şi motivul
invocat de reclamantă, în sensul că doreşte să aibă un nume comun cu cel al copiilor care i-au fost
încredinţaţi spre creştere şi educare, pentru a nu le produce acestora o traumă (divorţul părinţilor
nu afectează în nici un mod numele copiilor, stabilite la naştere, potrivit regulilor deja analizate).

Problema 6

Deşi problema numelui pe care îl va purta soţul supravieţuitor în cazul încetării

căsătoriei prin moartea celuilat soţ a suscitat anumite discuţii în doctrină 1, considerăm că singurul
aspect practic ce se impune a fi evidenţiat la acest nivel de studiu este următorul: în cazul în care
soţul supravieţuitor – care îşi păstrează numele dobândit prin căsătorie – se recăsătoreşte, iar
ulterior divorţează, el va reveni la numele avut anterior căsătoriei, respectiv la numele soţului
decedat. Întotdeauna în caz de divorţ, se revine la numele avut anterior căsătoriei ce se desface
prin divorţul respectiv, şi NU la eventuale nume anterioare purtate de persoana respectivă de-a
lungul vieţii.

Problema 7

În cazul schimbării numelui pe cale administrativă, este discutabilă soluţia potrivit

căreia o astfel de schimbare nu implică schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ, în ciuda
faptului că acordul său este necesar pentru admisibilitatea cererii. Considerăm că în momentul în
care soţii, prin acordul lor de voinţă, au stabilit că vor purta un nume comun sub durata căsătoriei,
această caracteristică a numelui lor ar trebui să rămână o constantă pe durata căsătoriei respective,
1
Pentru amănunte, Ernest Lupan, op.cit., p.146-148
astfel încât să implice schimbarea numelui ambilor soţi. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu poate să
existe o diferenţiere de regim juridic, ori soţul care la căsătorie şi-a modificat numele preluându-l pe
cel al celuilalt soţ, nu are această libertate de a schimba acest element comun sub durata căsătoriei,
revenind, dacă se răzgândeşte, la numele purtat anterior. Practic, prin regula prevăzută de legea
specială, se poate ajunge la situaţia ca soţii care au optat pentru un nume comun să poarte la un
moment dat nume diferite, ca urmare a schimbării pe cale administrativă a numelui de către unul
dintre soţi. Nu este, în acest caz, imposibil să ne gândim că soţii vor putea cere ambii schimbarea
administrativă a numelui, dar în nume diferite.

Problema 8

O aplicare practică a poreclei se regăseşte în cazul citării în proces a unei părţi ce

locuieşte într-o localitate rurală, în interiorul comunităţii fiind mai multe persoane cu acelaşi nume
(fiind identice atât numele cât şi prenumele). În astfel de situaţii, de cele mai multe ori, este mult
mai uşoară identificarea prin poreclă decât prin adresă, cu atât mai mult cu cât porecla face cel mai
des trimitere la originea, respectiv la familia subiectului de drept ce trebuie identificat (Gheorghe al
Todichii, Ioan a Petrii). Situaţia este similară în unele cazuri şi atunci când se pune problema
identificării persoanei pentru întocmirea cazierului judiciar, cu menţiunea că într-o asemenea situaţie
pot fi întâlnite deja porecle care în interiorul lumii interlope funcţionează ca nişte nume reale. Este
vorba de persoane care desfăşoară constant activităţi infracţionale, fiind cunoscuţi uneori, de
reprezentanţii presei, de exemplu, mai repede prin raportare la poreclă decât la nume.

#2. Domiciliul persoanei fizice

Domiciliul, privit ca un atribut de identificare a persoanei fizice şi, concomitent, ca un

drept subiectiv nepatrimonial, este reglementat de art.13-15 din Decretul nr.31/1954, art.100, 102,
122 şi 147 Cod fam., art.1, 10, 24-36 din Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de
identitate.
Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954, domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea
îşi are locuinţa statornică sau principală.
Ca drept subiectiv nepatrimonial, domiciliul prezintă atât caracterele juridice generale
ale unui asemenea drept (opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate,
personalitate, universalitate), cât şi unele trăsături specifice:
Obligativitatea este reflectată de ideea că deţinerea unui domiciliu nu reprezintă
numai un drept ci şi o obligaţie. Acest caracter este aplicabil şi în cazul nomazilor şi vagabonzilor, în
aceste situaţii – în lipsa unei locuinţe statornice – determinarea domiciliului persoanei fizice făcându-
se în funcţie de domiciliul de origine, adică al părinţilor.
Unicitatea exprimă ideea că fiecare persoană fizică poate să aibă un singur domiciliu
(art.24 alin.2 din Legea nr.105/1996). În măsura în care o persoană are două sau mai multe
locuinţe, doar una dintre ele va reprezenta domiciliul, şi anume aceea principală.
Stabilitatea este trăsătura ce delimitează domiciliul de reşedinţă, fiind caracteristică
domiciliului persoanelor fizice majore şi domiciliului legal, nu şi celui convenţional.
Ca drept subiectiv civil, dreptul la domiciliu este ocrotit potrivit legii. Astfel, potrivit
art.27 din Constituţie, domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne
în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia , excepţiile fiind prevăzute expres şi
limitativ.
Privit din perspectiva atributelor de identificare, domiciliul are importanţă practică sub
aspectul individualizării persoanei fizice în spaţiu, în cadrul tuturor raporturilor juridice la care
aceasta ia parte. Astfel, cu titlu exemplificativ, merită subliniat faptul că în ceea ce priveşte stabilirea
competenţei instanţelor, domiciliul părţilor are relevanţă, determinând alegerea instanţei sub aspect
teritorial, pe orizontală, iar în materie succesorală, locul deschiderii succesiunii este cel a ultimului
domiciliu al defunctului.
Dovada domiciliului se face cu cartea de identitate, aceasta reprezentând tocmai
documentul care se eliberează cetăţenilor români cu domiciliul în România în scopul de a permite
această dovadă.
Pe de altă parte, domiciliul fiind o situaţie de fapt, poate fi dovedit prin orice mijloc
de probă.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare şi modurilor de stabilire, domiciliul este de
trei feluri:
Domiciliul de drept comun – are valoarea unei locuinţe statornice sau principale,
care se găseşte la adresa stabilită de persoana fizică majoră în mod liber, născându-se prezumţia că
subiectul de drept poate fi găsit oricând la această adresă. Domiciliul de drept comun este definit de
două elemente esenţiale, şi anume manifestarea de voinţă a persoanei fizice privind stabilirea
locuinţei statornice sau principale şi existenţa reală a unei adrese în localitatea în care subiectul de
drept îşi are locuinţa statornică.
Stabilirea domiciliului de drept comun de către orice persoană fizică majoră, în mod
liber şi în orice localitate este garantată de Constituţie, sub condiţia ca aceasta să deţină locuinţa
statornică la adresa indicată şi se face prin înscrierea în cartea de identitate, în baza declaraţiei
scrise şi semnate în faţa persoanei autorizate din cadrul formaţiunii de evidenţă informatizată a
persoanei. Evident, în măsura în care, de-a lungul timpului, persoana fizică îşi schimbă locuinţa
statornică, în mod corespunzător i se va schimba şi domiciliul, existând obligaţia ca în termen de 15
zile de la data mutării să se solicite de la formaţiunea de evidenţă informatizată a persoanei o nouă
carte de identitate, ce să poarte înscrisă menţiunea noului domiciliu.
Domiciliul legal reprezintă acea locuinţă statornică sau principală care este stabilită
de lege, în mod obligatoriu, pentru anumite categorii de persoane fizice. El este stabilit de lege, are
semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor categorii de persoane fizice şi, de regulă, coincide cu
domiciliul de drept comun al persoanei care exercită ocrotirea.
1. Copilul minor are domiciliul la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el
locuieşte statornic, potrivit art.14 din Decretul nr.31/1954.
2. Interzisul judecătoresc are domiciliul la reprezentantul său legal – de regulă, la
tutore -.
3. Persoana dispărută are domiciliul la curator, în situaţia în care a fost instituită o
curatelă asupra bunurilor acestuia.
4. Succesorii pot avea domiciliul la custode sau la curator, în măsura în care a fost
numit un custode sau un curator care să supravegheze bunurile succesorale şi să asigure
administrarea acestora până la efectuarea partajului.
5. Minorii ai căror părinţi nu sunt cunoscuţi, precum şi cei aflaţi în situaţii speciale, au
domiciliul la adresa instituţiei de protecţie socială unde au fost plasaţi.
Referitor la schimbarea domiciliului legal, acesta, de regulă, se schimbă odată cu
schimbarea domiciliului de drept comun al celui ce exercită ocrotirea. O astfel de schimbare mai
poate interveni, evident, dacă se schibă persoana celui care exercită ocrotirea.
Domiciliul legal se dovedeşte de către cel care exercită ocrotirea, operaţiunea
implicând atât probarea domiciliului propriu al acestuia, cât şi a legăturii ce a fost stabilită între
ocrotitor şi cel ocrotit. Minorul care a împlinit 14 ani face dovada domiciliului cu cartea de identitate.
În ceea ce priveşte încetarea acestui domiciliu, aceasta se produce în momentul în
care cel ocrotit dobândeşte capacitate de exerciţiu, nemaiavând nevoie de această protecţie. Astfel,
domiciliul legal al minorului încetează la împlinirea vârstei majoratului, respectiv din momentul în
care minora de cel puţin 15 ani se căsătoreşte. Referitor la interzisul judecătoresc, domiciliul legal
încetează prin ridicarea interdicţiei, cu condiţia ca la această dată subiectul de drept să dobândească
o capacitate de exerciţiu deplină.
Domiciliul convenţional reprezintă o locuinţă, o adresă stabilită prin acordul de
voinţă al părţilor unui act juridic civil în vederea executării sale, sau pentru soluţionarea eventualului
litigiu şi comunicarea actelor de procedură. Prin voinţa părţilor actului juridic se urmăreşte
producerea anumitor efecte juridice în raport cu domiciliul convenţional.
Alegerea domiciliului convenţional poate fi făcută fie în momentul încheierii
contractului, fie ulterior, printr-un act separat, şi poate să vizeze interesul creditorului, interesul
debitorului sau al ambelor părţi.
 Persoana fizică poate să aibă în acelaşi timp atât un domiciliu de drept comun, cât şi
unul convenţional.

II. Reşedinţa persoanei fizice

Conform prevederilor art.26 din Legea nr.105/196, reşedinţa este locuinţa la care
persoanele fizice locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu, putându-se spune astfel că
reşedinţa persoanei fizice este locuinţa sa temporară şi secundară.
Ca drept subiectiv nepatrimonial, reşedinţa se caracterizează prin trăsăturile specifice
acestor drepturi, lipsindu-i – evident – acela caractere care asigură specificitatea domiciliului –
stabilitatea, unicitatea, obligativitatea -, ea fiind vremelnică şi facultativă.
Atât stabilirea cât şi schimbarea reşedinţei sunt guvernate de principiul libertăţii
depline, persoana fizică putându-şi alege reşedinţa potrivit intereselor sale şi putând să o schimbe
potrivit aceloraşi interese. În măsura în care o persoană stă mai mult de 45 de zile la altă adresă
decât cea de domiciliu, este obligată să se prezinte la formaţiunea de evidenţă informatizată a
persoanei pentru înscrierea în documentele de evidenţă a menţiunii de stabilire a reşedinţei.
Menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordă pe perioada solicitată, dar nu mai mult de un an,
existând posibilitatea înnoirii acesteia.
Dovada reşedinţei se face, în principiu, cu cartea de identitate, dar fiind vorba de o
stare de fapt, aceasta se poate dovedi prin orice mijloc de probă.

CAIET DE SEMINAR 13

Problema 1

O persoană poate să aibă concomitent un domiciliu de drept comun, un domiciliu

convenţional, şi una sau mai multe reşedinţe.
Pe de altă parte, de-a lungul timpului, persoana poate avea mai multe domicilii, dar
nu concomitent, ci succesiv.

Problema 2

Referitor la domiciliul legal al copilului minor, trebuie menţionat faptul că în măsura în

care acesta ar fi încredinţat unei terţe persoane în vederea creşterii şi educării, de către instanţa
judecătorescă, domiciliul său va fi tot la părinţii săi.
 În măsura în care părinţii copilului nu locuiesc împreună, în temeiul art.100 Cod fam.,
instanţa judecătorescă va decide părintele cu care copilul va locui. Sub durata divorţului, în temeiul
art.6132 Cod pr.civ., instanţa va putea lua prin ordonanţă preşedinţială măsuri vremelnice cu privire
la încredinţarea copiilor minori, iar odată cu pronunţarea divorţului, în temeiul art.42 alin.1 Cod
fam., instanţa va hotărî şi căruia dintre părinţi îi vor fi încredinţaţi copiii minori. Această hotărâre
prezintă o trăsătură specifică deoarece este una dintere puţinele situaţii în care, deşi instanţa s-a
pronunţat prin hotărâre, dezlegând fondul pricinii, o nouă acţiune este admisibilă, în temeiul art.44
Cod fam., respectiv dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere de instanţă atunci când s-a
luat măsura încredinţării copilului.
Domiciliul copilului minor are o foarte mare importanţă, mai ales când el nu locuieşte
cu ambii părinţi şi prin prisma art.1000 alin.2 Cod civil, potrivit căruia, tatăl şi mama sunt
responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii. Această problemă a
răspunderii civile delictuale pentru altul va fi studiată la Teoria generală a obligaţiilor.

Problema 3

Dreptul nepatrimonial la domiciliu încetează prin dispariţia persoanei fizice, indiferent

că este vorba de domiciliul de drept comun sau domicliul legal.
În ceea ce priveşte domiciliul convenţional, acesta fiind stipulat printr-o convenţie
accesorie, existenţa ei depinde de existenţa actului juridic civil principal, fiind supusă cerinţelor
legale privind condiţiile şi efectele actelor juridice bilaterale.
#3. Starea civilă

Ca atribut de identificare a persoanei fizice, starea civilă reprezintă totalitatea

calităţilor inerente care constituie condiţia juridică a acesteia în stat, în societate şi în familie, calităţi
personale de care legea leagă anumite consecinţe juridice, cu ajutorul cărora persoana fizică se
individualizează1. Nu mai suntem în faţa unui drept singular nepatrimonial ci în faţa unui ansamblu
de drepturi şi obligaţii.
Starea civilă este determinată de lege şi se dobândeşte ca urmare a producerii unor
fapte juridice, a încheierii unor acte juridice, sau ca urmare a pronunţării şi rămânerii definitive a
unor hotărâri judecătoreşti cu efecte asupra stării civile.
Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă permite titularului său să se
individualizeze el însuşi prin starea sa civilă, de a pretinde să fie el individualizat de către alţii prin
intermediul acesteia şi de a apela, la nevoie, la concursul forţei coercitive a statului.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.181
 Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde următoarele elemente: copil
născut din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit,
divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat sau femeie, major sau minor, de
cetăţenie română sau străină, de naţionalitate română sau de altă naţionalitate, etc.
Starea civilă se află într-o indisilobilă legătură cu folosinţa stării civile, denumită şi
posesie de stat, aceasta din urmă reprezentând dinamica atributului de identificare a persoanei
fizice.
Folosinţa stării civile este starea juridică ce rezultă din întrunirea cumulativă a trei
elemente:
Nomen reprezintă ideea individualizării prin purtarea numelui ce corespunde stării
civile pretinse de o persoană.
Tractatus constă în tratarea, considerarea de către cei apropiaţi ca fiind persoana
căreia îi aparţine starea civilă folosită.
Fama exprimă ideea recunoaşterii, în familie şi în societate a persoanei fizice ca fiind
cea căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează.
Posesia de stat produce următoarele efecte: potrivit unei prezumţii simple ce poate fi
combătută, se presupune că posesia de stat corespunde realităţii. În măsura în care însă este unită
cu un act de naştere concordant, se creează o prezumţie absolută de existenţă a stării civile
respective (potrivit art.51 Cod fam., copilul nu poate reclama o stare civilă contrară celei care
rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat şi, corelativ,
nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu
certificatul său de naştere.
Pe lângă caracterele juridice comune drepturilor subiective nepatimoniale
(opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate), starea
civilă prezintă şi un caracter juridic specific, cel al indivizibilităţii, acesta exprimând ideea că
persoana fizică are, la un moment dat, una şi aceeaşi stare civilă faţă de toate celelalte subiecte de
drept, aceasta neputând fi scindată.

II. Acţiunile de stare civilă

Denumite şi acţiuni de stat, acestea sunt acele cereri de chemare în judecată care au
ca obiect elemente ale stării civile a persoanei fizice.
În funcţie de obiectul ori finalitatea lor, acţiunile de stare civilă pot îmbrăca
următoarele forme:
Acţiunea în reclamaţie de stat este aceea prin intermediul căreia o persoană
fizică urmărşte să obţină recunoaşterea unei stări civile, alta decât cea aparentă la data intentării
acţiunii. Sunt cuprinse în această categorie acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Acţiunea în contestaţie de stat este cea prin care se urmăreşte înlăturarea unei
stări civile, pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins reală, cum ar fi: acţiunea în tăgada
paternităţii copilului din căsătorie, acţiunea în contestarea recunoaşterii maternităţii sau paternităţii,
cea în contestarea filiaţiei din căsătorie, acţiunea în anularea căsătoriei, adopţiei şi recunoaşterii de
filiaţie.
Acţiunea în modificare de stat este cea care permite titularului schimbarea stării
civile pentru viitor, cea anterioară nefiind contestată ci acceptată ca situaţie corespunzătoare
realităţii, sunt astfel de acţiuni cele de divorţ, de desfacere a adopţiei.
În funcţie de criteriul persoanelor îndreptăţite să exercite acţiunile de stare civilă,
sunt acţiuni care pot fi intentate de orice persoană interesată (acţiunea în contestarea recunoaşterii
maternităţii sau paternităţii, cea în nulitatea absolută a căsătoriei ori a adopţiei), acţiuni care pot fi
formulate de titular, de reprezentantul său legal sau de procuror (acţiunile în stabilirea maternităţii,
stabilirea paternităţii, desfacerea adopţiei) şi acţiunile care pot fi intentate numai de titularul stării
civile (acţiunea de divorţ, cea în nulitatea relativă a căsătoriei).
De regulă, acţiunile de stare civilă sunt imprescriptibile, în situaţia celor prescriptibile
menţiunea fiind făcută în mod expres de lege. Este cazul acţiunii în anulabilitatea căsătoriei, adopţiei
ori recunoaşterii filiaţiei, cea în tăgada paternităţii şi cea în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei.
Caracterele acţiunilor de stare civilă sunt determinate de cele ale stării civile însăşi,
acestea fiind:
Indisponibilitatea – care exprimă ideea că titularul dreptului la acţiune nu este
îndreptăţit să cedeze ori să tranzacţioneze cu privire la obiectul cauzei format dintr-un element al
stării civile.
Imprescriptibilitatea acţiunilor de stare civilă este regula ce rezultă din caracterul
imprecriptiil al drepturilor nepatrimoniale pe care le însoţesc.
Personalitatea - reflectă realitatea potrivit căreia, de regulă, numai titularul stării
civile este în drept să exercite acţiunea.
În ceea ce priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti, de regulă generală, se aplică
principiul autorităţii lucrului judecat, acesta oglindind imposibilitatea repunerii în discuţie a unui
litigiu soluţionat definitiv şi irevocabil. Atunci când hotărârile judecătoreşti privesc drepturi
nepatrimoniale, este necesar ca ele să producă efecte erga omnes, şi nu doar părţilor care au luat
parte la proces. Pe de altă parte, însă, faţă de aceşti terţi, hotărârile sunt impuse numai sub puterea
unei prezumţii relative de adevăr ce poate fi răsturnată prin proba contrară.
 CAIET DE SEMINAR 14

Problema 1

Referitor la prezumţia absolută instituită de art.51 Cod fam., trebuie menţionat faptul
că ea nu se aplică în cazul substituirii de copii, fiind admisibilă proba prin care se tinde a se dovedi
substituirea, şi, implicit, lipsa unuia dintre elementele posesiei de stat. În astfel de situaţi, chiar dacă
societatea recunoaşte copilul ce poartă un nume ca fiind copilul părinţilor săi, este evident că în
realitate afirmaţia este falsă deoarece copilul substituit nu poartă numele părinţilor săi ci al altor
persoane, astfel încât starea civilă pretinsă nu corespunde realităţii. În această situaţie specială şi
copilul poate reclama o altă stare civilă, şi un terţ poate contesta starea civilă a copilului, ea nefiind
conformă cu certificatul de naştere al copilului.

#4. Întocmirea actelor de stare civilă

Potrivit art.1 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, acestea sunt
înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane precum şi
orice modificare intervenită în starea civilă a acesteia (cum ar fi stabilirea filiaţiei, încuviinţarea
purtării numelui, schimbarea numelui, rectificare, completarea sau anularea actelor de stare civilă).
Prin înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă se înţeleg operaţiunile juridice de
consemnare, în registrele de stare civilă, a actelor şi faptelor de stare civilă. Potrivit reglementărilor
cuprinse în Legea nr.119/1996 se cunosc două feluri de înregistrări de stare civilă:
Întocmirea actelor de stare civilă este principala formă de înregistrare a actelor şi
faptelor de stare civilă, întocmindu-se registre speciale în care se consemnează naşterea persoanei
fizice, căsătoria acesteia şi decesul ei.
Înscrierea menţiunilor în actele de stare civilă se foloseşte atunci când intervin
modificări în starea civilă a persoanei: stabilirea filiaţiei şi încuviinţarea purtării numelui, prin
recunoaştere sau hotărâre judecătorescă irevocabilă; contestarea recunoaşterii sau tăgăduirea
paternităţii; căsătoria, desfacrea, încetarea sau anularea acesteia; adopţie – încuviinţare, desfacere,
încetare sau anulare -; pierderea sau dobândirea cetăţeniei române; schimbarea numelui;
schimbarea sexului în temeiul unei hotărâri definitive şi irevocabile; rectificarea, completarea sau
anularea actelor de stare civilă ori a menţiunilor înscrise în ele; decesul 1. Aceste înscrieri se fac
întotdeauna în actul de naştere al persoanei fizice şi, dacă este cazul, şi în actul de căsătorie.
Indiferent de felul lor, înregistrările de stare civilă se efectueată, în condiţiile legii,
numai de către organele de stat cu atribuţii de stare civilă şi exclusiv în registrele de stare civilă
oficiale. Atribuţiile de stare civile sunt îndeplinite de către consiliile judeţene şi de către autorităţile
administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi
comunelor prin ofiţerii de stare civilă. Au această calitate primarii, şefi misiunilor diplomatice şi ale
oficiilor consulare de carieră ale României, comandanţii de nave şi aeronave, cei din primele două
categorii putând delega exercitarea acestor atribuţii viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari
din aparatul propriu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia dintre funcţionarii consulari.
Registrele de stare civilă se întocmesc în două exemplare, ambele originale, şi se
completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră, rubricatura şi forma actelor şi
registrelor fiind stabilite prin lege şi regăsindu-se în anexele Legii nr.119/1996. Primul exemplar al
registrelor se păstrează la autoritatea administraţiei publice locale unde a fost întocmit, iar al doilea
exemplar se înaintează consiliului judeţean sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în 30 de
zile de la data la care toate filele registrului au fost completate. După trecerea a 100 de ani de la
completare, ambele exemplare ale registrelor se trimit Arhivelor statului.
De principiu, ofiţerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă dacă este
direct interesat, respectiv dacă este parte sau declarant. Pe de altă parte, trebuie menţionat că
înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă şi înscrierea menţiunilor se fac la cerere, pe baza
declaraţiei persoanei obligate la aceasta. În condiţiile expres prevăzute de lege, înregistrarea se
poate face şi din oficiu.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice conţinutul declaraţiei, coroborând-o cu
actele de identitate, certificatele de stare civilă şi cu celelalte înscrisuri prezentate de declarant,
această concordanţă fiind certificată prin semnarea actului de către ofiţerul de stare civilă şi de către
declarant, în măsura în care acesta din urmă nu poate semna, făcându-se menţiune expresă pe
actul de stare civilă. Este interzisă orice intervenţie ulterioară materializată prin ştersături, răzuiri sau
adăugări în actele de stare civilă, după cum se interzice şi folosirea prescurtărilor.
Potrivit art.7 din Legea nr.119/1996, actele de stare civilă întocmite de o persoană
care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor acestei
legi, sunt valabile chiar dacă persoana respectivă nu avea calitatea cerută de lege pentru
a exercita aceste atribuţii. Este vorba de o aplicaţie a regulii error comunis facit jus în materia
înregistrărilor de stare civilă.
1
Potrivit art.44 din Legea nr.119/1996
 Potrivit prevederilor art.9 din legea specială, orice modificare intervenită în statutul
civil al unei persoane fizice, ca urmare a întocmirii unui act de stare civilă sau dispusă printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă ori printr-un act administrativ, se comunică din oficiu, în
termen de 10 zile, autorităţii administraţiei publice locale unde s-a întocmit actul la care această
modificare se referă, în vederea înscrierii menţiunii corespunzătoare.
O regulă de principiu este cuprinsă în art.10, potrivit căruia în cazul în care ofiţerul de
stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale,
persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria în raza căreia domiciliază.
Potrivit dispoziţiilor legale (art.11), pe baza actelor de stare civilă se eliberează
certificate de naştere şi de căsătorie titularilor sau reprezentanţilor legali ai acestora, iar certificate
de deces membrilor familiei sau altor persoane îndreptăţite.
Legea specială interzice reţinerea certificatelor de stare civilă de către orice persoană,
cu excepţia cazurilor strict şi limitativ prevăzute de lege.
Cetăţenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere
înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români. Persoanele
fizice fără cetăţenie sunt obligate să solicite înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă
autorităţilor administraţiei publice locale competente.
În măsura în care un cetăţean străin s-a căsătorit ori a decedat pe teritoriul
României, ofiţerul de stare civilă care a întocmit actul va comunica în termen de 5 zile de la
înregistrare un extras organului competent al Ministerului de Interne, care, la rândul său, îl va
transmite misiunii diplomatice sau oficiului consular al ţării respective acreditate în România, potrivit
obligaţiilor izvorâte din tratate, acorduri sau convenţii la care România este parte, sau pe bază de
reciprocitate.

A. Intocmirea actului de nastere

Actul de naştere se întocmeşte la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei

rază administrativ teritrială s-a produs evenimentul, pe baza declaraţiei verbale a persoanelor care
au obligaţia de a o face (oricare dintre părinţi, medicul sau alte persoane care au fost de faţă la
naştere, sau personalul din unitatea în care a avut loc naşterea, rudele ori vecinii care au luat
cunoştinţă despre eveniment), a actului de identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului
medical constatator al naşterii şi, dacă este cazul, a certificatului de căsătorie al părinţilor. În
varianta în care declaraţia se referă la un copil din afara căsătoriei iar recunoaşterea paternităţi are
loc în momentul declarării naşterii, datele privind tatăl copilului se înscriu în rubricile
corespunzătoare din cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte.
 Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi în termen
de 3 zile pentru copilul născut mort, termenele socotindu-se de la data naşterii. În cazul în care
copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 15 zile, declararea naşterii se face în termen de
24 de ore de la data decesului. Pentru copilul născut mort se întocmeşte numai actul de naştere.
În măsura în care declaraţia de naştere a fost făcută după expirarea acestor termene,
dar înăuntrul termenului de un an de la naştere, întocmirea actului de naştere se face doar cu
aprobarea primarului, respectiv a şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră
(art.20 din legea specială).
Dacă declaraţia a fost făsută după trecerea unui an de la data naşterii, întocmirea
actului se face doar în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile ce va conţine toate datele
necesare întocmirii actului de naştere. Competenţa de soluţionare a cererii revine judecătoriei în a
cărei rază teritorială îşi are domiciliul persoana interesată sau unde are sediul instituţia de ocrotire a
copilului, judecarea cauzei făcându-se cu participarea procurorului şi în urma unor veificări privind
vârsta şi sexul persoanei a cărei naştere urmează a fi înregistrată.
În cazul copilului găsit, întocmirea actului de naştere se face în termen de 30 de zile
de la data găsirii copilului, la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-
teritorială a fost găsit, pe baza procesului verbal întocmit de poliţie, de medic şi de reprezentantul
autorităţii administraţiei publice locale, căruia îi revine şi obligaţia de a face declaraţia de înregistrare
a naşterii.
În cazul adopţiei cu efecte depline se va întocmi un nou act de naştere de către
autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul adoptatorului sau în rază căreia se află sediul
instituţiei de ocrotire în îngrijirea căreia se găseşte adoptatul, în temeiul hotărârii judecătoreşti
irevocabile prin care s-a încuviinţat adopţia.

B. Întocmirea actului de căsătorie

Căsătoria se încheie de căte ofiţerul de stare civilă, de regulă, la sediul autorităţii

administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa
unul dintre viitorii soţi, cu titlu de excepţie – în cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitatea
de a se deplasa – putându-se aproba oficierea căsătoriei şi în afara acestui sediu, fiind necesară
aprobarea primarului.
Actul de căsătorie se întocmeşte pe baza declaraţiei de căsătorie, care se va face
personal de către viitorii soţi, în scris, prezentându-se totodată actele de identitate, certificatele de
naştere, certificatele medicale privind starea sănătăţii acestora, iar, dacă este cazul, dovezi privind
desfacerea sau încetarea unei căsătorii anterioare sau aprobarea preşedintelui consiliului judeţean
pentru căsătorie, în cazul existenţei unor impedimente – în limitele prevăzute de lege. În aceeaşi zi
cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin
afişarea în extras, într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie
căsătoria, extrasul cuprinzând şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în
termen de 10 zile de la data afişării1.
Potrivit art.29 din Legea nr.119/1996, căsătoria se încheie în termen de 10 zile de la
depunerea declaraţiei, termenul putând fi scurtat numai în baza încuviinţării date de primarul unităţii
administrativ-teritoriale unde urmează a se încheia căsătoria. La încheierea căsătoriei, ofiţerul de
stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, în prezenţa a doi martori, după care îi declară căsătoriţi
şi le întocmeşte actul de căsătorie care se semnează de soţi cu numele de familie pe care au
convenit să îl poarte în timpul căsătoriei, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă 2.
Neîntocmirea actului de căsătorie nu determină nulitatea acesteia deoarece
înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un element constitutiv, respectiv o condiţie de validitate a
căsătoriei, ci doar o cerinţă pentru dovedirea ei.

C. Întocmirea actului de deces

Potrivit art.34 din Legea nr.119/1996, întocmirea actului de deces se face la

autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a produs decesul,
pe baza declaraţiei verbale făcute de către oricere dintre membrii familiei decedatului sau de
către colocatari, vecini, administratorul imobilului, medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde
s-a produs decesul şi a certificatului medical constatator al decesului. Odată cu certificatul
medical constatator al decesului se va depune atât actul de identitate cât şi, dacă este cazul, livretul
militar sau adeverinţa de recrutare aparţinând persoanei decedate.
Declararea decesului se face în termen de 3 zile de la data încetării din viaţă a
persoanei, calculul făcându-se pe zile pline. În varianta în care decesul se datorează unei cauze
vilolente, precum şi în cazul găsirii unui cadavru, declararea se face în termen de 48 de ore de la
producerea evenimentului. În aceste cazuri, pentru întocmirea actului de deces este necesară şi
dovada că poliţia sau Parchetul au fost sesizate despre deces.
În măsura în care un astfel de eveniment nu a fost declarat în termen, întocmirea
actului de deces se face cu aprobarea Parchetului.
Când se declară decesul unui copil născut viu, care a încetat din viaţă fără ca
declararea naşterii să fi fost făcută în termenekle prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă va
întocmi mai întâi actul de naştere şi apoi pe cel de deces, iar dacă din motive temeinice actul da

1
Art.131 Cod fam., introdus prin Legea nr.23/1999
2
Art.31 din Legea nr.19/1996 a fost modificat prin Legea nr.23/1999, publicată în M.Of. nr.35 din 28.01.1999
naştere nu poate fi întocmit, ofiţerul de stare civilă întocmeşte actul de deces şi ulterior urmăreşte
înregistrarea naşterii.
Referitor la certificatul medical constatator al decesului, care cuprinde cauza
decesului, acesta se întocmeşte şi se semnează de către medic sau, în lipsa acestuia, de către un
cadru mediu sanitar care a făcut constatarea. În varianta în care decesul s-a produs pe o navă sau
pe o aeronavă şi nu există medic la bord, constatarea decesului se va face în primul port sau
aeroport de escală de către un medic, iar dacă durata călătoriei până la prima escală este mai mare
de 24 de ore, constatarea decesului se face de către comandant, împreună cu consiliul de bord, şi
se consemnează în jurnalul de bord. Dacă moartea a fost violentă, comandantul navei are
competenţa de a efectua cercetări.
După întocmirea actului de deces ofiţerul de stare civilă eliberează declarantului o
adeverinţă de înhumare sau de incinerare a cadavrului. Când decesul cetăţeanului român s-a
produs pe o aeronavă aflată în afara teritoriului României sau pe o navă aflată în afara apelor
teritoriale române, iar cadavrul este transportat în ţară, înhumarea sau incinerarea se face pe baza
dovezii eliberate de comandantul navei sau al aeronavei. Transmiterea acestor dovezi se va face,
după caz, prin Ministerul Afecerilor Externe, dacă actele au fost solicitate prin misiunile diplomatice
şi oficiile consulare de carieră ale României, prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare acreditate
în România sau prin Ministerul de Interne, potrivit convenţiilor la care ţara noastră este parte.

D. Întocmirea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români aflaţi în

străinătate

Întocmirea actelor de stare civilă privind pe cetăţenii români aflaţi în străinătate se

face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României sau la autorităţile locale
competente.
Şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră a României pot încheia
căsătorii între cetăţeni români sau între un cetăţean român şi un cetăţean străin, dacă aceasta este
în concordanţă cu legislaţia ţării în care sunt acreditaţi.
Misiunile diplomatice şi oficile consulare de carieră ale României trimit prin Ministerul
Afacerilor Externe al României, actele din primul exemplar al registrelor de stare civilă, pe măsura
completării lor, la autoritatea administraţiei publice locale a sectorului 1 al Municipiului Bucureşti,
împreună cu documentele primare pe baza cărora s-a întocmit actul. Al doilea exemplar al actelor
din registrele de stare civilă va fi transmis, în termen de 30 de zile de la data la care toate actele au
fost completate, la autoritatea administraţiei publice locale a Municipiului Bucureşti.
Actele de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite de autorităţile străine, au
putere doveditoare în ţară numai în măsura în care sunt transcrise în registrele de stare civilă
române, operaţiune ce se efectuează cu aprobarea Ministerului de Interne. Cetăţeanul român este
obligat ca în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea din străinătate a
certificatului sau extrasului de stare civilă, să ceară transcrierea acestor acte la autoritatea
administraţiei publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială îşi are domiciliul.
* *
*
A doua formă de înregistrare a actelor de stare civilă este înscrierea menţiunilor în
actele de stare civilă. În actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau deeces,
se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei fizice, potrivit
dispoziţiilor art.44 din Legea nr.119/1996.
Următoarele menţiuni se impun a fi făcute:
1.Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei se face din oficiu sau la cererea celui
interesat, pe baza actului de recunoaştere întocmit potrivit legii sau a hotărârii judecătoreşti
irevocabile, iar în situaţia în care s-a încuviinţat şi purtarea numelui de familie al părintelui faţă de
care filiaţia s-a stabilit ulterior, această menţiune se va înscrie şi pe actele de naştere ale copiilor
minori, iar dacă aceştia sunt majori, menţiunea se va înscrie numai la cererea acestora.
2. Anularea sau desfacerea adopţiei, dispusă prin hotărâre judecătorescă irevocabilă,
se înscrie prin menţiune pe actul de naştere iniţial şi, după caz, pe cel întocmit în urma adopţiei pe
actul de căsătorie şi pe actele de naştere ale copiilor minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor
majori, numai la cererea acestora. Menţiunea se înscrie din oficiu sau la cererea persoanei
interesate.
3. Încetarea căsătoriei prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi, anularea sau desfacerea căsătoriei se înscriu prin menţiune pe actele de stare civilă ale
persoanei în cauză, potrivit legii.
4. Menţiunile privind acordarea sau pierderea cetăţeniei române se înscriu pe actul de
naştere şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza comunicării transmise de Ministerul de
Interne.
La cererea persoanelor îndreptăţite se pot elibera certificate de stare civilă cu
menţiunile înscrise în actele de stare civilă, în acest caz certficatele de stare civilă eliberate anterior
fiind retrase şi anulate.

* *
*

Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face la cerere, potrivit art.52 din Legea
nr.119/1996 dacă:
 a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul
ori extrasul de pe acest act.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă, potrivit art.53 din lege, se poate cere în
una din următoarele situaţii:
a) dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse
actele necesare întocmirii acestuia;
b) dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul
soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
În cazul în care unul dintre exemplarele registrului de stare civilă este pierdut sau
distrus, în totalitate ori în parte, acesta se înlocuieşte printr-o copie întocmită de pe registrul
existent, care se certifică pentru conformitate de către ofiţerul de stare civilă.
În ceea ce priveşte anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de
stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea, oricare dintre aceste operaţiuni pot fi făcute numai
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Instanţa poate fi sesizată de către persoana interesată, de către autoritatea
administraţiei publice locale, de către consiliul judeţean sau de către Parchet, competenţa de
soluţionare revenind judecătoriei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul petentului, pe
baza cercetărilor efectuate de poliţie şi a concluziilor procurorului. În măsura în care cererea este
formulată de un cetăţean străin sau de un cetăţean român cu domiciliul în străinătate, competenţa
revine Judecătoriei sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.
Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea unui act de stare civilă sau a unei
menţiuni înscrise pe acesta, dispusă prin hotărâre judecătorescă irevocabilă, se pot înscrie numai
prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător.

#5. Identificarea persoanei fizice cu ajutorul codului numeric

personal

Potrivit art.5 alin.2 din Legea nr105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de
identitate, codul numeric personal reprezintă un număr semnificativ ce individualizează o persoană
fizică şi constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date
nominale privind persoana fizică.
În momentul întocmirii actului de naştere, fiecărei persoane fizice i se atribuie un
cod numeric personal care se înscrie în actele şi certficatele de stare civilă şi se preia în celelalte
acte cu caracter oficial emise pe numele persoanei respective. Gestionarea şi verificarea atribuirii
codului numeric personal revine Ministerului de Interne prin formaţiunile de evidenţă informatizată a
persoanei.
Cum atribuirea codului numeric personal se face pe baza datelor înscrise în actul de
naştere referitoare la sex şi la data naşterii, acesta nu poate fi modificat decât în cazurile în care se
schimbă, potrivit legii datele privind sexul şi data naşterii. În cazul în care codul a fost atribuit sau
înscris graşit în actele de stare civilă, modificarea se face la cerere sau din oficiu, numai cu avizul
formaţinunii locale de evidenţă ionformatizată a persoanei şi cu aprobarea primarului.

CAIET DE SEMINAR 15

Problema 1

Sesizaţi deosebirea dintre actele de stare civilă şi certificatele de stare civilă. Astfel, în
cazul în care se constată că unele date din cuprinsul unui certificat de stare civilă nu corespund cu
cele din actul pe baza căruia a fost eliberat, certificatul se reţine de către autoritatea
competentă, în vederea anulării şi eliberării unui nou certificat, iar dacă persoana interesată solicită,
se poate elibera un certificat de stare civilă cu menţiunile înscrise în actele de stare civilă,
certificatele eliberate anterior retrăgându-se şi anulându-se.
Din contră, când se impune modificarea, rectificarea, completarea sau anularea
actelor de stare civilă, acestea pot fi efectuate numai î temeiul unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile.

Problema 2

Atenţie ! Actele de stare civilă reconstituite NU pot fi rectificate ori completate,

conform art.57 alin.4 din Legea nr.119/1996.

Problema 3

Întreaga procedură privind întocmirea actelor de stare civilă este cuprinsă în Legea
nr.119/1996, astfel încât se impune consultarea acesteia în cazul în care se urmăreşte cunoaşterea
unor detalii tehnice, existând şi anumite situaţii de excepţie care nu au fost cuprinse în regulile de
principiu expuse.

Problema 4

Se impun a se face unele precizări:

La întocmirea actelor de stare civilă, numele de familie şi prenumele se scriu în limba
maternă, folosindu-se alfabetul latin.
Baza de date a populaţiei deţinută de formaţiunile speciale din cadrul Ministerului de
interne este actualizată lunar prin comunicări ale autorităţilor administraţiei publice locale.
Dacă se impune, instanţele judecătoreşti, parchetele sau poliţia pot solicita
înscrisurile care au stat la baza întocmirii actelor de stare civilă, acestea fiind însă obligate să le
restituie, după consultare, autorităţilor administraţiei publice locale.

Problema 5

Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă sunt proceduri

administrative, o astfel de cerere depunându-se la autoritatea administraţiei publice locale
competentă să întocmească actul, aceasta urmând a fi soluţionată în termen de 30 de zilem, prin
dispoziţie a primarului, act care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere.
Dispoziţia primarului poate fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are
sediul autoritatea emitentă.

Secţiunea 6 – Ocrotirea persoanei fizice

La nivel general, prin ocrotirea juridică a persoanei fizice se înţelege un ansamblu de

mijloace de drept prin care se urmăreşte protecţia omului, iar prin prisma dreptului civil se au în
vedere mijloacele de drept civil prin intermediul cărora se asigură recunoaşterea şi protecţia
drepturilor civile subiective şi intereselor îndreptăţite ale persoanei fizice, precum şi mijloacele de
protecţie ale acesteia, în calitatea de participant în circuitul civil.
În acest plan, ocrotirea persoanei fizice se realizează cu ajutorul unui ansamblu de
instituţii, cum ar fi: recunoaşterea capacităţii de folosinţă anticipată, îngrădirile speciale ale
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, însăşi lipsa capacităţii de exerciţiu sau capacitatea de
exerciţiu restrânsă, precum şi suspendarea cursului prescripţiei extinctive şi repunerea în termen sau
nulitatea relativă, în toate aceste variante, chiar dacă pentru unul dintre subiectele raportului juridic
incidenţa instituţiei respective este percepută ca o sancţiune, ea este în realitate şi cu
preponderenţă o măsură de ocrotire pentru celălalt subiect al raportului juridic.

#1. Ocrotirea minorilor prin tutelă

Reglementarea se regăseşte în Codul familiei (art.113-141) şi în cuprinsul Ordonanţei

de urgenţă a Guvernului nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate.
De la început trebuie menţionat că, de regulă, şi ori de câte ori este posibil, ocrotirea
minorului se realizează cu prioritate de către părinţi, acesta reprezentând mijlocul natural şi firesc şi
curinzând totalitatea drepturilor şi îndatoririlor pe care leau părinţii faţă de copiii lor minori,
indiferent dacă aceştia provin din căsătorie sau din afara căsătoriei ori sunt adoptaţi.
Prin ocrotirea părintească se urmăreşte un dublu scop, şi anume: creşterea, educarea
şi pregătirea copilului pentru viaţă, precum şi administrarea patrimoniului minorului potrivit
intereselor acestuia. Următoarele principii guvernează această instituţie juridică complexă: interesul
minorului este cel care trebuie avut în vedere ca obiectiv al exercitării drepturilor părinteşti şi ca
rezultat al îndeplinirii îndatoririlor părinteşti; controlul şi îndrumarea permanentă exercitată de
societate prin intermediul autorităţii specializate; independenţa patrimonială dintre copil şi părinte;
egalitatea condiţiei juridice a copiilor, indiferent că sunt născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei
sau sunt adoptaţi, precum şi egalitatea părinţilor în ceea ce priveşte exercitarea ocrotirii părinteşti.
Principalele drepturi şi îndatoriri părinteşti sunt următoarele: dreptul părinţilor de a-şi
creşte personal copii şi îndatorirea de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copiilor lor
minori; dreptul şi îndatorirea de a asigura copiilor o educaţie corespunzătoare, respectiv de a se
îngriji de învăţătura şi pregătire profesională a acestora; dreptul de a cere înapoierea copilului de la
orice persoană care l-ar deţine fără drept şi de a păstra legături personale cu copilul în situaţia în
care acesta nu s-ar afla lângă părinţii săi; dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a cere
desfacerea adopţiei, precum şi cel de a solicita modificarea oricăror măsuri luate cu privire la
drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale între părinţii a căror căsătorie a fost desfăcută ori
desfiinţată şi copiii lor minori. În ceea ce priveşte bunurile minorului, părinţii au dreptul şi îndatorirea
de a le administra, precum şi de a-l reprezenta pe copilul lor minor în actele juridice civile până la
împlinirea vârstei de 14 ani respectiv de a-i încuviinţa actele juridice civile între vârsta de 14 şi cea
de 18 ani.
Regula este acea că drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către ambii
părinţi, potrivit art.98 alin.1 Cod fam., iar dacă unul dintre aceştia se află în imposibilitatea de a
exercita această ocrotire părintească, celălalt părinte va exercita toate drepturile şi va îndeplini toate
obligaţiile legate de persoana şi patrimoniul minorului.
 Pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a drepturilor părinteşti şi
pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti, titularii drepturilor
şi obligaţiilor respective răspund potrivit legii, răspunderea putând îmbrăca forma răspunderii
penale, a celei contravenţiionale, de dreptul familiei sau civile.

* *
*
În situaţia de excepţie în care niciunul dintre părinţi nu poate să exercite ocrotirea
părintească, ocrotirea minorului revine unei alte persoane alegerea acesteia nefăcându-se însă la
întâmplare.
Prin tutela minorului înţelegem mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de
ocrotirea părintească, din punctul de vedere al minorului instituţia reprezentând un mijloc de
ocrotire în timp de pentru tutore ea este o sarcină.
Sub acest din urmă punct de vedere – punct ce poate genera o analiză - ,
enumerăm caracterele juridice ale tutelei minorului ca fiind:
Legalitatea – exprimă ideea că doar prin lege se poate stabili instituirea tutelei,
cazurile de deschidere, procedura de numire a tutorelui şi capacitatea de a fi tutore, conţinutul
ocrotirii minorului prin tutelă şi cazuri de încetare a acesteia. Mai mult decât atât, în această situaţie
normele au caracter imperativ – aspect de excepţie în dreptul civil – părţile neputând, prin voinţa lor
să stabilească alte condiţii şi reguli privind instituirea tutelei.
Obligativitatea sarcinii tutelei minorului decurge din caracterul imperativ al normelor
juridice care o reglementează, fiind expres prevăzută de art.118 Cod fam., potrivit căruia cel numit
tutore nu poate refuza această sarcină , excepţiile fiind de strictă interpretare şi enumerate limitativ,
referindu-se la următoarele situaţii:
- împlinirea vârstei de 60 de ani
- starea de sarcină a femeii sau faptul că aceasta este mama unui copil mai mic de 8
ani
- faptul că persoana creşte şi se ocupă de educaţia a doi sau mai mulţi copii
- aspectul potrivit căruia persoana exercită deja o altă tutelă sau o curatelă
- cazul în care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării
domiciliului de locul unde se află bunurile importante ale minorului sau din alte motive întemeiate,
persoana vizată nu ar putea să îndeplinească o asemenea sarcină
În măsura în care aceste cauze apar în timpul exercitării tutelei, tutorele poate
solicita înlocuirea sa (art.118 alin.2 şi alin.3 Cod fam.).
Gratuitatea reflectă ideea că tutela este o sarcină gratuită, aspect prevăzut expres
de art6.121 alin.1 Cod fam. Acest caracter nu împiedică autoritatea tutelară, în cazuri justificate, să
acorde o anumită remuneraţie tutorelui pentru munca depusă în administrarea patrimoniului
minorului, această reconpensă neputând depăşi 10% din veniturile bunurilor minorului. Regula
rămâne însă gratuitatea tutelei.
Personalitatea tutelei reprezintă ideea că obligaţiile ce se nasc în urma instituirii
tutelei şi numirii tutorelui trebuie executate personal de către persoana desemnată în această
funcţie, cu atât mai mult cu cât această operaţiune s-a finalizat luându-se în considerare persoana
tutorelui. Tutorele nu poate substitui în locul său o altă persoană în vederea exercitării atribuţiilor
specifice, nici chiar pe o perioadă limitată, această personalitate neexcluzând, însă, utilizarea
contractului de mandat, cu condiţia ca acesta să nu fie general.
Exercitarea atribuţiilor tutelei se supune următoarelor principii:
Principiul generalităţii tutelei, potrivit căruia tutela se instituie ori de câte ori este
identificat un minor lipsit de ocrotirea părintească, deoarece nici un minor nu poate rămâne lipsit de
ocrotire legală, nici chiar un moment.
Principiul exercitării tutelei în interesul exclusiv al minorului .
Principiul autonomiei patrimoniale dintre minor şi tutore reflectă independenţa ce
trebuie să existe între patrimoniul minorului şi cel al tutorelui său, astfel încât nici minorul nu va
avea nici un drept asupra bunurilor tutorelui şi nici tutorele asupra bunurilor minorului.
Principiul controlului permanent exercitat asupra tutelei de către stat este explicat de
importanţa pe care societatea o acordă asigurării ocrotirii copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească,
evitându-se orice abuzuri ce ar putea pune în pericol sănătatea minorului sau patrimoniul acestuia.
Sub aspectul capacităţii de a fi tutore, regula o reprezintă capacitatea, excepţiile fiind
strict şi limitativ prevăzute de lege. Generic, orice persoană fizică având capacitate deplină de
exerciţiu şi un comportament onest are capacitatea de a fi tutore. Nu deţin această capacitate
persoanele care deşi au capacitate de exerciţiu deplină, se încadrează în una din categoriile
prevăzute de art.117 Cod fam. :
- persoana decăzută din drepturile părinteşti sau declarată incapabilă de a fi tutore
- persoana căreia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în
temeiul legii, fie ca efect al unei hotărâri judecătoreşti, sau persoana având rele purtări
- persoana lipsită, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat
- persoana care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtată din aceasta
- persoana care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea
îndeplini sarcina tutelei.
Dacă vreuna dintre aceste împrejurări se ivesc pe parcursul exercitării tutelei, tutorele
va trebui îndepărtat.
Tutela minorului se deschide ori de câte ori acesta este lipsit de ocrotire părintească,
astfel: dacă ambii părinţi sunt decedaţi sau sunt necunoscuţi ori sunt decăzuţi din drepturile
părinteşti; dacă ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie, sunt dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte
morţi ori s-a desfăcut adopţia copilului minor şi instituirea tutelei este hotărâtă de către instanţa de
judecată în interesul minorului, deoarece părinţii fireşti se află în imposibilitatea de a redobândi
exerciţiul drepturilor părinteşti.
Tutela se instituie întotdeauna de autoritatea tutelară, chiar şi în cazurile în care
decizia aparţine instanţei judecătoreşti.
Numirea tutorelui se face din oficiu sau la înştiinţarea autorităţii tutelare de către
persoanele care în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în orice alte condiţii au luat cunoştinţă de
existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească, cum ar fi: cei apropiaţi minorului, precum şi
locatarii casei în care acesta locuieşte; ofiţerul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei
persoane sau notarul public în cazul deschiderii unei moşteniri; instanţele judecătoreşti, parchetul şi
poliţia, cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate, precum şi
autoritatea administraţiei publice locale sau reprezentanţii persoanelor juridice private, în special ai
celor care au în obiectiv ocrotirea minorilor.
Singurul aspect care va fi avut în vedere la desemnarea persoanei tutorelui va fi cel al
protejării intereselor minorului. Numirea tutorelui se face prin decizie scrisă, ce va fi comunicată
persoanei desemnate de către autoritatea tutelară, şi concomitent, va fi afişată la sediul primăriei de
la domiciliul minorului, asigurându-se în acest mod publicitatea numirii. Drepturile şi îndatoririle
tutorelui încep de la primirea deciziei de numire.
În măsura în care este necesară luarea unor măsuri provizorii şi există pericolul ca
până la identificarea unei persoane căreia i se poate încredinţa o asemenea sarcină să treacă un
anumit timp, este posibilă numirea unui curator, pe timp limitat.
La deschiderea tutelei trebuie luate anumite măsuri absolut necesare pentru buna
desfăşurare a acesteia. Astfel, în prezenţa tutorelui desemnat, un delegat al autorităţii tutelare va
verifica toate bunurile minorului, întocmindu-se un inventar care va fi supus aprobării autorităţii
tutelare. Din acest moment, orice creanţe pe care le-ar avea tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă
ori fraţii sau surorile tutorelui faţă de minor vor putea fi plătite numai cu aprobarea autorităţii
tutelare.
În ceea ce priveşte acoperirea cheltuielilor anuale necesare pentru întreţinerea
minorului şi administrarea bunurilor sale, va fi stabilită în acest scop o sumă anuală ce va putea fi
modificată de autoritatea tutelară, potrivit împrejurărilor. În măsura în care veniturile minorului nu
permit acoperirea cheltuielilor – în condiţiile în care tutorele nu are obligaţia să le suporte – şi nu
poate fi identificată nici o persoană căreia îi revine sarcina de a contribui la întreţinerea minorului,
autoritatea tutelară va putea solicita anumite sume din fondul de asigurări sociale.
În ceea ce priveşte îndatoririle tutorelui, acestea se referă în primul rând la ocrotirea
persoanei minorului, acesta fiind obligat să se îngrijească de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică,
precum şi de pregătirea şcolară şi profesională a acestuia. Acesta este motivul pentru care minorul
locuieşte – de regulă – la tutore, putând avea o altă locuinţă numai cu încuviinţarea autorităţii
tutelare, aceasta fiind abilitată şi să încuviinţeze schimbarea felului învăţăturii sau a pregătirii
profesionale pe care minorul o primea la data numirii tutorelui.
Pe de altă parte, tutorele are dreptul - şi totodată obligaţia - să ceară înapoierea
copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.
În al doilea rând, conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde acele drepturi şi
obligaţii care privesc administrarea patrimoniului minorului. Tutorele are obligaţia de a prezenta
autorităţii tutelare, anual, câte o dare de seamă privind modul în care au fost administrate bunurile
celui ocrotit, în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic, sau ori de câte ori
autoritatea tutelară solicită un asemenea raport. Descărcarea tutorelui se poate face doar în măsura
în care se constată că administrarea bunurilor minorului s-a făcut în mod corect, iar socotelile
corespund realităţii.
Tutorele are obligaţia de a-l reprezenta pe minor la încheierea actelor juridice civile
până la împlinirea vârstei de 14 ani şi de a-i încuviinţa acestuia actele juridice civile pe care doreşte
să le încheie pe întrega perioadă în care minorul are capacitate de exerciţiu restrânsă, pentru a-l
proteja împotriva abuzurilor terţilor.
Analizând aceste două etape, se impun următoarele precizări:
Referitor la faza reprezentării minorului, pot fi distinse trei categorii de acte juridice
civile în funcţie de care rolul tutorelui diferă:
Actele juridice pe care tutorele le poate încheia singur , fără încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare cuprind actele de conservare şi actele de administrare a patrimoniului minorului.
În această ultimă categorie sunt cuprinse şi acele acte care raportate la un bun anume reprezintă
acte de dispoziţie, dar care, la nivelul întregului patrimoniu al minorului sunt acte de administrare
(este vorba de înstrăinarea bunurilor perisabile şi a celor ce au devenit nefolositoare pentru minor,
cu condiţia ca valoarea acestora din urmă să nu depăşească suma de 250 lei). În acest din urmă
caz, se consideră că prejudiciul ce poate fi adus minorului în cazul deteriorării bunurilor respective
este mai mare decât cel ce poate fi produs printr-o eventuală înstrăinare lipsită de inspiraţie din
partea tutorelui. Sunt asimilate actelor de administrare şi cele care vizează ridicarea de la CEC a
sumelor de bani depuse de tutore pe numele minorului, într-un cont separat, destinate a fi folosite
pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale.
Actele juridice pe care tutorele le poate încheia numai cu încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare şi care cuprind orice înstrăinare sau gajare a bunurilor minorului, orice renunţare
la drepturile patrimoniale ale acestuia, sau, în general, orice acte care depăşesc dreptul dreptul de
a administra. În cazul în care astfel de acte se încheie totuşi fără încuviinţarea autorităţii tutelare,
ele sunt anulabile.
 În momentul în care se va solicita acordarea încuviinţării – care trebuie să fie dată
pentru fiecare act în parte şi prealabil încheierii acestuia – se va avea în vedere ca actul juridic să
satisfacă anumite interese ale minorului sau să prezinte un folos neîndoielnic pentru acesta. Cu titlu
particular, în caz de vânzare, încuviinţarea va trebui să indice dacă vânzarea se va face prin bună
învoială sau în alt mod. În oricare dintre aceste cazuri, autoritatea tutelară va putea indica tutorelui
modul în care sumele de bani obţinute vor fi întrebuinţate.
Acte ce nu pot fi încheiate de tutorele minorului sub 14 ani nici chiar cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare deoarece acestea sunt considerate prejudiciabile pentru minor,
prezumţia fiind legală şi absolută. Intră în această categorie potenţialele acte încheiate între tutore,
soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui pe de o parte şi minor, pe de altă parte,
precum şi contractele de donaţie, în măsura în care minorul are calitatea de donator, sau de
garantare a obligaţiilor unei alte persoane, cu bunurile minorului.
În cea de a doua etapă – cea cuprinsă între vârsta de 14 şi vârsta de 18 ani a
minorului – rolul esenţial al tutorelui este acela de a încuviinţa actele juridice civile încheiate de
minor în nume propriu, acesta având deja capacitate de exerciţiu restrânsă.
Urmează ca în cazul actelor de dispoziţie să se adauge încuviinţării tutorelui şi
încuviinţarea autorităţii tutelare.
Şi în această perioadă se păstrează incapacitatea specială de folosinţă a minorului de
a încheia acte de donaţie sau de garantare a obligaţiilor altora cu bunurile sale proprii.
În măsura în care actul se încheie fără încuviinţarea prealabilă, el este lovit de
nulitate relativă, putând fi confirmat prin obţinerea ulterioară a încuviinţării necesare.
Încetarea funcţiei tutorelui poate interveni din anumite cauze ce privesc persoana
tutorelui, acestea fiind următoarele: decesul tutorelui; îndepărtarea de la tutelă; înlocuirea tutorelui
la cererea sa, dacă a intervenit una din cauzele care permit şi refuzul acestei sarcini în timpul
exercitării tutelei; numirea unui alt tutore în locul celui în funcţie, ca urmare a punerii minorului sub
interdicţie.
Tutela minorului încetează odată cu dispariţia cauzelor care au determinat
deschiderea ei, şi anume: dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către minorul ocrotit;
stabilirea filiaţiei copilului faţă de cel puţin unul dintre părinţi; ridicarea decăderii din drepturile
părinteşti pentru cel puţin unul din părinţii minorului; reapariţia cel puţin a unuia dintre părinţii
dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi ai minorului; moartea minorului.
La încetarea funcţiei sau la încetarea tutelei minorului, tutorele este obligat să dea
socoteală privind modul în care şi-a îndeplinit sarcinile, perezentând în 30 de zile de la încetarea
atribuţiilor sale, o dare de seamă generală în faţa autorităţii tutelare. Toate bunurile vor fi predate
fie fostului minor sau moştenitorilor acestuia, fie noului tutore. După predarea bunurilor, verificarea
socotelilor şi aprobarea lor, autoritatea tutelară va da tutorelui descărcarea de gestiune.
 În măsura în care tutorele, prin activitatea sa, a cauzat prejudicii minorului, repararea
acestora poate fi solicitată fie de noul tutore, fie de fostul minor ajuns la majorat.

CAIET DE SEMINAR 16

Problema 1

Exercitarea ocrotirii părinteşti prezintă anumite particularităţi în caz de divorţ sau în

cazul încredinţării copilului unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire. Potrivit art.42 Cod
fam., instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi îi vor fi
încredinţaţi copiii minori, iar pentru motive temeinice aceştia pot fi încredinţaţi unor rude ori unor
alte persoane, cu consimţământul acestora sau unor instituţii de ocrotire. Conform art.43, părintele
divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti, iar părintele
divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta,
precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. În măsura în
care copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa
judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l
reprezenta sau de a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire căruia i s-a încredinţat
copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana
copilului. Aşa cum prevede art.44, în cazul schimvbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre
părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a autorităţii tutelare sau a vreunei
instituţii de ocrotire, instanţa va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile
personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii.

Problema 2

Potrivit art.9 din Convenţia privind drepturile copilului, statele semnatare sau obligat
să vegheze ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi împotriva voinţei acestora, cu excepţia
situaţiei în care autorităţile competente decid că această separare este necesară în interesul superior
al copilului. De asemenea, statele părţi şi-au asumat obligaţii privind transmiterea de informaţii
esenţiale în legătură cu minorul care a fost despărţit de membrii samiliei sale şi asigurarea
respectării drepturilor părinţilor, în orice condiţii, de a întreţine relaţii personale şi contacte directe
cu copilul lor, cu excepţia cazului în care asemenea acţiuni ar aduce prejudicii bunăstării copilului.

Problema 3

Pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a drepturilor părinteşti şi

pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti, părinţii răspund
potrivit legii, această răspundere putând îmbrăca forma răspunderii penale, contravenţionale, de
dreptul familiei sau civile. Este vorba atât de raporturile dintre părinţi şi copii, cât şi o eventuală
răspundere faţă de prejudicii cauzate unor terţi ca urmare a acestei deficienţe ce îi priveşte pe
părinţi (la materia Teoria generală a obligaţiilor, va fi studiat capitolul răspunderii civile delictuale,
care va permite aprofundarea acestor aspecte).

Problema 4

În literatură s-a discutat problema exercitării atribuţiilor de autoritate tutelară de

către o instanţă judecătorească special investită în acest scop, ţări din Europa Occidentală adoptând
acest sistem1.
Merită, în acest context, menţionat faptul că în proiectul legii de modificare şi
completare a Codului civil – care cuprinde mai multe aspecte interesante asupra cărora vom reveni
la sfârşitul capitolului – s-a prevăzut controlul exercitării tutelei de către o instanţă tutelară. De
asemenea, se pare că se preconizează reintroducerea instituţiei consiliului de familie, care va aviza
toate măsurile luate de tutore – inclusiv cele vizând persoana minorului – instanţa tutelară fiind cea
care ar efectua un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi
îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.

Problema 5

Legat de personalitatea tutelei minorului, acest caracter trebuie înţeles în felul

următor: în măsura în care Ion Georgescu a fost desemnat ca fiind tutore al minorului Cristian
Ionescu, el nu îi poate solicita lui Ioan Ardelean să i se substituie şi să exercite în locul său atribuţiile
ce îi revin în calitate de tutore. Nimic nu îl împiedică însă pe Ion Georgescu, în calitate de
1
Pentru dezvoltarea acestei idei, Ernest Lupan, op.cit., p.227 (nota 230)
reprezentant al minorului – având domiciliul tutorele şi, implicit, şi minorul în Suceava – să încheie
un contract de mandat cu Ioan Ardelean – având domiciliul în Satu-Mare – prin care să-i permită
acestuia să încheie un contract pentru şi în numele minorului, reprezentat de tutore, privind un
imobil situat în Satu-Mare.

Problema 6

Atenţie !
Principiul autonomiei patrimoniale dintre minor şi tutore prezintă o trăsătură specifică
faţă de relaţia dintre minor şi părinţi, deoarece minorul are drepturi succesorale asupra
patrimoniului părinţilor lui, la decesul acestora, drepturi care nu există faţă de tutore decât în cazul
în care tutorele este o rudă faţă de care minorul are vocaţie legală succesorală.

Problema 7

Atenţie !
Legea nu stabileşte nici o ierarhie sau ordine de preferinţă între persoanele care pot
îndeplini sarcina tutelei. Aşa fiind, este posibil să fie aleasă pentru această sarcină o persoană din
afara familiei minorului, în detrimentul unor rude, în măsura în care autoritatea tutelară va aprecia
că această persoană este mai apropiată faţă de minor, fiind în interesul acestuia din urmă păstrarea
unei legături afective ce deja există.
Întotdeauna cazurile de deschidere a tutelei minorului sunt legate de situaţii în care
nici unul dintre părinţi nu poate exercita ocrotirea părintească. Nu este însă necesar ca ambii
părinţi să fie în aceeaşi incapacitate; deci, tutela nu se deschide doar dacă ambii părinţi sunt
decedaţi sau ambii părinţi sunt necunoscuţi (fiind, de altfel, destul de greu de imaginat un astfel de
caz), ci şi când unul dintre părinţi, de exemplu, este necunoscut, iar părintele cunoscut a decedat
sau este pus sub interdicţie.
În cazul în care părinţii au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, incapacitatea lor de
a exercita ocrotirea părintească apare în momentul în care hotărârea judecătorească rămâne
definitivă, aceeaşi fiind situaţia şi în cazul punerii sub interdicţie. Referitor la dispariţie, simplul fapt
al dispariţiei părinţilor, sau a unuia dintre ei, când celălalt nu poate exercita ocrotirea părintească,
poate conduce la deschiderea tutelei minorului, acesta neputând rămâne fără ocrotire până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
În cazul desfacerii adopţiei, regula este aceea că părinţii fireşti redobândesc
drepturile părinteşti, excepţia constituind-o cazul în care aceştia sunt în imposibilitate sau când
instanţa, în interesul minorului, hotărăşte instituirea unei tutele.

Problema 8

Actele care depăşesc dreptul de a administra sunt cele care, datorită gravităţii,
importanţei sau caracterului lor excepţional ies din sfera gestiunii curente a patrimoniului. Intră în
această categorie actele de înstrăinare a bunurilor minorului, de gajare a acestor bunuri, de
renunţare la drepturile patrimoniale ale minorului, ridicarea sumelor de bani sau a hârtiilor de
valoare depuse pe numele minorului la CEC şi care depăşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale
administrării bunurilor sale, precum şi încheierea unei tranzacţii cu privire la bunurile minorului.
În ceea ce priveşte suma de 250 lei, limită până la care tutorele poate încheia
anumite acte de dispoziţie, şi care în prezent face imposibilă această operaţiune, au fost exprimate
păreri potrivit cărora instanţa poate aprecia ca fiind valabile asemenea acte şi în măsua în care
valoarea bunurilor depăşeşte cu mult această cifră, dar şi păreri potrivit cărora se impune
intervenţia legiuitorului pentru modificarea acestei sume. (Pentru detalii, Ernest Lupan, op.cit.,
p.240, nota 252). Împărtăşim acest din urmă punct de vedere deoarece legiuitorul a intervenit ori
de câte ori a considerat necesar pentru a modifica asemenea limite, sau a precizat în mod expres că
sumele sunt supuse indexării, ori refuzul intervenţiei poate fi interpretat în sensul că legiuitorul nu
înţelege să modifice acest cuantum.

Problema 9

În ceea ce priveşte acţiunea pe care fostul minor o poate formula împotriva fostului
tutore, se impune a se menţiona faptul că este o acţiune patrimonială, personală, prescriptibilă în
termen de trei ani, termen ce nu va curge, însă, până când socotelile nu au fost date şi aprobate,
potrivit art.14 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Problema 10

O importantă reglementare este cea cuprinsă de OUG nr.26/1997 privind protecţia

copilului aflat în dificultate (publicată în M.Of. nr.120/12.06.1997), aprobată prin Legea
nr.108/1998, (publicată în M.Of. nr.205/2.06.1998).
 Potrivit acestei ordonanţe, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de
18 ani şi nu are capacitate deplină de exerciţiu.
Prin acest act normativ sunt instituite obligaţii pentru diferite persoane juridice,
expres indicate, în ceea ce priveşte ocrotirea copilului aflat în dificultate, adică cel a cărui dezvoltare,
securitate sau integritate fizică sau morală, este periclitată.
O prevedere specială este cea cuprinsă de art.10, potrivit căruia persoanele fizice sau
juridice cărora le-a fost încredinţat copilul – în condiţiile art.8 - au faţă de acesta numai drepturile şi
obligaţiile ce revin părinţilor cu privire la persoana acestuia, în timp ce exercitarea dreptului de a
încheia acte juridice în numele copilului încredinţat ori încuviinţarea încheierii acestor acte se face de
către Comisia pentru protecţia copilului, aceasta exercitând şi dreptul de a administra bunurile
copilului.
Actul normativ va fi studiat amănunţit la dreptul familiei, singura menţiune care se
impune fiind aceea că în prezent statul român desfăşoară o amplă activitate de identificare a copiilor
aflaţi în dificultate, în vederea asigurării protejării acestora, precum şi, în paralel, se depune un efort
susţinut pentru armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană în domeniu, de aceea este
posibil ca norme speciale să fie edictate într-un viitor apropiat.

#2. Ocrotirea persoanei fizice majore

A. Interdicţia judecătorească

Interdicţia judecătorească este acea instituţie de drept civil prin care se urmăreşte
ocrotirea persoanei fizice lipsite de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale
datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, care are ca efect lipsirea acesteia de capacitatea de
exerciţiu şi instituirtea tutelei 1. Se poate reţine, deci, că suntem în faţa unei măsuri de ocrotire,
stabilită exclusiv prin hotărâre judecătorească, ce se aplică doar la o anumită categorie de persoane
fizice – cele lipsite de discernământ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale – şi care are ca efect
lipsirea persoanei fizice de capacitatea sa de exerciţiu. Aceasta creează premisele care permit luarea
tuturor măsurilor necesare în vederea ocrotirii sub toate aspectele – inclusiv cele privind dreptul civil
– a unor persoane care se află în astfel de situaţii deosebite, atipice.
Instituţia îşi găseşte reglementarea în cuprinsul Codului familiei (art.142-151),
precum şi în Decretul nr.32/1954 (art.30-35).
Condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a se putea declanşa procedura
punerii sub interdicţie sunt ca persoana vizată să fie lipsită de discernământ, iar această stare de
fapt să se datoreze alienaţiei sau debilităţii mintale şi, concomitent, lipsa discernământului să
1
Ernest Lupan, op.cit., p.248
determine imposibilitatea persoanei de a se îngriji singură. După cum prevede art.142 Cod fam., pot
fi puşi sub interdicţie şi minorii.
În ceea ce priveşte procedura punerii sub interdicţie, aceasta poate fi declanşată de
autoritatea tutelară, de către orice persoană interesată, precum şi de către persoana lipsită de
discernământ însăşi. Competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului în raza teritorială a
căruia se află domiciliul persoanei a cărui punere sub interdicţie se cere, respectiv Tribunalul
Municipiului Bucureşti.
Sunt prevăzute două faze, şi anume:
În prima fază – ce are un caracter necontradictoriu – preşedintele instanţei sesizate
cu o asemenea cerere dispune comunicarea acesteia, împreună cu toate înscrisurile anexate,
procurorului din cadrul parchetului de pe lângă tribunalul competent, urmând ca acesta să dispună
efectuarea cercetărilor pe care le consideră necesare, inclusiv cele de natură medicală, aceastea din
urmă materializându-se prin opinia exprimată de o comisie formată din medici specialişti. În măsura
în care persoana vizată este internată într-o unitate sanitară, procurorul va solicita şi părerea
medicului curant. Dacă se impune,în baza datelor obţinute până în acest moment, instanţa poate
dispune internarea provizorie pe o perioadă de cel mult 6 săptămâni, pentru a se permite ţinerea
sub observaţie a stării mintale a persoanei pe o perioadă mai îndelungată, cu condiţia ca această
observare să nu se poată face în alt mod, aspect confirmat de medicii care deja au cercetat datele
cazului.
Concomitent, va fi sesizată şi autoritatea tutelară de la domiciliul celui a cărui punere
sub interdicţie este cerută, în vederea numirii unui curator (art.146 Cod fam.).
În urma analizării rezultatului cercetării şi al avizului comisiei de specialişti,
preşedintele instanţei va fixa termen pentru soluţionarea cererii, dispunându-se citarea părţilor.
Trecându-se la cea de a doua fază – care are deja un caracter contradictoriu -,
instanţa va purcede la interogatoriul pârâtului (administrarea probei fiind obligatorie pentru a
permite judecătorilor să îşi formeze propria părere în legătură cu persoana respectivă) şi va asculta
concluziile procurorului în legătură cu cererea formulată. Rezultatul deliberării se va baza pe probele
administrate şi pe constatările directe ale instanţei.
Hotărârea tribunalului este supusă tuturor căilorde atac ordinare şi extraordinare,
acesta producând efecte de la rămânerea ei definitivă, în măsura în care cererea a fost admisă, caz
în care se va comunica din oficiu autorităţii tutelare de la domiciliul persoanei puse sub interdicţie.
Autoritatea tutelară va dispune ridicarea curatelei, în măsura în care aceasta a fost instituită, şi
deschiderea tutelei.
Faţă de terţi efectele hotărârii se vor produce din momentul transcrierii hotărârii în
registrul special, cu excepţia cazului în care în mod concret un terţ a avut cunoştiinţă despre
interdicţie în alt mod. De la data transcrierii hotărârii judecătoreşti se naşte prezumţia absolută că
terţii cunosc măsura luată.
Din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicţie,
interzisul este lipsit de capacitatea de exerciţiu, astfel încât va putea încheia acte juridice doar prin
intermediul reprezentantului său legal, putând încheia singur în mod valabil doar actele de
conservare a patrimoniului şi actele cotidiene mărunte, permise şi minorului care nu a împlinit vârsta
de 14 ani.
Cel de-al doilea efect al unei asemenea hotărâri îl reprezintă instituirea tutelei, ca
măsură de ocrotire a persoanei lipsite de discernământ. În măsura în care persoana pusă sub
interdicţie este un minor, acesta va fi supus în continuare ocrotirii părinteşti, până în momentul
împlinirii vârstei majoratului, dată de la care îi va fi numit un tutore (care, evident, poate să fie
părintele său). În măsura în care deja minorul se afla sub tutelă, autoritatea tutelară va decide dacă
fostul tutore păstrează această sarcină sau va fi numit un nou tutore (art.150 alin.3 Cod fam.).
Potrivit normei cuprinse de art.147 Cod fam., se poate deduce că tutela interzisului
judecătoresc este asimilată cu tutela minorului lipsit de capacitate de exerciţiu. Între cele două
mijloace de ocrotire pot fi remarcate atât asemănări, cât şi deosebiri. În primul rând, se poate
remarca că oricare dintre acestea sunt călăuzite de criteriul decisiv al interesului ocrotit. Oricare
dintre tutori este reprezentantul legal al persoanei a cărei ocrotire o asigură, având aceleaşi atribuţii
în materie patrimonială. Persoana ocrotită are în toate cazurile domiciliul la tutorele său, iar
obligaţiile de a face inventar, de a prezenta socotelile tutelei şi regulile privind controlul activităţii
tutorelui şi răspunderea sa sunt comune. Numirea tutorelui se face întotdeauna de autoritatea
tutelară, iar cauzele de incapacitate şi de refuzare a tutelei sunt aceleaşi.
Pot fi evidenţiate însă şi deosebiri în ceea ce priveşte tutela minorului şi tutela
interzisului, astfel:
- scopul principal al tutelei minorului îl reprezintă creşterea şi educarea acestuia, pe
când în cazul interzisului ceea ce se urmăreşte este vindecarea rapidă şi îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă ale persoanei ocrotite
- tutela minorului este limitată în timp, având ca punct maxim împlinirea vârstei
majoratului, în timp ce tutela interzisului are sub aspect temporal un caracter aleatoriu, fiind, în
principiu, nedeterminată în timp; acesta este şi motivul pentru care tutorele interzisului judecătoresc
poate solicita înlocuirea sa după trecerea a trei ani de la numire, posibilitate ce nu este cunoscută în
cazul tutorelui minorului
- tutorele interzisului are prerogative mai largi decât tutorele minorului, el putând
promova şi participa în cazul unor acţiuni de stare civilă privind persoana celui ocrotit: acţiunea în
stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei,
acţiunea în tăgada paternităţii aparţinând celui aflat sub interdicţie (în acest din urmă caz fiind
necesară, însă, şi încuviinţarea autorităţii tutelare); tutorele interzisului nu poate formula o acţiune
de divorţ în numele acestuia, dar poate participa la un astfel de proces în calitate de reprezentant
legal al soţului pus sub interdicţie, dacă acesta are calitatea de pârât.
- tutela minorului încetează de drept la împlinirea de către acesta a vârstei
majoratului, în timp ce tutela interzisului încetează doar în momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de ridicare a interdicţiei.
Interdicţia judecătorească încetează fie prin moartea persoanei puse sub interdicţie
(în cazul declarării judecătoreşti a morţii aceasta încetând la data stabilită în hotărâre ca fiind data
morţii), fie prin ridicarea interdicţiei, dacă au dispărut împrejurările care au determinat luarea
acestor măsuri.

B. Ocrotirea bolnavilor psihici periculoşi

Această ocrotire ce are un caracter primordial medical este reglemantată prin

prevederile Decretului nr.313/1980 privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi. Trebuie spus că din
punctul de vedere al regimului juridic ce le este aplicabil, bolnavii ce suferă de maladii psihice pot fi
inofensivi sau pot fi periculoşi. Intră înaceastă categorie cei care pun în pericol, prin manifestările
lor, viaţa sau sănătatea lor sau a altora sau cei care tulbură în mod repetat şi grav condiţiile normale
de muncă ori de viaţă, în familie sau în societate. Se mai aplică acelaşi regim toxicomanilor care din
cauza intoxicării cronice prin alcool stupefiante sau alte substanţe, generează pericole de genul celor
amintite.
Tratamentul medical obligatoriu care se instituie în cazul unor astfel de bolnavi poate
fi aplicat ambulator sau în condiţii de spitalizare. În primul caz, tratamentul se efectuează sub
îmndrumarea şi controlul medicului psihiatru, bolnavul fiind obligat să se prezinte la controlul
medical periodic, să se supună tratamentului stabilit şi să urmeze indicaţiile terapeutice între două
controale.
În măsura în care este necesară o supraveghere medicală permanentă, se dispune
efectuarea tratamentului în condiţii de spitalizare, revenind conducerii unităţii sanitare obligaţia de a
urmări evoluţia stării bolnavului.
Procedura de instituire este declanşată prin înştiinţarea scrisă a unităţii sanitare –
dispensarul medical în a cărui rază teritorială domiciliază persoana considerată a fi un astfel de
bolnav - de către persoana ce are cunoştiinţă despre o astfel de situaţie. Aceasta continuă apoi în
faţa personalului de specialitate, constând într-un examen medical, constatările fiind prezentate
comisiei medicale alcătuită din trei medici specialişti, care vor hotărî genul de tratament care va fi
aplicat bolnavului. Comisia adoptă hotărâri cu unanimitate, iar în caz de divergenţe componenţa
acesteia se completează cu încă doi membri, hotărârea urmând să se ia cu majoritate de voturi.
Înscrisul va purta semnătura tuturor membrilor comisiei şi va cuprinde diagnosticul stabilit.
Hotărârea comisiei medicale este executorie.
Dacă măsura dispusă constă în tratament medical obligatoriu în spital, comisia
medicală are obligaţia să îl reexamineze pe bolnav în termen de cel mult două luni de la luarea
măsurii sau ori de câte ori este nevoie, în funcţie de starea bolnavului. În urma reexaminării,
comisia poate hotărî menţinerea tratamentului în forma dispusă iniţial sau încetarea tratamentului în
condiţii de spitalizare şi continuarea acestuia în regim ambulator sau încetarea oricărui fel de
tratament medical obligatoriu.
În condiţiile în care măsura luată a fost aceea de aplicare a tratamentului medical
obligatoriu ambulator, încetarea măsurii poate fi hotărâtă tot de comisia medicală respectivă.
Controlul măsurilor luate de comisia medicală se realizează prin verificarea acestora
efectuată de procurorul de la parchetul competent, în condiţiile în care comisia medicală are
obligaţia de a comunica în scris, în termen de 24 de ore hotărârea privind instituirea tratamentului
medical obligatoriu, precum şi a celor prin care s-a dispus menţinerea, schimbarea sau încetarea
tratamentului parchetului local în a cărui rază teritorială se află situat spitalul. Reprezentanţii
parchetelor pe a căror rază teritorială de competenţă se află asemenea unităţi sanitare vor verifica
din oficiu, periodic, legalitatea internărilor şi a măsurilor luate.
Împotriva hotărârilor comisiei medicale se poate formula contestaţie la judecătoria în
a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară unde funcţionează comisia ce a luat hotărârea de
către cel împotriva căruia s-a luat măsura, de către procuror sau orice altă persoană. Judecarea
contestaţiei se face în procedură de urgenţă, instanţa verificând legalitatea hotărârii comisiei
medicale. În mod obligatoriu, se impune ascultarea persoanei faţă de care s-aluat măsura, precum
şi desemnarea din oficiu a unui apărător, în situaţia în care aceasta nu are un apărător ales.
Ascultarea concluziilor procurorului este obligatorie.

C. Orotirea prin curatelă

De la început trebuie menţionat faptul că potrivit reglementărilor legale în vigoare,

există două feluri de curatele, şi anume curatela propriu-zisă, care este măsura de ocrotire luată în
favoarea persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar aflată în anumite situaţii speciale şi
curatela specială, aceasta reprezentând măsura de ocrotire luată în favoarea celui lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care nu are la un moment dat un
reprezentant legal sau acesta nu este în măsură să îşi îndeplinească sarcina.
Curatela capabilului reprezintă o măsură de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice
cu capacitate de exerciţiu deplină, dar aflată în anumite situaţii speciale care o împiedică să-şi
ocrotească interesele şi să-şi administreze bunurile.
 Următoarele cazuri de instituire a curatelei pot fi evidenţiate:
1. curatela persoanelor cu deficienţe fizice – dacă din cauza bătrâneţii, a bolii sau a
unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate să îşi administreze bunurile personal şi nici
să îşi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din anumite motive temeinice, nu îşi poate numi
un reprezentant;
2. curatela pentru cazuri urgente – dacă din orice motive temeinic justificate o
persoană nu poate nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazurile a căror
rezolvare nu suferă amânare;
3. dacă din motive temeinice, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească
un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează
4. curatela persoanei care lipseşte de la domiciliu - dacă o persoană, fiind obligată să
lipsească vreme îndelungată de la domiciliu nu a lăsat un mandatar general
5. curatela în cazul persoanei dispărute – dacă o persoană este dispărută fără a
parveni ştiri despre aceasta şi nu a fost numit un mandatar general.
Toate aceste cazuri sunt reglementate de art.152 Cod fam.
6. curatela succesorală notarială – reglementată de Legea nr.36/1995 – este instituită
în condiţiile în care la deschiderea succesiunii există pericolul de înstrăinare sau pierdere a bunurilor
succesorale;
7. curatela succesiunii acceptată sub beneficiul de inventar de către moştenitorul unic
– reglementată de art.672 Cod proc. civ.
8. curatela surdomutului – reglementată de art.816 Cod civil
Instituirea curatelei se face la cerere sau din oficiu, şi de principiu, nu poate fi
instituită decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care acest consimţământ
nu poate fi exprimat. Competenţa de numire a curatorului revine, de regulă, autorităţii tutelare, cu
excepţia curatelei moştenirii, în cazul căreia competenţa revine notarului public.
Elementele specifice ale conţinutului curatelei capabilului sunt guvernate de
următoarele principii: această curatelă nu aduce nici o atingere capacităţi celui reprezentat,
activitatea desfăşurată de curator trebuie să se circumscrie scopului care a justificat instituirea
curatelei, iar acesteia îi sunt aplicabile regulile de la mandat.
Funcţia curatorului încetează fie prin revocarea acestuia de către persoana
reprezentată, fie la cererea curatorului, după trecerea a trei ani de la numire.
Măsura curatelei va înceta prin ridicarea ei, ca urmare a dispariţiei cauzelor care au
determinat-o.

#3. Ocrotirea minorilor prin curatelă

 Prin curatela minorului se înţelege acel mijloc juridic, temporar şi subsidiar prin
care se asigură ocrotirea minorului aflat într-o situaţie în care reprezentantul său legal nu poate
exercita această ocrotire. Aceste situaţii apar dacă minorul este vremelnic lipsit de ocrotire legală
sau dacă părinţii ori tutorele nu pot să acţioneze în numele şi în interesul minorului.
Curatela minorului va fi instituită de autoritatea tutelară de la domiciliul minorului, din
oficiu sau la cerere, respectându-se procedura instituirii tutelei.
Situaţiile care impun o astfel de măsură sunt următoarele:
- când numirea unui nou tutore nu are loc concomitent cu încetarea funcţiei tutorelui
anterior – art.139 Cod fam.
- când între minor şi ocrotitorul său legal apare o contrarietate de interese – art.132
Cod fam.
- în cursul procesului privind punerea sub interdicţie privind un minor, până la
soluţionarea definitivă a acestuia – art.146 Cod fam.
- în cazul în care ocrotitorul legal al minorului este împiedicat vremelnic să îşi exercite
drepturile şi îndatoririle faţă de persoana şi bunurile acesteia – art.152 lit.C Cod fam.
Curatela încetează dacă au dispărut cauzele care au condus la instituirea ei, cu
menţiunea că, potrivit art.156 Cod fam., curatorul poate solicita înlocuirea sa după trecerea a trei
ani de la numire.

CAIET DE SEMINAR 17

Problema 1

Persoana fizică are capacitate de exerciţiu până la data la care hotărârea

judecătorească de punere sub interdicţie a rămas definitivă. În aceste condiţii nu se poate obţine
anularea actelor juridice încheiate până în acest moment decât dacă se face în mod concret dovada
lipsei de discernământ în momentul încheierii actului juridic respectiv (o astfel de dovadă se face, de
regulă, printr-o expertiză medicală). În schimb, actul juridic încheiat după rămânerea definitivă a
hotărârii de punere sub interdicţie va fi anulabil, chiar dacă s-ar face dovada că în momentul
încheierii actului persoana pusă sub interdicţie era lucidă, având reprezentarea efectelor actului
încheiat.

Problema 2
 Dacă cel pus sub interdicţie este un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani,
hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie îşi va produce efectul de la data la care minorul
împlineşte vârsta de 14 ani, înaintea acestui moment el fiind oricum lipsit de capacitate de exerciţiu.
Dacă minorul dobândise capacitatea de exerciţiu restrânsă, acesta o va pierde prin
punerea sub interdicţie, situaţia fiind similară în cazul în care persoana este majoră, cu deosebirea
că în această variantă va fi lipsită de capacitatea de exerciţiu deplină.

Problema 3

Sancţiunea aplicabilă în cazul încheierii unui act juridic cu nerespectarea incapacităţii

instituită prin hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie este nulitatea relativă.

Problema 4

În cazul în care persoana pusă sub interdicţie cauzează prin fapta sa ilicită un
prejudiciu, răspunderea va fi angajată în măsura în care cel în patrimoniul căruia s-a produs
prejudiciul va reuşi să dovedească discernământul interzisului în momentul săvârşirii faptei
prejudiciabile.

Problema 5

Explicaţia pentru care tutorele interzisului are prerogative mai largi decât tutorele
minorului constă şi în faptul că acest gen de acţiuni privind starea civilă nu sunt întâlnite până la o
anumită vârstă, cum ar fi în cazul acţiunii în tăgada paternităţii, ştiut fiind că bărbatul se poate
căsători numai la 18 ani, iar în cazul acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei
legea prevede în mod expres că mama poate formula acţiunea în numele copilului, chiar dacă ea
este minoră (art.59 alin.1 Cod fam.).
În cazul în care se solicită desfacerea căsătoriei pe motivul că pârâtul suferă de boli
care determină lipsa discernământului, instanţele solicită numirea unui curator de către autoritatea
tutelară, chiar dacă pârâtul nu este pus sub interdicţie.
Problema 6

Exemplu de situaţii când între minor şi părinte pot să apară interese contrare:
A şi B sunt căsătoriţi, având împreună un copil minor, C. B are un copil dintr-o
căsătorie anterioară, D. A decedează, moment în care se deschide succesiunea, având calitatea de
moştenitori C – copil şi B – soţ supravieţuitor. În masa succesorală a lui A intră bunurile sale proprii
şi cota ce îi revine din bunurile comune. Potrivit art.30 Cod fam., există o prezumţie că bunurile
dobândite sub durata căsătoriei sunt bunuri comune, după cum există o prezumţie simplă sub
aspectul contribuţiei egale a soţilor la dobândirea bunurilor comune sub durata căsătoriei.
În acest punct poate să intervină contrarietatea de interese între C-minor şi B –
ocrotitorul legal al acestuia, care însă doreşte să mărească masa succeorală virtuală la care D va
avea vocaţie prin pretinderea unor bunuri dobândite sub durata căsătoriei cu A ca fiind bunuri
proprii ale lui B sau că B ar avea o contribuiţie superioară la dobândirea bunurilor comune. Astfel, în
timp ce C are interesul de a include în masa succesorală cât mai multe bunuri din cele dobândite de
părinţii săi sub durata căsătoriei, B va avea tendinţa să scoată bunuri din masa succesorală,
încercând să dovedească caracterul de bun propriu al acestora în favoarea sa. Acesta este
momentul în care se impune numirea unui curator care în acest proces concret să apere obiectiv
interesele lui C faţă de părintele său, B. Rolul curatorului va fi limitat exclusiv la acest proces, restul
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti putând fi exercitate de B chiar până la soluţionarea procesului.
Temporal, rolul curatorului va înceta în momentul în care hotărârea pronunţată în cauză va fi
irevocabilă.

Problema 7

Atenţie !
Curatelei propriu-zise i se aplică regulile de la mandat.
Curatelei speciale i se aplică regulile de la tutelă.
 I.B. PERSOANA JURIDICĂ

Secţiunea 1 – Noţiuni introductive

În cadrul raporturilor de drept civil constatăm o netă diferenţiere între variantele în

care aceste raporturi se nasc între persoane fizice sau între grupuri de persoane fizice, respectiv
între o persoană fizică şi un astfel de grup. Deci, prima imagine pe care ne-o formăm în urma unei
analize superficiale, este aceea că avem de a face ori cu o persoană fizică, ori cu un subiect de
drept colectiv, ce însumează un număr de cel puţin două persoane fizice. Oricum a r fi însă, calitatea
de subiect de drept a unei persoane juridice este o problemă ce interseză dreptul civil, aceasta
având un caracter de ramură.
Calitatea de subiect de drept a persoanei juridice se deosebeşte de calitatea de
subiect de drept a persoanei fizice, deoarece cea dintâi dobândeşte această calitate ca urmare a
intervenţiei statului.
Întrebări în legătură cu natura personalităţii juridice a acestor subiecte de drept au
apărut din clipa în care a fost conştientizată prezenţa acestora în cadrul raporturilor de drept civil,
ceea ce trimite istoricul acestei analize până în perioada dreptului roman clasic şi aspectul fascinant
îl constituie cel potrivit căruia nici în prezent nu se poate afirma că răspunsurile satisfac curiozitatea
analistului în modul cel mai complet.
Merită a fi subliniate principalele teorii ce au fost formulate în legătură cu fondul
persoanelor juridice, cu atât mai mult cu cât soluţia dată acestei probleme determină importante
concluzii practice1.
Teoria ficţiunii – consideră aceste subiecte de drept ca având un fundament ce se
regăseşte doar în imaginea participanţilor la raporturile juridice civile, autorul ficţiunii fiind legiuitorul
care extinde calitatea de persoană la o entitate creată artificial. În varianta sa clasică, exponenţii
acestei teorii consideră că persoanele juridice sunt subiecte de drept care nu există decât în scopuri
juridice, astfel încât în timp ce persoana fizică există în realitate, ea fiind doar recunoscută ca

1
Pentru o prezentare detaliată ce cuprinde toate argumentele şi contraargumentele exprimate, Ernest Lupan,
Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.14-24
subiect de drept, persoana juridică are o existenţă pur juridică, generată de o concesiune legală din
partea legiuitorului, care o instituie.
Teoria realităţii – evidenţiază puterea discreţionară a statului în crearea şi suprimarea
personalităţii juridice, precum şi principiul specialităţii conceput cu o rigiditate incompatibilă cu
exigenţele interesului social.
Teoria proprietăţii colective – se bazează pe ideea că proprietatea bunurilor ce
aparţin acestui subiect de drept revine grupului, în mod colectiv, problema personalităţii juridice
trecând din dreptul persoanelor în dreptul bunurilor.
Teoria patrimoniului de afectaţiune – susţine că aşa-zisele persoane juridice sunt
simple patrimonii fără subiect, patrimonii impersonale, care nu aparţin în colectiv persoanelor fizice
ce alcătuiesc asociaţia, ci scopului destinaţiei pentru care au fost constituite.
Teoria realităţii concrete – îmbracă două forme: potrivit teoriei organice, persoana
juridică este o realitate organică sau biologică în interiorul căreia celulele care o alcătuiesc şi-au
pierdut individualitatea.
În ceea ce priveşte teoria voinţei colective, aceasta consideră că un colectiv poate fi
privit ca o persoană, dacă are o voinţă colectivă, distinctă de voinţele individuale.
Teoria instituţiei – apreciază că persoanele juridice sunt colectivităţi organizate în
vederea realizării unui scop, doar instituţiile care ajung la un anumit grad de concentrare şi
organizare fiind persoane juridice.
Teoria instituţională – consideră că există persoană juridică ori de câte ori există un
scop colectiv şi un interes particular al membrilor grupului.
Teoria realităţii tehnice – se bazează pe delimitarea dintre realitatea concretă şi
realitatea juridică, persoana juridică fiind o realitate în plan juridic, un subiect capabil de a avea
drepturi.
Se constată că toate aceste teorii îşi găsesc suportul, mai mult sau mai puţin, pe
ideea colectivului adică pe teoria potrivit căreia persoana juridică este necesar o colectivitate care
se compune dintr-un număr oarecare de persoane.
Teza este falsă deoarece există atât persoane juridice ce se bazează pe existenţa
fizică a unei singure persoane fizice cât şi persoane juridice care se înfiinţează fără să fie legate în
vreun fel de existenţa fizică a vreunei persoane, cum este cazul fundaţiilor testamentare. Ori cum o
teorie care urmăreşte să fundamenteze personalitatea juridică trebuie să acopere toate situaţiile,
singura concluzie ce se impune este aceea că teoria colectivului nu răspunde acestor cerinţe.
Fără dubiu, se poate afirma că persoana juridică are caracter facultativ pentru
persoana fizică ce o înfiinţează aceasta din urmă putând uza de această posibilitate fie individual, fie
prin asocierea cu alte persoane fizice sau juridice.
 Persoana juridică poate fi definită ca fiind acea entitate – subiect de drept distinct –
care este creată facultativ de către una sau mai multe alte persoane, cu respectarea cerinţelor
legale de fond şi de formă 1. Se deduce astfel că persoana juridică participă în nume propriu la cele
mai variate raporturi juridice şi prezintă o răspundere proprie pentru actele şi faptele încheiate,
respectiv săvârşite prin intermediul organelor sale ce o reprezintă.
Merită menţionat că cea mai importantă lege civilă, şi anume Codul civil român, nu
conţine nici o reglementare directă referitoare la persoanele juridice, cuprinzând doar unele referiri
indirecte. Se poate spune că reglementarea legală generală a persoanei juridice se regăseşte în
cuprinsul Decretului nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice. Ceea ce este
foarte important, însă, de menţionat este numărul extrem de mare de acte normative cu caracter
special care reglementează modul de organizare şi funcţionare ale unor tipuri de persoane juridice
(societăţi comerciale, societăţi agricole, societăţi bancare, asociaţii şi fundaţii, sindicate, partide
politice), astfel încât în prezent prevederile Decretului nr.31/1954 reprezintă norme –cadru, cu
caracter general, elementele specifice fiecărui tip de persoană juridică evidenţiindu-se în cuprinsul
normelor speciale.

#1. Categorii de persoane juridice

Criteriile de clasificare ce se pot stabili sunt suficient de numeroase şi permit

divizarea persoanelor juridice în grupe şi subgrupe.
I. După domeniul dreptului de care aparţin, pot fi distinse persoanele juridice de
drept public de persoanele juridice de drept privat. Pentru o corectă delimitare vor fi avute în vedere
atât obiectul de activitate al persoanei juridice, cât şi tipul intereselor urmărite.
Sunt persoane juridice de drept public următoarele:
A.1. Statul - care reprezintă, în mod indiscutabil, o figură aparte în rândul persoanelor
juridice, în primul rând deoarece acestuia nu îi sunt aplicabile condiţiile generale ce vizează
înfiinţarea şi dobândirea personalităţii juridice, acesta determinându-şi singur capacitatea juridică
întocmai ca un corolar al suveranităţii naţionale, ce aparţine poporului respectiv.
Statul, ca persoană juridică, participă în raporturile juridice prin Ministerul Finanţelor,
în afară de cazurile în care legea indică în mod expres un alt reperezentant. Acesta are o capacitate
juridică generală, deţinând aptitudinea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în cadrul oricăror
raporturi juridice. În aceste condiţii, se subînţelege că statul poate să apară în nume propriu, ca
subiect de drept distinct, în raporturi de drept civil, acest fapt rezultând şi din analiza art.25 din
Decretul nr.31/1954. Conţinutul capacităţii de folosinţă civilă a statului exprimă aptitudinea acestuia
de a avea drepturi şi obligaţii civile - reglementate întotdeauna în mod expres prin lege – iar
1
Ernest Lupan, op.cit., p.29
capacitatea de exerciţiu a acestui subiect de drept se pune în valoare, de regulă, prin Ministerul
Finanţelor.
Statul poate să apară ca subiect de drept civil în următoarele raporturi juridice: în
raporturile de proprietate –în condiţiile în care statul este titular al dreptului de proprietate asupra
unor bunuri din domeniul public şi privat ; în raporturi obligaţionale – în temeiul art.504 Cod
pr.pen.; în domeniul succesoral – în toate situaţiile în care culege averile vacante şi fără stăpân,
precum şi în cazul în care dobândeşte anumite bunuri în calitate de legatar; în raporturile de comerţ
– statul putând deveni comerciant în domeniul internaţional.
A.2. Unităţile administrativ-teritoriale – respectiv comunele, oraşele municipiile şi
judeţele, acestea având deplină capacitate juridică, astfel încât pot avea drepturi şi obligaţii, având
exerciţiul acestora, singura limitare reprezentând-o principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Asemănător statului, unităţile administrativ-teritoriale au în proprietate bunuri din
domeniul public şi bunuri din domeniul privat.
A.3. Organele puterii legislative – Adunarea Deputaţilor şi Senatul reprezintă cele
două camere ale Parlamentului României, respectiv ale singurei autorităţi legiuitoare a ţării.
A.4. Organele puterii executive – Preşedinţia Republicii, Guvernul României,
Ministerele şi alte organe centrale ale administraţiei centrale de stat.
A.5. Consiliile judeţene şi cele locale
A.6. Organele locale de specialitate ale administraţiei de stat
A.7. Organele puterii judecătoreşti – tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de
Justiţie.
Intră în această categorie de persoane juridice şi Curtea Constituţională, iar în ceea
ce priveşte Curtea de Conturi, aceasta are personalitate juridică, fiind înfiinţată prin Legea
nr.94/1992, impunându-se însă menţiunea că aceasta nu face parte din sistemul instanţelor
judecătoreşti.
A.8. Instituţiile de stat – înfiinţate, în special, în domeniile învăţământului, sănătăţii,
ştiinţei şi culturii, sunt instituţii bugetare şi reprezintă o categorie importantă a persoanei juridice de
drept public.
A.9. Partidele politice
A.10. Agenţii economici de stat care deţin în proprietate bunuri din domeniul privat şi
în administrare sau în concesiune bunuri din domeniul public, desfăşurând, în anumite limite,
activităţi comerciale – producătoare de profit – şi, concomitent, activităţi ce urmăresc realizarea unui
interes colectiv sau care au o utilitate publică. Este vorba de persoane juridice care prezintă în
acelaşi timp trăsături specifice atât dreptului public cât şi celui privat, rezultate, în principal, în urma
reorganizării fostelor unităţi socialiste de stat în condiţiile Legii nr.15/1990. Cu trecerea timpului,
ponderea acestor persoane juridice se reduce, păstrând acest caracter specific doar acelea care sunt
organizate într-un domeniu vital, strategic.

Sunt persoane juridice de drept privat următoarele:

B.1. Societăţile comerciale ce îşi au sediul în România, fiind în aceste condiţii,
persoane juridice române cu capital privat, activitatea acestora vizând producţia, prestările de
servicii, desfacerea produselor etc. Ele pot îmbrăca una din următoarele forme: societate în nume
colectiv; societate în comandită simplă; societate pe acţiuni; societate în comandită pe acţiuni;
societate cu răspundere limitată.
B.2. Organizaţiile cooperartiste, care pot îmbrăca una di următoarele forme:
cooperative meşteşugăreşti, cooperative de consum, asociaţii ale unor astfel de cooperative ce pot,
din punct de vedere organizatoric, să creeze federale teritoriale şi, în vârful piramidei, o uniune
naţională.
B.3. Societăţile agricole – se constituie de către proprietarii de terenuri agricole, în
vederea desfăşurării unor activităţi cu caracter specific.
B.4. Asociaţii şi fundaţii
B.5. Sindicatele
B.6. Cultele religioase
II. După felul proprietăţii, persoanele juridice pot fi:
A A. Fundamentate pe proprietatea publică
B. Fundamentate pe proprietate publică şi privată–unităţile administrativ-teritoriale,
societăţile comerciale cu capital mixt, etc.
C. Fundamentate exclusiv pe proprietatea privată – societăţile comerciale cu capital
privat, organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile lor, cultele religioase, etc.
III. După naţionalitatea lor distingem:
A. Persoane juridice române – care îşi au sediul principal în România şi sunt
constituite potrivit legii române, capacitatea lor juridică fiind determinată de această lege
B. Persoane juridice străine - care îşi au sediul principal în afara graniţelor ţării, fiind
constituite potrivit legii locului situării, dar care desfăşoară activităţi şi pe teritoriul României
IV. În funcţie de natura scopului urmărit, determinăm:
A. Persoane juridice cu scop patrimonial
B. Persoane juridice cu scop nepatrimonial (instituţiile de stat, partidele politice,
sindicatele, asociaţiile cu scop nelucrativ, fundaţiile etc).
V. Prin raportare la modul de înfiinţare, pot fi identificate:
 A. Persoanele juridice constituite prin act de dispoziţie al organului de stat
competent (unităţile administrativ-teritoriale, organele puterii de stat, instituţiile de stat, regiile
autonome)
B. Persoane juridice constituite prin act juridic de asociere al celor ce le
înfiinţează (majoritatea societăţilor comerciale, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile)
C. Persoanele juridice constituite prin actul de voinţă al unei singure persoane
(societăţi cu răspundere limitată înfiinţate de un asociat unic).

#2. Elementele constitutive ale persoanei juridice

Deşi în legislaţia română nu poate fi identificată o enumerare limitativă a elementelor

constitutive ale persoanei juridice, pornind de la prevederile art.26 lit.e din Decretul nr.31/1954,
doctrina a ajuns la concluzia că pentru a fi în prezenţa unui astfel de subiect de drept, trebuie să se
întâlnească concomitent următoarele elemente constitutive: o organizare de sine stătătoare; un
patrimoniu propriu şi distinct; un scop propriu determinat în acord cu interesul general. Aceste
elemente sunt nu numai necesare, dar şi suficiente pentru existenţa unei persoane juridice, cu
menţiunea identificării unor particularităţi ce vor suporta modificări de la o categorie de persoane
juridice la alta.
2.1. Elementele constitutive ale persoanei juridice se caracterizează prin următoarele
trăsături:
Generalitatea – exprimă ideea că ele se regăsesc în structura tuturor categoriilor de
persoane juridice.
Legalitatea – reprezintă aspectul potrivit căruia aceste elemente sunt reglementate
prin lege, respectiv doar legea putând delimita un element constitutiv al persoanei juridice.
Unitatea – reflectă realitatea potrivit căreia cele trei elemente constitutive trebuie
întrunite cumulativ, pentru a putea fi remarcată existenţa unei persoane juridice, lipsa unuia dintre
ele fiind suficientă pentru a lipsi entitatea respectivă de calitatea de subiect de drept.
Exclusivitatea – relevă faptul că aceste elemente nu sunt doar necesare ci, în acelaşi
timp, şi suficiente.
Diversitatea – vizează conţinutul elementelor constitutive, care cunosc anumite
particularităţi de la o categorie de persoane juridice la alta, ba chiar în cadrul aceleiaşi categorii, de
la o persoană juridică la alta.

#3. Organizarea de sine stătătoare

 Organizarea proprie este acel element constitutiv al oricărei persoane juridice care
constă în alcătuirea unui întreg unitar ori structurarea, compartimentarea subiectului de drept
respectiv1. Această organizare exprimă ideea că o anumită entitate – pentru a avea calitatea de
persoană juridică – trebuie să fie caracterizată printr-o structură determinată de lege sau de un
statut, în condiţiie în care doar o unitate organizată într-un anumit mod poate acţiona ca subiect de
drept distinct, putând dobândi personalitate juridică.
Organizarea de sine stătătoare vizează două laturi ale aşezării persoanei juridice, şi
anume: organizarea acesteia pe compartimente cu diferite structuri şi denumiri (secţii, ateliere,
ferme, birouri), precum şi stabilirea organelor de conducere şi desemnarea persoanelor fizice cu
funcţii de conducere care pot acţiona în numele persoanei juridice.

#4. Patrimoniul propriu

Patrimoniul – ca element constitutiv al persoanelor juridice – este prezentat ca

însumând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic care aparţin unor titulari –
persoane juridice.
Patrimoniul persoanei juridice este partajat în două, cuprinzând partea activă – care
cuprinde drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă) – şi partea pasivă – care cuprinde obligaţiile
patrimoniale (contractuale sau extracontractuale).
Patrimoniul trebuie să fie propriu – adică să aparţină persoanei juridice vizate - şi
distinct – element ce se evidenţiază doar prin raportare la patrimoniul persoanelor care alcătuiesc
persoana juridică respectivă.
Acest element constitutiv are o importanţă vitală pe întreaga perioadă a constituirii,
existenţei şi activităţii persoanei juridice, ba chiar şi în faza de lichidare a acesteia, deoarece
reprezintă suportul material al calităţii de subiect de drept distinct, ce permite măsuri specifice în
cazul în care este antrenată răspunderea patrimonială proprie a acestuia, deoarece, de regulă,
persoana juridică răspunde numai cu patrimoniul său social pentru obligaţiile ce se nasc în sarcina
sa.
Patrimoniul persoanei juridice aşază la baza sa dreptul de proprietate asupra
bunurilor proprii, adăugând acestuia şi alte drepturi reale principale, cum ar fi dreptul de
administrare, dreptul de folosinţă, dreptul de concesiune. Nu în ultimul rând, persoanele juridice pot
deţine drepturi reale accesorii sau drepturi de creanţă.

#5. Scopul propriu

1
Pentru detalii, Ernest Lupan, op.cuit., p.59
 Este al treilea element constitutiv al persoanei juridice, identificându-se cu obiectul de
activitate al acesteia. Acesta indică, în cea mai mare parte, raţiunea existenţei acestor subiecte de
drept civil, concretizându-se pentru fiecare entitate în parte.
Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să fie licit, determinat şi să fie în
concordanţă cu interesul public.
Scopul tebuie să corespundă prevederilor legale pentru a-şi asigura un caracter licit,
o structură care-şi propune realizarea unui scop ilicit neputând să dobândească personalitate
juridică. În măsura în care, după dobândirea personalităţii juridice, subiectul de drept îşi schimbă
scopul propriu şi acesta devine ilegal, el va fi supus dizolvării forţate, fiind obligat să-şi înceteze
activitatea, în condiţiile legii. Chiar şi în varianta în care scopul este legal, însă mijloacele folosite
pentru realizarea acestuia sunt sau devin ilegale, persoaa juridică va avea aceeaşi soartă.
Sub aspectul determinării, scopul persoanei juridice trebuie întotdeauna să fie
formulat concret, nelăsând loc la interpretări, încă din momentul înfiinţării subiectului de drept
respectiv. Scopul persoanei juridice este determiant sub două aspecte: în mod generic, prin actele
normative speciale care reglementează organizarea, activitatea şi încetarea diferitelor categorii de
subiecte de drept, şi în mod concret, prin actele de înfiinţare şi prin statutul de organizare şi
funcţionare. Altfel spus, scopul concret se stabileşte printr-un act individual, în limitele stabilite de
legea de organizare şi funcţionare a categoriei de persoane juridice respective.
Nu în ultimul rând, scopul persoanei juridice trebuie să fie în concordanţă cu interesul
public, nici un astfel de subiect de drept neputând să îşi stabilească un scop concret prin care să
încalce acest interes.
Din punctul de vedere al conţinutului său, scopul persoanei juridice poate să fie de
natură patrimonială – atunci când se urmpăreşte realizarea unui profit în urma exercitării unei
activităţi specifice – sau de natură nepatrimonială, când nu se urmăreşte un astfel de rezultat.
Mai trebuie să distingem scopul principal (care desemnează activitatea de bază a
persoanei juridice) de scopul secundar (care cuprinde activităţile anexe).
O ultimă precizare se referă la faptul că, într-un sens larg, prin scopul persoanei
juridice înţelege atât scopul propriu-zis – generic –cât şi obiectul de activitate, pe când în sens
restrâns, prin scop al persoanei juridice se înţelege obiectivul urmărit prin înfiinţarea subiectului de
drept respectiv.

#6. Atributele de identificare a persoanei juridice

 Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea sau nominalizarea acestui
subiect de drept în raporturile juridice la care participă în nume propriu , operaţiunea impunându-se
pentru a se putea distinge un astfel de subiect de drept de altul 1.
Unele dintre atributele de identificare sunt generale – caracterizând toate persoanele
juridice -, iar altele sunt specifice doar unora dintre acestea.
6.1. Denumirea persoanei juridice – este acel atribut de identificare care se compune
dintr-un cuvânt sau mai multe cuvinte stabilite în actul de constituire sau statut şi acceptate de
organele de stat competente, în vederea distingerii acestor subiecte de drept de altele care participă
la raporturi juridice civile. Pentru a se evita suprapunerea denumirilor, aspect care ar determina
mari confuzii şi ar crea prejudicii partenerilor din cadrul raporturilor juridice civile, statul asigură un
control în ceea ce priveşte evidenţa acestor elemente de identificare, prin norme speciale. Stabilirea,
în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege, este singura modalitatea de dobândire a denumirii de
către un subiect de drept, aceasta neputând face obiectul unei tranzacţii. Denumirea va identifica
persoana juridică respectivă din momentul constituirii şi până la încetarea personalităţii juridice, sau
până la schimbarea sa, acest lucru fiind posibil prin urmarea aceleiaşi proceduri ca şi în cazul
stabilirii denumirii – inclusiv în ceea ce priveşte publicitatea.
Pe de altă parte, persoana juridică are obligaţia de a se identifica în raporturile cu
terţii, prin utilizarea denumirii ce i-a fost atribuită.
Deoarece denumirea constituie obiect al unui drept subiectiv nepatrimonial, persoana
juridică se poate opune oricând ca un alt subiect de drept să poarte în mod legitim aceeaşi
denumire, iar în situaţia în care i s-a creat un prejudiciu, se va putea solicita obligarea uzurpatorului
la plata despăgubirilor corespunzătoare.
6.2. Sediul persoanei juridice – este al doilea atribut de identificare, de această dată
permiţându-se prin utilizarea lui localizarea în spaţiu a subiectului de drept, prin indicarea unui loc
determinat concret, în care îşi desfăşoară activitatea conducerea şi administrarea principală a
persoanei juridice respective.
Sediul principal este acel loc în care persoana juridică îşi desfăşoară întreaga
activitate sau activitatea în ansamblu, dar în primul rând, cea de conducere şi de administraţie.
Sediul secundar priveşte doar o porţiune a activităţii persoanei juridice, servind la identificarea
acesteia în legătură cu anumite activităţi ale sale.
Sediul de drept comun este cel obligatoriu – stabilit prin actul de înfiinţare şi înscris în
registrul în care se înmatriculează persoana juridică – în timp ce sediul convenţional este facultativ
fiind stabilit de către părţi (prin manifestarea lor de voinţă) pentru un act sau anumite acte juridice,
în vederea prorogării de competenţă teritorială a organului de jurisdicţie.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.78
 La rândul său, dreptul la sediu este un drept subiectiv cu caracter nepatrimonial, ce
prezintă toate trăsăturile proprii unui astfel de drept, născându-se concomirtent şi obligaţia
persoanei juridice de a se identifica în raporturile cu terţii prin indicarea sediului. Deoarece
stabilitatea caracterizează acest atribut de identificare, orice schimbare trebuie să respecte
reglementările legale în materie.

6.3. Alte atribute de identificare:

Naţionalitatea – exprimă apartenenţa persoanei juridice la un anumit stat şi, implicit,
la un anumit sistem de drept naţional.
Contul bancar – permite identificarea persoanei juridice, în special în raporturile
patrimoniale la care participă, subiectul de drept fiind obligat să deţină cel puţin un cont deschis
într-o bancă.
Codul fiscal – constituie, pentru anumite categorii de persoane juridice, un atribut de
identificare (este vorba, în special, de agenţii economici).
Firma persoanei juridice – reprezintă denumirea sub care un comerciant îşi exercită
comerţul şi sub care semnează.
Marca – este un element de identificare indirect, deoarece aceasta permite, în
principal, consumatorului să distingă produsele şi serviciile oferite de către un producător,
comerciant sau prestator de servicii, dar, prin identificarea produsului, implicit, este identificat atât
producătorul cât şi distribuitorul produsului.
Numărul de telefon, telex, fax – permit, alături de celelalte atribute, identificarea
persoanei juridice.

Secţiunea 2 – Înfiinţarea persoanelor juridice

Potrivit art.37 din Constituţie, cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în
sindicate şi în alte forme de asociere. Principiul fiind prevăzut printr-o normă de un asemenea rang,
se poate spune că sunt create premisele înfiinţării unor noi subiecte de drept, de această dată prin
efectul voinţei exprimate – în anumite condiţii – a una sau mai multe persoane fizice, cu condiţia ca
statul să permită producerea de efecte juridice acestei voinţe liber exprimate. Persoanele au dreptul
de a se asocia sau de a înfiinţa singure persoane juridice pe care interesul public exprimat prin
voinţa statului le acceptă, acest interes fiind cel care determină conţinutul activităţii entităţii statale,
chemate să îl apere.
 Nu există în acest moment o reglementare cadru cu caracter general, dar în măsura
în care legile speciale în materie permit constituirea unor persoane juridice, acestea, implicit,
reglementează exercitarea dreptului la asociere.
În mod indiscutabil, majoritatea persoanelor juridice au caracter asociativ, astfel încât
situaţiile în care dreptul de a întemeia o persoană juridică îşi are izvorul într-o unică voinţă sunt
reglementate în mod expres de lege.
Se poate spune că prin constituirea unor persoane juridice se înţelege înfiinţarea sau
organizarea unor astfel de subiecte de drept, operaţiune ce determină creearea unor noi subiecte –
altele decât persoanele fizice -, de către o altă sau alte subiecte de drept, persoane fizice sau
persoane juridice create deja. Ceea ce este foarte important, este faptul că, pe de altă parte,
simplul fapt al modelării unei noi entităţi – prin asociere sau printr-o manifestare unilaterală de
voinţă – nu determină necesar apariţia unui nou subiect de drept, cu atât mai puţin în cazul în care
cadrul legal lipseşte.
Procedura de acordare a calităţii de persoană juridică prezintă o mare importanţă
deoarece permite persoanei sau grupării respective să devină un subiect de drept nou şi distinct ce
poate dobândi şi exercita drepturi şi obligaţii patrimoniale şi nepatrimoniale, participând la circuitul
juridic şi îndeplinindu-şi scopul în vederea căruia a fost creat.
În condiţiile în care voinţa persoanei sau a persoanelor care doresc să întemeieze o
persoană juridică este insuficientă – deşi necesară -, se impune intervenţia puterii publice, cu
menţiunea că actul de intervenţie diferă sub aspectul competenţei materiale şi teritoriale, în funcţie
de tipul de persoană juridică ce ia naştere. Crearea unei noi persoane nu se reduce la o simplă re
cunoaştere şi nici la o simplă autorizare, indiferent că este una administrativă sau judecătorească,
fiind, în majoritatea cazurilor, rezultatul unei proceduri complexe, care temporal se situează între
momentul adoptării primului act constitutiv şi cel al dobândirii personalităţii juridice.
Ceea ce trebuie subliniat, însă, este că actul puterii publice are întotdeauna caracter
constitutiv, producând efecte numai pentru viitor.
Raportat la categoria şi tipul persoanei juridice avute în vedere, pentru constituirea
acesteia este uneori necesar şi suficient un singur act juridic, în alte cazuri impunându-se adoptarea
a două sau chiar a mai multor acte juridice, care doar împreună vor produce acest efect.
De-a lungul timpului doctrina şi practica au recunoscut prevederilor art.28 lit. a-d din
Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice caracterul de norme generale
în ceea ce priveşte constituirea persoanelor juridice, dar după 1990 reglementări speciale în materie
au invadat acest domeniu, fiind din ce în ce mai largă paleta unor astfel de subiecte de drept care
pot intra în raporturi juridice civile.
Referitor la atribuţiile organelor de stat privind înfiinţarea persoanelor juridice, este
evident că statului îi revine, în primul rând, rolul de a reglementa modurile şi condiţiile de înfiinţare a
diferitelor categorii de persoane juridice. În acest context se impune menţiunea că legile speciale
privind diferitele categorii de persoane juridice reglementează în mod expres şi amănunţit statutul
legal al acestor subiecte de drept, inclusiv limitele şi modalităţile prin care voinţa individuală de a
constitui o persoană juridică nouă poate fi dublată de voinţa puterii publice.
În ceea ce priveşte puterea executivă, aceasta participă în mai multe moduri la
înfiinţarea persoanelor juridice; în unele situaţii, organele puterii executive au competenţa de a
înfiinţa direct anumite persoane juridice (cum ar fi instituţii de stat, agenţi economici cu capital de
stat), pe când în alte situaţii, acestea avizează înfiinţarea unor noi subiecte de drept; concomitent,
aceste organe ale puterii executive au competenţa de a ţine evidenţa anumitor categorii de
persoane juridice.
Puterea judecătorească este chemată – în cazul unor categorii de persoane juridice
ce aparţin sectorului privat – să autorizeze apariţia unui nou subiect de drept, instanţele având şi
competenţa de a înmatricula în registre speciale aceste persoane juridice.
În mod indiscutabil, puterile statului desfăşioară o activitate unitară, ce vizează atât
respectarea voinţei exprimate de a da naştere unor noi subiecte de drept, cât şi realizarea unui
control privind procesul de constituire a acestor persoane juridice.
Pornind de la ideea acestui control, trebuie remarcat faptul că există şi anumite
limitări ale dreptului de asociere, în special în varianta în care prin activitatea noului subiect de drept
s-ar milita împotriva principiilor statului de drept, sau a suveranităţii, a integrităţii sau a
independenţei României.
Verificarea şi monitorizarea unor aspecte – în principal, strâns legate de viaţa politică
– ce ar putea atrage încălcarea unor norme cu caracter imperativ, revine organelor statului, atât în
faza de constituire a persoanelor juridice cât şi pe întregul parcurs al activităţii acestora.

#1. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de dispoziţie

Prin act de dispoziţie se înţelege o manifestare de voinţă a organului de stat

competent exprimată cu scopul de a înfiinţa, în condiţiile legii, o persoană juridică. Această
manifestare de voinţă se poate materializa fie printr-o lege individuală adoptată de Parlamentul
României, fie printr-o hotărâre a Guvernului României sau a consiliului judeţean, respectiv a
consiliului local.
Se înfiinţează (sau au foat înfiinţate) prin act de dispoziţie al organului de stat
competent următoarele persoane juridice de stat: unităţile administrativ-teritoriale (judeţul, oraşul,
comuna), organele puterii legislative (Adunarea deputaţilor şi Senatul), organele puterii executive
(Preşedinţia României, Guvernul României, ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei
de stat), organele puterii judecătoreşti, instituţiile de stat şi anumite persoane juridice ce se
încadrează în sfera activităţii economice (regii autonome, companii, societăţi comerciale cu capital
de stat) – în acest din urmă caz, prin actul de înfiinţare se aprobă statutul societăţii comerciale,
stabilindu-se forma juridică concretă, obiectul de activitate, denumirea, sediul principal al societăţii,
capitalul social subscris, structura şi modalitatea de constituire a acestuia. Societatea comercială cu
capital de stat dobândeşte personalitate juridică de la data publicării actului de dispoziţie de
înfiinţare în Monitorul Oficial sau în altă publicaţie oficială.

#2. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de asociere

Prin act de asociere pentru înfiinţarea unor persoane juridice se înţelege manifestarea
de voinţă a două sau mai multe persoane cu intenţia de a determina constituirea unui nou subiect
de drept distinct – în condiţiile legii.
Forma pe care o poate îmbrăca această manifestare de voinţă se poate concretiza
într-un contract de societate, suficient sau alăturat unui statut (în cazul societăţilor comerciale); într-
un act de constituire – hotărâre a adunării constitutive – la care se adaugă un statut adoptat în
condiţiile legii (în cazul cooperativelor de consum şi meşteşugăreşti, al federaţiilor şi uniunilor
acestora); o convenţie însoţită de un statut, ambele autentificate (asociaţiile cu scop nelucrativ); un
proces-verbal de constituire şi un statut (în cazul unui sindicat) sau o hotărâre de înfiinţare
împreună cu un statut şi un program politic propriu (specifice partidelor politice) – enumerarea este
exemplificativă şi nu limitativă. De regulă, actul constitutiv de asociere se semnează de toţi cei care
participă la adoptarea lui.
Sunt situaţii în care, după adoptarea actului constitutiv de asociere, urmează o
procedură de recunoaştere a înfiinţării persoanei juridice, după cum uneori adoptarea actului de
constituire trebuie precedată de obţinerea unei autorizaţii administrative. Sunt însă şi variante în
care reglementările în vigoare nu impun vreo autorizare administrativă anterioară sau vreo
recunoaştere ulterioară, persoana juridică înfiinţându-se în mod liber, prin actul de asociere al celor
ce o constituie, variante în care urmează intervenţia instanţei, care aprobă sau nu cererea de
înscriere într-un registru special ce se poate afla în deţinerea unor diferite organe ale statului; doar
în măsura în care cererea a fost aprobată de instanţa de judecată, înregistrarea noului subiect de
drept poate fi operată.
Se înfiinţează în acest mod: societăţile comerciale cu capital privat, cooperativele de
consum, federalele teritoriale şi uniunile acestora, cooperativele meşteşugăreşti şi uniunile acestora,
societăţile agricole, asociaţiile fără scop patrimonial, fundaţiile, partidele politice, sindicatele, precum
şi alte persoane juridice, în măsura în care norma specială prevede acest lucru.
 #3. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de voinţă al unei
singure persoane

Prin act de voinţă al unei singure persoane se înţelege manifestarea de voinţă a unei
persoane fizice sau juridice exprimată cu scopul de a constitui un nou subiect de drept distinct,
materializat printr-o persoană juridică.
Potrivit reglementărilor actuale, se înfiinţează în acest mod societăţile cu răspundere
limitată având un unic asociat şi – în unele cazuri – fundaţiile.

* *
*

Aceste modalităţi de înfiinţare a diferitelor categorii de persoane juridice determină

un cadru abstract, la apariţia unui nou subiect de drept impunându-se, în cele mai multe cazuri, şi
respectarea unor condiţii speciale, acestea fiind stabilite pe categorii de subiecte de drept, prin
reglementări ce au, de asemenea, un caracter special. Este vorba de un număr minim sau maxim de
membri, de un capital minim sau maxim, precum şi orice alte astfel de condiţii ce se pot regăsi în
normele speciale şi care se pot modifica de la o perioadă la alta, astfel încât, întotdeauna în clipa
constituirii unei persoane juridice, se impune verificarea cerinţelor din momentul respectiv,
întotdeauna legea fiind de imediată aplicabilitate deoarece vizează capacitatea juridică a subiectului
de drept.

Secţiunea 3 – Momentul dobândirii personalităţii juridice

Este posibil ca procesul de înfiinţare a persoanei juridice să fie determinat de o

anumită procedură ce se desfăşoară în timp şi presupune mai multe acte juridice. Este important să
se distingă, în vâltoarea acestei proceduri, momentul concret în care noul subiect de drept îşi
dobândeşte personalitatea juridică, cu atât mai mult cu cât aceasta este clipa din care persoana
juridică va putea dobândi drepturile şi obligaţiile necesare realizării scopului care a impus apariţia ei.
Şi în acest caz, legea specială este cea care stabileşte momentul dobândirii
personalităţii juridice, putând fi însă menţionate următoarele situaţii:
De la data înregistrării (înmatriculării) – dobândesc personalitate următoarele
categorii de persoane juridice: societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, societăţile agricole.
 De la data actului de înfiinţare (cea a publicării acestui act): unităţile administrativ-
teritoriale, organele celor trei puteri ale statului, instituţiile de stat, societăţile comerciale cu capital
de stat.
De la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată: sindicatele; iar de la
data pronunţării hotărârii definitive a instanţei privind admiterea cererii de înregistrare – partidele.
Se impune a se menţiona faptul că toate persoanele juridice sunt supuse unei
proceduri privind înregistrarea de către stat, cu excepţia persoanelor juridice publice, procedură ce
este reglementată expres şi imperativ prin norme speciale. Această înregistrare – ce poate avea loc
în diferite registre, potrivit normelor care reglementează competenţa de înregistrare, forma
registrelor şi denumirea acestora –poate fi privită sub un dublu aspect. Dintr-un prim punct de
analiză, se poate concluziona că înregistrarea ia forma înmatriculării, de regulă având un efect
constitutiv. Dintr-un alt punct de analiză, sunt cercetate înscrierile unor menţiuni referitoare la
persoanele juridice deja existente.
Înregistrarea mai poate fi utilă şi pentru păstrarea unei evidenţe a persoanelor
juridice şi a modificărilor intervenite în elementele lor constitutive sau atributele de identificare, cu
atât mai mult cu cât acestea toate sunt opozabile terţilor doar în măsura înregistrării.
Pentru că după momentul înmatriculării persoanelor juridice pot interveni aspecte ce
impun modificarea unor elemente deja înregistrate, este posibilă adăugarea sau scăderea unor
elemente care constituie substanţa datelor înscrise în registrele oficiale. Poate fi vorba de: înfiinţarea
de sucursale sau filiale, înstrăinarea fondului de comerţ sau încheierea unui act juridic în legătură cu
posesia şi folosinţa acestuia, schimbări legate de starea civilă a asociaţilor sau chiar de persoana
acestora sau legate de datele reprezentantului legal al persoanei juridice. Modificarea actelor
constitutive se realizează prin înregistrarea acestor menţiuni în registrele respective.

CAIET DE SEMINAR 18

1. O persoană juridică poate fi înfiinţată prin voinţa unei persoane fizice (Ionescu
înfiinţează o societate cu răspundere limitată, fiind unic asociat, sau o fundaţie; fundaţia este posibil
să fie înfiinţată prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane exprimată printr-un act ce
produce efecte după moartea autorului – pentru cauză de moarte -, respectiv printr-un testament –
exemplu Fundaţia Nobel); prin voinţa mai multor persoane fizice (care pun bazele unei societăţi
comerciale, unui partid, unui sindicat, etc); prin voinţa unei/unor persoane juridice deja existente (o
fundaţie înfiinţează o societate comercială) sau prin voinţa unei/unor persoane fizice şi unei/unor
persoane juridice deja existente (Ionescu şi SC Libelula SA înfiinţează o nouă societate comercială).
 2. Persoana juridică a fost desemnată în legislaţia şi doctrina mai veche prin următorii
termeni: persoană morală, persoană civilă. S-a propus înlocuirea termenilor de persoană fizică cu
expresia subiect natural de drept, iar a celor de persoană juridică cu subiect artificial de drept (vezi
pentru argumente, Ernest Lupan, op.cit., p.32).

3. Referitor la participarea statului în raporturile de drept civil:

A. În raporturile de proprietate, statul este titular al dreptului de proprietate asupra
bunurilor din domeniul public ce îi aparţine, potrivit art.135 (3) din Constituţie (şi unităţile
administrativ-teritoriale pot fi titulare ale dreptului de proprietate asupra domeniului public de
interes local şi judeţean).
În ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor din domeniul public şi apartenenţa
acestora la domeniul public sau privat al statului, problemele vor fi analizate la materia Drept civil –
drepturi reale.
Domeniul privat este alcătuit din bunuri mobile sau imobile care au trecut în
proprietatea statului cu diferite titluri: cumpărare, schimb, donaţie, prin efectul unor legi speciale,
bunuri fără stăpân sau abandonate.
În cadrul raporturilor de proprietate statul este obligat să respecte dreptul de
proprietate al celorlalte subiecte de drept, obligaţie ce se distinge de cea care îi revine pe plan
legislativ şi care vizează instituţiile sale prin prisma art. 135 (1) din Constituţie, potrivit căruia statul
ocroteşte proprietatea.
B. În raporturile obligaţionale, după cum rezultă din conţinutul art.504 Cod pr. pen.,
orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei
suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta
imputată ori că acea faptă nu există. Au dreptul la repararea pagubei şi persoanele care, fiind
arestate, ulterior, pentru aceleaşi motive, au fost scoase de sub urmărire sau au fost achitate, cu
menţiunea că, în măsura în care oricare dintre aceste persoane, înainte de arestare erau încadrate
în muncă, li se va calcula vechime în muncă şi timpul cât au fost arestate, respectiv cât au executat
pedeapsa la locul de muncă.Şi în astfel de cauze, Statul român este reprezentat de Ministerul
Finanţelor.
Este de asemenea posibil ca prin legi speciale (Legea nr.112/1995) sau prin hotărâri
judecătoreşti ale unor instanţe internaţionale (Curtea Europeană a Depturilor Omului de la
Strasbourg – a cărei jurisdicţie este recunoscută de România în urma ratificării Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin Legea nr.30/1994) Statul român să fie
obligat la despăgubiri în favoarea unei persoane fizice sau juridice, ca urmare a încălcării unui drept
sau a unei libertăţi fundamentale ori cu titlul unei măsuri reparatorii.
 C. În domeniul succesoral statul culege averile persoanelor care mor fără moştenitori
legali sau testamentari, cu menţiunea că aceste bunuri trec în domeniul privat al statului şi nu în
domeniul public al acestuia (art.477 Cod civil fiind modificat în acest sens prin art.25 din Legea
nr.213/1998: în accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public cuprinsă în art.477 din
Codul civil se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz ).
Este posibil însă, ca statul să culeagă o moştenire sau bunuri succesorale şi în calitate
de legatar (deci, prin act de ultimă voinţă -–testament – o persoană transmite întregul său
patrimoniu sau anumite bunuri, după decesul său, statului).
Probleme speciale
După cum s-a remarcat, în ceea ce priveşte reglementarea persoanelor juridice,
Codul civil nu cuprinde o reglementare de principiu (exact ca şi în cazul persoanelor fizice), astfel de
norme cu caracter general fiind cuprinse de Decretul nr.31/1954, cu menţiunea că o parte dintre ele
sunt deja depăşite sau incomplete. Cu toate acestea, ar fi nefiresc să nu se analizeze acest cadru
general, coroborat permanent cu prevederile Constituţiei, reglementările speciale fiind cele care vin
să aşeze elementele de amănunt (număr de fondatori, patrimoniu la constituire, procedura de
înfiinţare, momentul dobândirii capaciotăţii juridice, organele de conducere şi de reprezentare,
scopul urmărit la înfiinţare, etc) pe structurile alcătuite de aceste două acte normative, dintre care
unul cu valoare fundamentală.
Este indiscutabil că a se face referire la reglementările speciale prezintă interes, dar
evoluţia rapidă a legislaţiei în domeniu ne obligă să prezentăm aspectele cu caracter de generalitate,
urmând ca juristul să fie apt de a interpreta şi aplica legea specială – aflată într-o continuă dinamică
– în mod corespunzător.
Vom face unele exemplificări pentru a asigura totuşi studenţilor accesul la
reglementările care în prezent sunt în vigoare privind persoanele juridice.
1. Organele puterii legislative au fost înfiinţate prin lege, în urma alegerilor, potrivit
art. 58 şi urm. din Constituţie.
2. Preşedinţia României este persoană juridică, în condiţiile art.80 din Constituţie. În
prezent, este în vigoare Legea nr.47/1994 privind organizarea şi funcţionarea Preşedenţiei
României, modificată prin OUG nr.1/2000.
3. Guvernul României este organizat potrivit art.101 şi urm. din Constituţia României,
fiind în vigoare Legea nr.37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României, cu
modificările aduse prin OUG nr.292/2000.
4. Ministerele au fost organizate potrivit Legii nr.6/1990 privind reorganizarea
ministerelor şi salarizarea funcţiilor din Guvernul României şi a unor funcţii la nivel parlamentar,
modificată prin Legea nr.3/1991; sunt incidente prevederile OUG nr.2/2001 pentru stabilirea unor
măsuri privind înfiinţarea, organizarea sau funcţionarea unor ministere, organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale.
Ministerele sunt organizate prin hotărâri ale Guvernului României: HG nr.12/2001
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, HG nr.13/2001
– organizarea şi funcţionarea Ministerului Informaţiilor Publice, HG nr.14/2001 – organizarea şi
funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, etc.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul unor organe centrale ale administraţiei de stat – de
exemplu, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, aflat în subordinea Guvernului şi având personalitate juridică, a fost
înfiinţată prin OUG nr.12/2001.
5. Organele puterii judecătoreşti sunt constituite în condiţiile art.123 şi urm. din
Constituţie; este în vigoare Legea nr.92/1992, modificată prin Legea nr.89/1996 şi Legea
nr.142/1997 şi republicată în M.Of. nr.259/30.09.1997.
6. Instituţiile de stat sunt create prin acte normative individuale: Institutul Român
pentru Drepturile Omului – Legea nr.9/1991; Asociaţiile utilizatorilor de apă pentru irigaţie – OUG
nr.147/1999.
7. Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat de interes naţional
sunt înfiinţate prin hotărâri ale Guvernului (Regia Autonomă “Loteria Naţională”, înfiinţată prin HG
nr.816/1994), în timp ce societăţile comerciale cu capital de stat de interes local sunt înfiinţate prin
hotărâri ale consiliilor locale.
8. Se mai impun a fi menţionate următoarele acte normative:
- Regii autonome – Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale – publicată în M.Of. nr.98/8.08.1990, modificată şi
completată prin următoarele acte normative: Legea nr.58/1991 privind privatizarea societăţilor
comerciale – M.Of. nr.169/16.08.1991, OG nr.15/1993 rivind unele măsuri pentru restructurarea
activităţii regiilor autonome – M.Of. nr.202/23.08.1993, Legea nr.55/1995 pentru accelerarea
procesului de privatizare – M.Of. nr.122/19.06.1995, OUG nr.88/1997 privind privatizarea
societăţilor comerciale – M.Of. nr.381/29.12.1997; OUG nr.49/1999 privind administrarea
companiilor/societăţilor naţionale, a societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar,
precum şi a regiilor autonome.
- Societăţi comerciale – Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale – M.Of.
nr.126/17.11.1990, republicată în M.Of. nr.33/29.01.1998 în temeiul art.X din OUG nr.32/1997 –
M.Of. nr.133/27.06.1997, aprobată şi modificată prin Legea nr.195/1997 – M.Of. nr.335/28.11.1997
(dându-se textelor o nouă numerotare)
- Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură
– M.Of. nr.97/6.05.1991
 - Legea bancară nr.58/1998 – M.Of. nr.121/23.03.1998, modificată prin OUG
nr.24/1999 – M.Of. nr.130/31.03.1999 şi OUG nr.56/2000 – M.Of. 227/23.05.2000
- Legea nr.54/1991 cu privire la sindicate – M.Of. nr.164/7.08.1991
- Legea nr.27/1996 a partidelor politice – M.Of. nr.87/29.04.1996, modificată prin
OUG nr.3/1996 aprobată prin Legea nr.46/1998
- Decretul-Lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşugăreşti – M.Of. nr.23/9.02.1990
- Legea nr.109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a
cooperaţiei de credit – M.Of nr.252/18.10.1996, fiind incidente prevederile OUG nr.114/1999 pentru
suspendarea aplicării dispoziţiilor privind cooperativele de credit- bănci populare din cuprinsul art.59
din Legea nr.109/1996 şi modificată prin OUG nr.97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit
– M.Of. nr.330/14.07.2000 – modificată şi completată prin OUG nr.272/2000 – M.Of.
nr.676/19.12.2000
- Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii – M.Of
nr.39/31.01.2000; Trebuie menţionat că prin acest act normativ a fost abrogată Legea nr.21/1994
pentru persoanele juridice, care reglementa în special asociaţiile şi fundaţiile, dar care a cuprins
multe norme cu caracter de generalitate.

* *
*

Probleme legate de înfiinţarea persoanelor juridice concrete:

1. Elemente constitutive:
A. Organizarea de sine stătătoare: evident, un partid politic va avea o altă structură
organizatorică decât o societate comercială (şi diferenţele sunt între oricare tipuri de persoane
juridice analizate prin comparaţie) atât sub aspectul organizării pe compartimente, cât şi sub cel al
stabilirii organelor de conducere.
B. În cazul unor persoane juridice legea prevede necesitatea unui patrimoniu minim
la înfiinţare – de exemplu în cazul fundaţiei, activul patrimonial iniţial al acesteia trebuie să includă
bunuri în natură sau în numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim
brut pe economie, la data constituirii fundaţiei.
C. Referitor la scop, o entitate care-şi propune realizarea unui scop ilicit, respectiv a
unuia care nu corespunde cerinţelor legale, contravenind dispoziţiilor imperative şi exprese ale legii,
nu va putea dobândi personalitate juridică (nu orice persoană juridică poate să desfăşoare activităţi
didactice, asistenţă juridică sau medicală, etc). În măsura în care persoana juridică, odată înfiinţată
cu respectarea prevederilor legale, îşi modifică scopul şi acesta devine ilegal, sau mijloacele folosite
pentru realizarea scopului sunt nelegale, aceasta va fi supusă divizării forţate.
2. În ceea ce priveşte denumirea persoanei fizice, trebuie să subliniem existenţa
reglementării privind Registrul comerţului (Legea nr.26/1990), acesta fiind registrul în care sunt
înmatriculate societăţile comerciale, asigurându-se şi opozabilitatea faţă de terţi a elementelor de
identificare ale acestora. În funcţie de denumirile societăţilor comerciale deja în fiinţă, va fi
autorizată denumirea unei noi asemenea persoane juridice, urmărindu-se înlăturarea oricăror
posibilităţi de confuzie sau suprapunerea unor denumiri.
Atribuirea sau schimbarea denumirii judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor –
ca unităţi administrativ-teritoriale cu personalitate juridică – se fac la propunerea Guvernului de
către Parlamentul României.
3. Prin alegerea unui sediu convenţional se urmăreşte de către părţile unui contract
prorogarea de competenţă teritorială a organului de jurisdicţie. De exemplu, dacă o societate
comercială are o reţea de distribuţie cu o largă întindere teritorială, preferă să se asigure că în caz
de litigii cu beneficiarii instanţa competentă va fi cea în a cărei rază de activitate îşi are propriul
sediu (şi nu instanţele în raza de activitate a cărora îşi desfăşoară activitatea beneficiarii) pentru a
putea asigura prezenţa la instanţă a reprezentanţilor săi şi depunerea probelor cu o mai mare
operativitate.
4. Potrivit art.28 din Decretul nr.31/1954, persoanele juridice pot lua fiinţă prin
următoarele moduri:
a. prin actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei de stat;
b. prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de, organul puterii sau
administraţiei de stat, competent a verifica numai dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca acea
persoană juridică să poată lua fiinţă;
c. prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a
organului puterii sau adminitraţiei de stat, competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;
d. printr-un alt mod reglementat de lege.
5. Atenţie! Constituirea persoanei juridice nu se confundă niciodată cu reorganizarea
acesteia.
 Secţiunea 4 – Capacitatea civilă a persoanei juridice

#1. Noţiuni introductive

Personalitatea juridică se recunoaşte subiectelor de drept pentru a crea o premisă în

favoarea acestora care să le permită să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii în cadrul
raporturilor juridice civile, comerciale, administrative, financiare, pe care să le poată, la nevoie,
apăra în instanţă, în calitate de reclamant sau de pârât.
Deşi există anumite asemănări între capacitatea civilă a persoanei fizice şi cea a
persoanei juridice, nu există o suprapunere între acestea, capacitatea persoanei juridice
deosebindu-se calitativ de cea a persoanei fizice.
Pe de o parte, persoanelor juridice le este imposibilă dobândirea drepturilor
inseparabil legate de personalitatea umană, cum ar fi dreptul a viaţă, la sănătate, la integritate
fizică.
Pe de altă parte, capacitatea specială a persoanelor juridice este de esenţa acestora,
deoarece ele se înfiinţează întotdeauna pentru realizarea unui scop anume determinat şi declarat în
momentul dobândirii personalităţii juridice, motiv pentru care aceste subiecte de drept vor putea
dobândi şi exercita doar acele drepturi şi îşi vor putea asuma doar acele obligaţii care, într-un mod
sau altul, sunt în legătură indisolubilă cu scopul pentru care au fost înfiinţate.
Prin capacitatea civilă a persoanei juridice se înţelege aptitudinea acestui subiect de
drept de a avea drepturi şi obligaţii civile, de a le dobândi şi exercita, respectiv de a le asuma şi
executa prin încheierea de acte juridice civile1.
Capacitatea civilă a persoanei juridice prezintă următoarele caractere juridice:
legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea şi intangibilitatea.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.167
 Capacitatea civilă face parte din capacitatea juridică a persoanei juridice, fiind
alcătuită din două elemente constitutive: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

#2. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

2.1.Aceasta poate fi definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice civile care constă
în aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii. În mod indiscutabil, orice
persoană juridică are capacitate de folosinţă.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin
următoarele:
Legalitatea – reflectă ideea că aceasta este stabilită de lege sub toate aspectele sale,
prin norme imperative.
Inalienabilitatea – exprimă ideea că aceasta nu poate fi înstrăinată şi nici cedată de
către titularul său nici în întregime şi nici în parte.
Intangibilitatea – subliniază faptul că această capacitate nu poate fi îngrădită decât în
cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres şi limitativ de lege.
Generalitatea – reflectă caracterul abstract al capacităţii de folosinţă în sensul că
reprezintă o aptitudine generală, fără a se impune o enumerare limitativă a drepturilor şi obligaţiilor
civile pe care le poate avea persoana juridică.
Specialitatea – constă în însuşirea persoanei juridice de a avea exclusiv acele
drepturi şi obligaţii care sunt necesare realizării scopului legal sau statutar pentru care a fost
înfiinţată.
2.2.Persoanele juridice înfiinţate prin act de dispoziţie dobândesc capacitate de
folosinţă de la data publicării actului de înfiinţare.
Persoanele juridice care se înfiinţează prin act de asociere, dobândesc capacitate de
folosinţă din momente diferite, în funcţie de momentul dobândirii personalităţii juridice.
Capacitate de folosinţă de la data înmatriculării dobândesc societăţile comerciale,
asociaţiile şi fundaţiile, societăţile agricole, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile de proprietari.
De la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a înregistrării
dobândesc capacitate de folosinţă partidele poluitice şi organizaţiile sindicale.
Cultele religioase şi camerele de comerţ şi industrie dobândesc capacitate de folosinţă
de la data recunoaşterii.
Evident, prin norme speciale pot fi stabilite şi alte momente de dobândire a
capacităţii de folosinţă în cazul unor persoane juridice concrete.
Trebuie menţionat în acest context faptul că dreptul civil recunoaşte şi o capacitate
de folosinţă anticipată (restrânsă ori limitată). Potrivit art.33 alin.3 din Decretul nr.31/1954,
persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare – înainte de data înregistrării
sau îndeplinirii oricăror alte cerinţe – în ceea ce priveşte drepturile constituite în favoarea ei,
îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, în măsura în care acestea
sunt impuse pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Se poate constata că această
capacitate de folosinţă anticipată este limitată deoarece priveşte doar drepturile şi obligaţiile
necesare dobândirii personalităţii juridice.
2.3.Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice cuprinde drepturile şi
obligaţiile pe care un astfel de subiect de drept le poate avea. Acest conţinut este determinat prin
lege în ceea ce priveşte categoriile mari de persoane juridice, în mod concret fiind stabilit prin actul
de înfiinţare şi statutul sau regulamentul de funcţionare. În funcţie de limitele astfel stabilite,
persoana juridică dobândeşte - prin actele juridice pe care le încheie - drepturi şi îşi asumă obligaţii
concrete.
Se constată astfel rolul determinant al actului de constituire a persoanei juridice
deoarece prin acest act se stabileşte scopul în vederea realizării căruia subiectul de drept a fost
înfiinţat, fiind astfel stabilite limitele capacităţii de folosinţă.
În strânsă conexitate cu principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice, în mod obligatoriu trebuie subliniată ideea că această limită are efecte exlusiv în situaţia în
care izvorul raportului juridic este un act juridic civil, neoperând în cazul celor născute din fapte
juridice – în sens restrâns – sau din lege. Astfel, referitor la capacitatea delictuală a subiectului de
drept, aptitudinea acestuia de a avea drepturile şi obligaţiile civile ce îşi au izvorul în faptul cauzator
de prejudicii este stabilită direct de lege, nefiind condiţionată de manifestarea de voinţă a persoanei
juridice.
Tot în acest context se impune a se preciza că în cazul persoanei juridice, capacitatea
de folosinţă a acesteia se va plia atât în funcţie de scopul principal stabilit prin actul de înfiinţare, cât
şi prin obiecte de activitate complementare sau secundare, cu menţiunea că şi acestea trebuie să se
regăsească în actul constitutiv. Modificarea scopului persoanei juridice atrage după sine adaptarea
conţinutului principiului specialităţii capacităţii de folosinţă la noile condiţii.
2.4. Capaciatea de folosinţă restrânsă a persoanei juridice încetează în momentul în
care aceasta dobândeşte capacitate de folosinţă deplină.
Referitor la sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, aceasta poate avea
loc doar odată cu încetarea calităţii de subiect de drept a acesteia.
În măsura în care persoana juridică intră în proces de lichidare, capacitatea de
folosinţă se va restrânge, singura activitate ce va putea fi desfăşurată fiind aceea prin care se va
realiza acest scop, astfel încât în perioada cuprinsă între momentul în care instanţa a dispus
dizolvarea şi încetarea calităţii de subiect de drept a persoanei juridice aceasta nu va putea încheia
decât acte în vederea realizării drepturilor patrimoniale şi plăţii datoriilor faţă de creditori,
nemaiputând dobândi drepturi şi nici asuma obligaţii la modul general.
2.5. Încheierea actelor juridice civile în lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice sau cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este sancţionată cu nulitatea
absolută.

#3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

3.1. Capacitatea de exerciţiu reprezintă acea parte a capacităţii civile care constă în
aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective şi de a-şi asuma şi
îndeplini obligaţiile civile, încheind acte juridice civile prin organele sale de conducere, ca regulă
generală.
Primul aspect care trebuie evidenţiat este acela că persoana juridică se deosebeşte –
ca subiect de drept – de persoanele care o compun. Pe de altă parte, doar prin angajarea activităţii
persoanelor fizice în numele şi pe seama persoanei juridice se va putea realiza administrarea
patrimoniului propriu şi distinct al acesteia în vederea atingerii scopului pentru care a fost înfiinţată.
Aşa fiind, voinţa persoanei juridice se manifestă, în limitele legii, prin persoane fizice.
Exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor, prin încheierea de acte juridice,
presupune manifestarea voinţei juridice a subiectului de drept respectiv, aceasta realizându-se prin
intermediul organelor de conducere ale persoanei juridice, ce nu acţionează prin reprezentare, ci ca
părţi componente ale persoanei juridice, astfel încât voinţa exprimată este voinţa persoanei juridice
însăşi. Este vorba de o construcţie juridică absolut necesară, deoarece, în fond, persoane juridică nu
are ea însăşi nici o voinţă proprie şi nici discernământ. Această trăsătură caracteristică se exprimă –
prin voinţa legiuitorului – ca o reprezentare legală a persoanei juridice de către organele sale de
conducere (potrivit art.35 alin.1 din Decretul nr.31/1954, persoana juridică îşi exercită drepturile şi
îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale).
3.2. Capacitatea de exerciţiu este dobândită de persoana juridică în momentul în care
sunt desemnate organele de conducere ale acesteia.
În mod practic, momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincide cu cel al
dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, deoarece personalitatea juridică în sine nu
poate fi dobândită în lipsa desemnării organelor de conducere ale subiectelor de drept.
3.3. Conţinutul, respectiv întinderea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se
exprimă printr-un ansamblu de atribuţii şi competenţe de a încheia acte juridice, prin care subiectul
de drept îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile civile. Două laturi alcătuiesc conţinutul
capacităţii de exerciţiu, şi anume cea activă, exprimată prin aptitudinea de a dobândi şi de a
exercita drepturi civile prin încheierea de acte juridice, şi cea pasivă – aptitudinea de a-şi asuma şi
îndeplini obligaţiile prin aceeaşi modalitate.
Evident, conţinutul capacităţii de exerciţiu nu îl poate depăşi pe cel al capacităţii de
folosinţă a persoanei juridice, astfel încât limitele acesteia din urmă impun şi restricţii celui dintâi.
Pe un alt plan, conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determiant
şi de obligativitatea de a respecta competenţa organelor de conducere, în condiţiile în care principiul
dominant este cel al pluralităţii acestora. Actele încheiate de organele de conducere sunt actele
persoanei juridice însăşi, cu condiţia ca acestea să fi fost încheiate în limitele puterilor conferite
(art.35 alin.2 din Decretul nr.31/1954). Se poate spune astfel că acest conţinut al capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice este exprimat de totalitatea atribuţiilor tuturor organelor de conducere
ale acesteia.
Nimic nu împiedică organele de conducere ale persoanei juridice să acorde mandat
unor persoane (fizice sau juridice, membre sau nu ale organului de conducere sau ale persoanei
juridice însăşi) să încheie acte juridice civile în numele şi pe seama subiectului de drept respectiv.
3.4. Potrivit dispoziţiilor legale în materie, se poate afirma că realizarea conţinutului
capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este guvernată de două principii.
3.4.1. Principiul pluralităţii organelor de conducere exprimă ideea că persoanele
juridice au, în general şi de regulă, mai multe organe de conducere, aspectul prezentând importanţă
prin consecinţele care decurg din aceasta (organ de conducere unipersonal: director, directot
general, preşedinte, ministru, şi organe colegiale – adunare generală, consiliu de administraţie,
comitet de direcţie).
În permanenţă se impune respectarea delimitării atribuţiilor între diferitele organe de
conducere ale aceleiaşi persoane juridice, condiţie esenţială a valabilităţii actului juridic încheiat.
De principiu, persoana juridică este reprezentată în raporturile cu terţii prin organul
unipersonal de conducere, acesta având calitatea de reprezentat legal al subiectului de drept, în
temeiul legii. Dacă acest reprezentant legal ar acorda o împuternicire unei alte persoane, în acest
sens, am fi în faţa unui reprezentant convenţional al persoanei juridice.
3.4.2. Principiul răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc organele persoanei
juridice pentru modul în care realizează capacitatea de exerciţiu a acesteia privesc, mai ales,
raporturile interne dintre persoana juridică şi persoanele fizice ce compun aceste organe de
conducere, raporturi care sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, cu condiţia să nu se fi
prevăzut altfel prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut.
3.5. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează odată cu sfârşitul
capacităţii de folosinţă a acesteia.
3.6. Sancţiunea în cazul nerespectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu a
persoanei juridice este - de principiu – nulitatea relativă a actului juridic astfel încheiat. Pot să
apară încălcări ale delimitărilor de atribuţii ale organelor de conducere, încheierea actului juridic de
către o persoană care face parte din colectiv, fără însă să deţină calitatea de organ de conducere a
persoanei juridice sau încheierea actului juridic de către o persoană căreia i s-a dat mandat, dar cu
nerespectarea puterilor încredinţate.
Caracterul sancţiunii se explică prin cel personal - preponderent – al interesului
ocrotit, rămânând la latitudinea persoanei juridice opţiunea de a solicita lipsirea actului de efecte
juridice sau de a-l confirma.

CAIET DE SEMINAR 19

1. Au fost exprimate în doctrină opinii privind capacitatea generală a persoanelor

juridice, argumentele fiind bazate, în special pe ideea necesităţii ocrotirii intereselor terţilor care
intră în raporturi juridice cu aceste subiecte de drept (pentru detalii, vezi Ernest Lupan, op.cit.,
p.160-166).
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, nu poate fi recunoscută o astfel de
capacitate generală de folosinţă, dar recunoaşterea acesteia nici nu se impune deoarece este
imposibil să se susţină că persoanele juridice ar putea avea generic, un scop comun de activitate.
Dimpotrivă, scopurile diferite permit delimitarea persoanelor juridice şi clasificarea acestora în
diferite categorii.
2. Specialitatea capacităţii de folosinţă priveşte doar raporturile juridice ce au ca izvor
acte juridice. Astfel, o asociaţie înfiinţată în scopul protejării unei specii de urs pe cale de dispariţie,
nu va putea încheia acte juridice prin care să comercializeze produse petroliere. În schimb, dacă
urmărind un pui de urs aflat în libertate cu un autovehicul, se intră pe proprietatea privată a unei
persoane fizice şi se distruge o cultură de bambus, persoana juridică va trebui să acopere prejudiciul
cauzat de către prepusul său, această creanţă neputând fi înlăturată prin invocarea specialităţii
capacităţii de folosinţă.
Este posibil, însă, ca asociaţia ce are un asemenea scop, pentru a face rost de
fonduri necesare cercetării şi îngrijirii puilor de urs, să înfiinţeze o societate comercială – eventual
alături de alte persoane fizice şi juridice – care, de exemplu, să comercializeze jucării şi diverse
ilustrate şi alte suveniruri, iar din profiturile obţinute să aloce sume de bani în vederea realizării
scopului propus. Este vorba însă, de două persoane juridice distincte, având scopuri diferite,
capacitatea lor de folosinţă având alte limite, în funcţie de scopul specific al fiecăreia: protejarea
urşilor şi, respectiv obţinerea de fonduri.
 3. Art.35 alin.2 din Decretul nr.31/1954 prevede că actele juridice făcute de organee
persoanei juridice, în limitele puterii ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi iar
potrivit alin.3, faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă
au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor. Potrivit alin.4, faptele ilicite atrag şi răspunderea
personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea.
4. Probleme speciale privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
4.1.În cazul persoanelor juridice înfiinţate prin acte de dispoziţie, pot fi prezentate
următoarele exemple:
- statul participă în raporturile de drept privat prin Ministerul Finanţelor, afară de
cazul în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop; în raporturile de drept internaţional
public, statul este reprezentat de Preşedintele României.
- guvernul este reprezentat de primul-ministru în relaţiile cu Parlamentul, cu
Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, partidele şi formaţiunile politice, precum şi în
relaţiile internaţionale
- comuna sau oraşul sunt reprezentate de primar în relaţiile cu alte subiecte de drept,
precum şi în justiţie
- conducerea regiilor autonome revine consiliului de administraţie, unul din membrii
acestuia fiind şi directorul sau directorul general al regiei
4.2. Pentru persoanele juridice înfiinţate prin act de asociere:
- în cazul societăţilor comerciale cu capital privat, administratorii pot face toate
operaţiile cerute pentrui aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile arătate în
contractul de societate; reguli speciale există în cazul societăţilor în nume colectiv, precum şi în
varianta în care există mai mulţi administratori şi pentru unele operaţiuni nu se obţine unanimitatea
sau majoritatea voturilor; pe de altă parte, organul de conducere al societăţii comerciale este
adunarea generală. Legea nr.31/1990 cuprinde toate normele speciale privind organele de
conducere şi modul în care persoana juridică ia hotărâri, atât într-un cadru general, cât şi pentru
fiecare tip de societate comercială în parte, acolo unde este cazul.
- în cazul societăţilor agricole, administrarea societăţilor se face de către consiliul de
administraţie, care poate alege, dacă e cazul, un comitet de direcţie.
- în cadrul cooperativelor de consum, adunarea generală este organul de conducere,
activitatea operativă fiind asigurată de un consiliu de administraţie.
4.3. În măsura în care persoana juridică este înfiinţată prin act de voinţă a unei
singure persoane, aceasta va stabili şi modul în care subiectul de drept va fi reprezentat în
raporturile cu terţii.
5. Referitor la momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu, au fost propuse trei
soluţii:
 - capacitatea de exerciţiu se dobândeşte odată cu capacitatea de folosinţă
- capacitatea de exerciţiu este dobândită în momentul desemnării organelor de
conducere
- persoana juridică dobândeşte capacitate de exerciţiu de la data înfiinţării sale, dar
ea poate fi pusă în valoare doar de la data desemnării efective a organelor de conducere ale
persoanei juridice
6. Nu trebuie niciodată confundată încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice cu descompletarea, la un moment dat, a organelor de conducere ale persoanei juridice
respective, această “vacanţă” a postului respectiv putând fi înlăturată într-un termen relativ scurt,
perioadă în care, însă, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu este afectată.
7. Referitor la sancţiunile ce pot să apară în cazul încheierii unor acte juridice civile
cu încălcarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, pe lângă nulitatea
relativă a actului încheiat în asemenea condiţii, au fost propuse şi alte sancţiuni, cum ar fi cea a
inopozabilităţii actului faţă de persoana juridică sau cea a nulităţii absolute.
8. Merită menţionată în acest context, cu titlu de principiu, reglementarea cuprinsă
de art.2 alin.2 din OG nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii – în temeiul dreptului
constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a constitui o persoană juridică atunci
când realizarea scopului propus permite aceasta.

Secţiunea 5 – Reorganizarea persoanelor juridice

#1. Noţiuni generale

Reorganizarea persoanelor juridice a fost definită ca fiind o operaţiune juridică ce

implică două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă şi care produce
efecte constitutive, extinctive şi translative 1. Se deduce astfel că pentru a fi în faţa reorganizării este
necesar să fie antrenate cel puţin două persoane juridice, înţelegându-se că transformările care au
loc în cadrul unei singure persoane juridice – chiar dacă vizează structura organizatorică,
patrimoniul, scopul acesteia – nu determină o reorganizare 2. În cazul unei transformări, încetează să
mai existe o persoană juridică, locul acesteia fiind luat de un alt subiect de drept, astfel încât o
astfel de operaţiune poate fi considerată ca o reorganizare, remarcându-se însă că în prezent o
astfel de operaţiune este discutabil dacă întruneşte condiţia cerută de doctrină şi practică, şi anume
aceea a implicării a cel puţin două persoane juridice.

1
Ernest Lupan, op.cit., p.225
2
Pentru o analiză a noţiunii de reorganizare, şi prin prisma proiectului legii de modificare a Codului civil, a se
vedea Ernest Lupan, Unele probleme privind reorganizarea persoanei juridice, în RDC nr.4/2000, p.61-66
 Pe de altă parte, noţiunea de reorganizare implică un proces de contopire şi/sau de
împărţire, în urma acestei operaţiuni putând să apară noi persoane juridice, să se modifice cele care
sunt supuse acestui proces ori unele să-şi înceteze chiar existenţa ca subiecte de drept.
Necesitatea reorganizării rezultă din dinamica vieţii social-economice, care nu permite
unei persoane juridice să aibă o existenţă statică, impunându-i un dinamism adaptat la condiţiile
concrete, într-o perioadă dată.
Reorganizarea persoanelor juridice este întotdeauna decisă de aceleaşi organe care
au hotărât înfiinţarea lor.
Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare – atât cu caracter general, cât şi cu caracter
special - se poate afirma că reorganizarea persoanelor juridice poate să îmbrace două forme, şi
anume comasarea şi divizarea.

#2. Comasarea persoanelor juridice

Comasarea reprezintă acea formă a reorganizării care se materialitzează prin

contopirea a două sau mai multe persoane juridice având un profil identic sau asemănător.
Comasarea se realizează prin fuziune sau prin absorbţie.
2.1. Fuziunea reprezintă acea formă a comasării în care două sau mai multe
persoane juridice se unesc (contopesc) pentru a forma o nouă persoană juridică, producând
următoarele efecte:
2.1.1. Din punctul de vedere al personalităţi juridice, aceasta încetează în ceea ce
priveşte toate subiectele de drept participante la operaţiunea juridică, în mod obligatoriu înfiinţându-
se una sau mai multe persoane juridice noi. Evident, condiţiile de înfiinţare a noii persoane juridice
vor trebui respectate, chiar dacă înfiinţarea se face prin fuziunea altor persoane juridice.
2.1.2. Sub aspect patrimonial, efectele sunt următoarele: fiind o transmisiune
universală, drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ale persoanelor juridice fuzionate trec
asupra noii persoane juridice înfiinţate, aceasta preluând toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale
existente la data fuziunii în patrimoniul persoanelor juridice desfiinţate, inclusiv executarea
obligaţiilor contractuale valabil încheiate şi încă neexecutate.
2.1.3. În ceea ce priveşte persoanele care compun subiectele de drept supuse
fuziunii (acţionari, membri fondatori, membri cooperatori), efectele acestei operaţiuni constau în
încetarea calităţii deţinute şi dobândirea unei noi calităţi în cadrul persoanei juridice nou înfiinţate.
2.2. Absorbţia este acea formă a comasării care constă în înglobarea uneia sau mai
multor persoane juridice de către o altă persoană juridică.
2.2.1. Persoana juridică absorbantă îşi păstrează personalitatea juridică, pe când
unitatea sau unităţile absorbite îşi încetează existenţa ca subiecte de drept distincte.
 2.2.2. Din punct de vedere patrimonial, drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic
ale subiectelor de drept absorbite se transmit asupra persoanei juridice absorbante, producându-se
o contopire totală de patrimoniu, printr-o transmisiune universală în favoarea unităţii care îşi
păstrează personalitatea juridică.
2.2.3. Persoanele îşi pierd calitatea în cadrul persoanelor absorbite şi devin
componenţi ai persoanelor juridice absorbante.

#3. Divizarea persoanei juridice

Divizarea este acea formă a reorganizării care constă în împărţirea, în totalitate sau
doar în parte, a persoanei juridice între unităţi deja existente sau care iau astfel fiinţă.
3.1. Divizarea totală reprezintă împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice, care îşi încetează astfel existenţa între două sau mai multe persoane juridice care există sau
care iau astfel fiinţă.
3.1.1. Personalitatea juridică a subiectului de drept supus divizării totale încetează,
subiectul de drept dispărând de la data la care operează divizarea totală. Dintr-un alt punct de
vedere, apariţia unui nou subiect de drept nu este necesară, deoarece patrimoniul persoanei juridice
divizate poate să revină unor persoane juridice care există deja. În practică însă, de regulă, în urma
divizării totale apare cel puţin o nouă persoană juridică.
3.1.2. Sub aspect patrimonial, efectul divizării totale este acela că toate drepturile şi
obligaţiile cu conţinut economic se împart între două sau mai multe persoane juridice dobânditoare.
Potrivit art.47 din Decretul nr.31/1954, patrimoniul persoanei juridice care şi-a încetat
existenţa se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a
dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.
Spre deosebire de fuziune şi absorbţie, unde transmisiunea este universală, în cazul
divizării totale transmiterea patrimoniului are loc cu titlu universal, vizând doar o parte din
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice care încetează să mai existe. Acesta este
motivul pentru care în actul de divizare se va insera expres şi amănunţit modul în care operează
transmisiunea patrimoniului, de către persoanele juridice noi sau care existau deja. Regula este
aceea că răspunderea pentru pasiv este proporţională cu valoarea activului preluat, regulă ce se
prezumă întotdeauna, ea nefiind aplicată doar în cazul în care participanţii la divizare, prin voinţa
lor, au stabilit derogări stabilite în mod expres.
3.1.3 Din punctul de vedere al persoanelor care o compun, persoana juridică supusă
divizării totale, acestea pierd orice calitate faţă de această persoană, urmând, dacă este cazul, să
dobândească o asemenea calitate faţă de subiectelede drept beneficiare ale unor părţi din
patrimoniu.

3.2. Divizarea parţială este acea formă a reorganizării care constă în desprinderea
din patrimoniul persoanei juridice supuse acesteai operaţiuni (şi care îşi păstrează fiinţa) a uneia sau
mai multor părţi şi transmiterea acestora către una sau mai multe persoane juridice existente sau
care iau, astfel, fiinţă.
3.2.1. Persoana juridică ce suportă o divizare parţială nu îşi pierde capacitatea civilă,
rămânând în continuare un subiect de drept distinct.
3.2.2. Sub aspect patrimonial, efectul principal al divizării parţiale constă în
micşorarea patrimoniului persoanei juridice respective şi creşterea corespunzătoare a patrimoniului
persoanelor juridice în favoarea cărora se transmit părţile desprinse.
În ceea ce priveşte preluarea laturii pasive, potrivit art.47 alin.2 din Decretul
nr.31/1954, în varianta în care o parte din patrimoniul unui astfel de subiect de drept se desprinde
şi se transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia fiinţă, împărţirea patrimoniului se
face proporţional părţii transmise, iar dacă transmisiunea are loc faţă de mai multe persoane juridice
sau care iau astfel fiinţă, obligaţiile vor fi preluate în mod proporţional cu partea de patrimoniu
dobândită.
Dacă nu se poate stabili persoana juridică răspunzătoare pentru o obligaţie,
persoanele juridice care au dobândit bunuri sau drepturi prin divizare răspund solidar.
Transmiterea patrimoniului este, şi în acest caz, cu titlu universal.
3.2.3. Sub aspectul persoanelor care compun persoana juridică supusă divizării,
acestea îşi vor pierde calitatea deţinută în componenţa persoanei juridice divizate doar în măsura în
care vor urma părţile din patrimoniu transmise, urmâns să dobândească alte calităţi în cadrul
persoanelor juridice respective.

#4. Transformarea persoanei juridice

Transformarea este – virtual - acea formă de reorganizare a persoanei juridice care

intervine atunci când o persoană juridică îşi încetează fiinţa, concomitent cu crearea în locul ei a
altei persoane juridice.
Procedeul a fost utilizat în special în cazul unităţilor socialiste de stat, transformate în
regii autonome şi societăţi comerciale în temeiul Legii nr.15/1990, dar nu înseamnă deloc că acest
caz particular va rămâne singular.
 De regulă, persoana juridică supusă transformării îşi încetează fiinţa, concomitent
apărând un nou subiect de drept. Drepturile şi obligaţiile persoanei juridice transformate trec asupra
celei create în locul ei, cu excepţia cazului în care prin actul de transformare s-ar dispune altfel.

Secţiunea 6 – Încetarea persoanei juridice

Prin încetarea persoanei juridice subiectul de drept dispare, capacitatea juridică a

acestuia luând sfârşit. Caracteristic acestui mod de dispariţie a persoanei juridice este faptul că
patrimoniul subiectului de drept nu va fi transmis, iar încetarea acestuia nu va provoca apariţia unei
alte persoane juridice.
Persoanele juridice de drept privat încetează prin dizolvare, iar persoanele juridice de
drept public prin actul de dispoziţie al organului de stat competent.

#1. Dizolvarea persoanei juridice

Prin dizolvare se înţelege acea operaţiune juridică prin care se urmăreşte, în cazurile
şi condiţiile prevăzute de lege, încetarea definitivă a unei persoane juridice date urmată de lichidare.
După modul în care operează, distingem dizolvarea de drept a persoanei juridice şi
dizolvarea în temeiul unui act al organului competent.
În funcţie de natura sau caracterul cauzelor, dizolvarea poate fi voluntară sau forţată.
În cele mai multe cazuri dizolvarea este voluntară, depinzând direct sau indirect de voinţa
subiectului care a generat apariţia acesteia, exprimată în actul de înfiinţare sau hotărâtă la un
moment dat. Dizolvarea forţată sau silită are loc în cazul încălcării unor norme legale imperative
referitoare la scopul persoanei juridice şi la mijloacele folosite pentru realizarea scopului.
Cauzele generale ale dizolvării sunt enumerate în art.45 din Decretul nr.31/1954 şi
acestea sunt:
a. termenul pentru care a fost constituită persoana juridică s-a împlinit
b. scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit
c. scopul pe care îl urmăreşte persoane juridică sau mijloacele întrebuinţate pentru
realizarea acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire socială sau urmăresc un alt
scop decât cel declarat
d. numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau
statut.
În toate aceste variante dizolvarea se produce de plin drept.
 La aceste cazuri se adaugă cel al dizolvării în temeiul unei hotărâri a organului
competent a persoanei juridice, care poate decide oricând, în condiţiile legii, o astfel de măsură.
Prin reglementările speciale, pe categorii de persoane juridice, sunt prevăzute şi alte
cauze de dizolvare.
Efectele dizolvării persoanei juridice – potrivit reglementărilor cuprinse în art.51-53
din Decretul nr.31/1954, efectul principal al dizolvării constă în intrarea persoanei juridice în
lichidare. Sunt demarate o serie de operaţiuni prin care se urmăreşte realizarea activului şi plata
pasivului, lichidareareprezentând mijlocul juridic de încetare propriu-zisă a persoanei juridice.
Situaţia bunurilor rămase după lichidare este, de principiu, cea stabilită prin actul de
înfiinţare, prin statut sau prin hotărârea luată la data dizolvării de organele care au decis această
măsură. În lipsa unei asemenea prevederi, în oricare din aceste acte, precum şi în cazul în care
hotărârea este contrară legii sau regulilor de convieţuire socială, bunurile rămase după lichidare vor
fi atribuite de organul competent unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător. În măsura
în care motivul dizolvării l-a reprezentat ilegalitatea scopului sau a mijloacelor întrebuinţate pentru
realizarea acestuia, bunurile rămase după lichidare trec în patrimoniul statului, fiind făcute venit la
buget.

#2. Desfiinţarea persoanei juridice

Desfinţarea este unul din modurile de încetare a unor subiecte de drept, care se
realizează în temeiul unui act de dispoziţie al organului de stat competent, fără a determina intrarea
în lichidare. Acest mod de încetare a personalităţii juridice este specific persoanelor juridice de drept
public, care iau fiinţă şi se desfiinţează prin astfel de acte de dispoziţie, transmiterea universală sau
cu titlu universal a patrimoniului având loc în favoarea unei alte persoane juridice, potrivit
dispoziţiilor organelor care au decis desfiinţarea.

CAIET DE SEMINAR 20

Problema 1

Aspectele legate de reorganizarea persoanei juridice prezintă o mare importanţă

pentru terţii creditori, fiind întotdeauna esenţial ca în actul prin care se dispune reorganizarea să se
stabilească în mod expres modul în care sunt preluate datoriile persoanei juridice care dispare sau al
cărei patrimoniu este divizat.
 În măsura în care prin actul de reorganizare se face trimitere expresă la anumite
creanţe, iar ulterior se constată că mai există şi altele care nu au fost specificate în mod expres,
persoana juridică succesoare în drtepturi nu se va putea apăra cu necuprinderea acestora în
respectivul act, devenind aplicabile regulile generale potrivit cărora fiecare succesor preia creanţa
corespunzător cotei de patrimoniu pe care a preluat-o.

Problema 2

Este de mare importanţă regula potrivit căreia reorganizarea se decide de aceleaşi

organe care au hotărât înfiinţarea persoanei juridice. Astfel:
- dacă persoana juridică a fost înfiinţată prin hotărâre a Guvernului României sau a
unui consiliu local tot Guvernul României sau consiliul respectiv vor aprecia oportunitatea unei
reorganizări.
- în măsura în care persoana juridică este rezultatul acordului de voinţă intervenit
între mai mulţi asociaţi, aceştia vor fi cei care vor dispune şi asupra reorganizării.
- evident, dacă persoana juridică a fost înfiinţată ca urmare a voinţei exprimată de o
singură persoană, aceasta va fi cea care va dispune în legătură cu reorganizarea.
Trebuie menţionat că în cazul fuziunii sau al absorbţiei, acordul pentru reorganizare
trebuie, în primul rând, să cuprindă voinţa organelor de decizie privind pornirea procedurii de
comasare pentru fiecare persoană juridică implicată, adică, altfel spus, acordul pentru a se porni
tratativele, iar în final, acceptarea de către organele de decizie ale persoanei juridice condiţiilor
concrete privind efectuarea operaţiunii, modului în care se transmite patrimoniul şi calitatea
persoanelor care compun subiectele de drept implicate în reorganizare.
Este foarte important ca prin această procedură să nu se urmărească fraudarea
intereselor părţilor, în caz contrar procedura de reorganizare putând fi oprită de cei interesaţi şi care
justifică un real interes. Nu lipsit de importanţă este faptul că cea mai grea sancţiune constă oricum
în impunerea suportării unei creanţe ce a aparţinut persoanei juridice supuse reorganiozării,
deoarece o astfel de creanţă nu poate să dispară pur şi simplu – nici din punct de vedere civil şi nici
din punct de vedere contabil – ca urmare a reorganizării.

Problema 3

Făcându-se o comparaţie între eectele reorganizării, următoarele concluzii pot fi

prezentate:
 - sub aspectul efectului creator care implică întotdeauna înfiinţarea unei noi persoane
juridice, se evidenţiază fuziunea şi transformarea; apariţia uneia sau mai multor persoane juridice în
cazul divizării este posibilă dar nu obligatorie.
- efectul extinctiv constă în desfiinţarea unor persoane juridice şi se produce în
următoarele cazuri: la fuziune – vizează toate persoanele care intră în procedura de reorganizare; în
cazul absorbţiei dispare persoana juridică absorbită; în cazul divizării toatale îşi încetează fiinţa
persoana juridică supusă acestei forme de reorganizare, acelaşi fiind efectul şi în cazul transformării.
- efectul translativ vizează transmiterea din patrimoniul unor persoane juridice în
patrimoniul aparţinând altora a drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic.
Transmisiunea este universală atunci când priveşte întregul patrimoniu (fiziune,
absorbţie, transformare) sau cu titlu universal, când vizează părţi din patrimoniu (divizare totală sau
parţială). Transmisiunea cu titlu particular priveşte transferul dreptului real asupra unui bun sau
bunuri determinate. Acest tip de transmisiune nu este specific reorganizării persoanei juridice, dar
nu este imposibil de imaginat ca într-o astfel de operaţiune complexă, subiectul de drept care intră
în reorganizare să transmită un drept real privind un bun în favoarea unei persoane fizice sau altei
persoane juridice decât cele angrenate în procedură. De exemplu, o asociaţie se divide în mai multe
persoane juridice, prin actul de reorganizare specificându-se în mod expres modul în care sunt
preluate atât latura activă cât şi cea pasivă a patrimoniului, cu menţiunea că un anumit autovehicul,
va fi preluat de o persoană juridică – alta decât persoanele juridice care iau fiinţă în urma divizării
asociaţiei respective.
- răspunderea juridică în cazul reorganizării intervine pentru toate obligaţiile preluate,
indiferent de raportul concret între activ şi pasiv, pentru persoana juridică dobânditoare, care preia
o universalitate, în caz de fuziune sau absorbţie.
- în cazul comasării persoanelor juridice, toate contractele aflate în derulare (de
natură civilă sau comercială ori de dreptul muncii) se transmit, ca elemente ale patrimoniului, supus
transmisiunii universale; în varianta divizării, principiul aplicabil este acela al transmiterii contractului
nefracţionat, executarea contractului urmând a se face de o singură persoană juridică dobânditoare.
Prin excepţie, şi doar când natura contractului permite o executare fracţionată, aceasta va fi
asigurată de mai multe persoane juridice dobânditoare.
- pentru persoanele juridice supuse înregistrării, efectele reorganizării se produc,
atât între părţi, cât şi faţă de terţi, prin înregisterare, de la data efectuării acestei formalităţi; în
cazul persoanelor juridice nesupuse înregistrării, efectele reorganizării se produc numai de la data
aprobării de către organele competente a documentelor întocmite în acest scop.

Problema 4
 Deosebirile dintre reorganizere şi dizolvare sunt următoarele:
- cauzele reorganizării nu sunt enumerate în mod expres de normele în vigoare, pe
când în cazul dizolvării acestea se regăsesc în cuprinsul art.45 din Decretul nr.31/1954 şi în
cuprinsul reglementărilor speciale privind anumite categorii de persoane juridice
- reorganizarea nu presupune ci chiar exclude lichidarea, pe când dizolvarea o implică
în mod obligatoriu.
- reorganizarea este o procedură aplicabilă oricărei persoane juridice, în timp ce
dizolvarea nu poate să vizeze persoane juridice de drept public.
- referitor la modul în care are loc transmiterea patrimoniului, în cazul reorganizării
operează transmisiunea universală ori cu titlu universal, pe când în cazul dizolvării transmisiunea
este cu titlu particular.

Problema 5

Majoritatea persoanelor juridice sunt societăţi comerciale, cea mai mare parte – cu
capital privat. Asupra probemelor legate de înfiinţarea, funcţionarea şi încetarea acestor persoane
juridice se va reveni la materia Drept comercial. Singurul amânunt care mai trebuie invocat îl
reprezintă normele speciale aplicabile societăţilor comerciale care nu mai fac faţă creanţelor
acumulate, norme cuprinse în Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare,
completată, modificată şi republicată.

Problema 6

Fără a se intra în foarte multe amănunte, trebuie menţionat că şi în prezent există un

proiect al legii de modificare şi completare a Codului civil, aşa cum în ultimii 50 de ani fiecărei
generaţii de studenţi îi corespunde un proiect distinct, fără a se reuşi finalizarea unei operaţiuni de o
asemenea anvergură. Se impune totuşi a se sublinia că este un proiect elaborat după 1990, înaintat
Parlamentului spre aprobare de către Ministerul Justiţiei, precum şi instanţelor pentru ca magistraţii
să îşi exprime opiniile în legătură cu acest proiect legislativ.
Fără putinţă de tăgadă, modificarea revoluţionară vizează exact includerea în cea mai
importantă lege civilă a normelor care reglementează scondiţia juridică a subiectelor de drept, în
condiţiile în care niciodată aceste reglementări nu au fost cuprinse de Codul civil, în special
aspectele legate de persoana juridică.
 În măsura în care proiectul ar fi adoptat, va reveni doctrinei sarcina de a propaga
ideile novatoare ale reglementării şi de a explica anumite aspecte care pot da naştere la interpretări.
Evident, fiind vorba de aspecte legate de starea civilă şi capacitatea persoanei, o asemenea lege
şi-ar produce efecte imediat după intrarea în vigoare.

TEMĂ OBLIGATORIE

Se va elabora o lucrare bazată pe studiul individual al următoarelor acte

normative: OG nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Legea nr.15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale,
Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale, Legea nr.36/1991 privind societăţile
agricole şi alte forme de asociere în agricultură, Legea nr.54/1991 cu privire la sindicate
şi Legea nr.27/1996 a partidelor politice, subliniindu-se: modurile de înfiinţare,
momentul dobândirii capacităţii juridice, organele de conducere şi atribuţiile acestora.
I.C. ASPECTE LEGATE DE POZIŢIA SUBIECTELOR ÎN CADRUL
RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

#1. Determinarea subiectelor de drept civil

Determinarea participanţilor la raporturile juridice civile reprezintă nominalizarea

părţilor care participă la aceste raporturi. În mod concret, această determinare prezintă elemente de
specificitate în funcţie de conţinutul raporturilor juridice civile. Deoarece în cazul drepturilor absolute
este determinat doar subiectul activ – titularul dreptului -, subiectul pasiv este format din toate
celelalte subiecte de drept civil – nedeterminate -. În cazul raportului juridic ce cuprinde în
conţinutul său drepturi relative, sunt determinaţi atât subiectul activ – creditor -, cât şi subiectul
pasiv - debitor -.

#2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

De regulă, un raport juridic civil se stabileşte între două persoane, fiind posibil ca una
să fie doar titulară de drepturi, iar cealaltă titulară de obligaţii, sau ambele pot deţine drepturi şi pot
avea obligaţii reciproce.
Nu este imposibil, însă, ca într-un astfel de raport juridic să apară la un moment dat
mai multe persoane: fie vor fi mai mulţi creditori, caz în care vom avea o pluralitate activă, fie mai
mulţi debitori – pluralitate pasivă, fiind posibilă şi o pluralitate mixtă.
 Pluralitatea de subiecte poate fi întâlnită atât în raporturile juridice civile în conţinutul
cărora sunt cuprinse drepturi reale principale, cât şi în cazul celor care au în conţinut drepturi de
creanţă. Cu titlu de excepţie, pluralitatea de subiecte poate fi întâlnită şi în raporturile juridice civile
nepatrimoniale.
În legătură cu raporturile obligaţionale, trebuie menţionat faptul că regula o
reprezintă divizibilitatea când obligaţiile civile sunt conjuncte. Divizibilitatea fiind regula, ea nu
trebuie prevăzută expres, ci se subînţelege.
De la această regulă sunt cunoscute două excepţii: solidaritatea şi
indivizibilitatea.
Solidaritatea este o modalitate a obligaţiei, în temeiul căreia aceasta rămâne
nedivizată, în sensul că dacă obligaţia are mai mulţi creditori, fiecare dintre ei este îndreptăţit să
ceară debitorului plata întregii creanţe, iar dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei este obligat
să plătească întreaga datorie. Se poate deci constata că solidaritatea poate fi activă sau/şi pasivă.
Solidaritatea este activă atunci când obligaţia are mai mulţi creditori, fiecare fiind
îndreptăţit să pretindă şi să obţină plata integrală de la debitor , care este liberatorie faţă de toate
celelalte subiecte active.
Solidaritatea este pasivă când obligaţia are mai mulţi debitori, oricare dintre aceştia
putând fi obligat la plata întregii datorii, toate subiectele pasive fiind obligate la acelaşi obiect,
executarea obligaţiei putând fi reclamată de către creditor în totalitate de la oricare dintre ele.
Indivizibilitatea este, de asemenea, o modalitate a obligaţiilor în caz de pluralitate de
subiecte, în temeiul căreia fiecare dintre creditori este îndreptăţit şi fiecare dintre debitori este
obligat la plata integrală a creanţei.
În condiţiile în care efectele indivizibilităţii şi ale solidarităţii sunt sensibil apropiate,
următoarele distincţii trebuie făcute:
- sub aspectul izvorului lor, oricare dintre ele poate rezulta din voinţa părţilor,
solidaritatea se poate naşte şi din lege, în timp ce indivizibilitatea îşi are izvorul, de regulă, în
caracterul indivizibil al bunului ce reprezintă obiectul derivat al raportului juridic civil. În cazul
convenţiilor, solidaritatea trebuie prevăzută expres, iar dacă bunul asupra căuia poartă obligaţia
asumată printr-un act juridic este divizibil, dar părţile înţeleg să îl considere indivizibil, şi acest
aspect trebuie în mod expres prevăzut în convenţia încheiată.
- datorită specificităţii izvorului lor, transmiterea creanţei faţă de moştenitorii
debitorilor se face diferit: solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut (faţă de
moştenitori obligaţia transmiţându-se divizată), pe când indivizibilitatea se transmite şi către
succesori.
- solidaritatea pasivă se caracterizează prin existenţa unei prezumţii de mandat tacit
reciproc de reprezentare între codebitorii solidari, un astfel de mandat neexistând între debitorii unei
obligaţii afectate de indivizibilitate. În primul caz, orice act juridic al oricăruia dintre codebitori prin
care se urmăreşte stingerea sau micşorarea obligaţiei profită deopotrivă tuturor codebitorilor
solidari.
Prezumţia operează şi în favoarea creditorului, în sensul că acţiunea introdusă
împotriva oricărui codebitor întrerupe prescripţia faţă de toţi codebitorii solidari.
- solidaritatea pasivă încetează prin plată, prin moartea debitorului sau prin remiterea
de datorie, în timp ce indivizibilitatea încetează dacă obiectul obligaţiei devine divizibil sau dacă
părţile hotărăsc să-l caracterizeze ca atare, dar nu poate înceta prin renunţarea creditorului, atâta
vreme cât obiectul rămâne indivizibil.

CAIET DE SEMINAR 21

Problema 1

Exemplu de raport juridic civil ce conţine un drept absolut: în cazul dreptului de

proprietate, este determinat subiectul activ – titularul (proprietarul) – tuturor celorlalte subiecte de
drept civil nedeterminate revenindu-le obligaţia de a nu face nimic care să stânjenească exercitarea
dreptului proprietarului.
În cadrul unui raport obligaţional, subiectele sunt determinate de la naşterea
acestuia: în momentul în care A îi dă împrumut lui B o sumă de bani, raportul juridic civil se naşte în
baza convenţiei de împrumut, A fiind creditor şi B debitor.

Problema 2

2.1. În cadrul raporturilor patrimoniale pot să apară următoarele cazuri de pluralitate

activă (atenţie, pluralitatea poate fi doar activă deoarece subiectul pasiv nu este determinat):
- coproprietatea – reprezintă acea modalitate a proprietăţii în temeiul căreia mai
multe persoane deţin un bun sau mai multe bunuri determinate, fiecare având calitatea de
coproprietar. Fiecare coproprietar îşi cunoaşte cota ideală de drept, dar nu are o parte sdeterminată
din bunul privit în materialitatea lui, neputând să îşi exercite prerogativele proprietăţii în mod
exclusiv asupra unei porţiuni din bun şi fiind obligat să respecte posesia şi folosinţa celorlalţi
coproprietari; coproprietarul poate însă să înstrăineze cota sa ideală din bun, pentru o asemenea
operaţiune nefiind nevoie de acordul celorlalţi. În rest, pentru orice act de dispoziţie, iar în unele
cazuri chiar pentru un act de administrare, este necesară unanimitatea coproprietarilor.
Exemplu: în urma decesului proprietarului unui imobil format din şase camere cu
anexe şi dependinţe, cei trei copii moştenesc imobilul în cote egale de câte 1/3 parte fiecare. Nici
unul dintre ei nu va putea să folosească în mod exclusiv nici măcar o cameră din imobil fără acordul
celorlalţi. Oricare dintre ei va putea să înstrăineze cota de 1/3 parte, dar nici unul nu va putea
vinde întregul imobil, iar în cazul în care casa va fi folosită abuziv de o terţă persoană, toţi trei vor
trebui să formuleze – împreună – o acţiune în revendicare.
- indiviziunea – mai multe persoane deţin în proprietate o masă de bunuri, fiecare
coindivizar deţinând o cotă ideală, dar neputând să folosească exclusiv nici un bun, indiferent de
valoarea redusă a acestuia, fără acordul celorlalţi.
Dacă în exemplul anterior, cei trei fraţi au moştenit nu numai o casă ci şi întreaga
mobilă şi animalele ce se aflau în gospodărie, ei au devenit coindivizari.
- devălmăşia – este o formă de indiviziune specifică exclusiv soţilor, masa de bunuri
fiind formată din cele dobândite sub durata căsătoriei, având o trăsătură aparte exprimată prin
necunoaşterea cotei ideale ce revine fiecărui soţ. Întinderea acestei cote va fi stabilită doar în
momentul încetării căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi sau în cazul desfacerii acesteia prin
divorţ.
Cu excepţia devălmăşiei – care asigură dreptul de administrare al soţilor asupra
bunurilor dobândite în perioada convieţuirii – celelalte modalităţi ale proprietăţii prezintă mari
inconveniente, astfel încât cea mai uşoară modalitate este aceea a ieşirii din indiviziune, respectiv a
încetării coproprietăţii printr-o transformare a acesteia într-o proprietate pură şi simplă.
În exemplul detaliat, cei trei fraţi vor sista indiviziunea, fie prin formarea unor loturi
în natură (unul ia imobilul, unul ia tablourile şi gâşteşe, iar ultimul ia bijuteriile şi pisica, cele trei
loturi fiind egale ca valoare), fie unul va lua bunul sau întreaga masă de bunuri, achitând în bani
celorlalţi contravaloarea cotei lor de 1/3 parte.
În situaţia soţilor, cota acestora la dobândirea bunurilor comune se va stabili fie în
momentul decesului unuia dintre soţi deoarece numai în acest mod se poate stabili ce bunuri intră în
masa succesoarală a soţului defunct, sau în cazul divorţului, care este întotdeauna urmat de
împărţirea de bunuri.
2.2. În cazul raporturilor obligaţionale:
- A îi împrumută lui B o sumă de bani, A fiind titularul dreptului de a-şi recupera
această sumă, iar B fiind obligat să o restituie. A îi vinde lui B un imobil, A devenind titularul
dreptului de a încasa preţul şi debitor al obligaţiei de a preda bunul, iar B este obligat să achite
preţul şi îndreptăţit să intre în posesia bunului. Ambele sunt raporturi juridice simple, unul fiind
izvorât dintr-un contract unilateral, iar unul dintr-un contract sinalagmatic (într-un contract unilateral
o parte are numai drepturi şi o parte are numai obligaţii, în timp ce într-un contract sinalagmatic
părţile au drepturi şi obligaţii reciproce).
- A şi B îi împrumută lui C câte 5000 lei, deci în total 10.000 lei sau A le dă lui C şi D
câte 5.000 lei, în total 10.000 lei. Regula fiind divizibilitatea, în primul caz A nu îi poate cere lui C
decât 5.000 de lei, aceeaşi fiind situaţia şi în cel de-al doilea caz (obligaţia conjunctă sau divizibilă
este acea obligaţie cu pluralitate de subiecte – mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care
creanţa sau datoria se divide de plin drept, fiecare creditor neputând pretinde debitorului sau
debitorilor săi decât cota parte din creanţa ce i se cuvine, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit de
către creditor sau de către creditorii săi decât pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat).
- A şi B le împrumută lui C şi D 1.000.000 lei, stipulând în contractul de împrumut
atât solidaritatea activă, cât şi solidaritatea pasivă. A îi va putea cere lui C întrega sumă de
1.000.000 lei şi acesta nu se va putea apăra oferind doar jumătate din sumă. În schimd, odată
plătită suma în mâna lui A, C se va elibera de datorie şi faţă de B. B nu va mai putea să ceară plata
creanţei nici faţă de C şi nici faţă de D, fiind obligat să se îndrepte împotriva lui A pentru a-şi
recupera partea, la fel cum C se va îndrepta împotriva lui B pentru ca acesta din urmă să suporte
partea de creanţă ce îi revine.
- A,B,C şi D au moştenit un tablou – bun indivizibil – pe care îl vând lui E cu
60.000.000 lei. E îi plăteşte suma lui D, care îi şi predă tabloul. Obligaţia fiind indivizibilă,
cumpărătorul poate cere tabloul în întregul lui de la cel care îl deţine şi plătind întregul preţ în mâna
aestuia el este liberat de datorie faţă de toţi vânzătorii, astfel încât A,B şi C vor recupera de la D
partea din preţ ce le revine.
2.3. În cazul raporturilor nepatrimoniale întâlnim pluralitate de subiecte active, de
exemplu în cazul unei opere colective, definită de Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe ca fiind opera în care contribuţiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a
fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra
ansamblului operei create (art.6 alin.1). De asemenea, în cazul în care o invenţie a fost creată
împreună de mai muţi inventatori, fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar
dreptul aparţine în comun acestora (art.4 alin.1 din Legea privind brevetele de invenţie nr.64/1991).
Atenţie ! Este vorba de latura nepatrimonială a dreptului de inventator, respectiv de
autor. Nu ne interesează în acest context modul în care vor fi împărţite sumele rezultate din
exploatarea invenţiei sau din vânzarea operei, ci modul în care publicul va cunoaşte şi recunoaşte
calitatea de inventator, respectiv de autor a persoanelor respective, faţă de invenţia, respectiv opera
creată.

TEMĂ
 Vor fi analizate prevederile următoarelor texte din Codul civil: art.1034-1035
art.1042, art.1003, art.1551, art.1057-1059 şi art.1062.

#3.Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

În cazul în care un raport juridic civil se naşte între anumite subiecte de drept, el nu
se va derula în mod obligatoriu în contradictoriu cu acestea, fiind posibil ca pe parcursul existenţei
acestuia, persoanele care au generat raportul juridic civil respectiv să se schimbe, în condiţiile legii.
Schimbarea subiectelor raportului juridic civil poate interveni numai în raporturile patrimoniale,
drepturile nepatrimoniale fiind inalienabile, obligaţiile corelative revenind subiectului pasiv ce
cuprinde celelalte persoane nedeterminate.
Referitor la schimbarea subiectelor raporturilor juridice civile patrimoniale, aceasta
prezintă particularităţi în funcţie de conţinutul raportului juridic.
În cazul raporturilor juridice civile ce conţin drepturi reale, poate fi întâlnită doar
schimbarea subiectului activ, subiectul pasiv neputând fi schimbat, el fiind format din persoane
nedeterminate. În urma încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, se va schimba proprietarul
imobilului respectiv, sub aspect pasiv neintervenind nici o modificare.
O astfel de schimbare nu va apărea în cazul în care dreptul real poartă asupra unui
bun scos din circuitul civil, deci care nu poate fi înstrăinat.
În cazul raporturilor juridice patrimoniale obligaţionale, poate interveni o schimbare
atât a subiectului activ (creditor) – prin cesiune de creanţă, subrogaţie personală şi novaţie prin
schimbare de creditor – cât şi a subiectului pasiv (debitor) – prin stipulaţie pentru altul, novaţie prin
schimbare de debitor, delegaţia perfectă sau imperfectă şi prin poprire -.

CAIET DE SEMINAR 22
 1. Cesiune de creanţă – este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a
sa unei alte persoane.
De exemplu, A îi dă cu titlu de împrumut lui B 500.000.000 lei la 1.01.2001, cu
termen de restituire 1.01.2005. Între timp, lui A i se oferă posibilitatea plecării la o bursă pe o
perioadă mai mare de timp, având nevoie de bani, aspect neavut în vedere în momentul contractării
împrumutului. Din cauza termenului stipulat în acest caz în favoarea lui B, A nu poate să îi ceară
acestuia banii înainte de 1.01.2005. În aceste condiţii el va transmite creanţa sa lui C, care îi va plăti
pe loc suma tranzacţionată (reţinându-şi eventual un comision) şi va intra în contractul de împrumut
în locul lui A, luând poziţia acestuia de creditor faţă de B, bucurându-se de toate garanţiile şi
suportând toate riscurile avute de A. La 1.01.2005, B va trebui să achite creanţa în mâinile lui C.
2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia personală) este
un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă, cu toate garanţiile şi
accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului.
A împrumută lui B o sumă de 100.000.000 lei, cu termen de restituire la 31.12.2001
(din nou, termenul este stabilit în favoarea debitorului). C, bun prieten al lui B, constatând că la
mijlocul perioadei acesta din urmă are mari probleme financiare, nereuşindu-i afacerea începută, îi
achită lui A creanţa, devenind creditorul lui B, pe care datorită relaţiilor de prietenie, îl mai poate
păsui, termen de graţie ce A nu l-ar fi acordat. Deci, şi în acest caz, se schimbă creditorul, C urmând
să recupereze creanţa de la B.
3. Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o
obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia poate fi obiectivă, când se modifică
obiectul sau cauza raportului juridic obligaţional, dar părţile rămân aceleaşi. În prezentul context ne
interesează varianta noveţiei subiective, care presupune schimbarea creditorului sau a debitorului
raportului juridic de obligaţie, dar spre deosebire de cazurile anterioare, în această situaţie obligaţia
iniţială se stinge, născându-se o nouă obligaţie, care conţine un element nou – odată cu vechea
obligaţie se sting şi toate obligaţiile sau garanţiile care o însoţeau, în măsura în care părţile nu
stipulează altfel.
4. Stipulaţia pentru altul este acel contract (în favoarea unei terţe persoane) prin care
părţile stipulează ca obligaţia uneia dintre ele să nu fie executată în favoarea celeilalte, ci în
favoareas unei terţe persoane, adică prin care o parte denumită promitent se obligă faţă de
stipulant să execute o anumită prestaţie în folosul unui beneficiar care nu participă şi nu este
prezent la încheierea contractului.
Exemplu: A îi vinde lui B un imobil în valoare de 500.000.000 lei dar nu doreşte să i
se plătească banii, ci doreşte ca B să îi asigure copilului lui A cazare şi pensiune completă în
perioada studiilor pe care acesta le face în oraşul în care se află imobilul.
 5. Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său
angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui. Delegaţia perfectă poate fi
confundată în unele limite, cu novaţia prin schimbare de debitor, Codul civil reglementând, de
alztfel, delegaţia (art.1132-1133) în cadrul secţiunii consacrate novaţiei.
În cazul delegaţiei imperfecte, creditorul nu consimte liberarea debitorului, ceea ce va
determina ca acest creditor iniţial să aibă, pe lângă debitorul său, un nou debitor. Regula este cea a
delegaţiei imperfecte, delagaţia perfectă necesitând o declaraţie expresă a creditorului în sensul
descărcării de obligaţie a debitorului iniţial.
6. Poprirea realizează o schimbare a subiectului pasiv al raportului juridic civil prin
faptul că terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, putând plăti în mod valabil numai
acestuia. Operând indisponibilizarea obligaţiei pe care terţul poprit o are faţă de propriul creditor,
prin intervenţia unui creditor al acestuia, el nu va mai putea executa această obligaţie decât faţă de
creditorul creditorului.
Exemplu: A îi datorează lui B 100.000.000 lei, iar C îi datorează lui A 120.000.000 lei.
Între C şi B nu există nici un raport juridic direct. Cu ajutorul popririi – care este o formă de
executare – şi în temeiul unei încuviinţări date de instanţă, B va putea obţine plata creanţei de către
C. Deci, suma nu va mai trece de la C la A, iar apoi de la A la B, ci va trece de la C direct în mâinile
lui B, evident, C predându-i lui A diferenţa de 20.000.000 lei. Trebuie reţinute următoarele: acordul
unei astfel deoperaţiuni se face numai prin instanţă, sau cu acceptul debitorului-creditor (A); odată
indisponibilizată suma de către instanţă, C nu va mai putea face plăţi faţă de A, fiind obligat să
achite suma indicată în hotărârea de validare a popririi direct în mâna lui B, neputând fi tras la
răspundere de A pentru această plată, chiar efectuată împotriva voinţei acestuia.
În majoritatea cazurilor, în practică, C este fie angajator care îi achită lui A lunar
salarii, fie este o bancă unde A are un cont deschis.
 BIBLIOGRAFIE

1. Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1999
2. Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1999
3. Ernest Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2000
4. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol I, Editura Academiei, Bucureşti, 1967
5. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol I, Editura Academiei, Bucureşti, 1989
6. Mircea N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român. Persoana fizică şi persoana
juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984
7. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Casa de editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1999
8. Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Partea generală, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea,
1995
9. Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Persoana fizică şi persoana juridică, Editura Imprimeriei
de Vest, Oradea, 1995
10. Ion Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol.I, Editura Europa, Craiova,1996
11. Tudor R. Popescu, Drept civil, I. Introducere Generală, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1994
12. Paul Mircea Cosmovici Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti,
1994
13. Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele., Editura Europa
Nova, 1996
14. Teofil Pop, Drept civil român. Teoria Generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993
15. Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, Drept civil, vol.I, Partea generală. Persoanele, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1997

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

- II -

NOTE DE CURS

CAIETE DE SEMINAR

CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Cel de-al doilea element al structurii raportului juridic civil în reprezintă conţinutul
acestuia, care se exprimă prin drepturile subiectului activ şi obligaţiile corelative ce revin
subiectul pasiv, acestea condiţionându-se reciproc deoarece natura şi întinderea dreptului
civil determină direct natura şi întinderea obligaţiei corelative. Drepturile civile formează
latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă
a acestuia, existenţa loc concomitentă fiind obligatorie.
Secţiunea I - Drepturile civile subiective.
Nici legea generală şi nici cea specială nu cuprind o definiţie a dreptului civil subiectiv,
revenind doctrinei sarcina de a defini această noţiune. Reţinem definiţia dreptului subiectiv
civil ca fiind cea potrivit căreia acesta exprimă posibilitatea subiectului activ, recunoscută de
normele dreptului civil obiectiv, în virtutea căreia el poate avea, în limitele determinate de lege,
o anumită conduită şi poate pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare –
adică să dea, să facă sau să nu facă ceva -, iar la nevoie să apeleze la forţa coercitivă a
statului.1
Dreptul civil subiectiv - analizat ca o posibilitate teoretică - nu se confundă cu
exercitarea efectivă a acestuia, astfel încât dreptul nu este identic cu conduita subiectului
activ, fiind însă şi situaţii de excepţie, în care un astfel de drept implică şi obligaţia exercitării
lui efective (titularului nefiindu-i permis să renunţe la această oportunitate).
# 1. Clasificarea drepturilor civile subiective.
Drepturile civile subiective se clasifică după mai multe criterii:
1.1.În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile civile subiective sunt absolute şi relative.
Dreptul absolut este acel drept civil subiectiv în virtutea căruia titularul său poate avea
o anumită conduită fără a fi necesar să se facă apel la o altă persoană pentru realizarea
acestuia, tuturor celorlalte persoane revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face
nimic de natură a-i aduce atingere.
Sunt drepturi absolute drepturile civile subiective nepatrimoniale şi cele reale.
Acestor drepturi le sunt caracteristice următoarele trăsături:
- în cadrul unui raport juridic ce cuprinde un drept absolut este determinat doar
titularul acestuia, subiecte pasive fiind toate celelalte subiecte;
- obligaţia corelativă unui astfel de drept are întotdeauna acelaşi conţinut constând
într-o obligaţie negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere exercitării
dreptului ce aparţine unui titular determinat;
- dreptul este opozabil tuturor – erga omnes – toate celelalte subiective fiind ţinute să-
l respecte (excepţiile sunt reglementate în mod expres);
- de principiu, acţiunile în justiţie prin care este valorificat un astfel de drept sunt
imprescriptibile extinctiv.

1
Pentru prezentarea altor definiţii, a se vedea Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 1999, p. 100-101
 Dreptul relativ este acel drept civil subiectiv în virtutea căruia subiectul activ
determinat – creditorul – are posibilitatea de a pretinde de la subiectul pasiv, de asemenea
determinat – debitorul -, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă, caracterizate prin următoarele trăsături:
- atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt determinate din momentul naşterii
raportului juridic;
- obligaţia corelativă unui drept subiectiv relativ poate consta în a da, a face sau a nu
face ceva, deducându-se că acest conţinut al obligaţiei corelative diferă de la un
raport juridic civil la altul;
- dreptul relativ este opozabil doar faţă de subiectul activ al raportului juridic civil
concret;
- acţiunile prin care sunt valorificate drepturile relative sunt prescriptibile extinctiv
(excepţiile fiind expres reglementate de lege).
1.2.În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile civile subiective sunt
patrimoniale şi nepatrimoniale.
1.2.1.Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi civile subiective care au un conţinut
economic, fiind evaluabile în bani, astfel încât fac parte din patrimoniul persoanei.
Sunt patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Dreptul real este acel drept civil subiectiv patrimonial în virtutea căruia titularul său
poate exercita atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun în mod direct şi
nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane. 1
Numărul drepturilor reale este limitat, acestea fiind în mod expres reglementate de
lege, astfel de drepturi neputând fi constituite prin simpla voinţă a participanţilor la raportul
juridic civil.
Dreptul real conferă titularului său un drept de urmărire şi un drept de preferinţă.
Dreptul de urmărire reprezintă o posibilitate recunoscută titularului de a pretinde bunul din
mâinile oricui s-ar afla – deci chiar din posesia unei persoane cu care nu se află într-un raport
obligaţional direct, ci doar în raportul juridic ce conţine dreptul real –, iar dreptul de preferinţă
este posibilitatea pe care dreptul real accesoriu o conferă titularului dreptului de creanţă
principal de a avea prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori pentru a obţine satisfacerea creanţei
sale, prin urmărirea bunului asupra căruia poartă acest drept real.
Pot fi distinse două feluri de drepturi reale – cele principale şi cele accesorii.

1
- Ernest Lupan, op. cit. p. 104.
 Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de
vreun alt drept, în timp ce drepturile reale accesorii nu au un astfel de statut, ele presupunând
existenţa unor drepturi de creanţă a căror îndeplinire de către debitor o garantează. Sunt
drepturi reale principale dreptul de proprietate, dezmembrămintele acestuia, dreptul de
administrare, dreptul de folosinţă şi sunt drepturi accesorii dreptul de gaj, dreptul de ipotecă,
privilegiile generale sau speciale, precum şi dreptul de retenţie.
Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv, patrimonial, în temeiul căruia subiectul
activ determinat – creditor – îi poate pretinde subiectului pasiv – debitor – să dea, să facă sau
să nu facă ceva.
Numărul drepturilor de creanţă nu este nici limitat şi acestea nu sunt enumerate de
lege, iar ele nu conferă titularului nici un drept de urmărire şi nici un drept de preferinţă, ci doar
un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului.
1.2.2.Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi subiective care nu au conţinut
economic şi nu sunt evaluabile în bani, astfel încât nu pot fi incluse în patrimoniul titularului lor.
Pot fi distinse trei categorii de drepturi civile subiective nepatrimoniale:
1. drepturi nepatrimominale care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a
persoanei (denumite şi drepturi personale umane);
2. drepturi care privesc elementele sau atributele de identificare a persoanei;
3. drepturile care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală.
1.3.După corelaţia dintre ele, drepturile civile subiective pot fi principale
şi accesorii.
Sunt drepturi principale acelea care au o existenţă de sine stătătoare, în sensul că
naşterea, valabilitatea, modificarea şi stingerea lor nu sunt condiţionate de existenţa valabilă a
vreunui alt drept.
Un astfel de drept principal dă naştere în mod direct la un drept de acţiune, titularul lui
putând avea o anumită conduită sau putând să pretindă unui alt subiect de drept o conduită
oarecare, în caz de neexecutare putând fi solicitată intervenţia forţei coercitive a statului.
Sunt drepturi accesorii acelea care nu au o existenţă de sine stătătoare, fiinţând pe
lângă un alt drept de a cărui existenţă valabilă depinde naşterea, existenţa, modificarea şi
stingerea lor. Acestea nu dau niciodată naştere în mod direct unui drept la acţiune în justiţie.
1.4.După siguranţa oferită titularilor, drepturile civile subiective sunt pure şi simple,
afectate de modalităţi, eventuale şi viitoare.
Sunt drepturi civile subiective pure şi simple cele care conferă titularilor o deplină
siguranţă, producându-şi efectele imediat după naşterea lor, în mod definitiv şi irevocabil.
 Sunt drepturi civile subiective afectate de modalităţi cele care nu oferă o astfel de
siguranţă deplină titularilor, existenţa sau exerciţiul lor depinzând de un eveniment viitor, care
poate fi sigur sau nesigur sub aspectul realizării.
Sunt drepturi civile subiective eventuale cele cărora le lipseşte unul din componentele
necesare existenţei lor, pe această scară ierarhică oferind un grad şi mai redus de siguranţă
titularului.
Drepturile civile subiective viitoare nu au nici obiect şi nici subiect, iar în momentul
analizei nu se poate cunoaşte dacă aceste elemente vor exista sau nu la un moment dat.

CAIET DE SEMINAR 1

Problema 1
Dreptul absolut.
Dreptul de proprietate – este determinat titularul acestuia astfel: Bărbulescu deţine în
proprietate imobilul situat în Caracal, str. T. Arghezi, nr. 11. Subiectelor nedeterminate le revine
obligaţia negativă generală de a nu face nimic din ceea ce ar putea să îl împiedice pe
Bărbulescu să-şi exercite dreptul de proprietate: Ionescu nu poate să intre în casa
proprietarului, nu poate să pună flori în grădina acestuia, nu îşi poate muta gardul ce desparte
cele două proprietăţi, nu poate culege merele din pomii ce se află în grădina casei lui
Bărbulescu şi în nici un caz nu poate vinde unui terţ această casă. Toate posibilităţile
enumerate sunt deschise numai proprietarului, corelativ subiectului pasiv revenindu-i această
obligaţie generală negativă.
Atenţie! Drepturilor absolute le corespunde aceeaşi obligaţie negativă generală – de a
nu face nimic de natură să împiedice pe titular să-şi exercite dreptul.
O situaţie de excepţie privind opozabilitatea erga omnes: dreptul nepatrimonial de autor
este protejat la nivel internaţional prin Convenţia de la Berna, această convenţie fiind însă
aplicabilă doar pentru ţările semnatare, astfel încât doar cetăţenii acestor state pot beneficia
de avantajele acestei protecţii şi doar acestora putându-le fi opus un astfel de drept
nepatrimonial de autor. În cazul în care se solicită recunoaşterea unui drept nepatrimonial de
autor faţă de cetăţenii unor ţări care nu au aderat la Convenţia de la Berna, se impune
urmarea procedurii naţionale din statul respectiv, altminteri dreptul nefiind opozabil cetăţenilor
acestui stat.
Dreptul relativ.
Bărbulescu îi dă lui Ionescu cu titlu de împrumut 1.000.000 lei. Dreptul lui Bărbulescu
de a primi banii înapoi este opozabil numai lui Ionescu, ambele subiecte fiind determinate din
momentul naşterii raportului juridic. Dreptului titularului îi corespunde o obligaţie concretă de
restituire a sumei împrumutate. Dacă Bărbulescu i-ar fi dat lui Ionescu o maşină pe care să o
folosească în interes personal pentru a parcurge un drum până la Piteşti şi înapoi, obligaţia
consta în restituirea maşinii. Dacă Bărbulescu îi vindea lui Ionescu o maşină, dreptului de a
încasa preţul îi corespundea obligaţia de plată a acestuia, iar dreptului de a prelua imobilul îi
corespundea obligaţia vânzătorului de a preda bunul. Deci, fiecărui drept relativ îi corespunde
o obligaţie concretă, care diferă de la caz la caz, singura generalizare putându-se face în
sensul că uneori este vorba de obligaţii de a da, alteori de obligaţii de a face, iar alteori de
obligaţii de a nu face.
Problema 2.
Patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic,
evaluabile în bani, care aparţin unei persoane. Nu interesează că la un moment dat valoarea
laturii pasive poate fi mai mare decât valoarea celei active, în orice moment al existenţei sale
persoana (fizică sau juridică) având un patrimoniu. Acesta nu se transmite în întregul său
decât în cazul decesului, pe calea succesiunii legale sau testamentare, sau în cazul
persoanei juridice printr-unul din modurile de reorganizare. Este posibil însă ca la un moment
dat anumite drepturi patrimoniale să fie înstrăinate în favoarea unor terţi prin acte juridice.
Drepturilor patrimoniale le este caracteristic şi faptul că pot fi exercitate şi prin
reprezentare, aceasta putând fi legală (cazul minorului reprezentat de tutore) sau
convenţională (prin mandatar).
Dreptul real.
Sunt drepturi reale: principale:
- dreptul de proprietate – definit de art. 480 Cod civil ca fiind dreptul ce are cineva de
a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege; acesta conferă titularului posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunului respectiv; în prezent proprietatea poate fi publică sau privată, în funcţie de
titular;
- dezmembrămintele dreptului de proprietate reprezintă drepturi reale care conferă
titularului doar o parte din atributele deţinute de proprietar, niciodată neconferind
însă dreptul de dispoziţie asupra bunului, acesta revenind exclusiv proprietarului;
sunt dezmembrăminte alte dreptului de proprietate: dreptul de uzufruct (dreptul de
a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi
proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa – art. 517 Cod civil),
dreptul de uz (dreptul titularului de a folosi şi de a culege fructele unui bun ce
aparţine altui proprietar, doar pentru nevoile lui şi ale familiei lui, art. 571 Cod civil),
dreptul de abitaţie (care este o varietate a uzului având ca obiect o casă de locuit),
servituţile (care sunt sarcini impuse asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui
imobil având un alt proprietar – art. 576 Cod civil) şi superficia (dreptul care
cuprinde dreptul de proprietate pe care îl are o persoană asupra construcţiilor,
plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe un teren ce aparţine unei alte persoane,
precum şi dreptul de folosinţă asupra terenului respectiv);
- dreptul de administrare al regiilor autonome şi al instituţiilor publice asupra unor
bunuri ce se găsesc în patrimoniul statului;
- dreptul de folosinţă asupra unor terenuri atribuite unor societăţi comerciale;
- dreptul de folosinţă asupra unor terenuri atribuite persoanelor fizice pentru
construirea de locuinţe;
- dreptul de folosinţă gratuită, pe termen limitat, al societăţilor şi instituţiilor de utilitate
publică sau de binefacere.
Dreptul de urmărire conferit titularului dreptului real se valorifică astfel: X
este proprietarul unui imobil şi plecând să lucreze mai mulţi ani în străinătate, îi permite lui Y
să locuiască în imobilul respectiv, cu condiţia de avea grijă ca acesta să nu se degradeze, şi
să achite toate taxele şi impozitele aferente. După aproximativ un an Y înstrăinează imobilul în
favoarea lui Z, încasând preţul. X, revenind în ţară, în virtutea dreptului de proprietate care
îi conferă un drept de urmărire, poate să solicite predarea bunului de la Z, şi chiar dacă
acesta l-ar fi înstrăinat lui W, şi de la acesta din urmă, în ciuda faptului că între X şi Z sau între
X şi W nu există un raport juridic direct în afara celui născut din proprietatea lui X asupra
imobilului, dreptul acestuia fiind opozabil erga omnes.
Dreptul de urmărire poate fi exercitat chiar şi în cazul în care proprietatea vizează un
bun mobil, situaţie în care, de regulă, posesia face dovada proprietăţii (potrivit art. 1909 Cod
civil, lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo
curgere de timp). Astfel, dacă bunul a fost pierdut sau furat, proprietarul poate să pretindă
înapoierea lui, în anumite condiţii, chiar de la o persoană care l-a cumpărat dintr-un târg..
Dreptul de preferinţă interesează în special în cazul drepturilor reale accesorii. Un
creditor are de regulă un gaj general asupra bunurilor debitorului său, ceea ce face ca în cazul
în care un debitor datorează sume de bani mai multor creditori, aceştia să suporte în mod
proporţional insolvabilitatea debitorului. Dacă această datorie este garantată printr-un drept
real accesoriu, creditorul respectiv va avea o situaţie privilegiată faţă de alţi creditori. Dacă X
datorează sume de bani în favoarea lui Y – creditor ipotecar, Z - creditor gajist şi W – creditor
chirografar, în momentul în care se va trece la vânzarea bunurilor lui X, din preţul obţinut din
vânzarea imobilului va fi plătit Y, din preţul obţinut din vânzarea autoturismului va fi plătit Z, iar
din diferenţele rămase (în măsura în care mai rămân sume disponibile) va fi plătit W, chiar
dacă valoarea creanţei acestuia este mult superioară valorii creanţelor celorlalţi doi creditori.
Atenţie! Dreptul real accesoriu însoţeşte întotdeauna un drept principal de
creanţă, niciodată neînsoţind un drept principal real.
Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de gaj (sau amanetul) care este o garanţie reală
mobiliară, dreptul de ipotecă – este o garanţie reală imobiliară, privilegiile, care pot fi
generale – în privinţa tuturor bunurilor debitorului – sau speciale – mobiliare ori imobiliare –
precum şi dreptul de retenţie – în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al
altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, până ce titularul îi
va plăti sumele cheltuite cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea bunului.
Exemple:
1.X îi acordă un împrumut lui Y, ce este garantat cu un autoturism. Dacă Y nu va restitui
suma datorată la termenul stipulat, în anumite condiţii şi cu respectarea unei procedurii expres
reglementate, X va putea obţine vânzarea silită a autoturismului, iar din preţul obţinut îi va fi
restituită suma datorată.
2.X îi acordă un împrumut lui Y, ce este garantat cu un apartament; în cazul executării
silite, din preţul obţinut în urma vânzării apartamentului va fi restituit împrumutul.
3.Privilegiile generale, reglementate de art. 1727, 1729 Cod civil, permit achitarea cu
prioritate a unor datorii ale debitorului, înaintea altor creanţe.
4.Privilegii speciale, reglementate de art. 1730 Cod civil (asupra bunurilor mobile) şi de
art. 1737 Cod civil (asupra anumitor bunuri imobile).
Dreptul subiectiv accesoriu depinde întotdeauna de dreptul civil principal; astfel,
dacă dreptul principal se stinge, se va stinge şi dreptul accesoriu. Un aspect care trebuie bine
înţeles este că acţiunea prin care se valorifică dreptul de creanţă – principal – este o acţiune
prescriptibilă, iar prin neexercitarea acestei acţiuni în termenul de prescripţie se va pierde
dreptul la acţiune în sens material. În aceste condiţii faptul că dreptul real accesoriu este de
principiu imprescriptibil este irelevant, deoarece stingându-se dreptul la acţiune în sens
material privind valorificarea dreptului principal, titularul nu mai poate valorifica nici dreptul
accesoriu. Astfel, dacă X îi dă cu titlu de împrumut lui Y o sumă de bani ce trebuie restituită la
1 mai 2001, în cazul în care Y nu îşi respectă obligaţia, X are un termen de 3 ani în care
poate solicita obţinerea unei hotărâri judecătoreşti, cu valoare de titlu executoriu, în temeiul
căreia poate cere intervenţia executorului în vederea vânzării silite a unor bunuri ce-i aparţin
lui Y, din preţul obţinut stingându-se creanţa. Dacă acţiunea nu este formulată în termenul de
3 ani, chiar dacă restituirea împrumutului a fost garantată printr-o clauză ipotecară, aceasta
va fi lipsită de eficienţă deoarece nu se mai poate porni execuţia silită, în lipsa unui titlu
executoriu ce nu mai poate fi obţinut.
Problema 3.
Dreptul de creanţă este identificat şi prin expresia drept personal, în opoziţie cu dreptul
real. Drepturile de creanţă sunt nelimitate, ele putând fi stabilite prin acordul de voinţă al
părţilor. Astfel, partea se poate obliga să spele geamuri pentru cineva, să-i plimbe câinii, să-i
cureţe autoturismul, să-i amenajeze grădina etc.
Atenţie! Nu confundaţi dreptul de creanţă cu dreptul de a încasa o sumă de bani.
Potrivit definiţiei, în temeiul dreptului pe care îl deţine, titularul poate pretinde subiectului pasiv
să dea, să facă sau să nu facă ceva, deci nu se limitează doar la obligaţia de restituire a
unui împrumut.
Problema 4.
Din categoria drepturilor nepatrimoniale distingem:
 -cele care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei: dreptul la viaţă,
dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la libertate, dreptul la onoare, la cinste,
la reputaţie, la secretul vieţii personale etc.;
-cele care privesc elementele de identificare a persoanei: dreptul la nume, la
pseudonim, la domiciliu, respectiv dreptul la denumire, la sediu etc.;
-cele care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală: dreptul de
a fi recunoscut creatorul unei invenţii, autorul unei opere literare, muzicale etc. Trebuie făcută
distincţia între latura nepatrimonială şi cea patrimonială deoarece un inventator poate să
înstrăineze dreptul de utilizare a invenţiei în schimbul unei redevenţe lunare, la fel cum un
pictor îşi vinde tabloul primind un preţ în schimbul acestuia. Indiferent unde se va afla tabloul
şi oricând pictorul respectiv va fi recunoscut ca fiind autor al lucrării, ceea ce nu înseamnă
însă că ar putea să-l revendice odată ce l-a vândut.
Drepturile nepatrominale nu fac parte din patrimoniul titularului, astfel încât nu sunt
cesibile prin acte juridice şi nu se transmit pe calea moştenirii, iar
pe de altă parte ele pot fi exercitate doar personal, nu şi prin reprezentare.
Drepturile nepatrimoniale sunt întotdeauna principale.
Problema 5.
Dacă X încheie un contract de închiriere cu Y vizând un apartament, iar actul este pur
şi simplu, Y se va putea imediat muta în apartamentul respectiv, iar X va putea imediat să
încaseze chiria. Dacă actul este afectat de termen, Y se va putea muta doar de la data
inserată în contract, sau dimpotrivă, va putea locui în apartament doar până la data stipulată
în contract.
Un drept eventual este cel care vizează repararea unui prejudiciu ce s-ar produce în
viitor (riscurile asigurate de regulă sunt generatoare de drepturi eventuale – X se asigură
pentru ca în cazul în care va produce un prejudiciu printr-un accident, asigurătorul să acopere
valoarea acestui prejudiciu).
Un drept viitor este cel care nu are nici obiect şi nici subiect în momentul

analizei. Astfel, Y în calitate de nepot, ar putea avea vocaţie succesorală în ceea

ce priveşte moştenirea bunicii sale, însă din momentul analizei şi până în

momentul decesului bunicii pot interveni o mulţime de factori care să determine

înlăturarea lui Y de la posibilitatea de a culege o parte din masa succesorală.

***

# 2. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor civile subiective.

De principiu, recunoaşterea drepturilor civile subiective este oglindită de

prevederile art. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi

persoanele juridice, potrivit cărora aceste drepturi sunt recunoscute în scopul de

a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul

obştesc şi potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială, respectiv în vederea

asigurării creşterii bunăstării materiale prin dezvoltarea puterii economice a ţării

– în cazul persoanelor juridice.

În mod concret, recunoaşterea drepturilor civile subiective se realizează

prin reglementări speciale, specifice unor categorii diferite de drepturi.

Majoritatea drepturilor reale şi de creanţă se regăsesc în reglementări ale

Codului civil, Decretul nr. 31/1954 recunoaşte o parte a drepturilor

nepatrimoniale – în special a celor strict legate de persoana subiectului de drept,

şi în mod indiscutabil Constituţia este cea care asigură baza recunoaşterii

principalelor drepturi patrimoniale.

Sub aspectul apărării acestor drepturi subiective civile, aceasta îşi are

temeiul într-un principiu general al dreptului civil, şi anume cel al ocrotirii

intereselor legitime ale persoanelor, consacrat de art. 3 alin. 1 din Decretul nr.

31/1954.
 De principiu, drepturile civile subiective sunt respectate de bună voie, dar

în măsura în care are loc totuşi o încălcare a acestora titularii nu îşi vor putea

face singuri dreptate. Explicaţia acestei stări de fapt reflectă poziţia de egalitate

juridică a părţilor în cadrul raportului juridic civil. După cum ne amintim, această

poziţie înseamnă tocmai faptul că nici una dintre părţi nu are mijloace proprii de

constrângere, fiind nevoită să apeleze la forţa de constrângere a statului. Acest

ajutor se obţine prin anumite mijloace de ocrotire juridică, fiind evident că doar

recunoaşterea dreptului civil subiectiv nu este suficientă.

Mijloacele de ocrotire juridică sunt concretizate în acţiunea în justiţie,

excepţia de procedură şi dreptul de a cere executarea silită.

Orice drept civil subiectiv este însoţit de dreptul la acţiune în justiţie, practic

aceasta reprezentând cel mai important mijloc legal de protejare prin

constrângere judiciară nu numai a drepturilor civile încălcate ci şi a intereselor

ocrotire de lege.

Excepţia de procedură reprezintă un mijloc procedural de apărare pe care

orice parte interesată poate să o utilizeze, încercând în acest mod să blocheze

pretenţiile reclamantului, fără a angaja fondul litigios al cauzei.

Executarea silită reprezintă procedura prin intermediul căreia titularul unui

drept recunoscut printr-un titlu executoriu poate constrânge subiectul pasiv să

aducă la îndeplinire prestaţia specificată în titlu, fiind ajutat în acest sens de

organele de stat competente. Se obţine în acest mod o respectare a dreptului

încălcat şi, totodată, restabilirea ordinii de drept. Pare a fi executarea silită cea

mai evidentă formă de ocrotire a dreptului subiectiv civil deoarece, pe de o parte,

această procedură se află la finalul întregului proces civil, permiţând realizarea

concretă a obligaţiei neexecutate de bună voie de subiectul pasiv, iar pe de altă

parte, deoarece intervenţia organelor de stat competente – executorii

judecătoreşti – este evidentă. Trebuie subliniat însă faptul că nici celelalte faze

procesuale nu sunt lipsite de interes şi de importanţă, executarea silită neputând

avea loc în lipsa unui titlu executoriu care este format de cele mai multe ori dintr-

o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Mai trebuie avute în vedere - în acest context – şi reglementările legale

speciale în materie, cum ar fi, de exemplu, cele cuprinse de art. 54 alin. 1 din

Decretul nr. 31/1954, care prevăd că persoana care a suferit o atingere a

dreptului său la nume ori pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, sau în

general în legătură cu orice drept personal nepatrimonial, va putea solicita

instanţei judecătoreşti să dispună încetarea săvârşirii faptei care determină

atingerea acestor drepturi.

# 3. Exercitarea drepturilor civile subiective şi abuzul de drept.

Spre deosebire de posibilitatea juridică – sinonimă cu însuşi dreptul civil

subiectiv, posibilitatea materializată se reflectă în exercitarea dreptului civil

subiectiv, apreciată ca o activitate îndreptată spre realizarea satisfacerii

intereselor fiecărui titular în temeiul propriului drept. Este simplu de înţeles că

această exercitare a unui drept civil subiectiv nu este niciodată obligatorie,

oportunitatea acestei activităţi fiind lăsată la latitudinea subiectului de drept.

Odată, însă, luată hotărârea privind exercitarea dreptului şi pusă în

practică, aceasta trebuie să fie conformă unor principii exprimate în norme

speciale:

- drepturile subiective civile pot fi exercitate doar potrivit scopului

economic şi social pentru care au fost recunoscute (art. 3 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954);
- în cursul exercitării dreptului civil subiectiv titularul trebuie să aibă în
vedere respectarea legilor şi a moralei (art. 5 Cod civil);
- dreptul civil subiectiv trebuie exercitat cu bună credinţă şi în limitele sale
materiale şi juridice.
Prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept civil subiectiv

cu încălcarea regulilor specifice acestei activităţi prin nesocotirea scopului

economic şi social pentru care a fost recunoscut, sau cu nesocotirea legii ori a

moralei sau cu rea credinţă, respectiv cu depăşirea limitelor sale.

Trebuie subliniat că niciodată existenţa în sine a dreptului nu poate să fie

abuzivă ci doar modul în care acesta este sau nu exercitat, obţinându-se o

deturnare de la finalitatea socială şi economică pentru care el a fost reglementat

şi garantat.

Cea mai evidentă sancţiune a abuzului de drept o reprezintă refuzul

concursului forţei de constrângere a statului, reflectată fie în respingerea acţiunii

(a excepţiilor invocate) reclamantului, fie prin nepatriciparea organelor

competente la execuţia silită pornită de titularul dreptului.

Este forate important să atragem atenţia că abuzul de drept nu poate fi

confundat cu delictul civil deoarece, pe de o parte, el presupune existenţa unui

drept civil subiectiv care se exercită însă cu încălcarea limitelor acceptate, pe

când delictul civil este o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu. Pe de altă parte,

prejudiciul nu este esenţa abuzului de drept, putând să existe o exercitare

abuzivă a dreptului fără să fie cauzat un prejudiciu unui terţ, aspect ce nu se

regăseşte în cazul delictului civil, în limitele în care una din condiţiile răspunderii

civile delictuale o reprezintă existenţa prejudiciului neacoperit.

Prin instituţia juridică a abuzului de drept se urmăreşte, pe de o parte,

asigurarea intangibilităţii intereselor generale, iar pe de altă parte înlăturarea

unui egoism ce poate fi întâlnit în cazul exercitării drepturilor civile subiective,

urmărindu-se în permanent o armonizare a acestei activităţi cu exigenţele

economice şi morale ale societăţii.

Doctrina cunoaşte două moduri de abordare a abuzului de drept: concepţia

subiectivă şi cea obiectivă.

Concepţia subiectivă – sau restrictivă – apreciază că nu suntem în faţa

unui astfel de abuz decât în măsura în care actul de exerciţiu al dreptului este

făcut cu intenţia de a păgubi un alt subiect de drept.

 În ceea ce priveşte concepţia obiectivă, aceasta este mai largă, bazându-

se pe ideea că drepturile civile subiective sunt ocrotite de lege doar în măsura în

care ele sunt exercitate potrivit destinaţiei lor economice şi sociale.

În dreptul civil român este consacrată – în principiu – concepţia obiectivă.

În mod indiscutabil abuzul de drept atrage răspunderea civilă, cu privire la

natura acestei răspunderi doctrina punând în discuţie următoarele aspecte:

- pe de o parte, că am fi în situaţia unei variante a răspunderii civile

delictuale, cu care tinde a se confunda, susţinându-se că, în mod
concret, abuzul de drept nu se deosebeşte de fapta ilicită; în această
concepţie, abuzul de drept este considerat a fi prezent în cazul depăşirii
limitelor exercitării dreptului subiectiv, situaţie în care titularul de drept
depăşeşte graniţa domeniului ilicitului;
- pe de altă parte, se susţine că abuzul de drept depăşeşte răspunderea
delictuală, el deosebindu-se de fapta ilicită care o angajează,
concomitent între acestea existând şi numeroase asemănări 1.
Nu trebuie scăpat din vedere faptul că sancţiunile aplicabile în cele două

cazuri diferă. În varianta abuzului de drept instanţa de judecată va dispune

încetarea exercitării abuzive a acestuia, iar în caz de neconformare va stabili o

amendă civilă pentru fiecare zi de întârziere, sumele respective vărsându-se la

bugetul statului. În măsura în care acest exerciţiu abuziv al dreptului determină şi

un prejudiciu în patrimoniul unui alt subiect de drept, vor putea fi acordate şi

despăgubiri materiale. Când este vorba de o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii,

1
Ernset Lupan, op. cit. p. 116
sancţiunea va urmării întotdeauna repararea prejudiciului patrimonial cauzat

victimei.

CAIET DE SEMINAR 2

Problema 1.
 X îi predă, cu titlu de împrumut, lui Y suma de 10.000.000 lei, la 1 ianuarie

2001, termenul de restituire fiind 20 iunie 2001. La termenul scadent Y nu

restituie banii. Avem un raport juridic stabilit între X şi Y, X fiind titularul dreptului

de a I se preda suma de bani, corelativă acestui drept relativ fiind obligaţia lui Y

de a restitui împrumutul. Faţă de pasivitatea lui Y, care nu înţelege să-şi execute

obligaţia asumată de bună voie, X are la îndemână mijloace de ocrotire juridică.

Deci simpla recunoaştere a dreptului ar fi ineficientă, dacă X nu ar putea obţine

ajutorul forţei coercitive a statului pentru a-şi recupera banii. X va putea formula

o acţiune în justiţie prin care va solicita obligarea lui Y de a-i restitui suma.

Hotărârea judecătorească prin care această cerere a fost admisă – definitivă şi

irevocabilă – va fi investită cu formulă executorie. Înarmat cu acest titlu

executoriu X se va adresa executorului judecătoresc cu o cerere, iar dacă Y în

continuare refuză să achite suma datorată, executorul judecătoresc este abilitat

să înstrăineze bunuri ce-i aparţin lui Y, iar din preţul obţinut să-i predea suma de

10.000.000 lei lui X, în acest mod stingându-se creanţa. Evident, toată această

procedură cunoaşte anumite reguli, care vor fi analizate la materia Drept

procesul civil.

Reamintim că prin hotărâre definitivă şi irevocabilă se înţelege hotărârea

instanţei care fie nu a fost atacată cu apel sau cu recurs, fie, exercitându-se

aceste căi de atac, toate instanţele legal investite s-au pronunţat în legătură cu

cererile formulate în cauză.

Problema 2.
 Un exemplu prin care titularul dreptului se poate apăra prin invocarea unei

excepţii: în cazul unei vânzări – cumpărări, vânzătorul trebuie să predea bunul şi

este îndreptăţit să încaseze preţul, iar cumpărătorul este îndreptăţit să

primească bunul şi este obligat să plătească preţul. În cazul unui proces în care

vânzătorul solicită instanţei obligarea cumpărătorului la plata preţului, acesta

poate invoca excepţia de neexecutare, el neputând fi obligat să-şi execute

propria obligaţie câtă vreme vânzătorul, la rândul lui, nu şi-a executat obligaţia

de predare a bunului (să spunem că era stipulat un termen până la care bunul

trebuia predat, iar vânzătorul, deşi termenul a expirat, nu a predat bunul).

Problema 3.

Drepturile subiective trebuie exercitate în anumite limite externe care pot fi

materiale sau juridice. O limită materială o reprezintă suprafaţa unui teren deţinut

în proprietate de X. În clipa în care X îşi va ridica un gard, el nu va putea depăşi

limita suprafeţei pe care o deţine. O depăşire a limitei juridice ar reprezenta-o

cererea formulată de un creditor ca debitorul să-i înapoieze suma datorată şi în

plus o dobândă ce nu a fost stipulată în momentul încheierii contractului de

împrumut.

Dar drepturile subiective au şi anumite limite interne, stabilite de scopul în

vederea îndeplinirii căruia au fost recunoscute şi sunt ocrotite. Interesele

personale nu pot fi despărţite de interesele generale, fiecare titular al unui drept

subiectiv putând să-l valorifice în interesul său, dar numai îmbinat cu interesul

tuturor.

Este foarte important să distingem abuzul de drept de delictul civil:

Exemplu privind exercitarea abuzivă a unui drept civil subiectiv: dacă X

cultivă pe terenul ce-i aparţine anumite plante toxice al căror miros determină

decesul unor animale aparţinând vecinului său. Este adevărat că X nu a depăşit

limitele proprietăţii sale dar, neluând măsurile necesare sub aspectul captării

emanaţiilor acestor plante, el cauzează un prejudiciu ce se impune a fi

recuperat. Dar şi dacă nu s-ar pune problema decesului animalelor respective, ci

pur şi simplu plantele crescute pe terenul lui X ar emana mirosuri imposibil de

suportat pentru vecini – în această variantă necauzându-se un prejudiciu – am fi

în faţa exercitării abuzive a dreptului.

Exemplu de răspundere civilă delictuală: X, care locuieşte la etajul V al

unui bloc, îşi udă florile, aflate pe balcon, şi din greşeală un ghiveci alunecă şi în

cădere sparge parbrizul unui autoturism parcat sub balcon. În această situaţie,

datorită neglijenţei lui X, s-a produs un prejudiciu în patrimoniul proprietarului

autoturismului, prejudiciu ce trebuie acoperit prin plata contravalorii parbrizului.

Dacă ghiveciul nu produce nici un prejudiciu (nici măcar o zgârietură) nu se va

pune problema răspunderii delictuale a lui X.

Teoria abuzului de drept este o creaţie a doctrinei franceze, inspirată de

practica judiciară. Mul timp, a fost de neimaginat ca exerciţiul unui drept să poată
fi îngrădit, prin stabilirea unor limite în interiorul cărora să fie canalizată

exercitarea acestuia. Trebuie remarcat că abuzul de drept se manifestă mai ales

în exerciţiul dreptului de proprietate, în raport cu alte subiecte de drept care

posedă bunuri imobile în vecinătate, ori odată cu creşterea aglomerări urbane a

devenit din ce în ce mai evidentă necesitatea trasării acestor limite. Nu este mai

puţin adevărat că abuzul de drept se poate manifesta şi în materia contractelor,

atât în faza de încheiere a acestora, cât şi în faza de executare.

Se consideră un abuz de drept chiar şi exercitarea dreptului civil subiectiv

în lipsa unui interes legitim, aspect întâlnit din ce în ce mai des sub aspect

procedural (de exemplu, se introduce o acţiune prin care se tinde revendicarea

unui imobil, deşi pârâtul nu are posesia imobilului respectiv, casa fiind goală şi

părăsită).

***

Secţiunea 2 – Obligaţiile civile.

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv – al raportului

juridic civil – de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului civil

subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva
1
şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Termenul este folosit în trei sensuri:

1
Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Casa de
Editură şi Presă « Şansa » SRL, Bucureşti, 1999, p. 95
 - obligaţia civilă, în sensul de îndatorire a subiectului pasiv de a da, a
face sau a nu face ceva;
- obligaţia civilă, în sensul de raport obligaţional, adică un raport civil, în
care subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului pasiv –
debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva;
- obligaţie în sens de înscris constatator al unei creanţe.
Obligaţiile pot fi clasificate astfel:

2.1.În funcţie de obiectul lor distingem:

2.1.1.Obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva.

Obligaţia de a da reprezintă îndatorirea de a constitui sau transmite un

drept

real. Exemplul tipic al acestei obligaţii îl reprezintă aceea care revine

vânzătorului privind transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului vândut

în patrimoniul cumpărătorului.

Obligaţia de a face reprezintă îndatorirea de a executa o lucrare, de a

presta un serviciu sau de a preda un bun.

Obligaţia de a nu face ceva are un conţinut diferit în funcţie de dreptul la

care se raportează. Obligaţia de a nu face, atunci când este corelativă unui drept

absolut, reprezintă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce

atingere dreptului respectiv. În cazul în care obligaţia este corelativă unui drept

relativ, reprezintă interdicţia de a face ceva ce debitorul ar fi putut să facă dacă

nu s-ar fi obligat la abţinere (de exemplu obligaţia de a nu plata la o distanţă mai

mică de 20 m de la mejdia dintre cele două proprietăţi).

 Clasificarea prezintă relevanţă sub aspectul calificării actelor juridice şi al

posibilităţii aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.

2.1.2.Obligaţii pozitive şi obligaţii negative.

Sunt pozitive obligaţiile de a da şi de a face şi este negativă obligaţia de a

nu face ceva. Clasificarea are relevanţă sub aspectul necesităţii punerii în

întârziere a debitorului, întotdeauna obligatorie în cazul obligaţiilor pozitive.

2.1.3.Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă.

Obligaţia de rezultat este aceea care constă în îndatorirea debitorului de a

obţine un rezultat determinat, în lipsa rezultatului considerându-se că obligaţia

nu a fost executată.

Obligaţia de diligenţă este aceea care constă în îndatorirea debitorului de a

depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără ca acesta să

se oblige să-l obţină efectiv.

2.2.După opozabilitatea lor, obligaţiile civile pot fi: obligaţii obişnuite,

obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale.

Obligaţia obişnuită este cea care este opozabilă doar debitorului faţă de

care s-a născut, majoritatea obligaţiilor având acest caracter.

Obligaţia opozabilă şi terţilor (scriptae in rem) este strâns legată de un bun,

creditorul neputându-şi realiza dreptul decât cu concursul titularului actual al

dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut şi el de îndeplinirea unei obligaţii

născute anterior, fără ca el să fi participat la perfectarea acesteia.

 Obligaţia reală (propter rem) revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în

considerarea importanţei deosebite a acestuia pentru societate.

2.3.După sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, distingem

obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte.

Obligaţia perfectă este cea a cărei executare este asigurată printr-o

acţiune în justiţie ce permite obţinerea unui titlu executor, ca punct de pornire a

unei execuţii silite.

Obligaţia imperfectă sau naturală este cea a cărei executare nu poate fi

obţinută pe cale silită, dar care odată executată de bună voie permite stingerea

raportului juridic civil, debitorul nemaiputând obţine restituirea ei.

CAIET DE SEMINAR 3

Atenţie! Obligaţia de a da nu trebuie confundată cu obligaţia de

predare a unui bun, care este o obligaţie de a face.

Astfel, vânzătorul are atât o obligaţie de a da – în sensul transmiterii

dreptului de proprietate asupra bunului vândut în patrimoniul cumpărătorului -,

cât şi o obligaţie de a face – de a preda bunul.

Pe de altă parte, obligaţia de a da se poate materializa şi prin constituirea

unui drept real, nu numai prin transmiterea acestuia. Astfel, împrumutatul îşi
poate asuma obligaţia de a constitui un drept de ipotecă în favoarea

împrumutătorului, pentru a-i garanta creanţa.

Sunt obligaţii de a face: cea de a presta întreţinere, cea de a achita o rentă

viageră, cea de a plimba căţeii, cea de a face curăţenie etc.

Obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ: X deţine un teren pe

care cultivă anumite legume, din vânzarea acestora obţinând 5.000.000 lei

beneficiu, în fiecare an. Pentru dezvoltarea legumelor respective el foloseşte o

anumită substanţă, care spălată de apa ploii, determină ofilirea unor flori pe care

vecinul său le cultivă, din vânzarea cărora acesta obţine un beneficiu de

100.000.000 lei pe an. În aceste condiţii vecinul îi oferă lui X 10.000.000 lei pe

an pentru a nu cultiva legumele respective. Dându-şi acordul, evident X îşi

asumă obligaţia de a nu face ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu ar fi contractat

această obligaţie, el primind în schimb suma promisă de vecinul său, care nu

numai că îi acoperă valoarea producţiei ci o şi depăşeşte. Bineînţeles, în măsura

în care X nu îşi va respecta obligaţia - într-un astfel de caz nerespectarea

însemnând să faci ceea ce te-ai obligat că nu vei face – X nu numai că nu va fi

recompensat, dar va trebui chiar să suporte eventualele prejudicii cauzate

vecinului său.

Fiind o obligaţie negativă, cea descrisă mai sus, în momentul în care X va

stropi cu substanţa respectivă legumele aflate pe terenul său, el va fi drept de în

întârziere, datorând creditorului o sumă egală cu întregul prejudiciu cauzat, la

care se adaugă şi dobânzi, până la plata integrală a creanţei respective.

 În cazul unei obligaţii pozitive – împrumutul trebuia restituit la 01 ianuarie

2001 – debitorul nu va datora dobânzi pentru neexecutarea la timp a obligaţiei,

decât din momentul somării sau al chemării în judecată. Situaţia este diferită în

dreptul comercial unde chiar şi debitorul unei obligaţii pozitive este de drept în

întârziere în cazul neîndeplinirii obligaţiei asumate la scadenţă.

Obligaţie de rezultat – cea asumată de antreprenor ca la o anumită dată să

predea beneficiarului casa comandată, conform proiectului, la cheie. Dacă

antreprenorul nu îşi respectă obligaţia asumată, nici beneficiarul nu va fi obligat

să achite contravalaoarea lucrării, în condiţiile stipulate.

Obligaţie de diligenţă – cea asumată de un cadru didactic, în timpul liber,

de a pregăti un elev pentru un examen. Prestaţia profesorului va fi plătită

periodic, şi nu doar în funcţie de rezultatul elevului respectiv la examenul pentru

care a fost pregătit.

Obligaţie obişnuită sau opozabilă între terţi: X îi împrumută o sumă de bani

lui Y. X poate solicita restituirea banilor doar de la Y, iar Y este obligat la restituire

numai faţă de X.

Obligaţie opozabilă terţilor – X îi închiriază lui Y un apartament de la 1

ianuarie 2001, până la 31 decembrie 2001. În mai 2001 X îi vinde apartamentul

lui Z, noul proprietar fiind obligat să respecte contractul de închiriere până la 31

decembrie 2001, chiar dacă el nu a fost parte în contract (nu va putea solicita

evacuarea lui Y din imobil) – art. 1441 Cod civil. Bineînţeles, este posibil ca
închirierea să se facă cu inserarea unei clauze, potrivit căreia, în măsura în care

imobilul ar fi înstrăinat, chiriaşul va elibera spaţiul, o astfel de clauză regăsindu-

se mai ales în varianta în care încheierea este fără termen.

Obligaţie reală: cea care revine deţinătorului unui teren agricol de a-l

cultiva, potrivit Legii fondului funciar. Mai sunt vizate, de regulă şi bunurile –

mobile sau imobile ce aparţin patrimoniului cultural naţional, proprietarilor

revenindu-le obligaţia de conservare a acestor bunuri.

Obligaţie perfectă: X îi împrumută lui Y o sumă de bani, pe care acesta nu

i-o restituie la scadenţă. X are posibilitatea de a formula acţiune în justiţie şi de a

obţine executarea silită.

Obligaţie imperfectă: în cazul aceluiaşi împrumut, dacă X nu formulează

acţiune într-un termen de 3 ani, calculaţi de la scadenţă, acţiunea se va prescrie

extinctiv. În măsura în care, după 4 ani, Y (chiar neştiind că X nu mai poate

obţine ajutorul forţei coercitive a statului) achită datoria, plata este considerată

valabilă, astfel încât şi în măsura în care Y află ulterior că acţiunea era prescrisă,

el nu va putea obţine restituirea sumei respective – art. 20 alin. 1 din Decretul nr.

167/1958.
 OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Al treilea element al structurii raportului juridic civil îl reprezintă obiectul

acestuia, care constă în acţiunea sau inacţiunea, adică în conduita la care este

îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

În condiţiile în care raporturile juridice sunt raporturi stabilite între oameni şi

care privesc acţiunile lor, este natural ca obiectul acestor raporturi să-l reprezinte

tocmai aceste acţiuni sau inacţiuni ale părţilor.

Problema obiectului raportului juridic a fost una dintre cele mai

controversate probleme ale literaturii juridice de specialitate. 1

1
Pentru o prezentare mai amplă, a se vedea Colectiv, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed,
Academiei, Bucureşti, 1989, p. 77-78
 În primul rând, a fost pusă în discuţie problema necesităţii recunoaşterii

obiectului raportului juridic civil, ca element structural distinct al raportului juridic

civil. Majoritatea doctrinei oferă un răspuns pozitiv acestei doctrine, cu motivarea

că un drept, fără obiectul său, ar reprezenta o noţiune ruptă de realitate.

În al doilea rând, discuţiile privesc noţiunea în sine deoarece, potrivit unor

opinii, acest obiect este diferit în funcţie de apartenenţa lui la un raport juridic

civil ce conţine drepturi reale sau drepturi de creanţă, în timp ce alţi autori

apreciază că obiectul raportului juridic civil este acelaşi, întotdeauna.

A fost exprimată şi ideea că în măsura în care conduita priveşte un bun,

acesta trebuie privit şi el ca obiect – este adevărat, derivat – al raportului juridic

civil. Această opinie însă nu este împărtăşită de o parte a doctrinei.

Trebuie să se observe că obiectul şi conţinutul sunt elemente structurale

independente, distincte ale raportului juridic civil, care se află însă, în mod

indiscutabil, într-o strânsă legătură. Drepturile şi obligaţiile ar fi lipsite de conţinut

fără obiect, după cum şi obiectul ar reprezenta o simplă imagine lipsită de

conţinut, fără existenţa dreptului şi obligaţiei juridice corelative.

II. Bunurile.

# 1. Noţiuni generale.

Bunul nu constituie un element structural al raportului juridic civil, dar este

de netăgăduit că o parte însemnată a acestor raporturi juridice – şi anume, cele

patrimoniale – ia naştere în legătură cu unul sau mai multe bunuri. În aceste

cazuri obiectul drepturilor îl constituie bunurile.

Unele dintre lucrurile pe care le întâlnim la fiecare pas sunt ale tuturor, cum

ar fi aerul, lumina soarelui, mările şi oceanele, acestea neputând să aparţină

unei singure persoane. Altele însă, pot să aparţină omului, ca subiect de drept,

acestea putând fi însuşite prin apropriere.

În legislaţia civilă românească nu există o definiţie a noţiunii de bun,

întâlnindu-se chiar situaţii în care noţiunile de bun şi de lucru sunt utilizate cu

valoare sinonimă. În sens restrâns, prin bun, se înţeleg lucruri cu privire la care

pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale, iar în sens larg, prin bun, se înţeleg

atât aceste lucruri cât şi drepturile ce le privesc.

Bunurile pot fi definite ca fiind acele lucruri, ca valori economice, care sunt

utile şi necesare pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi

care sunt susceptibile de a apropriere sub forma de drepturi patrimoniale. 1

Din această definiţie se reţine că pentru ca un lucru să dobândească

calitatea avută în vedere de dreptul civil, aceea de bun, trebuie să fie întrunite,

cumulativ, următoarele condiţii:

- acel lucru să fie util pentru satisfacerea unor nevoi materiale sau
spirituale ale omului;
- lucrul să aibă o valoare economică, să fie exprimabil în bani;
- să fie susceptibil de a apropriere (însuşire) sub forma drepturilor
patrimoniale.
1
Mircea Mureşan Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial SRL Cluj-Napoca, 1992, p. 81
 În opoziţie, lucrurile reprezintă tot ceea ce există în realitate, în lumea

înconjurătoare fiind perceptibile prin simţurile oamenilor, precum şi ceea ce

există în imaginaţia omului: pământul, aerul, lumina soarelui, copacul, casa, un

drept sau o creanţă. Aşa fiind, lucrul este întregul, iar bunul este partea.

Pe de altă parte, trebuie să precizăm că patrimoniul este un ansamblu de

drepturi şi obligaţii, cu conţinut economic, deci evaluabile în bani. În măsura în

care patrimoniul este definit ca reprezentând totalitatea acestor drepturi şi

obligaţii, precum şi a bunurilor la care se referă ele şi care aparţin unei

persoane, bunurile apar ca fiind elemente componente ale patrimoniului.

Indiferent care dintre cele două definiţii este reţinută, bunurile au un caracter

indispensabil deoarece, fără putinţă de tăgadă, la ele se referă drepturile şi

obligaţiile, jucând un rol deosebit în desfăşurarea raportului juridic civil

patrimonial.

# 2. Clasificarea bunurilor.

Din punct de vedere practic această clasificare prezintă importanţă

deoarece permite încadrarea diferitelor situaţii de fapt în limitele stabilite de

normele dreptului civil şi, concomitent, soluţionarea corectă a problemelor

ridicate de circuitul civil.

2.1.În funcţie de domeniul de care aparţin, distingem bunuri din domeniul

public şi bunuri din domeniul privat.

 Bunurile aflate în domeniul public, pot fi clasificate, la rândul lor, în funcţie

de titularul dreptului, în bunuri din domeniul public aparţinând statului şi bunuri

din domeniul public aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale. Trebuie

menţionat că doar aceste subiecte pot deţine în proprietate bunuri din domeniul

public, potrivit art. 135 alin. 3 din Constituţie. Fac obiect exclusiv al proprietăţii

publice bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul

aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în

interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice

şi ale platoului continental, precum şi orice alte bunuri stabilite de lege (art. 135

alin. 4). Prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al

acesteia1 au fost detaliate prin enumerarea – ce nu este limitativă – în cuprinsul

anexelor bunurile care aparţin domeniului public de interes naţional, precum şi

cele care aparţin domeniului public de interes judeţean şi local.

Prin interpretarea textelor legale se deduce că bunurile care nu aparţin

domeniului public, aparţin domeniului privat. Bunurile din domeniul privat pot

aparţine atât statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi altor subiecte de

drept – persoane juridice sau persoane fizice.

Regimul juridic al bunurilor ce aparţin unui domeniul sau altul este complet

diferit. Astfel, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi

imprescriptibile, în timp ce bunurile din domeniul privat pot fi înstrăinate, pot fi

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 448 din 24.11.1998
utilizate pentru garantarea unor împrumuturi şi pot fi dobândite pe calea posesiei

de lungă durată.

2.2.După regimul circulaţiei lor juridice bunurile pot fi în circuitul civil sau

pot fi scoase din circuitul civil.

Acest regim al circulaţiei juridice a bunurilor este în cea mai mare parte

determinat de domeniul de care aparţine bunul.

Regula este că bunurile pot face obiectul unor tranzacţii, fiind posibilă

înstrăinarea acestora şi constituirea unor drepturi reale asupra lor. Este vorba de

bunurile ce aparţin domeniului privat, indiferent de proprietar.

Acestea, la rândul lor, se subclasifică în două categorii, şi anume pot fi

distinse bunurile care pot circula neîngrădit de cele care pot fi dobândite,

deţinute sau înstrăinate doar în anumite condiţii (arme şi muniţii, produse şi

substanţe toxice, metale şi pietre preţioase, obiecte de cult).

Bunurile din domeniul public nu se află însă în circuitul civil, dreptul de

proprietate asupra acestora neputând fi transmis. Este posibil ca un bun la un

moment dat să fie în domeniul public iar apoi să fie dezafectat, deoarece el nu

mai este necesar realizării unui interes obştesc astfel încât el reintră în circuitul

civil.

Se poate întâmpla şi ca un bun din domeniul privat să fie la un moment dat

scos din circuitul civil în măsura în care o dispoziţie legală expresă sau o clauză
contractuală de inalineabilitate îl indisponibilizează pe o perioadă determinată de

timp.

2.3.După modul de percepere, distingem bunurile corporale de bunurile

incorporale.

Sunt corporale acele bunuri care au o existenţă materială, fiind perceptibile

simţurilor noastre, indiferent că este necesară sau nu intervenţia unor

instrumente care implică accentuarea acestor simţuri.

Bunuri incorporale sunt cele care nu au o astfel de existenţă materială

perceptibilă simţurilor omului, ele existând independent de un suport material

corporal.

Această clasificare prezintă importanţă sub următoarele aspecte:

- doar bunurile mobile corporale pot fi dobândite printr-o posesie de bună

credinţă (art. 1909 Cod civil);
- dobândirea proprietăţii prin simpla remitere a bunului operează numai în
cazul bunurilor corporale;
- titlurile de valoare se transmit diferit, în funcţie de tipul lor: cele la
purtător se transmit prin tradiţiune, cele nominale prin cesiune, iar cele
la ordin prin gir ori andosament;
- diferă regimul de drept internaţional privat aplicabil (art. 52-63 din Legea
nr. 105/1992).
2.4.În funcţie de natura lor şi calificarea dată de lege distingem bunuri

mobile şi bunuri imobile – art. 461 Cod civil.

 2.4.1.Prin bunuri mobile se înţeleg acele lucruri apropriabile care nu au o

aşezare fixă, putând fi mutate dintr-un loc în altul, fără a se aduce atingere

substanţei lor.

La rândul lor, bunurile mobile pot fi:

- mobile, prin natura lor – art. 273 Cod civil – sunt acelea care se pot
transporta de la un loc la altul, atât prin tracţiune proprie cât şi cele care
au nevoie de o forţă exterioară pentru această operaţiune (animalele şi
bunurile care pot fi mutate prin intervenţia oamenilor) 1;
- mobilele prin determinarea legii – art. 474 Cod civil – sunt obligaţiile
şi acţiunile având ca obiect sume exigibile sau bunuri mobile, acţiunile
sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar
şi atunci când capitalul acestor companii constă în mobile; sunt de
asemenea mobile prin determinarea legii veniturile perpetue sau pe
viaţă asupra statului sau asupra particularilor; este vorba deci, de toate
drepturile care se referă la un bun mobil, de drepturi de creanţă şi
acţiuni în justiţie privind un astfel de bun, cât şi de titlurile de bursă;
acestei enumerări cuprinse de textul legal o parte a doctrinei îi adaugă
şi drepturile personale nepatrimoniale, respectiv acele drepturi care pot
genera efecte patrimoniale (este vorba de drepturile generate de creaţia
intelectuală). Fără nici o dificultate se constată că este vorba de drepturi
mobiliare reale (uzufructul şi uzul bunurilor mişcătoare, privilegiile
asupra mobilelor, proprietatea unui bun mobil, amanetul – care este un
drept real exclusiv mobiliar) şi drepturi mobiliare personale (de creanţă):
obligaţiile care au ca obiect bani sau alte bunuri mobiliare, acţiunile şi

1
Pentru analiza unei probleme relativ de curând abordată în doctrina românească, a se vedea E. Lupan Situaţia
juridică a animalelor, în Dreptul nr. 10- 11/1991, p. 42 şi urm.; idem, Protecţia juridică a faunei terestre şi
acvatice, în E. Lupan, M .Şt. Minea,, A. Marga, Dreptul mediului. Partea generală, Tratat elementar II, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 156 şi urm.
 interesele în companii de finanţe şi veniturile permanente ori pe viaţă fie
asupra statului, fie asupra particularilor;
- mobilele prin anticipaţie sunt acele bunuri care prin natura lor sunt
bunuri imobile, dar părţile actului juridic civil le privesc ca fiind mobile, în
considerarea a ceea ce vor deveni în viitor.
2.4.2.Prin bunuri imobile – art. 462 Cod civil – înţelegem acele lucruri

apropriabile care au o aşezare fixă şi stabilă, cum sunt pământul, clădirile,

plantaţiile, în general tot ceea ce este legat de sol, şi care nu pot fi mutate dintr-

un loc în altul fără a se aduce o atingere substanţei lor.

Şi bunurile imobile pot clasificate astfel:

- imobile prin natura lor – acestea constituie categoria principală de

imobile, cuprinzând fondurile de terenuri şi clădirile (art. 463 Cod civil),
morile de vânt sau de apă, aşezate pe stâlpi (art. 464 Cod civil),
recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori neculese
încă (art. 465 Cod civil);
- imobilele prin destinaţie – în această categorie sunt cuprinse:
animalele de muncă, pe întreaga perioadă a păstrării destinaţiei lor (art.
467 Cod civil), diferitele bunuri pe care proprietarul unui fond le-a aşezat
pe el pentru a-i servi la exploatarea fondului respectiv (art. 468 Cod
civil);
- imobilele prin obiectul la care se aplică – şi care sunt drepturile
imobiliare: uzufructul bunurilor imobile, servituţile şi acţiunile prin care
se tinde a se revendica un bun imobil (art. 471 Cod civil), dreptul de uz
şi abitaţie a unui imobil, dreptul de superficie, privilegiile care se exercită
asupra imobilelor (art. 1737 Cod civil), proprietatea unui imobil.
Importanţa clasificării este una reală deoarece regimul juridic al celor două
categorii de bunuri – mobile şi imobile – cunoaşte situaţii diametral opuse:

- sub aspectul efectelor posesiei: posesia exercitată cu bună credinţă

valorează proprietate doar în cazul bunurilor mobile (art. 1909 Cod
civil); uzucapiunea (prescripţia achizitivă) se aplică numai imobilelor;
acţiunile posesorii se aplică doar în cazul în care posesia unui imobil
este tulburată;
- în privinţa înstrăinării: publicitatea înstrăinării este specifică imobilelor,
de regulă în cazul acestor bunuri fiind necesară şi îndeplinirea unor
condiţii speciale de formă; în ceea ce priveşte bunurile mobile, condiţiile
speciale au caracter de excepţie;
- referitor la garanţiile reale: gajul poate avea ca obiect doar bunuri
mobile, în timp de ipoteca – doar bunuri imobile;
- în ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor: în
cazul bunurilor mobile legea prezumă un mandat tacit reciproc ce există
între soţi, înstrăinarea unui astfel de bun putându-se face doar de către
unul dintre soţi, în timp ce înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu
poate opera decât cu consimţământul expres al ambilor soţi;
- referitor la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti: în materie
de mobile, competentă este instanţa judecătorească a domiciliului
pârâtului, în timp ce în materie de imobile, competenţa revine- de regulă
- instanţei locului situării bunului;
- în privinţa executării silite: norme speciale reglementează executarea
silită în materie mobiliară şi alte norme speciale reglementează execuţia
silită în materie imobiliară, neexistând norme comune sub aspectul strict
al procedurii de executare;
- în materia dreptului internaţional privat: de principiu, bunurilor imobile le
sunt aplicabile legile statului în care se găsesc, în timp ce bunurilor
mobile li se aplică legea proprietarului bunului (care poate fi legea
 cetăţeniei sau legea domiciliului); excepţiile sunt expres reglementate
de lege, în fiecare caz.
2.5.După modul în care sunt determinate, distingem bunuri certe şi bunuri

generice.

Bunuri individual determinate (certe) sunt acele lucruri care prin

însuşirile lor specifice se deosebesc de bunurile asemănătoare, conturându-li-se

o anumită individualitate.

Bunurile determinate generic sunt acelea care sunt privite prin prisma

caracterelor comune ale întregii lor categorii şi care individualizează ulterior prin

numărare, măsurare sau cântărire.

Această clasificare are de asemenea o importanţă sub aspectul deosebirii

de regim juridic al celor două categorii de bunuri, în primul rând sun aspectul

momentului transmiterii dreptului de proprietate (sau unui alt drept real) prin acte

juridice între vii. În cazul bunurilor certe, dreptul real se transmite de la

înstrăinător la dobânditor în momentul încheierii actului juridic (care este

momentul realizării acordului de voinţă) în timp ce în cazul bunurilor generice,

dreptul se transmite de la înstrăinător la dobânditor în momentul individualizării

bunurilor (care este, de regulă, momentul cântăririi, numărării, măsurării sau cel

al predării).

În al doilea rând, sub aspectul suportării riscului contractului, deşi regula

este aceea că riscul pieirii fortuite a bunului este suportată de proprietar, în

funcţie de momentul transferului dreptului de proprietate situaţia va fi analizată

diferit, raportat la calitatea bunului care a pierit, respectiv dacă a fost un bun

individual determinat sau dimpotrivă, dacă a fost un bun din categoria celor

generice.

Nu în ultimul rând, diferă şi rezultatul analizei privind locul de executare a

obligaţiei de predare a bunurilor, în varianta în care părţile nu au prevăzut nimic

în acest sens, deoarece în cazul unui bun cert locul predării bunului este cel în

care se afla bunul în momentul încheierii contractului (art. 1319 Cod civil), pe

când în situaţia în care este vorba de un bun generic, locul predării bunului este

domiciliul debitorului.

2.6.În funcţie de posibilitatea de a fi înlocuite sau nu în momentul

executării unei obligaţii, distingem bunurile fungibile de bunuri nefungibile.

Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu altele în

executarea unei obligaţii, fără ca această înlocuire să determine vreun prejudiciu

creditorului.

Bunurile nefungibile sunt acelea care, în executarea unei obligaţii, nu se

pot înlocui unele cu altele.

În principiu însuşirile naturale ale bunurilor sunt cele care determină

încadrarea lor într-una din aceste categorii, dar este posibil ca părţile, prin

acordul lor de voinţă, să stabilească în mod expres încadrarea unui bun într-o

categorie sau alta.

 Importanţa clasificării este evidenţiată în planul executării obligaţiilor civile,

în momentul în care se cercetează dacă o plată făcută este valabilă sau nu. Mai

trebuie reţinut că doar bunurile fungibile pot face obiectul unei compensaţii (art.

1145 Cod civil), că distincţia dintre contractul de împrumut şi cel de comodat se

face în funcţie de includerea bunului predat într-o categorie sau alta precum şi

că, regula consensualismului reglementată de art. 971 Cod civil nu poate fi

aplicată în varianta în care obligaţia are ca obiect material un bun fungibil.

2.7.În funcţie de criteriului potrivit căruia folosirea bunurilor implică sau nu

consumarea ori înstrăinarea lor, distingem bunuri consumptibile şi bunuri

neconsumptibile.

Bunurile consumptibile sunt acele lucruri apropriabile care nu pot fi

folosite, potrivit destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma substanţa ori fără a

fi înstrăinate la prima lor utilizare.

Bunurile neconsumptibile sunt acele lucruri apropriabile care pot face

obiectul unor acte de folosinţă repetată, fără ca prin aceasta să se consume

substanţa lor sau să fie înstrăinate.

Importanţa clasificării rezidă în concluzia că bunurile care fac parte dintr-o

anumită categorie nu pot face obiectul unor anumite contracte sau nu pot fi

deţinute cu anumite titluri.

2.8.După cum pot fi sau nu împărţite, fără să-şi schimbe destinaţia, avem

bunuri indivizibile şi bunuri divizibile.

 Bunurile indivizibile sunt acele lucruri apropriabile care nu pot fi împărţite

fără ca părţile create să-şi schimbe destinaţia economică anterioară. O

eventuală împărţire a unor asemenea bunuri atrage – atunci când operaţiune

este posibilă – o simţitoare scădere sau pierdere a valorii lor.

Bunurile divizibile sunt acele lucruri apropriabile care pot fi împărţite, fără

ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia.

Este adevărat că din punct de vedere fizic, orice bun este divizibil, sub

aspect juridic divizibilitatea fiind însă condiţionată de următoarele aspecte: părţile

rezultate în urma operaţiunii să posede toate calităţile individuale ale întregului;

părţile rezultate să poată avea aceeaşi destinaţie economică pe care o avea

întregul; părţile create să nu sufere o depreciere valorică disproporţională. În

măsura în care aceste aspecte nu pot fi realizate, bunul va fi considerat – din

punct de vedere juridic – ca indivizibil.

Importanţa juridică a clasificării este evidenţiată în materie de partaj şi în

cea a obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.

2.9.După corelaţia dintre ele bunurile pot fi împărţite în principale şi

accesorii.

Bunurile principale sunt acele lucruri apropriabile care, având o

întrebuinţare independentă, pot fi folosite potrivit destinaţiei lor economice, în

mod independent şi nu sunt destinate să servească la utilizarea altor bunuri.

 Bunurile accesorii sunt bunurile afectate întrebuinţării unor bunuri

principale.

Pentru a se putea face o asemenea corelare între un bun principal şi un

bun accesoriu este obligatoriu ca ambele să aparţină aceluiaşi subiect de drept.

Importanţa clasificării vizează executarea obligaţiilor civile, deoarece bunul

accesoriu urmează întotdeauna soarta juridică a celui principal.

2.10.După cum sunt sau nu producătoare de fructe, avem bunuri frugifere

şi bunuri nefrugifere.

Evident, bunurile frugifere sunt acele lucruri apropriabile care, în mod

periodic şi fără consumarea substanţei lor, sunt susceptibile de a produce alte

bunuri, denumite fructe.

Fructele sunt produsele periodice ale bunului frugifer şi pot fi de trei feluri:

fructele naturale - sunt acelea care se produc fără vreo intervenţie a omului;

fructele industriale - cele care se produc ca urmare a activităţii omului;

fructele civile – cele care constituie echivalentul în bani sau în alte bunuri al

folosirii unui bun (chiriile, dobânzile, rentele , arendele).

Fructele se deosebesc de producte, acestea din urmă fiind foloase trase

dintr-un bun şi care determină consumarea substanţei acestuia din urmă.

Importanţa juridică a clasificării poate fi exprimată în următoarele variante:

în ceea ce priveşte modul de dobândire al fructelor şi productelor, fructele

naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere, iar cele civile zi cu zi,
aparţinând proprietarului bunului frugifer, în timp de productele se dobândesc

prin separarea lor. Dacă asupra bunului există constituit un drept de uzufruct,

fructele se cuvin uzufructuarului iar productele nudului proprietar. În materie de

posesiune, posesorul de bună credinţă dobândeşte fructele bunului aflat în

posesia sa, pe când productele aparţin întotdeauna proprietarului bunului.

2.11.După cum sunt sau nu spuse urmăririi silite pentru plata datoriilor,

distingem bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.

Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot fi urmărite în cadrul

executării silite a debitorului, în timp ce cele insesizabile sunt cele care nu pot fi

urmărire prin această procedură.

 CAIET DE SEMINAR 4

1.Criteriile care stau la baza includerii unor bunuri în domeniul public îl reprezintă fie
declaraţia legii, fie natura sau destinaţie acestora (afectarea lor uzului sau interesului public).
Potrivit anexelor Legii nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din următoarele
bunuri: bogăţiile de orice natură a subsolului, în stare de zăcământ, spaţiul aerian, apele (de
suprafaţă, cu albii, maluri şi cuvetele lacurilor, cele subterane, cele maritime interioare, marea
teritorială, faleza şi plaja mării, căile navigabile interioare), pădurile şi terenurile destinate
împăduririi, cele care servesc nevilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică,
precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul
forestier naţional şi nu sunt proprietate privată, terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări
ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, parcurile naţionale, rezervaţiile naturale
şi monumentele naturii, patrimoniul natural a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, infrastructura căilor ferate, tunelele şi
casetele de metrou, drumurile naţionale, canalele navigabile, reţele de transport a energiei
electrice, reţelele de transport şi distribuţie de telecomunicaţii precum şi spectrele de
frecvenţă, reţele de distribuţie pentru irigaţii, conductele de transport a ţiţeiului, al produselor
petroliere şi al gazelor naturale, lacurile de acumulare şi barajele acestora, digurile de apărare
împotriva inundaţiile, lucrările de regularizare a cursurilor de ape, cantoanele hidrotehnice,
staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor, porturile maritime şi fluviale civile şi
militare, terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare, pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de
apărare a ţării, pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi terenurile pe care sunt
amplasate, statuile şi monumentele declarate de interes public naţional, ansamblurile şi siturile
istorice şi arheologice, muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional,
terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul,
Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile
publice subordonate acestora, instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea,
unităţi ale M.A.N. şi M.I., ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei
Generale ale Penitenciarelor, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia
celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a
acestora; domeniul public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri: drumurile
judeţene, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul
propriu al acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum ar fi: biblioteci,
muzee, spitale judeţene şi alte asemenea bunuri – dacă nu au fost declarate de uz sau interes
public naţional sau local -, reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau
microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente
acestora; domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din
următoarele bunuri: drumurile comunale şi străzile, pieţele publice, comerciale, parcurile
publice şi zonele de agrement, lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public
naţional sau judeţean, reţelele de alimentaţie cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de
tratare şi epurare a apelor cu instalaţii, construcţiile şi terenurile aferente, terenurile şi clădirile
în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile publice de
interes local cum ar fi teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele sau policlinicile, locuinţele
sociale, statuile şi monumentele – dacă nu au fost declarate de interes public naţional -,
bogăţiile de orice natură a subsolului, în stare de zăcământ – dacă nu au fost declarate de
interes public naţional -, terenurile cu destinaţie forestieră – dacă nu fac parte din domeniul
privat al statului şi dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de
drept privat, cimitirele orăşeneşti şi comunale.
Este posibil ca la un moment dat un bun să aparţină domeniului public, iar ulterior – mai
ales dacă la baza includerii sale a stat destinaţia acestuia – să se dispună scoaterea lui din
acest domeniu. De exemplu, primăria unei localităţi poate să ocupe un imobil la un moment
dat, iar în urma construirii unui sediu nou, imobilul să nu mai aibă destinaţia iniţială. În aceste
cazuri bunul trece din domeniul public în domeniul privat al statului sau al unităţii administrativ-
teritoriale şi intră în circuitul civil.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile – deci nu pot fi înstrăinate, sunt
imprescriptibile – deci nici un subiect de drept nu poate dobândi proprietatea unui astfel de
bun printr-o posesie de lungă durată (prin prescripţie achizitivă sau uzucapiune) şi sunt
insesizabile, deci nu pot fi înstrăinate de creditori pentru recuperarea creanţelor lor.
 De altfel, insesizabilitatea este o trăsătură caracteristică bunurilor ce aparţin statului –
chiar dacă ele sunt din domeniul public sau privat – deoarece statul este prezumat a fi solvabil
întotdeauna, astfel încât creditorii pot obţine recuperarea creanţelor fără a fi nevoie să treacă
la vânzarea unor bunuri aparţinând acestuia.
Bunurile din domeniul public au acelaşi regim juridic, indiferent că ele aparţin statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Din domeniul privat pot să facă parte bunuri indiferent de titularul acestora, respectiv
pot fi întâlnite bunuri din domeniul privat ce aparţin statului, unităţilor administrativ-teritoriale,
persoanelor juridice de drept public sau privat, sau persoanelor fizice.
Potrivit art. 41 din Constituţie, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra
statului sunt garantate, iar proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
proprietar.
Orice act juridic încheiat cu nerespectarea regimului juridic al bunurilor din domeniul
public este lovit de nulitate absolută.
2. În principal, sunt scoase din circuitul civil bunurile din domeniul public.
Potrivit art. 963 Cod civil numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract,
iar art. 1310 prevede că toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă
vreo lege a oprit aceasta. Un exemplu al unor bunuri aflate în această din urmă categorie îl
reprezintă anumite terenuri şi anumite locuinţe. Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 18/1991
(Legea fondului funciar), terenul atribuit conform art. 19 alin. 1, art. 21 şi art. 43 nu poate fi
înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui
în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de
înstrăinare. Este vorba de membrii cooperatori activi care bun au adus teren în CAP sau au
adus teren mai puţin de 5000 mp, precum şi de cei care neavând calitatea de cooperatori au
lucrat în orice mod, ca angajaţi în ultimii trei ani, anterior apariţiei legii în cooperativă sau
asociaţii cooperatiste, şi cărora li se poate atribui în proprietate loturi din terenurile rămase la
dispoziţia comisiei, cu condiţia să se stabilească în localitatea respectivă şi să nu deţină
terenuri în proprietate în alte localităţi. De remarcat că interdicţia de înstrăinarea se aplică
doar celor enumeraţi, nu şi persoanelor a căror situaţie este reglementată prin aliniatul 2 al
aceluiaşi art. 19, respectiv persoanelor care au fost deportate şi care nu beneficiază de
dispoziţiile reparatorii prevăzute de art. 14 – 16. Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. 8 din
Legea 112/1995 (privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de
locuinţe, trecute în proprietatea statului) apartamentele dobândite în condiţiile alin. 1 nu
pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării – este vorba de situaţia chiriaşilor titulari de
contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari şi care pot cumpăra
aceste apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului. Remarcaţi - vă rog – că în ambele
cazuri inalienabilitatea este temporară.
Sunt situaţii în care bunul este scos din circuitul civil nu printr-o dispoziţie legală ci
printr-o clauză contractuală. Şi în acest caz, pentru a fi valabilă, clauza trebuie să fie
temporară, fiind de neacceptat scoaterea definitivă a bunului din circuitul civil.
Din categoria bunurilor care se află în circuitul civil fac parte şi cele care sunt supuse
unui control al organelor specializate ale statului. Este vorba de arme şi muniţii, produse şi
substanţe toxice, deşeuri toxice, metale şi pietre preţioase, valuta, obiectele de cult şi cele
aparţinând patrimoniului cultural naţional.
Regimul circulaţiei acestor bunuri este întotdeauna reglementat prin norme speciale.
Este posibil ca la un moment dat legiuitorul să lărgească sfera acestor bunuri, fie datorită
importanţei lor pentru societate la data respectivă, fie datorită gradului mare de pericol pe care
îl reprezintă în cazul unei utilizări necorespunzătoare.
3.În ultimii ani pe piaţa românească a devenit din ce în ce mai accentuată circulaţia
bunurilor incorporale, doctrina acordând atenţie sporită acestei categorii de bunuri. În literatura
de specialitate, pe lângă drepturile reale - altele decât dreptul de proprietate – se disting trei
categorii de bunuri incorporale: proprietăţile incorporale, titlurile de valoare şi creanţele.
În prima categorie sunt incluse acele bunuri a căror existenţă depinde de activitatea şi
de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitatea în curs (de exemplu fondul de comerţ), fie
dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de autor, drepturile
conexe acestora, drepturile de proprietate industrială). În cea de-a doua categorie sunt incluse
valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de
credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi
efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul). Din cea de-a treia categorie de bunuri
incorporale fac parte drepturile de creanţă 1.
4.Clasificarea în bunuri mobile şi bunuri imobile este reţinută din Codul civil, care în art.
1461 prevede următoarele: toate bunurile sunt mobile sau imobile.
Pentru a distinge între cele două categorii de bunuri este important a se avea în vedere
în primul rând posibilitatea ca lucrul să fie mutat fără a-i fi distrusă esenţa. În fond, au situaţii
în care au fost cumpărate castele din Scoţia şi acestea au fost mutate pe teritoriul S.U.A., dar
asta nu înseamnă că un castel este un bun mobil, deoarece este evident că pentru a putea fi

1
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Bek, Bucureşti, 1999, p. 75-76
efectuată această operaţiune castelul a fost desfăcut bucată cu bucată – deci i-a fost afectată
substanţa – şi a fost reconstruit pe un alt teren.
Acelaşi bun, în funcţie de context, poate fi mobil sau imobil.
De exemplu, un cal folosit la aratul câmpului este un imobil prin destinaţie – fiind
destinat exploatării unui fond agricol – iar un cal folosit pentru alergări este un bun mobil (este
posibil ca acelaşi cal să fie în tinereţe, potrivit acestei clasificări, un bun mobil, iar la o vârstă
înaintată să devină imobil).
Pe de altă parte, recoltele care încă se ţin de rădăcini sunt imobile prin natura lor – art.
465 Cod civil, dar părţile le pot considera ca fiind mobile prin anticipaţie, mai ales atunci când
ele sunt vândute înainte de culegerea lor.
Singurul bun imobil prin natura sa este, în realitate, terenul, toate celelalte bunuri
devenind imobile prin încorporaţie – respectiv prin alipirea lor de pământ. Pământul însă nu
încetează niciodată de a fi imobil.
O construcţie este considerată ca fiind un imobil cu condiţia să fie aşezată pe o
fundaţie, în cazul construcţiilor provizorii (baracă provizorie, colibă, cort, şopron), norma
nefiind aplicabilă. Mai trebuie menţionat că uşile, ferestrele, scările unei clădiri sunt
considerate imobile deoarece fără aceste accesorii bunul principal nu ar putea fi folosit
potrivit destinaţiei sale.
Sunt enumerate expres ca fiind imobile, prin natura lor, şi morile de vânt sau de apă,
aşezate pe stâlpi, indiferent de materialul din care sunt făcuţi aceştia.

Potrivit art. 470 Cod civil sunt imobile prin încorporaţie ţevile, conductele de orice fel,
aşezate în pământ sau chiar deasupra solului, utilizate transportului apei, gazului, ţiţeiului.
Imobile prin destinaţie sunt: animalele afectate exploatării fondului, uneltele de
agricultură, seminţele destinate însămânţării, iepurii de casă, stupii cu roi, peştii din iazuri sau
bălţi, ingredientele naturale sau artificiale care servesc la îngrăşarea solului, maşinile, uneltele
şi instrumentele necesare activităţii industriale şi comerciale, destinate exploatării fondului
industrial sau comercial, icoanele, veşmintele şi toate bunurile aşezate într-o biserică,
necesare serviciului religios etc.
Este posibil ca proprietarul să schimbe destinaţia bunurilor, la un moment dat.
Potrivit art. 468 alin. 3 Cod civil, mai sunt imobile prin destinaţie şi bunurile mobile pe
care proprietarul le-a aşezat pe un fond cu caracter permanent. În acest caz nu se are în
vedere destinaţia bunului pentru exploatarea fondului, ci doar voinţa proprietarului de a aşeza
bunul pe fondul respectiv, ca un accesoriu al acestuia (a se vedea conţinutul art. 469 Cod civil,
cu menţiunea că enumerarea nu este limitativă, ci doar exemplificativă).
Ceea ce trebuie reţinut este că vânzarea fondului atrage şi vânzarea imobilelor prin
destinaţie, cu excepţia cazului în care părţile nu stabilesc altfel.
Odată ce destinaţia bunurilor se schimbă definitiv, este posibil ca imobilele prin
destinaţie să redevină bunuri mobile.
Efectele clasificării:
a).Art. 1909 alin. 1 Cod civil prevede că lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul
posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. Asta înseamnă că – exceptând
situaţiile în care bunul mobil a fost pierdut sau furat, ori el se află în posesia lui X, în temeiul
unul act juridic – subiectul de drept nu mai trebuie să facă nici o dovadă în ceea ce priveşte
dobândirea proprietăţii asupra bunului, simpla lui posesie fiindu-i suficientă. În toate cazurile
revine reclamantului obligaţia de a face dovada modului în care a pierdut posesia bunului, în
cazul unei acţiuni în revendicare mobiliară.
Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii bazat
pe efectul posesiei lucrului un timp determinat, starea de fapt transformându-se într-o stare de
drept. Doar bunurile imobile pot fi dobândite prin prescripţie achizitivă, aceasta fiind
reglementată de art. 1837 şi urm. Cod civil, precum şi de art. 27 şi 28 din Decretul - Lege nr.
115/1938.
b).De regulă, pentru ca transferul de proprietate să se producă este

suficient acordul de voinţă al părţilor (vânzător – cumpărător), acest fapt fiind

exprimat prin principiul consensualismului. Principiul nu funcţionează însă în

cazul imobilelor, aproape în permanenţă pentru astfel de bunuri legea solicitând

ca acordul de voinţă ce intervine între cele două subiecte să îmbrace o anumită

formă. De exemplu, în prezent înstrăinarea terenurilor nu poate fi făcută decât

prin înscris autentic. Este adevărat că pentru construcţii această cerinţă nu este

reglementată, dar cum orice construcţie este aşezată pe un teren, condiţia se

subînţelege. De asemenea, pentru ca dreptul real să fie opozabil terţilor, în cazul

bunurilor imobile se cere respectarea unei anumite forme de publicitate.

 Cerinţele nu sunt reglementate în cazul bunurilor mobile, sub acest aspect, deşi este
posibil ca un bun mobil să aibă o valoare mult mai mare decât un imobil (o bijuterie sau un
tablou ori un timbru pot valora mult mai mult decât un apartament).
Este adevărat că bunurile mobile de mare valoare, respectiv circulaţia acestora, este de
cele mai multe ori prevăzută prin legi speciale, iar dacă nu se impune forma autentică, de cele
mai multe ori apare necesitatea obţinerii unor vize din partea unor organe specializate care
supraveghează aceste bunuri, cum ar fi cazul metalelor şi pietrelor preţioase, lucrărilor de artă
de mare valoare, etc.;
c)În cazul bunurilor comune ale soţilor trebuie subliniată ideea că este necesar acordul
expres al ambilor soţi doar pentru înstrăinarea sau grevarea imobilelor, pentru dobândirea
unui astfel de bun fiind suficient acordului unuia dintre soţi deoarece se apreciază că în acest
mod valoarea masei comunitare este majorată, aspect care profită ambilor soţi. În legătură cu
consinţământul expres necesar la înstrăinare sau la grevare – aspect asupra căruia se va
reveni la materia Dreptul familiei – practica a statuat că are această valoare prezenţa soţului
respectiv la negocieri, preluarea preţului şi eventual numărarea banilor achitaţi cu acest titlu,
chiar dacă nu se semnează în mod expres actul care consfinţeşte transferul de proprietate.
Ceea ce este important este ca soţul să aibă cunoştinţă de înstrăinare şi să nu se opună
acesteia.
d)După cum se va vedea la materia Drept procesul civil, potrivit art. 5 Cod procedură
civilă, regula este aceea că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Cu toate acestea,
în materia imobilelor este stabilită o competenţă teritorială specială şi absolută, art. 13 Cod
procedură civilă prevăzând că cererile privitoare la nemişcătoare se fac numai la instanţa în
circumscripţia căreia se află nemişcătoarele.
5.Un bun individual determinat este au autoturism DACIA 1300 având numărul de
înmatriculare 01-BH-XXX, de asemenea având un număr individual al seriei de motor şi şasiu.
Faptul că bunul este neconsumptibil înseamnă că el nu poate fi consumat la prima lui utilizare,
putând face obiectul unor acte de folosinţă repetată şi este în acelaşi timp nefungibil. Din
acest motiv în cazul în care X îi dă lui Y maşina lui, pentru a face un drum la Galaţi, iar Y
distruge maşina în urma unui accident de circulaţie, el nu mai poate să îţi execute obligaţia de
restituire a bunului rezultată din contract chiar dacă ar face rost de un alt autoturism DACIA
1300 căruia i-ar pune tăbliţele cu numerele de înmatriculare deoarece seria motorului nu va
mai corespunde.
Pe de altă parte, dacă X dă lui Y o sumă de bani cu titlu de împrumut, printr-o hârtie
având o valoare foarte mare (de exemplu o bancnotă care să valoreze 1.000.000 lei)
restituirea se poate face în 10 bancnote de câte 100.000 lei, obligaţia de plată fiind
considerată executată, tocmai pentru că banii sunt bunuri fungibile şi consumptibile.
Aşa fiind, contractul de împrumut (de consumaţie) este cel prin care o persoană, numită
împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, proprietatea asupra unei
câtimi de bunuri de gen în vederea consumării lor, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a
restitui la scadenţă o cantitate egală de bunuri de acelaşi gen şi calitate (art. 1576 Cod civil),
pe când contractul de comodat (sau împrumutul de folosinţă) este contractul în temeiul căruia
o persoană, numită comodant, remite spre folosinţă temporară şi gratuită unei alte
persoane, numită comodatar, un bun individual determinat cu obligaţia pentru aceasta din
urmă de a-l restitui în natură la un anumit termen (art. 1560 Cod civil) 1.
6.În ceea ce priveşte momentul transmiterii dreptului de proprietate şi problema
suportării riscului contractului, următoarele aspecte se impun a fi reţinute:
-în cazul bunurilor certe, regula este formulată de art. 971 Cod civil, potrivit căruia în
contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau
dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico – pericolul
dobânditorului, chiar când nu I-a făcut tradiţiunea lucrului iar în materie de vânzare-
cumpărare, prin art. 1295 alin.1 Cod civil se stabileşte următoarea regulă: vinderea este
perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător în privinţa
vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu
se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.
De exemplu, A îi vinde lui B un tablou şi părţile stabilesc că, deşi transferul proprietăţii a
operat, B va ridica tabloul după trei zile, dată la care va putea să achite şi preţul. Dacă în cele
trei zile, datorită unei calamităţi, tabloul este distrus, B va fi obligat să achite preţul chiar dacă
nu va primi bunul, deoarece fiind proprietarul acestuia din momentul realizării acordului de
voinţă, el este cel care suportă riscul pierii fortuite a bunului. Dacă însă B s-a prezentat să
ridice tabloul şi A, din culpa lui, nu l-a predat, el va fi cel care va suporta pieirea bunului, cu
excepţia cazului în care va putea să facă dovada că bunul, chiar dacă s-ar fi aflat la B, ar fi
pierit.
-în cazul bunurilor generice dreptul real se transmite de la înstrăinător la dobânditor în
momentul individualizării acestora, astfel încât pierirea fortuită a bunului nu îl liberează pe
înstrăinător, care va fi ţinut să-şi execute obligaţia faţă de dobânditor; din punct de vedere
juridic se consideră că bunurile de gen nu pier, debitorul obligaţiei de a da şi de a face având

1
Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordi
al, Cluj-Napoca, 1994, p. 220, 228
posibilitatea să obţină alte bunuri de acelaşi gen, astfel încât el nu poate invoca niciodată o
imposibilitate de a-şi executa obligaţia.
7.În cazul partajului, în măsura în care bunul este divizibil, se încearcă formarea de
loturi în natură în favoarea fiecăruia dintre foştii coproprietari, dacă este posibil cu respectarea
cotei lor de proprietate care se materializează în mărimea lotului. Astfel, dacă patru
coproprietari deţin 10 ha teren, cel care deţine cota de 25 % va primi 2,5 ha, cel care deţine 70
% va primi 7 ha iar ceilalţi doi, care deţin 5 % vor primi, eventual, un lot de 0,5 ha pentru a nu
se fărâmiţa parcela atât de mult încât ea să-şi piardă valoarea economică. Dacă însă bunul nu
este divizibil (de exemplu o garsonieră) doar unul dintre coproprietari va primi bunul în natură,
urmând ca ceilalţi să fie plătiţi cu o sumă ce corespunde cotei lor de coproprietate, raportată la
valoarea de circulaţie a bunului. În ceea ce priveşte locuinţele, se consideră a fi bun divizibil
cel care asigură formarea mai multor unităţi locative distincte, fie direct prin operaţiune de
partajare, fie prin investiţii minime.
8.Exemple ale unor bunuri principale şi accesorii: o cheie faţă de un lacăt, vâslele faţă
de o barcă sau, în materie imobiliară, anexele care nu pot fi transmise în proprietate decât
odată cu corpul principal de clădire. Aşa fiind, de exemplu, în cazul în care se pune problema
sistării indiviziunii asupra unui astfel de imobil, el este considerat ca formând o singură unitate
locativă, în cazul partajului bunuri accesorii urmând soarta bunului principal, neputându-se
forma două loturi, din care unul să cuprindă corpul principal de clădire, iar celălalt doar
anexele (de exemplu garajul – deşi în această situaţie a apărut într-o speţă concretă cererea
formulată de unul dintre coproprietari, care a solicitat garajul, cu motivarea că îl poate închiria;
soluţia a fost cea de atribuire a garajului, împreună cu apartamentul, deoarece s-a considerat
că valoarea de circulaţie a imobilului, şi implicit a sultei datorate a avut în vedere că
apartamentul dispune de garaj, ceea ce îi determină un spor de valoare, dar apare întrebarea
care ar fi fost soluţia dacă foştii soţi ar fi avut şi un autoturism care ar fi fost atribuit soţului care
nu a primit imobilul; în acest caz caracterul de accesoriu al garajului urma să fie analizat în
funcţie de apartament sau de autoturism?)
9.Fructe naturale: fructe de pădure, plante medicinale, ciupercile dintr-o pădure, sporul
natural al animalelor.
Fructe industriale: recoltele agricole, produsele lactate obţinute din activitatea specifică
desfăşurată într-o fermă etc.
Fructe civile: chirii, dobânzi, rente.
Producte: marmora dintr-o carieră, piatra extrasă dintr-un munte.
 În situaţia în care A îi înstrăinează lui B un imobil compus din casă şi o vie B va culege
strugurii şi va obţine şi o anumită cantitate de vin, în prima toamnă după cumpărarea
imobilului. Ulterior, din anumite motive, dreptul de proprietate a lui A este desfiinţat, şi în
anumite condiţii (ce vor fi studiate în amănunt mai târziu) este lipsit de efecte juridice şi actul
translativ de proprietate încheiat de A şi B. Deoarece până în momentul în care se formulează
acţiune împotriva sa B este un posesor de bună credinţă (el fiind convins că a cumpărat de la
un proprietar) fructele culese i se cuvin, în urma admiterii acţiunii el fiind obligat să restituie
doar imobilul proprietarului adevărat. Dacă însă ar fi obţinut producte el ar fi fost obligat ca
odată cu bunul să le predea şi pe acestea, deoarece întotdeauna productele se cuvin
proprietarului.
În cazul în care proprietatea asupra imobilului aparţine lui X iar Y are un drept de
uzufruct asupra aceluiaşi imobil (care îi conferă posesia şi folosinţa bunului) Y va culege
fructele iar X va dobândi productele.

CAPITOLUL III

Izvoarele şi proba raporturilor juridice civile concrete.

Secţiunea 1 – Izvoarele raportului juridic civil concret.

# 1. Noţiuni introductive.
De principiu, norma juridică civilă stabileşte doar ipotetic şi abstract condiţiile în care
se pot forma raporturile juridice civile concrete între subiecte de drept, creând o premisă ce
poate fi concretizată în măsura în care un virtual raport juridic ia naştere cu adevărat. Altfel
spus, pentru existenţa raportului juridic civil trebuie să fie prezente subiectele iar norma să
permită naşterea lui, la aceste componente adăugându-se un anume element de care legea
civilă să lege apariţia unui astfel de raport juridic concret. O astfel de împrejurare poate fi
un fapt juridic – în sens larg -, practic faptele juridice civile fiind izvoarele oricărui raport
juridic concret.
Putem spune că norma juridică civilă constituie premisa necesară existenţei oricărui
raport juridic civil în timp ce un astfel de raport concret particularizează tiparul reprezentat
de raportul juridic civil abstract, particularitate care se află în strânsă legătură cu izvorul
care generează situaţia juridică determinantă dintre subiectele de drept civil. Aşa fiind, nu
orice împrejurare dă naştere unui raport juridic civil, ci doar aceea de care legea civilă leagă
o asemenea consecinţă. Oricum, ceea ce determină naşterea unui raport juridic civil concret
este faptul social şi nu norma, fapt care însă poate produce un astfel de efect doar în
măsura în care el este recunoscut prin reglementarea juridică.
# 2. Definiţia şi clasificarea raporturilor juridice civile concrete.
Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare – act sau fapt –
de care legea civilă leagă naşterea unui raport civil juridic concret 1.
a)După sfera de acţiune, se distinge faptul juridic în sens larg (lato sensu) şi faptul
juridic în sens restrâns (stricto sensu).
În sens larg, prin fapt juridic se înţeleg atât evenimentele, cât şi acţiunile omeneşti
săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care totuşi se produc
deoarece norma juridică prevede astfel. Putem spune că în acest sens, noţiunea de fapt
juridic este sinonimă cu cea de izvor al aportului juridic civil concret.
În sens restrâns, prin fapt juridic înţelegem numai faptele omeneşti săvârşite fără
intenţia de produce efecte juridice – şi care produc totuşi în puterea legii – precum şi
faptele naturale, denumite şi evenimente.
b)După legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raportului juridic civil concret se
împart în acţiuni omeneşti şi fapte naturale (evenimente).
b.1)Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive ale omului săvârşite cu sau
fără intenţia de a produce efecte juridice civile, constând în naşterea, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice civile concrete.
Aceste acţiuni, la rândul lor, se subclasifică, distingându-se acţiunile săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice şi care cuprind acele fapte în legătură cu care voinţa
omului se manifestă doar în sensul de a săvârşi fapta respectivă, fără a fi avut în vedere
efectul juridic produs. Aceste fapte sunt faptele juridice civile în sens restrâns, ele putând -
fi la rândul lor - licite sau ilicite.
Pe de altă parte, întâlnim acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte
juridice şi care cuprind toate celelalte acţiuni, respectiv acele manifestări de voinţă săvârşite
în scopul generării, modificării sau stingerii unor raporturi juridice civile concrete. Acestea
sunt actele juridice civile.
b.2)Faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa
omului şi de care norma juridică civilă leagă anumite consecinţe juridice, constând în
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete.
c)În funcţie de structura lor, izvoarele raportului juridic civil concret pot fi simple sau
complexe, iar în funcţie de efectele pe care le produc pot fi distinse izvoarele de drepturi
patrimoniale de cele de drepturi nepatrimoniale.

1
Gheorghe Beleiu – op. cit. p. 119
 Caiet de seminar 5
Izvor al raportului juridic civil = fapt juridic în sens larg.
Izvoarele raportului juridic civil sunt:
- evenimentele + acţiunile omeneşti sau
- faptele juridice în sens restrâns + actele juridice.

Evenimente (fapte naturale): naştere omului determină apariţia unui nou

subiect de drept; decesul unei persoane are ca efect încetarea capacităţii juridice civile a
subiectului de drept civil respectiv; împlinirea vârstei majoratului determină dobândirea
capacităţii de exerciţiu etc.
Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte
care se produc datorită faptului că legea leagă de aceste acţiuni naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.
Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridic licite:
-gestiunea intereselor altei persoane – este o operaţie ce constă în aceea că o
persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau
juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă (art.
987 Cod civil)1. Persoana care intervine se numeşte gerant iar persoana pentru care se
acţionează se numeşte gerat. Exemplul clasic îl reprezintă cel al proprietarului unui
apartament situat într-un imobil cu mai multe locuinţe, care este plecat pentru o perioadă
mai lungă de timp şi la un moment dat se sparge o conductă de apă în apartamentul
respectiv. Unul sau unii dintre vecini, şi pentru a-şi salva propriile locuinţe de stricăciuni şi
chiar în interesul vecinului lor, sparg uşa şi intră în apartament pentru a repara conducta
respectivă. Din acel moment se naşte un raport juridic între vecini şi proprietarul
apartamentului, cei dintâi răspunzând pentru eventualele stricăciuni produse în timpul
intervenţiei lor, iar cel de-al doilea fiind obligat să suporte toate cheltuielile generate de
această gestiune a intereselor sale;
-plata nedatorată – reprezintă executarea de către o persoană a unei obligaţii la care
nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia (art. 992-993 Cod
civil). De exemplu moştenitorul găseşte în actele antecesorului său o chitanţă care atestă că
acesta ar fi contractat un împrumut şi se prezintă la creditor pentru a stinge creanţa.
Ulterior efectuării plăţii găseşte un alt act, care confirmă executarea obligaţiei de către
antecesorul său. În aceste condiţii moştenitorul (solvens) va fi îndreptăţit să recupereze
plata nedatorată din partea celui care a primit-o (accipiens);
-îmbogăţirea fără justă cauză – definită ca fiind faptul juridic prin care patrimoniul
unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane , fără ca pentru aceasta să
1
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1981, p. 118
existe un temei juridic; din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care-şi vede mărit
patrimoniul de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul prestaţiile
care au determinat acest dezechilibru. O condiţie pentru intentarea acţiunii în restituire
(acţiune care nu este reglementată în mod expres, fiind o creaţie a practicii judecătoreşti)
este aceea de a exista o legătură între sporirea patrimoniului pârâtului şi diminuarea celui
ce aparţine reclamantului. Trebuie menţionat că acţiunea în restituire, întemeiată pe
îmbogăţirea fără justă cauză, are un caracter subsidiar, reclamantul neavând la dispoziţie
nici un alt mijloc juridic de recuperare a prestaţiilor executate. Exemplul îl reprezintă cazul
celui căruia I se promite încheierea unui contract de întreţinere, virtualul întreţinător făcând
investiţii la imobilul ce aparţine virtualului întreţinut, care îi profită acestuia şi care ulterior
nu mai încheie actul promis. Este evident că în patrimoniul proprietarului imobilului se
reflectă o creştere de valoare datorată investiţiilor efectuate la imobil (dacă proprietarul
doreşte să vândă preţul obţinut va fi mai mare decât cel ce putea fi negociat anterior
efectuării investiţiilor) iar în patrimoniul virtualului întreţinător se reflectă o scădere a valorii
acestuia, corespunzătoare investiţiilor efectuate şi care nu au fost înlocuite cu nici o altă
valoare în acest patrimoniu. Pentru că nu se mai încheie contractul virtualul întreţinător nu
are nici o altă acţiune la dispoziţie pentru recuperarea investiţiilor avansate decât pe cea
întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei.
Acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridic ilicite:
Este vorba despre fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligaţii,
reglementată de art. 998-1003 Cod civil.
Potrivit art. 998 Cod civil orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă
pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar potrivit art. 999 omul este
responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acelea ce a cauzat
prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.
În afară de răspunderea pentru fapta proprie, legea instituie răspunderea unor
categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârşită de o altă persoană, sau pentru
prejudiciile cauzate de lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a unor subiecte de
drept.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu declanşează întotdeauna o răspundere civilă
delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat:
-A iese pa balcon să ude florile şi din greşeală loveşte un ghiveci care cade şi sparge
parbrizul autoturismului lui B, parcat legal sub balconul lui A. Se naşte raportul juridic în
temeiul căruia A este obligat să suporte contravaloarea prejudiciului cauzat lui B. Atenţie:
A nu a intenţionat să genereze un astfel de raport juridic, care s-a născut deoarece norma
prevede obligativitatea reparării prejudiciului cauzat de fapta omului.
-A, copil de 12 ani, jucându-se în faţa blocului, aruncă mingea şi sparge parbrizul
autoturismului lui B. Tatăl şi mama lui A vor fi obligaţi să-i plătească lui B contravaloarea
prejudiciului cauzat (parbriz + costul manoperei de înlocuire).
-A, conducător auto al SC XXX SRL, conducând autoturismul societăţii comerciale, în
timpul programului şi în exercitarea sarcinilor atribuite, produce un accident în urma căruia
este distrus autoturismul lui B. Obligaţia de acoperire a prejudiciului se naşte atât în sarcina
lui A, cât şi în sarcina societăţii comerciale SC XXX SRL.
-A, în vârstă de 10 ani, jucându-se în timpul orei, distruge ghiozdanul colegului său
de bancă, în anumite limite vor fi obligaţi la repararea prejudiciului, atât profesorul care
avea oră în perioada respectivă, cât şi părinţii lui A.
-un perete al imobilului ce-i aparţine lui A se prăbuşeşte peste autoturismul lui B,
strivindu-l. A, în calitatea sa de proprietar, va fi obligat să suporte contravaloarea
reparaţiilor necesare pentru punerea autoturismului în stare de funcţionare.
 -câinele lui A distruge un strat cu flori de mare valoare din curtea lui B. A va fi obligat
să suporte contravaloarea florilor distruse de câinele său.
Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice = acte juridice.
A încheie un contract de vânzare cumpărare cu B deoarece doreşte să obţină bunul
respectiv, ce-i aparţine lui B şi pe care acesta îl înstrăinează. Este vorba deci de dorinţa
părţii de a genera un raport juridic civil, aceasta fiind diferenţa esenţială între acest tip de
acţiuni omeneşti şi cele analizate anterior. La încheierea fiecărui act juridic partea doreşte
să dea naştere, să modifice sau să stingă un raport juridic civil concret, astfel încât acest
efect se şi produce.
Secţiunea 2 – Proba raportului juridic civil concret.
# 1. Noţiuni generale.
Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic
şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile. 1
Sub aspect terminologic, termenul este folosit în trei sensuri diferite: într-un prim
sens termenul de probă este sinonim cu cel de dovadă; într-un al doilea sens este vorba de
operaţiunea de prezentare, în faţa justiţiei, a mijloacelor de probă iar într-o ultimă variantă
termenul este folosit pentru a se desemna rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de
dovadă.
Sub aspectul condiţiilor admisibilităţii probelor precum şi al reglementării mijloacelor
de dovadă cum ar fi înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi prezumţiile sediul materiei se
regăseşte în Codul civil şi în Codul comercial, în timp ce modalitatea administrării probelor
precum şi reglementarea expertizei, a probelor materiale şi a cercetării la faţa locului, pot fi
găsite în Codul de procedură civilă.
Probele au o importanţă vitală, procesul civil fiind o luptă a probelor părţilor
deoarece, în fond, un drept nedovedit este inexistent, oricine pretinde un drept civil
subiectiv trebuind să facă dovada existenţei lui. Nu trebuie înţeles însă că probe dreptului
civil subiectiv s-ar confunda cu însuşi dreptul, fiind vorba totuşi de noţiuni distincte. În fond,
dreptul civil subiectiv există, iar obligaţia corelativă poate fi executată de bună voie de către
cel căruia îi incumbă, fiind irelevant dacă dreptul poate fi probat sau nu deoarece în măsura
în care debitorul este de bună credinţă el recunoaşte obligaţia pe care şi-a asumat-o.
În situaţia în care se impune totuşi dovada dreptului civil subiectiv, elementul care
trebuie dovedit de către cel care îl invocă reprezintă obiectul probei, acest obiect
cuprinzând faptele juridice din care rezultă drepturile şi obligaţiile ce compun conţinutul
raportului juridic civil concret. Altfel spus acest obiect al probei constă în acele împrejurări
(evenimente sau acţiuni) care au generat, au modificat ori au stins drepturi civile subiective.
Pot fi sesizate însă anumite particularităţi, respectiv unele situaţii speciale ce pot să
apară în legătură cu obiectul probei. Astfel, :
-norma de drept nu constituie obiect al probei, judecătorul fiind prezumat a cunoaşte
legea; singura excepţie o reprezintă legea străină invocată în faţa instanţei române, al cărei
conţinut se stabileşte prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin
avizul unui expert sau într-un alt mod adecvat, în această variantă partea care invocă o
astfel de lege putând fi obligată să facă dovada conţinutului ei (art. 7 din Legea nr.
105/1992);
-faptele negative generale nu pot forma obiect al probei, în schimb un fapt negativ
determinat poate fi invocat, el dovedindu-se prin probarea faptului pozitiv contrar;
-faptele notorii se dovedesc prin probarea notorietăţii;
-faptele necontestate nu necesită, în principiu, probarea lor;

1
Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 120.
 -aspectele cunoscute personal de judecător, din alte împrejurări decât acelea ale
dosarului, formează obiect al probaţiunii judiciare.
Sarcina probei reprezintă îndatorirea de a face dovada actului sau a faptului juridic
din care decurge dreptul pretins, fiind reglementată de art. 1169 Cod civil astfel: cel ce face
o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. De regulă, cel ce face primul o
asemenea propunere este reclamantul, prin acţiunea cu care a sesizat instanţa, astfel încât
lui îi revine, în primul rând, sarcina probei.
În măsura în care reclamantul şi-a dovedit pretenţiile, vine rândul pârâtului să
acţioneze, în sensul combaterii acestor pretenţii, situaţie în care sarcina probei trece asupra
lui. Nu este mai puţin adevărat că pârâtul poate ridica el însuşi pretenţii, pe calea acţiunii
reconvenţionale, fiind evident că în acest caz îi revine sarcina probei, pentru dovedirea
acestora. Nu în ultimul rând, pârâtul trebuie să iasă din pasivitate în cazul în care invocă
excepţii în apărarea sa.
Este evident că sarcina probei revine de-a lungul procesului atât reclamantului cât şi
pârâtului. Aşa fiind, judecătorul trebuie să stăruie pentru a descoperi adevărul şi pentru a
preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. 2 Cod
procedură civilă. În acelaşi timp însă, judecătorul va opri acest duel al probelor în măsura în
care va aprecia că au fost administrate suficiente probe pentru dovedirea pretenţiilor
părţilor din proces.
Pentru a fi încuviinţate de instanţă, probele trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiţii: să nu fie oprite de lege, să fie verosimile, să fie utile, să fie pertinente
şi să fie concludente.
Referitor la convenţiile pe care părţile le pot încheia asupra probelor, ele pot avea ca
obiect sarcina probei, obiectul probei, admisibilitatea acesteia, puterea doveditoare a probei
şi administrarea dovezii. Cum în realitate normele care stabilesc aceste aspecte au, în
majoritatea cazurilor, un caracter imperativ, ce nu poate fi atins de voinţa părţilor, destul de
rar vor fi întâlnite în practică astfel de convenţii.

CAIET DE SEMINAR 6

În Codul civil se regăsesc reglementări în această materie în art. 1169 – 1206. Proba
jurământului, prevăzută de art. 1170 Cod civil, a fost înlăturată prin prevederile Decretului
nr. 205/1950.
Codul de procedură civilă reglementează cele trei mijloace de probă precum şi
administrarea acestora în art. 167– 225 şi 235 –241.
Raportul juridic, în majoritatea cazurilor, există indiferent de faptul că el poate fi
probat sau nu, şi atâta vreme cât dreptul nu este contestat iar obligaţia este executată de
bună voie nici nu apare necesitatea dovedirii acestuia. O astfel de necesitate apare în
măsura în care fie titularul dreptului solicită executarea unei obligaţii într-o modalitate cu
care debitorul nu este de acord, fie debitorul nu recunoaşte întinderea dreptului subiectului
activ. Într-o astfel de situaţie, instanţa va fi cea chemată să soluţioneze acest litigiu, ori
judecătorul nu se poate pronunţa decât în măsura în care poate să cerceteze în mod exact
modul în care raportul juridic s-a născut, voinţa părţilor în momentul respectiv şi efectele pe
care acestea le-au avut în vedere.
Sarcina şi obiectul probei:
A îi dă cu titlu de împrumut lui B o sumă de bani, la 25 ianuarie 2000, urmând ca B
să restituie împrumutul la 1 iunie 2000. În cazul în care B nu îşi execută obligaţia, A va
sesiza instanţa în vederea obţinerii unui titlu executoriu. A va trebui să dovedească în faţa
judecătorului încheierea contractului de împrumut, predarea banilor şi suma în sine, precum
şi data la care obligaţia trebuia stinsă. Dacă A va reuşi să facă dovada pretenţiilor sale, B va
trebui să se apare, invocând de exemplu restituirea sumei, prescripţia dreptului la acţiune,
transformarea obligaţiei prin novaţie, şi oricare dintre aceste fapte juridice vor trebui
dovedite pentru a fi reţinute ca producând efecte, de către judecător.
În măsura în care B va invoca nulitatea actului de împrumut – de exemplu pentru
lipsa consimţământului – el va putea formula o acţiune reconvenţională, urmând să facă
dovada propriilor afirmaţii.
Administrarea probelor trebuie limitată într-o măsură care să permită clarificarea
situaţiei de fapt şi de drept fără a încărca dosarul în mod nejustificat. Astfel, de exemplu,
dacă au fost audiaţi doi martori care au declarat că au văzut când ghiveciul cu flori a căzut,
din balconul lui A, spărgând parbrizul autoturismului lui B, nu se mai impune audierea altor
martori, care să relateze acelaşi lucru.
Nu se poate dovedi că A nu a fost niciodată într-o anumită localitate (fapt negativ
general sau nedefinit) dar se poate dovedi că A nu a fost în data de 1 martie 2001 la Galaţi,
dovedindu-se că a fost, în aceeaşi dată, la Oradea.
Un fapt necontestat este un fapt recunoscut de pârât; de exemplu, B recunoaşte că a
primit, cu titlu de împrumut, o anumită sumă de la A, dar nu a restituit-o pentru că nu a
avut bani. În această variantă nu se mai impune administrarea de probe pentru a se dovedi
existenţa împrumutului şi cuantumul creanţei.
În măsura în care judecătorul cunoaşte în mod direct anumite fapte care sunt
esenţiale la dezlegarea pricinii, el va renunţa la calitatea de judecător al cauzei şi va relata,
în calitate de martor, aceste aspecte cunoscute. Oricum, hotărârea sa trebuie să se bazeze
exclusiv pe probe administrate în instanţă, cu respectarea principiului oralităţii şi
contradictorialităţii.
Un exemplu în care proba este oprită de lege este cel al interogatoriului în caz de
divorţ, deoarece potrivit art. 612 alin. ultim din Codul de procedură civilă interogatorul şi
jurământul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de despărţenie.

Proba trebuie să fie verosimilă în sensul că ea nu trebuie să tindă la dovedirea unor

fapte incredibile. Se va respinge proba prin care s-ar solicita să se dovedească faptul că un
om a urcat pe raza soarelui, dar verosimilitatea va fi incontestabil analizată în funcţie de
anumite rezultate obţinute de dezvoltarea tehnicii şi tehnologiei şi care permit administrarea
unor probe imposibil de imaginat în urmă cu câţiva ani.
Proba este utilă atunci când prin administrarea ei se tinde la dovedirea unor fapte
contestate (dacă, de exemplu, pârâtul nu recunoaşte la interogatoriu nici una din pretenţiile
formulate de reclamant; dacă pe o parte din acestea le recunoaşte şi pe o parte le contestă,
nu se va mai impune administrarea de probe pentru dovedirea faptelor recunoscute, ci doar
pentru dovedirea celor contestate).
Proba este pertinentă dacă are legătură cu cauza şi este concludentă dacă permite
rezolvarea acesteia; orice probă concludentă este şi pertinentă, dar nu orice probă
pertinentă este şi concludentă.
***
 Se poate afirma că probele au importanţa lor, care poate fi analizată sub mai multe
aspecte. În mod incontestabil probele judiciare au o legătură indisolubilă cu temeinicia şi
legalitatea hotărârii pronunţară într-o anumită cauză. 1 Temeinicia unei astfel de hotărâri se
bazează pe probele administrate care trebuie să fie suficiente pentru a permite
judecătorului să-şi formeze o convingere. Se întâmplă, de multe ori, ca instanţele de apel
sau de recurs să constate că netemeinicia hotărârilor judecătoreşti cenzurate are la bază o
insuficientă administrate a probelor sau o greşită apreciere a acestora.
Varianta ideală o reflectă prezentarea unui material probator suficient de vast, care
să permită stabilirea unor date reale, obiective şi suficiente, pentru lămurirea situaţiei de
fapt, întotdeauna instanţa fiind obligată să urmărească respectarea principiilor procesului
civil - legalitatea, aflarea adevărului, continuitatea, nemijlocirea, publicitatea,
contradictorialitatea - şi să nu uite niciodată de conţinutul principiului rolului activ al
judecătorului, principiu care uneori este formulat expres iar alteori se deduce din spiritul
normelor procedurale, dar care este imposibil de înlăturat deoarece el determină aflarea
adevărului despre un raport juridic civil şi efectele acestuia, punct final al oricărui proces.
Pe de altă parte, o importanţă deosebită o prezintă probele şi pentru alte ştiinţe
decât aceea a dreptului, în special atunci când este vorba de cercetări istorice. Se poate
imagina o paralelă între un judecător şi un istoric, ambii căutând urma lăsate de fapte,
lucruri şi fiinţe din trecut, pentru a reconstitui o perioadă şi a stabili adevărul în cauza
cercetată.
Nu în ultimul rând un sistem probator bine pus la punct permite pronunţarea unor
hotărâri conforme cu realitatea, acestora recunoscându-li-se un rol educativ, în mod
indubitabil conţinutul acestora reflectându-se în conştiinţa subiectelor de drept.
***
Izvoarele cele mai îndepărtate care fac amintire despre probe datează cu mult
înaintea erei noastre, un astfel de exemplu reprezentându-l legea asiriană, care cunoaşte
două sisteme de probe: probele legale şi probele materiale.
În mod indiscutabil, cele mai bine conservate şi păstrate sunt datele ce provin din
dreptul roman, probele cunoscute în această perioadă fiind în principal actele şi martorii, iar
în unele situaţii chiar şi prezumţiile. Specific acestei perioade este şi faptul că nu erau
cristalizate reguli cu privire la valoarea mijloacelor de probă, ele fiind clasificate în funcţie de
criterii destul de subiective.
În dreptul feudal existau ordaliile, care constau în proba cu fierul roşu, căldarea cu
apă fiartă, duelul judiciar, judecata lui Dumnezeu, proba cu martori, actele scrise şi
blestemul.2
Ulterior, normele de procedură cuprinse în cutume au fost unificate, regăsindu-se în
norme ce au dobândit, din ce în ce mai mult, un caracter tehnic. Concomitent, în doctrină
au apărut lucrări de specialitate, majoritatea ţărilor europene cunoscând sistemul probator
în secolul al XVIII-lea. De asemenea, reprezintă o trăsătură comună faptul că aceste norme
s-au regăsit în Codul civil şi Codul de procedură civilă al fiecăruia dintre sistemele de drept
naţional, fiind elocvent în acest sens faptul că sarcina probei şi admisibilitatea diferitelor
mijloace de probă sunt cuprinse de Codul civil francez, în timp ce Codul de procedură civilă
reglementează expertiza, ancheta şi interogatoriul. Aceeaşi este situaţia în legislaţia italiană
care reglementează probele prin normele Codului civil, Codului de procedură civilă şi
Codului comercial, recunoscându-se dreptul judecătorului de a aprecia probele ce au fost
strânse de un alt magistrat.
1
Pentru o anlaiză detaliată, Florea Măgureanu, Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997, p. 16 şi urm.
2
E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p.14 şi urm.
 O situaţia specială o reprezintă legislaţia engleză, deoarece probele sunt tratate în
cuprinsul legilor de aplicare a drepturilor de fond şi se disting anumite trăsături specifice
tipurilor de judecată care pot fi: prin judecător, prin judecător şi juriu obişnuit, prin
judecător şi juriu special, prin judecător şi expert sau prin arbitri şi expert. De asemenea, o
altă trăsătură specifică sistemului de common-law o reprezintă faptul că martori pot fi chiar
şi părţile din proces.
În legislaţia SUA probele sunt reglementate de o lege specială, denumită „Law of
Evidence”, judecata făcându-se cu ajutorul juriului.
În sistemul nostru de drept, reglementări mai vechi au recunoscut sistemul probelor
legale, mijloacele de dovadă fiind limitate, expres reglementate şi ierarhizate potrivit legii,
având o valoare prestabilită. În acest sistem judecătorul avea sarcina să constate dacă
exista proba prevăzută de lege şi în cazul unui răspuns afirmativ să-i acorde acesteia
puterea atribuită de normă.

# 2. Clasificarea probelor.
Pentru clasificarea probelor se au în vedere mai multe criterii.
A. După izvorul de la care provin:
1.Probe personale şi probe materiale. Probele personale sunt cele percepute de cel
care le redă instanţei, verbal sau în scris, pe când cele materiale sunt obiectele ,care prin
însuşirile lor, locul în care se află sau urmele lăsate pot furniza informaţii valoroase pentru
soluţionarea litigiului.
2.Probe nemijlocite sunt acelea luate din prima sursă (interogatoriul sau cercetarea
la faţa locului), în timp ce probele mediate sunt cele care ajung la cunoştinţa judecătorului
printr-un factor intermediar (declaraţiile martorului, care relatează aspecte cunoscute de la
o altă persoană).
3.Probele preconstituite, care sunt întocmite anterior apariţiei litigiului şi probe create
după apariţia litigiului (declaraţie de martor, mărturisire).
B. După legătura cu faptul care urmează a fi probat:
1.Probe directe, care permit stabilirea faptului generator, modificator sau extinctiv de
drepturi singure, fără a fi necesar concursul altor probe.
2.Probe indirecte, care permit stabilirea izvorului raportului juridic printr-un fapt
probator, intermediar, vecin şi conex, fiind necesar în acest caz să se recurgă la un
raţionament deductiv sau inductiv.
C. După forma de exprimare pot fi deosebite probele verbale de cele scrise şi de cele
materiale.
D. După cum probele sunt administrate în faţa instanţei sau în afara acesteia se
deosebesc probele judiciare de cele extrajudiciare. Probele judiciare dintr-un proces pot fi
utilizate într-un alt proces, caz în care vor fi caracterizate ca fiind probe extrajudiciare.
Referitor la înscrisuri se cunosc mai multe clasificări ale acestor mijloace de probă,
astfel:
A. După cum, la întocmirea înscrisului, s-a avut în vedere sau nu folosirea acestuia ca
mijloc de probă, distingem înscrisurile preconstituite de cele nepreconstituite.
Înscrisurile preconstituite pot fi împărţite, la rândul lor, în înscrisuri originare – cele
întocmite de organul instrumentator, competent sau de către părţi, cu scopul constatării
încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic civil -, înscrisuri recognitive – care au
scopul de a recunoaşte existenţa înscrisului originar, pierdut sau distrus, pe care-l înlocuiesc
– şi înscrisurile confirmative, care permit producerea de efecte juridice de către un act
anulabil, existenţa lor fiind strict determinată de intenţia subiectului de drept protejat de
norma încălcată la încheierea actului, de a acoperi viciul respectiv.
B. Înscrisuri a căror putere doveditoare este prevăzută de lege şi înscrisuri a căror
putere doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului.
C. După subiectul de la care emană înscrisurile acestea pot fi oficiale sau neoficiale.
D. Înscrisuri autentice şi înscrisuri sub semnătură privată.

# 3. Mijloacele de probă.

3.1 Înscrisurile.
Definim înscrisurile ca fiind declaraţii despre un act sau fapt juridic făcute de părţi
sau de terţi în formă scrisă cu mâna sau prin dactilografiere ori imprimare, cu orice litere
sau sistem de scris, pe hârtie sau pe orice alt material. 1
De cele mai multe ori înscrisurile sunt preconstituite, adică redactate înainte de
naşterea oricărui litigiu, tocmai în scopul de a fi întrebuinţate, la nevoie, ca mijloace de
probă (înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, chitanţe, facturi, răbojuri 2).
Înscrisurile pot fi evident şi nepreconstituite, la întocmirea acestora neurmărindu-se scopul
de a fi folosite ca mijloc de dovadă (cărţile, hârtiile casnice, scrisorile).
3.1.1.Înscrisul autentic.
Potrivit art. 1171 Cod civil înscrisul autentic este acela care a fost realizat cu
solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are dreptul de a funcţiona în locul
unde actul s-a făcut. Aceste înscrisuri sunt instrumente probatorii cu o valoare semnificativă
deoarece cuprind manifestări de voinţă ale părţilor făcute înainte de ivirea litigiului, cu
intenţia de a servi ca mijloc de dovadă în viitor. Se poate spune că înscrisurile autentice –
ca probe extrajudiciare – constituie cea mai importantă categorie a înscrisurilor
preconstituite, deoarece fac dovada deplină până la înscrierea în fals, ele fiind cele mai
puternice mijloace de probă.3
Din definiţia dată înscrisurilor autentice de art. 1171 Cod civil se desprind mai multe
condiţii impuse de legiuitor pentru validitatea înscrisului autentic: actul să fie întocmit de
către un funcţionar public; funcţionarul public să aibă calitatea de a întocmi actul şi să fie
capabil pentru această operaţiune (sub rezerva aplicării maximei error comunis facit jus);
funcţionarul public să fie competent pentru a încheia înscrisul, atât sub aspectul
competenţei materiale cât şi a cele teritoriale, precum şi faptul că înscrisul trebuie să fie
întocmit cu formalităţile cerute de lege, sub sancţiunea nulităţii.
Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile autentice notariale (cele
întocmite de notarul public sau cele redactate de părţi şi doar autentificate de acesta);
hotărârile organelor jurisdicţionale; actele de stare civilă; înscrisurile elaborate de
reprezentanţele diplomatice ale României. Legea specială este cea care stabileşte că actul
întocmit de un anumit funcţionar are sau nu valoarea unui înscris autentic.
Întocmirea sub formă autentică a înscrisurilor poate fi cerută de lege sau poate fi
decisă de voinţa părţilor.
Redactarea actelor juridice civile sub forma actului autentic prezintă pentru părţi
avantaje deosebite, datorită trăsăturilor care le caracterizează, astfel:

1
Ernet Lupan, op. cit., p. 120
2
Răbojul este o bucată de lemn, în formă cilindrică, sau în patru muchii, pe care sunt însemnate, prin crestături,
anumite socoteli.
3
Florea Măgureanu, op. cit. p. 51
 - înscrisul autentic se bucură de prezumţia de autenticitate care îl scuteşte pe titular
de orice altă dovadă, proba contrară fiind solicitată celui care contestă actul; în măsura în
care înscrisul are înfăţişarea unuia autentic prin forma şi aparenţa sa exterioară, el se
bucură de prezumţia de autenticitate, în sensul că emană cu adevărat de la cei care
figurează ca semnatari;
- înscrisurile autentice fac dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte
constatările personale ale funcţionarului instrumentator;
- actul face deplina dovadă, până la înscrierea în fals, şi în ceea ce priveşte
semnăturile părţilor şi a agentului instrumentator, precum şi sub aspectul datei întocmirii
actului;
- înscrisurile autentice care constată obligaţii – ajunse la scadenţă – pot fi puse în
executare, fiind necesară doar investirea cu formă executorie, altminteri nemaimpunându-
se intervenţia instanţei.
Puterea doveditoare a înscrisului autentic rezultă din faptul că a fost întocmit şi
autentificat sau cel puţin primit şi autentificat de un funcţionar public competent a
instrumenta actul respectiv, ce funcţionează în locul în care actul a fost întocmit, şi în limita
propriilor atribuţii.
Înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de autenticitate în sensul că emană cu
adevărat de la cei care figurează ca semnatari, atunci când prin forma şi aparenţa sa
exterioară se prezintă ca un înscris autentic întocmit potrivit dispoziţiilor legale (aparenţa
exterioară este redată de semnătura funcţionarului public, sigiliul autorităţii, numărul de
înregistrare etc.). Dacă, dimpotrivă, înscrisul prezintă nerelegularităţi – vicii materiale sau
formale care evidenţiază de la prima vedere falsitatea sa – nu numai că acesta nu poate
constitui temeiul prezumţiei de autenticitate, dar instanţa îl va putea înlătura fără a mai
recurge la procedura înscrierii în fals.
Principalul efect al prezumţiei de autenticitate de care se bucură înscrisul
autentic este cel al inversării sarcinii probei, aceasta trecând de la partea care
invocă actul la cea care contestă sinceritatea şi autenticitatea acestuia. Persoana
care invocă înscrisul autentic nu mai trebuie să facă nici o dovadă, sarcina de a dovedi
falsitatea actului revenind părţii contestatoare, care va fi obligată să apeleze la procedura
înscrierii în fals.
I. Puterea doveditoare a menţiunilor referitoare la constatările personale ale
funcţionarului public instrumentator.
Menţiunile cuprinse în înscrisul autentic cu privire la faptele materiale săvârşite de
însuşi funcţionarul public şi cele privind faptele materiale petrecute în faţa sa şi constatate
prin propriile sale simţuri în cadrul atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii, se bucură de deplină
putere doveditoare, ele neputând fi combătute decât prin procedura specială a înscrierii în
fals.
Sunt cuprinse în această categorie: semnătura părţilor şi a altor participanţi,
semnătura funcţionarului instrumentator, menţiunile privind prezenţa părţilor şi constatarea
identităţii lor, data şi locul încheierii înscrisului, declaraţia părţilor că afirmaţiile cuprinse în
înscris exprimă voinţa lor, precum şi menţiunile referitoare la alte fapte materiale constatate
personal de funcţionarul instrumentator, cu condiţia ca acestea să intre în atribuţiile sale de
serviciu.
Aceste toate menţiuni fac aceeaşi dovadă şi faţă de terţi care nu le vor putea
combate decât tot prin înscrierea în fals, deoarece caracterul de autenticitate este
indivizibil.
Nu trebuie înţeles că autentificarea unui înscris ar face imposibilă anularea acestuia
pentru motive de incapacitate a părţilor sau pentru vicierea consimţământului sau
constatarea caracterului simulat al actului deoarece funcţionarul nu are nici obligaţia şi nici
posibilitatea de a controla voinţa părţilor sub aceste aspecte.
În măsura în care menţiunile cuprinse în actul autentic depăşesc atribuţiile conferite
de lege funcţionarului public instrumentator, actul va avea doar valoarea unei simple
mărturii.
II. Puterea doveditoare a declaraţiilor şi menţiunilor părţilor cuprinse în înscrisul
autentic.
Spre deosebire de forţa probantă conferită menţiunilor referitoare la constatările
personale ale agentului instrumentator, puterea doveditoare a declaraţiilor părţilor cuprinse
în înscrisul autentic, cunoaşte o valoare limitată, respectiv până la proba contrară deoarece
este vorba de menţiuni care nu pot fi verificate pentru a se stabili dacă ele exprimă voinţa
liberă şi neviciată a părţilor şi nici măcar dacă ele corespund sau nu realităţii.
În ceea ce priveşte pe funcţionarul public instrumentator, acesta atestă un fapt, şi
anume că părţile au declarat în faţa sa că cele cuprinse în înscris exprimă voinţa lor, iar
această atestare face dovada până la înscrierea în fals, dar realitatea afirmaţiilor în sine nu
poate avea o putere doveditoare mai mare decât aceea corespunzătoare menţiunilor făcute
sub semnătura părţilor respectiv până la proba contrară.
Dorind să concluzionăm, putem spune că menţiunile trecute de părţi într-un înscris
autentic pot fi grupate în trei categorii şi anume:
- declaraţiile părţilor referitoare la obiectul însuşi al faptului juridic civil pe care
înscrisul îl constată privind drepturile şi obligaţiile lor;
- enunţările părţilor care nu se referă la obiectul principal al actului juridic pe care
înscrisul îl constată, dar care au legătură cu obiectul respectiv;
- afirmaţiile părţilor cu privire la fapte străine de obiectul actului juridic civil, în
vederea constatării căruia s-a întocmit înscrisul.
Declaraţiile din primele două categorii au putere doveditoare până la proba contrară,
iar în ceea ce priveşte menţiunile din cea de-a treia categorie, acestea nu constituie decât
un început de dovadă scrisă, care va trebui completat prin alte probe. Stabilirea faptului
dacă afirmaţiile părţilor au sau nu legătură cu raportul juridic pentru constatarea căruia s-a
întocmit înscrisul, cade în sarcina instanţei, care este chemată să aprecieze în fiecare caz
concret în parte.
III. Valoarea probatorie a înscrisului nul ca înscris autentic.
Dispoziţiile art. 1172 Cod civil prevăd că actul care nu poate fi autentic din cauza
necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca
scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile contractante.
Se poate spune că înscrisul este nul ca înscris autentic în măsura în care actul nu reuneşte
condiţiile prevăzute de lege pentru a fi autentic: dacă s-a încălcat competenţa sau
capacitatea funcţionarului ori dacă nu au fost respectate cerinţele de formă prevăzute prin
norme cu caracter imperativ. Este evident că lipsa uneia sau a mai multora din condiţiile
esenţiale lipseşte înscrisul de forţa sa probantă specifică, consecinţele fiind mai mult sau
mai puţin semnificative, raportat la condiţia impusă de legiuitor privind necesitatea formei
autentice ad validitatem sau ad probationem.
În cazurile în care forma înscrisului autentic este cerută de legiuitor în mod
imperativ, ca o condiţie obligatorie pentru valabilitatea actului juridic civil, în măsura în care
înscrisul va fi nul ca înscris autentic, întregul act juridic civil va fi lovit de această sancţiune.
Dacă părţile au convenit şi au îmbrăcat actul juridic în forma actului autentic, numai
pentru a-şi asigura o dovadă mai sigură, nulitatea înscrisului sub acest aspect nu va
influenţa valabilitatea actului juridic în sine şi nici valabilitatea înscrisului privit ca un înscris
sub semnătură privată şi având dată certă.
 3.1.2. Înscrisurile sub semnătură privată.
Înscrisul sub semnătură privată este acel înscris care este semnate de cel ori de cei
de la care provin, singura condiţie cu caracter general pentru valabilitatea unui astfel de act
reprezentând-o semnătura autorului sau autorilor.
Semnătura trebuie să fie executată de mâna autorului, ceea ce însemnă că numele
dactilografiat, litografiat, executat prin parafă sau punere de deget nu îndeplinesc această
condiţie. Cerinţa semnăturii nu este sinonimă cu menţionarea numelui părţii, fiind vorba
despre semnătura obişnuită a acestuia. Nu este mai puţin adevărat că această semnătură
trebuie aşezată într-un asemenea mod în cuprinsul actului, încât să rezulte cu uşurinţă că
autorul ei îşi însuşeşte în întregime acest conţinut.
Actul în sine poate să fie însă dactilografiat, litografiat sau imprimat, fiind considerate
ca acte sub semnătură privată chitanţele, poliţele de asigurare, contractele tipizate, în toate
aceste variante însă semnătura fiind olografă.
Înscrisurile pot fi redactate în limba română sau într-o altă limbă, admiţându-se chiar
folosirea unui limbaj convenţional, folosit de părţi, cu condiţia ca acesta să fie accesibil
tuturor părţilor care au semnat actul.
Atunci când în cuprinsul înscrisului se fac adăugiri sau înlăturări de cuvinte ce
determină schimbarea conţinutului acestuia toate aceste modificări trebuie să fi confirmate
prin semnătură de partea sau părţile de la care emană actul.
Caracteristicile înscrisului sub semnătură privată sunt următoarele:
- înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia i se opune sau considerat
de normă ca fiind recunoscut, este asimilat sub aspectul valorii probante înscrisului autentic,
cu menţiunea că efectul se produce atât faţă de părţile semnatare cât şi faţă de moştenitorii
acestora;
- nu este mai puţin adevărat că partea căreia i se opune actul are posibilitatea de a
contesta conţinutul sau semnătura, iar moştenitorii au o poziţie şi mai favorabilă, fiind
suficient să declare că nu cunosc scrierea sau semnătura antecesorului lor; într-o astfel de
variantă se va proceda la verificarea de scripte sau se va declanşa procedura falsului
pentru a se stabili autenticitatea scrisului, respectiv a semnăturii contestate;
- înscrisul sub semnătură privată, prin forma şi condiţiile lui, se bucură de o
prezumţie de validitate până la proba contrară.
Nu pot încheia acte sub semnătură privată persoanele care se află în imposibilitatea
fizică sau intelectuală a întocmi asemenea înscrisuri, respectiv cele care nu pot sau nu ştiu
să scrie sau să citească, nefiind în măsură să ia cunoştinţă de cuprinsul actului şi nu sunt în
măsură să verifice conformitatea cuprinsului acestuia cu declaraţia lor de voinţă. Pe de altă
parte, persoanele care datorită unor infirmităţi sau unor boli nu pot să scrie sau nu pot să
citească se vor afla, de asemenea, în incapacitatea de a semna astfel de acte. În toate
aceste cazuri, chiar pentru dovedirea actului juridic, se impune redactarea înscrisului în
formă autentică.
Referitor la data înscrisului sub semnătură privată, legislaţia în materie civilă nu
impune în mod expres obligativitatea menţionării acesteia deşi este vorba de un element
care prezintă importanţă în anumite situaţii (de exemplu stabilirea capacităţii părţii în
momentul încheierii actului).
Indicarea datei în înscrisuri sub semnătură privată, având caracterul unei menţiuni a
părţilor, nu poate să aibă altă putere probantă decât cea pe care o au celelalte menţiuni din
înscris. În vederea ocrotirii intereselor terţilor care ar putea fi prejudiciaţi în cazul indicării
unei alte date în act decât cea la care s-a realizat cu adevărat acordul de voinţă al părţilor
semnatare, legiuitorul a prevăzut o regulă specială, potrivit căreia data înscrisului sub
semnătură privată nu este opozabilă acestor terţi decât din ziua în care a devenit certă, prin
unul din mijloacele indicate de lege (art. 1182 Cod civil).
Între părţile contractante menţiunea datei este supusă condiţiei recunoaşterii sau
celei a verificării de scripte. Odată recunoscută, într-un fel sau altul ca valabilă, ea este
opozabilă părţilor contractante, făcând dovada până la proba contrarie. În ceea ce priveşte
pe terţi, menţiunea datei are aceeaşi putere – până la proba contrară – ca şi menţiunile ce
formează conţinutul înscrisului.
Data certă se dobândeşte de înscrisul sub semnătură privată prin următoarele
mijloace:
- prin prezentarea înscrisului la o instituţie de stat administrativă, judecătorească sau
de orice altă natură, în care caz înscrisul sub semnătură privată dobândeşte dată certă din
ziua prezentării;
- prin înregistrarea înscrisului într-un registru public, cum ar fi registrele instanţelor
judecătoreşti sau registrele fiscale, în această variantă data înscrierii în registru fiind data
certă a înscrisului;
- prin relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi prescurtat – dar în mod suficient
pentru identificarea acestuia – în acte întocmite de magistraţi, notari sau funcţionari publici
(hotărâri judecătoreşti, procese-verbale încheiate de executorii judecătoreşti, înscrisuri
autentice) în toate aceste variante actul sub semnătură privată având ca dată certă data
înscrisului în care a fost menţionat;
- prin decesul uneia din persoanele care au semnat actul, în care caz înscrisul sub
semnătură privată dobândeşte dată certă din ziua morţii persoanei respective;
- prin darea de dată certă de către notarul public, în temeiul art. 8 lit. f din Legea nr.
36/1995.
Din modul de redactare al art. 1182 Cod civil se deduce că mijloacele de dobândire a
datei certe sunt enumerate limitativ, neadmiţându-se alte modalităţi de efectuare a acestei
operaţiuni.
Pe lângă condiţia generală – a semnăturii autorului sau autorilor -, pentru
valabilitatea unor anumite înscrisuri sub semnătură privată legea impune îndeplinirea unor
condiţii speciale:
A. Condiţia pluralităţii de exemplare sau a multiplului exemplar este solicitată de art.
1179 Cod civil, potrivit căruia actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii
sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale cât sunt
părţi cu interes contrar, este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele
care au acelaşi interes.
Fiecare exemplar trebuie să facă menţiunea de numărul originalelor ce s-au făcut.
Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în număr îndoit, întreit
şi celelalte, nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenţia constatată prin
act.
Formalitatea multiplului exemplar a fost introdusă pentru prima data de Parlamentul
din Paris printr-o decizie din 30 august 1736. Condiţia este cerută cu valoare ad
probationem şi numai pentru înscrisurile ce constată convenţii sinalagmatice, ceea ce
permite limitarea domeniului de aplicare a acestei formalităţi. Legiuitorul a urmărit aşezarea
părţilor pe o poziţie de egalitate sub aspectul dovedirii drepturilor şi obligaţiilor reciproce
prin deţinerea şi înfăţişarea unui exemplar original al înscrisului întocmit tocmai pentru a
folosi ca mijloc de dovadă.
 Formalitatea este solicitată doar în cazul convenţiilor sinalagmatice, din care rezultă
drepturi şi obligaţii reciproce deoarece numai în varianta în care se încheie astfel de
convenţii pot fi întâlnite părţi cu interese distincte care au nevoie de exemplare originale ale
înscrisului doveditor ce s-a întocmit. Aşa fiind condiţia nu este necesară pentru actele
unilaterale şi nici pentru convenţiile unilaterale care cuprind obligaţii din partea doar a uneia
dintre părţi.
De la condiţia multiplului exemplar, prevăzută de art. 1179 Cod civil, se cunosc mai
multe excepţii, chiar în varianta în care este vorba de convenţii sinalagmatice, cum ar fi:
-în cazurile în care, potrivit art. 1172 Cod civil, un înscris este nul ca înscris autentic,
el va fi valabil ca înscris sub semnătură privată, cu singura condiţie de a fi semnat de părţi,
fără a fi necesar să fi fost întocmit în mai multe exemplare;
-convenţiile sinalagmatice comerciale cărora li se aplică dispoziţiile Codului comercial
nu sunt supuse condiţiei pluralităţii de exemplare originale, deoarece potrivit art. 46 ele pot
fi dovedite prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii;
-dacă înscrisul sub semnătură privată este încredinţat de părţi spre păstrare unei
terţe persoane;
-convenţia adiţională care completează sau modifică o convenţie sinalagmatică
anterioară, poate fi întocmită într-un singur exemplar original, cu condiţia menţionării ei
într-o clauză de trimitere adăugată pe toate exemplarele convenţiei iniţiale;
-înscrisul va fi de asemenea valabil indiferent de numărul de exemplare redactate
dacă părţile îl recunosc;
-în situaţia în care convenţia sinalagmatică s-a încheiat prin schimbul a două
înscrisuri – oferta urmată de acceptare – condiţia pluralităţii de exemplare se consideră a fi
îndeplinită dacă se prezintă în instanţă ambele înscrisuri, fiecare purtând semnătura
expeditorului.
Trebuie menţionat faptul că neîndeplinirea cerinţei multiplului exemplar poate avea
consecinţe doar asupra dovedirii existenţei actului juridic nu şi asupra valabilităţii acestuia.
O altă cerinţă este prevăzută de art. 1179 alin. 2 Cod civil, în sensul că nu este
suficient ca înscrisul să fie întocmit în mai multe exemplare, ci este necesar ca fiecare
exemplar al actului să poarte menţiunea numărului originalelor redactate. Totuşi, în varianta
în care lipseşte această menţiune, dar sunt prezentate în instanţă toate exemplarele
originale care trebuiau întocmite, actul va putea fi folosit ca mijloc de probă.
B. Condiţia scrierii în întregime, respectiv a menţiunii bun şi aprobat.
Potrivit prevederilor art. 1180 Cod civil actul sub semnătură privată prin care o parte
se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în
întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a semna, să
adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere
suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească.
Această prevedere reprezintă o protecţie pentru debitorul pe care îl opreşte să
semneze astfel de convenţii în alb, fiind evident că debitorul are cunoştinţă de valoarea
creanţei pe care şi-a asumat-o. În mod evident este vorba doar de înscrisurile întocmite
pentru a constata obligaţii unilaterale ce au ca obiect plata unei sume de bani sau predarea
unor cantităţi de bunuri fungibile.
Menţiunea în înscrisul sub semnătură privată a cerinţei bun şi aprobat este necesară
dacă înscrisul nu este scris de mâna debitorului, în următoarele cazuri:
-când o obligaţie unilaterală este constatată într-un înscris în forma aparentă de
convenţie sinalagmatică, dar în realitate actul este unilateral;
 -când mai mulţi debitori se obligă unilateral faţă de un creditor, doar unul dintre
aceştia redactând înscrisul, iar celorlalţi revenindu-le obligaţia de a face menţiunea înaintea
semnăturii lor;
-când înscrisul constată angajamente unilaterale de a plăti o rentă, ori o sumă de
bani în urma încheierii unei tranzacţii, sau prin care se recunoaşte primirea unui depozit;
-când angajamentul unilateral luat cu ocazia încheierii unei convenţii sinalagmatice
este consemnat în înscrisul întocmit pentru constatarea convenţiei, deoarece în acest caz
suntem în prezenţa a două acte, dintre care unul este unilateral;
-când înscrisurile constată angajamente unilaterale accesorii, cum ari fi fidejusiunea.
Îndeplinirea formalităţii nu este necesară în următoarele cazuri:
-când obligaţia unilaterală are ca obiect predarea unui lucru individualizat şi
identificat prin prestaţia de a face sau de a nu face;
-când înscrisul care constată o obligaţie unilaterală de a plăti o sumă de bani sau de
a preda o cantitate de lucruri este nul ca înscris autentic, având valoarea unui înscris sub
semnătură privată;
-în cazul înscrisurilor care constată primirea unei plăţi – chitanţe – deoarece în acest
caz actul se referă la executarea obligaţiei şi nu la naşterea ei;
-în cazul în care obligaţia unilaterală a debitorului este nedeterminată, în această
variantă neputând fi indicată suma sau câtimea lucrurilor.
În situaţia în care apar neconcordanţe între cuprinsul înscrisului şi menţiunea bun şi
aprobat, potrivit art. 1181 Cod civil, se prezumă că obligaţia s-a încheiat pentru suma cea
mai mică.
Nerespectarea formalităţii scrierii în întregime a actului sub semnătură privată de cel
care-l semnează – în acest caz particular -, sau cel puţin a menţiunii bun şi aprobat, are
drept consecinţă nulitatea înscrisului care va putea fi folosit ca un început de dovadă scrisă,
cu menţiunea că valabilitatea obligaţiei însăşi nu este afectată. Acceptarea înscrisului nul ca
înscris sub semnătură privată – pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute de art. 1179,
respectiv de art. 1180 Cod civil – ca început de dovadă scrisă prezintă avantajul că permite
judecătorului posibilitatea administrării probei cu martori şi prezumţii în vederea stabilirii
adevărului obiectiv.
C. Testamentul olograf.
Potrivit art. 859 Cod civil testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în
tot, datat şi subsemnat de mâna testatorului.
În acest caz nu există nici o situaţie de excepţie, neputându-se acorda valoare de
testament olograf nici unui alt act care nu îndeplineşte cumulativ aceste condiţii.
D. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată.
Cu toate că înscrisul sub semnătură privată îşi justifică puterea doveditoare în
semnătura părţilor, el prezintă mai puţine garanţii cu privire la originea sa decât înscrisul
autentic. Până în momentul în care semnătura nu este recunoscută sau nu este valorificată
în justiţie, nu se poate şti cu certitudine dacă ea aparţine sau nu celui care figurează în
înscris ca semnatar. Aceasta este cea mai importantă deosebire între înscrisul sub
semnătură privată şi cel autentic, acesta din urmă bucurându-se de o prezumţie de
autenticitate care răstoarnă sarcina probei.
Printr-o reglementare aproape identică, art. 1177 alin. 1 Cod civil şi art. 177 alin. 1
Cod procedură civilă stabilesc că acela căruia I se opune un înscris sub semnătură privată
este obligat fie să recunoască fie să conteste scrisul sau semnătura.
În varianta în care cel căruia i se opune un astfel de înscris nu-l tăgăduieşte şi nu se
opune folosirii acestuia în proces, va trebui să admită proba în sine, poziţia sa fiind
considerată ca o recunoaştere tacită a valabilităţii actului.
 În ceea ce-i priveşte pe succesorii în drepturi ai aceluia de la care se pretinde că
emană înscrisul sau pe terţi, aceştia pot declara că nu recunosc înscrisul sau semnătura, ei
neputând fi obligaţi să adopte opoziţie tranşantă în legătură cu acest aspect.
Este suficient ca semnătura să fie tăgăduită de parte sau declarată ca necunoscută
de succesorii în drepturi ai părţii pentru ca înscrisul să fie lipsit de orice putere doveditoare,
până la verificarea autenticităţii sale şi sub rezerva unei asemenea verificări. Într-o astfel de
situaţie sarcina probei revine celui care doreşte să utilizeze înscrisul, el fiind obligat dă
dovedească realitatea semnăturii părţii.
În oricare din situaţiile analizate instanţa de judecată va fi obligată să procedeze la
verificarea autenticităţii înscrisului, utilizând mijloacele prevăzute de art. 178 – 179 Cod
procedură civilă, adică fie prin comparaţia înscrisului cu semnătura şi scrisul părţii obţinute
în faţa instanţei, fie prin compararea actului cu alte înscrisuri provenind de la aceeaşi parte,
comparaţie ce se realizează, de regulă, printr-o expertiză grafologică.
Când partea care şi-a recunoscut semnătura sau a cărei semnătură a fost verificată,
pretinde că înscrisul a fost falsificat după semnare, în ce priveşte conţinutul său – prin
ştersături, adăugiri ori alte mijloace de realizare a falsului – sau când înscrisul ar conţine un
fals intelectual, ea poate uza de procedura înscrierii în fals, reglementată de art. 180 – 185
Cod procedură civilă.

3.1.3.Alte înscrisuri.
În afară de înscrisurile autentice şi sub semnătură privată, Codul civil, Codul
comercial şi Codul de procedură civilă se referă şi la alte categorii de înscrisuri, care pot
contribui la aflarea adevărului în pricinile cercetate.
1.Răboajele – sunt înscrisuri nesemnate şi, potrivit legii civile, constituie un mijloc de
probă între persoanele care au obiceiul de a le utiliza, cu condiţia ca ambele bucăţi să
conţină crestături egale şi corelative (art. 1187 Cod civil).
2.Registrele comerciale – Codul comercial reglementează în art. 50 – 56 proba prin
astfel de registre, la acestea făcând referire şi prevederile art. 1183 – 1184 Cod civil.
Acestea cuprind mărturisirile scrise, extrajudiciare, făcute de comercianţi privitor la
operaţiunile trecute în ele. Registrele, se păstrează de comercianţi timp de 10 ani, iar în
cazul în care sunt întocmite în mod regulat pot face dovadă pentru fapte şi chestiuni de
comerţ atât împotriva cât şi în folosul comerciantului, instanţa putând să compare fiecare
registrul al părţilor aflate în litigiu. În situaţia în care evidenţa nu este ţinută în mod regulat
registrul poate face dovadă împotriva comerciantului, cu menţiunea că cealaltă parte nu
poate scinda conţinutul registrului pentru a alege doar ce îi este favorabil. În litigiile dintre
un comerciant şi un necomerciant, registrele fac dovadă împotriva comerciantului şi în
folosul necomerciantului. Oricum ar fi, puterea doveditoare a registrelor comerciale este
lăsată la aprecierea judecătorului, care va decide valoarea probei cu menţiunea
obligativităţii motivării înlăturării acesteia. Cele cuprinse în astfel de registre pot fi
combătute prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii.
3.Menţiunea făcută de creditor pe titlul de creanţă. Potrivit prevederilor art. 1186
alin. 2 Cod civil, orice adnotaţie făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui
titlu de creanţă este crezută, cu toate că nu este subsemnată nici datată de el, când tinde a
proba liberaţiunea debitorului. Menţiunile vor fi crezute până la proba contrară, făcute prin
orice mijloc de probă. Trebuie reţinut faptul că norma prevede exclusiv situaţia menţiunilor
prin care creditorul atestă o plată care profită debitorului, nefiind reglementate menţiunile
care ar îngreuna situaţia acestuia.
4.Scrisorile – sunt înscrisuri semnate în mod obişnuit scrise de mână sau
dactilografiate, prin care expeditorul face anumite comunicări destinatarului utilizând
transmiterea prin intermediul poştei sau a unei terţe persoane. Sunt cuprinse în această
categorie, pe lângă scrisorile închise, şi cărţile poştale şi ilustratele. În acţiunea de folosire
în justiţie a corespondenţei trebuie întotdeauna să se ţină cont de caracterul confidenţial al
acesteia.
5.Telegramele – sunt asimilate înscrisurilor sub semnătură privată, cu condiţia să fie
semnate de persoana care le expediază, cel puţin în varianta originalului predat oficiului
telegrafic. Este vorba de declaraţii de voinţă predate unui oficiu poştal, sub formă scrisă, ale
căror cuprins este transcris prin mijloace mecanice la oficiul de destinaţie şi remis
destinatarului.
6.Mai pot fi utilizate ca mijloace de probă registrele şi hârtiile casnice – condici,
caiete, carnete, foi legate împreună sau foi volante pe care o persoană are obiceiul de a
menţiona acte şi fapte juridice care o interesează -, precum şi telexurile şi faxurile. De
asemenea, în materie comercială, mai pot fi utilizate ca probe titlurile de credit (cambia,
cecul, biletul la ordin, ordinul de plată), cu condiţia ca acestea să îndeplinească formele
cerute de lege.

CAIET DE SEMINAR 7
Problema 1.
Modelul unui act autentic: acesta este format, de regulă, din două părţi – în special
în cazul actelor notariale -, prima parte conţinând clauzele actului juridic ce reprezintă
voinţa părţilor, iar cea de-a doua parte conţinând încheierea de autentificare.
ATENŢIE! Nu reduceţi actele autentice la actele notariale, în ciuda faptului că acestea
din urmă reprezintă majoritatea actelor autentice, mai ales din sfera celor care sunt
întocmite la cererea părţilor. Să nu uităm că au acest caracter şi hotărârile judecătoreşti şi
actele de stare civilă, precum şi orice acte cărora legea specială le conferă această valoare.

Contract de vânzare-cumpărare

Între AB, dom. în Copăcenii de Munte, nr. 15, în calitate de vânzător, şi CD, dom. în
Copăcenii de Vale, nr. 17, în calitate de cumpărător, s-a încheiat următorul
contract:------------------------------------------------------------------------------------------
Vânzătorul înstrăinează imobilul situat în Copăcenii de Munte, nr. 15, dobândit cu
titlu de moştenire, în favoarea cumpărătorului, în schimbul preţului de 200.000.000 lei.
Imobilul este format din 5000 mp, teren înscris în CF 272-Copăceni, nr. top 672, precum şi
construcţiile edificate, constând în casă cu 15 camere şi
piscină.------------------------------------------------------------------------------
Preţul a fost plătit integral azi, data autentificării actului, în mâinile
vânzătorului.----------------------------------------------------------------------------------
Imobilul se vinde liber de orice sarcini şi vânzătorul garantează pe cumpărător că
bunul nu este ipotecat şi nu a fost scos din circuitul civil, totodată asumându-şi obligaţia de
garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse.-------------------
 Cumpărătorul preia posesia imobilului azi, data autentificării actului, de la aceeaşi
dată suportând toate taxele şi impozitele către stat şi unitatea administrativ-
teritorială.----------------------------------------------------------------------------------------
Cumpărătorul declară că este căsătorit, prezentul imobil reprezentând bun
comun.-------------------------------------------------------------------------------------------
Actul a fost redactat şi dactilografiat azi, data autentificării, în 4 exemplare originale,
din care unul pentru vânzător, unul pentru cumpărător, unul necesar înscrierii dreptului în
cartea funciară şi unul pentru mapa de acte autentice a notarului public instrumentator, la
Biroul notarului public XYZ, cu sediul în Copăceni, nr.
215.------------------------------------------------------------------------------

Vânzător, Cumpărător,

ROMÂNIA
BIROUL NOTARULUI PUBLIC XYZ
Copăceni, nr. 215

ÎNCHEIERE DE AUTENTIFICARE NR. 5

Anul 2001, luna ianuarie, ziua 7

În faţa mea, XYZ, notar public, s-au prezentat:

AB, dom. în Copăceni, nr. 15, identificat cu cartea de identitate seria XH nr. 888888,
eliberat de Poliţia Copăceni, la data 7 decembrie 1995;
CD, dom. în Copăceni, nr. 17, identificat cu cartea de identitate seria BH nr. 737373,
eliberat de Poliţia Copăceni la data de 3 februarie 1996, care au semnat actul în faţa mea şi
şi-au dat consimţământul la autentificarea acestuia.
În temeiul art. 58 – 65 din Legea nr. 36/1995
SE AUTENTIFICĂ PREZENTUL ÎNSCRIS.
S-a taxat cu 2.500.000 lei taxă de timbru şi 30.000 lei timbru judiciar şi s-a încasat
1.000.000 lei taxă notarială.
NOTAR PUBLIC

Loc ştampilă

Deci, au putere doveditoare, până la înscrierea în fals, menţiunile care dovedesc

prezenţa şi identitatea părţilor în faţa notarului public, precum şi faptul că acestea şi-au dat
acordul pentru autentificare.
Aşa fiind, pentru ca AB să dovedească faptul că nu a semnat actul, nu îi va fi
suficient ca în faţa instanţei să facă o dovadă certă că în ziua autentificării a fost plecat la
mii de kilometri distanţă, ci el va trebui să pornească procedura înscrierii în fals.
Referitor la cuantumul preţului şi la faptul că acesta a fost achitat, cum aceste
aspecte nu au fost verificate personal de către notar, forţa probantă a declaraţiilor părţilor şi
implicit a înscrisului este până la răsturnarea prin probă contrară. Altfel spus, părţile pot
conveni, printr-un alt act, încheiat de exemplu în aceeaşi zi ca preţul să se achite în rate
lunare, de câte 50.000.000 lei. În acest caz un înscris ce va consemna un astfel de acord va
putea fi folosit ca probă împotriva celor menţionate în actul, chiar şi autentic.
Rareori se întâlnesc în practică cazuri ca părţile să cuprindă în înscrisul autentic
declaraţii care nu au nici o legătură cu acordul lor de voinţă, cu atât mai mult cu cât un
astfel de act este redactat de avocat sau de notar, fiind destul de dificilă apariţia unor astfel
de elemente.
Cel mai adesea putem întâlni astfel de situaţii în cazul testamentelor autentice ce
cuprind şi recunoaşterea paternităţii unui copil astfel încât actul va avea un caracter
complex, iar menţiunea privind recunoaşterea paternităţii nici nu va mai putea fi revocată,
ea producându-şi efecte, chiar dacă dispoziţiile de ultimă voinţă au fost ulterior modificate.

Problema 2.
Referitor la înscrisurile sub semnătură privată următoarele aspecte pot fi invocate:
-singura condiţie generală este aceea a semnăturii părţii sau părţilor de la care
emană, pentru valabilitatea actului nefiind necesară semnarea lui şi de către martori – terţi
faţă de actul juridic pe care înscrisul îl consemnează;
-menţiunea bun şi aprobat nu trebuie să se regăsească obligatoriu în această
formulă, fiind suficientă identificarea unei menţiuni din care să rezulte cu certitudine că
debitorul şi-a asumat obligaţia de plată a sumei respective, sumă ce va fi scrisă în cifre şi
litere; Atenţie! Menţiunea nu este necesară dacă înscrisul a fost redactat de debitor (scris
de mâna acestuia);
-în cazul actelor sinalagmatice se redactează atâtea acte originale câte părţi cu
interese contrare sunt; dacă A şi B – soţ şi soţie – înstrăinează un imobil lui C şi D – soţ şi
soţie – vor fi redactate cel puţin două exemplare, fiind în acelaşi timp suficiente, deoarece
unul va fi înmânat vânzătorilor iar unul cumpărătorilor.

Problema 3.
În faţa instanţei, partea care invocă un anumit înscris va trebui să depună la dosar
copii ale acestuia, un exemplar pentru instanţă şi câte un exemplar pentru fiecare parte, el
nefiind obligat să depună originalul decât în cazul în care partea adversă sau instanţa
solicită înscrisul pentru a-l vedea şi a-l confrunta cu copiile depuse. Dacă partea obligată de
instanţă să depună originalul nu-şi execută această obligaţie sau refuză să răspundă la
interogatoriul ce i se ia pentru dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, proba nu va fi
avută în vedere la soluţionarea cererii. În măsura în care înscrisurile sunt redactate într-o
limbă străină sau într-un alt alfabet, partea care invocă actul va fi obligată să depună
traduceri legalizate, atât pentru uzul instanţei, cât şi pentru celelalte părţi.
După ce înscrisurile au fost depuse la instanţă, cercetarea lor se face în şedinţă
publică, în faţa completului şi în contradictoriu cu toate părţile din proces.
Procedura falsului este reglementată de art. 180 – 184 Cod procedură civilă şi se
foloseşte în cazul înscrisurilor autentice. Ea se declanşează atunci când partea căreia i se
opune înscrisul autentic contestă valabilitatea acestuia, fiind posibilă şi când se afirmă că a
fost falsificat un înscris sub semnătură privată.
Invocarea că un înscris este fals trebuie făcută de parte personal sau de un
mandatar cu procură specială. Preşedintele completului va dispune prezentarea înscrisului
original în sală, ocazie cu care se va întocmi un proces - verbal care va cuprinde constatările
acestuia referitoare la starea materială a înscrisului în sensul menţionării existenţei unor
modificări sau adăugiri. Preşedintele va semna înscrisul şi va cere şi grefierului, respectiv
părţilor să-l semneze, actul fiind apoi predat grefei, spre păstrare. Aceste înscrisuri vor fi
păstrate în plicuri separate şi dacă este nevoie se va dispune efectuarea unei expertize de
specialitate. În varianta în care există modele de comparaţie se va examina conţinutul
textului şi modul în care partea căreia i se opune actul compune şi scrie un text care, pentru
uşurarea expertizei, va fi acelaşi cu cel din înscrisul contestat. Proba de comparaţie va fi
luară de către preşedintele completului, dictându-i-se textul respectiv părţii, atât stând jos
cât şi în picioare. Această modalitate de verificare se utilizează atunci când este vorba de
un fals material, deoarece în cazul falsului intelectual menţiunea neconformă apare în
cuprinsul actului.
Dacă partea care a propus folosirea înscrisului ca probă stăruie în utilizarea acestuia,
iar cea căreia I s-a opus insistă în afirmaţia că acesta este fals, se încheie un proces-verbal
de constatare a poziţiei părţilor, acesta împreună cu toate probele fiind trimis procurorului
competent să efectueze cercetări în cazul infracţiunilor de fals.
Instanţa va aprecia dacă judecata trebuie suspendată, ţinând cont de valoarea
probatorie a înscrisului, de stadiul desfăşurării procesului sau de alte aspecte în legătură cu
cauza. Se va avea în vedere şi faptul că există un motiv de revizuire a hotărârii bazat pe
falsitatea actului care a stat la baza pronunţării acesteia (art. 322 pct. 4 Cod procedură
civilă).
În măsura în care instanţa penală nu poate soluţiona cererea, deoarece autorul
falsului nu poate fi identificat sau în varianta în care acţiunea penală s-a stins prin decesul
autorului, prin prescrierea răspunderii penale sau prin amnistie, falsul va fi cercetat şi
stabilit de instanţa civilă, fiind posibilă administrarea oricăror mijloace de probă.
Dacă falsul este reţinut de instanţa penală sau civilă, înscrisul va fi înlăturat, iar dacă
actul va fi considerat nealterat el va putea fi utilizat ca probă în proces, având valoarea
actului autentic sau respectiv a înscrisului recunoscut de părţi.
Procedura verificării de scripte este reglementată de art. 177 – 179 Cod procedură
civilă, fiind specifică situaţilor în care se contestă un înscris sub semnătură privată.
În varianta în care una dintre părţile căreia i se opune actul contestă scrierea sau
semnătura sau dacă moştenitorii nu recunosc unul din aceste două elemente, instanţa va fi
obligată să dispună verificarea înscrisului respectiv. Mai mult, se va putea trece la o astfel
de verificare chiar dacă înscrisul a fost recunoscut dar instanţa are dubii în ceea ce priveşte
sinceritatea unei asemenea afirmaţii.
Verificarea de scripte se va face fie direct de către instanţă, utilizându-se materialele
de comparaţie fie solicitându-se efectuarea unei expertize de specialitate. Materialele de
comparaţie reprezintă fie probe obţinute direct de la parte în faţa instanţei fie, dacă acest
lucrul nu mai este posibil, alte înscrisuri – de preferinţă autentice - necontestate de către
părţile aflate în litigiu ca aparţinând autorului căruia i se atribuie şi actul contestat.

Problema 4.
Trebuie reţinut faptul că actul sub semnătură privată poate fi folosit ca probă dacă
toate exemplarele cerute de lege sunt prezentate în instanţă, chiar dacă nu apare pe fiecare
din acestea numărul de exemplare în care actul a fost întocmit. Pe de altă parte, nu se va
putea prevala de o asemenea neregularitate partea care a început să execute sau a
executat contractul în întregime deoarece, prin această executare, ea a recunoscut implicit
încheierea actului juridic.
 Se pot întâlni şi cazuri în care partea nu a semnat pe exemplarul ce i-a fost înmânat,
dar a semnat pe toate celelalte exemplare, iar exemplarul pe care îl are în posesie poartă
semnătura părţilor cu interese contrare. Într-un astfel de caz subiectul nu se va putea
prevala de neregularitatea care i se datorează lui sau antecesorului său în drepturi.

Problema 5.
Atenţie! În cazul testamentului olograf, acesta trebuie să fie scris, semnat şi datat de
către testator pentru a-şi produce efecte. Lipsa oricăreia dintre aceste menţiuni va
determina ineficacitatea actului. Deci, chiar dacă actul a fost scris şi semnat de testator, nu
va produce efecte dacă nu poartă data, sau nu poate produce efecte un act chiar dacă este
semnat şi datat de testator dar este scris de o altă persoană sau dactilografiat.
3.2. Mărturia (proba testimonială).
Mărturia este relatarea făcută de o persoană oral în faţa instanţei de judecată cu
privire la acte sau fapte litigioase săvârşite în trecut, despre care are cunoştinţă personală. 1
Un element esenţial îl reprezintă cunoaşterea personală de către martor a faptelor
litigioase pe care le relatează, martorul aducând la cunoştinţa instanţei aspecte văzute şi
auzite personal. Altfel spus, nu va putea fi reţinută depoziţia care cuprinde aspecte
cunoscute de martor din relatările unor terţe persoane, decât în măsura în care poate fi
indicată şi individualizată persoana de la care ştirea a fost obţinută (mărturia indirectă).
O situaţia specială o reprezintă faptele notorii, caz în care obiectul probei îl va
reprezenta împrejurarea notorietăţii, respectiv că faptul este cunoscut, în general, de toată
lumea, pe un anumit teritoriu.
Un al doilea element esenţial constă în prezentarea mărturiei în mod oral în faţa
instanţei, astfel încât declaraţiile scrise ale unor terţe persoane, chiar redactate în formă
autentică sau în cadrul unei anchete administrative ori într-un alt proces, nu pot constitui
mărturii propriu-zise şi aceasta în primul rând deoarece nici instanţa şi nici părţile nu au
posibilitatea de a pune întrebări directe martorului.
Trebuie spus că dacă la un moment dat mărturia reprezenta proba cea mai
importantă în cazul unui litigiu, în urma creşterii gradului de educaţie şi a tehnicii de
redactare a unor înscrisuri, acestea din urmă au dobândit o pondere din ce în ce mai mare,
pondere justificată şi de gradul de precizie privind redarea informaţiei. În fond, depoziţia
martorului poate fi incoerentă sau incorectă fie pentru că memoria acestuia nu a reţinut
corect un eveniment la care a participat, fie pentru că el este de rea credinţă şi relatează în
mod voit faptele nu aşa cum s-au petrecut ele ci în mod distorsionat.
Prin raportare la izvoarele raportului juridic civil, regula este aceea că faptele
juridice pot fi dovedite neîngrădit cu martori, în timp ce actelor juridice le sunt
aplicabile normele restrictive prevăzute de art. 1191 cod civil. În acelaşi context se
impune precizarea potrivit căreia actul juridic este la rândul său, pentru terţ, un fapt juridic,
astfel încât acesta va putea face dovada cu ajutorul probei testimoniale.
Potrivit art. 1191 alin. 1 Cod civil dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare
ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau
prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată. Norma se întregeşte cu prevederile
art. 1193 – 1195 Cod civil, astfel încât proba nu va fi admisă nici dacă obiectul litigiului este
o sumă mai mică de 250 lei dar aceasta reprezintă un rest dintr-o creanţă mai mare, dacă
suma este rezultatul cumulării mai multor creanţe, în varianta în care părţile raporturilor
juridice sunt acelaşi creditor şi acelaşi debitor şi nici dacă valoarea creanţei este mai mare

1
Aurelian Ionaşcu Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag.. 172
dar reclamantul o reduce sub 250 lei, deoarece nu este în posesia unor înscrisuri care să
ateste existenţa raportului juridic.
Şi mai restrictiv, proba testimonială nu va putea fi administrată nici chiar dacă
valoarea litigiului ar fi sub 250 lei, în cazul în care cu ajutorul martorilor s-ar dori a se
dovedi împotriva sau peste cuprinsul actului (art. 1191 alin. 2 Cod civil).
Evident, s-a pus problema - în ultimii ani - a menţinerii valorii de 250 lei în cuprinsul
acestor reglementări, fiind evident că în prezent practic este imposibilă dovedirea actului
juridic prin intermediul acestui mijloc de probă. Este reală susţinerea potrivit căreia valoarea
este desuetă fiind necesară majorarea acesteia, dar experienţa a demonstrat faptul că
întotdeauna legiuitorul a intervenit, atunci când a dorit, în mod real, să o facă
(reglementând de exemplu, principiul reactualizării valorii taxelor judiciare de timbru, prin
hotărâre a guvernului) ori din moment ce în acest domeniu nu a făcut-o – deşi doctrina a
atras atenţia asupra problemei – se poate înţelege că nu a dorit să o facă. O explicaţie ar fi
şi aceea că actele civile trebuie dovedite prin înscrisuri şi în secolul XXI nu mai ridică
probleme redactarea unui înscris, proba fiind la îndemâna oricărui subiect de drept şi fiind
de preferat ca înscrisul să fie întocmit în momentul în care se realizează acordul de voinţă,
să cuprindă voinţa reală a părţilor pentru a putea fi utilizat în caz de litigiu şi pentru a
permite instanţei să-şi formeze o imagine clară în legătură cu cele urmărite de părţi.
Evident, dat fiind caracterul extrem de strict al normei, anumite excepţii au fost
prevăzute. Astfel, potrivit art. 1192 Cod civil, restricţia nu va fi aplicată în cazul în care
cererea depăşeşte limita datorită unirii capitalului cu dobânzile dar, ceea ce este mai
important, este prevederea cuprinsă de art. 1197 şi 1198 Cod civil, potrivit căreia interdicţia
nu va opera în varianta în care există un început de dovadă scrisă sau dacă nu im-a fost cu
putinţă creditorului să-şi procure o dovadă scrisă în legătură cu obligaţia pe care o pretinde
sau i-a fost imposibil să-şi conserve proba ce a fost obţinută.
Începutul de dovadă scrisă este orice înscris ce provine de la cel căruia i se opune
pretenţia - şi care o face credibilă - , indiferent de scopul sau de forma în care acesta a fost
făcut, nereprezentând nici o importanţă că el este sau nu datat, semnat sau nesemnat, cu
condiţia ca provenienţa lui să nu fie pusă la îndoială. În acest context trebuie înţeles şi
răspunsul părţii la interogatoriu sau, dimpotrivă, lipsa părţii care a fost citată cu această
menţiune (potrivit art. 225 Cod procedură civilă, dacă partea – fără motive temeinice –
refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste
împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părţii
potrivnice).
În legătură cu imposibilitatea procurării unei dovezi scrise, aceasta poate fio
imposibilitate morală sau materială.
Imposibilitatea morală apare atunci când părţi ale actului juridic sunt rude, prieteni
apropiaţi sau persoana aflate pe o structură ierarhică profesională sau socială care dă
naştere unei prezumţii potrivit căreia creditorul nu a avut curajul să solicite un înscris
debitorului – superior, pentru a nu-şi periclita serviciul sau poziţia. În toate aceste variante
se va trece în primul rând la dovedirea existenţei unor astfel de raporturi (cele de rudenie
vor fi probate cu ajutorul actelor de stare civilă iar relaţiile de prietenie sau de subordonare
utilizându-se proba testimonială) urmând ca doar în măsura în care acestea vor fi dovedite,
fără putinţă de tăgadă, instanţa să încuviinţeze audierea martorilor pentru probarea
încheierii actului juridic şi conţinutului acestuia.
Imposibilitatea materială se referă la obligaţii care se nasc din delicte, la depozitul
necesar în caz de incendiu, ruină, inundaţii sau naufragiu, la orice fel de accidente
neprevăzute, în toate aceste variante creditorului fiindu-i imposibil să preconstituie probe.
 Ultima excepţie se referă la situaţia în care creditorul a fost prevăzător şi a întocmit
un înscris, pe care ulterior l-a pierdut dintr-o cauză de forţă majoră. În acest caz se va
dovedi în primul rând existenţa înscrisului şi motivul pentru care acesta a pierit, doar în
cazul în care instanţa poate să-şi formeze o imagine clară în legătură cu aceste aspecte
permiţând apoi dovedirea actului juridic şi a conţinutului acestuia cu ajutorul probei
testimoniale. Într-o situaţie similară se va afla şi creditorul, al cărui titlu a fost sustras cu rea
credinţă de către debitorul care reţine acest act sau care l-a distrus.

3.3. Mărturisirea.
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o altă
persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă
consecinţe juridice împotriva autorului ei.1
Spre deosebire de mărturie, care cuprinde explicaţiile terţilor în legătură cu aspecte
cunoscute în mod direct, această probă însumează recunoaşteri făcute de o parte privind
fapte pe care ar fi trebuit să le dovedească partea adversă şi care sunt de natură să
producă unele consecinţe juridice împotriva autorului lor.
Pentru ca recunoaşterea ca adevărată a unui fapt să constituie o mărturisire nu este
necesar ca partea să-o fi făcut cu intenţia de a putea fi folosită ca probă împotriva sa, fiind
suficient ca ea să fi fost voluntară şi din cuprinsul ei să se deducă această posibilitate. Este
necesar însă ca recunoaşterea să rezulte în mod neîndoielnic din declaraţia părţii respective
(propunerea încheierii litigiului printr-o tranzacţie, de exemplu, nu echivalează cu
recunoaşterea faptelor pe care se sprijină pretenţia reclamantului).
Referitor la natura juridică a mărturisirii, într-o opinie s-a apreciat că aceasta se
reduce o intervertire a sarcinii probei – în sensul că partea care face mărturisirea scuteşte
pe cealaltă parte de sarcina ce-i revenea în sensul de a proba faptul pretins şi mărturisit de
autor.2 Corelativ, potrivit acestei teorii, mărturisirea ar putea fi interpretată ca o renunţare a
pârâtului la dreptul de a cere obligarea reclamantului să facă dovada izvorului care
generează dreptul pretins. Într-o altă părere se afirmă că mărturisirea este o probă, în acest
context apreciindu-se că natura ei juridică trebuie analizată din punctul de vedere al
normelor care reglementează probele şi nu al normelor din dreptul material. Autorii care au
susţinut acest punct de vedere au concluzionat că probaţiunea prin mărturisire apare ca o
aplicaţie a procedeului logic de deplasare a obiectului probei de la faptul mărturisit
necunoscut, petrecut în trecut, la faptul cunoscut al mărturisirii, din existenţa căruia
judecătorul poate determina existenţa faptului mărturisit.
Din definiţia mărturisirii se desprinde ideea că ea reprezintă un act de voinţă,
unilateral, ce reprezintă un mijloc de probă, împotriva autorului ei, fiind evident un act
personal. Aceste caractere ale mărturisirii determină anumite consecinţe ce reprezintă
adevărate condiţii de valabilitate ale probei. Astfel, în primul rând, autorul mărturisirii
trebuie să aibă o voinţă conştientă iar aceasta trebuie exteriorizată în mod liber. Pe de altă
parte, se recunoaşte că ea este valabilă şi produce efecte prin ea însăşi, fără a fi necesară
vreo acceptare din partea celui care va beneficia de recunoaşterea cuprinsă în mărturisire.
Nu este mai puţin adevărat că mărturisirea este definitivă şi irevocabilă, din momentul în
1
Aurelian Ionaaşcu, op. cit., p. 255
2
Pentru o analiză detaliată a acestor teorii, Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 256 şi urm.
care a fost făcută, autorul ei nemaiputând-o retracta nici în situaţia în care nu ar fi fost
acceptată de partea adversă, în condiţiile în care această acceptare nu are nici o
semnificaţie juridică. Ceea ce este important este impactul pe care proba o are asupra
judecătorului, voinţa părţii adverse fiind nesemnificativă.
Potrivit art. 1206 alin. 2 Cod civil, mărturisirea poate fi revocată dacă a fost făcută
din eroare, practic într-un asemenea caz urmărindu-se o anulare a declaraţiei de
recunoaştere pentru motivul că autorul ei a descoperit că - din eroare – a recunoscut ca
adevărat un fapt care nu corespunde realităţii.
Mărturisirea poate determina pierderea litigiului de către autorul ei astfel încât poate
avea un caracter vătămător pentru partea respectivă, motiv pentru care este important ca
cel care face mărturisirea să aibă capacitate de exerciţiu deplină (în concluzie minorul şi
interzisul nu pot face mărturisiri care să le fie opozabile).
Din caracterul personal al mărturisirii deducem că ea nu poate fi făcută decât de
către titularul dreptului litigios – personal – sau de un mandatar al acestuia, cu procură
specială (art. 1206 Cod civil). Reprezentantul egal al persoanei lipsite de capacitate de
exerciţiu nu poate face mărturisiri în numele incapabilului, cu excepţia cazului când este
vorba de acte încheiate şi fapte săvârşite de acesta, în virtutea calităţii de reprezentant (art.
220 Cod procedură civilă).
Tot din caracterul personal al mărturisirii derivă şi consecinţa că ea este opozabilă nu
numai autorului ei ci succesorilor universali şi cu titlu universal ai acestuia, nu însă şi
succesorilor particulari sau terţilor.
Mărturisirea este admisă – în principiu – în toate materiile, însă ea nu poate avea ca
obiect decât fapte care determină naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic
civil.
Cu toate acestea, mărturisirea nu va fi admisă în cazurile expres prevăzute de lege
(exemplu: faptele invocate ca motive de divorţ), când prin admiterea mărturisirii s-ar eluda
dispoziţiile legii sau dacă prin admiterea mărturisirii s-ar putea ajunge la pierderea - în tot
sau în parte – unui drept la care nu se poate renunţa sau care nu poate face obiect al unei
tranzacţii.
3.3.1.Felurile mărturisirii. Mărturisirea poate fi judiciară sau extrajudiciară (art. 1204
Cod civil).
a. Mărturisirea este judiciară când se produce în faţa judecătorului şi în timpul
procesului în care este folosită (art. 1206 Cod civil).
Pentru a avea acest caracter, mărturisirea trebuie să fie făcută în cadrul unui proces
care îndeplineşte toate regulile procedurale de fond şi de formă. Astfel, în caz de
necompetenţă absolută a instanţei, mărturisirea făcută în faţa acesteia va fi considerată
extrajudiciară, putând fi însă utilizată ca probă într-un proces ce se va desfăşura în faţa
instanţei competente.
Tot pentru a fi considerată judiciară, mărturisirea trebuie obţinută în cadrul
procesului în care este invocată ca mijloc de probă. Dacă ea a fost făcută într-un alt proces
– chiar între aceleaşi persoane – nu-şi va mai păstra această calitate.
Nu în ultimul rând, mărturisirea trebuie făcută în faţa instanţei, fără însă a fi
necesară prezenţa părţii adverse în momentul respectiv.
Orice mărturisire care nu îndeplineşte, cumulativ, aceste condiţii este una
extrajudiciară, aceasta putând fi însă transformată într-una judiciară dacă este reiterată în
faţa instanţei competente, cu îndeplinirea tuturor condiţiilor enumerate.
Mijlocul procedural de obţinere al mărturisirii îl reprezintă interogatoriul,
răspunsul părţii fiind consemnat în scris, sub semnătura acesteia sau în procesul
verbal de şedinţă.
 b. Mărturisirea extrajudiciară este mărturisirea care nu îndeplineşte condiţiile pentru
a fi considerată ca fiind judiciară, aceasta putând fi făcută oral sau în scris.
Potrivit art. 1205 Cod civil ea nu poate fi folosită ca mijloc de probă în cazul în care
proba testimonială nu este admisă, mărturisirea extrajudiciară orală neputând fi dovedită
decât prin martori, acest fapt implicând admisibilitatea ascultării martorilor în cauza
respectivă. Altfel spus, dacă s-ar admite dovada cu martori a mărturisirii extrajudiciare orale
şi în cazurile în care proba testimonială nu este admisă, s-ar ajunge indirect la încălcarea
dispoziţiilor legale, care nu permit folosirea probei cu martori în anumite litigii. Evident, în
măsura în care mărturisirea extrajudiciară verbală va fi consemnată într-un act întocmit de
o instanţă, de o unitate a Ministerului Public sau a unui alt organ, ea va putea fi utilizată în
orice procese, chiar în cele în care proba testimonială este inadmisibilă.
3.3.2.Formele mărturisirii. Mărturisirea poate fi făcută printr-o declaraţie expresă dar,
în mod excepţional, ea poate fi şi tacită, în situaţiile în care legea permite instanţei să o
deducă dintr-o anumită atitudine a părţii. Este cazul prevăzut, de exemplu, de art. 225 Cod
procedură civilă.
3.3.3.În funcţie de structura sa, mărturisirea poate fi simplă, calificată şi complexă.
Mărturisirea este simplă atunci când ea corespunde în totalitate cu pretenţia
reclamantului, când faptul care formează obiectul litigiului este recunoscut de pârât, aţa
cum a fost prezentat de partea adversă, fără nici o rezervă.
Mărturisirea este calificată în situaţiile în care, pe lângă faptul invocat de reclamant,
pârâtul mai prezintă şi alte împrejurări – legate strâns de acel fapt, chiar din momentul
săvârşirii sau producerii lui – care îl califică însă în mod deosebit de modul în care l-a
înfăţişat reclamantul, schimbându-i semnificaţia juridică pe care acesta i-a atribuit-o.
Mărturisirea este complexă în toate acele variante în care pârâtul, pe lângă faptul
principal invocat de reclamant, prezintă şi un alt fapt – distinct şi posterior – care restrânge
sau anihilează efectele celui dintâi.
În cazul mărturisirii calificate sau complexe se pune problema indivizibilităţii ei
deoarece, potrivit art. 1206 alin. 2 Cod civil, aceasta nu poate fi luată decât în întregime
împotriva celui care a făcut-o.
În acest context trebuie menţionat faptul că în urma modificărilor legislative
petrecute în 1950, proba şi-a pierdut rolul special pe care l-a deţinut pe teren probator, fiind
pusă alături, sub aspectul valorii, de celelalte probe şi fiind lăsată la aprecierea
judecătorului. Concomitent însă ea şi-a păstrat caracterul de probă indivizibilă (pe care
judecătorul n-o poate scinda), caracter ce era iniţial strâns legat de superioritatea ei
calitativă, pe care a pierdut-o.
Potrivit regulilor indivizibilităţii, mărturisirea calificată nu poate fi scindată, ea urmând
a fi analizată în ansamblul ei, ca un tot unitar. Analiza este mai complicată în cazul
mărturisirii complexe, când pe lângă faptul principal se recunosc fapte posterioare distincte,
în doctrină fiind cunoscute două tendinţe de rezolvare a problemei indivizibilităţii acestui tip
de mărturisire. Într-o primă variantă, este considerată mărturisirea complexă ca fiind
indivizibilă, în toate cazurile în care, între faptul principal şi cel posterior distinct există o
conexitate, în sensul că acesta din urmă îl presupune necesar pe cel dintâi, ea putând fi
scindată în cazurile în care faptul posterior distinct reprezintă o altă obligaţie între aceleaşi
persoane, care determină stingerea celei dintâi, fără să existe vreo conexitate între ele.
Într-o altă opinie, mărturisirea complexă poate fi scindată şi când între cele două fapte
există conexitate, dacă faptul posterior distinct nu reprezintă urmare obişnuită a faptului
principal, ci numai una accidentală.
În prezent, ţinând cont de regulile care determină puterea doveditoare a mărturisirii,
se consideră că regula indivizibilităţii acesteia a fost menţinută formal în vigoare, probabil
datorită unei inadvertenţe. Se apreciază că regula în sine trebuie subordonată principiului
liberei a probelor şi a principiului obligativităţii judecătorului de administra toate probele
necesare în vederea determinării adevărului în cauză. Altfel spus, nu se poate impune
judecătorului să menţină o mărturisire simplă ca o probă deplină şi nici să reţină o
mărturisire calificată sau complexă în întregul ei, în măsura în care are îndoieli cu privire la
faptele cuprinse în mărturisire. De altfel, regula este că mărturisirea se coroborează – chiar
indirect – cu celelalte probe administrate în proces.
Mai trebuie menţionat faptul că mărturisirea poate fi spontană, dar de cele mai multe
ori ea este provocată pe calea interogatoriului – reglementat de Codul de procedură civilă
(art. 218 – 225). Fiecare din părţi poate chema pe cealaltă la interogatoriu, iar instanţa îl
poate ordona din oficiu şi, în mod indiscutabil, acesta nu poate avea ca obiect decât fapte
sau, şi mai corect, fapte personale ale părţii care răspunde la interogatoriu. În ceea ce
priveşte alte fapte, străine de persoana părţilor, acestea vor fi dovedite prin alte mijloace de
probă, eventuale întrebări în acest sens fiind irelevante şi urmând a fi respinse de către
instanţă dacă ele se vor strecura în înscrisul care cuprinde întrebările propuse de partea
adversă. Evident, vor fi avute în vedere doar faptele personale ale părţii, care au legătură
cu procesul şi care pot determina soluţionarea acestuia, orice alte întrebări neputând fi nici
pertinente şi nici concludente.

3.4.Prezumţiile.
Prezumţiile sunt definite de art. 1199 Cod civil ca fiind consecinţele ce legea sau
magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. În doctrină, acestea sunt
definite fie ca reprezentând considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenţa altui
fapt, vecin şi conex, fie ca inducerea existenţei unui fapt necunoscut din cunoaşterea altui
fapt, datorită legăturii ce există între cele două fapte. 1
Această presupunere făcută de legiuitor sau judecător se bazează pe două fapte: o
faptă necunoscută, generatoare de drepturi şi una cunoscută, a cărei existenţă poate fi mai
uşor de dovedit, aceasta din urmă fiind vecină şi conexă cu cea dintâi. Existenţa faptei
necunoscute se desprinde pe calea unei concluzii logice din cunoaşterea celei vecine şi
conexe.
Prezumţiile prezintă avantajul că deplasează obiectul probei de la faptul generator de
drepturi la cel vecin şi conex. Practic, ceea ce este specific prezumţiei este o dublă
deplasare a obiectului probei: odată de la faptul generator de drepturi necunoscut – greu
sau imposibil de dovedit – la un fapt vecin şi conex cu acesta, de asemenea necunoscut –
dar mai uşor de dovedit – iar a doua oară de la acest fapt vecin şi conex la un fapt probator
(înscris, mărturie etc.) Din cunoaşterea faptului probator se trage mai întâi concluzia
existenţei faptului vecin şi conex şi apoi din cunoaşterea acestuia se trage concluzia
existenţei faptului generator de drepturi. Dubla deplasare a obiectului probei este însoţită
de o dublă operaţie de inducere a existenţei unui fapt necunoscut din existenţa unuia
cunoscut.2

3.4.1.Clasificarea prezumţiilor.
a. Potrivit art. 1199 Cod civil - în funcţie de autorul lor - prezumţiile pot fi simple
sau legale, după cum consecinţele dedus dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut sunt
opera judecătorului sau a legii.3
1
Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 130
2
Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 224
3
Pentru o analiză detaliată, Ion Deleanu, Vălean Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, . p.
35 şi urm.
 a.1.Prezumţiile simple. Această categorie este definită de art. 1123 Cod civil astfel
prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea
magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care
să aibă greutate şi putere de a naşte probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise
magistratului, decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară
numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă.
Constatăm că prezumţiile simple pot fi extrem de numeroase şi variate, ele pot fi
folosite neîngrădit, ori de câte ori situaţiile juridice practice le reclamă cu condiţia ca în
litigiu să fie admisibilă proba testimonială. Evident, puterea lor doveditoare este lăsată la
aprecierea judecătorului, cu atât mai mult cu cât ele nu pot naşte mai mult decât o
probabilitate, fiind astfel susceptibile de răsturnare prin alte mijloace de probă admise de
lege.
a.2.Prezumţiile legale sunt determinate special de lege, în număr limitat, norma
precizând şi puterea lor doveditoare. Raţionamentul ce constituie esenţa lor aparţine însuşi
legiuitorului şi se bazează pe observarea îndelungată a faptelor sociale şi pe o asimilare
critică şi selectivă a datelor pe care le oferă ştiinţa, în diversele ei ramuri. Există în acelaşi
timp pericolul ca modelul generalizat şi sistematizat prin prezumţii să nu reprezinte
trăsăturile dominatoare ale unei majorităţi. Concomitent, magistratul este obligat să ţină
seama de ceea ce legiuitorul a prezumat, de multe ori irefragabil, chiar dacă evidenţa
faptelor reclamă o altă soluţie decât cea la care dispoziţia legii constrânge şi îndeamnă.
Concluzia care se impune este aceea că numărul prezumţiilor legale şi, în special, a celor
absolute – trebuie restrâns cât mai mult cu putinţă, pentru a nu da naştere unor soluţii
abuzive şi în contradicţie cu realitatea cotidiană.
Din definiţia cuprinsă de art. 1200 Cod civil deducem că prezumţiile legale sunt
determinate special prin lege, în temeiul unui text expres, ele fiind limitative şi de strictă
interpretare. În al doilea rând, o astfel de prezumţie reprezintă o dispensă de probă în ceea
ce priveşte faptul generator de drepturi, partea având totuşi sarcina de a dovedi faptul
vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia legală.
Potrivit art. 1200 Cod civil prezumţiile legale se divid în patru categorii şi anume:
actele pe care legea le declară nule; împrejurările ce atestă dobândirea dreptului de
proprietate sau liberaţiunea unui debitor; puterea doveditoare acordată de lege mărturisirii
şi autoritatea lucrului judecat. Clasificarea este criticabilă deoarece, pe de o parte, nu
cuprinde toate prezumţiile ce se regăsesc în Codul civil, iar pe de altă parte, dintr-o altă
perspectivă anumite prezumţii nu pot fi incluse în nici una dintre aceste categorii.
b. Potrivit scopului care le justifică, prezumţiile pot fi clasificate în următoarele
categorii:
-prezumţii legale care suplinesc imposibilitatea sau dificultatea dovedirii anumitor
fapte;
-prezumţii legale, care uşurează proba anumitor fapte, nerealizabile în mod eficace
prin dovezile directe şi indirecte;
-prezumţiile legale destinate să evite eludarea unei interdicţii legale;
-prezumţia puterii lucrului judecat.
c. Raportat la interesul ocrotit, se disting prezumţiile legale, care urmăresc în mod
precumpănitor ocrotirea unor interese individuale, de cele legale care urmăresc apărarea
normelor legale imperative şi prohibitive, precum şi ocrotirea ordinii publice, sociale şi
economice.
d. Raportat la forţa lor probantă, prezumţiile pot fi clasificate astfel:
-prezumţii legale relative – care pot fi combătute prin proba contrară;
-prezumţii legale absolute – care nu pot fi combătute prin nici un mijloc de probă;
 -prezumţii legale intermediare sau mixte – care pot fi combătute prin anumite
mijloace de dovadă dar numai în anumite condiţii sau doar de către anumite persoane,
potrivit dispoziţiilor legale în materie.
3.5.Alte mijloace de probă.
În cadrul celei de-a treia secţiuni a capitolului III – Judecata – din Codul de
procedură civilă, este reglementată procedura de administrare a dovezilor dar, în acelaşi
timp, aici de regăsesc normele privind expertiza şi cercetarea la faţa locului.
Referitor la expertize, trebuie menţionat aspectul că nu de puţine ori lămurirea
faptelor ce formează obiectul unui proces sau a legăturilor între anumite împrejurări
invocate de către părţi şi acele fapte reclamă cunoştinţe de specialitate din diferite domenii
de activitate, fiind necesară administrarea unei asemenea probe.
Raportul de expertiză în sine cuprinde relatarea expertului, prin care acesta expune
instanţei, constatările şi concluziile sale. Expertul aplică, în expertiză şi în raportul său,
datele şi metodele ştiinţei, ale tehnicii sale ale artei la faptele litigioase şi explică, în raportul
său, faptele examinate, prin prisma acestor date şi metode, precum şi a experienţei sale de
specialist.
Din punct de vedere juridic, ceea ce constituie proba este raportul de expertiză şi nu
expertiza însăşi, care nu reprezintă decât cercetarea prealabilă pe care se bazează raportul.
Trebuie menţionat că raportul constituie o probă, în întregul său şi nu numai în partea care
cuprinde concluziile expertului, deoarece pentru înţelegerea deplină a acestuia trebuie
cercetate toate aspectele prezentate de expert.
În ceea ce priveşte cercetarea la faţa locului, aceasta este reglementată de art. 215
– 217 Cod procedură civilă, fiind întâlnită cel mai adesea în cazul litigiilor în materie
imobiliară. Cele constatate de complet cu ocazia unei asemenea deplasări la faţa locului vor
fi consemnate într-un proces-verbal, care se depune la dosarul cauzei, însoţit de eventualele
schiţe întocmite de instanţă sau de experţi sau de schiţe şi acte prezentate de părţi instanţei
cu acel prilej. Cu ocazia deplasării pot fi audiaţi martori, cu menţiunea că declaraţiile
acestora se vor consemna în procese-verbale separate, întocmite potrivit normelor de drept
comun deoarece, în fond, cercetarea la faţa locului nu este decât o şedinţă ţinută în afara
sediului instanţei, la locul de situare sau aşezare a probei materiale cercetate.

CAIET DE SEMINAR 8

Problema 1.
Cazuri excepţionale în care proba testimonială este inadmisibilă independent de
valoarea actului juridic: tranzacţia (art. 1705 Cod civil); contractul verbal de închiriere nepus
în executare (art. 1416 Cod civil); contractul de depozit voluntar (art. 1597 Cod civil); orice
alte situaţii prevăzute de norme speciale.

Problema 2.
Semnificaţia inadmisibilităţii dovezii cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui
înscris.
 În măsura în care părţile întocmesc un înscris pentru constatarea unui act juridic se
presupune că ele şi-au cuprins în înscrisul respectiv întregul lor acord de voinţă şi că au
înţeles, de asemenea, să-şi dovedească raportul juridic prin înscrisul respectiv. Aşa fiind, se
naşte prezumţia că intenţia părţilor s-a baza pe caracterul mai sigur al probei scrise astfel
încât apare nereală presupunerea că deşi au redactat un înscris voinţa lor a fost ca
eventualele înţelegeri să poată fi dovedite cu ajutorul martorilor, chiar în varianta în care
valoarea contractului ar fi fost mai mică de 250 lei. Prezumţia este susţinută şi de faptul că
părţile pot conveni în sensul ca raportul lor juridic să poată fi dovedit cu martori astfel încât
dacă nu au cuprins o asemenea clauză, ele nu a avut-o în vedere.
În ceea ce priveşte prima interdicţie cuprinsă de art. 1191 Cod civil, proba cu martori
nu este admisă pentru a stabili că înscrisul ar cuprinde clauze sau menţiuni inexacte care s-
ar fi introdus în cuprinsul acestuia din eroare ori din intenţia culpabilă a uneia dintre părţi.
Astfel, de exemplu, nu se poate dovedi prin martori că preţul ar fi fost altul decât cel
prevăzut în înscris sau că preţul n-ar fi fost plătit la încheierea contractului, aşa cum se
arată în act.
Cea de-a doua interdicţie privind dovedirea peste cuprinsul unui înscris, împiedică să
se stabilească prin martori faptul că părţile ar fi adus verbal modificări actului pe care l-au
constatat prin înscris, indiferent de momentul în care se pretinde că aceste schimbări ar fi
intervenit. Discuţiile avute de părţi înainte de redactare înscrisului, în momentul întocmirii
acestuia sau ulterior trebuie considerate ca simple tratative, atâta timp cât ele nu se
regăsesc în textul înscrisului pe care părţile îl deţin. Astfel, nu vor putea fi dovedite prin
martori pretenţia creditorului că s-ar fi stipulat o dobândă sau pretenţia debitorului că s-ar fi
introdus un termen sau o condiţie.
În schimb, vor putea fi dovedite prin martori orice împrejurări cu condiţia ca ele să
nu vină în contradicţie cu înscrisul părţilor şi să nu aducă modificări cuprinsului acestuia.
Proba testimonială va fi astfel admisă pentru a lămuri sensul exact al unora din clauzele
înscrisului când acestea sunt obscure, confuze sau susceptibile de mai multe înţelesuri,
deoarece a interpreta nu echivalează cu a proba contra sau peste cuprinsul înscrisului ci,
dimpotrivă, a stabili sensul exact al acestuia. În acelaşi mod vor putea fi corectate şi
eventualele erori materiale strecurate în înscris.
Regula înscrisă în art. 1195 alin. 2 Cod civil nu se referă la viciile de care pot suferi
actele juridice: eroarea, dolul, violenţa, falsitatea cauzei, absenţa acesteia, toate acestea
putând fi dovedite prin martori sau orice alte mijloace de probă deoarece sunt împrejurări
de fapt a căror existenţă nu se va putea niciodată regăsi în înscrisuri.

Problema 3.
Condiţiile începutului de dovadă scrisă: existenţa unei scrieri, condiţia provenienţei
acesteia de la cel căruia i se opune şi condiţia ca scrierea să facă verosimil faptul pretins. 1
Problema 4.
Aprecierea mărturiei. În actualul sistem de administrare a probelor valoarea mărturiei
este lăsată la libera apreciere a judecătorului, puterea ei doveditoare depinzând de măsura
în care ea poate determina intima convingere a judecătorului despre realitatea faptelor
relatate de martori. În fond, este indiferent numărul martorilor care confirmă un a anumit
fapt, căci depoziţia unui singur martor poate avea o suficientă forţă de convingere încât să
determine înlăturarea tuturor celorlalte depoziţii din dosarul respectiv. Mărturia trebuie să
emane de la un martor de bună credinţă şi să fie veridică, să inspire judecătorului

1
Pentru o analiză detaliată vezi Aurelian Ionaşcu, op. cit. p. 187 – 195.
încrederea că reflectă în mod exact realitatea. Analizând mărturiile, de multe ori
neconcordante, şi corelaţia lor cu celelalte probe de la dosar, instanţa trebuie să aprecieze
fiecare probă în parte pentru a-şi da seama care este cea care reflectă în mod exact
realitatea. Această convingere se va regăsi în motivarea hotărârii, instanţa arătând modul şi
rezultatul aprecierii sale şi elementele care au determinat-o să reţină doar anumite mărturii
şi să le înlăture pe celelalte. Doar în acest mod instanţele de control vor putea verifica
temeinicia hotărârii.

Problema 5.
Prezumţii:
-prezumţii legale, în temeiul cărora legea declară nule anumite acte pentru că le
consideră făcute în frauda dispoziţiilor sale: art. 812 Cod civil – dispoziţiile în favoarea unui
incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în numele
unor persoane interpuse – sunt considerate a fi persoane interpuse tatăl, mama,
descendenţii şi soţul persoanei incapabile; -este vorba de persoane incapabile să primească
donaţii, astfel încât actele de dispoziţie cu titlu oneros sunt prezumate a fi donaţii deghizate,
acelaşi caracter avându-l şi donaţiile făcute în favoarea membrilor familiei incapabilului –
prin raportare la art. 810 Cod civil;
-prezumţii în temeiul cărora legea trage din anumite împrejurări concluzia dobândirii
dreptului de proprietate sau eliberării debitorului de obligaţia sa: art. 492 Cod civil
( construcţiile sau plantaţiile făcute pe un anumit teren sunt presupuse a fi făcute de
proprietarul terenului, pe cheltuiala sa şi deci că sunt proprietatea acestuia); art. 1138 Cod
civil (remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului presupune
efectuarea plăţii şi stingerea datoriei);
-prezumţia puterii lucrului judecat, art. 1020-1021 Cod civil (se prezumă că un litigiu
soluţionat în mod definitiv şi irevocabil, care a trecut prin toate gradele de jurisdicţie, a fost
finalizat printr-o hotărâre legală şi temeinică, astfel încât legea nu mai permite reluarea
aceluiaşi litigiu între aceleaşi părţi.
Prezumţii intermediare sau mixte: prezumţia de proprietate comună a zidului
despărţitor dintre două imobile stabilită de art. 590 Cod civil, nu poate fi combătută decât
prin înscrisuri, semne de necomunitate sau prescripţie; prezumţia de proprietate a
posesoriului de bună credinţă a unui bun mobil corporal (art. 1909 Cod civil) nu poate fi
combătută decât în caz de pierdere sau furt; prezumţia de paternitate a copilului din
căsătorie nu poate fi combătută decât de tatăl prezumat prin acţiunea în tăgada paternităţii.
 TITLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

CAPITOLUL I – CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Secţiunea I – Noţiunea actului juridic civil.

Expresia de act juridic este folosită în două sensuri, şi anume în cel de operaţie
juridică (negotium) şi în sensul de înscris probator (instrumentum).
În sensul de operaţiune juridică prin acte juridic civil se înţelege manifestarea de
voinţă a uneia sau mai multor persoane săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice
civile, constând în crearea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile, în
temeiul şi în limitele stabilite de normele dreptului civil obiectiv. 1
Elementele definitorii ale actului juridic civil sunt următoarele: în mod indiscutabil
acesta reprezintă o manifestare de voinţă a subiectului sau a mai multor subiecte de drept
civil, realizată în limitele şi condiţiile stabilite de normele juridice civile; această manifestare
exprimă intenţia de a produce efecte juridice iar efectul ei îl reprezintă naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile.

Secţiunea II. Clasificare actelor juridice civile.

1.În funcţie de numărul părţilor distingem acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi
multilaterale.
a. Actul unilateral este cel care reprezintă rezultatul voinţei unei singure părţi (şi nu
neapărat al unei singure persoane). Esenţial în acest caz este faptul că simpla şi unica
voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestată de către o parte, este
suficientă pentru a da naştere la obligaţii în sarcina ei, fără a fi necesară o acceptare a
celeilalte părţi.
Actele tipice unilaterale sunt: testamentul, promisiunea publică de recompensă (ce
poate fi făcută de exemplu de două persoane – soţ şi soţie – care şi-au pierdut câinele sau
li s-a furat autoturismul), acceptarea succesiunii, renunţarea la moştenire, confirmarea unui
act anulabil.
Este posibil ca formarea valabilă sau producerea efectelor juridice în cazul unor
asemenea acte să depindă de comunicarea manifestării de voinţă către destinatarul direct al
actului, astfel încât aceste acte juridice se subclasifică în acte supuse comunicării – oferta,
promisiunea publică de recompensă – şi nesupusă comunicării – testamentul.
b. Actul bilateral este cel care reprezintă voinţa concordantă a două părţi, în sensul
creării, modificării sau stingerii de raporturi juridice civile concrete.
Actul juridic civil bilateral tipic este contractul civil.
1
Ernest Lupan, op. cit. p. 181
 Atenţie! Trebuie distins actul unilateral de contractul unilateral, acesta din urmă
fiind un act bilateral - ca orice contract – dar care generează pentru una dintre părţi doar
drepturi şi pentru una dintre părţi doar obligaţii. Un astfel de caz este cel al contractului de
împrumut, care generează obligaţii doar pentru împrumutat şi anume pe aceea de a restitui
împrumutul creditorului său.
Tipic actelor juridice civile bilaterale le este faptul că fiecare parte urmăreşte
realizarea unui scop propriu, diferit de cel urmărit de cealaltă parte, motiv pentru care
majoritatea contractelor sunt sinalagmatice, născându-se în patrimoniul ambelor părţi atât
drepturi cât şi obligaţii (vânzare-cumpărare, schimb).
c. Actul juridic multilateral este rodul acordului de voinţă ce provine de la mai multe
părţi, care urmăresc realizarea aceluiaşi scop.
Un astfel de act juridic este contractul civil de societate, reglementat de art. 1491
Cod civil.

Clasificarea actelor juridice civile, plecând de la criteriul numărului părţilor, prezintă

importanţă juridică în primul rând sub aspectul aprecierii valabilităţii actului, deoarece la
actele unilaterale se are în vedere o singură voinţă juridică, pe când la cele bilaterale şi
multilaterale trebuie cercetate toate voinţele juridice implicate. Sub un alt aspect viciile de
consimţământ se cercetează diferit în funcţie de categoria căreia actul îi aparţine.
Pe de altă parte, trebuie făcută menţiunea că actul juridic civil unilateral este un izvor
al raportului juridic civil concret doar în măsura în care legea prevede în mod expres acest
lucru, această verificare neimpunându-se în cazul actelor bilaterale, caracterizate de
principiul libertăţii contractuale.
Interesul practic al clasificării se reflectă şi în analiza excepţiilor de la principiul
irevocabilităţii actelor juridice civile deoarece actele bilaterale sau multilaterale – de
principiu – pot fi revocate de comun acord de către părţi (deşi această revocare echivalează
în fond cu un nou act juridic prin care părţile sting raportul juridic născut dintr-un act
anterior) în timp ce actul unilateral este caracterizat de irevocabilitate (deşi testamentul
care actul tipic unilateral este în acelaşi timp, de principiu, revocabil; de altfel şi oferta
publică poate fi revocată până în momentul receptării ei, iar renunţarea la succesiunea
poate fi, de asemenea, revocată în anumite condiţii; actul unilateral tipic irevocabil este
reprezentat de acceptarea succesiunii, care odată făcută, nu se mai poate reveni asupra ei).

2.După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice civile se împart în acte cu titlu
oneros şi acte cu titlu gratuit.
a.Actul juridic cu titlu oneros este acel act civil prin care, în schimbul folosului
patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial sau,
altfel spus, la încheierea unui asemenea act juridic ambele părţi urmăresc realizarea unui
interes patrimonial.
Sunt acte juridice civile cu titlu oneros contractul de vânzare-cumpărare (vânzătorul
doreşte să obţină preţul iar cumpărătorul urmăreşte dobândirea bunului), contractul de
antrepriză (beneficiarul doreşte construirea unei locuinţe ia antreprenorul urmăreşte
realizarea unui profit) etc.
Actele juridice civile cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii.
Actele comutative sunt cele în care părţile cunosc sau pot cunoaşte, încă din
momentul încheierii actului, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin. Astfel, vânzătorul
cunoaşte bunul ce trebuie predat şi în ce condiţii, iar cumpărătorul ştie exact ce preţ va plăti
pentru a-l putea dobândi, precum şi condiţiile exacte de plată.
 Actele aleatorii sunt acelea în care părţile au în vedere posibilitatea unui câştig sau
riscul unei pierderi, de care fac să depindă existenţa sau întinderea obligaţiilor lor. De
exemplu, în cazul contractului de întreţinere, ceea ce se cunoaşte în momentul încheierii
actului îl reprezintă valoarea bunului dobândit de întreţinător, fără însă a se putea stabili
valoarea întreţinerii ce urmează a fi acordată întreţinutului până la decesul acestuia, valoare
ce poate fi mai mică, aproximativ egală sau mai mare decât cea a bunului ce a intrat în
patrimoniul întreţinătorului.
b. Actul juridic cu titlu gratuit este acel act juridic civil prin care o persoană procură
alteia un folos patrimonial, fără a urmări obţinerea unui folos în schimb.
Actele juridice civile cu titlu gratuit sunt la rândul lor, împărţite în liberalităţi şi acte
dezinteresate.
Liberalităţile sunt acele acte juridice civile cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi
micşorează patrimoniul, transmiţând gratificatului (cealaltă parte a actului juridic) un bun, o
fracţiune de patrimoniu sau un patrimoniu întreg (care poate fi transmis doar prin act
pentru cauză de moarte), fără a primi în schimb vreun echivalent. De exemplu, în cazul unei
donaţii donatorul îţi micşorează patrimoniul transmiţând donatarului un imobil, fără a primi
nimic în schimb, spre deosebire de vânzătorul care primeşte în schimbul imobilului preţul
cuvenit.
Actele dezinteresate sunt acelea care au ca efect procurarea de către dispunător a
unui avantaj patrimonial celeilalte părţi, fără ca el însuşi să-şi micşoreze patrimoniul. De
exemplu, este cazul împrumutului fără dobândă sau al împrumutului unui bun
neconsumptibil.
Unele acte juridice civile sunt, prin esenţa lor cu titlu oneros (vânzarea-cumpărarea,
schimbul) la fel cum unele sunt doar cu titlu gratuit (de exemplu împrumutul de folosinţă).
Pentru unele acte juridice civile caracterul gratuit ţine numai de natura şi nu de esenţa lor,
ele putând fi şi cu titlu oneros (mandat gratuit sau remunerat, depozit gratuit sau plătit,
împrumut cu sau fără dobândă).

Importanţa acestei clasificări poate fi cercetată din mai multe puncte de vedere.
Sub aspectul formei, legea este mai exigentă în cazul actelor cu titlu gratuit deoarece
se urmăreşte atenţionarea transmiţătorului dreptului sau bunului în legătură cu faptul că
patrimoniul său va rămâne sărăcit în urma unei asemenea operaţiuni, neintrând nici un alt
bun sau un alt drept în schimb.
Sub aspectul răspunderii, aprecierea este mai severă în cazul unui act cu titlu oneros
în cazul căruia avantajele sunt reciproce, decât în cel al unui act cu titlu gratuit, când partea
procură celeilalte un folos, fără a primi nimic în schimb.
De asemenea, în cazul actelor cu titlu gratuit legea civilă instituie mai multe
incapacităţi speciale decât în cazul actelor cu titlu oneros.

3.După efectul lor actele juridice civile se împart în constitutive, translative şi

declarative.
a. Actele constitutive sunt cele care dau naştere unor drepturi subiective civile care
nu au existat anterior. De exemplu, au acest caracter ipoteca convenţională (act juridic
accesoriu care însoţeşte un contract principal de împrumut şi în temeiul căruia ia naştere un
drept reala accesoriu), actul de constituire a unui uzufruct (în temeiul căruia ia naştere un
drept real – dezmembrământ al dreptului de proprietate, care nu a existat anterior).
b. Actele translative sunt acelea care au ca efect strămutarea unui drept civil
subiectiv dintr-un patrimoniu în altul. Astfel de acte sunt contractul de vânzare-cumpărare
(dreptul de proprietate se transmite de la vânzător la cumpărător), contractul de donaţie,
contractul de schimb etc.
c. Actele declarative sunt cele care au ca efect consolidarea sau definitivarea între
părţi a unor drepturi preexistente. Cu titlu de exemplu amintim partajul (în urma definitivării
căruia dreptul de proprietate al subiectului de drept în ceea ce priveşte lotul nou format
este consolidat anterior în timp până în momentul naşterii coproprietăţii, apreciindu-se că
întotdeauna subiectul respectiv a fost proprietarul lotului respectiv şi că niciodată altcineva
nu a avut vreun drept în legătură cu acesta; partajul poate fi atât judiciar cât şi
convenţional, efectele lui fiind aceleaşi); tranzacţia (care este un contract prin care părţile
termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască – art. 1704
Cod civil; în principiu tranzacţia produce efecte declarative, prin ea părţile nefăcând altceva
decât să-şi recunoască reciproc drepturile aflate în litigiu, motiv pentru care contractul nu
poate constitui just titlu pentru uzucapiunea de 10 –20 de ani, părţile nu sunt ţinute să
garanteze drepturile recunoscute prin convenţie, iar aceasta produce efecte retroactive, de
la data naşterii drepturilor recunoscute prin tranzacţie; este posibil ca prin tranzacţie părţile
să se oblige şi la prestaţii noi, situaţie în care tranzacţiile vor avea efecte constitutive sau
translative de drepturi).
O specie aparte din familia actelor juridice declarative o reprezintă actul confirmativ,
prin care o persoană renunţă la dreptul său de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic
civil la a cărui încheiere a fost încălcată o dispoziţie legală ce ocrotea un interes privat,
favorabil persoanei respective. Prin actul confirmativ este înlăturată cauza de anulabilitate,
actul juridic civil devenind valabil (contractul de vânzare a unui imobil ce reprezintă bun
comun, încheiat doar de soţ, poate deveni valabil în cazul în care soţia confirmă
înstrăinarea, printr-un act separat).

Clasificarea subliniază în primul rând faptul că în timp ce actul constitutiv şi cel

declarativ îşi produc efectele doar pentru viitor (ex nunc) actul declarativ produce efecte şi
pentru trecut (ex tunc). Pe de altă parte, doar actele translative pot constitui just titlu
pentru uzucapiunea de 10-20 de ani.

4.După importanţa lor, se deosebesc acte juridice civile de conservare, acte juridice
civile de administrare şi acte juridice civile de dispoziţie.
a. Actele de conservare sunt cele care au ca efect preîntâmpinarea pierderii unui
drept subiectiv civil, ele fiind întotdeauna avantajoase pentru autorul lor, deoarece
presupun cheltuieli nesemnificative faţă de valoarea dreptului protejat.
Actele de conservare, teoretic, pot fi încheiate de persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar dacă vom analiza practic modul în
care se materializează aceste acte vom vedea că foarte rar ele sunt încheiate de această
categorie de subiecte de drept. Astfel, întreruperea unei prescripţii, prin acţiunea în justiţie,
nu poate fi realizată decât de persoana cu capacitate de exerciţiu, sau de cea cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, asistată de ocrotitorul său legal, deoarece altminteri ea nu
beneficiază de capacitate procesuală, element esenţial al acţiunii civile. Aceeaşi este situaţia
şi în cazul înscrierii unei ipoteci sau a unui privilegiu sau comunicarea unei somaţii (somaţie
care, de regulă, nu întrerupe prescripţia, dar permite recuperarea cheltuielilor de judecată
într-un proces civil, în temeiul art. 275 Cod procedură civilă). Un astfel de act juridic întâlnit
în practică poate fi însă antrepriza pentru repararea unui imobil.
b. Actele de administrare sunt cele prin care se realizează o normală punere în
valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. În acest din urmă caz folosirea şi exploatarea
normală poate presupune şi unele acte care, raportate la un singur bun, reprezintă acte de
înstrăinare, care raportate la un patrimoniu sunt acte de administrare. Pot fi amintite ca
făcând parte din această categorie închirierea, asigurarea unui bun etc.
c.Actele de dispoziţie sunt cele care determină ieşirea din patrimoniul unei persoane
a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală, prin încheierea unor asemenea acte
urmărindu-se transmiterea unui drept sau renunţarea la acesta, asumarea unei obligaţii,
constituirea unui drept real în favoarea unui terţ etc. Intră în această categorie vânzarea,
schimbul, donaţia, renunţarea la drept în cadrul procesului civil.

Importanţa clasificării este cercetată în primul rând din punctul de vedere al

capacităţii de a încheia astfel de acte juridice deoarece actele de conservare pot fi încheiate
personal chiar şi de persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu, deci cu atât mai mult
de cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Actele de administrare pot fi încheiate de
reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu, fără a fi necesară vreo
încuviinţare, ba chiar şi de către acesta însuşi, cu condiţia să nu sufere vreo leziune, în timp
ce actele de dispoziţie presupun, obligatoriu, existenţa capacităţii de exerciţiu, respectiv
autorizarea din partea autorităţii tutelare, în cazul în care actul se încheie de reprezentantul
legal sau de persoana fizică asistată de acesta.
În materie de reprezentare - convenţională - trebuie ştiut că mandatul general dat
unei persoane este valabil pentru actele de conservare şi de administrare, în timp ce pentru
actele de dispoziţie mandatul trebuie să fie special.

5.În funcţie de conţinutul lor actele juridice civile pot fi patrimoniale şi

nepatrimoniale.
a. Sunt patrimoniale actele juridice civile care au un conţinut economic, adică sunt
exprimabile în bani (vânzarea-cumpărarea, donaţia, împrumutul etc.).
b. Actele juridice nepatrimoniale sunt cele care nu au un conţinut economic şi nu pot
fi exprimate în bani (convenţia părinţilor căsătoriţi, care nu au un nume comun, referitoare
la numele ce îl va purta copilul).
Utilitatea clasificării constă în analiza efectelor nulităţii, deoarece în cazul lipsirii de
efecte a actului nepatrimonial nu se pune problema restituirii prestaţiilor executate.
6.După modul de încheiere actele juridice civile pot fi consensuale, solemne sau
reale.
a. Actele consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a
autorului sau autorilor lor. Majoritatea actelor juridice civile sunt cuprinse în această
categorie, în dreptul civil românesc funcţionând regula consensualismului.
b. Actele solemne sunt cele la a căror încheiere manifestarea de voinţă trebuie să
îmbrace forma cerută în mod expres de lege, fiind vorba în acest caz de o cerinţă ce
afectează însăşi valabilitatea actului juridic civil. Intră în această categorie testamentul,
contractul de donaţie, ipoteca convenţională etc. Forma solemnă constă, de regulă, într-un
înscris autentic notarial, dar nu reduce la această variantă, putând fi întâlnite şi alte forme
(de exemplu testamentul olograf).
Important este de reţinut că în cazul nerespectării formei cerute pentru valabilitatea
actului juridic civil, acesta va fi lovit de nulitate absolută.
c. Actele reale sunt cele pentru încheierea cărora nu este suficientă simpla
manifestare de voinţă a părţilor, fiind necesară şi remiterea (predarea) bunului. Cu titlu de
exemplu pot fi enumerate următoarele contracte: de împrumut, de depozit, de gaj etc.
Nu este imposibil ca acelaşi contract să poată fi încheiat uneori prin simpla
manifestare a acordului de voinţă, iar alteori să fie necesară forma autentică, diferenţierea
intervenind prin raportare la obiectul material avut în vedere de părţi. Astfel, vânzarea-
cumpărarea este valabilă prin realizarea acordului dintre vânzător şi cumpărător, dar dacă
în discuţie este un teren, transferul proprietăţii va opera doar în cazul încheierii contractului
în formă autentică, deoarece lege solicită această formă în mod expres.
Importanţa juridică a clasificării este determinată de criteriile avute în vedere în
momentul cercetării valabilităţii actelor juridice civile. Evident, nerespectarea formei
solemne atrage nulitatea absolută a unui act formal, iar în măsura în care mandatarul
urmează să încheie un act solemn şi procura sa va îmbrăca, obligatoriu, aceeaşi formă.
7.După momentul producerii efectelor distingem acte juridice civile între vii şi acte
pentru cauză de moarte.
a. Actele între vii sunt cele care îşi produc efectele potrivit intenţie părţii sau părţilor,
încă în timpul vieţii lor.
b. Actele pentru cauză de moarte sunt cele care-şi produc efectele numai la moartea
autorului lor, ele încheindu-se tocmai în considerarea acestui eveniment.
Trebuie înţeles că un în cazul unui act între vii este posibil ca unul dintre subiecte să
înceteze din viaţă, înainte ca acesta să-şi fi produs efectele, dar acest eveniment nu
schimbă caracterul actului. Singurul efect va fi acela că obligaţia va fi executată de
moştenitori – în cazul în care debitorul a decedat – sau în favoarea moştenitorilor – dacă a
decedat creditorul. În cazul actului pentru cauză de moarte efectele acestuia sunt
condiţionate de evenimentul ce constă în decesul autorului lui.
Actul tipic pentru cauză de moarte este testamentul, mai fiind întâlnite şi asigurările
asupra vieţii.
Este uşor de constatat că, în general, actele pentru cauză de moarte sunt
reglementate mai strict decât cele între vii, ele fiind întotdeauna acte solemne. Pe de altă
parte, ele sunt enumerate expres de lege, fiind întotdeauna tipice sau numite.
8.După rolul voinţei părţilor, în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile se
împart în acte subiective şi acte condiţie.
a. Acte subiective sunt cele în care voinţa părţilor are un rol hotărâtor sub aspectul
stabilirii conţinutului raportului juridic civil.
b. Actele condiţie sunt cele în care părţile îşi manifestă dorinţa ca anumite reguli să le
fie aplicabile, rolul voinţei lor rezumându-se la a declanşa incidenţa regulilor de conduită
respective. Altfel spus, părţile îşi manifestă voinţa doar sub aspectul încheierii sau nu a
actului juridic, care cuprinde clauze standard, clauze ce nu pot fi modificate (contractul de
livrare a energiei electrice, a energiei termice, cel privind prestarea serviciilor telefonice,
închirierea de locuinţe din fondul locativ de stat sau locaţia unor spaţii comerciale – evident
actele enumerate cu titlu de exemplu fac parte din sfera mai largă a dreptului civil, în
înţelesul lui de drept comun).
Valabilitatea actelor condiţie este verificată doar sub aspectul modului în care a fost
dat consimţământul la încheierea acestora, clauzele nemaiprezentând interes deoarece ele
sunt deja notorii.
9.După legătura lor cu modalităţile, actele juridice civile pot fi pure şi simple sau
afectate de modalităţi.
a. Actele pure şi simple sunt cele care-şi produc efectele imediat după încheierea lor,
acestea nefiind afectate de nici o modalitate. Din categoria actelor juridice care nu pot fi
decât pure şi simple amintim actul de opţiune succesorală (acceptarea ori renunţarea la
moştenire, moştenitorul neputând condiţiona opţiunea sa).
b. Actele afectate de modalităţi sunt cele a căror existenţă sau ale căror efecte
depind de împlinirea unui termen, realizarea unei condiţii sau de executarea unei sarcini.
Există acte juridice care sunt esenţialmente afectate de modalităţi: contractul de asigurare –
condiţia producerii riscului asigurat; contractul de împrumut – termenul de restituire;
donaţia cu sarcini.
În general, modalităţile sunt analizate ca fiind elemente neesenţiale ale actului juridic
civil, dar în cazul actelor juridice care sunt esenţialmente afectate de modalităţi lipsa
acestora atrage ineficacitatea celor dintâi.
10.După raportul dintre ele, actele juridice civile se împart în principale şi accesorii.
a. Actul principal este cel care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de cea a unui alt act juridic.
b. Actul accesoriu este cel care nu are o existenţă de sine stătătoare, existenţa sa
depinzând structural de cea a unui alt act juridic – principal. Au acest caracter fidejusiunea,
gajul, ipoteca convenţională, arvuna, clauza penală. Actele accesorii pot fi încheiate
concomitent sau ulterior încheierii actului principal.
11.După legătura lor cu cauza (scopul) se disting actele juridice civile cauzale de cele
abstracte.
a. Actele cauzale sunt cele a căror valabilitate o implică şi pe cea a cauzei, astfel
încât dacă aceasta este imorală, ilicită sau lipseşte, actul juridic civil va fi lovit de nulitate.
b. Actele abstracte sunt cele care sunt detaşate de elementul cauză, ele rezultând de
regulă din operaţii juridice care implică mai multe părţi, cum ar fi fidejusiunea, delegaţia,
cambia, biletul la ordin, titlurile reprezentative. În aceste situaţii creditorul nu cunoaşte
cauza care îl determină pe debitor să se oblige faţă de el, această cauză putând fi găsită
într-un raport juridic anterior, existent între debitor şi terţ, faţă de care creditorul este
străin.
12.După modalitatea încheierii lor, deosebit acte juridice civile strict personale şi acte
juridice civile care pot fi încheiate şi prin reprezentare.
a. Actele strict personale sunt acelea care nu pot fi încheiate decât de parte, în orice
condiţii, exemplul tipic reprezentându-l testamentul. Actele de acest gen sunt expres
reglementate de legea civilă.
b. Actele care nu sunt strict personale intră în cea de-a doua categorie, ele putând fi
încheiate prin reprezentare.
Importanţa clasificării rezultă în procesul de verificare a valabilităţii actelor deoarece
un act strict personal va fi apreciat doar în raport de persoana sau persoanele care îl
încheie, în timp ce cele din categoria actelor ce pot fi încheiate şi prin reprezentat vor fi
cercetate şi prin prisma capacităţii reprezentantului.
Trebuie menţionat faptul că acest tip de clasificare vizează exclusiv actele încheiate
de persoanele fizice, distincţia neputând să apară în cazul persoanelor juridice.
13.După modul în care sunt reglementate, delimităm actele juridice civile tipice
(numite) de cele atipice (nenumite).
a. Actele tipice sunt cele care au o denumire stabilită de legea civilă şi o
reglementare juridică proprie.
b. Actele atipice sunt cele care nu beneficiază nici de reglementare şi nici de
denumire proprii, de cele mai multe ori existenţa lor fiind confirmată de practică şi de
doctrină, pornindu-se de la condiţiile generale de valabilitate a actului juridic civil. Un
exemplu tipic în acest sens îl reprezintă contractul de întreţinere.
Tocmai în acest context este justificată ideea că în cazul actelor tipice se aplică
norma juridică existentă, în timp ce în cazul actelor atipice sunt aplicabile regulile generale
şi nu cele specifice unui alt act, tipic, oricât de apropriate ar părea cele două acte (excepţiile
fiind de strictă interpretare).
14.După modul lor de executare distingem acte juridice civile cu executare dintr-o
dată şi acte juridice civile cu executare succesivă.
 a. Actele cu executare dintr-o dată sunt cele a căror executare presupune o singură
prestaţie din partea debitorului, aceasta fiind instantanee (preţul se achită printr-o singură
plată).
b. Actele cu executare succesivă sunt cele a căror executare presupune mai multe
prestaţii, eşalonate în timp (chiria se plăteşte periodic – lunar sau trimestrial sau anual,
conform convenţiei părţilor, dar nu se face o singură plată pentru întreaga perioadă).
În cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate partea care şi-a executat
obligaţia într-un contract cu executare dintr-o dată, dar putea solicita rezoluţiunea actului,
iar în cazul unui act cu prestaţii succesive se va solicita rezilierea, în această din urmă
variantă lipsirea de efecte având eficienţă numai pentru viitor.
Sub aspectul prescripţiei extinctive, în cazul actelor cu executare succesivă curge un
termen distinct de prescripţie, pentru fiecare prestaţie în parte.

CAPITOLUL II – CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea I – Noţiune şi clasificări.

Prin condiţii de valabilitate a actului juridic civil se înţeleg componentele structurale
ale acestuia – elementele sale constitutive – care pot fi comune tuturor actelor juridice, dar
unele dintre acestea pot fi specifice doar unei anumite categorii sau, în cazuri extreme, unui
singur act juridic aparte. Aceste componente sunt necesare pentru ca actul juridic civil să
fie valabil şi să-şi producă efectele.
Aceste condiţii care pot afecta în sens pozitiv sau negativ valabilitatea actului juridic
civil (denumite şi elemente sau cerinţe) se pretează la o grupare, în funcţie de mai multe
criterii, astfel: prin raportare la aspectul la care se referă, pot fi distinse condiţiile de fond
de cele de formă. Condiţiile de fond privesc conţinutul actului juridic civil, în timp ce acelea
de formă se referă la modul de exteriorizare a voinţei părţilor.
În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, condiţiile pot fi esenţiale sau
neesenţiale.
Cele esenţiale sunt condiţiile care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, lipsa lor
determinând nevalabilitatea actului (intră în această categorie condiţiile de fond şi cele de
formă, când ele sunt cerute ad validitatem). Condiţiile neesenţiale sunt cele care nu pot
influenţa, prin prezenţa sau prin lipsa lor, valabilitatea actului juridic civil.
Condiţiile esenţiale se subdivid în funcţie de izvorul obligativităţii întrunirii lor, în
legale şi convenţionale (voluntare).
În funcţie de consecinţele pe care le produc, condiţiile actelor juridice civile sunt de
validitate şi de eficacitate. Condiţiile de validitate sunt cele esenţiale – a căror nerespectare
determină nulitatea actului juridic civil – iar condiţiile de eficacitate sunt cele care atrag alte
sancţiuni – de exemplu inopozabilitatea.
 O anumită condiţie poate fi, în acelaşi timp, de fond esenţială şi de validitate sau de
formă şi esenţială, criteriile putând opera concomitent.
Legislaţia română nu conţine o prevedere a condiţiilor de fond ale unui act juridic
civil în general, art. 1948 Cod civil referindu-se doar la condiţiile esenţiale pentru
valabilitatea unei convenţii, acesta fiind: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil
al părţilor ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Secţiunea II – Capacitatea.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă o componentă a capacităţii de
folosinţă a subiectului de drept şi apare ca o premisă a capacităţii de exerciţiu a acesteia,
cealaltă fiind discernământul juridic al persoanei fizice însăşi, respectiv a reprezentanţilor
persoanei juridice.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiţie de fond şi esenţială care
constă în aptitudinea subiectului de drept civil, de a deveni titular de drepturi şi obligaţii
civile prin încheierea unor astfel de acte. 1 În mod evident, capacitatea reprezintă regula
generală, incapacităţile fiind întotdeauna expres şi limitativ prevăzute de lege. De altfel,
potrivit art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi
condiţiile stabilite de lege . Desigur, în privinţa persoanelor juridice este aplicabilă regula
specialităţii capacităţii de folosinţă a acestora.
În timp ce capacitatea de a încheia acte juridice civile este o stare de drept,
discernământul este o stare de fapt, acesta putând să existe distinct, chiar în cazul unei
persoane puse sub interdicţie tot aşa cum este admisibil ca o persoană având capacitate de
exerciţiu deplină să se afle într-o situaţie în care, trecător, să fie lipsită de discernământ.
Fără să se poată spune că cele două stări s-ar suprapune, este indiscutabil că între
capacitate şi discernământ se regăseşte o legătură indestructibilă, evidenţiată de faptul că
stabilirea valabilităţii unui act juridic civil este condiţionată atât de existenţa capacităţii, cât
şi de cea a discernământului. În acest context trebuie menţionat faptul că în practica
judiciară s-a admis admisibilitatea acţiunii în anularea unui act juridic încheiat de o persoană
care are capacitate de exerciţiu deplină. Într-o astfel de situaţie însă este obligatoriu să se
dovedească în mod neechivoc lipsa discernământului autorului în momentul încheierii actului
juridic a căruia valabilitate este pusă în discuţie.
Sub aspect probator, capabilul este cel care trebuie să dovedească lipsa
discernământului în momentul încheierii actului juridic civil – în situaţia în care se
prevalează de o asemenea neregularitate – în timp ce dacă partea adversă invocă existenţa
discernământului în cazul unei persoane puse sub interdicţie (prezumată a fi lipsită de
discernământ) va trebuie să facă această dovadă. Momentul la care se raportează proba
trebuie să fie întotdeauna cel al manifestării voinţei de a contracta.
Încălcarea normelor legale referitoare la capacitate atrage una din următoarele
sancţiuni: nulitatea absolută (în cazul actelor prin care se suprimă sau se îngrădeşte
capacitatea de folosinţă sau cea de exerciţiu, aşa cum sunt acestea reglementate; în cazul
celor prin care părţile ar stabili, prin voinţa lor, ca un incapabil să fie considerat capabil; cele
care se încheie cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor
juridice); nulitatea relativă (în cazul actelor încheiate de minorul sub 14 ani, personal şi
singur sau de interzisul judecătoresc; a celor de donaţie sau de garantare a intereselor
altuia făcute în numele şi pe seama incapabilului de către ocrotitorul său legal; cele care

1
Pentru o prezentare detaliată, Ernest Lupan, op. cit. p.204
depăşesc dreptul de administrare al patrimoniului, încheiate de ocrotitorul legal sau de
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare); inopozabilitatea actului juridic (în cazul celui încheiat în numele minorului cu
capacitate de exerciţiu restrânsă de către reprezentantul său legal, în ciuda faptului că
minorul este deja îndreptăţit să încheie actul personal).

Secţiunea III – Consimţământul.

Consimţământul reprezintă o condiţie de fond a actului juridic civil prin care se
înţelege manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, subiectul de drept confirmând
intenţia lui de a se obliga juridiceşte. Consimţământul formează, împreună cu cauza actului
juridic voinţa juridică.
Consimţământul reprezintă, într-un prim sens, acordul de voinţă al părţii (în cazul
actelor bilaterale şi multilaterale) iar într-un alt sens voinţa exteriorizată a autorului actului
unilateral.
Ceea ce este extrem de important pentru existenţa actului juridic civil însuşi este
manifestarea de voinţă a părţii/părţilor şi intenţia acesteia/acestora ca această manifestare
să producă efecte juridice.
Voinţa este de natură psihologică dar relevanţa ei rezultă din faptul că între acesta şi
consimţământ există o strânsă corelaţie. Sub aspect juridic, după cum am mai arătat,
structura voinţei cuprinde cele două elemente, respectiv consimţământul şi cauza. În fond,
formarea voinţei juridice este rezultatul unui proces psihologic complex, care porneşte de la
nevoia subiectului de drept ce se reflectă în conştiinţa acestuia, trece prin etapa alegerii
mijlocului de satisfacere a nevoii respective prin luarea hotărârii de încheiere a actului
juridic civil şi se finalizează prin exteriorizarea acestei hotărâri. Indiferent din ce perspectivă
am privi această evoluţie, ceea ce prezintă cu adevărat importanţă este momentul apariţiei
motivului determinant care justifică încheierea actului juridic civil şi, în aceeaşi măsură
exteriorizarea hotărârii de a finaliza această operaţiune. Motivul determinant echivalează
juridic cu noţiunea de cauză a actului juridic civil (scopul pentru care actul este încheiat) iar
hotărârea exteriorizată se exprimă prin consimţământ.
În dreptul civil voinţa juridică este guvernată de două principii consacrate în Codul
civil şi anume:
a. Principiul libertăţii actelor juridice civile - denumit şi principiul autonomiei
de voinţă, rezultă indirect din prevederile art. 969 alin. 1 şi art. 5 cod civil. Din interpretarea
acestor texte se poate concluziona că părţile sunt libere să încheie orice convenţii sau să-şi
manifeste voinţa exprimată printr-un act unilateral, până la limita legii şi a bunelor
moravuri, în această ideea constând esenţa principiului libertăţii actelor juridice civile, la
baza căreia stă recunoaşterea de către dreptul obiectiv a forţei generatoare de efecte
juridice a voinţei subiectelor de drept.
În mod indiscutabil, părţile sunt libere să încheie orice act juridic civil, să-i dea
acestuia conţinutul pe care îl doresc, după cum pot, în mod liber, să modifice sau să pună
capăt unui asemenea act juridic, toate aceste operaţiuni fiind făcute în limita legii şi a
moralei societăţii. Această limită este stabilită de ordinea publică, respectiv de normele
juridice care reglementează ordinea economică, socială şi politică din stat, de bunele
moravuri şi de normele imperative ale dreptului civil.
b. Principiul voinţei interne (reale) caracterizează, de asemenea, voinţa juridică.
De regulă generală nu apar probleme de determinare a principiului aplicabil, deoarece se
poate constata, cu uşurinţă, concordanţa dintre elementul intern şi cel extern ce aparţin
voinţei juridice. Nu este exclus ca între aceste două elemente să apară însă discordanţe,
variantă în care trebuie rezolvată problema priorităţii unui element faţă de celălalt,
răspunsul urmând a fi dat în funcţie de concepţia împărtăşită, din cele două lansate de
doctrină în acest context.
Astfel, concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, care exprimă adevăratul
conţinut al actului juridic civil, în timp ce concepţia obiectivă acordă prioritate voinţei
declarate, exteriorizate, cu motivarea că voinţa internă nu poate să prezinte utilitate sau
relevanţă decât în măsura în care ea este exteriorizată.
Codul civil român a consacrat, ca principiu, sistemul voinţei interne, iar ca excepţie
sistemul voinţei declarate. Astfel, de exemplu, potrivit art. 977 Cod civil interpretarea
contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal
al termenilor.
III.1. Condiţiile consimţământului.
Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- să emane de la o persoană cu discernământ;

- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

- să fie exteriorizat;
- să fie neviciat.
a. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ. Această
condiţie exprimă ideea că subiectul de drept civil trebuie să deţină puterea de a aprecia şi
de a percepe efectele juridice care se produc în temeiul manifestării sale de voinţă,
percepţie care se poate realiza doar în prezenţa discernământului şi care, în principiu, este
deţinut de persoanele cu capacitate de exerciţiu, dar nu exclusiv. Aşadar, cerinţa prezenţei
capacităţii de exerciţiu nu trebuie confundată cu condiţia de valabilitate a consimţământului
sub aspectul existenţei discernământului. Se poate spune că lipsa discernământului
echivalează practic cu lipsa consimţământului, atrăgând în acest mod nulitatea relativă a
actului juridic civil încheiat.
b. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de produce efecte juridice. În măsura
în care subiectul de drept îşi exteriorizează voinţa cu intenţia de a produce efecte juridice se
angajează, din punct de vedere juridic, obligaţia astfel asumată fiind susceptibilă de a fi
executată – dacă se impune – chiar cu ajutorul forţei coercitive a statului.
Atât în doctrină cât şi în practica judiciară s-a considerat că lipseşte intenţia de a
produce efecte juridice dacă manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, sau a fost prea
vagă, dacă consimţământul a fost dat cu o rezervă mintală cunoscută de destinatarul
acesteia, dacă manifestarea de voinţă a avut loc sub condiţie pur potestativă, în cazul
simulaţiei sau în cazul interpretării unui rol de către un actor.
c. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Practic, pentru a putea produce efecte
juridice civile, voinţa trebuie exteriorizată deoarece în caz contrar ea nu poate fi cunoscută
de alte persoane.
De regulă, forma de exteriorizare a consimţământului este lăsată la aprecierea
autorului, putând să întâlnim atât o manifestare expresă cât şi o manifestare tacită a voinţei
acestuia, dar indiferent de modul în care se exprimă ea produce acelaşi efect, având
valoare juridică în egală măsură.
Principiul aplicării exteriorizării consimţământului este cel al consensualismului
deoarece simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca
actul juridic civil să se nască valabil sub acest aspect. Cazurile în care legea impune ca
manifestarea de voinţă să îmbrace o anumită formă reprezintă excepţii de la acest principiu,
în majoritatea variantelor ele fiind prevăzute ca o măsură de protecţie a subiectului de
drept.
În principiu, tăcerea nu are valoarea unei manifestări de voinţă, ea neputând fi
apreciată nici măcar ca un consimţământul tacit, prezumţia fiind aceea că subiectul de drept
care nu îşi manifestă în nici un mod voinţa nu doreşte să încheie un act juridic civil.
Excepţiile sunt limitativ şi expres prevăzute de lege.
d. Consimţământul trebuie să nu fie viciat. Legea civilă cere ca formarea voinţei să
fie liberă, neinfluenţată sau mai bine spus, nealterată de vicii de consimţământ, adică de
acele împrejurări care pot afecta caracterul conştient şi liber al voinţei de a încheia un act
juridic civil.
III.2.Viciile de consimţământ.
III.2.1.Eroarea.
Eroarea poate fi definitivă ca o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act
juridic civil. 1
Este posibil ca eroarea să intervină fie în momentul declanşării voinţei interne, fie la
declararea, transmiterea ori interpretarea voinţei.
În funcţie de gravitatea şi efectele pe care le produce, eroarea poate fi:
A. Eroarea obstacol – este acea falsă reprezentare a realităţii care împiedică
formarea actului juridic civil, fiind practic distructivă de voinţă, astfel încât, în cazul
contractelor face ca voinţele individuale ale părţilor să nici nu se întâlnească.
Indiscutabil, eroarea obstacol este cea mai gravă formă a erorii, ea putând să cadă
fie asupra naturii actului care se încheie, fie asupra identităţii obiectului.
B. Eroarea – viciu de consimţământ – este falsa reprezentare a realităţii ce cade
asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului sau asupra persoanei
contractante. Această eroare nu este distructivă de voinţă, astfel încât ea nu înlătură
consimţământul ci doar îl viciază.
În structura acestui viciu de consimţământ intră un singur element de natură
psihologică – falsa reprezentare a realităţii – astfel încât probarea lui este extrem de dificilă.
În cazul erorii asupra substanţei obiectului actului juridic civil se impune cercetarea
noţiunii de substanţă, deoarece în legătură cu aceasta se cunosc în doctrină mai multe
concepţii. Potrivit concepţiei obiective eroarea se reduce la aceea asupra materiei din care
este confecţionat bunul, neluându-se în calcul intenţia părţilor, astfel încât convenţia ar fi
lipsită de efecte doar în situaţia în care partea a urmărit să achiziţioneze un bun de aur şi a
cumpărat unul de aramă, nu şi atunci când a cumpărat un obiect realizat dintr-un aliaj de
aur, chiar dacă ulterior cumpărătorul pretinde că a dorit procurarea unui obiect de aur pur.
Concepţia subiectivă acordă o mai mare semnificaţie noţiunii de substanţă a obiectului
actului juridic civil, incluzându-se în această noţiune orice însuşire care a fost determinantă
la încheierea actului juridic civil. Aşa fiind, vor fi apreciate ca şi calităţi esenţiale ale
obiectului nu doar însuşirile materiale ale acestuia ci şi autenticitatea, vechimea şi
capacitatea de a fi folosit potrivit destinaţiei avute în vedere de părţi, la încheierea
contractului.
Într-o concepţie intermediară, prin noţiunea de substanţă a obiectului actului juridic
civil se înţeleg acele calităţi pe care opinia generală şi obiceiurile le consideră esenţiale sau
a căror reunire determină natura specifică a lucrului.

1
Vezi art. 953 şi 954 Cod civil.
 Referitor la eroarea asupra persoanei (asupra identităţii sau calităţilor speciale ale
acesteia avute în vedere la încheierea contractului) domeniul ei de aplicabilitate se
limitează, în principal, la actele intuitu personae.
C.Eroarea indiferentă – este tot o falsă reprezentare a unor împrejurări, care sunt
însă mai puţin importante la încheierea actului juridic civil, astfel încât deoarece ea nu se
referă la aspectele esenţiale nici nu afectează valabilitatea manifestării de voinţă a părţilor.
În cazul erorii obstacol sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic civil,
deoarece acordul de voinţă nu s-a format.
În cazul erorii – viciu de consimţământ sancţiunea este nulitatea relativă a actului
juridic civil, iar eroarea indiferentă poate atrage o diminuarea valorică a prestaţiei, dar este
posibil să nu determine nici o consecinţă juridică, în condiţiile în care nu a avut nici un rol la
încheierea actului juridic civil.
După criteriul naturii realităţii fals reprezentate, distingem:
A. Eroarea de fapt care constă în falsa reprezentare a unor situaţii faptice, în
momentul încheierii actului juridic civil, aspecte care vizează obiectul actului, valoarea sau
persoana cocontractantului.
b. Eroarea de fapt care constă în necunoaşterea existenţei sau cunoaşterea
inexactă a conţinutului unui act normativ sau a unei norme juridice. Trebuie remarcat în
acest context că au fost exprimate mai multe opinii în doctrină, nu toţi autorii recunoscând
erorii de drept valoarea unui viciu de consimţământ.
III.2.2.Dolul.
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane prin utilizarea de mijloace viclene pentru a o determina să încheie un act juridic
civil (art. 960 Cod civil). Constatăm astfel că suntem practic în prezenţa unei erori
provocate, spre deosebire de eroarea propriu-zisă, care are un caracter spontan.
În funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă (sau după consecinţele pe
care le are asupra valabilităţii actului) distingem dolul principal (în acest caz inducerea în
eroare vizează elementele determinante la încheierea actului juridic civil, sancţiunea în
această variantă fiind nulitatea relativă a acestuia) şi dolul incidental care cade asupra
unor împrejurări nedeterminate pentru încheierea actului juridic civil astfel încât deschide
doar dreptul la o acţiune în despăgubire pentru eventuale diferenţe de preţ.
Structura dolului, ca viciu de consimţământ, cuprinde două elemente: cel obiectiv se
materializează în utilizarea unor mijloace viclene pentru inducerea în eroare a
contractantului, de regulă fiind vorba de acţiuni – fapte pozitive – dar nu este imposibil să
întâlnim şi omisiuni. Elementul subiectiv, intenţional constă în intenţia de a induce în
eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic civil, astfel încât
provocarea unei erori din simplă neglijenţă nu antrenează consecinţele dolului.
În materia liberalităţilor dolul îmbracă un conţinut specific, manifestându-se sub
forma captaţiei şi a sugestiei. Captaţia constă în folosirea de mijloace viclene în scopul de
câştiga afecţiunea dispunătorului şi de a-l determina să facă o liberalitate – pe care altfel
nu ar fi făcut-o – în favoarea autorului, care a recurs la aceste mijloace viclene. Sugestia
constă în folosirea unor asemenea mijloace, urmărindu-se în acest mod atenuarea
afecţiunii dispunătorului faţă de rudele sale sau faţă de cel căruia acesta intenţiona să-i facă
o liberalitate, determinându-l astfel să dispună în favoarea unei alte persoane decât cea
avută iniţial în vedere.
Pentru a constitui viciu de consimţământ şi a atrage anulabilitatea actului juridic civil,
dolul trebuie să întrunească, în mod cumulativ, două condiţii:
a. Dolul trebuie să aibă caracter determinant pentru încheierea actului juridic civil.
Altfel spus, trebuie stabilit cu certitudine că victima manoperelor frauduloase nu ar fi
încheiat actul juridic în lipsa acestora. Condiţia este formulată expres în art. 960 Cod civil.
Aprecierea prezenţei dolului se face subiectiv, de la caz la caz, ţinându-se cont de
pregătirea şi experienţa de viaţă a subiectului de drept asupra căruia s-au exercitat
manoperele dolosive.
b.Dolul trebuie să emane de la cealaltă parte indiferent că aceasta a exercitat ea
însăşi mijloacele viclene sau doar a participat la ele. Nu este imposibil ca în actele bilaterale
dolul să apară în cazul ambelor părţi, în această variantă oricare dintre ele fiind îndreptăţită
să ceară anularea actului juridic civil pentru dolul al cărei victimă este, evident neputându-
se invoca pentru lipsirea de eficacitate a actului propria culpă (propriile manopere dolosive
exercitate faţă de cealaltă parte).
Dolul nu se presupune (art. 960 alin. 2 Cod civil) astfel încât partea care invocă viciul
de consimţământ trebuie să facă dovada manoperelor viclene exercitate. Este adevărat însă
că fiind vorba de un fapt juridic, proba se va putea face prin orice mijloc de probă admis de
lege, astfel încât se poate concluziona că dovada dolului este mai uşor de realizat decât cea
a erorii.
Sub aspect sancţionator dolul atrage nulitatea relativă a actului juridic civil încheiat în
urma exercitării manoperelor frauduloase, deschizându-se calea părţii prejudiciate şi la
promovarea unei acţiuni în despăgubiri, în temeiul art. 998 Cod civil.
III.2.3.Violenţa.
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane
cu un rău care insuflă acesteia o temere ce o determină să încheie un act juridic civil pe
care în alte condiţii nu l-ar fi încheiat. Textele legale fac trimitere la acest viciu de
consimţământ în art. 953, 955-959 Cod civil, reţinându-se că ameninţarea cu un rău poate
să provină atât de la cocontractant cât şi de la un terţ.
În funcţie de efectele pe care le produc asupra voinţei victimei, putem să distingem:
Violenţa fizică este sesizabilă atunci când ameninţarea cu răul vizează integritatea
fizică ori bunurile persoanei, victima ajungând în situaţia de a servi ca simplu instrument la
încheierea actului juridic civil. Se poate spune că într-o astfel de situaţie consimţământul nu
numai că este viciat dar, în mod concret, el lipseşte, subiectul de drept necontribuind nici
măcar formal la încheierea actului juridic civil.
Violenţa morală este tot o ameninţare care priveşte însă onoarea, cinstea ori
sentimentele persoanei ce poate să-i provoace acesteia o temere, care o determină să
încheie un act juridic civil pe care, altminteri, nu l-ar fi încheiat.
Raportat la caracterul ameninţării, violenţa poate fi:
Violenţa legitimă constă tot într-o ameninţare – care cel puţin este percepută în
acest mod de subiectul de drept – dar care este făcută în condiţiile legii, în vederea realizării
unui drept subiectiv. Într-un asemenea caz nu sunt în faţa unui viciu de consimţământ
astfel încât această aşa-zisă ameninţare nu va avea nici un efect asupra valabilităţii actului
juridic civil.
În varianta în care ameninţarea excede dispoziţiile legale violenţa exercitată va fi
nelegitimă, atrăgând lipsirea de efecte a actului juridic civil.
Structural, violenţa cuprinde două elemente:
Elementul obiectiv constă în ameninţarea cu un rău care poate fi de natură fizică
(lovituri, ameninţarea cu moartea, acestea vizând persoana contractantului sau o altă
persoană – membru da familie sau nu – de care contractantul este foarte ataşat),
patrimonială (distrugerea sau degradarea unui bun de mare valoare sau care prezintă o
valoare sentimentală importantă pentru parte) sau de natură morală (compromiterea
reputaţiei).
 Elementul subiectiv constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate, care
este de natură să o determine să încheie un act juridic civil pe care altfel nu l-ar fi încheiat,
deoarece consimţământul este alterat tocmai de această temere şi nu de ameninţarea în
sine.
Pentru a fi viciu de consimţământ şi a atrage anulabilitatea actului juridic civil,
violenţa trebuie să întrunească, în mod cumulativ, două condiţii şi anume aceea de a fi
determinantă pentru încheierea actului şi de a fi injustă.
Violenţa, fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc de probă, iar în cazul
în care s-a dovedit vicierea consimţământului actul va fi lovit de nulitate relativă.
III.2.4.Leziunea.
Leziunea – ca viciu de consimţământ – constă în disproporţia vădită de valoare între
două prestaţii, într-un prejudiciu încercat de către o parte a actului juridic civil, în chiar
momentul perfectării actului.
Se impune a se sublinia faptul că de la intrarea în vigoare a Decretului nr. 31/1954
aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la acţiunea în anulare pentru leziune s-a restrâns la
minorii care – având capacitate de exerciţiu restrânsă – încheie singuri – fără încuviinţarea
ocrotitorului legal – acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare, în condiţiile în care aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
De la interdicţia cuprinsă de art. 1165 Cod civil, potrivit căruia majorul nu poate,
pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune se cunosc excepţii, cum ar fi cea prevăzută
de art. 66 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă maritimă, care prevede că o
convenţie de asistenţă sau de salvare poate fi anulată dacă se dovedeşte a fi viciată prin
eroare, dol sau leziune, sau redusă la un cuantum corespunzător serviciului prestat, sau
cea reglementată de art. 694 Cod civil, în aceste două cazuri fiind admisibilă acţiunea chiar
formulată de o persoană majoră.
În literatura de specialitate s-a apreciat atât că pentru a fi în prezenţa leziunii este
suficient să existe o disproporţie de valoare între contraprestaţii, cât şi că într-un asemenea
caz, pe lângă elementul obiectiv trebuie să existe şi un element subiectiv, concretizat în
viciul de consimţământ ce rezultă din exploatarea stării de nevoie în care se află una dintre
părţi, de care are cunoştinţă cealaltă parte şi de care profită. În dreptul nostru civil este
consacrată prima dintre aceste concepţii (cea obiectivă), astfel încât cine invocă leziunea
trebuie să dovedească doar paguba suferită în urma disproporţiei vădite de valoare între
contraprestaţii, şi nu viciul de consimţământ care a provocat această disproporţie sau o
virtuală stare de nevoie de care ar fi profitat cealaltă parte.
Pentru a fi în prezenţa leziunii trebuie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: să
existe o pagubă materială, ea să constea în disproporţia vădită de valoare între
contraprestaţii, aceasta să fie consecinţa directă şi nemijlocită a actului juridic respectiv – şi
nu a altor acte distincte – iar disproporţia avută în vedere să existe în raport cu momentul
perfectării actului juridic civil.
Indiscutabil, potrivit legislaţiei noastre civile actuale leziunea are un domeniu restrâns
de aplicare, atât în ceea ce priveşte persoanele care o pot invoca – fiind vorba, în principiu,
de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă – cât şi de actele juridice civile în care poate
fi întâlnită – acte de administrare încheiate de minor singur, fără încuviinţarea ocrotitorului
legal şi pentru care nu se cere, potrivit legii, încuviinţarea autorităţii tutelare. Sunt avute în
vedere doar actele juridice civile cu titlu oneros şi comutative, viciul de consimţământ
neputând fi invocat în cazul actelor mărunte, al celor de conservare şi nici în cazul actelor
juridice civile încheiate de persoane lipsite total de capacitate de exerciţiu, în acest din urmă
caz sancţiunea fiind alta.
 Proba leziunii este în sarcina minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă iar
sancţiunea este nulitatea relativă a actului astfel încheiat.

CAIET DE SEMINAR 9

Problema 1.
Persoana fizică este lipsită de capacitate de exerciţiu până la 14 ani, între 14 şi 18
ani are o capacitate de exerciţiu restrânsă, iar după 18 ani dobândeşte capacitate de
exerciţiu deplină. În prima fază lipsa discernământului este prezumată, după cum
prezumată este existenţa discernământului după împlinirea vârstei de 14 ani, cu menţiunea
că pentru perioada cuprinsă între 14 şi 18 ani legiuitorul a reglementat o perioadă de
adaptare la circuitul civil, astfel încât subiectul de drept încheie actele juridice fiind asistat
de ocrotitorul său legal şi, pentru cele efecte semnificative pentru patrimoniul său, cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. Pe de altă parte, lipsa discernământului
reprezintă, de asemenea, o prezumţie în cazul celor puţi sub interdicţie. Din aceste
considerente subiectul de drept interesat va trebui să facă dovada existenţei
discernământului în momentul în care persoana pusă sub interdicţie a încheiat un act juridic
civil, în timp ce minorul peste 14 ani, şi în egală măsură majorul, vor trebuie să facă dovada
lipsei discernământului în momentul încheierii unui act juridic civil, în măsura în care aceste
părţi tind să lipsească actul de efecte juridice.
Atenţie! Interesează discernământul în momentul formării actului juridic.
Problema 2.
Formarea voinţei juridice: Ionescu are nevoie de o maşină deoarece constant nu
ajunge la timp la serviciu şi a fost ameninţat cu desfacerea contractului de muncă; îşi poate
procura o maşină cumpărând una sau împrumutând-o pe cea a fratelui său, dar această
ultimă variantă nu este convenabilă deoarece sunt zile când şi fratele său are nevoie de
autoturism, deci, se hotărăşte să cumpere una; odată luată această hotărâre, el ia legătura
cu un magazin specializat şi încheie contractul de vânzare-cumpărare a autoturismul cu
plata preţului în rate.
Problema 3.
Art. 5 Cod civil: nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la
legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Art. 969 alin. 1 Cod civil: convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante.
Aşa fiind, între limitele stabilite de ordinea publică şi bunele moravuri, părţile pot
încheia orice tip de act juridic, numit sau nenumit. De exemplu însă nu vor putea încheia un
contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un bun ce aparţine domeniului public, sau
un major nu va putea încheia un act valabil cu un minor în vârstă de 9 ani, convenţia având
ca obiect vânzarea-cumpărarea unui apartament. Trebuie înţeles că limitele acestei libertăţi
a actelor juridice civile ce pot fi încheiate sunt trasate prin normele imperative ce se
regăsesc în reglementările civile.
 Referitor la voinţa internă, pot să apară următoarele aspecte:
Într-o primă variantă conţinutul actului corespunde voinţei părţilor dar denumirea lui
nu concordă nici cu acest conţinut şi nici cu această voinţă; în această variantă situaţie este
relativ simplă deoarece va fi avut în vedere conţinutul şi nu caracterul stabilit de părţi, care
poate fi inexact prin raportare la propria lor voinţă. Într-o a doua variantă este posibil ca
însuşi conţinutul actului să nu corespundă voinţei părţilor, în această situaţie problema
devenind complexă datorită necesităţii identificării motivului care a generat această
neconcordanţă.
Problema 4.
Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice în măsura în care consimţământul a
fost exprimat în una din următoarele variante:
-s-a discutat în glumă, s-a pus un pariu, discuţia a fost superficială, bazată pe ideea
că amănuntele vor fi discutate ulterior;
-manifestarea de voinţă a avut loc sub condiţie pur potestativă, adică executarea
obligaţiei asumate este condiţionată de voinţa celui care s-a obligat – partea se obligă să
încheie contractul în măsura în care va fi dispus să o facă la data respectivă (art. 1010 Cod
civil);
-manifestarea de voinţă a fost dată de un actor, în timpul interpretării unui rol, într-
un context în care şi subiectul de drept este amplasat – de exemplu ambii joacă pe scenă,
într-o piesă, şi la un moment dat, improvizând, replicile sunt schimbate, iar una dintre părţi
îşi asumă o obligaţie pe care evident nu intenţionează să o execute în realitate.
Problema 5.
Manifestarea de voinţă este expresă când este exteriorizată prin modalităţi de natură
a o face cunoscută altor persoane în mod nemijlocit şi este tacită când se deduce din
anumite semne sau gesturi, autorul ei permiţând să se tragă concluzia, neîndoielnică, cu
privire la acţiunea sa.
De exemplu, în cazul acceptării succesiunii – act juridic civil – moştenitorul se poate
prezenta la notar, solicitând a se lua act printr-o declaraţie autentică de opţiunea sa
succesorală, sau poate să intre în posesia bunurilor din masa succesorală, confirmându-şi în
acest mod vocaţia.
În principiu, tăcerea nu constituie o manifestare de voinţă, situaţiile de excepţie fiind
următoarele:
-în cazul contractului de închiriere, la expirarea termenului pentru care acesta a fost
încheiat, locaţiunea se poate transforma dintr-un cu termen, într-una fără termen, fără a fi
necesară o menţiune expresă, în măsura în care proprietarul permite locatarului să deţină
posesia bunului respectiv şi preia chiria ce este achitată periodic de acesta (art. 1437 Cod
civil);
-în măsura în care părţile prevăd în mod expres că atribuie tăcerii, într-un anumit
context, o anumită semnificaţie juridică;
-atunci când tăcerii i se atribuie valoare de consimţământ, potrivit obiceiului locului.
Problema 6.
Eroare ce intervine în momentul declanşării voinţei interne: oferta este făcută pentru
bunul respectiv, la un preţ mult mai mic decât cel avut în vedere de vânzător, datorită unei
neatenţii a acestuia (se pierde un element în momentul calculării preţului sau se listează
preţul cu mai puţine cifre decât era necesar); într-o astfel de situaţie oferta, odată
acceptată, va fi considerată valabilă, cu excepţia cazului în care beneficiarul ofertei cunoştea
sau trebuia să cunoască existenţa acestei inadvertenţe.
Problema 7.
 Eroare obstacol: proprietarul imobilului doreşte să încheie un contract de întreţinere,
iar contractantul doreşte să încheie un contract de vânzare-cumpărare.
Acelaşi vânzător are într-un imobil un apartament situat pe soare, iar unul situat pe
umbră, el doreşte să îl înstrăineze pe cel de-al doilea, iar cumpărătorul doreşte să-l
cumpere pe cel dintâi.
Eroarea – viciu de consimţământ ce poate să cadă asupra persoanei contractante
prezintă importanţă doar în actele intuitu personae, respectiv în cazul acelor acte în care
persoana contractantului este esenţială la încheierea actului. De exemplu, donatorul
transmite proprietatea asupra unui imobil de mare valoare nepoatei sale (fiica fiului său) în
considerarea acestei calităţi, pentru ca ulterior să se constate că legătura de rudenie nu
există, respectiv tânăra domnişoară nu este fiica fiului donatorului. Evident că în acest caz
donatorul doreşte lipsirea actului de efectele sale. Dacă donaţia însă nu a avut în vedere
exclusiv această calitate de rudenie, ci ea s-a bazat pe o simpatie ce există între donator şi
donatar, actul juridic poate fi păstrat (o discuţie interesantă ar fi în acest caz o cerere prin
care moştenitorii donatorului să solicite lipsirea de efecte juridice a actului, iar donatara să
se apare în sensul că nu relaţia de rudenie a fost importantă în momentul încheierii actului
de donaţie).
O situaţie similară poate să apare în măsura în care un beneficiar angajează un
antreprenor cunoscut pentru calitatea lucrărilor sale, ori acesta angajează pe altcineva
pentru efectuarea acestor lucrări.
Problema 8.
Şi în cazul erorii se cer două condiţii cumulative pentru ca acesteia să-i fie
recunoscută valoarea unui viciu de consimţământ şi anume:
-elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fie fost hotărâtor, determinant
pentru încheierea actului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi
încheiat;
-în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca şi cocontractantul să fi
ştiut sau să fi trebuie să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este
determinat pentru încheierea actului juridic civil; altfel spus, dacă partenerul nu a cunoscut
că subiectul de drept se află în eroare sau nu a avut reprezentarea că eroarea este
determinantă la încheierea actului, actul nu va putea fi lipsit de efectele sale.
Problema 9.
Lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud.
Nu există dol dacă cocontractantul cunoştea împrejurarea pretins ascunsă – această
situaţie apare în cazul dolului prin inacţiune (prin reticenţă).
Problema 10.
Exemplu de violenţă legitimă: creditorul îl ameninţă pe debitor că dacă nu îi va
restitui banii datoraţi va recurge la forme de executare silită, respectiv va apela la ajutorul
forţei coercitive a statului.
Violenţa nu cuprinde situaţiile în care ameninţarea rezultă din alte împrejurări decât
cele legate de persoana cocontractantului sau a unui terţ ce se află în legătură cu acesta
din urmă. Altfel spus, viciul de consimţământ nu are nici un punct comun cu situaţia
rezultată dintr-o stare de necesitate deoarece o asemenea împrejurare determină subiectul
de drept să încheie un act juridic civil pentru a evita sau a limita consecinţele unui pericol
grav şi iminent care-i ameninţă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea şi care nu poate fi
înlăturat pe o altă cale.
Problema 11.
Acţiunea în resciziune este acţiunea prin care se solicită anularea unui contract
pentru leziune.
 Atenţie! Minorul sub 14 ani poate solicita lipsirea actului de efecte juridice, invocând
lipsa capacităţii de exerciţiu, ori cum sancţiunea este mai gravă, el nu are interes să invoce
până la această vârstă o eventuală leziune.

SECŢIUNEA IV – OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL

Potrivit art. 948 Cod civil una dintre condiţiile de valabilitate ale contractului – şi
astfel, prin extensie ale oricărui act juridic civil – este existenţa unui obiect determinat. Prin
obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin actul juridic, respectiv
acţiunile ori inacţiunile la care ele sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute. 1 Altfel spus,
obiectul actului juridic civil se identifică cu cel al raportului juridic civil care îşi are originea în
actul respectiv.
Deşi bunurile nu constituie obiect propriu-zis nici al actului juridic civil – şi nici al
raportului juridic civil – atunci când conduita părţilor se referă la bunuri, acestea sunt privite
ca un obiect derivat al actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii generale: să existe, să fie în circuitul civil, să fie licit şi moral. Pe lângă acestea,
pentru anumite acte juridice civile se cer a fi îndeplinite şi anumite condiţii speciale.
IV.1.Prima condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil să existe. Dacă
acesta lipseşte practic nici nu se mai poate pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii.
În măsura în care obiectul actului juridic civil se referă la un bun, următoarele reguli
sunt aplicabile: dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic civil,
actul nu poate fi valabil (art. 1311 Cod civil). Bunul existent în momentul încheierii actului
juridic civil îndeplineşte condiţia cerută, pe când cel viitor poate forma obiect valabil al
actului juridic civil, cu o singură excepţie – negativă – legală care priveşte succesiunea
viitoare, aceasta neputând forma obiectul unui act juridic civil, indiferent că este vorba de
un act unilateral sau de o covenţie.
IV.2.A doua condiţie este aceea ca obiectul să fie în circuitul civil. După cum s-a
precizat în momentul în care s-a analizat clasificarea bunurilor în funcţie de acest criteriu,
pot fi identificate bunuri care se află în circuitul civil, libere de orice restricţie – şi care sunt
majoritatea –, bunuri care nu se află în circuitul civil, deci nu pot forma obiect valabil al unui
act juridic civil precum şi bunuri care se află în circuitul civil dar prezintă anumite trăsături
specifice în ceea ce priveşte regimul circulaţiei lor (art. 963, art. 1310 Cod civil).
IV.3.O altă condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil să fie determinat
sau cel puţin determinabil (art. 948, 964 Cod civil). Obiectul este determinat ori de câte
ori părţile actului juridic civil precizează în momentul încheierii acestuia toate elementele
care îl individualizează, creditorul cunoscând precis natura dreptului său şi corelativ
debitorul ştiind care este obligaţia pe care şi-a asumat-o. Vorbim despre un obiect
determinabil dacă în acelaşi moment actul juridic civil cuprinde suficiente elemente cu
ajutorul cărora de va putea determina în viitor acest obiect, cu condiţia ca această
operaţiune să aibă loc cel mai târziu la data la care obligaţia debitorului trebuie executată.
În acest din urmă caz criteriile în baza cărora se va face determinarea trebuie stabilite de
1
Ernest Lupan, op. cit. p. 231
părţi în momentul încheierii actului juridic civil, în caz contrar fiind necesar un nou acord de
voinţă pentru a determina aceste limite.
IV.4.Cea de-a patra condiţie este aceea ca obiectul actului juridic civil să fie
posibil. Este evident că nimeni nu poate fi obligat să execute o prestaţie imposibilă.
Ceea ce este important în acest context este faptul că această imposibilitate trebuie
analizată în funcţie de un criteriu absolut şi obiectiv adică prestaţia să fie imposibilă pentru
oricine. Dacă ea este subiectivă, în sensul că obligaţia nu poate fi executată de un anumit
debitor, concluzia este aceea că obiectul actului juridic civil este valabil, iar în caz de
neexecutare culpabilă din partea debitorului este angajată răspunderea civilă a acestuia.
Imposibilitatea poate fi materială – atunci când ea se datorează unor împrejurări de
fapt (de exemplu, imposibilitatea de a străbate, într-o zi, pe jos, distanţa de la Bucureşti la
Oradea) sau juridică, atunci când ea rezultă din prevederi exprese ale legii.
Această condiţie trebuie apreciată în raport cu momentul încheierii actului juridic civil
deoarece este posibil care între acest moment şi cel al executării datorită evoluţiei ştiinţei şi
tehnicii obiectul să devină posibil, deşi el nu întrunea această caracteristică într-o primă
fază.
IV.5.O ultimă condiţie generală este aceea ca obiectul actului juridic civil să fie
licit şi moral, adică să fie în conformitate cu dispoziţiile legale şi regulile de convieţuire
socială, în caz contrar actul fiind lovit de nulitate absolută.
IV.6.O condiţie specială, în actele juridice constitutive sau translative de drepturi
este ca cel care se obligă să fie titularul dreptului. Aceasta are la bază principiul
juridic potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are ori mai mult decât
are.
IV.7.O altă condiţie specială în actele cu pronunţat caracter personal este ca
obiectul să constea într-un fapt personal. Altfel spus, nimeni nu se poate obliga valabil
dacă nu depinde de el însuşi executarea obligaţiei, respectiv nimeni nu se poate obliga
pentru altul. Această condiţie este impusă de caracterul personal al unor acte juridice civile
cum ar fi antrepriza, mandatul, în care însuşirile debitorului sunt avute în vedere în
momentul încheierii actului juridic civil.

SECŢIUNEA V – CAUZA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Cauza (scopul) actului juridic civil este acea condiţie de valabilitate care constă în
obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act juridic (art. 948, 966 Cod civil). Ea
reprezintă un element al voinţei juridice, exprimând motivaţia care a stat la baza încheierii
actului juridic civil şi totodată are un caracter independent deoarece exprimă motivul
determinant care a generat exteriorizare consimţământului.
Din punct de vedere structural cauza include două elemente: scopul imediat şi scopul
mediat.
a. Scopul imediat (direct) diferă în funcţie de categoria de acte juridice civile, fiind
în cadrul unei categorii de acte juridice civile, însă, un element abstract şi invariabil.
b. Scopul mediat (indirect) constă în motivul determinant al încheierii unui act
juridic civil, în această variantă fiind vorba de nevoia principală ce determină partea să
consimtă la încheierea acestuia. Acest element are un caracter complet şi subiectiv fiind
variabil de la un act juridic la altul.
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 V.1.Cauza trebuie să existe - în primul rând (art. 966 Cod civil). Nu este mai
puţin adevărat că legislaţia civilă nu precizează în ce situaţii se poate deduce că lipseşte
cauza, în doctrină fiind prezentate mai multe opinii. Astfel, s-a considerat că lipsa cauzei se
confundă cu o cauză falsă care este, în esenţă, o eroare asupra cauzei deoarece orice
persoană conştientă care încheie un act juridic civil urmăreşte un anume scop. 1
Într-o altă opinie se consideră că lipsa cauzei nu are independenţă conceptuală, ea
fiind încorporată în conceptul de cauză falsă. În ce priveşte scopul imediat, inexistenţa şi
falsitatea cauzei nu se confundă în toate cazurile, iar în ce priveşte scopul imediat, lipsa
acesteia se reduce la o eroare asupra cauzei. 2
Într-o a treia opinie s-a arătat că pentru rezolvarea problemei trebuie să se plece de
la o dublă distincţie: pe de o parte, trebuie deosebit scopul mediat de scopul imediat, iar pe
de altă parte, trebuie deosebite punctele de plecare ce determină lipsa de cauză. Pornind de
la aceste distincţii se ajunge la următoarele soluţii: când lipsa cauzei se datorează lipsei de
discernământ, lipsesc ambele elemente ale cauzei (scopul mediat şi cel imediat). În această
variantă lipsa cauzei determină nulitatea relativă a actului juridic civil, deoarece aceasta
este sancţiunea lipsei discernământului. Dacă însă lipsa cauzei este generată de lipsa
contraprestaţiei în contractele sinalagmatice, lipsei predării bunului în actele reale, lipsei
riscului în actele aleatorii sau lipsei intenţiei de a gratifica în actele cu titlu gratuit,
totdeauna lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat
absoarbe eroarea asupra scopului mediat, sancţiunea aplicabilă fiind nulitatea absolută. 3
V.2.Cauza trebuie să fie reală (art. 966 Cod civil). Cauza actului juridic civil nu
este reală când există o eroare asupra acelui element sau acelor elemente care constituie
motivul determinat al consimţământului. Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului
juridic civil.
V.3.Cauza trebuie să fie licită, condiţia fiind îndeplinită atunci când aceasta este
în deplin acord cu legea. Evident, cauza va fi ilicită când ea va fi în contradicţie cu normele
imperative ale legii, cu menţiunea că ilicit poate fi doar scopul mediat.
V.4.Cauza trebuie să fie morală (art. 968 Cod civil). Această condiţie este
prevăzută de legea civilă împreună cu caracterul licit deşi actul este susceptibil de
desfiinţare ori de câte ori cauza acestuia contravine normelor de convieţuire socială, fără a
se aduce atingere unor dispoziţii legale.
Trebuie menţionat faptul că prin mijlocirea cauzei părţile atribuie întotdeauna valoare
de motiv determinat unei anumite împrejurări care altminteri ar rămâne lipsită de relevanţă
juridică, astfel încât se poate spune că această cauză este un mijloc de exprimare juridică a
unui interes al părţii respective.
Potrivit art. 967 Cod civil convenţia este valabilă cu toate că nu este cauza expresă,
iar aceasta este prezumată până la dovada contrarie. Se poate constata că legea instituie o
dublă prezumţie sub aspectul valabilităţii cauzei şi al existenţei ei, astfel încât cel care
invocă lipsa cauzei trebuie să o dovedească, răsturnând prezumţia legală relativă. Aceeaşi
este situaţia şi în varianta în care se invocă nevalabilitatea cauzei actului juridic civil.
Sub aspect probator, în principiu sunt valabile regulile generale privind proba
drepturilor subiective civile, în mod concret cele care vizează înscrisurile şi mărturia ca
mijloc de probă cu titlu de excepţie în materia actelor juridice civile. În măsura în care
înscrisul ce confirmă realizarea acordului de voinţe nu cuprinde nici o menţiune în privinţa
cauzei inexistenţa acesteia poate fi dovedită prin orice mijloc legal de probă.
1
Aurelian Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 91-93.
2
Traian Ionaşcu, în Tratat…, 1967, p. 272-274 şi Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 229, 234.
3
Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 176.
 Încălcarea cerinţelor legale privitoare la cauză este sancţionată astfel: caracterul ilicit
sau imoral al cauzei atrag nulitatea absolută pe când lipsa de cauză ori falsitatea acesteia
atrag – în principiu – nulitatea relativă.

SECŢIUNEA VI – FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL.

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării

de voinţă făcută cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic civil
concret.1
În condiţiile în care esenţa actului juridic civil reflectă manifestarea de voinţă a părţii
modul în care aceasta se exteriorizează se referă, în principal, la consimţământ. Altfel spus,
forma actului juridic civil reprezintă mijlocul sau modul de exteriorizare a voinţei interne.
În sens restrâns prin forma actului juridic civil se înţelege tocmai acest mod de
exteriorizare în timp ce în sens larg prin acest concept se înţeleg condiţiile de formă care
pot să apară în trei variante, şi anume: forma cerută pentru însăşi valabilitatea actului
juridic civil; cea solicitată pentru probarea actului precum şi forma cerută pentru
opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
# 1.Principiul consensualismului.
Forma actului juridic civil (în sensul restrâns al noţiunii) este dominată de principiul
consensualismului, acesta semnificând că simpla manifestare de voinţă este nu numai
necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din punctul
de vedere al formei pe care o îmbracă această manifestare exteriorizată în scopul de a
produce efecte juridice. Regula cuprinde ideea că manifestarea de voinţă nu trebuie să
îmbrace o formă specială pentru a produce efecte juridice astfel încât exteriorizarea voinţei
este dominată de principiul libertăţii alegerii formei de manifestare a acesteia.
Acest principiu, deşi nu este expres consacrat cu caracter general în Codul civil,
existenţa sa este dedusă neîndoielnic deoarece consensualismul este evidenţiat în cazul
convenţiilor uzuale, el rezultând şi din faptul că ori de câte ori legiuitorul a urmărit ca
manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială a reglementat acest aspect.
O condiţie se cere totuşi, şi aceea este ca modul de exteriorizare a voinţei de a
încheia un act juridic civil să permită cocontractantului sau terţilor să ia cunoştinţă de
aceasta.
# 2.Clasificarea condiţiilor de formă.
Acestea se clasifică, în principal, în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării
lor. Pornind de la acest criteriu distingem:
-forma cerută pentru valabilitatea actului juridic – ad validitatem sau ad
solemnitatem; nerespectarea acesteia atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;
-forma cerută pentru probarea actului juridic civil – ad probationem; nerespectarea
acesteia determină imposibilitatea dovedirii existenţei actului juridic civil printr-un alt mijloc
de probă;
-forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare este sancţionată
tocmai cu inopozabilitatea actului faţă de aceştia; în cazul în care manifestarea de voinţă nu

1
Ernest Lupan, op. cit. p. 247
îmbracă această formă terţul va putea să facă abstracţie de actul juridic respectiv,
drepturile sale fiind cercetate ca şi când actul nu ar exista.
În funcţie de sursa ori izvorul care determină o anumită formă pentru actul juridic
civil delimităm forma legală, impusă de legea civilă, de forma voluntară (convenţională).
# 2.1.Forma cerută pentru valabilitatea actului.
Această formă se bazează pe următoarele raţiuni: atenţionarea părţilor asupra
importanţei deosebite pe care o au anumite acte juridice civile (în special în cazul celor cu
titlu gratuit); asigurarea unei depline libertăţi şi certitudini în ceea ce priveşte
consimţământul la încheierea actului; exercitarea unui control – în numele societăţii – de
către stat în legătură cu actele ce se referă la bunuri ce prezintă o importanţă juridică ce
depăşeşte interesele părţilor.
În dreptul civil român sunt acte juridice solemne: donaţia (art. 813 Cod civil);
testamentul (art. 858, 868-886 Cod civil); revocarea expresă a legatelor (art. 920 Cod civil);
acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, renunţarea expresă la succesiune,
subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor, înstrăinarea terenurilor
proprietate privată etc.
Caracterele juridice ale formei cerute ad validitatem sunt următoarele:
-forma este un element constitutiv, esenţial al actului juridic civil, lipsa acesteia
determinând nulitatea absolută a actului;
-cerinţa formei este incompatibilă cu exprimarea implicită, cu manifestarea tacită a
consimţământului, ea presupunând o manifestare expresă a voinţei;
-în principiu, forma este exclusivă, părţile neputând alege între mai multe forme; o
excepţie o reprezintă testamentul care poate îmbrăca forme diferite, cele mai întâlnite fiind
forma olografă şi forma autentică;
-forma este, de regulă, aceeaşi pentru o anumită categorie de acte solemne, ceea ce
însemnă că ea are un caracter abstract şi invariabil.
Condiţiile formei cerute ad validitatem sunt următoarele:
-întreg cuprinsul – adică toate clauzele – actului juridic civil trebuie să îmbrace
această formă;
-nu se permite determinarea actului juridic civil prin trimiterea la un izvor extrinsec
acestuia;
-toate actele juridice civile aflate în raport de interdependenţă cu un act solemn
trebuie să îmbrace această formă;
-când legea prevede, actul juridic civil care determină ineficacitatea actului solemn
trebuie să îmbrace aceeaşi formă.
De regulă, izvorul obligativităţii formei cerute ad validitatem este legea, nefiind însă
imposibil ca părţile să determine prin voinţa lor ca forma să reprezinte un elemente de
validitate a actului juridic civil, transformând în mod convenţional actul nesolmen într-unul
solemn.
# 2.2.Forma cerută pentru probarea actului juridic civil.
Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă – impusă de lege sau
stabilită de părţi – care constă în întocmirea unui înscris în vederea probării actului juridic
civil, fără ca lipsa acestei forme să conducă la nevalabilitatea actului, ci doar la
imposibilitatea dovedirii acestuia prin alt mijloc de probă. Această formă constă în
întocmirea actului juridic civil în formă scrisă.
Cerinţa se justifică prin importanţa pentru părţi a unor acte juridice civile, altele
decât cele pentru care legea impune forma solemnă şi prezintă avantajul că înlătură
posibilitatea unei interpretări a conţinutului actului juridic ce să se îndepărteze de voinţa
reală a părţilor din momentul încheierii acestuia.
 Caracteristicile formei cerute ad probationem sunt următoarele:
-este obligatorie, ori de câte ori legea o solicită;
-sancţiunea nerespectării ei este inadmisibilitatea dovedirii actului juridic printr-un alt
mijloc de probă;
-este o excepţie de la principiul consensulaismului, manifestarea de voinţă trebuind
îmbrăcată într-o formă scrisă, nu ca o condiţie de valabilitate ci ca o condiţie de
admisibilitate a probei în caz de litigiu.
Cazurile în care legea cerea forma scrisă ad probationem sunt următoarele:
contractul de locaţiune, în măsura în care nu a început executarea lui (art. 1416 Cod civil),
tranzacţia (art. 1705 Cod civil), depozitul voluntar (art. 1597 Cod civil), contractul de
asigurare, contractul de concesiune etc.
# 2.3.Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
Aceasta se concretizează în anumite formalităţi solicitate de lege pentru a determina
ca actul juridic civil să devină opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui,
în vederea ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.
În principiu, actul juridic civil produce efecte doar între părţi astfel încât ele nu vor
putea opune acordul lor de voinţă altor persoane. Sunt însă anumite situaţii în care legea
permite opozabilitatea actului, cu condiţia îndeplinirii unor forme. Aceste măsuri, evident, nu
afectează valabilitatea actului juridic civil şi nu au nici o legătură cu posibilitatea de probare
a acestuia, îndeplinirea acestei forme fiind relevantă doar în raporturile dintre părţile actului
juridic civil şi terţe persoane.
Cazuri în care legea reglementează o astfel de formă:
-publicitatea imobiliară, realizată prin sistemul cărţilor funciare permite ca actele
civile prin care se constituie ori se transmit drepturi reale să devină opozabile terţilor în
măsura înscrierii lor în cărţile funciare (Legea 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare);
-publicitatea constituirii gajului (art. 1686 Cod civil; titlul VI din Legea 99/1999 comb.
cu HG 802/1999 de aprobare a Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Arhivei
Electronice de Garanţii Reale Mobiliare);
-cesiunea de creanţă; pentru ca operaţiunea să devină opozabilă debitorului cedat
trebuie îndeplinită una din următoarele formalităţi: notificarea cesiunii sau recunoaşterea
acesteia de către debitorul cedat, printr-un act autentic;
-darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată (art. 1182 Cod civil);
-notificarea proprietarului, depunerea chiriei în contul debitorului datorat şi punerea
la dispoziţia sa a mijlocului adecvat pentru a putea intra în posesia chiriei (în cazul achitării
acesteia prin consemnare la CEC pe numele proprietarului);
-actele juridice civile având ca obiect înstrăinarea autovehiculelor care – deşi
consensuale – nu pot fi opuse organelor de poliţie şi a celor financiare pentru radiere şi
respectiv înmatriculare decât în măsura în care ele îmbracă o anumită formă;
-înregistrarea cerută în materia invenţiilor (Legea 64/1991);
-publicitatea şi înregistrările prevăzute pentru anumite persoane juridice;
-publicitatea necesară în materie de concesionare, închiriere şi locaţie a gestiunii.
Consecinţa nerespectării formei cerute atrage inopozabilitatea actului faţă de terţi,
acordul de voinţă al părţilor producându-şi însă efecte în ceea ce le priveşte pe acestea.

CAIET DE SEMINAR 10
 1.Un bun viitor, care îndeplineşte condiţia privind existenţa obiectului actului juridic
civil, o reprezintă, de exemplu, o recoltă viitoare.
Atenţie! Problema succesiunii viitoare – de exemplu, fiul unei persoane ce are un
patrimoniu cuprinzând mari valori înstrăinează dreptul său succesoral înainte de decesul
părintelui său. Bunul este viitor deoarece fiul, fiind moştenitor rezervatar, nu poate fi
înlăturat de la moştenire, astfel încât este evident că în momentul decesului tatălui acesta
va culege cel puţin o parte din masa succesorală, dacă nu o va prelua chiar în întregime. De
asemenea este evident că va exista un patrimoniu, elementul aleatoriu fiind conţinutul
acestuia. Deci, din punctul de vedere strict al condiţiilor de existenţă a obiectului actului
juridic civil, un astfel de contract ar putea fi considerat valabil. El este considerat însă imoral
– prezumţia fiind absolută – deoarece atât moştenitorul cât şi virtualul cumpărător ar urmări
– chiar inconştient – decesul deţinătorului patrimoniului respectiv. Pe de altă parte, este la
fel de adevărat că vocaţia succesorală trebuie confirmată prin acceptarea moştenirii,
putându-se afirma că până în acest moment ea este incertă, cum incertă este şi în varianta
moştenitorului nerezervatar care poate fi înlăturat prin instituirea unui legatar universal.
2.Bunurile pot fi scoase din circuitul civil, fie prin efectul legii – cum este cazul celor
din domeniul public – fie printr-o clauză de inalienabilitate care, însă, pentru a fi valabilă
trebuie să fie limitată în timp.
3.Exemplul în care obiectului actului juridic civil este imposibil: A încheie un contract
cu B, ca în schimbul unei sume de bani, să înoate într-o zi, de la Londra la Washington,
purtând un costum de baie inscripţionat cu marca produsului fabricat de B. Într-un astfel de
caz imposibilitatea este absolută. Dacă însă obiectul contractului l-ar reprezenta traversarea
unui lac de mică întindere, în aceleaşi condiţii, contractul ar fi valabil, iar neexecutarea
obligaţiei de către A va determina neplata sumei convenite.
Imposibilitatea nu trebuie să rezulte din nepriceperea sau neîndemânarea debitorului
sau din alte cauze ce por fi înlăturate.
În cazul obligaţiei de a da un bun cert, imposibilitatea executării nu poate rezulta
decât din pieire fortuită a bunului respectiv în timp ce în măsura în care obligaţia constă în a
da bunuri de gen, obiectul devine imposibil, doar în situaţia în care nu se mai pot produce
sau procura astfel de bunuri.
4.Un exemplu de obiect al actului juridic civil ilicit: angajarea unui ucigaş profesionist
pentru înlăturarea unui comerciant concurent.
5.Referitor la condiţia ca în cazul actelor translative de proprietate cel care se obligă
să fie titularul dreptului, discuţii au apărut în situaţia vânzării bunului altuia, cu menţiunea
că soluţiile avansate diferă în funcţie de faptul că bunul vândut este unul generic sau unul
cert.
Astfel, în măsura în care vânzarea priveşte un bun determinat prin caractere generice
sau un bun viitor, lipsa calităţii de proprietar în momentul încheierii actului juridic civil nu
are nici o consecinţă în privinţa valabilităţii acestuia deoarece dreptul de proprietate se
transmite doar în momentul individualizării bunului de gen sau al apariţiei bunului viitor,
perioadă în care debitorul poate procura bunul de la un terţ.
Dacă vânzarea are ca obiect un bun individual determinat, se disting cazurile în care
părţile actului juridic civil – sau cel puţin cumpărătorul – au fost sau de bună credinţă în
momentul încheierii actului. Astfel, în măsura în care cumpărătorul nu a cunoscut această
împrejurare, actul va fi anulabil pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului. În
varianta în care părţile au cunoscut acest fapt actul va fi nul absolut, datorită cauzei ilicite.
6.Scopul imediat în cazul unor categorii de acte:
-în contractele sinalagmatice scopul imediat constă în reprezentarea contraprestaţiei
– proprietarul vinde pentru a obţine preţul;
 -în contractele reale scopul imediat constă în prefigurarea remiterii bunului – se
predă bunul în vederea depozitării sale;
-în actele cu titlu gratuit scopul imediat constă în intenţia de a gratifica;
-în contractele aleatorii această cauză este reprezentată de risc, respectiv de
posibilitatea realizării unui câştig ce depinde de o împrejurare viitoare şi nesigură (în cazul
rentei viagere, valoarea rentei depinde de durata vieţii credirentierului).
7.Contract de vânzare-cumpărare: scopul imediat pentru cumpărător îl reprezintă
obţinerea imobilului în schimbul preţului achitat. Scopul mediat este determinat de
destinaţia pentru care este cumpărat imobilul: pentru locuinţă, pentru amenajarea unui
spaţiu comercial, a unui cabinet stomatologic, pentru a fi donat fiicei cumpărătorului sau
pentru a fi utilizat ca aport în natură într-o societate comercială.
Necesitatea includerii în noţiunea de cauză a scopului mediat poate fi mai uşor
observată în actele juridice civile cu titlu gratuit deoarece intenţia de a gratifica nu este
suficientă ea însăşi în analiza actului, fără a fi avute în vedere mobilele interne de care
animat donatorul. A susţine contrariul ar însemna să se susţină că donaţia este valabilă
chiar dacă este determinată de mobile contrare normelor imperative ale legii sau normelor
de convieţuire socială.
În acest context trebuie menţionat şi că potrivit dispoziţiilor Codului civil (art. 954)
eroarea antrenează nulitatea actului juridic ori de câte ori poartă asupra calităţilor esenţiale
ale obiectului sau asupra identităţii şi însuşirilor esenţiale ale persoanei, în măsura în care
oricare dintre acestea a reprezentat cauza principală pentru încheierea actului, ori este
evident că analiza acestora nu se poate face decât în conexitate cu scopul indirect al actului
juridic civil deoarece scopul direct este reprezentat de dorinţa de a dobândi un drept de
proprietate sau un alt drept real.
Temă: analiza art. 1352 şi 1714 Cod civil.
8.Principiul consensualismului reflectă ideea că actul juridic civil este valabil încheiat
în momentul în care se realizează acordul de voinţă al părţilor. Astfel, vânzare-cumpărarea
este perfectată şi se produce transferul dreptului de proprietate în momentul în care
vânzătorul s-a înţeles cu cumpărătorul, indiferent de predarea bunului sau achitarea
preţului. În măsura în care părţile îşi vor executa cu bună credinţă obligaţiile asumate
(predarea bunului şi plata preţului) este irelevant că s-a redactat sau nu un înscris în
momentul în care acordul s-a realizat. Dacă însă cumpărătorul achită întregul preţ iar
vânzătorul refuză să-i mai predea bunul, iar valoarea acestuia este de peste 250 lei,
cumpărătorului îi va fi aproape imposibil să facă dovada încheierii actului juridic, fiind
aplicabile dispoziţiile art. 1191şi urm. Cod civil. Într-o astfel de situaţie poziţia vânzătorului
ar fi mai favorabilă sub un alt aspect el putând formula împotriva cumpărătorului care nu
mai plăteşte preţul o acţiune în revendicarea bunului pe care pârâtul o va bloca invocând
tocmai contractul pe care nu l-a executat sub aspectul obligaţiilor asumate.
În cazul formei ad validitatem, nerespectarea acesteia atrage nevaliditatea
actului. Această stare va putea fi remediată doar în cazul în care părţile vor înţelege să dea
acordului lor de voinţă forma cerută de lege.
Mai trebuie reţinut că dacă actul este încheiat printr-un mandatar, mandatul însuşi va
trebui să îmbrace forma cerută de lege pentru actul respectiv.
Nu trebuie confundată forma solemnă cu cea autentică, existând situaţii când se
permite o altă formă, cerută însă cu valoare ad validitatem, exemplul tipic constituindu-l
testamentul olograf.
În ceea ce priveşte forma cerută ad probationem, actul se încheie valabil chiar dacă
acordul de voinţă nu se materializează într-un înscris redactat de părţi. Lipsa înscrisului nu
are nici un impact asupra efectelor actului juridic, câtă vreme aceste efecte se produc
datorită bunei credinţe a părţilor.
Actul pentru care legea cere o formă specială pentru a-l face opozabil părţilor este la
rândul său valabil chiar dacă nu îmbracă forma respectivă, consecinţa fiind inopozabilitatea.
De exemplu: A este proprietarul unul imobil pe care îl înstrăinează lui B, printr-un act sub
semnătură privată, act ce îşi produce efectele deoarece imobilul reprezintă un apartament
situat într-un bloc de locuinţe (forma autentică ad validitatem este curtă de lege exclusiv
pentru imobilele terenuri). Deoarece B nu se mută imediat în locuinţă aceasta este ocupată
de o familie C, iar B formulează acţiune în justiţie, pentru a obţine evacuarea acestora.
Dreptul său de proprietate nu va putea fi protejat deoarece el nu a fost făcut public faţă de
ceilalţi subiecţi care au o datorie negativă generală de a nu face nimic pentru a conturba
exercitarea lui. Mai mult, familia respectivă va putea invoca un contract de închiriere
încheiat cu A, pe care B poate fi obligat să îl respecte deoarece membrii familiei C nu au
avut de unde să cunoască dreptul lui B asupra imobilului respectiv. Evident, A vă răspunde
faţă de B pentru gestul său de a fi încheiat un contract de închiriere asupra unui bun deja
înstrăinat, dar acest aspect este irelevant pentru dreptul familiei C de a locui în apartament
până la expirarea termenului prevăzut în contract (maximum 3 ani).

CAPITOLUL III – MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL.

Prin modalitate a actului juridic civil se înţelege elementul cuprins într-un asemenea
act juridic, care constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le
produce sau trebuie să le producă actul, în sensul amânării, limitării sau desfiinţării lor.
Existenţa modalităţilor în cuprinsul actului juridic civil este facultativă iar interesele
care impun valorificarea unor împrejurări prin prisma efectelor actului juridic civil împrumută
acestora un caracter secundar, accesoriu. Tocmai de aceea modalităţile se deosebesc
esenţial de condiţiile de fond ale actului juridic civil, în lipsa acestora din urmă actul
neputând să producă efecte. Practic, modalităţile îşi pun amprenta doar asupra eficacităţii
actului juridic civil, nu şi asupra validităţii sale.
Indiscutabil, posibilitatea stipulării unor astfel de modalităţi în acte juridice reprezintă
o expresie a principiului libertăţii acestor acte. De asemenea, este evident că modalităţile îşi
au utilitatea lor pentru că – în funcţie de interesele lor – părţile pot amâna sau chiar stinge
efectele unui act juridic după un interval de timp sau în cazul în care se produce un
eveniment căruia, prin acordul lor de voinţă, I-au acordat o asemenea semnificaţie.
În funcţie de prezenţa sau absenţa modalităţilor, actele juridice civile pot fi acte pure
şi simple sau afectate de modalităţi, dar se impune precizarea că există acte juridice civile
care nu pot fi, prin esenţa lor, afectate de modalităţi (acceptarea sau renunţarea la o
succesiune), după cum există acte juridice civile în cazul cărora modalităţile sunt de esenţa
lor (contractul de închiriere, de antrepriză), în această din urmă situaţie modalităţile
afectând însăşi valabilitatea actului juridic civil, datorită acestui fapt legiuitorul conferindu-le
caracterul de elemente esenţiale ale actului. 1
Secţiunea I – Termenul ca modalitate a actului juridic civil.
Termenul poate fi definit – în calitatea sa de modalitate a actului juridic civil – ca
fiind un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la împlinirea căruia este amânată
începerea sau stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor. 2
Este vorba deci de un eveniment ulterior încheierii actului şi întotdeauna sigur că se va
realiza.
Clasificarea termenului se poate face după mai multe crierii, astfel:
În funcţie de efectele sale, termenul este suspensiv sau extinctiv.
Termenul suspensiv amână începerea exercitării drepturilor şi executării
obligaţiilor până la împlinirea lui.
Termenul extinctiv amână stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor
până la împlinirea lui.
În funcţie de modul în care se cunoaşte sau nu cu precizie data împlinirii ternului încă
din momentul încheierii actului juridic civil, acesta poate fi cert sau incert.
În funcţie de izvorul său distingem termenul voluntar, termenul legal şi termenul
judiciar.
Termenul voluntar sau convenţional este cel stabilit prin acordul de voinţă al
părţilor – sau al uneia dintre acestea – şi poate fi expres sau tacit (el este expres dacă este
stipulat explicit în actul juridic civil şi este tacit atunci când rezultă indirect din act, fiind
dedus din natura raportului juridic sau din împrejurările în care se execută obligaţiile).
Termenul legal este întotdeauna stabilit prin lege.
Termenul judiciar (sau jurisdicţional) – denumit şi termen de graţie – este acordat
debitorului de instanţa judecătorească pentru executarea obligaţiei ce poate să rezulte
dintr-un act juridic sau dintr-un fapt ilicit.
Potrivit art. 1101 Cod civil judecătorii pot, în considerarea poziţiei debitorului, să
acorde mici termen pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în
starea în care se găsesc. Aceste termene pot fi acordate chiar fără consimţământul
creditorului şi independent de clauzele contractuale. Trebuie menţionat însă că în anumite
situaţii, expres reglementate, acordarea unui asemenea termen nu este permisă (art. 1616,
art. 1366 Cod civil).
În funcţie de titularul beneficiului termenului, avem termen în favoarea debitorului,
termen în favoarea creditorului şi în favoarea ambelor părţi.
Termenul în favoarea debitorului constituie regula, potrivit art. 1024 Cod civil,
termenul fiind întotdeauna presupus că s-a stipulat în favoarea debitorului, în măsura în
care contrarul nu rezultă din clauzele actului.
Termenul în favoarea creditorului poate fi stipulat în mod expres sau poate să
rezulte din circumstanţele încheierii actului.
Termenul atât în favoarea debitorului cât şi a creditorului poate fi întâlnit, de
exemplu, în contractul de asigurare.
Clasificarea este importantă pentru a şti dacă este posibil să se renunţe la un termen
şi să se stingă creanţa înaintea momentului fixat în acest sens. Astfel, în măsura în care
termenul a fost stabilit exclusiv în favoarea debitorului, acesta va putea efectua valabil plata
chiar înainte de împlinirea lui, stingând în acest mod creanţa. Dacă însă termenul a fost
prevăzut exclusiv în favoarea creditorului, debitorul va putea stinge creanţa fie cu acordul
expres al celui dintâi, fie suportând valoarea integrală a dobânzilor convenite de părţi. Dacă
1
Ernest Lupan, op. cit. p. 257
2
Pentru o prezentare a altor definiţii, Ernest Lupan, op. cit, p. 258, nota 1.
modalitatea a fost stabilită în favoarea ambelor părţi, va fi necesar acordul lor de voinţă
pentru a modifica raportul juridic civil.
Efectele termenului sunt dominate de principiul potrivit căruia acesta afectează doar
executarea actului, nu şi existenţa sa. În mod concret, efectele acestei modalităţi pot fi
examinate în funcţie de clasificarea termenului în suspensiv şi extinctiv.
Termenul suspensiv nu afectează existenţa drepturilor civile subiective şi nici pe
cea o obligaţiilor corelative, amânând doar momentul începutului exercitării sau executării
lor. Consecinţele sunt următoarele:
-dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de termen, el face o plată valabilă,
renunţând în acest mod la beneficiul termenului, situaţie în care nu mai poate cere
restituirea sumei achitate;
-înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua măsuri de conservare a
acestuia, dar nu poate pretinde plata;
-în actele translative de drepturi reale privind un bun individual determinat, termenul
suspensiv nu amână transferul acestora (cu excepţia cazului în care prin act s-a prevăzut
contrariul) şi deci, de regulă, dobânditorul va suporta riscul pieririi fortuite a bunului;
-până la împlinirea termenului suspensiv creditorul nu poate cere plata de la debitor
iar debitorul nu poate opune creditorului compensaţia;
-prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului
suspensiv.
Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei
corelative, adică a însuşi raportului juridic civil.
Renunţarea la termen este o posibilitate a celui în favoarea căruia el a fost prevăzut,
putând efectua plata anticipat, cu respectarea regulilor în vigoare, sau putând să o
primească - în cazul în care creditorul este beneficiarul termenului.
Decăderea din termen este o sancţiune ce intervine dacă debitorul ajunge în stare de
insolvabilitate (indiferent dacă este vinovat sau nu de producerea ei); dacă debitorul
micşorează, din vina sa, garanţiile pe care le-a dat creditorului său, ori refuză să mai dea
aceste garanţii – art. 1025 Cod civil.

Secţiunea II – Condiţia ca modalitate a actului juridic civil.

Condiţia este definită ca un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde
însăşi existenţa drepturilor şi obligaţiilor, adică naşterea ori desfiinţarea actului juridic civil.
Spre deosebire de termen, în cazul condiţiei evenimentul viitor nu este sigur sub
aspectul realizării, aceasta fiind de altfel una din caracteristicile acestei modalităţi, cealaltă
constând în faptul că în timp ce termenul determină doar o întârziere a începerii exercitării
drepturilor şi executării obligaţiilor sau o amânare a stingerii acestora, condiţia afectează
însăşi existenţa actului.
Întotdeauna stipularea condiţiei este rodul voinţei părţilor deoarece legea nu poate
cuprinde prevederi care să imprime eficacităţii actului juridic un caracter incert.
După efectul lor condiţiile pot fi suspensive sau rezolutorii.
Condiţia suspensivă este acel eveniment viitor şi nesigur de a cărei împlinire
depinde însăşi naşterea actului juridic civil astfel format (art. 1017 Cod civil).
Condiţia rezolutorie este cea de-a cărei împlinire depinde desfiinţarea actului
juridic civil, ea determinând obligarea creditorului de a restitui prestaţiile ce au fost
executate în patrimoniul lui (art. 1019 Cod civil).
După legătura cu voinţa părţilor, a realizării ori nerealizării evenimentului, condiţia
poate fi cazuală, mixtă sau potestativă.
 Condiţia cazuală ester acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de hazard,
de o întâmplare independentă de voinţa părţilor (art. 1005 Cod civil).
Condiţia mixtă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi
de voinţe unei alte persoane determinate.
Condiţia potestativă pură este cea a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa
uneia dintre părţi, în timp ce condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare
depinde de voinţa uneia din părţi şi de un fapt, eveniment exterior acesteia sau de voinţa
unei persoane nedeterminate. Distingerea celor două feluri de condiţii potestative este
justificată de regimul juridic aplicabil, care este diferit, deoarece condiţia pur potestativă din
partea debitorului este nulă – echivalând cu lipsa intenţiei de a se obliga – pe când condiţia
pur potestativă din partea creditorului este valabilă, la fel cum este valabilă condiţia
potestativă simplă atât în ceea ce-l priveşte pe debitor cât şi pe creditor.
Condiţia mai poate fi pozitivă – când constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi
incert – sau negativă, evident în acest caz constând în nerealizarea evenimentului viitor şi
incert. Atunci când s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen,
iar acest termen a expirat, condiţia se socoteşte neîndeplinită, pe când dacă un astfel de
termen nu a fost prevăzut această concluzie nu va putea fi trasă decât dacă este evident că
evenimentul nu se va mai realiza.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse de Codul civil mai pot fi delimitate condiţia posibilă de
cea imposibilă, precum şi condiţia licită şi morală de cea ilicită şi imorală (art. 1008-1009
Cod civil). Actul juridic civile se desfiinţează doar în măsura în care condiţia ilicită, imorală
sau imposibilă este suspensivă, fiind considerat valabil în oricare dintre aceste variante
dacă ea este rezolutorie.
Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii: condiţia afectează însăşi existenţa
actului juridic civile şi ea îşi produce efecte retroactiv (ex tunc) – art. 1004, 1022, 1015 Cod
civil -.
Efectele condiţiei suspensive:
a. efectele condiţiei suspensive anterioare împlinirii acesteia sunt legate de faptul că
în această perioadă actul juridic este temporar ineficace, motiv pentru care:
-creditorul nu poate cere executarea obligaţiei deoarece debitorul nu-i datorează încă
nimic;
-dacă debitorul şi-a executat obligaţia, acesta poate să ceară restituirea plăţii
nedatorate;
-în actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale nu are loc
transmiterea sau constituirea acestora, astfel că riscurile rămân în sarcina transmiţătorului;
-creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său şi poate cere şi obţine
garanţii pentru creanţa sa; de asemenea creditorul poate ceda dreptul pe calea cesiunii de
creanţă;
-prescripţie extinctivă nu începe să curgă înainte de împlinirea condiţiei.
b. efectele condiţiei suspensive ulterioare împlinirii condiţiei se analizează prin prisma
faptului că după acest moment actul juridic se consideră retroactiv că a fost pur şi simplu
încă din ziua încheierii lui şi în consecinţă:
-dacă debitorul a făcut plata înainte de îndeplinirea condiţiei, după acest moment
plata este validă şi nu mai poate fi obţinută restituirea;
-transmisiunea de drepturi reale făcută de titularul dreptului condiţional către alte
persoane se consolidează, rămânând valabile din ziua încheierii lor.
De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive există următoarele
excepţii: prescripţia extinctivă nu curge decât de la împlinirea condiţiei; fructele culese de
înstrăinător rămân în proprietatea sa; deşi dreptul înstrăinătorului dispare cu efect
retroactiv, actele de administrare rămân neatinse; riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului.
Efectele condiţiei rezolutorii:
a. efectele condiţiei rezolutorii anterioare împlinirii acesteia se analizează pornindu-se
de la ideea că până în momentul împlinirii condiţiei actul este unul pur şi simplu,
producându-şi efectele ca atare, astfel că:
-debitorul trebuie să-şi execute obligaţiile iar creditorul chiar îi poate pretinde acest
lucru;
-cel care a dobândit un bun individual determinat printr-un act juridic civil sub
condiţie rezolutorie suportă riscurile pieirii bunului, întrucât este proprietarul lui;
-dreptul dobândit în acest mod poate fi transmis prin act între vii sau pentru cauză
de moarte.
b. efectele condiţiei rezolutorii ulterioare împlinirii acesteia sunt cercetate din
perspectiva faptului că actul se desfiinţează cu efect retroactiv, astfel:
-părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate;
-drepturile constituite de dobânditor în favoarea altor persoane se desfiinţează.
Prin excepţie de la regula retroactivităţii, riscurile produse până în momentul realizării
condiţiei rămân suportate de dobânditorul proprietar, astfel că el va fi ţinut să plătească
preţul bunului, deşi dreptul său este retroactiv desfiinţat; concomitent, actele de
administrare făcute până în acest moment rămân valabile, iar fructele culese de dobânditor
rămân în proprietate sa.

Secţiunea III – Sarcina ca modalitate a actului juridic civil.

Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de către
dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit, ea putând afecta exclusiv liberalităţile.
În funcţie de persoana beneficiarului distingem:
-sarcina în favoarea dispunătorului;
-sarcina în favoarea gratificatului;
-sarcina în favoarea unui terţ.
În raport cu valabilitatea ei, sarcina nu trebuie să fie ilicită, imorală sau imposibilă.
Sarcina nu afectează existenţa actului juridic civil şi nici a raportului pe care acesta îl
generează, ea determinând doar o obligaţie pentru una din părţile contractante, atribuind
într-o oarecare măsură o trăsătură oneroasă actului juridic civil cu titlu gratuit încheiat.
În caz de neexecutare a sarcinii, dispunătorul poate opta între a cere rezoluţiunea
pentru neexecutare ori obligarea debitorului la executarea îndatoririi ce-i revine din
cuprinsul actului juridic civil.

CAIET DE SEMINAR 11

1.La 1 ianuarie 2001 A încheie un contract de închiriere cu B, părţile convenind

închirierea apartamentului, proprietatea lui A, cu începere de la 1 iunie 2001 până la 1 iunie
2002. 1 iunie 2001 este un termen suspensiv, în timp ce 1 iunie 2002 este un termen
extinctiv. Asta înseamnă că până la 1 iunie 2001 A nu poate cere plata chiriei de la B, după
cum B nu îi poate cere lui A să îi pună la dispoziţie apartamentul. Între 1 iunie 2001 şi 31
mai 2002 părţile îşi execută obligaţiile pe care şi le-au asumat în momentul încheierii
actului, astfel încât A îi pune la dispoziţie apartamentul în care B locuieşte şi îi achită chirie.
În momentul împlinirii termenului extinctiv are lor stingerea exercitării drepturilor şi
executării obligaţiilor asumate, motiv pentru care nici B nu mai poate sta în locuinţa
respectivă şi nici A nu mai poate solicita plata chiriei.
În cazul în care B doreşte să părăsească mai repede imobilul el va trebui să obţină
acordul lui A, altminteri putând fi obligat să achite chiria pe toată durata stipulată în
contract, indiferent de faptul că locuieşte sau nu în imobil. Corelativ, A nu îl va putea
evacua pe B, astfel încât dacă va avea nevoie mai repede de apartamentul respectiv va
trebuie fie să obţină acordul acestuia, fie să-i ofere o altă locuinţă, fie să-i achite
despăgubiri pentru deranjul cauzat ca urmare a cererii de eliberare a locuinţei anterior
împlinirii termenului stipulat. Oricum A nu va putea cere ajutorul forţei coercitive a statului
pentru a-l putea evacua pe B decât în situaţii cu totul excepţionale (de exemplu, în urma
unui cutremur clădirea se deteriorează atât de mult încât sunt necesare reparaţii care se pot
efectua doar dacă aceasta este nelocuită).
În cazul unui contract de împrumut, de regulă debitorul va putea stinge creanţa prin
plată înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul neputând însă să îi ceară
această plată decât dacă debitorul ajunge în stare de insolvabilitate sau micşorează
garanţiile acordate. Astfel, A îi dă împrumut lui B 10.000.000 lei la 1 ianuarie 2001, B
obligându-se să-i restituie la 1 ianuarie 2002 şi garantează restituirea împrumutului cu
constituirea unei ipoteci. În principiu, B va putea să restituie banii mai repede, în schimb A
nu poate cere – şi nu va obţine ajutorul forţei coercitive a statului – efectuarea plăţii
anterior datei de 1 ianuarie 2002. Dacă însă imobilul cu care a garantat restituirea
împrumutului, din cauza neîntreţinerii, de degradează atât de tare încât valoarea lui pe piaţă
se diminuează la a 10 parte faţă de cea avută în momentul contractării împrumutului,
coborând mult sub valoarea creanţei, B va fi decăzut din termen, A putând solicita
restituirea sumei.
În cazul persoanelor juridice specializate în operaţiuni bancare debitorul nu poate
renunţa la termen deoarece profitul societăţii comerciale este asigurat din dobânda
calculată prin raportare la termenul suspensiv avut în vedere în momentul încheierii
contractului. Acesta este motivul pentru care stingerea creanţei înainte de acest moment nu
determină reducerea cuantumului dobânzilor, sau şi în varianta în care acest cuantum va fi
redus într-o anumită proporţie, acestea nu vor fi înlăturate în totalitate.
2.Termenul judiciar poate fi acordat de instanţă în ipoteza în care, deşi ajunsă la
scadenţă, obligaţia nu este executată de către debitor. El întotdeauna se acordă în favoarea
debitorului, în considerarea situaţiei sale patrimoniale, indiferent de poziţia creditorului.
Termenul de graţie poate fi acordat în cazul executării oricărei obligaţii, indiferent de izvorul
său sau de obiectul ei, iar efectul acestuia este cel de a împiedica executarea silită. El nu
poate să împiedice însă compensaţia deoarece reprezintă doar o favoare acordată
debitorului iar compensaţia este un mijloc de stingere a obligaţiilor.
Există situaţii în care nu se pot acorda termene de graţie, de exemplu în cazul
contractului de depozit, sau când părţile au prevăzut un pact comisoriu expres. De
asemenea, nu se admite termenul de graţie în materie comercială.
3.Compensaţia este un mod de stingere a obligaţiilor care constă în stingerea a două
obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Pentru a opera compensaţia
trebuie să existe o reciprocitate a obligaţiilor, iar acestea să fie certe (adică existenţa lor să
nu fie discutabilă din punct de vedere juridic), să fie lichide (să fie determinate cu exactitate
sub aspectul valorii lor); şi să fie exigibile (adică să fi ajuns la scadenţă). Astfel, dacă una
dintre obligaţiile reciproce este afectată de un termen suspensiv, compensaţia nu poate
opera deoarece debitorul nu poate fi obligat să plătească înainte de împlinirea termenului,
iar compensaţia este tot o plată.
 4.Înainte de împlinirea termenului suspensiv creditorul nu este îndreptăţit să
înainteze o acţiune oblică sau o acţiune pauliană.
De exemplu, dacă A îi acordă cu titlu de împrumut la 1 ianuarie 2001 lui B 10.000
dolari SUA până la 1 ianuarie 2002, el având un gaj general asupra bunurilor debitorului
său. B înstrăinează imobilul în 15 iunie 2001. Până la împlinirea termenului suspensiv
creditorul nu poate formula o acţiune pauliană (revocatorie) întemeiată pe art. 975 Cod civil
(care I-ar permite să ceară lipsirea de efecte a contractului de vânzare-cumpărare,
deoarece prin încheierea acestuia se urmăreşte fraudarea intereselor sale, prin reducerea
patrimoniului debitorului) întrucât doar la 1 ianuarie 2002 creanţa devine exigibilă,
interesând doar eventualele contracte încheiate după această perioadă. În fond, este posibil
ca din banii obţinuţi din împrumut şi din vânzarea casei B să pornească o afacere care să-i
aducă un beneficiu de 500.000 dolari SUA, din care evident va putea să restituie
împrumutul. La fel, a nu va putea, până la 1 ianuarie 2002, să formuleze o acţiune oblică
împotriva lui C, care el însuşi îi datorează lui B 15.000 dolari SUA. După această dată însă,
în măsura în care B nu va stinge creanţa, A îl va putea acţiona în judecată pe C, solicitând
obligarea acestuia la restituirea împrumutului în favoarea lui B, deoarece în măsura în care
B va recupera cei 15.000 dolari SUA va fi în măsură să-i predea lui A cei 10.000 dolari SUA
datoraţi (art. 974 Cod civil).
5.Din punct de vedere al probei termenului trebuie să se delimiteze situaţia în care
termenul este cuprins în corpul actului juridic civil, caz în care dovada urmează regulile
dreptului probator comun privind aceste acte, şi împlinirea în sine a termenului care fiind un
fapt juridic poate fi dovedit prin orice mijloc legal de probă.
6.Condiţie suspensivă: îţi vând apartamentul dacă sunt transferat la Cluj;
Condiţie rezolutorie: îţi vând apartamentul meu pentru că eu am fost transferat
la Cluj, dar şefii de acolo mi-au stabilit un termen de probă iar confirmarea mea pe post se
va face dacă îndeplinesc standardele lor; în măsura în care nu voi face faţă acestor cerinţe
şi va trebui să mă întorc la Oradea, doresc ca vânzarea să se desfiinţeze deoarece eu nu voi
avea unde să locuiesc;
Condiţie cazuală: în contractele de asigurare despăgubirea se plăteşte de către
asigurător dacă se produce riscul asigurat, care poate fi de exemplu legat de un dezastru:
inundaţii, cutremure, incendii.
Condiţie mixtă: dacă A îmi vinde apartamentul care îmi place pentru că este mai
luminos, eu ţi-l vând pe al meu ţie.
Condiţie potestativă pură: îţi vând apartamentul meu, dacă am chef (actul este
lovit de nulitate pentru că executarea obligaţiei de a face şi de a da asumată de debitorul
vânzător depinde de voinţa exclusivă a acestuia).
Condiţie potestativă simplă: dacă Andrei, care un BMV, mă cere în căsătorie
până în toamnă, îţi vând ţie Matiz-ul meu.
7.Efectele condiţiei:
Condiţie suspensivă – înainte de împlinire: dacă sunt transferat la Cluj, îţi vând
apartamentul: nu operează transferul dreptului de proprietate, astfel încât vânzătorul
suportă riscul pierii fortuite a bunului; debitorul nu poate cere, prin instanţă, perfectarea
convenţiei.
-după împlinirea condiţiei (a operat transferul la Cluj), se
consideră că vânzarea cumpărarea a avut loc retroactiv, în momentul realizării acordului de
voinţă între cumpărător şi vânzător. Excepţii: dacă vânzătorul a închiriat imobilul până în
momentul în care clauza se împlineşte el va culege chiria, iar dacă a contractat o firmă de
construcţii pentru efectuarea anumitor reparaţii necesare, acestea vor fi suportate de
cumpărător, căruia îi profită.
 O aplicaţie specială a efectelor condiţiei suspensive o reprezintă actele de înstrăinare
încheiate de un coproprietar, având ca obiect întregul bun, afectate de condiţia ca în
momentul partajului bunul să-i fie atribuit în natură. O casă cu grădină de 150 mp este
deţinută în coproprietate de A, B şi C, cei trei copii ai proprietarului tabular decedat. A
înstrăinează întregul imobil lui X şi Y, aceştia intrând în posesia imobilului. Această vânzare
va putea produce efecte juridice privind imobilul în măsura în care atunci când se solicită
prin instanţă partajarea acestuia, el va fi atribuit lui A, evident cu menţiunea că A va achita
lui B şi C sulta corespunzătoare cotelor de proprietate ale acestora. Într-o asemenea
variantă A va fi considerat că a fost singurul proprietar din momentul naşterii stării de
indiviziune (care corespunde cu cel al preluării moştenirii) astfel încât înstrăinarea către X şi
Y va fi perfect valabilă. În măsura în care imobilul ar fi atribuit lui B sau lui C, condiţia
suspensivă neîmplindu-se, actul încheiat de A de pe o parte, cu X şi Y pe de lată parte nu
va mai putea fi perfectat, decât eventual pentru cota de 1/3 parte, care se află în
patrimoniul lui A în momentul încheierii actului, ceea ce ar determina ca sulta pe care B ar fi
obligat să o achite să revină lui X şi Y (în locul lui A) şi lui C.
Condiţie rezolutorie: îţi vând apartamentul, dar dacă nu sunt atestat pe post la Cluj
doresc să desfiinţăm această vânzare (de regulă prevăzându-se termenul în care această
condiţie trebuie să se împlinească). Din momentul realizării acordului de voinţă al părţilor,
contractul de vânzare-cumpărare îşi produce efectele ca unul pur şi simplu, dar dacă în
limita de 3 luni stabilită de părţi vânzătorul nu este confirmat pe post şi se reîntoarce la
Oradea, vânzarea se va desfiinţa retroactiv.

8.Sarcină în favoarea dispunătorului: îţi plătesc o rentă lunară, dar în fiecare

dimineaţă îmi arunci gunoiul, pentru ca eu să nu mai plătesc serviciul respectiv către
societatea specializată în acest sens.
Sarcină în favoarea gratificatului: îţi donez 10.000 dolari SUA cu condiţia să-i foloseşti
pentru continuarea studiilor.
Sarcină în favoarea unui terţ: îţi donez imobilul meu dar îl vei adăposti pe fiul meu pe
perioada studiilor. În această variantă, dacă sarcina nu este executată, terţul are doar
posibilitatea de a solicita instanţei obligarea gratificatului să o execute, doar dispunătorul
având la alegere acţiunea în rezoluţiune pentru neexecutare şi acţiunea prin care gratificatul
să fie obligat la executarea obligaţiei. Terţul, nefiind parte în contract, nu poate solicita
rezoluţiunea acestuia.

CAPITOLUL IV – EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prin efecte ale actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile
care compun conţinutul raporturilor juridice generate, modificate sau stinse prin acordul de
voinţă al părţilor sau prin voinţa părţii. Se poate spune că efectele actului juridic civil
absorb conţinutul raportului juridic civil pe care acesta l-a generat, l-a modificat sau l-a
stins.
În ceea ce priveşte determinarea efectelor actului juridic civil, prin această
operaţiune se identifică drepturile civile subiective şi obligaţiile civile generate, modificate,
transmise sau stinse printr-un astfel de act. O asemenea operaţiune juridică este uneori
necesară deoarece sunt cazuri în care conţinutul actului juridic civil este insuficient de clar,
fiind necesară parcurgerea mai multor etape pentru a exista certitudinea palpării voinţei
reale a părţilor.
 Într-o primă fază – prealabilă şi obligatorie – se urmăreşte dovedirea existenţei
acordului de voinţă şi a clauzelor asupra cărora părţile au căzut de acord, fiind aplicabile
toate regulile referitoare la proba actului juridic civil. Indiscutabil, în primul rând trebuie să
ştim dacă a existat sau nu un acord de voinţă care să determine naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic civil.
În măsura în care această fază este trecută cu succes, evidenţiindu-se în mod clar
existenţa acordului de voinţă se trece într-o nouă etapă şi anume aceea a determinării
efectelor actului juridic, fiind necesară interpretarea clauzelor acestuia. Interpretarea
actului, în funcţie de circumstanţe, poate să vizeze atât calificarea juridică a acestuia cât şi
stabilirea înţelesului unei clauze anume, de care depinde stabilirea de drepturi şi obligaţii
civile.
Regulile privind interpretarea convenţiilor sunt cuprinse în articolele 977 – 985 Cod
civil.
Ca urmare a calificării corecte a actului juridic se poate constata că este vorba de
unul numit, variantă în care i se vor aplica regulile edictate special pentru un asemenea tip
de act sau că este unul atipic (nenumit) căruia i se vor aplica regulile generale privitoare la
contracte.
Efectele actului juridic civil sunt guvernate de reguli ale dreptului civil care ne arată
cum şi faţă de cine se produc aceste efecte, reguli denumite principiile efectelor actului
juridic civil.
Secţiunea I – Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda).
Potrivit art. 969 alin. 1 Cod civil convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante. Acest principiu exprimă regula potrivit căreia actul juridic civil încheiat
cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă cerute de lege se impune autorului
sau autorilor săi cu aceeaşi forţă ca şi o lege.
Altfel spus, actul juridic civile este obligatoriu şi nu facultativ, regula căpătând un
caracter accentuat în cazul actelor bilaterale. Practic, părţile sunt obligate să se conformeze
clauzelor stipulate şi care corespund voinţei lor liber exprimate exact în aceeaşi măsură în
care ele se conformează normelor legale.
Acest principiu se impune nu numai părţilor ci şi judecătorului, acesta fiind ţinut să
respecte fără rezerve clauzele contractului în cazul unui litigiu între părţi, neputându-le
modifica sau neputând refuza aplicarea lor în ceea ce priveşte raporturile dintre părţi, cu
excepţia situaţiilor în care acestea sunt ineficace, fiind contrare ordinii de drept ( o astfel de
situaţie atrăgând nulitatea actului sau a clauzei respective).
Excepţii de la principiu. Există situaţii în care, dispărând sau atenuându-se
raţiunile care impun forţa obligatorie (şi care sunt necesitatea asigurării stabilităţii şi
siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile, precum şi imperativul moral
al respectării cuvântului dat) principiul nu se mai aplică. În asemenea cazuri efectele actului
juridic civil nu se mai produc aşa cum au dorit părţile la încheierea lui, ele fiind fie mai
restrânse fie mai întinse, independent de voinţa lor.
Sunt cazuri de restrângere a forţei obligatorii: încetarea actului juridic civil înainte de
expirarea termenului pentru care a fost încheiat, datorită morţii uneia dintre părţi, în cazul
actelor intuitu personae; încetarea actului juridic civil în cazul pieirii bunului ce formează
obiectul derivat al acestuia.
Sunt cazuri de extindere a forţei obligatorii cele în care operează prorogarea actului
juridic civil prin lege, peste termenul stabilit de părţi sau cele de suspendare a efectelor
actelor juridice civile cu executare succesivă, în caz de forţă majoră.
Secţiunea II – Principiul irevocabilităţii actului juridic civil.
 Principiul irevocabilităţii actului juridic civil exprimă acea regulă de drept potrivit
căreia actul bilateral nu poate fi revocat doar prin voinţa uneia dintre părţi, iar cel unilateral
– de regulă – nu poate fi revocat. Reglementarea se regăseşte în textul art. 969 alin. 2 Cod
civil pentru contracte, efectul ei fiind extins şi în cazul actelor unilaterale.
Irevocabilitatea este o consecinţă şi, totodată, o garanţie a principiului forţei
obligatorii a actului juridic civil.
Excepţii de la principiu. Sunt situaţii în care este posibil să se pună capăt actului
bilateral, doar prin voinţa uneia dintre părţi, iar în cazul actului unilateral autorul acestuia să
poată determina un asemenea efect.
În cazul actelor juridice bilaterale excepţiile sunt autorizate de lege: revocarea
donaţiei între soţi (art. 937 Cod civil – în condiţiile în care donaţia este, în principiu,
irevocabilă), revocarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată – art.
1436 Cod penal, revocarea contractului de mandat de oricare dintre părţi – art. 1552 şi
1556 Cod civil, revocarea contractului de depozit de către deponent – art. 1616 Cod civil.
Sunt situaţii reglementate de normele speciale, acestea aflându-se într-o dinamică
permanentă astfel încât se impune cercetarea lor în mod concret în cazul unui litigiu
(contractul de asigurare, contractul de concesiune, contractul de închiriere).
Contractul poate fi revocat în mod unilateral, în afara situaţiilor reglementate de lege,
în varianta în care părţile au prevăzut o astfel de clauză în mod expres.
În cazul actelor unilaterale, următoarele sunt excepţiile: revocarea actului de
renunţare la succesiune (cu condiţia ca în intervalul cuprins între data renunţării şi data
retractării ei nici un alt moştenitor să nu fi acceptat succesiunea şi să nu se fi împlinit
termenul limită de 6 luni prevăzut pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală),
revocarea testamentului (act a cărui caracteristică principală este tocmai revocabilitatea),
revocarea ofertei posibilă înaintea receptării acesteia de către destinatar.
Secţiunea III – Principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile.
Acest principiu exprimă acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil îşi
produce efectele doar faţă de autorul sau autorii lui, fără a putea profita sau dăuna altor
persoane. Altfel spus, actul juridic civil bilateral generează drepturi şi obligaţii doar pentru
părţile lui, după cum actul unilateral obligă doar pe autorul său. Potrivit art. 973 Cod civil
convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.
Acest principiu se justifică prin natura voliţională a actului juridic civil, orice subiect
de drept fiind liber să se oblige dar neputând fi obligat să execute o anumită prestaţie dacă
nu a înţeles să şi-o asume.
În acelaşi timp însă actele juridice civile încheiate de persoane determinate
generează situaţii şi raporturi juridice noi sau le modifică ori le sting iar aceste raporturi
juridice sunt, în fond, relaţii sociale care într-un fel sau altul pot să-şi pună amprenta şi
asupra unor terţi, aceştia fiind obligaţi să respecte efectele actelor respective. În astfel de
situaţii părţile actului juridic pot invoca acel acord de voinţă ce a intervenit faţă de terţi
existând îndatorirea acestora din urmă de a respecta efectele actului astfel încât se poate
spune că opozabilitatea reprezintă o sinteză a principiului relativităţii actelor juridice civile.
Excepţii de la principiu. Acestea constau în situaţii juridice în care efectele actelor
juridice se produc faţă de persoane care nu au participat la realizarea acordului de voinţă
nici personal şi nici prin reprezentant. Aparent, o astfel de excepţie sub aspectul
admisibilităţii ei poate fi pusă serios sub semnul întrebării dar analiza este mult simplificată
atunci când avem în vedere dacă avem în vedere crearea unor drepturi în favoarea terţului,
în fond acesta putând să beneficieze sau nu de un asemenea drept. Îndoiala este mult mai
mare când se pune în discuţie problema naşterii unei obligaţii deoarece este imposibil ca
unei persoane să i se impună executarea unei asemenea obligaţii, pe care nu a înţeles să
şi-o asume. Într-o asemenea variantă excepţiile sunt extrem de strict reglementate de lege
iar justificarea lor trebuie înţeleasă prin prisma imposibilităţii de a accepta ideea că titularul
unui drept poate fi frustrat de posibilitatea exercitării acestuia ca urmare a dispariţiei fizice a
debitorului său.
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile pot fi aparente şi
reale iar pentru a purcede la analiza acestora trebuie să stabilim poziţia subiectelor de drept
faţă de un act juridic, acesta putând fi una din următoarele: părţile actului juridic sunt
subiectele de drept care participă la naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic şi
cărora actul le va fi întotdeauna şi necondiţionat opozabil; terţii cărora – de principiu – actul
nu le este opozabil (decât în situaţiile prevăzute de lege) şi o categorie intermediară
alcătuită din subiecte de drept care nu au participat direct la încheierea actului juridic şi
totuşi acesta îşi produce efecte faţă de ele.
A. Excepţii aparente:
1.Avânzii – cauză sunt tocmai aceste persoane faţă de care efectele actului se
produc, deşi nu au participat la încheierea lui, în această categorie încadrându-se succesorii
universali, succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.
Situaţia avânzilor - cauză este doar în aparenţă o excepţie deoarece aceştia iau locul
părţilor – din anumite motive – din actul juridic civil astfel încât efectele acestuia se produc,
în ceea ce-i priveşte, tocmai în temeiul principiului relativităţii.
2.Promisiunea pentru altul (convenţia de porte – fort) este acel act juridic prin care o
parte – promitentul – se angajează faţă cealaltă parte – creditorul promisiunii – să
determine o a treia persoană – un terţ – ca aceasta să ratifice actul juridic civil încheiat în
absenţa sa, dar în contul său, de către promitent, în lipsa unei împuterniciri prealabile
( convenţia constituie doar în aparenţă o excepţie deoarece ceea ce se promite de fapt este
fapta promitentului şi anume de a-l determina pe terţ să adere la un act juridic, astfel încât
acesta va deveni parte în act doar prin voinţa sa. Dacă terţul nu ratifică actul, promitentul
va fi obligat să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat.
3.Simulaţia înseamnă acea operaţiune juridică în care, printr-un act aparent şi public,
dar în sine mincinos şi nereal, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un
act ascuns, dar adevărat.
Simulaţia poate să apară în trei variante: contractul aparent poate să fie fictiv
(situaţie în care părţile creează aparenţa existenţei unui contract care însă, în realitate, nu
există), contractul poate fi deghizat (când părţile încheie în realitate un contract însă
urmăresc să-l ţină secret, în întregime sau în parte faţă de terţi, mascându-l printr-un alt
contract) sau poate fi întâlnită interpunerea de persoană (când contractul aparent se
încheie între anumite persoane iar cel real se încheie de altele, beneficiarul actului fiind o
altă persoană decât cea care apare în contractul public). Potrivit art. 1175 Cod civil între
părţi produce întotdeauna efecte actul adevărat, care este cel secret, faţă de terţi însă fiind
opozabil actul public.
4.Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic, prin care o persoană numită
reprezentant încheie un act juridic civile în numele şi pe seama altei persoane, numită
reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc direct în persoana celui reprezentat.
În astfel de cazuri reprezentantul prin propria sa voinţă doreşte să încheie actul prin
mandatarea unei alte persoane care doar să fie de faţă şi să semneze, fiind clar pentru
toată lumea că cel care îşi exprimă acordul este reprezentatul, voinţa sa întâlnindu-se cu
voinţa cocontractantului. În această variantă reprezentantul îndeplineşte un scop pur fizic şi
nu mental, rolul său limitându-se la a semna înscrisul potrivit puterilor acordate de cel
reprezentat.
 5.Codul civil recunoaşte în situaţii de excepţie, unor subiecte de drept posibilitatea de
a utiliza acţiuni în justiţie împotriva unor persoane cu care nu au direct o convenţie, în
temeiul unui act juridic prin executarea cărora ele dobândesc anumite drepturi. Este vorba
de aplicarea art. 1488 şi 1542 alin. 2 Cod civil. Se poate spune însă că în aceste cazuri
aceste acţiuni directe sunt în realitate acţiuni oblice, fiind aplicaţii speciale ale normei
generale cuprinse de art. 974 Cod civil. Este indubitabil însă că promovarea acţiunii în
aceste situaţii este reglementată în mod expres de lege, nemailăsând loc de discuţii.
B. Excepţiile reale de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile sunt
stipulaţia pentru altul şi – act de dreptul muncii şi protecţiei sociale – contractele colective.
Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine
cu o altă persoană, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în
favoarea unei terţe persoane, numită terţ beneficiar, care nu ia parte la încheierea actului
juridic civil nici direct, nici prin reprezentare.

CAIET DE SEMINAR 12

1.Regulile de interpretare a convenţiilor cuprinde de Codul civil:

Art. 977 – interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor;
Art. 978 – când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în
sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela de n-ar putea produce nici unul.
Art. 979 – termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se
potriveşte mai mult cu natura contractului.
Art 980 – dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a
încheiat contractul;
Art. 981 – clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-
însul.
Art. 982 – toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecărui înţelesul ce rezultă din actul întreg;
Art. 983 – când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se
obligă;
Art. 984 – convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-
au propus a contracta, oricâte de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat;
Art. 985 – când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia,
nu se poate susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de
drept în cazurile neexprese.
2.Cazuri de restrângere a forţei obligatorii a actului juridic civil:
a. Mandatul, potrivit art. 1532 Cod civil este un contract în puterea căruia o
persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a
primit însărcinarea. Astfel, dacă A locuieşte în Oradea şi moşteneşte un imobil cu mai multe
apartamente în Bucureşti, îşi va alege un mandatar care se va ocupa de administrarea
acestor locuinţe şi, dacă va fi cazul îl va împuternici chiar să le vândă. Mandatul este un
contract intuitu personae deoarece mandantul împuterniceşte o persoană în care are
încredere să se ocupe de aceste probleme – mandatar – nefiindu-i indiferent dacă actele de
administrare şi de dispoziţie vor fi încheiate cu bună credinţă sau nu. Tocmai de aceea,
potrivit art. 1552 pct. 3 Cod civil mandatul se stinge prin moartea, interdicţia,
insolvabilitatea ori falimentul mandantului ori a mandatarului, chiar dacă evenimentul
respectiv se produce înainte de împlinirea termenului extinctiv pe care părţile l-au stabilit în
contract (ele au prevăzut că mandatarul se va ocupa de administrarea bunurilor
proprietarului până la 31 decembrie 2001 iar mandatarul decedează la 15 iunie 2001;
moştenitorii lui nu vor putea continua acest mandat decât cu acceptul celui care l-a
acordat).
b. Dacă A îi închiriază lui B un autoturism pe perioada 1 ianuarie 2000 – 31
decembrie 2000 pentru a efectua diferite transporturi iar din cauza unui accident produs din
culpa unui terţ autoturismul este distrus în totalitate la 30 iulie 2000, contractul încetează –
potrivit art. 1439 alin. 1 Cod civil contractul de locaţiune se desfiinţează când lucrul a pierit
în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare.
Cazuri de extindere a forţei obligatorii a efectelor actului juridic civil:
a. Prorogarea legală a actului dincolo de termenul stabilit de părţi – caz întâlnit în
situaţia contractelor de închiriere ce au ca obiect spaţii din fondul locativ de stat. În general,
contractul de închiriere este apreciat ca fiind un act de administrare dacă este încheiat pe o
perioadă de 3 – 5 ani, pentru perioade mai lungi doctrina apreciindu-l ca fiind un act de
dispoziţie. Tocmai din acest motiv contractele de închiriere privind imobile din fondul de
stat, indiferent că este vorba de locuinţe sau de spaţii cu altă destinaţie decât aceea de
locuinţă se închiriază de regulă pe perioade de 5 ani. Aşa fiind chiar şi înainte de 1989, când
majoritatea locuinţelor aparţineau acestui fond, pentru a nu obliga toţi chiriaşii să se
prezinte pentru reînnoirea contractelor, prin acte normative se dispunea prelungirea
acestora cu câte 5 ani, ultima prelungire fiind în 1983, ea producându-şi efectele până în
1988. Acesta este motivul pentru care Legea 17/1994 a prelungit toate contractele care
erau valabil încheiate în 1988, pentru o perioadă de încă 5 ani, cu începere de la data
apariţiei legii (se constată astfel că majoritatea populaţiei din mediul urban al României a
locuit în perioada 1988-1994 în aceste locuinţe în lipsa unor titluri valabile, cu excepţia celor
care datorită date încheierii contractului nu depăşiseră perioada de valabilitate a acestuia;
tocmai din acest motiv au apărut litigii privind atât spaţiile comerciale cât şi locuinţele în
care s-a pus în discuţie inclusiv problema tacitei relocaţiuni în astfel de cazuri). În prezent,
prin acte normative speciale: OUG 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei
pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţă şi Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor
imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost de
asemenea prelungite contractele de închiriere ale chiriaşilor care locuiesc în imobile ce au
fost restituite proprietarilor deposedaţi în mod abuziv de ele. Trebuie menţionat că în
prezent fondul locativ de stat a scăzut extraordinar de mult ca urmare a cumpărării
locuinţelor de chiriaşii care le ocupat în 1990, potrivit dispoziţiilor speciale elaborate în
perioada 1990 – 1995.
b. În cazul în care actul juridic civil este cu executare succesivă, efectele acestuia se
suspendă în varianta în care intervine un caz de forţă majoră care face imposibilă
continuarea executării prestaţiilor. Prin forţă majoră se înţelege o situaţie excepţională,
imposibil de prevăzut şi de înlăturat chiar de către un bun gospodar.
3.Relativitatea efectelor actelor juridice civile.
Dreptul de proprietate a lui A este opozabil erga omnes. Dacă A îşi vinde imobilul
efectele în sine ale contractului (obligaţia lui A de a preda bunul şi a lui B – cumpărător
– de a plăti preţul) produc efecte doar între părţile acestuia (deci B nu va putea cere
predarea bunului de la X iar A nu va putea cere plata preţului de Y) dar, fiind vorba de un
drept real, sub rezerva îndeplinirii formei cerute pentru opozabilitate faţă de terţi, respectiv
înscrierea în cartea funciară, dreptul cumpărătorului – B – va deveni şi el opozabil erga
omnes, toate subiectele de drept nedeterminate fiind obligate să-l respecte. Acesta este un
exemplu specific pentru înţelegerea modului în care actul îşi produce efecte între părţi, dar
el creează situaţii ce sunt opozabile şi subiectelor de drept care nu au participat la
încheierea actului juridic.
În ceea ce priveşte avânzii-cauză, în cazul prezentat, în măsura în care A încasează
banii dar decedează înainte de a transfera dreptul de proprietate şi de a preda imobilul,
această obligaţie se va transmite moştenitorului său – D – care va fi obligat, deşi nu a
participat la încheierea contractului să execute toate obligaţiile ce-i reveneau antecesorului
său din cuprinsul acestuia. La fel, dacă B decedează înainte de a achita preţul, dar după
realizarea acordului de voinţă, moştenitorul său – E – va fi obligat să stingă creanţa, dar în
acelaşi timp imobilul va intra în masa succesorală, revenindu-i.
Succesorii pot fi universali (care dobândesc un întreg patrimoniu – copilul unic,
legatarul universal), cu titlu universal (care dobândesc o fracţiune dintr-un patrimoniu – în
cazul mai multor copii, mai multor moştenitori dintr-o clasă mixtă, mai multor legatari) sau
cu titlu particular (aceştia dobândesc un anumit drept, privit individual – un imobil, un
autoturism; se întâlneşte această noţiune şi atunci când nu este vorba de o transmitere
pentru cauză de moarte ci transmiterea dreptului real are loc printr-un act care-şi produce
efecte între vii: vânzare, donaţie, schimb). Deosebirea esenţială este aceea că succesorii
universali vor răspunde pentru toate obligaţiile pe care le preiau în masa succesorală, în
timp ce succesorii cu titlu universal vor răspunde doar proporţional cu cota de patrimoniu
preluată. În ceea ce-I priveşte pe succesorii cu titlu particular aceştia vor răspunde exclusiv
pentru obligaţiile asumate de antecesorul lor în drepturi cu privire la bunul respectiv – astfel
dacă moştenitorul preia un imobil în legătură cu care antecesorul său a contractat lucrări de
reparaţii, el va fi ţinut să le achite; la fel, cumpărătorul va fi ţinut să respecte un contract de
închiriere aflat în derulare privind imobilul pe care l-a cumpărat, deşi nu a fost parte la
încheierea actului.
Creditorii chirografari suportă de asemenea efectele contractelor încheiate de
debitorii lor care pot să sporească sau să reducă patrimoniul asupra căruia cei dintâi au un
gaj general.
Promisiune pentru altul – A, în calitate de proprietar al cotei ideale de ½ parte dintr-
un imobil încheie cu B un contract ce are următorul obiect: A se obligă să transfere dreptul
de proprietate în favoarea lui B asupra cotei sale de ½ parte şi se obligă să obţină şi
consimţământul pentru vânzare a celuilalt coproprietar, C, care deţine de asemenea ½
parte din imobil.
Simulaţia – ceea ce este specific simulaţiei este faptul că ea presupune existenţa
concomitentă, între acelaşi părţi, a două contracte: unul public, aparent, denumit şi contract
simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii şi altul
secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea
anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică ce a fost creată prin actul public, simulat.
Pentru a ne afla în faţa unei simulaţii este necesar ca actul secret – contraînscrisul – să se fi
încheiat concomitent, sau, eventual înainte de încheierea contractului aparent. De regulă,
prin simulaţie părţile urmăresc să evite aplicarea unor legi sau să ocolească prevederile
prohibitive referitoare la anumite contracte. Astfel, debitorul va putea să încheie un contract
fictiv de vânzare-cumpărare pentru a scoate un bun de valoare mare – în mod aparent –
din propriul patrimoniu ce este afectat de un gaj general în favoarea unui creditor
chirografar; o persoană afectată de o incapacitate specială de folosinţă va încheia contractul
prin intermediul unei alte persoane ce nu este afectată de incapacitatea respectivă, aceasta
din urmă apărând ca parte în actul public; pentru a înlătura posibilitatea revocării donaţiei
pentru cazul naşterii unui copil al donatorului, părţile vor deghiza actul într-un contract de
vânzare-cumpărare.
 Simulaţia în sine, nu este sancţionată cu nulitatea, sancţiunea specifică fiind
inopozabilitatea faţă de terţele persoane a situaţiei juridice create prin contractul secret şi,
după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea unei acţiuni în simulaţie.
Între părţi îşi va produce efecte contraînscrisul – ca o reflectare a principiului
respectării voinţei reale a părţilor – cu condiţia ca acesta să respecte toate condiţiile de
valabilitate cerute de lege.
Faţă de succesorii universali şi cu titlu universal îşi va produce efectul tot
contractul secret, dată fiind poziţia acestora faţă de antecesorul lor.
Terţilor nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contraînscrisul secret al
părţilor, ci doar aceea care rezultă din contractul public, aparent, deşi aceasta nu
corespunde realităţii. Totuşi, dacă în momentul în care s-au născut interesele lor legate de
acest contract, ei îi cunoşteau existenţa, terţii nu vor putea refuza efectele contractului
secret.
O altă regulă este aceea că în timp ce părţile nu pot opune terţilor actul secret, terţii
sunt îndreptăţiţi să invoce în beneficiul lor şi împotriva părţilor efectele actului secret.
O situaţie specială apare când există un conflict între mai mulţi terţi, în sensul că unii
dintre aceştia au interesul să invoce faţă de părţi contractul aparent, iar ceilalţi au interesul
să invoce actul secret. De exemplu, o persoană încheie un contract fictiv de vânzare-
cumpărare cu privire la unele bunuri. În timp ce creditorii chirografari ai vânzătorului au
interesul să invoce contractul secret pentru a dovedi că bunurile nu au ieşit din patrimoniul
debitorului, cei ai cumpărătorului sunt interesaţi să invoce contractul aparent pentru a putea
aduce bunurile în patrimoniul propriului debitor; în acest caz va existe un conflict de
interese între creditorii chirografari ai vânzătorului şi cei ai cumpărătorului. Într-un astfel de
caz s-a stabilit că vor avea prioritate terţii care vor invoca, cu bună credinţă, actul aparent.
Mai menţionăm în acest context doar faptul că în măsura în care o acţiune în
simulaţie este admisă se înlătură efectele contractului aparent, singurul contract eficient
rămânând contractul secret (se va reveni asupra acestei probleme la materia obligaţiilor).
Reprezentarea – poate fi legală sau convenţională şi în oricare din aceste situaţii
poate fi totală (generală) atunci când se conferă reprezentantului puterea de a încheia
pentru reprezentat toate actele juridice, cu excepţia celor strict personale, sau parţială
(specială) atunci când se acordă acestuia puterea de a încheia doar un anumit act sau
anumite acte juridice determinate.
Reprezentarea produce efecte sub trei aspecte: faţă de reprezentat, efectele actului
juridic civil se produc ca şi în cazul în care el ar fi încheiat personal respectivul act; faţă de
terţul cocontractant efectele actului juridic se produc direct, el fiind personal parte iar faţă
de reprezentant nu se produc în nici un fel efectele actului juridic civil, el nefiind nici un
moment parte în acestea.
Acţiunile directe: potrivit art. 1488 Cod civil zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători
întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în apalt (în
întreprindere) pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datori
întreprinzătorului în momentul reclamaţiei. În cazul în care se încheie un contract de
antrepriză clientului (beneficiarului) îi revine în principal obligaţia de plată a preţului. În
principiu, plata preţului poate fi cerută doar de antreprenor la data sau la datele stabilite de
părţi prin contract şi doar în condiţiile în care el şi-a îndeplinit propriile obligaţii, în caz
contrar clientul putând să invoce excepţia de neexecutare a contractului. Prin derogare de
la dreptul comun, articolul citat pune la dispoziţia lucrătorilor întrebuinţaţi de antreprenor –
care nu au raporturi directe cu beneficiarul lucrării – o acţiune directă pentru plata
sumelor ce li se cuvin pentru lucrările efectuate, în măsura în care clientul este dator
antreprenorului în momentul intentării acţiunii. Această acţiune directă îi pune la adăpost pe
lucrători de concursul altor creditori ai antreprenorului pe care ar fi trebuit să-l suporte în
cazul exercitării acţiunii indirecte oblice. Este adevărat că în prezent, de regulă,
antreprenorul utilizează personal angajat pentru efectuarea lucrărilor, ori plata salariilor se
face cu prioritate faţă de alte creanţe, excepţiile fiind legate doar de anumite plăţi faţă de
bugetul statului care oricum nu ar putea fi înlăturate prin exercitarea acţiunii directe. De
altfel este şi discutabil dacă lucrătorul ce este angajat cu contract de muncă al
antreprenorului poate formula o astfel de acţiune directă, sau aceasta poate fi utilizată doar
în cazul unor raporturi exclusiv de drept civil între părţile implicate în litigiu.
O altă acţiune directă este cea reglementată de art. 1542 alin. 2 Cod civil. Deoarece
mandatul este un contract intuitu personae, mandatarul trebuie să îndeplinească personal
obligaţiile pe care şi le-a asumat. Mandantul are însă dreptul de a îngădui mandatarului să-
şi substituie o persoană în executarea contractului, cu menţiunea că această permisiune nu
poate fi prezumată, ea trebuind să fie expresă. Mandatarul răspunde pentru cel pe care l-a
indicat să-l substituie în executarea mandatului,. Aşa cum răspunde pentru propriile fapte,
în cazul în care facultatea de substituire nu I-a fost conferită precum şi în cazul în care deşi
a avut această posibilitate, fără arătarea persoanei substituitului, el şi-a ales o persoană
notoriu incapabilă sau insolvabilă. Oricum, în toate cazurile de substituire, legea conferă
mandantului dreptul de a acţiona şi direct împotriva substituitului.
4.Excepţie reală de la principiul relativităţii actelor juridice civile: contractul în folosul
unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul).
În cazul unei astfel de contract trei categorii de raporturi iau naştere:
-raporturile dintre stipulant şi promitent – actul încheiat a dat naştere mai multor
categorii de raporturi juridice, printre clauzele acestuia fiind posibil să se fi prevăzut
anumite drepturi în beneficiul stipulantului însuşi, această parte urmând regulile obişnuite
ale efectelor dintre părţi, caracteristice pentru orice fel de contract. Prezintă interes clauzele
prin care s-a stipulat o obligaţie în sarcina promitentului, în beneficiul unei terţe persoane,
drepturi ce se nasc în acest caz direct şi nemijlocit în persoana terţului beneficiar. În măsura
în care promitentul nu îşi va executa obligaţia faţă de terţ, stipulantul va avea o acţiune prin
care să obţină executarea obligaţiei, cu sublinierea că se va putea solicita şi obţine
executarea faţă de terţa persoană şi nu faţă de stipulant;
-raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar – deşi terţul beneficiar nu este parte
în contract, el dobândeşte direct şi nemijlocit dreptul creat în folosul său, indiferent de orice
acceptare din partea sa, momentul dobândirii dreptului fiind cel al încheierii contractului
dintre stipulant şi promitent. Evident, terţul poate renunţa la drept, renunţare ce poate
profita stipulantului, promitentului sau unui terţ, în funcţie de clauzele contractuale;
-raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar – acestea vor avea regimul juridic
determinat de natura raporturilor respective, în literatura de specialitate existând mai multe
opinii în legătură cu justificarea producerii efectelor în patrimoniul unor terţe persoane, în
cazul stipulaţiei pentru altul (asupra acestei probleme se va reveni la materia obligaţiilor).

CAPITOLUL V – INEFICACITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea I – Noţiuni introductive.

Scopul urmărit de parte sau părţi prin manifestarea voinţei lor este, de cele mai
multe ori atins, prin aceasta neînţelegându-se însă că nu pot să apară situaţii în care, din
cauze concomitente sau subsecvente încheierii actului juridic civil, acesta să nu-şi producă
efectele ori dacă acestea s-au produs, să nu poată fi desfiinţate.
 Ineficacitatea actelor juridice civile subsumează toate acele situaţii juridice în care,
din diferite motive, acestea nu îşi produc efectele (total sau parţial, definitiv sau temporar).
Această situaţie poate reprezenta rezultatul voinţei părţilor dar poate fi datorată şi unui fapt
independent de această voinţă iar ineficacitatea poate opera de drept iar în unele situaţii
doar dacă este pronunţată de justiţie.
Sfera noţiunii de ineficacitate este destul de largă, un act juridic putând să nu-şi
producă efecte, din diverse cauze, care pot fi grupate, această operaţiune permiţând şi o
clasificare a actelor juridice civile a căror viaţă este întreruptă cu mult înainte de momentul
avut în vedere de părţi:
-o primă cauză care determină ineficacitatea actelor juridice este aceea a nesocotirii
condiţiilor de validitate la încheierea acestora, ceea ce determină o categorie aparte ce
cuprinde actele juridice civile nule sau anulabile, adică lovite de nulitate absolută sau
relativă;
-există apoi împrejurări ce au fost avute în vedere de părţi sau prevăzute de lege în
momentul încheierii actului juridic civil a căror apariţie poate face ca acesta să nu producă,
provizoriu, efecte, din această categorie făcând parte actele juridice civile afectate de
termen suspensiv sau condiţie suspensivă;
-pot fi întâlnite împrejurări intervenite după încheierea valabilă a actelor juridice civile
dar înainte de executarea acestora sau pe parcursul ei ce împiedică producerea efectelor
sau duc la desfiinţarea actelor ce poartă denumirea de acte juridice civile atacabile; astfel
de împrejurări sunt rezoluţiunea, rezilierea, revocarea şi caducitatea.
Secţiunea II – Nulitatea actului juridic civil.
# 1.Noţiunea şi evoluţia concepţiei privind nulitatea.
Nulitatea este o sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele
contrare regulilor de conduită cuprinse în norme juridice, edictate pentru încheierea sa
valabilă.
Evoluţia concepţiei despre nulitate a cunoscut mai multe etape. Astfel, în dreptul
roman a operat concepţia simplă şi rigidă potrivit căreia orice act juridic care nesocoteşte
regulile de drept nu poate să producă efecte. Practic, în perioada respectivă se
suprapuneau noţiunile de nulitate şi cea de inexistenţă a actului juridici civil, sancţiunea
fiind absolută şi totală.
Un moment important îl constituie etapa clasică, în care teoria nulităţii este
fundamentată pe ideea că actul juridic civil încheiat cu nerespectarea normelor de validitate
poate fi, în anumite condiţii, vindecat, exact ca şi în cazul unui organism bolnav, făcându-se
distincţia între condiţiile de existenţă – cele pe care însăşi natura actului le cere şi fără de
care fiinţa acestuia ar fi de neconceput – şi cele de validitate. Lipsa unei condiţii de
existenţă determină nulitatea absolută a actului, în timp ce lipsa unei condiţii de valabilitate
determină doar o nulitate relativă. 1
Consecinţa imediată a fost aceea că doctrina a contracarat teoriile care propuneau
lipsirea în întregime de efecte a actului „bolnav”, dezvoltându-se concepţia nulităţii
sancţiune. Potrivit acesteia nulitatea nu se mai socoteşte o măsură îndreptată împotriva
întregului act ci doar împotriva acelor efecte care sunt contare scopului dispoziţiei legale
încălcate, fiind lăsate intacte celelalte, neexistând nici o justificare ce să determine
înlăturarea tuturor efectelor unui act juridic ce reprezintă acordul subiectelor de drept
intervenit exact pentru a produce efecte respectiv pentru a da naştere, a modifica sau a
stinge un raport juridic civil.
Nulitatea ca sancţiune este şi concepţia dominantă în dreptul civil român.

1
Ernest Lupan , op. cit.. p. 285
 Această problemă şi-a dovedit pe deplin actualitatea în contextul modificărilor
legislative şi doctrinare ce au avut loc după anul 1990, una dintre cele mai disputate
chestiuni fiind aceea a efectelor ce pot fi produse de acte translative de proprietate având
ca obiect terenuri, încheiate în perioada 1974 – 1989. Este evident că şi în prezent câmpul
de cercetare este deschis, multe întrebări aşteptându-şi încă răspunsul din partea
teoreticienilor, acest aspect evidenţiindu-se pe deplin printr-o practică neunitară vizând
aspectele legate de ineficacitatea actelor juridice civile.
# 2.Trăsăturile şi funcţiile nulităţii.
Pot fi reţinute următoarele trăsături esenţiale ale nulităţii actelor juridice civile:
-nulitatea este o sancţiune de drept civil;
-sfera de aplicare a nulităţii cuprinde actele juridice civile, neafectând celelalte
izvoare ale raportului juridic civil;
-conţinutul nulităţii constă în lipsirea actului juridic civile de efecte,
-sancţiune intervine doar în cazul încălcării legii civile ce reglementează încheierea
valabilă a actului juridic civil;
-în aprecierea neconcordanţei cu prevederile legale a efectelor actului juridic civil se
are în vedere finalitate a legii, efectele de care este lipsit actul fiind doar cele contrare
scopului urmărit de legiuitor prin adoptarea actului normativ încălcat;
-momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic civil cu legea
este cel al încheierii actului.
Ca sancţiune de drept civil, nulitatea actului juridic civil îndeplineşte următoarele
funcţii:
-funcţia preventivă, prin care se realizează atenţionarea subiectelor de drept civil
asupra consecinţelor pe care le atrage nesocotirea legii ce reglementează condiţiile de
valabilitate a actelor juridice civile; perspectiva lipsirii actului juridic civile de efecte poate
determina o inhibiţie a celor ce sunt tentaţi să încheie actul - conştient- în astfel de
condiţii;
-funcţia sancţionatorie constă în lipsirea de efecte a actului juridic civil încheiat în
pofida regulilor stabilite de lege;
-funcţia de mijloc de garanţie a realizării principiului legalităţii în domeniul încheierii
actelor juridice civile, ce reprezintă o sinteză a primelor două funcţii.
# 3.Criteriile de clasificare a nulităţilor.
În funcţie de natura interesului ocrotit – general ori individual – prin dispoziţia legală
încălcată la încheierea actului juridic civil nulitatea este de două feluri: absolută şi relativă.
3.1.Nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
3.1.1.Nulitatea absolută este acea formă de ineficacitate care intervine în cazul
încălcării, la încheierea actului juridic civil, a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes
general, de ordine publică.
Sancţiunea nulităţii absolute prezintă următoarele trăsături distincte care, împreună,
exprimă regimul juridic al aceste forme de ineficacitate a actului juridic civil.
1.Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, de procuror şi
chiar din oficiu de instanţa de judecată, prin persoana interesată se înţelege subiectul de
drept ce invocă un interes ocrotit din punct de vedere juridic în strânsă legătură cu cauza
nulităţii.
2.Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea respectivă fiind
imprescriptibilă.
3.Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau în alt mod, acesta fapt
fiind explicat de natura interesul ocrotit prin norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea
absolută.
 Cauzele care atrag nulitatea absolută a actului juridic civil sunt următoarele: lipsa
consimţământului datorată unei erori obstacol; încălcarea regulilor privind capacitatea civilă
sub aspectul depăşirii capacităţii speciale de folosinţă a persoanei juridice sau nerespectării
unei incapacităţi speciale impuse pentru ocrotirea unui interes public; nevalabilitatea
obiectului actului juridic civil (lipsa acestuia sau caracterul lui ilicit sau imoral); lipsa cauzei
sau caracterul ei ilicita sau imoral; nerespectarea formei cerute ad validitatem;
nerespectarea unei condiţii prealabile obligatorii; încălcarea ordinii publice şi fraudarea legii.
3.1.2.Nulitatea relativă este acea cauză de ineficacitate a actului juridic civil care
sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil a unei norme care ocroteşte
un interes particular.
Regimul juridic al nulităţii relative se exprimă prin următoarele reguli:
1.Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil.
2.Nulitatea relativă poate fi invocată doar în termenul de 3 ani de prescripţie
extinctivă.
3.Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de cel îndreptăţit să o
invoce.
Cauzele nulităţii relative sunt: lipsa consimţământului (când acesta se datorează
lipsei de discernământ); vicierea consimţământului (prin eroare, dol, violenţă sau leziune);
nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu; nerespectarea dreptului de
preemţiune (atunci când el este reglementat de lege).
3.2.În funcţie de întinderea efectelor sale nulitatea poate fi parţială sau totală.
În cazul nulităţii totale întinderea efectului distructiv al sancţiunii este globală, ea
desfiinţând actul juridic în întregime. Această formă a nulităţii intervine atunci când nu pot fi
menţinute în nici un mod efectele care s-au produs ori care urmează se producă în temeiul
actului juridic civil încheiat cu nerespectarea unor prevederi legale.
Nulitatea parţială desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic civil, cele care
nu contravin legii fiind menţinute în întregime. Nulitatea parţială nu trebuie confundată cu
alte situaţii juridice care determină, de asemenea, lipsirea actului juridic civil de efecte.
Trebuie menţionat că în sistemul nostru de drept nulitatea totală are un caracter de
excepţie, nulitatea parţială fiind regula.
3.3.După felul condiţiei de validitate nerespectată distingem nulitate de fond de
nulitatea de formă.
Nulitatea de fond sancţionează nerespectarea reglementărilor legale privitoare la
condiţiile de fond ale actului juridic civil, adică cele care reglementează capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza.
Nulitatea de formă este acea cauză de ineficacitate care sancţionează nerespectarea
condiţiei de formă cerute pentru valabilitatea actului juridic civil.
3.4.După modul de consacrare legislativă se distinge nulitatea expresă de nulitatea
virtuală.
Se poate vorbi de nulitate expresă (explicită sau textuală) atunci când ea este
prevăzută ca atare într-o dispoziţie legală, adică rezultă explicit dintr-un text legal.
Nulitatea virtuală este aceea care rezultă în mod indirect, dar neîndoilenic, din textul
legal, fie din modul de redactare a acestuia, fie din finalitatea sa. Ea se nai numeşte şi
nulitate implicită sau tacită.
3.5.După modul de valorificare, nulităţile pot fi de drept sau judiciare.
Nulitatea de drept loveşte actul juridic civil de la sine, prin efectul legii, instanţa fiind
chemată doar să o constate, în caz de litigiu.
 Nulitatea judiciară nu operează de plin drept, ci numai dacă este pronunţată printr-o
hotărâre judecătorească.
În cazul nulităţilor care operează de drept, în măsura în care părţile sunt de acord în
privinţa sancţiunii şi nici una nu pretinde executarea actului sau fiecare este de acord să
restituie ceea ce a primit în temeiul actului nul, nu mai este nevoie să se facă apel la
instanţa de judecată. Aceasta va interveni însă ori de câte ori există un litigiu între părţi,
urmând a constata nulitatea şi a dispune restabilirea situaţiei anterioare încheierii nevalabile
a actului juridic civil.
# 4.Modalităţile de invocare a nulităţii.
Nulitatea poate fi invocată pe trei căi:
Calea amiabilă este înţelegerea dintre părţi prin care ele recunosc faptul că actul
încheiat nu poate şi nu produce efecte juridice pentru nerespectarea condiţiilor de validitate
la încheierea lui, ia în măsura în care a produs parţial sau total efecte, că acestea se
desfiinţează. Varianta este admisibilă în temeiul art. 969 alin. 2 Cod civil, care prevede că
părţile pot revoca actul încheiat prin consimţământ mutual.
Acţiunea în nulitate (în constatarea nulităţii absolute sau pronunţarea nulităţii
relative) este mijlocul procedural prin care partea îndreptăţită şi care are un interes în acest
sens solicită instanţei judecătoreşti desfiinţarea actului juridic civil pentru nerespectarea
condiţiilor de validitate la încheierea actului. Prin această acţiune se urmăreşte restabilirea
ordinii de drept încălcate.
Excepţia nulităţii este acel mijloc procedural prin care parte îndreptăţită sau
interesată se opune acţiunii în executarea actului juridic civil nul sau anulabil.
# 5.Efectele nulităţii actului juridic civil.
Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg consecinţele pe care le antrenează
nulitatea, ca sancţiune civilă, împotriva acelor efecte ale actului juridic civil care contravin
finalităţilor urmărite de legiuitor prin normele legale încălcate la încheierea actului.
Efectele nulităţii sunt identice, indiferent că este vorba de nulitate
absolută sau de nulitate relativă.
În ambele situaţi, acestea conduc la desfiinţarea raportului juridic civil născut în baza
actului juridic în întregime sau în privinţa acelor clauze care contravin scopului urmărit de
legiuitor.
În măsura în care actul juridic nu şi-a produs încă efectele, nefiind deci executat
până în momentul în care se constată sau se dispune sancţiune, el nu şi le va mai putea
produce ulterior acestui moment. Părţile se află exact ca şi în situaţia în care nu ar fi
încheiat niciodată actul juridic respectiv.
Dacă actul şi-a produs, total sau parţial, efectele, tot ceea ce s-a executat în temeiul
său urmează a fi restituit, în acest mod restabilindu-se situaţia anterioară încheierii actului.
Dacă partea sau părţile au încheiat acte juridice cu terţe persoane, prin care au
constituit sau transmit dreptul, în urma anulării actului juridic dintre ei se vor desfiinţa şi
cele încheiate cu terţii.
5.1.Efectele nulităţii între părţi.
Acestea sunt guvernate de două principii: cel al retroactivităţii şi cel al repunerii în
situaţia anterioară.
Principiul retroactivităţii însumează ideea că efectele nulităţii actului juridic civil se
produc din ziua în care actul a fost încheiat, deci şi pentru trecut (ex tunc), urmărindu-se în
acest mod restabilirea ordinii de drept încălcate prin încheierea actului juridic civil în
dispreţul condiţiilor sale de validitate.
 Excepţii – cazuri în care, pentru anumite raţiuni, efectele produse între momentul
încheierii actului juridic civil şi cel al anulării sale sunt menţinute, în această variantă
efectele nulităţii producându-se numai pentru viitor (ex nunc):
-nulitatea contractelor cu executare succesivă, în cazul cărora se menţin în vigoare
efectele produse până în momentul anulării acestora;
-păstrarea fructelor culese anterior anulării (art. 485 Cod civil; excepţia se bazează
pe ideea protecţiei posesorului de bună credinţă, care păstrează întotdeauna fructele).
Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in integrum – în temeiul căruia
tot ce s-a executat în baza unui act juridic civil nul sau anulat trebuie restituit. Dacă această
operaţiune nu ar avea loc desfiinţarea retroactivă a actului juridic civil nu ar avea nici o
semnificaţie. Temeiul restituirii prestaţiilor îl reprezintă îmbogăţirea fără justă cauză (fapt
juridic civil licit).
Excepţii:
-situaţia posesorului de bună credinţă – această excepţie este o reflectare a celei
similare faţă de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;
-cazul persoanelor incapabile (art. 1164 cod civil) care nu vor putea fi obligate să
restituie prestaţia de care au beneficiat în temeiul actului anulat, decât în măsura în care au
profitat de această prestaţie (în acest caz se percepe intenţia legiuitorului de a-l feri pe
incapabil de consecinţele lipsei sale de experienţă, fără a-i crea însă posibilitatea obţinerii
unor foloase necuvenite);
-excluderea restituirilor ca sancţiune a răspunderii delictuale – persoana care a
determinat în moc culpabil pe celălalt contractant să încheie actul juridic lovit de nulitate
pierde dreptul de a obţine, în baza hotărârii de anulare, restituirea prestaţiilor pe care le-a
executat. Soluţia decurge din principiul răspunderii civile, consacrat de art. 998 Cod civil,
fiind consacrat expres prin art. 1162 Cod civil care nu permite minorului exercitarea acţiunii
în resciziune dacă obligaţia executată rezultă din delictele sale. Practic, într-un astfel de
caz, nerestituirea prestaţiilor constituie sancţiunea cea mai adecvată a delictului civil
săvârşit, partea indusă în eroare şi prejudiciată prin anulare, putând în acest mod să
păstreze valoarea respectivă şi obţinând, indirect, dar integral despăgubirea ce I se
cuvenea;
-cazul aplicării principiului după care nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de
propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept (nemo auditur
propriam turpitudinem allegans). Această excepţie de la principiul repunerii în situaţia
anterioară se întemeiază pe „nedemnitatea reclamantului” de a solicita restituirea prestaţiei
executate în baza unui act lovit de nulitate absolută din cauza caracterului imoral al
obiectului actului juridic civil ori cauzei acestuia.
5.2.Efectele nulităţii faţă de terţi.
Aceste efecte sunt guvernate de principiul anulării actului subsecvent ca urmare a
anulării actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis). Acest principiu se
bazează pe ideea că dacă transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a
desfiinţat titlul prin care el l-a dobândit, este evident că nici subdobânditorul nu putea
dobândi dreptul respectiv.
Aplicarea acestui principiu se concretizează în două situaţii specifice:
-în cazul actelor autorizate, anularea autorizaţiei administrative care precede actul
juridic civil determină anularea actului care se întemeia pe autorizaţia respectivă;
-situaţia actului accesoriu, care va lipsit de efecte în cazul anulării actului principal
(accesorium sequitur principalem).
Excepţii – cazuri în care deşi dreptul transmiţătorului este desfiinţat, cel al
subdobânditorului va fi menţinut; acestea sunt justificate de principiul ocrotirii bunei
credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros a unui bun şi de cel al asigurării stabilităţii
circuitului civil:
-cazul posesorului de bună credinţă a unui bun mobil care, datorită acestei posesii,
dobândeşte proprietatea bunului corporal, individual determinat;
-actele de conservare şi de administrare ale bunului;
-actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună credinţă,
inclusiv cazul special reglementat de art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, care se referă
la efectele anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte.
5.3.Alte principii care înlătură efectele nulităţilor.
5.3.1.Conversiunea actului juridic civil.
În temeiul acestui procedeu actul juridic nul – inapt de a produce efecte juridice –
este înlocuit cu unul valabil. Principiul se bazează pe ideea că orice act juridic reprezintă o
manifestare de voinţă realizată în scopul de a produce efecte juridice motiv pentru care
aceasta trebuie interpretată într-un sens în care să fie susceptibilă dea produce aceste
efecte (art. 978 Cod civil).
Este vorba, în esenţă, de înlocuirea actului juridic nul cu altul valabil, înlocuirea
nefiind materială deoarece manifestarea de voinţă îşi păstrează forma în care ea s-a
realizat, dar va produce efectele unui alt act juridic, cu condiţia să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
-să existe o identitate de părţi în cele două acte juridice;
-să se individualizeze un element de diferenţă între actul nul şi cel valabil (sub
aspectul naturii juridice, al conţinutului, al efectelor sau al formei acestora);
-să se producă anularea efectivă şi totală a unuia dintre cele două acte;
-condiţiile de validitate privind actul valabil să se regăsească în cuprinsul actului
juridic anulat;
-manifestarea de voinţă expresă a părţilor să nu excludă conversiunea.
5.3.2.Principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit jus) reprezintă
acea idee potrivit căreia nulitatea actului juridic civil se înlătură dacă acesta a fost încheiat
într-o situaţie de eroare comună şi invincibilă.
Secţiunea III – Alte cauze de ineficacitate şi delimitarea acestora faţă de
nulitate.
1.Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare
dintr-o dată, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt următoarele: ambele sunt cauze de
ineficacitate a actului juridic civil; produc efecte retroactiv; sunt în principiu, judiciare,
presupunând o hotărâre a organului de jurisdicţie competent.
Deosebirile dintre cele două cauze de ineficacitate sunt următoarele: în cazul nulităţii
actul nu a fost niciodată valabil, pe când rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat;
nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în timp ce rezoluţiunea priveşte doar contractele
sinalagmatice, cu executare dintr-o dată; în cazul nulităţii motivele ce determină
ineficacitatea sunt contemporane momentului încheierii actului, ori în cazul rezoluţiunii
neexecutarea culpabilă de către una dintre părţi este ulterioară acestui moment; în cazul
rezoluţiunii instanţa poate acorda un termen de graţie debitorului, posibilitate pe care nu o
are dacă actul este nul sau anulabil; prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, în
ceea ce priveşte începutului ei, în cele două cazuri.
2.Rezilirea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu prestaţii succesiune
pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una dintre părţi.
 Pe lângă asemănările şi deosebirile specifice nulităţii şi rezoluţiunii, în cazul rezilierii
se adaugă un element caracteristic, şi anume faptul că aceasta îşi produce efecte doar
pentru viitor.
3.Revocarea reprezintă acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor
actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.
4.Caducitatea constă în lipsirea de efecte a actului juridic civil datorită unor
evenimente care intervin ulterior încheierii valabile a actului, independent de voinţa sau de
culpa părţilor.
5.Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de
publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.

CAIET DE SEMINAR 13

1.Cauze de ineficacitate şi categorii de acte juridice lovite de ineficacitate.

a. Nerespectarea cerinţelor legale privind capacitatea de folosinţă sau capacitatea de
exerciţiu determină nulitatea sau anulabilitatea actului.
b. Stabilirea unui termen sau a unei condiţii suspensive întârzie producerea efectelor
actului juridic civil pentru actele afectate de asemenea modalităţi.
c. Neexecutarea culpabilă a contractului poate să determine atacarea actului care
altminteri s-a născut valabil.
2.În legătură cu problema valabilităţii actelor prin care s-au transmis drepturi reale,
având ca obiect terenuri, încheiate în perioada 1974 – 1989, argumentele utilizate de
adepţii uneia sau alteia din cele două variante care au fost exprimate în doctrină s-au bazat
atât pe concepţii diferite despre nulitatea actului juridic civil cât şi pe abordarea diferită a
aspectelor generate de aplicarea legii civile în timp, mai ales a modului în care se aplică
principiile acestora în legătură cu nulitatea actului juridic civil.
Concluziile au fost, evident, doar două şi anume o parte a doctrinei a apreciat că
aceste acte nu pot să producă efecte, în timp ce cealaltă parte a doctrinei şi practica
judiciară (într-un final) au dat un răspuns favorabil acestei probleme.
Disputele au cunoscut o amploare care a depăşit cadrul unui schimb de idei datorită
implicaţiilor pe care soluţia adoptată urma să o aibă asupra întregii proceduri de constituire
şi reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor în temeiul Legii 18/1991. 1
3.ATENŢIE! În cazul nulităţii absolute actul este NUL iar prin acţiune în justiţie se
solicită constatarea nulităţii acestuia, în timp ce în cazul nulităţii relative actul este
ANULABIL iar prin acţiune se solicită instanţei să dispună anularea actului.
4.Prin persoană interesată, care poate invoca nulitatea absolută, nu trebuie înţeleasă
orice persoană, ci doar cea care invocă ea însăşi un interes legat de actul a cărui lipsire de
efecte o solicită. Pot cere constatarea nulităţii absolute părţile, avânzii-cauză sau terţi care
îşi pot prezenta interesul protejat. Ceea ce este important este faptul că nulitatea poate fi

1
Pentru prezentarea părerilor exprimate, Ernest Lupan, op. cit. p. 286
invocată din oficiu de organul de jurisdicţie, situaţie în care aceasta va fi pusă obligatoriu şi
din oficiu în discuţia părţilor.
5.Inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu trebuie confundată prin validarea
actului ca urmare a îndeplinirii ulterioare a cerinţei legale ce nu fusese respectată în
momentul încheierii actului. Astfel, actul de înstrăinare a unui teren arabil, pentru
amenajarea unei plantaţii viticole şi pomicole va fi valabil chiar dacă autorizarea pentru
schimbarea categoriei de folosinţă va fi obţinută ulterior din partea organului agricol de
specialitate. Însă, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare între soţi nu poate fi
confirmat de nici una dintre părţi, şi nici de eventuale alte persoane al căror interes este
legat în vreun anume fel de acest contract şi care declara că nu înţeleg să îl atace.
6.Cauze de nulitate absolută:
-o parte doreşte să încheie un contract de întreţinere, iar cealaltă doreşte să încheie
un contract de cumpărare; datorită erorii obstacol acordul de voinţă nu s-a realizat;
-o asociaţie care a fost înfiinţată pentru a asigura protecţia şi îngrijirea animalelor în
captivitate cumpără uraniu pentru producerea unei bombe atomice;
-se înstrăinează un imobil în schimbul uciderii asociatului din firmă;
-încheierea unui contract de donaţie prin act sub semnătură privată;
-încheierea unui act juridic exclusiv pentru a înlătura o creanţă datorată bugetului
statului.
7.În cazul nulităţii relative invocarea acesteia poate fi făcută atât personal de
subiectul de drept protejat prin norma încălcată la încheierea actului, cât şi de
reprezentantul legal al acestuia, dacă cel dintâi este lipsit de capacitate de exerciţiu. Mai
mult, nulitatea relativă va putea fi invocată pe calea acţiunii oblice chiar şi de creditorii
chirografari ai părţii ocrotite.
8.Confirmarea nulităţii relative este un act juridic unilateral prin cel îndreptăţit să
invoce nulitatea renunţă la acest drept. Confirmarea poate fi expresă sau tacită, în acest din
urmă caz rezultând inexecutarea actului şi din neinvocarea anulabilităţii înăuntrul termenului
de prescripţie.
9.Cauze de nulitate relativă vizând nerespectarea regulilor privind capacitatea de e
Mai mult, nulitatea relativă va putea fi invocată pe calea acţiunii oblice chiar şi de creditorii
chirografari ai părţii ocrotite.
8.Confirmarea nulităţii relative este un act juridic unilateral prin cel îndreptăţit să
invoce nulitatea renunţă la acest drept. Confirmarea poate fi expresă sau tacită, în acest din
urmă caz rezultând inexecutarea actului şi din neinvocarea anulabilităţii înăuntrul termenului
de prescripţie.
9.Cauze de nulitate relativă vizând nerespectarea regulilor privind capacitatea de
exerciţiu:
-actul s-a încheiat de cel lipsit de capacitate de exerciţiu;
-a lipsit încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă aceasta era obligatorie potrivit legii;
-actul nu putea fi încheiat nici cu încuviinţarea autorităţii tutelare, chiar dacă aceasta
s-ar fi obţinut;
-actul a fost încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără
încuviinţarea ocrotitorului său legal, iar acesta i-a produs o leziune;
-actul s-a încheiat cu nerespectarea unei interdicţii privind capacitatea, care ocroteşte
un interes personal.
10.Dreptul de preemţiune reprezintă dreptul unui subiect de drept de a avea
prioritate la încheierea unui contract, respectiv dreptul de a cere proprietarului, care şi-a
manifestat intenţia de a vinde terenul, să încheie contractul cu el, la preţ egal. O
reglementare a dreptului de preemţiune este cea care se regăseşte în art. 5 din Legea
54/1998 privind înstrăinarea terenurilor agricole situate în extravilan.
Legile 64/1991 şi 129/1992 reglementează un drept de preferinţă al societăţii
comerciale pentru încheierea contractului de cesionare a invenţiei sau a desenului ori
modelului industrial.
11.Nulitatea totală intervine atunci când actul juridic civil cuprinde o singură clauză
sau este lovită de nulitate clauza esenţială în act, care le determină pe toate celelalte. În
măsura în care actul juridic civil îşi poate produce efecte şi prin înlăturarea clauzei prin care
a fost încălcată o normă, în momentul încheierii acestuia, vor fi păstrate celelalte clauze în
urma înlăturării celei nelegale.
12.Nulitatea parţială nu trebuie confundată cu alte situaţii juridice care duc tot la
lipsirea actului juridic civil de efecte: de exemplu, când din mai multe acte juridice distincte,
dar aflate în strânsă legătură, este anulat numai unul; conversiunea actului juridic;
îndeplinirea ulterioară a condiţiei a cărei lipsă determina nulitatea actului; cazul în care
nulitatea priveşte mijlocul probator şi nu operaţiunea juridică în sine.
13.Exemple de nulităţi exprese: art. 803, 1308 Cod civil.
Exemple de nulităţi virtuale: art. 813, 858 Cod civil.
14.Actul juridic civil este considerat valabil până în momentul rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti, ulterior el fiind desfiinţat retroactiv.
15.Prin acţiunea în nulitate A solicită instanţei în contradictoriu cu B să se constate
nulitatea/să se dispună anularea unui anume act juridic, încheiat anterior de A şi B.
În cazul invocării nulităţii pe excepţie situaţia este următoarea: A formulează o
acţiune în justiţie prin care obligarea lui B la executarea obligaţiei asumată printr-un
contract. B se apără invocând nulitatea actului (deci el nu mai are motiv să execute o
prestaţie în condiţiile în care aceasta are la bază un act nul).
16.Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent.
a. A îi vinde lui B un imobil, iar cumpărătorul încheie cu C un contract de antrepriză
de lucrări pentru renovarea casei. Ulterior contractul dintre A şi B este lipsit de efecte
juridice, A restituind preţul şi B restituind imobilul. A va fi obligat să-i achite lui B
contravaloarea reparaţiilor necesare şi utile, efectuate în temeiul contractului încheiat de
acesta cu C deoarece reparaţiile efectuate îi profită.
b. La decesul lui A, B, în calitate de legatar universal, îl înlătură pe C – verişor – de la
succesiune şi, înscriindu-şi dreptul de proprietate, cu titlu de moştenire, în cartea funciară,
înstrăinează imobilului lui D. În urma acţiunii exercitate de C, instanţa constată că
testamentul de care s-a prevalat B nu a fost scris, semnat şi datat de A, fiind lovit de
nulitate absolută, astfel încât C este moştenitorul legal al lui A. Chiar dacă transmisiunea
este desfiinţată iar dreptul de proprietate a lui B este radiat din CF, D îşi va păstra dreptul
de proprietate asupra imobilului respectiv deoarece l-a dobândit printr-un act cu titlu oneros
şi a fost de bună credinţă.
Articolul 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 reglementează în mod expres situaţiile
actelor juridice încheiate de moştenitori cu terţi în cazul în care persoana declarată moartă
prin hotărâre judecătorească este în viaţă şi obţine anularea acestei hotărâri.
17.Conversiunea actului juridic.
a. Contractul autentic de vânzare-cumpărare, lovit de nulitate absolută, din cauza
unei neregularităţi strecurate cu ocazia autentificării actului poate produce efectele unei
promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare.
b. Art. 923 Cod civil: orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau
condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau
când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului.
 Dacă A redactează un testament prin care îi lasă lui B un autoturism şi un imobil iar
ulterior acestei date încheie un contract de vânzare-cumpărare privind imobilul respectiv,
acest contract determină automat revocarea legatului particular privind imobilul, chiar dacă
contractul de vânzare-cumpărare nu îşi va produce efecte, el fiind lovit de nulitate absolută,
iar imobilul va reintra în patrimoniul testatorului.
c. Dacă moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală, chiar dacă acest
contract de vânzare-cumpărare este nul sau anulabil, actul îşi produce efecte deoarece
cuprinde voinţa moştenitorului de a accepta succesiunea.
Nu suntem în cazul conversiunii dacă:
-unele clauzele sunt anulate iar altele sunt menţinute;
-actul apare ca nul numai datorită denumirii greşite dată de părţi;
-dacă intervine novaţia;
-dacă se procedează la refacerea actului;
-dacă actul este validat prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei
legale nerespectate la încheierea actului juridic civil.
18.Principiul validităţii aparenţei de drept.
În primul rând, o aplicaţie a acestui principiu o găsim consacrată în art. 7 din Legea
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, potrivit căruia actele de stare civilă
întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu
respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea
această calitate.
În al doilea rând trebuie menţionat că, de principiu, în sistemul publicităţii imobiliare
bazat pe cărţile funciare, este considerat de bună credinţă cumpărătorul ce dobândeşte
imobilul de la persoana al cărui drept este înscris în cartea funciară, deoarece modalitatea
cea mai eficientă de verificare a situaţiei juridice a unui imobil este cea a verificării cărţii
funciare a acestuia. Tocmai de aceea, ori de câte ori titlul vânzătorului este desfiinţat
ulterior contractului prin care terţul a dobândit imobilul, acesta din urmă va păstra bunul,
adevăratul proprietar urmând a fi despăgubit de cel care şi-a înscris în mod fraudulos
dreptul în cartea funciară.
Pe de altă parte, în cazul dobândirii unor imobile din fondul locativ de stat practica
judiciară a apreciat că sunt de bună credinţă chiriaşii care au cumpărat astfel de imobile,
deoarece este de notorietate că societăţile comerciale care au ca obiect de activitate
gospodăria comunală administrează imobile din fondul locativ de stat, ceea ce creează o
aparenţă suficient de consistentă pentru a nu mai impune verificarea situaţiei de carte
funciară, a cărei identificare este şi foarte dificilă pentru chiriaşi. De asemenea, toate actele
normative care au permis înstrăinarea unor asemenea imobile au impus organelor
administraţiei de stat şi societăţilor comerciale care au încheiat contractele să verifice
situaţia imobilelor înainte de a trece la vânzarea lor, astfel încât chiriaşul care a cumpărat a
avut reprezentarea că imobilul ce face obiectul contractului este liber de orice sarcini şi
procese.
19.Ceea ce distinge nulitatea de orice altă cauză de ineficacitate este faptul că
motivul care determină lipsirea actului de efectele sale - în cazul nulităţii – există în chiar
momentul în care se realizează acordul de voinţă al părţilor, astfel încât se poate spune că
actul nu se naşte valabil, pe când în toate celelalte cazuri avem de-a face cu acte perfect
valabile care ulterior, fie datorită culpei uneia dintre părţi, fie din motive independente de
culpa şi voinţa acestora, nu-şi mai produc efectele.
-rezoluţiune – A îi vinde lui B un imobil, prevăzându-se în contract că plata integrală
a preţului se va face în 15 zile de la data realizării acordului de voinţă iar predarea
imobilului se va face în 20 de zile. Deoarece B nu achită preţul A solicită instanţei
rezoluţiunea contractului (sau, în altă variantă, B solicită instanţei obligarea lui A să predea
imobilul iar acesta ridică excepţia de neexecutare de către B a obligaţiilor ce-i reveneau şi
solicită să se dispună rezoluţiunea actului);
-rezilierea – A îi închiriază lui B o garsonieră pentru un an; B achită chiria trei luni iar
ulterior nu îşi mai îndeplineşte obligaţiile. A va solicita instanţei rezilierea contractului,
reziliere ce-şi va produce efecte numai pentru viitor deoarece folosinţa garsonierei pentru
perioada în care nu s-a plătit chiria dar încă nu se obţinuse evacuarea pârâtului nu poate fi
restituită, eventual B putând fi obligat la plata unor despăgubiri;
-caducitatea – în cazul în care A instituie ca legatar cu titlu universal pe B, iar acesta
din urmă moare înaintea lui A, testamentul va fi caduc.

TITLUL IV – PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

CAPITOLUL I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Secţiunea I – Conceptul de prescripţie extinctivă.

Prescripţie extinctivă poate fi definită ca fiind mijlocul de stingere a dreptului la
acţiune (în sens material) ca urmare a neexercitării acestui drept în termenul stabilit de
lege.1
Trebuie remarcat că în raporturile de drept civil pot fi întâlnite aspecte legate de
trecerea timpului ce prezintă diferite semnificaţii. Astfel, normele dreptului civil legă de
faptul juridic al trecerii timpului diferite efecte juridice, uneori fiind vorba de dobândirea
anumitor drepturi, iar alteori, dimpotrivă, determinând stingerea unor drepturi civile
subiecte substanţiale sau procesuale.
Astfel, de exemplu, trecerea unui timp – mai mult sau mai puţin îndelungat –
coroborat cu o posesie utilă raportată la o pasivitate a realului proprietar, pot determina
dobândirea unui drept de proprietate în patrimoniul unui subiect de drept şi, corelativ,
pierderea dreptului de proprietate din patrimoniul altui subiect de drept.
Dintr-o altă perspectivă, trecerea timpului poate afecta dreptul subiectiv civil sub
aspectul posibilităţii de valorificare, pe calea de constrângere judiciară. Titularul dreptului
încălcat sau contestat poate pierde posibilitatea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti în
temeiul căreia debitorul să fie constrâns la executarea obligaţiei sale, dacă nu introduce
acţiunea în justiţie în termenul prevăzut de lege. Evident, printr-o astfel de reglementare
este avantajat – chiar dacă indirect – debitorul care ar avea şansa de a fi absolvit de
executarea obligaţiei asumate prin acordul de voinţă exprimat de el însuşi.
Reglementarea legală a prescripţiei extinctive a fost iniţial cuprinsă în Codul civil, în
afara trimiterii cuprinse de articolul 1091, în sensul că prescripţia era enumerată printre

1
Pentru prezentarea definiţiilor cunoscute de doctrină, Ernest Lupan, op. cit. p. 315
modurile de stingere a obligaţiilor, existând şi o detaliere amănunţită cuprinsă de art. 1837
şi următoarele.
Aceste norme însă erau insuficient de clare, motiv pentru care legiuitorul a stabilit un
alt cadru pentru această instituţie de drept, prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă, un alt motiv fiind acela că s-a urmărit scurtarea termenelor de prescripţie.
În prezent cele două reglementări constituie normele generale în materie – ele
având un domeniu diferit – prin legi speciale putând fi întâlnite aplicaţii concrete ale
instituţiei, în special sub aspectul termenelor de prescripţie. Trebuie făcută menţiunea că
Decretul nr. 167/1958 conţine unele prevederi care deja nu mai sunt aplicabile, cum ar fi
cele privind termenul special de prescripţie al acţiunilor formulate de fostele unităţi
socialiste de stat, persoane juridice care în prezent au dispărut.
Prescripţia extinctivă ca şi instituţie de drept îşi găseşte justificarea deoarece ea
constituie un mijloc juridic de asigurare a realizării unor obiective ce depăşesc un cadru
particular, fiind de interes public. Astfel, prin instituirea acestor reguli, s-a urmărit în
principal înlăturarea incertitudinii din viaţa juridică într-un termen rezonabil ( noţiunea de
termen rezonabil fiind discutabilă).
În principal, funcţiile prescripţiei extinctive sunt următoarele:
-funcţia educativă şi mobilizatoare - spectrul posibilităţii pierderii ajutorului forţei
coercitive a statului îi poate stimula pe titularii de drepturi civile subiective – adică pe
creditori – să urmărească valorificarea acestora cât mai repede;
-funcţia de consolidare a raporturilor juridice – constă în certitudinea pe care
debitorul o dobândeşte privind stingerea creanţei sale după un anumit termen;
-funcţia de înlăturare a dificultăţilor privind administrarea probelor – pentru o bună
administrare a justiţiei este important ca probele care se administrează într-un litigiu să
poată fi corect interpretate şi acest lucru - din motive obiecte – nu se poate face decât
dacă nu a trecut foarte mult timp fie din momentul preconstituirii lor (în cazul înscrisurilor)
fie din momentul în care martorul a luat cunoştinţă despre faptul în legătură cu care este
rugat să se exprime în faţa instanţei.

Secţiunea II – Natura juridică a prescripţiei extinctive.

Prescripţia extinctivă nu poate fi calificată decât ca o sancţiune juridică civilă ce se
caracterizează prin următoarele:
-esenţa sa constă în refuzul acordării protecţiei forţei de constrângere a statului
acelor titulari de drepturi subiective care nu şi-au exercitat dreptul la acţiune, în mod
culpabil, în termenul stabilit de lege;
-subiectul activ, adică cel care aplică această sancţiune, este statul, care acţionează
în numele întregii societăţi, prin intermediul organelor sale jurisdicţionale;
-subiectul pasiv, cel căruia i se aplică sancţiunea, este titularul dreptului subiectiv,
care a neglijat exercitarea dreptului la acţiune ori a manifestat neglijenţă în privinţa
clarificării unei alte situaţii juridice, în termenele prevăzute de lege;
-temeiul aplicării acestei sancţiuni este culpa de care se face vinovat titularul
dreptului; aceasta constă în atitudinea de pasivitate, de neglijenţă în privinţa exercitării
dreptului la acţiune în termenele stabilite de lege.
Caracterul de sancţiune a prescripţiei extinctive rezultă din specificul normelor
juridice care o reglementează, din rolul acestei instituţii juridice precum şi din faptul că
efectele sale intervin doar atunci când titularul dreptului la acţiune nu şi-a exercitat dreptul
în mod culpabil.
 În ceea ce priveşte normele juridice care reglementează prescripţia extinctivă, atât
doctrina cât şi jurisprudenţa au admis în mod constant soluţia potrivit căreia acestea sunt
imperative. Această concluzie se bazează pe argumentul că prescripţia extinctivă nu poate
fi calificată decât ca şi o instituţie de ordine publică, pornindu-se de la natura interesului
ocrotit prin aceste norme.
Este evident că, aşa cum prescripţia extinctivă este reglementată prin Decretul nr.
167/1958, consecinţele ce decurg vizează inadmisibilitatea derogării, prin convenţie de la
normele ce se referă la această instituţie juridică precum şi obligativitatea aplicării, din
oficiu, de către organul de jurisdicţia a acestora. În acest context trebuie însă să menţionăm
că această soluţie este opusă celei consacrată de art. 1841 Cod civil, text potrivit căruia în
materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest
mijloc.
Inadmisibilitatea clauzelor derogatorii de la normele ce reglementează prescripţia
extinctivă determină imposibilitatea părţilor de a scurta sau prelungi prin voinţa lor
termenele de prescripţie sau de a stabili alte cauze de suspendare sau întrerupere decât
cele deja prevăzute de actul normativ sau, altfel spus, părţile prin acordul lor de voinţă nu
pot modifica nici una din regulile care guvernează prescripţia extinctivă.
Potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/9158 instanţele judecătoreşti sunt obligate din
oficiu să verifice dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris (cu menţiunea
că norme se aplică şi organelor arbitrale, deşi textul nu face trimitere în mod expres la
acestea).
Secţiunea III – Efectul prescripţiei extinctive.
Potrivit prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, efectul general al prescripţiei
extinctive constă în stingerea dreptului la acţiune în sens material. Aceasta însemnă
că, după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, titularul dreptului civil subiectiv nu
mai poate obţine concursul organelor de stat competente pentru executarea obligaţiei
corelative.
Împlinirea termenului de prescripţie extinctivă nu stinge dreptul la acţiune în sens
procesual, deoarece posibilitatea de a sesiza organele de jurisdicţie nu se pierde, în
principiu, niciodată. Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual se bazează
atât pe principiul garantării efective a drepturilor fundamentale ale persoanelor cât şi pe cel
potrivit căruia nimeni nu îşi poate face singur dreptate. Sesizarea instanţei nu înseamnă
neapărat însă că cererea va fi admisă, apelarea la forţa coercitivă a statului putând fi
încununată de succes doar în cazul în care ea a fost exercitată în termenul stabilit de lege.
În condiţiile împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, dreptul subiectiv
supravieţuieşte, singura schimbare fiind aceea că obligaţia corelativă dreptului se va
transforma dintr-un perfectă într-o obligaţie imperfectă.
Cu toate că titularul dreptului civil subiectiv nu va mai putea obţine constrângerea
statală pentru realizarea dreptului său, acesta se bucură totuşi de o oarecare ocrotire legală
deoarece, potrivit art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, debitorul care şi-a executat
obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că acest termen s-a împlinit.
Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul
la acţiune privind drepturile accesorii, regula fiind în mod expres prevăzută de art. 1 alin. 2
din Decretul nr. 167/1958.

CAPITOLUL II – DOMENIUL DE APLICARE A PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

 Prin domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive se clarifică sfera de aplicare a
regulilor acestei instituţii juridice, fiind stabilită sfera drepturilor civile subiective ale căror
drepturi corelative la acţiune cad sub incidenţa acestor reguli. Altfel spus, această
operaţiune permite stabilirea drepturilor civile subiective prescriptibile extinctiv şi
delimitarea lor de cele imprescriptibile.
Punctul de pornire îl prezintă evident prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/9158,
din care rezultă că se stinge prin prescripţie dreptul la acţiune având un obiect patrimonial.
Putem spune că domeniul care ne interesează cuprinde doar acele drepturi subiective
civile ale căror drepturi la acţiune (în sensul material) se sting prin neexecutarea lor în
termenul fixat de lege. Acesta poate fi determinat cu ajutorul unor criterii, cum ar fi: cel al
actului normativ care reglementează prescripţia extinctivă, cel al ramurii de drept căreia îi
aparţin drepturile subiective şi criteriul naturii drepturilor subiective, acesta din urmă
permiţând delimitarea celor două domenii importante ale prescripţiei extinctive şi anume
materia drepturilor patrimoniale şi cea a drepturilor nepatrimoniale.
Domeniul drepturilor patrimoniale.
Acest domeniu reprezintă cel mai important segment de aplicare a prescripţiei
extinctive, evidenţiindu-se însă deosebiri esenţiale între drepturile reale (protejate prin
acţiuni reale) şi cele de creanţă (protejate prin acţiuni personale).
a. Domeniul principal de aplicare a prescripţiei extinctive îl reprezintă
drepturile la acţiune întemeiate pe drepturile de creanţă, indiferent de izvorul
lor.
Potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958 dispoziţiile acestuia nu se aplică dreptului la
acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie
astfel încât este evident că sfera de reglementare o reprezintă raporturile juridice de
creanţă.
Este vorba de un domeniu vast al drepturilor prescriptibile extinctiv, deoarece
numărul drepturilor de creanţă este nelimitat.
REGULA POATE FI EXPRIMATĂ ÎN SENSUL CĂ – DE PRINCIPIU – ACŢIUNILE
PERSONALE SUNT PRESCRTIPTIBILE EXTICNTIV.
Excepţii: Există acţiuni personale imprescriptibile cum ar fi de exemplu acţiunea
privind depunerile la CEC precum şi cea având ca obiect drepturile asiguraţilor asupra
sumelor rezultând din rezerva de prime ce se constituie la asigurările de persoane pentru
obligaţiile de plată scadente în viitor.
b. Al doilea domeniu al dreptului de acţiune având un obiect patrimonial
unde se aplică prescripţia extinctivă este cel al drepturilor reale.
Regula este aceea că, de principiu, drepturile reale sunt imprescriptibile şi ea rezultă
din faptul că proprietatea – cel mai complet drept real – nu se pierde prin neuz. Aşa fiind,
sunt imprescriptibile extinctiv: acţiunea în revendicare imobiliară (indiferent de titularul
dreptului de proprietate) – ce poate fi însă paralizată prin invocarea uzucapiunii; acţiunea în
revendicare mobiliară, întemeiată de dreptul de proprietate publică; acţiunea negatorie;
acţiunea de partaj, acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de
superficie.
Sunt prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
-acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată,
concluzia desprinzându-se din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 cu prevederile
art. 1890 Cod civil;
-acţiunea în revendicare mobiliară în următoarele cazuri:
 a. art. 498 Cod civil, potrivit căruia dacă un fluviu sau râu, navigabil sau
nu rupe deodată o parte mare, şi care se poarte recunoaşte, de pământ,
şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a
fost pământul de la care s-a rupt, însă dacă se va reclama în termen de
1 an - este vorba de avulsiune;
b. art. 561 alin. 1 Cod procedură civilă – orice cerere de evicţiune,
totală sau parţială a bunului adjudecat, se va prescrie în termen de
5 ani, din momentul executării ordonanţei de adjudecare.
-acţiunea confesorie, care este o acţiune reală, prin care se pretinde un drept de
uzufruct, uz, abitaţie sau servitute împotriva celui care posedă imobilul ce constituie obiectul
material al unui asemenea drept, şi care se prescrie în termen de 30 de ani.
Domeniul drepturilor nepatrimoniale.
În cazul drepturilor nepatrimoniale, regula aplicabilă este aceea a imprescriptibilităţii,
şi ea se bazează pe faptul că acestea, în majoritatea lor, însoţesc subiectul de drept de la
naştere şi până la moarte, respectiv de la apariţie şi până la dispariţie. Este vorba astfel de
dreptul la viaţă şi la integritate corporală, de drepturi vizând elementele de identificare ale
persoanei fizice şi ale celei juridice, fiind evident caracterul imprescriptibil al acestora, dar
totodată strict legat de existenţa titularului dreptului. Pe de altă parte, este vorba despre
drepturile nepatrimoniale născute din activitatea de creaţie care de asemenea sunt strict
legate de persoana care le-a realizat, din momentul conceperii şi pentru eternitate
(recunoaşterea paternităţii operei, respectiv recunoaşterea calităţii de inventator).
Excepţiile sunt expres şi limitativ prevăzute de lege în acest domeniu iar admiterea
acestora se justifică prin prioritatea altor principii, cel mai important fiind cel al promovării
ordinii şi stabilităţii în privinţa statului civil al persoanei.
Principalele acţiuni, având un caracter nepatrimonial, prescriptibile, sunt:
-acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei, pentru vicii de consimţământ – art. 21
Codul familiei (termenul de prescripţie fiind de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la
descoperirea erorii sau a vicleniei);
-acţiunea în tăgada paternităţii – art. 55 alin. 1 din Codul familiei (termenul este de 6
luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului);
-acţiunea în stabilirea paternităţii – art. 60 alin. 1 din Codul familiei (termenul este de
1 an de la naşterea copilului).
În legătură cu domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive pot să apară unele
probleme speciale, cum ar fi:
-în privinţa raportului dintre prescripţie extinctivă şi apărarea drepturilor subiective
prin mijlocul procedural al excepţiei, se evidenţiază următoarele reguli: excepţiile de
procedură urmează regulile Codului de procedură civilă, sancţiunea lor fiind, de regulă,
decăderea şi nu prescripţia, pe când în cazul excepţiilor de drept material se admite regula
că acestea sunt imprescriptibile, cu condiţia să fie imprescriptibilă şi acţiunea prin care
poate fi protejat dreptul respectiv, în caz contrar excepţia fiind prescriptibilă în aceleaşi
condiţii ca şi acţiunea;
-acţiunile în constatare, care au caracter subsidiar, sunt imprescriptibile;
-în cazul acţiunilor mixte prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea diferă de la caz la
caz, în funcţie de calificarea acţiunii concrete respectiv de scopul urmărit la intentarea ei;
-acţiunile de carte funciară sunt de principiu imprescriptibile atunci când se
urmăreşte rectificarea conţinutului acestora cu condiţia ca şi acţiunea principală să fi
imprescriptibilă; în varianta în care se urmăreşte executarea silită a promisiunii
sinalagmatice de vânzare-cumpărare acţiunea este personală, fiindu-i aplicabile dispoziţiile
Decretului nr. 167/1985;
 -în cazul dualităţii de acţiuni, atunci când reclamantul poate alege între o acţiune în
revendicare şi o acţiune rezultată dintr-un contract, pentru a-şi recupera bunul, acţiunile vor
fi caracterizate în funcţie de domeniul căruia îi aparţin (în astfel de cazuri revendicarea are
avantajul de a fi imprescriptibilă, dar trebuie făcută dovada proprietăţii asupra bunului, în
timp ce acţiunea izvorâtă din contract este prescriptibilă în termenul general de prescripţie,
dar reclamantul nu trebuie să facă dovada proprietăţii, făcând doar pe cea a predării
bunului, în temeiul convenţiei, din care rezultă şi obligaţia pârâtului de a-i restitui bunul).

CAPITOLUL III - TERMENELE DE PRESCRIPŢIE

Prin termenul de prescripţie extinctivă înţelegem intervalul de timp, stabilit de

lege, înăuntrul căruia poate fi exercitat dreptul la acţiune ori dreptul de a cere
executarea silită, în caz contrar stingându-se, în sens material, aceste drepturi.
Este evident că trebuie avute în vedere atât termenele care vizează exercitarea
dreptului la acţiune cât şi cele care privesc dreptul de a cere executarea silită, aceasta
reprezentând o fază a activităţii procesuale care constă într-un ansamblu de măsuri
concrete, necesare pentru realizarea efectivă a unui drept subiectiv.
Ca orice interval de timp, termenul de prescripţie extinctivă are un început, marcat
de data la care începe să curgă prescripţia, o durată, care în fapt reprezintă însuşi acest
termen de prescripţie şi un sfârşit, marcat de data împlinirii acestuia. Termenul de
prescripţie extinctivă este un termen legal, el putând fi stabilit exclusiv prin lege. Sunt
posibile mai multe clasificări ale termenelor de prescripţie extinctivă, în funcţie de mai
multe criterii.
În funcţie de sfera de aplicare distingem termene generale (stabilite prin norme
juridice generale) şi termene speciale (stabilite prin norme speciale).
Raportat la actul normativ ce le reglementează distingem termene instituite de
Decretul nr. 167/1958 şi termene reglementate de alte izvoare de drept.
Nu în ultimul rând, în funcţie de felul prescripţiei extinctive la care se aplică,
distingem termene de prescripţie a dreptului la acţiune şi termene de prescripţie a dreptului
de a cere executarea silită.
Termene generale de prescripţie extinctivă.
Potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de
prescripţie extinctivă este de 3 ani, atât în ceea ce priveşte dreptul la acţiune cât şi cel de a
cere executarea silită.
Pentru acţiunile reale, care însoţesc drepturile reale principale, potrivit art. 1890 Cod
civil termenul general de prescripţie extinctivă este de 30 de ani.
 Evident, aceste termene generale îşi găsesc aplicabilitatea ori de câte ori nu sunt
incidente termene speciale ce vizează anumite acţiuni reglementate prin norme ce au de
asemenea un caracter special.
Termenul de 3 ani este aplicabil în principiu şi în privinţa pretenţiilor patrimoniale
care însoţesc o acţiune care poate fi sau nu prescriptibilă extinctiv, cum ar fi acţiunea în
nulitate, acţiunea în reducţiune, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere.
Termene speciale de prescripţie extinctivă.
Prin aceste termene înţelegem acele intervale de timp stabilite de lege care trebuie
să fie aplicate obligatoriu atunci când ele sunt prevăzute de actele normative.
Termene speciale de prescripţie extinctivă cuprinde în Decretul nr. 167/1958:
-termenul de 6 luni, privitor la prescripţia acţiunii în răspunderea vânzătorului pentru
viciile lucrului ascunse fără viclenie – art. 5;
-termenul de 2 ani, pentru raporturile juridice născute din asigurare – art. 3 alin. 2;
-termenul de 60 de zile, privind dreptul la acţiune în restituirea sumelor de bani
încasate pentru spectacolele anulate – art. 24.
Termene speciale de prescripţie extinctivă prevăzute de Codul civil:
-termenul de 6 luni privind acceptarea succesiunii – art. 700 alin. 1 ;
-termenul de 6 luni privind prescrierea dreptului la acţiune pentru unele servicii
prestate – art. 1903;
-termenul de 1 an privind dreptul la acţiune al vânzătorului pentru complinirea
preţului sau al cumpărătorului pentru scăderea preţului ori pentru anularea vânzării – art.
1334;
-termenul de 1 an privind dreptul la acţiune pentru unele servicii prestate şi mărfuri
vândute – art. 1904.
Termene speciale de prescripţie extinctivă prevăzute de alte legi:
-termenul de 3 ani prevăzut de art. 37 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale pentru restituirea dividendelor plătite contrar dispoziţiilor legale;
-termenul de 1 an stabilit de art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, pentru acţiunea în răspundere civilă.
Termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile acţiunilor personale
nepatrimoniale:
-termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. 2 Codul familiei, privitor la anulabilitatea
căsătoriei pentru viciu de consimţământ;
-termenul de 6 luni prevăzut de art. 55 alin. 1 Codul familiei, privind acţiunea în
tăgada paternităţii;
-termenul de 1 an prevăzut de art. 60 alin. 1 Codul familiei, privind acţiunea în
stabilirea paternităţii.
Termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile unor acţiuni reale:
-termenul de 1 an prevăzut de art. 498 Cod civil în caz de avulsiune;
-termenul de 5 ani prevăzut de art. 561 Cod procedură civilă pentru revendicarea
unui imobil adjudecat la licitaţie publică.
Termenul de prescripţie extinctivă poate fi comparat cu alte termene aplicate în
dreptul civil, fără a putea fi confundat cu acestea. Vom prezenta pe scurt câteva astfel de
exemple:
a. Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă un mod de dobândire a unui drept
real bazat pe o posesie de bună credinţă exercitată pe o anumită perioadă de timp.
Este adevărat că ambele sunt instituţii ale dreptului civile, apar sub forma unor
intervale de timp şi au caracter sancţionator faţă de titularii inactivi ai drepturilor civile
subiective dar se deosebesc în primul rând sub aspectul efectelor pe care le produc şi
regulilor ce le sunt aplicabile.
b. Termenul de decădere este termenul care determină pierderea dreptului subiectiv
civil, astfel încât este evidentă deosebirea sub aspectul efectelor dintre cele două instituţii.
De regulă, termenele de decădere sunt mai scurte, mai puţine şi nu sunt susceptibile de
suspendare sau întrerupere.
c. Termenul ca modalitate a actului juridic civil poate fi clar delimitat de termenul de
prescripţie extinctivă deoarece acesta poate fi convenţional, legal sau judiciar, marchează
stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei civile corelative, în cazul în care este un termen
extinctiv, iar durata lui poate fi modificată prin acordul părţilor.

CAPITOLUL IV – CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Secţiunea I – Începutul cursului prescripţiei extinctive.

Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive este stabilită într-o
variantă de Decretul nr. 167/1958, care prevede în articolul 7 alin. 1 că prescripţia începe
să curgă de la data la care naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere
executarea silită, iar într-o altă variantă de art. 1886 cod civil care cunoaşte următoarea
formulare: nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte
acţiunea supusă acestui mod de stingere.
Această unică regulă generală se fundamentează pe ideea că titularul dreptului
subiectiv nu are putinţa de a acţiona înainte de data naşterii dreptului la acţiune sau a
dreptului de a cere executarea silită, astfel că înaintea oricăruia dintre aceste momente
subiectului de drept civil nu i se poate imputa o anumită pasivitate.
Naşterea dreptului la acţiune se produce în momentul în care dreptul subiectiv este
încălcat şi titularul are nevoie de un mijloc juridic de ocrotire care îmbracă forma dreptului
la acţiune. Din acest moment el are nu numai dreptul ci şi obligaţia să reacţioneze,
altminteri pasivitatea sa putând fi sancţionată.
Există situaţii în care titularul dreptului subiectiv nu are cunoştinţă de încălcarea
dreptului sau nu cunoaşte imediat faptul că acesta nu este respectat, că este contestat sau
negat, motiv pentru care au fost adoptate soluţii concrete, ce nu trebuie analizate ca
excepţii de la regula generală, ci, dimpotrivă, ca moduri de concretizare ale acesteia.
Reguli concrete privind începutul cursului prescripţiei extinctive.
1.În cazul dreptului pur şi simplu, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de
la data naşterii raportului juridic – art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
În aceste cazuri data naşterii raportului juridic coincide cu cea a încheierii actului
juridic, aceasta putând fi cu uşurinţă determinată în funcţie de categoria de acte în care se
încadrează cel care obiectul cercetării.
Textul se referă, pe de o parte, la cazul obligaţiilor care urmează să se execute la
cererea creditorului (afectate de un termen suspensiv stabilit în favoarea creditorului)
precum şi la cele al căror termen de executare nu este stabilit în conţinutul actului juridic
civil încheiat.
Sfera de aplicare a prevederilor art. 7 alin. 2 din decret mai cuprinde şi acele cazuri
în care actul juridic este afectat de condiţie rezolutorie deoarece în astfel de situaţii actul
juridic se comportă ca şi cum ar fi pur şi simplu.
2.Pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă,
prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului ori realizării
condiţiei – art. 7 alin. 3 din decret; art. 1885 alin. 1 Cod civil. Regula este aplicabilă doar
atunci când termenul suspensiv este în favoarea debitorului.
3.În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile
asimilate, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori
putea) să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, sau de la expirarea termenului
prevăzut de lege – art. 8 alin. 1 şi 2 din decret.
Reglementări asemănătoare sunt şi cele cuprinse de art. 12 din Legea nr. 11/1991,
potrivit cărora dreptul la acţiunea în răspundere civilă se prescrie în termen de 1 an de la
data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a
cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.
În privinţa determinării începutului prescripţiei extinctive potrivit acestei reguli se
stabilesc momente alternative: fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel
care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuie să cunoască aceste
elemente.
Domeniul de aplicare a acestei reguli este forate întins, el acoperind atât ipoteza
răspunderii civile delictuale cât şi pe cea a răspunderii contractuale iar, de pe altă parte,
aceasta se aplică şi în cazul acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, pe gestiunea
de afaceri, în cazul acţiunii revocatorii, respectiv a acţiunii în restituirea prestaţiilor ca
urmare a anulării unui act juridic civil executat, total sau parţial.
4.Presccripţia acţiunii în anulabilitate începe să curgă din momente diferite, în funcţie
de cauza de nulitate relativă – art. 9 din decret.
În cazul violenţei, prescripţia are un singur moment de la care începe să curgă şi
anume data încetării acesteia, imediat victima putând ieşi din pasivitate.
Când anulabilitatea se datorează altei cauze, regula specială privind începutul
prescripţiei cuprinde două momente alternative: momentul subiectiv, al cunoaşterii cauzei
de anulare şi momentul obiectiv, al expirării celor 18 luni de la data încheierii actului a cărui
lipsire de efecte se cere. Atenţie! Aceste 18 luni nu reprezintă un termen de prescripţie, ci
marchează momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripţia.
5.Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale unei lucrări
ori ale unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de
la împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii – art. 11 din decret (este vorba de
viciile lucrului şi nu de vicii de consimţământ).
Merită menţionat faptul că se distinge între cazul viciilor ascunse ale unui lucru
transmis sau ale unei lucrări executate şi viciile construcţiei, oricare dintre acestea putând fi
la rândul lor aparente sau ascunse. În aceste condiţii trebuie subliniat că articolul 11 alin. 1
din decret se referă doar la cazul viciilor ascunse, cel al viciilor aparente fiind reglementat
de art. 1353 Cod civil. În materie mai sunt aplicabile şi prevederile Ordonanţei Guvernului
nr.25/1992 prin care este stabilită răspunderea antreprenorului pentru vicii ascunse.
Şi în aceste cazuri avem două momente de la care poate începe să curgă prescripţia:
un moment subiectiv, adică data descoperirii viciilor şi un moment obiectiv, adică data
expirării termenului de garanţie.
6.Alte reguli privind începutul curgerii termenului de prescripţie:
 -prescripţia dreptului la opţiune succesorală începe să curgă de la deschiderea
succesiunii – art. 700 alin. 1 Cod civil;
-prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii începe să curgă de la data când soţul
mamei a cunoscut naşterea copilului, cu menţiunea că dacă înainte de împlinirea acestui
termen soţul mamei a fost pus sub interdicţie, un nou termen curge pentru tutore, de la
data când acesta a aflat despre naşterea copilului, iar dacă tutorele nu porneşte acţiunea
soţul mamei o poate formula înăuntrul unui nou termen de 6 luni ce curge din momentul în
care I s-a ridicat interdicţia – art. 55 Codul familiei.
-prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei începe să
curgă de la naşterea copilului, din momentul în care copilul a pierdut calitatea de copil din
căsătorie, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive, iar în varianta în care
mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere,
termenul va începe să curgă de la încetarea convieţuirii sau a prestării întreţinerii – art. 60
Codul familiei;
-prescripţia acţiunii posesorii, reglementată de art. 674 alin. 1 Cod procedură civilă
începe să curgă de la data primului act prin care posesia este tulburată.

Secţiunea II – Calculul cursului prescripţiei extinctive.

Modul în care se calculează termenele de prescripţie extinctivă este reglementat în
primul rând de prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.
Pentru ipoteza în care termenele de prescripţie extinctivă sunt stabile pe zile, devin
aplicabile regulile cuprinse în art. 1887 şi 1889 Cod civil, potrivit cărora în calculul
termenelor de prescripţie nu intră ziua în care acesta începe, iar prescripţia nu se
socoteşte câştigată, decât după împlinirea ultimei zile a termenului stabilit de
lege.
Când termenele de prescripţie extinctivă sunt stabilite pe ani, luni şi săptămâni, cu
privire la momentul final al acestor termene se vor aplica prevederile art. 100 alin. 3 şi 4
Cod procedură civilă, potrivit cărora asemenea termene se sfârşesc în ziua anului, lunii sau
săptămânii corespunzătoare zilei de plecare, cu excepţia celor care încep în 29, 30 sau 31
ale lunii şi se sfârşesc într-o lună ce nu are asemenea zile, caz în care vor fi socotite
împlinite în ultima zi a lunii respective.

Secţiunea III – Suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

Suspendarea cursului prescripţiei extinctive poate fi definită ca acea modificare a
acestui curs care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie pe timpul
cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate pe titularul
dreptului la acţiune de a ieşi din pasivitate. 1
Acest incident poate fi justificat prin faptul că el devine aplicabil doar în variantele în
care titularul dreptului la acţiune nu stă în pasivitate ci este împiedicat de anumite situaţii,
ce nu ţin de voinţa sa, să îşi exercite dreptul astfel încât nu se impun sancţionarea lui.
Imposibilitatea în care se află subiectul de drept poate fi una de natură materială, morală
sau juridică, ori dacă termenul ar curge şi pe perioada respectivă titularul dreptului ar fi în
pericolul de a pierde definitiv posibilitatea de a obţine sprijinul statului.

1
Ernset Lupan, op. cit. p. 356
 Cauzele suspendării sunt expres prevăzute de lege, ele fiind determinate în mod
concret în cuprinsul art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, prescripţia este
suspendată:
a. cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să
facă acte de întrerupere; prin caz de forţă majoră se înţelege un eveniment imprevizibil şi
insurmontabil, o împrejurare a cărei înlăturare depăşeşte puterile oricui s-ar afla într-o astfel
de situaţie; este evident că ne aflăm în faşa unei imposibilităţi absolute, apreciate în mod
abstract, fără luarea în considerare a calităţilor personale ale titularului dreptului subiectiv.
b. pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale ţării, iar
acestea sunt puse pe picior de război; nu constituie o cauză de suspendare simpla
participare la forţele armate ale ţării ca militar activ ori pentru satisfacerea stagiului militar.
c. până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la
despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor
de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni
socotit de la data înregistrării reclamaţiei; trebuie menţionat faptul că acest caz de
suspendare a fost, prin interpretare, extins la toate cazurile în care formularea acţiunii în
justiţie este condiţionată de o procedură prealabilă obligatorie.
d. prescripţia extinctivă nu curge între părinţi sau tutore şi cei care se află sub
ocrotirea lor, între curator şi cel pe care-l reprezintă, precum şi între orice altă persoană
care, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti administrează bunurile altora şi cei
ale căror bunuri sunt astfel administrate, până când socotelile nu au fost date şi aprobate.
e. prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu
are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine
să-i încuviinţeze actele.
f. prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.
Efectele suspendării cursului prescripţiei extinctive trebuie privite sub trei aspecte:
Efectul general al suspendării pentru perioada anterioară cauzei de suspendare nu se
materializează deoarece el nu se produce sub aspect juridic, timpul care s-a scurs între
începutul prescripţiei extinctive şi data la care intervine cauza de suspendare intră în
calculul termenului de prescripţie.
Pe durata cauzei de suspendare efectul produs de aceasta constă în oprirea curgerii
prescripţiei, astfel încât perioada cuprinsă între data intervenirii cauzei şi cea a încetării
acesteia nu intră în calculul termenului de prescripţie.
Ulterior încetării cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul.
Articolul 15 alin. 2 din decret reglementează un efect special al suspendării cursului
prescripţiei extinctive, şi anume:
-când până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 6 luni,
momentul împlinirii termenului va fi prorogat în aşa fel încât între momentul încetării cauzei
de suspendare şi momentul împlinirii termenului să se asigure 6 luni, cu condiţia ca
termenul în sine de prescripţie aplicabil să fie mai mare de 6 luni;
-dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni, iar din momentul
încetării cauzei de suspendare şi până la împlinirea termenului a rămas mai puţin de o lună,
va avea loc o prorogare a acestuia în aşa fel încât să se mai asigure o lună până în
momentul împlinirii termenului de prescripţie.
Prin această dispoziţie de prelungire a momentului la care se împlineşte termenul de
prescripţie extinctivă, legiuitorul asigură posibilitatea efectivă pentru titularul dreptului la
acţiune de a cere protecţia dreptului său într-un termen realmente suficient.
Atât efectul general cât şi cel special al suspendării cursului prescripţiei extinctive se
produc de drept, organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.
 Secţiunea IV – Întreruperea cursului prescripţiei extinctive.
Întreruperea cursului prescripţiei extinctive constă în acea modificare a acestui curs
care se concretizează în ştergerea timpul scurs de la începutul prescripţiei şi până la ivirea
uneia din împrejurările prevăzute de lege care determină acest efect şi în începerea unei noi
prescripţii.
După cum am văzut, prescripţia extinctivă este justificată de două prezumţii, şi
anume pe cea a lipsei de convingere a titularului dreptului privind temeinicia pretenţiei sale
– dedusă din starea sa de pasivitate – iar pe de altă parte considerarea stării de fapt în care
se află debitorul ca fiind conformă dreptului – bazată pe împotrivirea sa la stingerea
creanţei. Ori de câte ori aceste prezumţii nu se mai confirmă, producerea efectului
prescripţiei extinctive nu se mai justifică. Este evident că ieşirea titularului dreptului din
starea de pasivitate ori recunoaşterea de către debitor a pretenţiei creditorului au ca efect
înlăturarea prescripţiei extinctive începute deoarece finalitatea acesteia a fost atinsă.
Întreruperea se datorează uneia din cele trei cauze expres şi limitativ prevăzute de
art. 16 din Decretul nr. 167/1958:
a. prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul
căruia curge prescripţia; această recunoaştere a debitorului trebuie să fie neîndoielnică,
indiferent dacă este expresă sau tacită.
Recunoaşterea dreptului aceluia în contra căruia se prescrie este un act unilateral
care nu are nevoie de acceptarea creditorului fiind suficientă o lipsă de respingere din
partea acestuia; ea nu trebuie să îmbrace nici o formalitate specială, putând fi făcută atât în
formă scrisă cât şi verbală. Dovada recunoaşterii se face potrivit cerinţelor dreptului comun,
sarcina probei revenind celui care o invocă.
b.prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă
cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj
necompetent; într-un astfel de caz se va produce efectul întreruptiv dacă acţiunea în
justiţie este efectivă, făcută cu scopul de a fi admisă şi dacă este finalizată printr-o hotărâre
judecătorească definitivă favorabilă.
Simpla sesizare a unui organ al puterii executive nu echivalează cu o cerere de
chemare în judecată care să întrerupă cursul prescripţiei extinctive; de asemenea acest
efect nu se va produce dacă cererea va fi retrasă, anulată ca netrimbrată sau se va
constata perimarea acesteia.
Întreruperea prescripţiei extinctive are lor la data rămânerii definitive a hotărârii de
admitere a cererii de chemare în judecată, dată la care se consolidează şi efectul întreruptiv
al prescripţiei care operează de la data introducerii cererii. Dacă însă cererea nu ajunge să
fie judecată sau dacă ea este respinsă, se consideră că prescripţia nu a fost nici un moment
întreruptă, efectul încetării provizorii a cursului prescripţiei fiind înlăturat. Evident, într-un
astfel de caz titularul dreptului subiectiv civil va putea formula o nouă acţiune – în măsura
în care nu I se va putea opune autoritatea de lucru judecat – cu condiţia ca termenul de
prescripţie să nu se fi împlinit.
Rezultatul admiterii cererii de chemare în judecată fiind obţinerea unui titlu
executoriu, după întrerupere va curge o nouă prescripţie extinctivă ce va avea însă un alt
obiect şi anume cel de-a cere executarea silită.
c. printr-un act începător de executare, cum ar fi poprirea, sechestrul aplicat asupra
bunurilor mişcătoare ce se află în posesia datornicului, comandamentul trimis de creditor
datornicului în cazul urmăriri silite a bunurilor imobile etc.
 Şi în acest caz se impun condiţia ca activitatea creditorului să fie finalizată, respectiv
cererea să nu fie anulată sau perimată.
Efectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive sunt reglementate de art. 17 din
decret, ele producându-se de drept astfel încât instanţa judecătorească trebuie doar să
constate că sunt întrunite condiţiile enumerate de lege.

Secţiunea V – Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.

Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este reglementată de art. 19 din
decretul nr. 167/1958, situaţii speciale regăsindu-se în art. 13 alin. 2 din Legea nr. 18/1991
şi art. 4 alin. 3 din Legea nr. 19/2001, aceasta putând fi definită ca un beneficiu acordat de
lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea
în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă, astfel că organul jurisdicţional este
îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi ea a fost introdusă
după împlinirea acestui termen.
Acest beneficiul al legii se justifică prin tendinţa de a împiedica producerea efectelor
prescripţiei extinctive ori de câte ori aceasta nu se justifică deoarece titularul dreptului este
împiedicat să îşi exercite prerogativele din motive independente de culpa sa.
Cauzele repunerii în termenul de prescripţie extinctivă nu sunt enumerate de lege
aşa cum este cazul motivelor care justifică suspendarea şi întreruperea, legiuitorul făcând
trimitere doar la noţiunea de cauze temeinic justificate, de unde se trage concluzia că a fost
lăsată pe seama organelor de jurisdicţie posibilitate aprecierii, de la caz la caz, a motivelor
invocate şi a măsurii în care acestea constituie sau nu cauze temeinic justificate.
În general, prin astfel de cauze, se înţeleg acele împrejurări care, fără a avea
gravitatea forţei majore, exclud orice culpă din partea titularului dreptului pentru depăşirea
termenului de prescripţie. Este vorba, în general, de piedici relative ce vor fi raportate la
reclamant şi la cei ce se află în condiţii asemănătoare. Se afirmă astfel că domeniul
repunerii în termen începe unde încetează culpa şi încetează acolo unde începe forţa
majoră.
În practica judiciară au fost considerate ca îndeplinind aceste condiţii următoarele
cauze: îndrumarea greşită dată de notarul public, urmată de tergiversarea luării măsurilor
prevăzute de lege de către organul competent în materia acceptării succesiunii, executarea
unei pedepse privative de libertate; cunoaşterea de către parte a faptelor stabilite de
organul de cercetare penală după împlinirea termenului de prescripţie; o boală gravă a
creditorului.
Efectul repunerii în termenul de prescripţie constă în socotirea prescripţiei ca
neîmplinită, deşi termenul a expirat, astfel încât printr-o astfel de repunere este anihilat
efectul extinctiv al prescripţiei.
Acest efect permite organului de jurisdicţie să treacă la judecata cauzei în fond,
creându-se astfel posibilitatea pentru titularul dreptului la acţiune să obţină un titlu
executoriu.
Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă operează numai în temeiul unei
hotărâri a organului de jurisdicţie ce poate fi pronunţată la cererea titularului dreptului la
acţiune, cerere ce va putea fi formulată fie în cadrul acţiunii principale, fie separat.
Potrivit art. 19 alin. 2 din decretul nr. 167/1958 se prevede că cererea de repunere în
termen va putea fi făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică
depăşirea termenului de prescripţie, termen care se referă atât la cererea în sine de
repunere în termen cât şi la cererea de chemare în judecată, indiferent dacă ele se face
deodată sau separat.
 Instanţa va putea dispune repunerea în termen, chiar şi din oficiu, însă cu
respectarea termenului special de o lună.
În legătură cu natura juridică a acestui termen, sunt autori care apreciază că este
vorba de un termen de decădere şi de procedură, iar potrivit unei alte opinii suntem în faţa
unui termen de prescripţie extinctivă.

Secţiunea VI – Împlinirea cursului prescripţiei extinctive.

Prin împlinirea cursului prescripţiei extinctive înţelegem determinarea momentului în
care expiră termenul de prescripţie extinctivă, această operaţiune implicând un anumit
calcul ce presupune cunoaşterea termenului de prescripţie aplicabil în cazul concret,
începutul acestui termen, regulile de calcul şi dacă a intervenit sau nu vreo cauză de
suspendare sau de întrerupere.
În cazul termenelor stabilite pe zile, potrivit art. 1187 Cod civil calculul se va face pe
zile şi nu pe ore, iar ziua în cursul căreia prescripţia începe nu intră în calcul. Când termenul
este stabilit pe ani sau pe luni sunt aplicabile prevederile art. 100 alin. 3 şi 4 Cod procedură
civilă.
Potrivit art. 1888 Cod civil ziua se împarte în 24 de ore, ea începe la miezul nopţii şi
se sfârşeşte la miezul nopţii următoare iar termenul de prescripţie se împlineşte la ora 24 a
ultimei zile. Dacă însă actul trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la
ora la care activitatea de la acel loc de muncă încetează.
Dacă ultima zi a termenului de prescripţie este o zi nelucrătoare, termenul se va
împlini în prima zi lucrătoare ce urmează.
Declaraţiile şi comunicările de orice fel se vor socoti făcute în termen, dacă au fost
predate oficiului poştal sau telegrafic până în ultima zi a termenului, la ora când încetează,
în mod legal, activitatea la acel oficiu.

CAIET DE SEMINAR 14

1.Prin acţiune se înţelege mijlocul juridic creat de legea procesuală pentru a pune în
mişcare activitatea instanţei de judecată în vederea ocrotirii unor interese sau unor drepturi
recunoscute de lege, fiind cel mai important mijloc legal de protejare a drepturilor civile
subiective încălcate sau contestate ori a intereselor legitime ale persoanelor.
Dreptul la acţiune reprezintă îndreptăţirea unei persoane de a recurge la mijlocul
acordat de lege, adică reprezintă posibilitatea titularului unui drept subiectiv de a sesiza
instanţa de judecată printr-o cerere, solicitându-i să pronunţe o hotărâre în legătură cu
cererea respectivă.
Acţiunea şi dreptul la acţiune trebuie analizate atât sub aspect material, cât şi sub
aspect procesual. În sens procesual, dreptul la acţiune reprezintă posibilitatea unei
persoane de a sesiza instanţa, de a pune în mişcare activitatea instanţei de judecată pentru
realizarea justiţiei, în cadrul unui raport juridic civil concret. În sens material, dreptul al
acţiune însemnă posibilitatea unei persoane de a obţine concursul organelor de jurisdicţie
competente în realizarea dreptului subiectiv încălcat ori contestat, prin forţa coercitivă a
statului.
Deci, creditorul are dreptul de a I se restitui suma acordată cu titlu de împrumut –
acesta este dreptul său subiectiv civil. În măsura în care debitorul nu stinge creanţa, acelaşi
creditor va avea un drept la acţiune în sens material reprezentat de posibilitatea de a obţine
concursul organelor de jurisdicţie în realizarea dreptului său – adică poate obţine un titlu
executoriu şi apoi, dacă se impune, va putea purcede la executarea silită a debitorului său,
procedură realizată cu ajutorul executorilor judecătoreşti. Concomitent, creditorul are un
drept la acţiune în sens procesual, adică dreptul în sine de a sesiza instanţa, acest drept
nepierzându-l niciodată, oricât timp ar trece de la data împrumutului. Ceea ce va pierde prin
împlinirea termenului de prescripţie va fi tocmai posibilitatea de a obţine ajutorul
executorilor judecătoreşti respectiv de a-l executa silit pe debitorul său. Creditorul nu-şi va
pierde nici dreptul material, astfel încât dacă după împlinirea termenului de prescripţie
debitorul va stinge creanţa, plata sa va fi valabilă.
2.Sub supuse prescripţiei extinctive conform art. 1 şi 3 din Decretul 167/1958:
acţiunea oblică, acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive, acţiunea pentru plata
contravalorii fructelor, acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare cu clauză de
întreţinere, valorificarea titlului locativ, acţiunea în restituirea prestaţiei ca urmare a anulării
actului juridic, valorificarea dreptului patrimonial de autor, acţiunea pauliană, acţiunea
privind contravaloarea lipsei de folosinţă, acţiunea privind creanţa soţilor împotriva unui terţ
etc.
3.Proprietarul nu îşi pierde dreptul prin neuz, astfel încât acţiunea în revendicare
este, în principiu, imprescriptibilă. Astfel, dacă proprietarul deţine un teren pe care nu îl
foloseşte şi după 70 de ani cineva merge şi îl lucrează proprietarul va avea deschisă
acţiunea în revendicare, fără a se putea ridica problema prescrierii dreptului la acţiune.
Dacă însă acelaşi teren este folosit de terţi o perioadă îndelungată, şi după un timp
comunitatea îl recunoaşte ca fiind proprietarul bunului, este posibil ca adevăratului
proprietar să-i fie paralizată acţiunea în revendicare prin invocarea uzucapiunii de către terţ,
adică dobândirea proprietăţii de către acesta, bazată pe posesia exercitată pe o perioadă
suficient de lungă de timp.
4.ATENŢIE! În cazul contractelor cu prestaţii succesive, pentru fiecare
prestaţie curge un termen de prescripţie separat. Astfel, în cazul în care se solicită în
instanţă chiria neachitată pe perioada 1995-2000, acţiunea este admisibilă pentru chiria pe
perioada 1997-2000, fiind prescrisă pentru primii doi ani.
5.Sunt termene de decădere: termenul de 1 an pentru revocarea donaţiei în caz de
ingratitudine (art. 831 Cod civil), termenul de 3 ani prevăzut de art. 1909 alin. 2 Cod civil,
termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 10 alin. penultim din Legea nr. 18/1991 privind
depunerea cererilor pentru constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor.
6.Efectele suspendării:
Termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă la 16 iunie 1995. În 16 aprilie 1997
intervine un caz de forţă majoră şi acesta persistă până la 16 decembrie 1997. Pe perioada
16 aprilie – 16 decembrie 1997 prescripţia nu curge, ea reluându-şi cursul la 16 iunie
1998. În aceste condiţii prescripţia se va împlini la 16 februarie 1999 şi nu la 16 iunie 1998,
cum s-ar fi întâmplat dacă nu intervenea motivul de suspendare.
7.Efectul special: în cazul în care termenul de prescripţie este mai mare de 6 luni:
Prescripţia începe că curgă în momentul X şi curge neîntrerupt 2 ani şi 8 luni, astfel
încât în momentul în care apare cauza de suspendare, mai erau 4 luni până la împlinirea
prescripţiei. Cauza de suspendare durează până în momentul Y, când începe continuarea
cursului prescripţiei. Cum nu mai rămăseseră decât 4 luni, potrivit efectului special, vor mai
curge 6 luni până la împlinirea termenului de prescripţie, potrivit art. 15 alin. 2 din Decretul
167/1958.
 Dacă motivul de suspendare intervenea în momentul X – ultima zi a termenului de
prescripţie, din momentul Y, datorită efectului special, vor mai curge 6 luni până la
împlinirea prescripţiei.
Atenţie! Termenul de prescripţie nu se prorogă automat cu 6 luni ci cu perioada
necesară pentru ca din clipa în care încetează cauza de suspendare el să mai curgă 6 luni –
deci se poate proroga cu o zi minim şi 6 luni maxim.
Aceeaşi este situaţia şi în a doua variantă, când termenul total de prescripţie este
mai mic de 6 luni, situaţie în care prorogarea va opera în aşa fel încât după încetarea
motivului de suspendare să mai curgă o lună până la împlinirea termenului.
8.Referitor la întreruperea cursului prescripţiei extinctive, apreciem că singurul caz
tipic de întrerupere este cel care intervine în varianta recunoaşterii dreptului a cărui acţiune
se prescrie de către cel în favoarea căruia curge prescripţia (debitor) deoarece în urma
aceste recunoaşteri prescripţie cursă anterior este ştearsă şi din momentul respectiv începe
să curgă un nou termen (teoretic recunoaşterile debitorului făcute din 34 în 34 de luni ar
putea determina imprescriptibilitatea creanţei pe durata vieţii subiectelor raportului juridic
civil, neexistând nici o limitare a numărului de întreruperi care pot interveni).
Referitor la cel de-al doilea caz se constată că aceasta este uşor artificial deoarece în
măsura în care acţiunea este admisă nu se mai impune să curgă un nou termen de
prescripţie – va curge un alt termen, cel privind dreptul de a solicita executarea silită – pe
când dacă acţiunea este respinsă sau este perimat dosarul sau este anulată acţiunea ca
netimbrată ori creditorul renunţă la acţiune, efectul întrerupător nu se mia produce.
Considerăm că ceea ce a înţeles legiuitorul în acest caz este acela că prescripţia extinctivă
nu mai curge din momentul formulării acţiunii şi până în momentul soluţionării ei pozitive.
Astfel, dacă titularul dreptului introduce acţiunea în ultima zi a cursului de prescripţie este
evident că aceasta nu poate fi soluţionată în 24 de ore. Practic în acest caz încetează cursul
prescripţiei şi, după cum am arătat, în măsura în care demersul este încununat de succes
nu se mai pune problema începerii unei noi prescripţii.
Poate să apară următoarea situaţie: împrumutul trebuia restituit în 15 martie 1995
iar la 20 martie 1995 creditorul formulează acţiune împotriva debitorului. Pentru că taxa de
timbru este extrem de mare el nu reuşeşte să o achite, astfel încât cererea sa este anulată
ca netimbrată la 20 septembrie 1995. Nimic nu îl va împiedica – deşi în acest caz nu a
intervenit întreruperea cursului prescripţiei – să introducă o nouă acţiune, legal timbrată,
până la 15 martie 1998, obţinând un titlu executoriu şi posibilitatea de porni procedura
executării silite.
Referitor la executarea silită, situaţia este identică cu menţiunea că perimarea
operează mult mai repede iar instituţia întreruperii îşi săseşte utilitatea atunci când debitorul
nu are bunuri cu care să acopere întreaga creanţă. Astfel, creditorul având un titlu pentru
20.000.000 lei va porni formele de execuţie silită şi va obţine recuperarea creanţei pentru
5.000.000 lei. Evident, acţiunea lui este întrerupătoare în raport cu termenul de prescripţie
extinctivă astfel încât el va avea un termen pentru diferenţa de 15.000.000 lei, deoarece nu
este culpa lui că debitorul nu poate stinge creanţa.
Trebuie făcută doar menţiunea că perimarea este o sancţiune de drept procesul civil
în cazul în care partea sau părţile nu depun diligenţe, lăsând dosarul în nelucrare din culpa
lor.
9.În ceea ce priveşte repunerea în termen, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţei
caracterizarea motivelor invocate ca fiind suficient de întemeiate ca să justifice faptul că
titularul dreptului a pierdut termenul în care putea obţine ajutorul forţei coercitive a statului
pentru realizarea dreptului său.
 În practică cel mai adesea cererile sunt formulate împreună, în sensul că primul
capăt de cerere al acţiunii îl reprezintă cererea pentru repunerea în termen, următoarele
reprezentând cereri ale acţiunii principale. Evident, dacă instanţa apreciază că cererea de
repunere în termen nu este justificată celelalte capete de cerere nu mai sunt analizate.
Efectul admiterii cererii de repunere în termen este acela că acţiunea va putea fi
soluţionată pe fond deşi termenul de prescripţie s-a împlinit.
10.Referitor la motivul de suspendare reglementat de art. 13 lit. c din Decretul nr.
167/1958, s-a apreciat că acesta este aplicabil şi în cazul contenciosului administrativ –
Legea 29/1990 – şi probabil că soluţia va fi aceeaşi şi în varianta reglementată de art. 720/1
din Codul de procedură civilă aşa cum a fost acesta modificat prin O.U.G. 138/200.
Într-o reglementare viitoare se impune generalizarea acestui caz de suspendare la
toate variantele în care formularea acţiunii în justiţie este condiţionată de o procedură
prealabilă obligatorie.
11.O reglementare cu totul specială cuprinde Legea 18/2001 privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
(publicată în Monitorul Oficial. nr. 75/14.02.2001), care prevede în art. 46 alin. 3 că actele
juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca
obiect imobilele prevăzute la art. 2 alin. 1 lit. b (cele preluate prin confiscarea averii, ca
urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică,
prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar
comunist) sunt lovite de nulitate absolută , pentru ca la aliniatul 5 să se prevadă că prin
derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune
se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
12.În ceea ce priveşte proiectul Legii de modificare şi de completare a Codului civil,
se constată dorinţa de a cuprinde din nou reglementarea acestei instituţii în cod, Cartea a
III-a urmând să se denumească: „Despre prescripţia extinctivă şi calculul termenelor”.
Merită menţionat modul de abordare al normelor care reglementează prescripţia
deoarece pe de o parte, potrivit art. 1846 orice clauză care se abate de la reglementarea
legală a prescripţiei este nul, cum de altfel sunt nule clauzele prin care s-ar mări termenele
de prescripţie stabilite sau s-ar exclude prescripţia, fie direct, fie prin declararea ca
imprescriptibile a unor acţiuni care, potrivit legii, sunt prescriptibile , în timp ce potrivit art.
1847 organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu.

SPEŢE

Soluţionaţi următoarele speţe:

1.DG promite fiicei sale că ăi va dărui la căsătorie un imobil format dintr-o construcţie şi
1600 mp, ofertă pe care o reiterează chiar şi prezenţa logodnicului acesteia.
La un an după căsătorie, fiica şi ginerele solicită predarea imobilului şi, faţă de refuzul
proprietarului, formulează o acţiune în justiţie, solicitând judecătoriei obligarea lui D.G. să le
predea în proprietate imobilul promis.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?
 2.A.B. încheie, la 17.01.1990, un contract de vânzare-cumpărare cu C.D., stipulându-se
că preţul se va achita în două părţi: 10 % în momentul încheierii convenţiei, iar 90 % la 18
iunie 1991.
Văzând că C.D. nu îşi execută obligaţia, A.B. formulează o acţiune în justiţie la 5 mai
1993 solicitând judecătoriei obligarea pârâtului la plata diferenţei de preţ.
C.D. solicită respingerea acţiunii, invocând prescripţia dreptului la acţiune raportat la
data încheierii contractului – 17 ianuarie 1990, moment în care s-a născut dreptul lui A.B. la
acţiune.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?

3.A.B. solicită instanţei la 3 ianuarie 1996 să îl oblige pe X.Y. la plata chiriei restante
pentru perioada 1 iunie 1992 – 31 decembrie 1995. X.Y. se opune la admiterea acţiunii
arătând că i-a împrumutat lui A.B. la 1 decembrie 1995 o sumă mult mai mare decât
contravaloarea chiriei, până la 1 aprilie 1996, astfel încât operează compensarea celor două
creanţe. Ulterior îşi precizează poziţia, invocând împlinirea termenului de prescripţie.
Ce soluţia va pronunţa instanţa?

4.A.B. cheamă în judecată pe M.N. solicitând instanţei să îl oblige pe acesta să

respecte convenţia încheiată cu tatăl lui, în prezent decedat, privind modul de utilizare a
izvorului aflat pe mejdia dintre cele două proprietăţi. M.N. contestă convenţia afirmând că ea
nu se poate să fi îmbrăcat formă autentică din moment ce tatăl său, neştiind carte, nu a putut
semna.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?

5.E.F., minor, având 13 ani, încheie un contract de vânzare-cumpărare cu B.,

vânzându-i o căpiţă de fân cu 5.000 lei. Ulterior, E,F. solicită instanţei anulara contractului ca
fiind lezinar.
Ce soluţia va pronunţa instanţa?

6.A.N. şi B.M., concubini, locuiesc şi se gospodăresc împreună în perioada 1987 –

1992. După separare, A.N. cheamă în judecată pe B.M. solicitând sistarea indiviziunii privind
bunurile dobândite împreună în perioada convieţuirii. Printre aceste bunuri se află şi un
autoturism în valoare de 40.000.000 lei. B.M. se apără susţinând că bunul a fost cumpărat din
bani proveniţi din înstrăinarea unui alt autoturism, primit de el de la părinţi, şi pentru a dovedi
existenţa convenţiei, solicită audierea unui martor. A.N. se opune la administrarea probei
susţinând că existenţa actelor juridice având o valoare mai mare de 250 lei nu poate fi probată
decât prin înscrisuri.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?

7.A.B. solicită instanţei – în 1995 – să constate nulitatea unui contract de vânzare-

cumpărare încheiat cu R.C. în 1991 datorită lipsei formei autentice a actului juridic civil,
obiectul convenţiei constituindu-l terenuri arabile. Pârâtul nu se opune dar, pe calea acţiunii
reconvenţionale solicită obligarea lui A.B. la restituirea preţului încasat, corectat cu indicele de
inflaţie la zi. A.B. se opune la admiterea acestei cereri, invocând prescripţia.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?

8.L.F. cumpără la o licitaţie publică în anul 1985, un imobil format din casă şi 250 mp
tern aferent construcţiei. În 1995 L.F. este chemat în judecată de M.G., care revendică
imobilul. Pârâtul invocă prescripţia, excepţie faţă de care reclamantul susţine
imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare şi imposibilitatea blocării acesteia altfel decât prin
invocarea dobândirii proprietăţii cu titlu de uzucapiune, L.F. neîndeplinind însă condiţiile cerute
de lege pentru a fi dobândit proprietatea acestui imobil.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?

9.A.B. şi C.B. sunt căsătoriţi. În 8 ianuarie 1990 A.B. vinde imobilul – bun comun – fără
ştirea lui C.B., în favoarea cumpărătorului X.Y. În 30 iunie 1992 C.B. este pus sub interdicţie,
fiind numit tutore D la 8 decembrie 1992. La 7 ianuarie 1994 D cheamă în judecată pe X.Y.
solicitând instanţei să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în lipsa lui
C.B. X.Y. invocă prescripţia. Faţă de această apărare, D. arată instanţei că termenul de
prescripţie a început să curgă în momentul numirii sale ca tutore, la 8 decembrie 1992.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?

10.A.C. încheie cu B.D., la 17 noiembrie 1998 un contract de vânzare-cumpărare,

având ca obiect un imobil, preţul fiind de 100.000 lei. În momentul perfectării convenţiei B.D.
se mută în imobil şi achită 50.000 lei. La 8 martie 1990 A.C. cheamă în judecată pe B.D.
pentru ca acesta să fie obligat la plata diferenţei de preţ.
Pârâtul se opune la admiterea acţiunii, invocând nulitatea absolută a contractului, de pe
o parte, deoarece legea în vigoare în 1988 prevedea obligativitatea existenţei unei autorizaţii
administrative şi prealabile, iar pe de altă parte deoarece legea în vigoare la data judecării
procesului prevede obligativitatea încheierii contractului în formă autentică ori contractul a fost
consemnat într-un act sub semnătură privată iar în 1998 nu a fost obţinută autorizarea
respectivă.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?

11.C cheamă în judecată pe B solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va

pronunţa să se dispună rezoluţiunea testamentului redactat de pârât prin care acesta l-a
instituit legatar universal pe Y, deoarece părţile au încheiat o convenţie potrivit căreia C urma
să-l îngrijească pe D, să-i asigure alimente şi medicamente în schimbul promisiunii că acesta
îl va institui legatar universal, ori D nu şi-a executat obligaţia asumată.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?

12.A chemă în judecată pe W, la 5 mai 1993, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe

care o va pronunţa să îl oblige pe pârât să-i predea folosinţa imobilului indicat în acţiune, care
constituie proprietatea lui A – în calitate de moştenitor al proprietarului tabular, decedat la 10
noiembrie 1992 – şi pe care W îl deţine fără nici un titlu. W invocă un contract de donaţie prin
care antecesorul lui A i-ar fi transmis dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv.
Reclamantul îşi completează acţiunea solicitând instanţei să se constate că donaţia este nulă
deoarece contractul nu a fost încheiat în formă autentică În aceste condiţii W solicită ca
făcându-se aplicarea principiului conversiunii actului juridic, instanţa să stabilească faptul că
actul îşi produce efectele unui testament olograf, fiind scris, semnat şi datat de antecesorul lui
A. Textul actului este: vreau ca după moartea mea, casa şi grădina să fie ale lui W, drept
mulţumire că m-a îngrijit mai mulţi ani. 14 februarie 1990. N.A.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?

PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. Contracte. Forma în care se încheie. Act autentic. Act sub semnătură privată.
Neştiutor de carte.
 Cu excepţia unui redus număr de acte juridice, cea mai mare parte a contractelor se
încheie prin simplul acord de voinţă, aşa cum este cazul contractului de vindere-cumpărare
sub regimul Codului civil. În toate aceste cazuri, în care legea nu cere autenticitatea pentru
însăşi valabilitatea actului juridic şi în care întocmirea unui înscris autentic sau sub
semnătură privată constituie numai un mijloc de probaţiune preconstituit, părţile pot încheia
valabil actul juridic prin simplul lor acord de voinţă.
Din acest punct de vedere este indiferent dacă părţile sunt sau nu ştiutoare de carte,
pentru că legea nu a creat un regim de incapacitate de a contracta. Astfel, părţile
neştiutoare de carte pot încheia valabil acte juridice fără să recurgă la forma autentică, dacă
aceasta nu este cerută expres de lege pentru actul juridic respectiv (art. 35 din Legea nr.
358/1944).
Această situaţie nu exclude totuşi posibilitatea ca actul juridic să fie dovedit prin alte
mijloace de probaţiune, după regulile dreptului comun, deoarece lipsa înscrisului nu
afectează valabilitatea raportului juridic (art. 1191, 1197 şi 1998 Cod civil).
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2131/29.11.1956,

2. Contracte. Încheiere. Consimţământ. Anulare.

Încheierea şi valabilitatea contractelor presupune o voinţă liberă, iar lipsa de
discernământ dovedită a fi existat în momentul contractării atrage nulitatea actului.
De aceea, faptul că textul articolului 449 din Codul civil a fost abrogat nu este de
natură să ducă la concluzia că legiuitorul a voit să dea o reglementare mai restrictivă cu
privire la împrejurările în care se poate cere anularea actelor după moartea celor ce le-au
încheiat, ci că judecătorilor li s-a dat libertatea de a stabili situaţia reală, de la caz la caz,
dispunând sau nu anularea actelor, independent dacă această a fost cerută în timpul vieţii
sau după moartea celui ce le-a încheiat.
Prin urmare, pot fi anulate pentru lipsă de discernământ nu numai actele încheiate
de minori sub 14 ani sau de persoane puse sub interdicţie, ci şi acea încheiate de orice altă
persoană (art. 5 şi 11 din Decr. 31/1954; art. 49 din Decr. nr. 32/1954).
Trib. Suprem. Col. civil, decizia nr. 1791/11.10.1956.

3. Convenţii. Condiţii de validitate. Eroare.

Eroarea constituie o cauză de nulitate numai atunci când priveşte substanţa
obiectului, adică acele calităţi ale obiectului convenţiei pe care părţile contractante le-au
avut în vedere şi care au servit drept motiv determinant pentru formarea acordului de
voinţă, în sensul că, în lipsa lor, nu ar fi contractat.
Prin urmare, dacă părţile au avut în vedere asemenea calităţi ale obiectului,
comunicându-şi-le cu prilejul încheierii convenţiei şi căzând de acord asupra lor, constatarea
ulterioară a lipsei lor va fi de natură a îndreptăţi partea aflată în eroare să solicite anularea
convenţiei şi restabilirea situaţiei anterioare.
În cazul când s-a stipulat ca element esenţial existenţa unei atare calităţi a obiectului
contractului acestui element trebuie interpretat în semnificaţia sa tehnico-ştiinţifică. Astfel,
de exemplu, în speţă urma să se stabilească ce trebuie să se înţeleagă prin „placă întreagă
de bronz” la o pianină, de existenţa căreia fusese condiţionată încheierea contractului (art.
953 şi 954 Cod civil).
Trib. Suprem., col. civ. decizia nr. 1 din 04.01.1967, nepublicată.

4. Obligaţii. Termen esenţial. Caracterizare.

 Caracterizarea termenului ca esenţial nu este în funcţie de întinderea obligaţiei
debitorului, ci de voinţa părţilor.
Trib. Supr. Col. civ., decizia nr. 99/20.01.1959.

5. Convenţii. Interpretare. Erori în redactarea înscrisului. Constatare în justiţie.

Este de principiu că interpretarea contractelor, care constituie legea părţilor, trebuie să
facă în sensul voinţei exprimare de ele. Dacă, din eroare, la redactarea înscrisului constatator
al voinţei exprimate cu ocazia încheierii contractului se strecoară vreo greşeală privind
determinarea bunurilor care fac obiectul lui, remedierea deficienţei se poate face, atât prin
întocmirea altui act de către părţile contractante cât şi pe cale de acţiune în justiţie.
În acest mod, atunci când acţiunea tinde la stabilirea realităţii în legătură cu voinţa
exprimată de părţi iar nu a unor elemente împotriva sau peste ceea ce s-a convenit, instanţa
este îndreptăţită să constate realitatea şi, stabilind erorile săvârşite în redactarea înscrisului
doveditor al convenţiei, să dispună rectificarea cuvenită, punând de acord înscrisul cu voinţa
exprimată de părţile contractante.
Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1123/03.07.1967.

6. Convenţie – tranzacţie. Legalitate. Rolul instanţei. Condiţie potestativă.

Instanţa nu este obligată să dea curs oricăror convenţii intervenite între părţi, indiferent
de conţinutul lor. Dimpotrivă, ea are obligaţia să verifice dacă prin convenţia părţilor, nu se
urmăreşte un scop potrivnic legilor, intereselor statului sau terţelor persoane, ori,
consimţământul părţilor nu a fost viciat, situaţii în care ea va trebui să respingă cererea.
În acest mod, trebuie să procedeze instanţa dacă, de exemplu, convenţia între părţi, în
baza căreia s-a solicitat o hotărâre de expedient, conţine obligaţia debitorului sub condiţie
potestativă pură, care atrage nulitatea obligaţiei (art. 271 cod procedură civilă; art. 1010 Cod
civil).
Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 1036/26.06.1963, nepublicată.

7. Tranzacţie. Scop ilict.

Partea vătămată printr-o infracţiune poate tranzacţiona cu ajutorul infracţiunii asupra
intereselor sale civile, pentru a i se acoperi paguba suferită dar nu pentru a realiza un profit
ilicit, condiţionând retragerea plângerii prealabile de plata unor despăgubiri disproporţionate.
De aceea, împăcarea părţilor în asemenea infracţiuni trebuie să fie necondiţionată (art. 1 şi 3
din Decr. nr. 31/1954, art. 1704 şi urm. Cod procedură civilă şi art. 3 Cod procedură penală).
Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 107/27.01.1960.
8. Act juridic ilegal. Nulitate. Restituirea prestaţiei. Condiţii. Reclamant care a urmărit
un scop antisocial şi vădit imoral.
În principiu, faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 966 – 968 Cod civil; nulitatea actelor
juridice ilicite impune desfiinţarea lor retroactiv, urmând ca părţile să fie repuse în situaţia
anterioară. Aceasta înseamnă că în cazul unui contract ilegal părţile trebuie să-şi restituie
reciproc prestaţiile efectuate.
Restituirea prestaţiei nu este însă admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un
scop antisocial şi vădit imoral prin încheierea contractului potrivnic legii şi regulilor de
convieţuire socială, în sensul art. 1 – 3 din Decretul nr. 31/1954. Altminteri ar însemna ca
reclamantul să se bazeze pe propria turpitudine în soluţionarea acţiunii de restituire a
prestaţiei, ceea ce nu poate fi îngăduit.
Trib. Suprem. Secţia civilă, decizia nr. 1416/16.10.1981.

9. Convenţie. Cauză ilicită. Sancţiune. Liberalitate prin care se urmăreşte începerea,

continuarea sau reluarea unei relaţii de concubinaj.
Este de principiu că obligaţia are o cauză ilicită atunci când scopul urmărit de cei ce se
obligă contravine dispoziţiilor legale imperative, ordinii publice, sociale şi economice sau
regulilor de convieţuire socială.
În conformitate cu dispoziţiile art. 948 Cod civil; printre condiţiile de valabilitate a unei
convenţii este prevăzută şi aceea de a avea o cauză licită, iar potrivit art. 966 obligaţia fără
cauză sau întemeiată pe o cauză falsă ori ilicită nu poate avea nici un efect. Cauza este ilicită,
potrivit art. 968 Cod civil; când este prohibită de lege sau este contrară bunelor moravuri şi
ordinii publice.
Liberalitatea prin care se urmăreşte începerea, continuarea sau reluarea unei relaţii de
concubinaj are un scop potrivnic regulilor de convieţuire, iar sancţiunea unui act juridic cu o
asemenea cauză este nulitatea.
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 144/29.01.1983, nepublicată.
 10. Solidaritate pasivă. Condiţie pentru ca să opereze. Dovedire.
Potrivit art. 1041 Cod civil solidaritatea debitorilor nu se presupune, ci trebuie să fie
stipulată în mod expres. Dacă nu se face această dovadă debitorii nu pot fi obligaţi în solidar
la restituirea împrumutului.
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 561/25.03.1983.

11. Solidaritate pasivă. Regresul codebitorului. Aplicare cu privire la latura civilă a

procesului penal.
După cum se prevede în art. 1053 Cod civil; în caz de solidaritate între doi sau mai
mulţi codebitori, cel care a plătit din datorie mai mult decât partea pe care trebuie să o suporte
are acţiune în regres împotriva celuilalt sau celorlalţi codebitori. Determinarea acestei părţi se
face în raport de câtimea sumei de care a profitat fiecare debitor, iar în materie penală în
raport de contribuţia fiecăruia dintre debitori la producerea prejudiciului. Dacă unul dintre
debitori şi-a însuşit întreaga sumă, codebitorii solidari care au plătit pentru cel ce a profitat de
întreaga sumă au o acţiune în regres împotriva acestuia, într-o atare situaţie fiind vorba de o
răspundere pentru altul, în sensul art. 1055 Cod civil. Astfel, de pildă, inculpaţii condamnaţi
pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, care au plătit fiecare câte o parte din suma
delapidată, sunt îndreptăţiţi să ceară de la inculpatul condamnat pentru delapidare plata
acestor sume, împreună cu cheltuielile de judecată pe care le-au efectuat.
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 771/31.03.1984

12. Contracte. Obligaţie. Mod de stingere. Remiterea datoriei. Dovada.

Renunţarea voluntară sau iertarea de datorie este un contract cu titlu gratuit prin care
creditorul liberează pe debitor.
Iertarea de datorie, în afară de cazul când este făcută prin testament, poate fi făcută în
orice formă, deci, atât tacit cât şi prin înscris autentic sau sub semnătură privată, putând fi
dovedită ca orice act juridic potrivit normelor de drept comun cu privire la proba actelor
juridice.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă decizia nr. 1741/26.09.1990
M.V. a formulat contestaţie la executarea pornită de creditorul I.N. prin poprire asupra
pensiei ce o primeşte de la Oficiul de Pensii Buzău, în ce priveşte suma de 18.898 lei, rest din
debitul de 56.801 lei. Contestaţia a fost motivată prin acea că pentru suma de 18.898 lei
creditorul a renunţat prin declaraţia dată în faţa executorului judecătoresc.
 Judecătoria Buzău, prin sentinţa civilă nr. 2629 din 10.07.1989, a respins contestaţia cu
motivarea că renunţarea creditorului nu se poate face decât în faţa instanţei sau prin înscris
autentic.
Tribunalul judeţean Buzău a respins recursul declarat de contestator prin decizia civilă
nr. 776/26.09.1989. S-a motivat că, în condiţiile existenţei unei hotărâri judecătoreşti prin care,
pe calea popririi, se execută silit o datorie, consemnarea renunţării la datorie în procesul-
verbal întocmit de executorul judecătoresc nu poate înlătura efectele hotărârii de validare a
popririi.
Împotriva acestor hotărâri, procurorul general a formulat recurs extraordinar,
considerându-le vădit netemeinice şi esenţial nelegale, deoarece între creditor şi debitor a
intervenit o convenţie prin care creditorul a renunţat la parte din datorie, convenţia pentru care
legea nu prevede o formă specială, nepunându-se deci problema modificării unei hotărâri
judecătoreşti printr-un proces verbal al executorului judecătoresc ci a stingerii obligaţiei printr-
un asemenea act, care este un înscris autentic.
Recursul extraordinar este întemeiat.
Contestatorul – debitor M.V. a fost obligat prin decizia civilă nr. 1083/1985 a Tribunalului
judeţean Buzău să plătească creditorului I.N. suma de 56.801 lei.
Pentru realizarea creanţei sale creditorul a solicitat înfiinţarea şi validarea unei poprii
asupra pensiei debitorului, cerere ce i-a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 3604/29.09.1986 a
Judecătoriei Buzău.
La executorii judecătoreşti de pe lângă Judecătoria Buzău s-a format dosarul de
executare nr. 71/1986. La 19.05.1988 în prezenţa creditorului I.N. şi debitorului M.V.;
executorul judecătoresc întocmeşte un proces verbal în care se consemnează că I.N. (numit
reclamant) declară că a recuperat suma de 23.045 lei prin mandate poştale şi poprire asupra
pensiei asupra pensiei debitorului, că în faţa executorului se înmânează de către M.V. (numit
pârât) suma de 12.000 lei, că părţile stabilesc de comun acord cu reclamantul să continue
executarea prin poprire pentru încă 3.000 lei, şi că reclamantul declară că solicită recuperarea
sumei de 38.054 lei, iar pentru suma restantă de 18.898 lei renunţă definitiv în favoarea
pârâtului. Procesul verbal este semnat de executorul judecătoresc, creditor şi debitor.
Poprirea asupra pensiei debitorului fiind validată până la concurenţa sumei de 56.801
lei, aceasta a formulat contestaţie la executare solicitând sistarea popririi pentru suma de
18.898 lei.
Instanţele în mod greşit au respins contestaţia cu o motivare care nu concordă cu
prevederile legale raportate la raporturile juridice dintre părţi.
 În speţă, nu sunt incidente normele juridice ce privesc înlăturarea efectelor unei hotărâri
judecătoreşti ci acele prevederi legale aplicabile raportului juridic obligaţional precum şi acelea
referitoare la forţa probantă a înscrisurilor.
Potrivit art. 969 din Codul civil convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante, dispoziţie ce se constituie ca un principiu de bază ce trebuie să guverneze
raporturile juridice dintre persoane.
Printre modurile de stingere a obligaţiilor – indiferent cum au fost ele stabilite – Codul
civil prevede la art. 1091 şi 1138 – 1142 şi remiterea voluntară sau iertarea de datorie.
Iertarea de datorie este un contract cu titlu gratuit prin care creditorul liberează pe
debitor. Iertarea de datorie, în afară de cazul în care este făcută prin testament, poate fi făcută
în orice formă, deci atât tacit cât şi prin înscris autentic sau sub semnătură privată.
În speţă, creditorul, cu acordul debitorului l-a iertat pe acesta de o datorie de 18.898 lei,
rest nerestituit din datoria totală de 56.801 lei.
Iertarea de datorie fiind un act juridic, ea trebuie dovedită potrivit normelor de drept
comun cu privire la proba actelor juridice. Această probă a fost făcută de debitor cu un act
autentic, procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc. Actele încheiate de executorul
judecătoresc în exerciţiul atribuţiilor sale sunt acte autentice în temeiul art. 1171 din Codul
civil. În speţă, actul întruneşte toate condiţiile legale pentru a fi autentic: a fost întocmit de
către un funcţionar de stat, care are calitatea de a încheia acte în cauzele în care investit cu
executarea, a fost încheiat la sediul instanţei, loc unde executorul este în drept să funcţioneze
şi în limitele competenţei sale.
Fiind deci vorba de un înscris autentic, tot ce s-a petrecut în faţa executorului
judecătoresc şi s-a consemnat în procesul-verbal cu privire la faptul prezentării părţilor,
identificarea acestora, luarea consimţământului, cu alte cuvinte tot ce agentul instrumentator
a constatat personal, fac dovada până la înscrierea în fals.
Faţă de cele arătate proba iertării de datorie a fost pe deplin făcută de debitor prin
procesul-verbal încheiat cu executorul judecătoresc, act autentic împotriva căruia creditorul nu
s-a înscris în fals.
În consecinţă recursul extraordinar fiind întemeiat, urmează a fi admis. Hotărârile
pronunţate urmează a fi modificate în sensul admiterii contestaţiei şi sistării popririi pentru
suma de 18.898 lei, sumă pentru care a avut loc o iertare de datorie.

13.Vânzare-cumpărare. Cine poate vinde şi cumpăra. Excepţii.

 În principiu pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege. Art. 1308 din
Codul civil prevede însă că sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct,
nici prin persoane interpuse, mandatarii averii ce sunt însărcinaţi să vândă.
Astfel, nu pot participa la licitaţia bunurilor fostelor CAP nici membrii Comisiei de
lichidare şi nici cei din comisiile de licitaţie.
Dacă participă totuşi, actele de licitaţie întocmite sunt nule şi drept urmare sunt nule şi
celelalte acte încheiate în baza lor.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 2197/20.11.1992.
Liceul Teoretic „Mircea cel Bătrân” Râmnicu-Vâlcea, a solicitat anularea licitaţiei şi a
actului de vânzare-cumpărare încheiate în baza acesteia pentru crescătoria de porci a cantinei
liceului, în contradictoriu cu D.C. şi Comisia de lichidare a CAP Râmnicu-Vâlcea.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a deţinut spaţiul în litigiu de peste 10 ani,
timp în care s-au făcut substanţiale îmbunătăţiri şi că licitaţia a avut loc fără ca acesta să ştie
despre organizarea ei.
Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 7123/10.10.1991, a admis
acţiunea, a anulat procesul-verbal de licitaţie nr. 125/15.07.1991 precum şi contractul de
vânzare-cumpărare şi procesul-verbal de predare-primire încheiat între Comisia de lichidare a
CAP Râmnicu-Vâlcea şi D.C.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că imobilul a fost subevaluat, iar
D.C., care a participat la licitaţie în calitate de licitator era şi membră a comisiei de licitaţie.
Tribunalul judeţean Vâlcea, prin decizia civilă nr. 10 din 07.01.1992, a admis recursul
declarat de C.D. şi a modificat sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea deciziei s-a arătat că preţul de organizare a licitaţiei a fost corect stabilit,
investiţiile făcute de reclamant au avut caracterul unor reparaţii, iar organizarea licitaţiei a fost
făcută publică.
În contra acestei ultime hotărâri a declarat recurs extraordinar procurorul general,
considerând-o vădit netemeinică şi esenţial nelegală, întrucât imobilul licitat nu a fost corect
evaluat, nu s-a ţinut cont de normele metodologice privind inventarierea şi reevaluarea
bunurilor şi nici de investiţiile mari făcute de reclamant, că D.C. a participat la licitaţie ca
licitator, ea fiind în acelaşi timp şi membră a comisiei de licitaţie şi că anunţul publicitar privind
licitaţia nu a individualizat bunurile ce urmau să fie licitate, punând în imposibilitate, pe
reclamant să participe şi el la licitaţie sau să-şi arate pretenţiile derivând din calitatea sa, de
chiriaş care a făcut mari investiţii la imobil.
Se solicită modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii recursului declarat de D.C.
 Recursul extraordinar este întemeiat.
Potrivit art. 1306 din Codul civil, pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin
lege iar art. 1308 din Codul civil prevede că, sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face
adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse, mandatarii averii ce sunt însărcinaţi să
vândă.
Din actele existente la dosar rezultă că D.C. la data licitaţiei era membră atât a comisiei
de lichidare a CAP Râmnicu-Vâlcea, cât şi a celei de licitaţie.
Din procesul-verbal de licitaţie nr. 125/15.07.1991 rezultă că D.C. a participat la licitaţie,
în nume propriu şi că ea a fost adjudecatara maternităţii de proci Râureni.
Pe de altă parte, fără nici o justificare, în contractul de vânzare-cumpărare D.C., soţul
acesteia figurează în calitate de cumpărător.
Faţă de aceste împrejurări, în mod corect instanţa de fond a anulat procesul-verbal de
licitaţie, contractul de vânzare-cumpărare şi procesul-verbal de predare primire a construcţiilor.
Soluţia instanţei de recurs, care a respins acţiunea, este neîntemeiată atât pentru
existenţa motivului de nulitate invocat cât şi în raport de celelalte critici din recursul
extraordinar, vizând evaluarea incorectă a construcţiilor, modul de a anunţare, prin publicitate,
a efectuării licitaţiei şi înstrăinarea terenului aferent.
În consecinţă, recursul extraordinar fiind întemeiat, urmează a fi admis şi a

modifica hotărârea atacată în sensul respingerii recursului declarat de D.C.

potrivit art. 312, pct. 2 lit. a din Codul de procedură civilă.

14. Convenţii. Anulabilitatea pentru vicierea consimţământului prin violenţă. Înţelesul

noţiunii de violenţă. Autorul violenţei.
Violenţa, ca viciu de consimţământ, poate fi, nu numai fizică ci şi morală, prin
ameninţarea, nelegetimă, cu un rău sub imperiul căruia o persoană şi-a dat consimţământul la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Violenţa constituie un viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă
persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut contractul.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 200/06.12.1993.
 La 17 decembrie 1987, B.D.V. a chemat în judecată pe C.G. şi M.M. solicitând: - să se
constate că este unica moştenitoare a tatălui său B.F., decedat la 17.07.1987, în care calitate i
se cuvine întreaga masă succesorală; - să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare făcut
de tatăl său pârâtei M.M. la 25.06.1987 asupra apartamentului în care locuiesc pârâtele; - să
se împartă bunurile dobândite de autorul său cu pârâta C.G., atribuindu-se cota ce i se cuvine.
În motivarea capătului de cerere din acţiune referitor la anularea contractului de
vânzare-cumpărare din 25.06.1987, privind apartamentul nr. 6, cu patru camere şi dependinţe,
situat în Craiova, Piaţa Gării, bl. H 1, sc. 1, reclamanta a arătat, printre altele, că actul s-a
încheiat cu numai 20 de zile înaintea morţii tatălui său, când nu se găsea în situaţia de a-şi
exprima voinţa în mod valabil, din cauza bolii, cât şi din faptul că „asupra lui s-au exercitat
presiuni şi constrângeri, cauza şi scopul actului obţinut” fiind „ilicite şi imorale”.
La rândul său, C.G., prin cerere reconvenţională, a solicitat ca reclamanta să fie
obligată la plata cheltuielilor pe care l-ea suportat din surse proprii pentru înmormântarea lui
B.F.
Judecătoria Craiova, prin sentinţa civilă nr. 589/31.01.1989, admiţând, în parte,
acţiunea, a anulat contractul de vânzare-cumpărare şi a partajat bunurile, potrivit celor
consemnate în dispozitiv.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanta şi pârâtele.
Tribunalul judeţean Dolj, secţia civilă, prin decizia nr. 1348/29.06.1989, a admis
recursurile, a casat sentinţa atacată şi a dispus administrarea de noi probe.
Rejudecând procesul în fond, acelaşi tribunal judeţean, prin decizia nr.
2122/12.10.1990, a admis în parte acţiunea, a anulat contractul atacat şi a dispus partajarea
bunurilor în sensul celor cuprinse în dispozitiv.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că actul de vânzare-cumpărare este nul,
deoarece consimţământul vânzătorului a fost alterat, prin violenţă, iar preţul vânzării nu a fost
plătit de cumpărătoare.
Printr-un prim recurs extraordinar, declarat în cauză de procurorul general, s-a cerut
modificarea deciziei ca fiind vădit netemeinică şi esenţial nelegală.
S-a arătat în esenţă, în motivarea recursului extraordinar, că: - tribunalul a schimbat
nelegal temeiul acţiunii, atunci când a considerat că a fost viciat prin violenţă consimţământul
vânzătorului; împrejurările reţinute de instanţă nu întrunesc trăsăturile caracteristice ale viciului
de consimţământ mai ales că, din probele administrate în cauză, rezultă şi plata preţului, -
reclamanta nu putea face dovada cu martori împotriva actului scris, pentru a dovedi neplata
preţului.
 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr. 86 din 16.01.1999, a respins
ca nefondat recursul extraordinar, menţinând soluţia pronunţată de tribunalul judeţean.
Considerând vădit netemienice şi esenţial nelegale ambele hotărâri, procurorul general,
prin cel de-al doilea recurs extraordinar, a cerut desfiinţarea lor, pe motiv că instanţele au
greşit atunci când au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât, nu s-a
făcut dovada exercitării unor violenţe asupra vânzătorului la încheierea actului de înstrăinare.
Recursul extraordinar nu este întemeiat.
În speţă, astfel cum rezultă din expunerea rezumată a situaţiei de fapt, prin actul de
vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat al judeţului Dolj, sub numărul
7781/25.06.1987, B.F. (tatăl reclamantei) a vândut lui M.M. (fiica concubinei vânzătorului),
apartamentul nr. 6, compus din 4 camere şi dependinţe, situat în Craiova, Piaţa Gării, blocul
H1, et. I, cu preţul de 100.000 lei.
Rezultă, de asemenea, din probele dosarului, că, din 17.07.1987, adică la 21 de zile de
la data întocmirii actului, vânzătorul a decedat.
Prin acţiune şi în tot cursul procesului, reclamanta a susţinut printre altele, că tatăl său
a fost constrâns, prin violenţă, să încheie actul de vânzare-cumpărare cu fiica concubinei sale.
Este de principiu că, pentru formarea valabilă a oricărui act juridic nu este suficient să
existe consimţământul părţilor; se cere în plus, ca acest consimţământ să fie liber şi dat în
cunoştinţă de cauză, adică să nu fie viciat. Această cerinţă rezultă din textul art. 948 pct. 2 din
Codul civil, care prevede că, una din condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor, este
consimţământul valabil al părţii care se obligă. Este evident, deci, că, în cazul în care
hotărârea de a încheia un act juridic este luată sub imperiul unei constrângeri consimţământul
nu poate fi considerat conştient şi liber, nu este valabil şi drept urmare, nu poate să producă
efecte juridice.
De aceea, art. 953 din Codul civil, referindu-se la consimţământ, prevede că acesta nu
este valabil, printre altele, atunci când este smuls prin violenţă.
Dacă, prin definiţie consimţământul presupune libertate, violenţa reprezintă o atingere
adusă acestei condiţii esenţiale de valabilitate a consimţământului. Violenţa constă în faptul de
a insufla unei persoane, prin ameninţarea cu un rău, o temere sub imperiul căreia
consimţământul la încheierea actului juridic.
În cazul violenţei, victima este conştientă că nu ar trebui să încheie actul juridic, dar
preferă să o facă, pentru a nu I se pricinui un rău.
Violenţa psihică constă în faptul de a insufla autorului actului o temere fără de care
acesta nu şi-ar fi dat consimţământul la încheierea actului.
 Potrivit art. 955 din Codul civil violenţa constituie un viciu de consimţământ, chiar
dacă este exercitată de o altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia.
Soluţia se impune şi este în deplină concordanţă cu fundamentul psihologic al viciilor de
consimţământ; de vreme de constrângerea alterează actul volitiv, este indiferent dacă
emană de la cealaltă parte sau de la un terţ.
Un alt element constitutiv al violenţei, cu caracter subiectiv, îl reprezintă temerea,
adică starea psihologică insuflată autorului actului de constrângere exercitată asupra sa.
Este evident că temerea trebuie să prezinte o anumită gravitate pentru a vicia
consimţământul.
Pentru a putea să producă efectele unui viciu de consimţământ, violenţa trebuie să fi
determinat consimţământul şi să fie nelegitimă.
Din cuprinsul art. 956 alin. 1 din Codul civil rezultă că între temerea inspirată prin
violenţă şi actul de violenţă trebuie să existe o strânsă legătură, în sensul că, fără presiunea
psihică exercitată asupra sa, partea în cauză nu ar fi consimţit la încheierea actului. Dar,
pentru a stabili dacă temerea a fost determinantă, aprecierea trebuie făcută în concret, în
raport cu persoana victimei şi cu împrejurările în care s-a încheiat actul juridic.
În raport cu aceste principii, urmează a se constata că, în speţă, faţă de probele
existente la dosar, cele două instanţe au fost îndreptăţite să reţină că B.F., autorul
reclamantei, cu voinţa slăbită de boală şi bătrâneţe, sub imperiul constrângerii morale
exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a consimţit să încheie contractul de
vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul din litigiu compus din patru camere şi
dependinţe, înstrăinare pe care n-ar fi făcut-o şi nici nu ar fi avut motive să o facă.
Este de observat că, la data încheierii actului, vânzătorul era în vârstă de 70 de ani,
iar actele medicale depuse la dosar şi care nu pot fi ignorate, demonstrează că, începând
din luna aprilie a anului 1987, starea sănătăţii acestuia a început să se înrăutăţească,
culminând cu încetarea din viaţă, la 17.07.1987.
Cu toate că boala era gravă (cancer), în acest întreg interval de timp bolnavul nu a
fost înregistrat oficial la secţia de oncologie a Spitalului teritorial pentru tratament adecvat,
tratamentul fiindu-i aplicat în exclusivitate de către C.G., cadru medical cu pregătire medie,
iar la 25.06.1987, când stadiul bolii era avansat şi se prefigura decesul, sub presiune psihică
exercitată asupra sa, de către pârâtă, izolat de rude şi de prieteni, dependent de
medicamentaţia administrată, B.F., a consimţit să-şi vândă apartamentul proprietate privată
pârâtei M.M., fiica concubinei sale, cu preţul consemnat în act, de 100.000 lei.
De altfel, la 26.06.1987, a doua zi după încheierea actului de înstrăinare, Clinica de
radiologie din cadrul Spitalului Craiova, unde B.F. a fost prezentat la un examen medical
radiologic – în buletinul medical emis pe numele acestuia, a precizat nu numai diagnosticul
ci şi faptul că bolnavului nu I s-a efectuat tratament şi nici intervenţia chirurgicală, cazul
fiind depăşit, inoperabil, cum a afirmat şi medicul N.M., la data de 16.01.1989, decesul fiind
iminent şi inevitabil.
Martorii U.S., P.I., S.I., S.G., prieteni buni cu autorul reclamantei, au arătat în
depoziţiile lor că starea sănătăţii acestuia s-a agravat, fără să ştie de ce boală suferă,
întrucât rudele concubinei erau în apartament şi îl ţineau sub o strică supraveghere şi
izolare spre a nu se cunoaşte boala de care suferă. Martorii au mai relatat că, într-o
discuţie avută cu B.F. cu o jumătate de an înainte de a se îmbolnăvi, acesta şi-a exprimat
temerea că ar putea să fie omorât de concubină şi de rudele sale.
La interogatoriul luat pârâtelor, acestea au recunoscut că după încheierea actului de
înstrăinare l-au ţinut pe vânzător sub o strică supraveghere, astfel că, rudele şi prietenii nu
an mai putut lua legătura cu el.
 Aşa se explică de ce prietenii apropiaţi şi reclamanta nu au aflat despre existenţa
actului decât după decesul lui B.F., survenit aşa cum s-a mai arătat, la 17.07.1987.
Din cele relatate, rezultă în mod evident că toate mijloacele de care s-au folosit
pârâtele şi anume tăinuirea diagnosticului, izolarea totală a bolnavului, neinternarea lui în
spital în vederea aplicării unui tratament de specialitate, supravegherea şi aplicarea
tratamentului în mod exclusiv de către C.G., încheierea actului în momentul în care boala şi
bătrâneţea îşi puseseră deja amprentă pe voinţa vânzătorului, au fost de natură de a vicia
consimţământul acestuia, prin constrângere morală, la încheierea contractului de vânzare-
cumpărare.
Pentru toate cele ce preced, urmează a se constata că hotărârile atacate sunt
temeinice şi legale, astfel că recursul extraordinar, nefiind fondat, se impune a fi respins.

15. Contracte. Simulaţie. Dovedire. Aplicarea normelor de drept comun. Situaţii de

excepţie.
Conform art. 1175 şi 1197 din Codul civil, simulaţia nu poate fi dovedită între părţile
contractante decât printr-un contraînscris care modifica actul aparent ce se pretinde a fi
simulat. Această regulă nu suferă excepţie în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol
sau violenţă, oricând părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă
proba testimonială precum şi prezumţiile.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 463/01.03.1993.

R.F. a chemat în judecată pe S.A. şi M.C. pentru a se constata că reclamanta este

adevărata cumpărătoare a autoturismului DACIA 1310 cu nr. de înmatriculare 1-M-58650 şi
nu M.C., aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare, încheiat la 16.01.1990: că preţul
real al vânzării a fost de 128.000 lei şi nu de 90.000 lei, cât s-a prevăzut în actul autentic,
solicitând în final la M.C. să fie obligat să-I restituie autoturismul.
I.C., tatăl pârâtului M.C. a făcut cerere de intervenţie în interesul pârâtului, solicitând
să se constate că el a cumpărat autoturismul de la S.A., dar îmbolnâvindu-se a convenit cu
vânzătorul ca actul să fie întocmit pe numele fiului său, M.C.
Judecătoria sectorului 2, prin sentinţa civilă nr. 2331/29.05.1991, a respins acţiunea
introdusă.
Tribunalul mun. Bucureşti – secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 1604/23.10.1991, a
admis recursul reclamantei şi a modificat sentinţa în sensul că a constatat că actul de
vânzare-cumpărare a autoturismului DACIA 1310 este simulat şi ca atare adevăratul
cumpărător este RF, iar preţul achitat a fost de 128.000 lei. Pârâtul M.C. a fost obligat să-i
predea autoturismul reclamantei.
Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general s-a considerat vădit
netemeinică şi esenţial nelegală decizia instanţei de control judiciar şi s-a solicitat
modificarea ei în sensul respingerii recursului declarat de reclamantă împotriva hotărârii
instanţei de fond.
În motivarea recursului extraordinar s-a arătat că instanţa de control judiciar în mod
greşit a declarat simulat actul de vânzare-cumpărare a autoturismul DACIA 1310 în lipsa
unui contraînscris, atâta vreme cât nu s-a reţinut în cauză că actul ar fi fost făcut prin
fraudă, dol sau violenţă, şi părţile nu au un început de dovadă scrisă, astfel mărturisirile şi
recunoaşterile posterioare ale părţilor nu pot înlocui contraînscrisul, susţinerile vânzătorului
S.A. nu pot fi luate în considerare.
Recursul extraordinar nu este întemeiat.
 Prin hotărârea atacată corect s-a stabilit că actul de vânzare-cumpărare menţionat
este simulat în sensul că adevăratul cumpărător al autoturismului este reclamanta R.F., iar
preţul achitat a fost de 128.000 lei.
Este adevărat că potrivit art. 1175 şi 1197 din Codul civil, simulaţia nu poate fi
dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris, care ar modifica actul
aparent ce se pretinde a fi simulat şi că această regulă nu suferă excepţie decât în cazul în
care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă, ori când părţile au un început de dovadă
scrisă, situaţie în care este admisibilă şi proba testimonială şi prezumţii.
Or, în speţă, actul intitulat „chitanţă”, încheiat la 09.09.1989, între S.A. şi R.V., din
care rezultă că, primul a primit de la secundul suma de 54.800 lei drept o parte din preţul
autoturismului, preţ stabilit în sumă de 128.000 lei, constituie un început de dovadă scrisă,
care completată cu susţinerile vânzătorului S.A. în faţa executorului judecătoresc şi la
interogator în faţa instanţei, precum şi cu restul probelor la care s-a referit instanţa, fac
dovada completă a simulaţiei.
În consecinţă, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică recursul extraordinar în
temeiul art. 312 pct. 2 Cod procedură civilă, urmează a fi respins.

16. Act juridic. Proba. Imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului. Câmpul de

aplicare a dispoziţiilor art. 1198 Cod civil.
Pornind de la dispoziţiile art. 1198 Cod civil, practica judiciară a extins cazurile în care
actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei poate fi dovedit şi altfel decât prin act
autentic sau prin act sub semnătură privată, adăugând, la imposibilitatea materială, şi
imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul datorită calităţii părţilor.
Faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să se pună problema unor raporturi
de diferenţă între superior şi subordonat – nu justifică abaterea de la regula înscrisă în art.
1191 Cod civil.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 374/09.03.1994.
Prin sentinţa civilă nr. 3506 din 05.05.1993 a Judecătoriei sectorului IV Bucureşti s-a
admis acţiunea principală formulată de reclamanta L.I. împotriva pârâţilor L.C. şi L.C., s-a
dispus evacuarea acestora din apartamentul situat în Bucureşti, sector 4, pentru lipsă de
titlu locativ. Acţiunea conexă a pârâţilor a fost respinsă ca nedovedită.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că pârâţii au avut calitatea de
chiriaşi în temeiul contractului de închiriere încheiat pentru perioada de 01.03.1985-
01.03.1986. Pârâţii nu au făcut dovada existenţei unui antecontract de vânzare-cumpărare
cu privire la acest apartament.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către pârâţi.
În motivarea apelului se arată că între părţi a existat o înţelegere cu privire la
vânzarea-cumpărarea apartamentului şi nu cu privire la închiriere, cum greşit a reţinut
prima instanţă, motiv pentru care au şi plătit reclamantei suma de 60.000 lei. Totodată
instanţa nu a ţinut cont de imposibilitatea morală de a produce o dovadă scrisă, date fiind
relaţiile dintre părţi.
Apelul nu este fondat.
Din ansamblul probelor administrate în cauză rezultă că reclamanta, în calitate de
proprietar al apartamentului din litigiu, a închiriat apartamentul pârâţilor, pe perioada
01.03.1985 – 01.03.1986, conform contractului de închiriere depus la dosar.
Ca atare, aceasta a fost intenţia părţilor – de închiriere şi nu de vânzare – cu atât
mai mult cu cânt nu s-a încheiat nici un înscris privitor la suma de 60.000 lei, pe care pârâţii
pretind că ar fi plătit-o reclamantei, ca avans pentru apartament. Chiar în ipoteza în care
reclamanta şi pârâta au fost colege de serviciu, relaţiile dintre ele nu erau de aşa natură
încât să existe o imposibilitate morală de întocmire a înscrisului care să consemneze
achitarea avansului pentru apartament.
Contractul de închiriere făcând dovada certă a intenţiei părţilor, în prezent apelanţii
nu au nici un titlu locativ care să justifice ocuparea apartamentului a cărui proprietară este
reclamanta, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă, apelul
urmează să fie respins ca nefondat.
Notă: Întrucât în raport de dispoziţiile art. 129-130 Cod procedură civilă judecătorul
trebuie să aibă rol activ şi să pună în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept
care ar duce la dezlegarea pricinii, respingerea cererii conexe ca nedovedită este criticabilă.

17. Actul juridic. Vicii de consimţământ. Eroarea asupra persoanei. Înţeles. Contract
de vânzare-cumpărare. Eroare asupra stării civile a cocontractantului.
Potrivit art. 954 alin. 2 Cod civil , „eroarea nu produce nulitate când cade asupra
persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza
principală, pentru care s-a făcut convenţia”. Caracterul determinat al erorii asupra persoanei
se poate referi la identitatea fizică, identitatea civilă sau la calităţile esenţiale ale acesteia.
Prin urmare, eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate constitui motiv
de anulare a actului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 499/07.03.1997.
Prin sentinţa civilă nr. 4269/29.05.1996 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins
acţiunea reclamanţilor F.M. şi D.C. împotriva pârâţilor B.D. şi T.L.M. prin care au solicitata
anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 26200/1994 pentru eroare asupra
persoanelor pârâţilor.
Reclamanţii apelanţi au precizat că solicită anularea contractului de vânzare-
cumpărare întrucât au fost induşi în eroare de pârâţi, care nu le-au adus la cunoştinţă faptul
că sunt divorţaţi; reprezentarea vânzătorilor reclamanţi la data încheierii actului a fost în
sensul că vând soţilor B, pentru ca „averea să rămână în continuare în familia lor”.
Potrivit art. 954 Cod civil, eroarea – ca viciu de consimţământ, nu produce nulitate
când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei
este cauza principală pentru care s-a încheiat actul.
În cauză, nu există eroare asupra persoanelor cu care s-a contractat, iar starea civilă
a părţilor contractante nu poate constitui un elemente esenţial avut în vedere la încheierea
contractului.
Susţinerea apelanţilor că au contractat cu pârâţii, în considerarea situaţiei lor de
persoane căsătorite, pentru ca „averea să rămână familiei”, este lipsită de relevanţă
juridică.
Este lovită de nulitate absolută o atare clauză contractuală sau testamentară (prin
care s-ar interzice vânzarea bunului cumpărat, donat, lăsat legat etc.), pentru că ar
contraveni dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut de dreptul său (art. 480 şi
803 Cod civil).
Faţă de motivele arătate, tribunalul va respinge apelul ca nefondat.

18.Contract de donaţie. Condiţii de formă. Nulitate.

În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin oferă şi acceptare
separată, atât oferta cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă autentică; altfel, sunt
nule absolut (art. 814 Cod civil). Pentru ca donaţia nulă pentru viciu de formă să producă
efecte juridice trebuie refăcută în întregime cu respectarea formei cerute de lege (art. 1168
Cod civil).
După moartea donatorului însă, această nulitate pentru vicii de formă, poate fi
acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a donaţiei de către
moştenitori (art. 1167 alin. 3 Cod civil).
Acceptarea donaţiei trebuie să intervină înainte de decesul donatorului şi produce
efecte doar din ziua în care s-a comunicat donatorului actul de acceptare (art. 814 alin. 2
Cod civil); în caz de moarte a donatorului înainte de acceptare, oferta devine caducă.
Deci, atât timp cât oferta de donaţie nu a fost făcută în formă autentică şi nici
refăcută în condiţiile legii, este lipsită de efecte juridice, chiar dacă acceptarea s-a făcut în
formă autentică.
Totodată, nu se poate reţine acoperirea nulităţii pentru vicii de formă de către
moştenitori, atât timp cât acceptarea donaţiei a intervenit după decesul donatorului şi astfel
oferta a devenit caducă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 618/21.03.1997.

Prin sentinţa civilă nr. 1884/1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a respins
acţiunea formulată de reclamantele D.V. şi L.L. împotriva pârâtelor D.F., Primăria com.
Cocu, jud. Argeş şi M.I., ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru următoarele
motive:
În mod greşit instanţa de fond a constatat existenţa şi validitatea donaţiei, în
condiţiile în care donaţia este lovită de nulitate absolută; oferta de donaţie cu privire la
imobil, nu a fost făcută în formă autentică, potrivit art. 813 Cod civil; între data ofertei de
donaţie şi cea a decesului donatorului nu s-a făcut nici o comunicare a acceptării donaţiei în
formă autentică, aşa încât acordul de voinţă al părţilor nu s-a realizat pe timpul vieţii
donatorului D.G.; s-a considerat, în mod greşit, de către instanţă că s-ar fi acoperit prin
confirmare viciile de formă ale donaţiei; în realitate donaţia este inexistenţă, întrucât nu s-a
realizat acordul de voinţă prin întâlnirea ofertei cu acceptarea.
Apelul este fondat.
La dosarul de fond s-au depus două oferte de donaţie, făcute de donatorii D.C. şi
D.F. în favoarea donatarei com. Cocu, jud. Argeş.
Oferta de donaţie referitoare la imobilele situate în sectorul 1 Bucureşti şi în comuna
Cocu, jud. Argeş, nu a fost autentificată, nici prin încheierea separată şi nici împreună cu
prima ofertă referitoare la bunurile mobile.
Prin adresa nr. 15720/19.12.1973 s-a comunicat donatoarei D.F., de către Consiliul
Popular al jud. Argeş că oferta de donaţie a fost acceptată prin decizia nr. 384/03.11.1973
şi prin declaraţia de acceptare, autentificată la Notariatul de Stat al jud. Argeş, sub nr.
6293/03.11.1973.
Contractul de donaţie având ca obiect bunurile imobile este lovit de nulitate
absolută, pentru motive care privesc în mod diferit pe cei doi donatori.
În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi acceptare
separată, atât oferta, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă autentică, în caz
contrar fiind nule absolut, conform art. 814 alin. 1 Cod civil.
În cauza de faţă, oferta de donaţie a bunurilor imobile nu a fost făcută în formă
autentică.
 Instanţa de fond a apreciat că acest viciu de formă s-ar fi acoperit în condiţiile art.
1167 alin. 3 Cod civil, prin executarea benevolă a donaţiei de către moştenitorii donatorului
decedat.
Acest argument nu ar fi putut fi invocat decât în ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C.,
care a decedat, nu şi pentru donatoarea D.F., care trăieşte.
În cazul acesteia din urmă, pentru ca donaţia nulă să producă efecte, trebuie să fie
refăcută în întregime, cu respectarea formei cerută de lege, conform art. 1168 Cod civil.
Cum până în prezent donatoarea D.F. nu a refăcut donaţia, cu respectarea formei
autentice a ofertei, oferta de donaţie nu produce nici un efect, donaţia făcută de D.F. fiind
nulă absolut.
În ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., trebuie ca acceptarea donaţiei să aibă loc în
timpul vieţii acestuia (conform art. 814 Cod civil), iar actul de acceptare să fie comunicat
donatorului, în timpul vieţii lui.
Nu s-a putut stabili dacă momentul acceptării donaţiei a fost anterior sau ulterior
momentului decesului acestuia, ambele evenimente petrecându-se pe data de 3 noiembrie
1973.
Cert este că notificarea acceptării ofertei de către donator s-a făcut abia la 13
decembrie 1973, deci ulterior decesului donatorului D.C.,(care a intervenit la 3 noiembrie
1973), donaţia rămânând fără obiect.
Întrucât, în ceea ce-l priveşte pe donatorul D.C., contractul practic nu s-a încheiat nu
se poate considera că prin executarea benevolă de către moştenitori a donaţiei s-a acoperit
nulitatea provenită din lipsa formei autentice a ofertei.
În acelaşi timp, caracterul absolut al acestei nulităţi, subzistă în persoana donatorului
D.F., care nu poate, în mod valabil, să confirme prin executare benevolă o donaţie lovită de
o nulitate absolută, pentru nerespectarea condiţiilor de formă cerute de lege.
Având în vedere lipsa formei autentice a ofertei de donaţie şi necomunicarea
acceptării donaţiei în timpul vieţii donatorului D.C. (conform art. 814 Cod civil), se va admite
apelul, se va schimba în tot sentinţa, conform art. 296 Cod procedură civilă, în sensul că se
va admite acţiunea şi se va constata nulitatea contractului de donaţie privind pe donatorii
D.C. şi D.F. şi Primăria com. Cocu, jud. Argeş, având ca obiect imobilele.

19. Prescripţia extinctivă. Începutul cursului prescripţiei extinctive în cazul acţiunii

întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripţia dreptului la acţiune în
repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Deşi dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită se naşte
chiar în momentul în care se comite fapta ilicită, totuşi dreptul la acţiune se naşte ulterior,
prescripţia extinctivă începând să curgă la unul sau altul din cele două momente prevăzute
de lege.
Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1505/05.10.1994.
Prin sentinţa civilă nr. 1168/07.02.1994, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, în fond,
după casare, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.M. împotriva pârâtului
B.I., a obligat pârâtul la plata sumei de 3.556.160 lei, cu titlu de despăgubiri civile.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a arătat că a avut în vedere actele de la dosar,
care atestă cuantumul pagubei produsă în patrimoniul reclamantului, prin fapta ilicită a
pârâtului.
 Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, care a criticat-o pentru nelegalitate şi
neteminicie, invocând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Apelul este nefondat.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, tribunalul reţine că accidentul de
circulaţie s-a produs la data de 09.12.1981, iar culpa autorului faptei ilicite a fost stabilită,
cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 3035/28.09.1993 a Tribunalului Bucureşti –
secţia a IV-a civilă.
Termenul de prescripţie de trei ani începe să curgă de la data rămânerii definitive a
deciziei tribunalului, respectiv data de 28.09.1993 şi, faţă de data introducerii acţiunii
(25.10.1993), urmează să se constate că excepţia invocată nu este întemeiată, motiv
pentru care tribunalul va respinge apelul ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea formulată de apelant, pentru introducerea în cauză a SC
ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ SA, în calitate de societate asigurătoare, tribunalul o va
respinge ca inadmisibilă, faţă de prevederile art. 294 Cod procedură civilă.

20.Prescripţia extinctivă. Întreruperea cursului prescripţiei. Recunoaşterea dreptului

a căruia acţiune se prescrie. Efectul întreruperii.
Art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevede limitativ cauza care întrerup cursul
prescripţiei extinctive. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în
folosul căruia curge prescripţia, este unul din cazurile prevăzute de lege.
Efectul recunoaşterii dreptului a căruia acţiune se prescrie este acela că determină
începerea unui nou termen de prescripţie, de acelaşi fel.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1887/18.11.1994.
Prin sentinţa civilă nr. 1348/04.02.1994 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins
ca prescrisă acţiunea civilă a reclamantului P.I., formulată împotriva pârâţilor N.C. şi A.G.
prin care au solicitat despăgubiri pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită a
acestora.
S-a reţinut că fapta ilicită s-a produs la data de 09.03.1990, iar acţiunea a fost
introdusă la data de 26.07.1993.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Apelul este fondat.
Potrivit prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 „prescripţia se întrerupe –
alături de celelalte cazuri expres prevăzute de lege – prin recunoaşterea dreptului a cărei
acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia”.
Prin urmare, faţă de faptul că pârâţii au recunoscut obligaţiile ce le revin şi pentru că
au solicitat un termen pentru plata despăgubirii, la 31.12.1990, termenul de prescripţie se
socoteşte de la această dată.
Reclamantul a formulat acţiunea la 26.07.1993, deci în termenul legal de prescripţie.
În consecinţă, tribunalul va desfiinţa sentinţa civilă şi va trimite cauza spre
rejudecare la aceeaşi instanţă.

21.Ocrotirea minorilor. Decăderea din drepturile părinteşti. Motive.

Potrivit art. 109 din Codul familiei, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii
tutelare, va pronunţa decăderea din drepturile părinteşti dacă sănătatea sau dezvoltarea
fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare
abuzivă sau prin neglijenţă gravă.
Existenţa unui comportament caracterizat drept neglijenţă gravă, în sensul textului
enunţat, nu presupune numai agresiuni, violenţe sau condamnare pentru abandon de
familie, ori declararea existenţei abandonului, ci şi lipsirea minorului de mijloacele de
întreţinere care pot pune în primejdie sănătatea şi dezvoltarea fizică a acestuia.
Decizia Curţii Supreme de Justiţie secţia civilă nr. 2396/10.07.1997.
Consiliul Local al mun Arad a chemat în judecată pe H.N., în calitate de părinte a
minorului H.C.A., născut la 16.06.1981 şi a cerut să se dispună decăderea acestuia din
drepturile părinteşti.
În motivarea acţiunii s-a arătat că minorul a fost abandonat de ambii părinţi în
Maternitatea Arad, a fost externat de către unchiul şi mătuşa sa – B.F. şi B.E. – cărora,
ulterior, în anul 1985 le-a fost încredinţat spre creştere şi educare, prin hotărârea Comisiei
de Ocrotire a Minorilor, că, de la data respectivă copilul s-a aflat în permanenţă în îngrijirea
acestora, pârâtul nu l-a mai vizitat de la vârsta de 7 ani, nu a contribuit în nici un mod la
cheltuielile de întreţinere ocazionate de creşterea minorului de la naştere până în prezent şi
refuză în mod nejustificat să-şi dea acordul la adopţia copilului, dovedind, prin comportarea
sa, neglijenţă gravă faţă de persoana minorului.
În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie – în interesul reclamantului –
mama minorul R.D.
Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamantului, prin sentinţa civilă nr.
898/13.11.1996, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 109 din Codul
familiei.
Prin decizia civilă nr. 32/27.03.1997, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul
Consiliului Local al mun. Arad, a modificat hotărârea primei instanţei în sensul că a admis
acţiunea şi a dispus decăderea pârâtului din drepturile părinteşti.
Instanţa a reţinut că minorul a fost abandonat de tatăl său de la o vârstă fragedă
rămânând la familia B., care l-a crescut şi întreţinut şi care îl întreţine şi în prezent pentru a
urma cursurile liceului, pârâtul neglijând continuu întreţinerea copilului.
Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs, invocând nelegalitatea şi
netemeinicia sub următoarele aspecte: instanţa a judecat în lipsa lui, cu procedură
necompletă şi fără a-i asigura dreptul la apărare; concluzia instanţei privind decăderea din
drepturile părinteşti este greşită, deoarece la data încredinţării minorului soţilor B. el nu a
fost de acord cu această măsură, iar prin încredinţarea copilului în temeiul Legii nr. 3/1970
familiei B., el a beneficiat de alocaţie din bugetul statului; pârâtul a plătit suma stabilită
pentru întreţinerea copilului, nu a fost sancţionat pentru fapte privind neglijenţa în
asigurarea ocrotirii părinteşti, nu a fost condamnat pentru abandon şi nici nu s-a declarat
existenţa abandonului, nu s-a făcut dovada unei agresiuni sau violenţe faţă de minor, iar
refuzul lui de a-şi da consimţământul la adoptarea copilului de către familia B este exercitat
în limitele unui drept garantat de lege.
Examinând recursul în raport cu motivele invocate se constată: pentru termenul de
judecată din 27.03.1997, când a fost soluţionat apelul, citarea pârâtului a fost îndeplinită cu
respectarea cerinţelor legale, citaţia fiind afişată, potrivit art. 92 alin. 4 din Codul de
procedură civilă, pe uşa principală a locuinţei destinatarului. Deci, critica privind judecarea
apelului cu procedura necompletă nu este întemeiată.
Referitor la fondul cauzei, din actele dosarului rezultă că minorul HCA, ns. la
16.06.1981, se află în îngrijirea soţilor B., de la data de 12.11.1981, iar la 05.07.1985,
Comisia pentru Ocrotirea Minorilor Arad a legitimat această situaţie, încredinţându-l pe
minor, prin Hotărârea nr. 413, pentru creştere şi educare familiei B. Prin aceeaşi hotărâre
H.N. – tatăl minorului – a fost obligat să plătească suma de 300 lei pe lună pentru
întreţinerea copilului.
Pârâtul a susţinut că a plătit constant această întreţinere în continuu, dar din
înscrisurile prezentate de acesta rezultă că, din anul 1986 până în prezent, pârâtul nu a
remis sumelor celor care acordau îngrijire minorului, ci le-a achitat agentului fiscal din
comuna Ghiorac, fiind predate la bugetul statului.
O asemenea măsură luată de pârât, indiferent de motivaţia ei, a prejudiciat grav pe
copil, lăsându-l fără mijloace de subzistenţă.
Grija pârâtului faţă de copilul său ar fi trebuie să se manifeste prin trimiterea unei
suma majorate periodic, în raport cu rata inflaţiei, suma stabilită iniţial devenind derizorie.
Or, pârâtul nu a remis nici cel puţin suma la care a fost obligat, transferând obligaţia
sa de întreţinere, în calitate de părinte, în sarcina celor cărora minorul le fusese încredinţat,
în cadrul măsurilor de ocrotire.
Aceasta dovedeşte neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti şi, prin
lipsirea minorului de mijloacele de întreţinere, sănătate şi dezvoltare fizică a acestuia pot fi
în primejdie.
Potrivit art. 109 din Codul familiei, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii
tutelare, va pronunţa decăderea din drepturile părinteşti dacă sănătatea sau dezvoltarea
fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare
abuzivă sau prin neglijenţă gravă.
Existenţa unui comportament caracterizat drept neglijenţă gravă, în sensul textului
enunţat, nu presupune agresiuni, violenţe sau condamnare pentru abandon da familie, ori
declararea existenţei abandonului, ci şi lipsirea minorului de mijloacele de întreţinere, ceea
ce poate pune în primejdie sănătatea şi dezvoltarea fizică a acestuia.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat, în mod corect că cerinţele prevăzute
de art. 109 din Codul familiei sunt îndeplinite şi a pronunţat decăderea pârâtului din
drepturile părinteşti.
Aşa fiind, recursul declarat de pârât împotriva hotărârii instanţei de apel este
nefondat şi urmează să fie respins.

22.Punerea sub interdicţie. Curator. Numire. Revocare. Consecinţe. Rolul autorităţii

tutelare.
În cazul când autoritatea tutelară a revocat calitatea de curator a unei persoane,
aceasta nu mai poate apăra în instanţă interesele celui în favoarea căruia fusese numit.
Curtea Supremă de Justiţie – secţia civilă, decizia nr. 4087/03.12.1997.
S.E. a solicitat instanţei să dispună punerea sub interdicţie a mamei sale I.G.,
motivând că aceasta este în vârstă de 79 de ani, bolnavă, suferindă de o afecţiune psihică,
pe fondul unui diabet zaharat şi ASC foarte avansată, care determină un comportament
anormal, o stare senilă şi de demenţă.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 115, 142- 145 din
Codul familiei şi pe dispoziţiile Decretului nr. 32/1954.
Din oficiu, instanţa a solicitat autorităţii tutelare numirea unui curator pentru bolnava
I.G., în vederea apărării intereselor acesteia în instanţă şi în faţa altor organe de stat.
Prin dispoziţia nr. 2569/02.06.1995 Primăria mun. Craiova a instituit curatela în
favoarea bolnavei I.G., numind curator pe S.R.I. care, în această calitate a fost introdus şi
citat în cauză.
La data de 25.08.1995, C.S., sora reclamantei, a formulat cerere de intervenţie în
interes propriu, prin care a solicitat, la rândul ei, punerea sub interdicţie a mamei sale.
Prin sentinţa civilă nr. 387/31.10.1995, Tribunalul Dolj a admis ambele cereri şi a
dispus punerea sub interdicţie a bolnavei I.G.
 Totodată, instanţa a dispus înregistrarea în evidenţa specială şi numirea unui tutore,
pentru bolnava pârâtă, de către autoritatea tutelară.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că I.G., mama reclamantei şi a
intervenientei, este în vârstă de 79 de ani, bolnavă şi imobilizată la pat, şi potrivit
diagnosticului stabilit de expertiza medicală psihiatrică suferă de „demenţă senilă”, făcându-
o să nu aibă discernământul faptelor şi să nu poată încheia acte de dispoziţie cu privire la
bunurile sale. A mai reţinut instanţa în continuare că este în interesul bolnavei să fie ocrotită
împotriva eventualelor fapte sau acte pe care le emite fără discernământ.
În legătură cu divergenţa dintre reclamantă şi intervenientă cu privire la persoana
curatorului şi, respectiv, a viitorului tutore, prin sentinţă s-a stabilit că aceste probleme nu
sunt de competenţa instanţei, ci vor fi avute în vedere de autoritatea tutelară.
Împotriva sentinţei sus menţionate pârâta a declarat apel, prin curatorul I.S.,
susţinând că soluţia de punere sub interdicţie este excesivă, că nu se impunea luarea unei
astfel de măsuri întrucât interesele bolnavei sunt ocrotite prin instituirea curatelei generale
şi curatelei speciale.
Prin decizia civilă nr. 62 din 27.11.1996 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă a fost
respins ca nefondat apelul formulat de I.G., prin curatorul I.S., în contradictoriu cu intimata
S.E. şi cu intervenienta C.S. şi cu autoritatea tutelară.
S.C. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304
pct. 10 din Codul de procedură civilă.
Aşa după cum rezultă din actele aflate la dosar, S.C. a fost numit curator prin
dispoziţia nr. 426 din 24.11.1994 a Primăriei mun. Craiova.
La 02.06.1995 însă, Primăria mun. Craiova, instituind curatela pentru bolnava I.G. a
numit curator pe S.P.I., căruia i-a încuviinţat să susţină interesele bolnavei în instanţă, fiind
introdus şi citat în cauză.
De la numirea unui nou curator în persoana lui S.C.I. prin dispoziţia nr.
259/02.06.1995, S.C. nu mai are calitate de curator, deci nu poate susţine şi reprezenta
interesele bolnavei în instanţă şi evident, nu poate exercita vreo cale de atac împotriva
hotărârilor pronunţate de aceasta.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, recursul declarat de S.C. este inadmisibil şi
urmează a se respinge.

23.Căsătorie. Anulare. Viciu de consimţământ,

Potrivit art. 21 alin. 1 Codul familiei, căsătoria poate fi anulată la cererea soţului a
căruia consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ,
prin viclenie sau prin violenţă.
Curtea Supremă de Justiţie – secţia civilă, decizia nr. 2196/16.06.1999.
Codul civil, în art. 960, defineşte viclenia sau dolul ca o cauză de nulitate a actului
juridic când mijloacele viclene, întrebuinţate de una dintre părţi sunt astfel încât este
evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.
Din dispoziţiile legale citate rezultă că, pentru a fi o cauză de anulabilitate a
căsătoriei, mijloacele viclene folosite de unul dintre soţi trebuie să fie determinante pentru
ca celălalt soţ să-şi manifeste consimţământul.
Problema caracterului determinant al viclenei se rezolvă însă de la caz la caz, în
concret – instanţa de judecată trebuie să ţină seama de experienţa de viaţă,
pregătirea şi de alte date privitoare la cel ce se pretinde victimă a mijloacelor viclene.
Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că anterior încheierii căsătoriei,
părţile au trăit într-un concubinaj notoriu, timp de 3 ani, şi că de o perioadă de 2 ani
recurentul o prezenta pe intimată rudelor şi cunoştinţelor ca viitoare soţie. Însăşi sora
recurentului – audiată ca martor – a declarat instanţei de fond în sensul că reclamantul I-a
spus că se va căsători cu pârâta şi că era de acord să aibă un copil cu aceasta.
Faţă de aceste împrejurări de fapt, ţinând seama şi de experienţa de viaţă a
reclamantului, care este mai în vârstă cu 13 ani decât pârâta, a mai fost căsătorit şi are 2
copii, se poate conchide că pretinsele afirmaţii ale pârâtei în sensul că este însărcinată şi
dacă nu acceptă căsătoria o va avea pe conştiinţă atât pe ea, cât şi pe copilul conceput nu
pot fi apreciate ca mijloace viclene de natura şi gravitatea celor care să-l fi determinat pe
reclamant să consimtă la încheierea căsătoriei.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamantului se constată ca neîntemeiat şi se
respinge.

24.Interese contrare între părinte şi copil. Înţeles. Împărţirea unei succesiuni.

Numirea unui curator.
În cazul în care copilul minor vine la succesiune în concurs cu părintele său, care este
reprezentantul său legal, devine obligatorie numirea unui curator care să-l reprezinte pe
minor în proces, deoarece prin interese contrare, în sensul legii, se înţeleg nu numai acelea
care au dat naştere unui conflict, ci şi cele concurente, care sunt susceptibile de a intra în
conflict (art. 132 şi 105 alin. 3 Codul familiei). Astfel, în speţă, la dezbaterea succesiunii
mama copilului, în calitate de soţie supravieţuitoare, a susţinut că o parte din bunurile
rămase au caracterul de bunuri proprii şi nu de bunuri comune, situaţie de natură să atragă
o micşorare a masei succesorale, în detrimentul copilului.
Tribunalul mun. Bucureşti – secţia a IV-a civilă, decizia 1587/1998.
Notă: În acelaşi sens cu privire la înţelesul noţiunii de interese contrare şi cu
precizarea că numirea curatorului este necesară nu numai când se discută succesiunea unui
părinte, ci orice succesiune la care minorul vine în concurs cu unul dintre părinţi sau cu
ambii, Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1776/1984.

25.Interese contrare între înfietor şi înfiat. Numirea unui curator.

În cazul unei cereri de desfacere a înfierii, dacă între înfietor şi înfiat apare un
conflict de interese, este necesar a se numi un curator special (art. 44 Cod procedură civilă
şi art. 152 Codul familiei).
Astfel, în speţă, la cererea procuraturii, judecătoria a dispus desfacere înfierii şi
internarea minorului într-o şcoală de reeducare. Instanţa de recurs a pus însă în discuţie,
din oficiu, ca motiv de nelegalitate, împrejurarea că soluţionarea cauzei nu s-a făcut în
contradictoriu cu minorul, deoarece pârâta înfietoare are interese contrare faţă de el.
Această împrejurare a fost dedusă din faptul că pârâta s-a declarat pentru desfacerea
înfierii, în timp ce minorul a solicitat menţinerea ei. Faţă de această împrejurare s-a dispus
casarea hotărârii, cu trimitere spre rejudecare, urmând a se lua măsuri pentru asigurarea
asistenţei minorului printr-un curator.
Tribunalul mun. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 818/1990.

26.Punere sub interdicţie. Caracterul dispoziţiei legale. Păstrarea dreptului locativ.

Potrivit legii, persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, urmează să fie pusă sub
interdicţie şi să I se aplice regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de
14 ani. Într-o atare situaţie tutorele este dator să îngrijească de persoana celui pus sub
interdicţie, care va locui la acesta (art. 149 şi 122 Codul familiei). Menţionatele prevederi
legale au un caracter de protecţie instituit în favoarea interzisului şi nu pot fi aplicate
contrar finalităţii lor, în sensul de a se considera că de la data punerii sub interdicţie
persoana în favoarea cărei s-au luat măsurile respective îşi pierde dreptul asupra locuinţei
pe care o deţine în mod legal, atribuirea ei altei persoane fiind nelegală.
Tribunalul mun. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 995/1990.
Notă: Într-o cauză soluţionată de Tribunalul Suprem, secţia civilă, s-a considerat că
deşi domiciliul persoanei interzise este la tutorele ei, acest principiu nu poate fi aplicat
decât atunci când există condiţii corespunzătoare ca incapabilul să locuiască efectiv la
tutore. Această condiţie nu este îndeplinită dacă, de exemplu, pentru îngrijirea incapabilului
este necesară o cameră separată dar care nu-i poate fi asigurată în locuinţa tutorelui,
decizia nr. 2951/1974.

27.Donaţie imobiliară. Cauza donaţiei. Nulitatea absolută pentru cauză nelicită

contrară bunelor moravuri şi ordinii publice (art. 968 Cod civil).
Proba cauzei ilicite, neprevăzută în actul de donaţie, incumbă persoanei care susţine
că aceasta ar fi fost cauza. Proba cauzei ilicite se face prin orice mijloc de probă.
Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 39 din 13.06.1994.
Reclamanta a susţinut că donaţia este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost
încheiată de autorul său pentru a o determina pe pârâtă să întreţină relaţii intime cu el. Că,
în cazul în care instanţa va constata valabilitate actului de donaţie este necesar să dispună
reducţiunea acestuia întrucât a încălcat rezerva succesorală a reclamantei, în calitate de
fiică, singura moştenitoare descendentă a defunctului.
Judecătoria Piteşti, prin sentinţa civilă nr. 7021/15.11.1989, a admis acţiunea şi a
constatat nulitatea absolută a actului de donaţie.
Hotărârea a fost confirmată de Tribunalul judeţean Argeş, secţia civilă, care, prin
decizia nr. 79/26.01.1990, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva ambelor hotărâri şi a
cerut desfiinţarea lor ca fiind vădit netemeinice şi date cu încălcarea esenţială a legii şi
trimiterea cauzei spre o nouă judecată. S-a susţinut, în esenţă, că instanţele în mod greşit
au reţinut nulitatea actului de donaţie, în realitate donaţia a fost încheiată în scopul ca
donatorul să beneficieze de îngrijire, concubinajul nefiind dovedit în cauză.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr. 811/27.03.1991, admiţând
recursul extraordinar a modificat hotărârile atacate în sensul că a respins capătul de cerere
referitor la constatarea nulităţii actului de donaţie încheiat la 22.02.1971. Prin aceeaşi
decizie s-au casat ambele hotărâri în partea referitoare la reducţiunea donaţiei şi s-a trimis
cauza spre rejudecare la Judecătoria Giurgiu.
Această instanţă, investită cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr.
326/10.02.1992, a admis acţiunea în limita casării şi a dispus reducţiunea donaţiei. Prin
aceeaşi sentinţă, ca efect al partajului, s-au atribuit părţilor bunuri în natură potrivit celor
cuprinse în dispozitiv.
Tribunalul judeţean Giurgiu, prin decizia civilă nr. 227/01.07.1992, a respins
recursurile declarate de E.E. şi D.E.
Procurorul general a introdus recursul extraordinar de faţă, cerând casarea lor şi
trimiterea dosarului la instanţa de fond, spre o nouă judecată, susţinând că instanţele nu au
stabilit în mod complet şi convingător situaţia de fapt cu referire la raporturile dintre autorul
reclamantei şi pârâtă.
În argumentarea recursului extraordinar, se enunţă ipoteza că autorul reclamantei a
întreţinut relaţii notorii de concubinaj cu pârâta, motiv pentru care acesta şi-a părăsit familia
şi s-a mutat la concubina sa şi că, pentru continuarea acestor raporturi s-a încheiat actul de
liberalitate care, având o cauză ilicită şi imorală, este lovit de nulitate absolută.
 Prin recursul extraordinar se mai impută instanţelor că au redus libertatea la
cotitatea disponibilă fără să fi stabilit valoarea reală a bunului donat, ceea ce a făcut ca să
fie prejudiciate interesele reclamantei.
Criticile nu sunt întemeiate.
Este necontestat că autorul reclamantei, prin actul încheiat la 22.02.1971 şi
autentificat de Notariatul de Stat Judeţean Argeş sub număr 848, a donat către E.D. un
imobil compus din teren în suprafaţă de 11.500 mp şi o casă construită din bârne, acoperită
cu tablă, situată în vatra satului Ciomăgeşti, punctul Dogari. Prin acelaşi act, donatorul şi-a
rezervat dreptul de uzufruct viager asupra întregului imobil donat.
Este, de asemenea, necontestat că prin acţiune reclamanta a cerut a se constata
nulitatea actului de donaţie încheiat de tatăl său în favoarea pârâtei ca având o cauză
imorală întrucât „a fost făcut cu scopul ca pârâta să întreţină relaţii de concubinaj cu
donatorul”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 948 din Codul civil, printre condiţiile de valabilitate
ale unei convenţii este prevăzută şi aceea de a avea o cauză licită, iar potrivit art. 965 din
acelaşi cod obligaţia fără cauză sau întemeiată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici
un efect. Cauza este ilicită potrivit art. 968 din Codul civil, când este prohibită de lege sau
este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
Potrivit art. 967 din Codul civil, convenţia este valabilă, chiar dacă nu este expres
prevăzută cauza, care este prezumată până la dovada contrarie.
De regulă, cauza obligaţiei şi cauza actului juridic sunt conforme cu ordinea de drept.
Ca urmare, sarcina dovedirii ilicităţii sau a imoralităţii cauzei incumbă părţii care se
prevalează de ele.
Cât priveşte admisibilitatea mijloacelor de probă pentru stabilirea inexistenţei,
falsităţii, ilicităţii sau imoralităţii cauzei, principiul îl constituie deplina libertate de
probaţiune. Cauza este un fapt şi ca atare ea poate fi dovedită în principiu, cu orice mijloace
de probă, inclusiv depoziţii de martori şi prezumţii.
În raport cu aceste dispoziţii legale incumbă reclamantei obligaţia de a dovedi că prin
liberalitatea făcută de tatăl său în favoarea pârâtei s-a urmărit începerea sau continuarea
unor relaţii de concubinaj, ceea ce ar fi avut un scop potrivnic bunelor moravuri, iar
sancţiunea unui act cu o asemenea cauză ar fi fost nulitatea.
Dimpotrivă, din coroborarea tuturor probelor dosarului rezultă în mod cert că actul în
discuţie a avut la bază un alt scop decât cel invocat de reclamantă şi anume prin această
liberalitate donatorul a fost preocupat de a-şi asigura o existenţă normală, la bătrâneţe,
pentru timpul când nu va mai fi capabil de muncă, ţinând seama şi de faptul că era părăsit
de familia sa.
Astfel, este de reţinut că, între pârâtă, căsătorită şi cu familie închegată, compusă
din soţ şi trei copii şi autorul reclamantei – cu era rudă – începând din anul 1970 s-au
statornicit raporturi de muncă, în sensul că se ajutau la muncile agricole, iar în anul următor
acesta din urmă, fiind părăsit de familia sa, s-a mutat în familia pârâtei.
Mai este de reţinut că prin actul de donaţie făcut pârâtei donatorul şi-a rezervat un
drept de uzufruct viager, iar ulterior a consimţit să fie demolată construcţia şi să se edifice o
altă locuinţă de către fiica şi ginerele pârâtei – cu care a şi locuit şi gospodărit o perioadă
mare de timp.
Martorii au relatat că autorul reclamantei a donat imobilul în litigiu pârâtei, care era
ruda sa, cu scopul de a obţine îngrijirea de care avea nevoie, deoarece era certat cu soţia
sa şi nu avea cine să-l întreţină.
 Pe de altă parte, din adeverinţa nr. 16205/1989 a Întreprinderii unde era angajat
soţul pârâtei, rezultă că acesta făcea naveta zilnic de la domiciliu la locul de muncă,
împrejurare confirmată şi de un martor.
De altfel, toţi martorii audiaţi în cauză au făcut declaraţii unanime în sensul că atât
pârâta cât şi soţul său, nu au fost niciodată despărţiţi şi că la muncile agricole mergeau
împreună cu pârâta, soţul său şi autorul reclamantei.
Trebuie subliniat şi faptul că în perioada celor 18 ani care au trecut de la încheierea
actului de donaţie şi până la decesul donatorului, familia pârâtei I-a acordat îngrijire, iar
acesta nu a cerut revocarea sau constatarea nulităţii actului şi nici nu rezultă că ar fi
intenţionat să o facă, ceea ce demonstrează că actul în discuţie nu a avut o cauză ilicită sau
imorală.
Reclamanta a depus la dosar declaraţiile extrajudiciare ale unor persoane în scopul
de a demonstra că între tatăl său şi pârâtă ar fi existat relaţii de concubinaj. Din alte
declaraţii tot extrajudiciare, anexate recursului extraordinar rezultă dimpotrivă, că tatăl
reclamantei care era bătrân, bolnav şi părăsit de soţie şi de fiica sa adoptivă, rămânând fără
nici un sprijin, a fost nevoit să ceară ajutorul rudei sale D.E., pârâta şi ca răsplată pentru
îngrijirea ce I se acordă, I-a donat imobilul din litigiu. Din aceleaşi declaraţii mai rezultă că o
perioadă de timp autorul reclamantei a locuit şi a fost îngrijit de familia pârâtei, iar după
aceea a locuit şi s-a gospodărit împreună cu fiica şi ginerele acesteia, până la deces.
Constatarea pe care a făcut-o secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin decizia
criticată, în sensul că actul de donaţie a fost încheiat de către tatăl reclamantei în scopul de
a obţine şi beneficia din partea familiei pârâtei, de îngrijirea de care avea nevoie
determinată de boală şi vârstă, este temeinică şi legală.
Nu este întemeiată nici critica potrivit căreia instanţele nu ar fi stabilit valoarea reală
a bunului donat, fiind astfel prejudiciate interesele reclamantei rezervatară. Cu ocazia
dezbaterilor în fond a litigiului şi în cadrul recursului ce a declarat, reclamanta – având
asistenţă juridică calificată – nu a susţinut că bunul donat ar fi fost evaluat greşit;
dimpotrivă, a solicitat a se omologa raportul de expertiză, astfel că instanţele, respectând
principiul disponibilităţii, nu putea să includă în masa de împărţit bunul la o altă valoare
decât aceea stabilită de expert şi necontestată de părţi.
În consecinţă, recursul extraordinar, fiind nefondat, urmează să fie respins.

28.Stabilirea domiciliului minorului. Cererea părintelui de a-i fi înapoiat copilul reţinut

de alte persoane. Condiţii de admitere.
Potrivit dispoziţiilor art. 100 din Codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi,
iar în art. 103 din acelaşi cod se prevede că aceştia au dreptul să ceară înapoierea copilului
de la orice persoane care îl ţin fără drept.
Cererea pentru înapoierea copilului poate fi respinsă de instanţă numai dacă aceasta
este contrară intereselor sale şi dacă dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală este
primejduită în casa părintească.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 513/18.02.1994.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, L.S. a solicitat instanţei
ca prin sentinţa ce o va da, în contradictoriu cu pârâtele C.A. şi C.E. să le oblige să-I
înapoieze pe minora L.A.M.N.
C.A. şi C.E. au depus la dosar o cerere reconvenţională prin care au solicitat
respingerea acţiunii principale şi obligarea reclamantei – pârâte la plata unei pensii lunare
de întreţinere pentru minoră.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3941/05.05.1992, a admis
cererea formulată de L.S. şi a respins cererea reconvenţională.
 C.A. a fost obligată să-i permită reclamantei să o ia pe minoră de îndată şi fără
trecerea vreunui termen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut din actele dosarului şi depoziţiile martorilor
că reclamanta manifestă afecţiune pentru ea, îi poate oferi condiţii optime pentru creştere şi
educare, că este în interesul fetiţei ca în viitor să fie sub supravegherea şi îngrijirea mamei
sale.
Tribunalul mun. Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 1863/12.11.992, a
admis recursul declarat de C.A., a modificat sentinţa în sensul că a respins cererea
formulată de L.S.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, din aceleaşi probe, a reţinut că minora este bine
îngrijită de recurentă care îi este mătuşă, are condiţii optime la aceasta pentru o bună
dezvoltare fizică şi intelectuală, şi nu este în interesul ei să fie înapoiată mamei.
Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva deciziei, arătând, în
esenţă, că, în raport cu datele ce rezultă din probele dosarului, recursul trebuia respins.
Recursul extraordinar este fondat.
Din certificatul de naştere M.L.A.M., născută la data de 11.10.1979 rezultă că are ca
mamă pe C.(L) S. Martorii au arătat că fetiţa a fost în îngrijirea aproape permanentă a
pârâtelor, deoarece reclamanta, la terminarea facultăţii a fost repartizată într-o altă
localitate decât aceea unde locuia împreună cu mama şi sora sa şi nu a avut posibilitatea să
se ocupe de aceasta. După plecarea din ţară în 1987 a continuat să se intereseze de ea,
aducându-şi contribuţia la cheltuielile de creştere şi educare ale acesteia. Se mai reţine din
depoziţiile lor că I s-a asigurat o foarte bună creştere şi dezvoltare.
L.S., cu actele depuse la dosar a făcut dovada că s-a stabilit în străinătate, s-a
căsătorit, are o familie bine închegată, condiţiile materiale de care dispune sunt
corespunzătoare, ea se bucură de o bună reputaţie, că soţul şi copilul rezultat din căsătorie
doresc ca minora să vină să locuiască la ei.
Potrivit dispoziţiilor art. 100 din Codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi,
iar în ar. 103 din acelaşi cod se prevede că aceştia au dreptul să ceară înapoierea copilului
de la orice persoană care îl ţine fără drept.
Este adevărat că cererea de înapoiere a copilului poate fi respinsă de instanţă dacă
aceasta este contrară intereselor minorului şi dacă dezvoltarea fizică, morală sau
intelectuală este primejduită în casa părintească.
În speţă, aşa după cum s-a arătat, atât mama cât şi C.A., mătuşa minorei, îi pot oferi
acesteia condiţii optime pentru o dezvoltare corespunzătoare sub aspect fizic, moral şi
intelectual; în plus, mama îi oferă un climat familial corespunzător alături de fratele său şi
dragostea maternă.
În aceste condiţii, greşit a reţinut tribunalul că nu este în interesul minorei să fie
înapoiată mamei, refuzul ei de a fi alături de mama sa neavând la bază o situaţie care să o
îndreptăţească la o asemenea concluzie.
Urmează, pentru motivele arătate, a se admite recursul extraordinar, a se casare
decizia recurată şi a se respinge recursul formulat de C.A. împotriva sentinţei civile
nr.3941/05.05.1992 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

29.Ocrotirea minorilor. Decăderea din drepturile părinteşti.

Decăderea din drepturile părinteşti este sancţiunea prin efectul căreia părintele ce îşi
exercită obligaţiile sau îşi îndeplineşte obligaţiile părinteşti contrar finalităţii lor îşi pierde
aceste drepturi; ea constituie o măsură ce poate fi luată numai în interesul minorului şi
urmăreşte, ca finalitate, protejarea acestor interese prin scoaterea copilului de sub orice
influenţă provenind de la părintele sancţionat.
 Decăderea din drepturile părinteşti nu are, însă, ca efect atingerea drepturilor
copilului faţă de părintele său şi, în consecinţă, această sancţiune nu produce nici stingerea
obligaţiilor părinteşti corelative acelor drepturi.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 3876/29.11.1996.
Consiliul Local al mun. Arad a chemat în judecată pe părinţii K.C. şi K.E. pentru a se
dispune decăderea acestora din drepturile părinteşti cu privire la minorul K.D., născut la
04.10.1992, întrucât în mod repetat l-au obligat la cerşit în zona centrală a oraşului Arad,
periclitându-i astfel sănătatea şi dezvoltarea fizică.
Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 14/11.01.1996, a respins acţiunea, cu
motivarea deşi copilul a fost pus de părinţi să cerşească pe trotuar în repetate rânduri, în
zona centrală a mun. Arad, sănătatea şi dezvoltarea fizică a acestuia nu a fost periclitată,
din moment ce banii primiţi au completat bugetul familiei, destinat cumpărării alimentelor şi
a altor bunuri.
În hotărâre s-a mai reţinut că, în urma demersurilor întreprinse de către Comisia
pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Consiliul judeţean Arad, minorul a fost internat în
Leagănul de Copii Arad, unde este vizitat de părinţi şi are asigurate toate condiţiile de
creştere şi educare.
Tribunalul a mai reţinut că în cauză nu sunt întrunite nici cerinţele Legii nr. 47/1993
cu privire la declarare judecătorească a abandonului de copii.
Curtea de Apel Timişoara, investită cu soluţionarea apelului declarat în cauză de
către Consiliul Local al mun. Arad, prin decizia nr. 45/21.05.1996 l-a admis şi a schimbat
sentinţa tribunalului în sensul că a admis acţiunea şi a dispus decăderea din drepturile
părinteşti a pârâţilor K.C. şi K.E. faţă de minorul K.D.
Instanţa de apel a reţinut că faţă de situaţia de fapt din dosar – cerşit repetat al
minorului – în vârstă de 3 ani, la îndemnul părinţilor pârâţi, cu consecinţe negative asupra
sănătăţii şi dezvoltării sale fizice şi psihice, soluţia corectă în cauză este de admitere a
acţiunii, iar nu de respingere a acesteia, cum greşit a hotărât tribunalul.
Contrar celor reţinute de tribunal, curtea de apel a mai motivat că în cauză nu s-a
cerut, conform Legii nr. 47/1993, declararea judecătorească a abandonului de copii.
Această din urmă decizie a fost atacată cu recurs de către K.C., criticând-o ca fiind
nelegală şi netemeinică pe considerentul că instanţa a apreciat greşit probele administrate
iar pe de altă parte nu a încuviinţat audierea unor martori propuşi de pârât, în acest fel
reţinând greşit că ar fi întrunite cerinţele legale de decădere din drepturile părinteşti.
Recursul nu este fondat.
Ori de câte ori părinţii (sau unul dintre ei) exercită ocrotirea părintească într-un mod
contrar intereselor minorului, periclitând prin aceasta dezvoltarea sa fizică şi intelectuală
normală, ei riscă să-şi piardă drepturile părinteşti pe cale judecătorească.
Prin urmare decăderea din drepturile părinteşti este sancţiunea prin efectul căreia
părintele ce îşi exercită drepturile sau îşi îndeplineşte obligaţiile părinteşti contrar finalităţii
lor, îşi pierde aceste drepturi; ea constituie o măsură ce poate fi luată numai în interesul
minorului şi urmăreşte protejarea acestor interese prin scoaterea copilului de sub orice
influenţă provenind de la părintele sancţionat.
Decăderea din drepturile părinteşti nu are însă, ca efect, stingerea drepturilor
copilului faţă de părintele său şi, în consecinţă, această sancţionare nu produce nici
stingerea obligaţiilor părintelui, corelative acelor drepturi.
Astfel, potrivit art. 110 din Codul familiei, decăderea din drepturile părinteşti nu
scuteşte pe părintele de îndatorirea de a da întreţinere copilului, îndatorire ce se justifică în
ideea că o asemenea obligaţie poate subzista în temeiul raporturilor de filiaţie dintre
părintele sancţionat şi copilul său minor, care rămân nealterate şi după încetarea ocrotirii
părinteşti; minorul are nevoie şi în continuare de îndeplinirea acestei obligaţii a cărei
executare nu reclamă în favoarea debitorului decăzut din drepturile părinteşti nici un drept
corelativ faţă de copilul creditor.
Potrivit art. 111 din Codul familie, autoritatea tutelară este autorizată să permită
părintelui decăzut din drepturile părinteşti să păstreze legături personale cu copilul, afară
numai dacă prin asemenea legături creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului ar fi fost în primejdie.
Este însă de observat că dreptul părintelui de a păstra legături personale cu copilul
său minor nu constituie o formă de manifestare a ocrotirii părinteşti, deoarece nu reprezintă
un mijloc pentru îndeplinirea îndatoririlor părinteşti. Finalitatea dispoziţiei legale cuprinse în
art. 111 din Codul familiei se rezumă la stabilirea unei îndrituiri pentru părintele decăzut din
drepturile sale de a se întâlni cu copilul său minor, de a veni în contact sau de a purta
corespondenţă cu acesta.
Chiar restrânsă la această finalitate, îndreptăţirea consacrată prin textul menţionat
nu poate fi exercitată de către părintele în cauză decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare,
stabilind această condiţie, legiuitorul a urmărit să prevină eventualele influenţe negative
asupra minorului care ar putea fi exercitate de către părintele sancţionat cu prilejul
contactelor dintre aceştia.
În speţă, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Timişoara în decizia
pronunţată, din dosar rezultă că părinţii K.C. şi K.E. au determinat, în repetate rânduri, pe
copilul lor în vârstă de 3 ani să cerşească pe stradă, fapt datorită căruia, sănătatea,
dezvoltarea fizică şi morală a minorului sunt periclitate.
Fiind întrunite condiţiile legale prescrise în art. 109 din Codul familie, în mod corect
Curtea de Apel Timişoara a admis apelul Consiliului Local al mun. Arad, a desfiinţat sentinţa
Tribunalului Arad şi a dispus decăderea din drepturile părinteşti a pârâşilor K.C. şi K.E. cu
privire la minor.
În sfârşit, mai este de arătat că potrivit art. 112 din Codul familie părintele decăzut
poate redobândi, prin hotărâre judecătorească drepturile părinteşti în cazul în care au
încetat împrejurările care au justificat sancţionarea sa şi se constată că a dispărut orice
primejdie pentru minor; instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut drepturile
părinteşti, fie la cererea autorităţii tutelare, fie la cererea părintelui interesat, însă în acest
din urmă caz, cu avizul autorităţii tutelare.
În consecinţă, potrivit considerentelor ce preced, recursul declarat în cauză urmează
a fi respins.
 BIBILOGRAFIE

1. Ernest Lupan – Introducere în dreptul civil, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999

2. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967
3. Colectiv, Tratat de drept civil, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989
4. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Casa de Editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1999
5. Maria Ileana Muţiu, Drept civil. Partea generală, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1995
6. Ion Dogaru, Drept civil român, Tratat, vol. I, Ed. Europa, Craiova, 1996
7. Tudor R. Popescu, Drept civil, I. Introducere Generală, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994
8. Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed. ALL, Bucureşti, 1994
9. Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. Europa
Nova, 1996
10. Teofil Pop, Drept civil român., Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993
11. Iosif Rurs, Smardanda Angheni, Drept civil. Vol. I. Partea generală. Persoanele, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1997
12. Victor Dan Zlăteescu, Tratat Elementar de Drept civil român. Teoria generală, vol. I,
Casa Editorială „Calistrat Hoga”, Bucureşti, 2000
13. Aurelian Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
14. Ion Deleanu, Vălean Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981
15. Florea Măgureanu, Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
16. Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1994
17. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981
18. Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
19. Ioan Mihuţă, Alexandru Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970
20. Ioan G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem
şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986
21. Colectiv – Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), Ed.
Orizonturi, Bucureşti, 1993
22. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1993,
Ed. Continent XXI & Univesrul”, Bucureşti, 1994
23. Colectiv – Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, Ed. All
Beck, Bucureşti, 1998
24. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1997,
Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1998
25. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1999 ,
Editura Argessis, Curtea de Argeş, 2000
26. tribunalul mun. Bucureşti, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990 cu note de
Ioan Mihuţă, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992
27. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culege de decizii pe anul 1994, Ed.
Proema Baia-Mare, 1995
28. Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culege de decizii pe anul 1996, Ed.
Proema Baia-Mare, 1997
ORDONANTA nr. 26 publicatã în M.Of. nr. 039 din data: 31.01.2000
Republicãri:

Guvernul României
Ordonanţă nr. 26

din 30 ianuarie 2000

cu privire la asociaţii şi fundaţii

Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 39 din 31 ianuarie 2000

În temeiul dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (3) din Constituţia României şi ale art. 1 lit. S pct. 2
din Legea nr. 206/1999 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe,

Guvernul României emite următoarea ordonanţă:

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - (1) Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor
activităţi în interes general sau în interesul unor colectivităţi locale ori, după caz, în interesul
lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe.
(2) Asociaţiile şi fundaţiile constituite potrivit prezentei ordonanţe sunt persoane juridice de
drept privat fără scop patrimonial.
(3) Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intră sub incidenţa prezentei
ordonanţe.
Art. 2. - Prezenta ordonanţă are ca scop crearea cadrului pentru:
a) exercitarea dreptului la liberă asociere;
b) promovarea valorilor civice, ale democraţiei şi statului de drept;
c) urmărirea realizării unui interes general, local sau, după caz, de grup;
 d) facilitarea accesului asociaţiilor şi fundaţiilor la resurse private şi publice;
e) parteneriatul dintre autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop
patrimonial;
f) respectarea ordinii publice.
Art. 3. - Actele juridice de constituire a asociaţiilor şi fundaţiilor, încheiate în condiţiile
prezentei ordonanţe, sunt guvernate de legea civilă

CAPITOLUL II
Înfiinţarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

Secţiunea 1
Constituirea şi înscrierea asociaţiei
Art. 4. - Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe
baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele
sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, comunitar sau,
după caz, în interesul lor, personal nepatrimonial.
Art. 5. - (1) Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor
şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
(2) În temeiul dreptului constituţional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fără a
constitui o persoană juridică atunci când realizarea scopului propus permite aceasta.
Art. 6. - (1) În vederea dobândirii personalităţii juridice, asociaţii încheie actul constitutiv şi
statutul asociaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2) Actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) datele de identificare a asociaţilor: numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau
sediul acestora;
b) exprimarea voinţei de asociere şi a scopului propus;
c) denumirea asociaţiei;
d) sediul asociaţiei;
e) durata de funcţionare a asociaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a
termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;
f) patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin dublul salariului
minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natură şi/sau
în bani al asociaţilor;
g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale
asociaţiei;
h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice;
i) semnăturile asociaţilor.
(3) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor de la lit. g) şi h);
b) explicitarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei;
c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor;
e) categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei;
f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;
g) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei, cu respectarea dispoziţiilor art. 60.
(4) La autentificarea actului constitutiv şi a statutului asociaţiei se va prezenta dovada
eliberată de Ministerul Justiţiei privind disponibilitatea denumirii noii asociaţii.
Art. 7. - (1) Oricare dintre asociaţi, pe baza împuternicirii date în condiţiile art. 6 alin. (2) lit.
h), poate formula o cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la
grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul.
 (2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv;
b) statutul asociaţiei;
c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.
Art. 8. - (1) Asociaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor.
(2) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la
art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi
dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
(3) O dată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică,
din oficiu, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei, pentru
evidenţa fiscală, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Art. 9. - (1) În cazul în care cerinţele legale pentru constituirea asociaţiei nu sunt îndeplinite,
judecătorul, la expirarea termenului prevăzut de art. 8 alin. (2), va cita, în camera de consiliu,
pe reprezentantul asociaţiei, punându-i în vedere, în scris, să remedieze neregularităţile
constatate până la termenul următor, care nu va fi mai mare de o săptămână.
(2) Dacă neregularităţile constatate privesc dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Constituţie, pentru
termenul fixat va fi citat şi parchetul de pe lângă instanţa sesizată, căruia i se vor comunica, în
copie, cererea de înscriere împreună cu actul constitutiv şi statutul asociaţiei. În acest caz,
punerea concluziilor de către procuror este obligatorie.
Art. 10. - (1) În situaţia în care, la termenul fixat, neregularităţile sunt înlăturate, judecătorul,
ascultând şi concluziile procurorului, dacă este cazul, va lua act despre aceasta prin încheiere,
dispunând înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
(2) În cazul în care neregularităţile nu au fost înlăturate sau, deşi legal citat, reprezentantul
asociaţiei lipseşte în mod nejustificat, judecătorul va respinge cererea de înscriere prin
încheiere motivată.
(3) Încheierile prevăzute în acest articol se vor pronunţa în cel mult 24 de ore de la
închiderea dezbaterilor şi se vor redacta în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Art. 11. - (1) Încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere sunt supuse
numai recursului.
(2) În cazul în care procurorul nu a participat la soluţionarea cererii, parchetului pe de lângă
instanţa sesizată i se vor comunica şi copii de pe actul constitutiv şi de pe statutul asociaţiei,
împreună cu încheierea de admitere ori de respingere a cererii de înscriere, după caz.
(3) Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la data pronunţării, pentru cei care au fost
prezenţi, şi de la data comunicării, pentru cei care au lipsit.
(4) Recursul se soluţionează cu citarea părţilor, în camera de consiliu, de urgenţă şi cu
precădere. Dispoziţiile art. 10 alin. (3) cu privire la pronunţarea şi redactarea hotărârii se aplică
în mod corespunzător.
Art. 12. - (1) Înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în conformitate cu art. 8, se
efectuează în ziua rămânerii irevocabile a încheierii de admitere, eliberându-se, la cerere,
reprezentantului asociaţiei sau mandatarului acesteia, un certificat de înscriere care va
cuprinde: denumirea asociaţiei, sediul acesteia, durata de funcţionare, numărul şi data
înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
(2) În relaţiile cu terţii dovada personalităţii juridice se face cu certificatul de înscriere.
Art. 13. - (1) Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de
3 membri, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei.
(2) Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte
juridice de administrare şi de conservare, în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul
constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şipe seama
asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului director al asociaţiei.
 (3) Filiala se constituie prin hotărârea autentificată a adunării generale a asociaţiei.
Personalitatea juridică se dobândeşte de la data înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor.
(4) În vederea înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune cererea de înscriere,
împreună cu hotărârea de constituire a filialei şi cu actele doveditoare ale sediului şi
patrimoniului iniţial, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul
filiala. Dispoziţiile art. 9-12 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 14. - Dacă asociaţia, prin natura scopului sau obiectivelor propuse, urmează să
desfăşoare activităţi pentru care, potrivit legii, sunt necesare autorizaţii administrative
prealabile, aceste activităţi nu vor putea fi iniţiate, sub sancţiunea dizolvării pe cale
judecătorească, decât după obţinerea autorizaţiilor respective.
Secţiunea a 2-a
Constituirea şi înscrierea fundaţiei
Art. 15. - (1) Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care,
pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în
mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar.
(2) Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar, a
căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data
constituirii fundaţiei.
(3) Prin derogare de la prevederile alin. (2), în cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub
sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească este efectuarea operaţiunilor de colectare de
fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de
programe de către acestea din urmă, activul patrimonial iniţial poate avea o valoare totală de
cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie.
Art. 16. - (1) În vederea dobândirii personalităţii juridice, fondatorul sau, după caz, fondatorii
încheie actul constitutiv şi statutul fundaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii
absolute.
(2) Actul constitutiv al fundaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: numele sau denumirea
ei, după caz, domiciliul sau sediul acestora;
b) scopul fundaţiei;
c) denumirea fundaţiei;
d) sediul fundaţiei;
e) durata de funcţionare a fundaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a
termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;
f) patrimoniul iniţial fundaţiei;
g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale
fundaţiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe;
h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice;
i) semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor.
(3) Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a) elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia celor de la lit. g) şi h);
b) explicitarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei;
c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei;
d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei;
e) procedura de desemnare şi de modificare a componenţei organelor de conducere,
administrare şi control, pe parcursul existenţei fundaţiei;
f) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei, cu respectarea dispoziţiilor art. 60.
 Art. 17. - (1) Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are
sediul.
(2) Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv;
b) statutul;
c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.
(3) Dispoziţiile art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (1), art. 8-12 şi art. 14 se aplică în mod
corespunzător.
Art. 18. - (1) Fundaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotărâri
autentificate a consiliului director, prin care le este alocat câte un patrimoniu.
(2) Filiala este condusă de un consiliu director propriu, alcătuit din cel puţin 3 membri.
(3) Dispoziţiile art. 13 alin. (2) şi(4) se aplică în mod corespunzător.
Art. 19. - (1) Moştenitorii şi creditorii personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie acelea şi
drepturi ca şi în cazul oricărei alte liberalităţi făcute de fondator.
(2) După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii ş inici
moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv
nu mai poate fi atacat nici de către creditorii personali ai fondatorilor.
(3) Dacă fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele
liberalităţilor făcute de acesta în favoarea fundaţiei, anterior constituirii ei, se vor produce de la
data actului constitutiv, pentru fundaţiile înfiinţate prin acte între vii, şi de la data morţii
testatorului, pentru fundaţiile înfiinţate prin testament.

CAPITOLUL III
Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

Secţiunea 1
Organizarea şi funcţionarea asociaţiei

Art. 20. - Organele asociaţiei sunt:

a) adunarea generală;
b) consiliul director;
c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.
Art. 21. - (1) Adunarea generală este organul de conducere, alcătuit din totalitatea
asociaţilor.
(2) Competenţa adunării generale cuprinde:
a) stabilirea strategiei şi a obiectivelor generale ale asociaţiei;
b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;
c) alegerea şi revocarea membrilor consiliului director;
d) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;
e) înfiinţarea de filiale;
f) modificarea actului constitutiv şi a statutului;
g) dizolvarea şi lichidarea asociaţiei, precum şi stabilirea destinaţiei bunurilor rămase după
lichidare;
h) orice alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.
(3) Schimbarea sediului poate fi hotărâtă de către consiliul director, dacă această atribuţie
este prevăzută expres în statut.
(4) Adunarea generală se întruneşte cel puţin o dată pe an şi are drept de control permanent
asupra organelor prevăzute la art. 20 lit. b) şic).
(5) Regulile privind organizarea şi funcţionarea adunării generale se stabilesc prin statut.
 Art. 22. - (1) Asociatul care, într-o anumită problemă supusă hotărârii adunării generale, este
interesat personal sau prin soţul său, ascendenţii sau descendenţii săi, rudele în linie
colaterală sau a finii şi până la gradul al patrulea inclusiv nu va putea lua parte la deliberare şi
nici la vot.
(2) Asociatul care încalcă dispoziţiile alin. (1) este răspunzător de daunele cauzate asociaţiei
dacă fără votul său nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.
Art. 23. - (1) Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, ale actului constitutiv
şi/sau ale statutului sunt obligatorii chiar şi pentru asociaţii care nu au luat parte la adunarea
generală sau au votat împotrivă.
(2) Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispoziţiilor cuprinse în
statut, pot fi atacate în justiţie de către oricare dintre asociaţii care nu au luat parte la
adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-
verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoştinţă despre hotărâre sau
de la data când a avut loc şedinţa, după caz.
(3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către judecătoria în
circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Hotărârea instanţei este supusă numai recursului.
Art. 24. - (1) Consiliul director asigură punerea în executare a hotărârilor adunării generale.
El poate fi alcătuit şi din persoane din afara asociaţiei, în limita a cel mult o pătrime din
componenţa sa.
(2) În exercitarea competenţei sale, consiliul director:
a) prezintă adunării generale raportul de activitate pe perioada anterioară, executarea
bugetului de venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil, proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi
proiectul programelor asociaţiei;
b) încheie acte juridice în numele şipe seama asociaţiei;
c) aprobă organigrama şi politica de personal ale asociaţiei, dacă prin statut nu se prevede
altfel;
d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.
(3) Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin
statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
(4) Nu poate fi membru al consiliului director, iar dacă era, pierde această calitate orice
persoană care ocupă o funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice, dacă asociaţia
respectivă are ca scop sprijinirea activităţii acelei instituţii publice.

Art. 25. - Dispoziţiile art. 22 se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului director.
Deciziile consiliului director, contrare legii, actului constitutiv sau statutului asociaţiei pot fi
atacate în justiţie, în condiţiile prevăzute la art. 23.
Art. 26. - Consiliul director poate împuternici una sau mai multe persoane cu funcţii
executive, inclusiv persoane care nu au calitatea de asociat ori sunt străine de asociaţie,
pentru a exercita atribuţiile prevăzute la art. 24 alin. (2) lit. b) şi d).
Art. 27. - (1) Controlul financiar intern al asociaţiei este asigurat de un cenzor.
(2) Pentru asociaţiile cu mai mult de 100 de membri înscrişi şi până la data întrunirii ultimei
adunări generale, controlul financiar intern se exercită de către o comisie de cenzori.
(3) În realizarea competenţei sale cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori:
a) verifică modul în care este administrat patrimoniul asociaţiei;
b) întocmeşte rapoarte şi le prezintă adunării generale;
c) poate participa la şedinţele consiliului director fără drept de vot;
d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.
(4) Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri, din care majoritatea
este formată din asociaţi. Membrii consiliului director nu pot fi cenzori.
(5) Regulile generale de organizare şi funcţionare ale comisiei de cenzori se aprobă de
adunarea generală. Comisia de cenzori îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
Secţiunea a 2-a
Organizarea şi funcţionarea fundaţiei

Art. 28. - Organele fundaţiei sunt:

a) consiliul director;
b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.
Art. 29. - (1) Consiliul director al fundaţiei este organul de conducere şi de administrare al
acesteia.
(2) Consiliul director asigură realizarea scopului şi obiectivelor fundaţiei, exercitând
următoarele atribuţii:
a) stabilirea strategiei generale şi a programelor fundaţiei;
b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;
c) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;
d) înfiinţarea de filiale;
e) încheierea de acte juridice, în numele şipe seama fundaţiei;
f) executarea bugetului de venituri şi cheltuieli;
g) aprobarea organigramei şi a strategiei de personal ale fundaţiei;
h) modificarea statutului fundaţiei;
i) îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.
(3) Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin
statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
(4) Dispoziţiile art. 22 şi24 alin. (4) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte
membrii consiliului director. Deciziile contrare legii, actului constitutiv sau statutului fundaţiei
pot fi atacate în justiţie, în condiţiile prevăzute la art. 23, de fondator sau de oricare dintre
membrii consiliului director care a lipsit sau a votat împotrivă şi a cerut să se insereze aceasta
în procesul-verbal de şedinţă.
(5) Schimbarea scopului fundaţiei se face numai de către fondator sau de majoritatea
fondatorilor în viaţă. Dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă, schimbarea scopului
fundaţiei se face numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului
director.
(6) În toate cazurile, schimbarea scopului fundaţiei se poate face numai dacă acesta a fost
realizat în totalitate sau în parte ori dacă acesta nu mai poate fi îndeplinit.
(7) Prevederile art. 26 se aplică în mod corespunzător în privinţa atribuţiilor prevăzute la alin.
(2) lit. e) şi).
Art. 30. - (1) Consiliul director se compune din cel puţin 3 membri desemnaţi de fondator
sau, după caz, de fondatori, la momentul constituirii fundaţiei.
(2) În cazul în care, pe parcursul funcţionării fundaţiei, componenţa consiliului director nu se
poate modifica în condiţiile stabilite de statut, instanţa prevăzută la art. 17 va desemna, pe
cale de ordonanţă preşedinţială, la cererea oricărei persoane interesate, persoanele care vor
intra în componenţa consiliului director.
Art. 31. - (1) Comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri.
(2) Dispoziţiile art. 27 se aplică în mod corespunzător.
Art. 32. - În cazul în care actul constitutiv nu cuprinde componenţa nominală a celor dintâi
organe ale fundaţiei, ci numai regulile stabilite de fondatori pentru desemnarea membrilor
acestora şi dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă la data constituirii fundaţiei,
dispoziţiile art. 30 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

CAPITOLUL IV
Modificarea actului constitutiv şi a statutului
asociaţiei sau fundaţiei
 Art. 33. - (1) Modificarea actului constitutiv şi/sau a statutului asociaţiei se face prin
înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei
circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor
art. 8-12.
(2) Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de procesul-verbal al adunării generale, în
formă autentificată, iar în cazul modificării sediului, de procesul-verbal al şedinţei consiliului
director, în formă autentificată, în situaţia prevăzută la art. 21 alin. (3).
(3) Demersurile pentru autentificarea procesului-verbal şi înscrierea modificării se întreprind
de consiliul director. Pentru efectuarea formalităţilor la notarul public nu este necesară
prezenţa altor persoane decât aceea a membrilor consiliului director sau a unora dintre ei,
desemnaţi de adunarea generală ori de consiliul director, după caz.
(4) Menţiunea privitoare la schimbarea sediului se va opera, dacă este cazul, atât în
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află
vechiul sediu, cât şi în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află noul sediu. În acest scop, o copie de pe încheierea prin care s-a dispus
schimbarea sediului va fi comunicată, din oficiu, judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia
urmează să-şi aibă noul sediu.
Art. 34. - Dispoziţiile art. 33 se aplică în mod corespunzător în cazul modificării actului
constitutiv şi/sau a statutului fundaţiei.

CAPITOLUL V
Federaţia

Art. 35. - (1) Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie.
(2) Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi funcţionează în condiţiile
prevăzute de prezenta ordonanţă pentru asociaţiile fără scop patrimonial, condiţii care li se
aplică în mod corespunzător, cu excepţiile stabilite în prezentul capitol.
(3) Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia
urmează să îşi aibă sediul.
Art. 36. - (1) Federaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în Registrul
federaţiilor aflat la grefa tribunalului prevăzut la art. 35 alin. (3).
(2) Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria personalitate
juridică, inclusiv propriul patrimoniu.
Art. 37. - În cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în statut, bunurile rămase
în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente.

CAPITOLUL VI
Asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică

Art. 38. - (1) O asociaţie sau o fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind
de utilitate publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau comunitar, după caz;
b) funcţionează de cel puţin3 ani şi a realizat o parte din obiectivele stabilite;
c) prezintă un raport din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare semnificative,
prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de bilanţurile şi
bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani;
d) valoarea activului patrimonial pe fiecare an în parte este cel puţin egală cu valoarea
patrimoniului iniţial.
(2) Guvernul României poate, la propunerea autorităţii administrative competente, să acorde
o dispensă de la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) dacă:
 a) asociaţia sau fundaţia solicitantă a rezultat din fuziunea a două sau mai multe asociaţii
sau fundaţii preexistente; şi,
b) fiecare dintre asociaţiile sau fundaţiile preexistente ar fi îndeplinit cele două condiţii, dacă
ar fi formulat solicitarea în mod independent.
Art. 39. - (1) Recunoaşterea unei asociaţii sau a unei fundaţii de utilitate publică se face prin
hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adresează o cerere
ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de
competenţă îşi desfăşoară activitatea.
(2) Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice prevăzute la alin. (1) privind
înregistrarea cererii se soluţionează, la sesizarea oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul
General al Guvernului, în termen de 5 zile de la data înregistrării sesizării.
(3) În vederea soluţionării conflictului, autorităţile publice prevăzute la alin. (1) sunt obligate
să pună la dispoziţie Secretariatului General al Guvernului toate informaţiile necesare
rezolvării acestuia. Ordinul secretarului general al Guvernului este definitiv.
Art. 40. - (1) Autoritatea administrativă competentă este obligată să examineze cererea şi
îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 38 în termen de cel mult 60 de zile. În cazul în care
constată îndeplinirea acestor condiţii, aceasta va propune Guvernului României
recunoaşterea. În caz contrar, autoritatea administrativă va transmite persoanei juridice
solicitante un răspuns motivat.
(2) În cel mult 90 de zile de la data depunerii cererii prevăzute la alin. (1), Guvernul
României decide asupra propunerii de recunoaştere. Dacă propunerea se respinge, soluţia va
fi comunicată asociaţiei sau fundaţiei de autoritatea administrativă la care s-a înregistrat
cererea de recunoaştere.
Art. 41. - Recunoaşterea utilităţii publice conferă asociaţiei sau fundaţiei următoarele drepturi
şi obligaţii:
a) dreptul de a i se concesiona servicii publice fără caracter comercial, în condiţiile legii;
b) dreptul preferenţial la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale;
c) dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte că asociaţia sau
fundaţia este recunoscută ca fiind de utilitate publică;
d) obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat
recunoaşterea;
e) obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului
constitutiv şi ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale; autoritatea
administrativă are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice persoană
interesată;
f) obligaţia de a publica, în extras, rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără
scop patrimonial.
Art. 42. - (1) Recunoaşterea utilităţii publice se face pe durată nedeterminată.
(2) În cazul în care asociaţia sau fundaţia nu mai îndeplineşte una sau mai multe dintre
condiţiile care au stat la baza recunoaşterii utilităţii publice, Guvernul, la propunerea autorităţii
administrative competente sau a Ministerului Justiţiei, va retrage actul de recunoaştere.
(3) Retragerea va interveni şi în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 41.
(4) Împrejurările prevăzute la alin. (2) şi(3) pot fi sesizate autorităţii administrative
competente, Ministerului Justiţiei sau Guvernului, de către orice altă asociaţie sau fundaţie ori
de către orice autoritate sau instituţie publică interesată.
Art. 43. - În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei recunoscute ca fiind de utilitate publică,
bunurile rămase în urma lichidităţi se vor repartiza, prin hotărâre a Guvernului, către alte
asociaţii ori fundaţii cu scop similar sau către instituţii publice.
 Art. 44. - Litigiile referitoare la recunoaşterea utilităţii publice a asociaţiilor şi fundaţiilor
interesate se soluţionează potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu
modificările ulterioare.
Art. 45. - Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică federaţiilor, dacă prin lege nu se
dispune altfel.

CAPITOLUL VII
Veniturile

Art. 46. - (1) Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din:

a) cotizaţiile membrilor;
b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;
c) dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau de federaţii;
d) venituri realizate din activităţi economice directe;
e) donaţii, sponsorizări sau legate;
f) resurse obţinute de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale;
g) alte venituri prevăzute de lege.
(2) Veniturile fundaţiilor sunt cele prevăzute la alin. (1) lit. b)-g).
Art. 47. - Asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de
asociaţii şi fundaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se reinvestesc în
aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei sau
fundaţiei.
Art. 48. - Asociaţiile şi fundaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe, dacă
acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei
juridice.

CAPITOLUL VIII
Relaţiile cu autorităţile publice

Art. 49. - (1) Autorităţile administraţiei publice locale vor sprijini persoanele juridice
constituite în temeiul prezentei ordonanţe prin:
a) punerea la dispoziţia acestora, în funcţie de posibilităţi, a unor spaţii pentru sedii, în
condiţiile legii;
b) atribuirea, în funcţie de posibilităţi, a unor terenuri în scopul ridicării de construcţii
necesare desfăşurării activităţii lor.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale întocmesc, la cererea persoanelor juridice
îndreptăţite, liste de prioritate pentru atribuirea imobilelor prevăzute la alin. (1).
Art. 50. - Autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia asociaţiilor, fundaţiilor şi
federaţiilor informaţiile de interes public, în condiţiile legii.
Art. 51. - (1) În cadrul Camerelor Parlamentului, Preşedinţiei României, Secretariatului
General al Guvernului, instituţiei Avocatul Poporului, autorităţilor administrative autonome,
ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi
autorităţilor administraţiei publice locale funcţionează structuri organizatorice pentru relaţia cu
asociaţiile ş fundaţiile.
(2) Autorităţile publice menţionate la alin. (1) se pot consulta cu reprezentanţii asociaţiilor şi
fundaţiilor care îşi desfăşoară activitatea în sfera lor de competenţă, în vederea stabilirii unor
programe sau activităţi comune.
Art. 52. - (1) După constituirea lor, asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile interesate vor solicita
autorităţilor administrative autonome, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale şi autorităţilor administraţiei publice locale să fie luate în
evidenţa acestora, în funcţie de domeniul în care activează.
 (2) Autorităţile publice prevăzute la alin. (1) sunt obligate să ţină evidenţa asociaţiilor şi
fundaţiilor care li s-au adresat în acest scop.
(3) Conflictele de competenţă apărute între autorităţile publice prevăzute la alin. (1) privind
luarea în evidenţă se soluţionează, la cererea oricăreia dintre părţi, de către Secretariatul
General al Guvernului în termen de 5 zile de la data sesizării. Dispoziţiile art. 39 alin. (3) se
aplică în mod corespunzător.
(4) În toate cazurile, Ministerul Justiţiei va comunica, spre informare, autorităţilor publice
competente prevăzute la alin. (1) copii de pe hotărârile judecătoreşti rămase irevocabile,
precum şi de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 5 zile de la primirea documentelor
prevăzute la art. 74.
Art. 53. - Litigiile născute în legătură cu aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol se
soluţionează în conformitate cu Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările
ulterioare.

CAPITOLUL IX
Dizolvarea şi lichidarea

Secţiunea1
Dizolvarea

Art. 54. - (1) Asociaţiile şi federaţiile se dizolvă:

a) de drept;
b) prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului, după caz;
c) prin hotărârea adunării generale.
(2) Fundaţiile se dizolvă:
a) de drept;
b) prin hotărârea judecătoriei.
Art. 55 - (1) Asociaţia se dizolvă de drept prin:
a) împlinirea duratei pentru care a fost constituită;
b) realizarea sau, după caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită,
dacă în termen de 3 luni de la constatarea unui astfel de fapt nu se produce schimbarea
acestui scop;
c) imposibilitatea constituirii adunării generale sau a constituirii consiliului director în
conformitate cu statutul asociaţiei, dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data
la care, potrivit statutului, adunarea generală sau, după caz, consiliul director trebuia constituit;
d) reducerea numărului de asociaţi sub limita fixată de lege, dacă acesta nu a fost complinit
timp de 3 luni.
(2) Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea judecătoriei în a cărei circumscripţie
se află sediul asociaţiei, la cererea oricărei persoane interesate.
Art. 56 - (1) Asociaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane
interesate:
a) când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită sau contrară ordinii publice;
b) când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;
c) când asociaţia urmăreşte un alt scop decât cel pentru care s-a constituit;
d) când asociaţia a devenit insolvabilă;
e) în cazul prevăzut la art. 14.
(2) Instanţa competentă este judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul.
Art. 57. - Asociaţia se poate dizolva şi prin hotărârea adunării generale. În termen de 15 zile
de la data şedinţei de dizolvare, procesul-verbal, în formă autentică, se depune la judecătoria
în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul, pentru a fi înscris în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor.
 Art. 58. - Fundaţia se dizolvă de drept în cazurile prevăzute la art. 55 alin. (1) lit. a) şi b),
precum şi în situaţia imposibilităţii constituirii consiliului director în conformitate cu statutul
fundaţiei, dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit
statutului, consiliul director trebuia constituit. Dispoziţiile art. 55 alin. (2) se aplică în mod
corespunzător.
Art. 59. - Dizolvarea fundaţiei prin hotărâre judecătorească se face în condiţiile art. 56, care
se aplică în mod corespunzător, precum şi în cazul nerespectării dispoziţiilor art. 15 alin. (3).
Art. 60. - (1) În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu
se pot transmite către persoane fizice.
(2) Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public
cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociaţiei sau al
fundaţiei.
(3) Dacă în termen de 6 luni de la terminarea lichidării lichidatorii nu au reuşit să transmită
bunurile în condiţiile alin. (2), precum şi în cazul în care statutul asociaţiei sau al fundaţiei nu
prevede o procedură de transmitere a bunurilor ori dacă prevederea este contrară legii sau
ordinii publice, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de instanţa competentă unei
persoane juridice cu scop identic sau asemănător.
(4) În cazul în care asociaţia sau fundaţia a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art.
56 alin. (1) lit. a) - c), bunurile rămase după lichidare vor fi preluate de către stat, prin
Ministerul Finanţelor, sau, după caz, de comuna sau oraşul în a cărui rază teritorială asociaţia
sau fundaţia îşi avea sediul, dacă aceasta din urmă era de interes local.
(5) Data transmiterii bunurilor este cea a întocmirii procesului-verbal de predare-preluare,
dacă prin acesta nu s-a stabilit o dată ulterioară.

Secţiunea a 2-a
Lichidarea

Art. 61. - (1) În cazurile de dizolvare prevăzute de art. 55, 56, 58 şi59, lichidatorii vor fi numiţi
prin însăşi hotărârea judecătorească.
(2) În cazul dizolvării prevăzute de art. 57, lichidatorii vor fi numiţi de către adunarea
generală, sub sancţiunea lipsirii de efecte juridice a hotărârii de dizolvare.
(3) În toate cazurile, mandatul consiliului director încetează o dată cu numirea lichidatorilor.
(4) Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice. Reprezentanţii permanenţi
- persoane fizice ale persoanei juridice lichidatoare - trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în
condiţiile legii.
Art. 62. - (1) Imediat după intrarea lor în funcţie, lichidatorii vor face inventarul şi vor încheia
un bilanţ care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului asociaţiei sau ale fundaţiei.
(2) Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze registrele şi orice alte acte ale
asociaţiei sau fundaţiei. De asemenea, ei vor ţine un registru cu toate operaţiunile lichidării în
ordinea datei acestora.
(3) Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul cenzorilor.
Art. 63. - (1) Lichidatorii sunt obligaţi să continue operaţiunile juridice în curs, să încaseze
creanţele, să plătească creditorii şi, dacă numerarul este insuficient, să transforme şi restul
activului în bani, procedând la vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor mobile şi imobile.
(2) Lichidatorii pot realiza numai acele operaţiuni noi care sunt necesare finalizării celor
aflate în curs.
Art. 64. - (1) Suma cuvenită creditorului cunoscut care refuză să primească plata creanţei
sale se va consemna în contul său.
(2) Dacă plata creanţei nu se poate face imediat sau atunci când creanţa este contestată,
lichidarea nu se va declara terminat înainte de a se garanta creditorii.
 Art. 65. - În orice caz, lichidatorii nu pot încheia operaţiunile şi nu pot remite celor în drept
contul gestiunii decât după expirarea unui termen de 6 luni de la publicarea dizolvării
asociaţiei sau fundaţiei.
Art. 66. - Lichidatorii răspund solidar pentru daunele cauzate creditorilor din culpa lor.
Art. 67. - Atât faţă de asociaţie sau fundaţie, cât şi faţă de asociaţi sau, după caz, fondatori,
lichidatorii sunt supuşi şi regulilor mandatului.
Art. 68. - (1) După terminarea lichidării, lichidatorii sunt obligaţi ca în termen de două luni să
depună bilanţul, registrul jurnal şi un memorandum, declarând operaţiunile de lichidare la
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor al judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are
sediul asociaţia sau fundaţia.
(2) Lichidatorii sunt obligaţi să îndeplinească toate procedurile pentru publicarea lichidării şi
radierea asociaţiei sau fundaţiei din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
(3) Publicarea lichidării se face prin afişarea la uşa instanţei în a cărei circumscripţie
teritorială îşi are sediul persoana juridică, în termen de două luni de la terminarea lichidării.
Art. 69. - Dacă în termen de 30 de zile libere de la depunerea bilanţului nu se înregistrează
nici o contestaţie, bilanţul se consideră definitiv aprobat şi lichidatorii, cu autorizarea
judecătoriei, vor remite celor în drept bunurile şi sumele rămase de la lichidare, împreună cu
toate registrele şi actele asociaţiei sau fundaţiei şi ale lichidării. Numai după aceasta
lichidatorii vor fi consideraţi descărcaţi şi li se va elibera, în acest scop, un act constatator.
Art. 70. - (1) Contestaţiile la bilanţul lichidatorilor se pot formula de orice persoană interesată
la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul persoanei juridice lichidate.
(2) Toate contestaţiile se soluţionează printr-o singură hotărâre. Sentinţa pronunţată de
judecătorie este executorie şi este supusă numai recursului.
(3) După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea asociaţiei sau fundaţiei
din Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Art. 71. - (1) Asociaţia sau fundaţia încetează a avea fiinţă la data radierii din Registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor.
(2) Radierea se face în baza actului constatator eliberat lichidatorilor, în condiţiile prevăzute
la art. 69, prin care se atestă descărcarea acestora de obligaţiile asumate.
Art. 72. - Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la dizolvarea şi lichidarea asociaţiilor şi
fundaţiilor se aplică, în mod corespunzător, şi în privinţa dizolvării şi lichidării federaţiilor.
Instanţa competentă este tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul federaţiei
supuse dizolvării şi lichidării.

CAPITOLUL X
Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial

Art. 73. - (1) Se constituie Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial -
asociaţii, fundaţii şi federaţii -, denumit în continuare Registrul naţional, în scopul evidenţei
centralizate a acestora.
(2) Registrul naţional se ţine de Ministerul Justiţiei prin direcţia de specialitate.
Art. 74. - (1) În scopul constituirii şi funcţionării Registrului naţional, instanţele judecătoreşti
sunt obligate ca, din oficiu, să comunice Ministerului Justiţiei copii de pe hotărârile
judecătoreşti rămase irevocabile privind constituirea, modificarea şi încetarea oricărei
asociaţii, fundaţii sau federaţii, precum şi de pe înscrisurile doveditoare, în termen de 3 zile de
la data rămânerii irevocabile a fiecărei hotărâri judecătoreşti.
(2) Asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică sunt obligate să comunice
Ministerului Justiţiei, în extras, copii de pe rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale, însoţite
de dovada eliberată de Regia Autonomă "Monitorul Oficial" că s-a solicitat publicarea acestora
şi în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Art. 75. - (1) Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial este public.
 (2) Ministerul Justiţiei este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei solicitante, copii
certificate de pe înregistrările efectuate în Registrul naţional şi de pe înscrisurile doveditoare.
(3) Înscrisurile prevăzute la alin. (2) pot fi cerute şi eliberate şi prin corespondenţă.
(4) Datele din Registrul naţional pot fi redate şi arhivate şi sub formă de înregistrări pe
microfilme şipe suporturi accesibile echipamentelor de prelucrare automată a datelor.

CAPITOLUL XI
Dispoziţii speciale

Art. 76. - (1) Persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România,
sub condiţia reciprocităţii, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin înscrierea în
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa Tribunalului Bucureşti, dacă sunt valabil
constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile lor statutare nu contravin ordinii
publice din România.
(2) În acest scop, reprezentanţii persoanelor juridice străine trebuie să ataşeze la cererea de
înscriere următoarele documente, în copii autentificate şi traduceri legalizate:
a) actul de constituire în statul a cărui naţionalitate o au persoanele juridice străine;
b) statutul (în măsura în care există ca act de sine stătător);
c) hotărârea organului de conducere a acelei persoane juridice, prin care se solicită
recunoaşterea în România;
d) statutul viitoarei reprezentanţe în România a acelei persoane juridice, cuprinzând
prevederi referitoare la sediu, la capacitatea juridică şi la persoanele care reprezintă persoana
juridică străină;
e) hotărârea Guvernului României de aprobare a cererii de recunoaştere în România a
persoanei juridice solicitante.
(3) Dispoziţiile art. 8-12 şi ale art. 81 se aplică în mod corespunzător.
Art. 77. - (1) Asociaţiile şi fundaţiile constituite ca persoane juridice române de către
persoane fizice sau juridice străine pot dobândi pe întreaga durată de funcţionare dreptul de
proprietate şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea scopului
pentru care au fost constituite.
(2) În cazul dizolvării şi lichidării asociaţiilor şi fundaţiilor prevăzute la alin. (1), lichidatorii au
obligaţia înstrăinării terenurilor în termen de cel mult un an, numai către persoane care au
capacitatea juridică de a dobândi astfel de bunuri. Termenul de un an se calculează de la data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se constată ori se dispune dizolvarea
sau, după caz, de la data hotărâri de dizolvare voluntară.
(3) În cazul nerespectării termenului de un an pentru înstrăinarea terenurilor prevăzute la
alin. (2), instanţa competentă va dispune vânzarea acestora prin licitaţie publică.
(4) În toate cazurile, bunurile rămase după lichidare, inclusiv terenurile neînstrăinate în
condiţiile alin. (2) şi(3) se atribuie cu respectarea dispoziţiilor art. 60.

CAPITOLUL XII
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 78. - Prezenta ordonanţă intră în vigoare în termen de 3 luni de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 79. - În termenul prevăzut la art. 78 Ministerul Justiţiei:
a) va elabora şi va adopta Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi
fundaţiilor, Registrului federaţiilor, precum şi a Registrului naţional al persoanelor juridice fără
scop patrimonial, care va cuprinde şi prevederi privind accesul la acest registru al persoanelor
juridice de drept public, al persoanelor juridice de drept privat, precum şi al persoanelor fizice;
 b) va stabili forma şi conţinutul certificatelor de înscriere prevăzute la art. 12 alin. (1) şi a art.
17 alin. (3), precum şi condiţiile de eliberare a dovezii menţionate la art. 6 alin. (4).
Art. 80. - Dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice se
aplică, în mod corespunzător, şi asociaţiilor şi fundaţiilor, cu excepţia acelor dispoziţii care sunt
contrare reglementărilor stabilite prin prezenta ordonanţă.
Art. 81. - În privinţa asociaţiilor şi fundaţiilor care au calitatea de persoane juridice străine
sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile art. 43 şi următoarele din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Art. 82. - Cererile de autorizare a înfiinţării asociaţiilor, fundaţiilor, federaţiilor sau uniunilor de
persoane, aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor de judecată legal învestite la data
intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, vor continua să fie soluţionate de acele instanţe.
Art. 83. - (1) Asociaţiile şi fundaţiile constituite, până la data intrării în vigoare a prezentei
ordonanţe, în condiţiile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii) îşi
păstrează personalitatea juridică legal dobândită. Acestor asociaţii şi fundaţii li se aplică, de la
data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, regimul juridic prevăzut de aceasta.
(2) Uniunile, federaţiile sau grupările de persoane juridice, astfel cum sunt reglementate de
Legea nr. 21/1924, îşi păstrează personalitatea juridică şi, de la data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe, li se va aplica regimul juridic al federaţiilor prevăzut de aceasta din urmă.
Art. 84. - (1) În termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe registrele
persoanelor juridice, aflate la grefa tribunalelor în circumscripţiile cărora funcţionează
persoanele juridice de drept privat prevăzute de Legea nr. 21/1924 vor fi transmise
judecătoriilor în ale căror circumscripţii teritoriale acestea îşi au sediul.
(2) În acelaşi termen, registrele uniunilor şi federaţiilor, aflate la grefa curţilor de apel în
circumscripţiile cărora funcţionează uniunile şi federaţiile prevăzute de Legea nr. 21/1924, vor
fi transmise tribunalelor în circumscripţiile cărora acestea îşi au sediul.
(3) În vederea constituirii Registrului naţional prevăzut la art. 73, în termenul menţionat la
alin. (1), instanţele judecătoreşti sunt obligate să transmită Ministerului Justiţiei copii de pe
registrele asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi de pe registrele uniunilor şi federaţiilor, aflate la
grefa acestora.
Art. 85. - Persoanele juridice de utilitate publică- asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii de
acest fel - înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice
alte acte de drept public nu intră sub incidenţa prevederilor prezentei ordonanţe, ci rămân
supuse reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor.
Art. 86. - Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se abrogă Legea nr. 21/1924
pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii
contrare.

PRIM-MINISTRU
MUGUR CONSTANTIN ISĂRESCU

Contrasemnează:
---------------------------------
p. Ministru de stat, ministrul justiţiei,
Flavius Baias,
secretar de stat
Ministrul finanţelor,
Decebal Traian Remeş

Bucureşti, 30 ianuarie 2000.

Nr. 26.
Data adoptãrii/promulgãrii: 30.01.2000
Data intrãrii în vigoare: 30.04.2000

DECRET nr. 31 publicatã în B.Of. nr. 8 din data: 30.01.54

Republicãri:
Art. 1. Drepturile civile ale persoanelor fizice sânt recunoscute în scopul de a se
satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii
şi regulilor de convieţuire socialistă.
Art. 2. Drepturile civile pe care le au, ca persoane juridice, organizaţiile socialiste,
precum organele de stat şi celelalte instituţii de stat, întreprinderile şi organizaţiile economice
de stat sau cooperatiste, orice organizaţii obşteşti, ca şi societăţile de colaborare economică
sânt recunoscute în scopul de a se asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi a
nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a ţării.
Art. 3. Drepturile civile sânt ocrotite de lege.
Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.
Art. 4. Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire
asupra capacităţii.
Art. 5. Persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de
lege, capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.
Art. 6. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exerciţiu, de cât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.
Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă sau la cea
de exerciţiu.
Art. 7. Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu
moartea acesteia.
Drepturile copilului sânt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte
viu.
Art. 8. Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine
majoră.
Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani.
Minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu.
Art. 9. Minorul, care a împlinit vârsta de paisprezece ani, are capacitatea de exerciţiu
restrânsă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
Art. 10. Minorul care a împlinit şaisprezece ani poate să încheie contractul de muncă,
sau să intre într-o cooperativă agricolă de producţie ori într-o altă organizaţie cooperatistă,
fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui.
În cazul în care minorul între 14 şi 16 ani încheie un contract de muncă sau intră într-o
cooperativă agricolă de producţie, ori într-o organizaţie cooperatistă de producţie, va fi nevoie,
pe lângă încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, şi de un aviz medical.
Minorul, care se găseşte în situaţia prevăzută în alineatele precedente, exercită singur
drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorând din contractul de muncă sau din calitatea de
membru al cooperativei agricole de producţie, ori al altei organizaţii cooperatiste şi dispune
singur de sumele de bani ce a dobândit prin munca proprie.
Minorul cu capacitate restrânsă are dreptul, fără a avea nevoie de încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, să facă depuneri la casele de păstrare de stat şi să dispună de
aceste depuneri, potrivit cu prevederile regulamentelor acestor case de păstrare.
Art. 11. Nu au capacitatea de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani;
b) persoana pusă sub interdicţie.
Pentru cei ce nu au capacitatea de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor
legali.
Art. 12. Orice persoană are drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii.
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.
Schimbarea în orice fel a numelui de familie sau a prenumelui nu este îngăduită decât
în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.
Art. 13. Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică
sau principală.
Art. 14. Domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el
locuieşte statornic.
Domiciliul copilului încredinţat de instanţa judecătorească unei a treia persoane rămâne
la părinţii săi, iar în cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei
va avea domiciliul copilul, decide instanţa judecătorească.
Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în
cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie, este la
reprezentantul legal.
Art. 15 În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut cel
dispărut are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l reprezinte.
Dacă un custode sau un curator a fost numit asupra unor bunuri succesorale, cei
chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau la curator, în măsura în care acesta este
îndreptăţit să-i reprezinte.
Art. 16.(Modificat prin legea nr. 4 din 4.IV.1956). Cel care lipseşte de la domiciliul său
poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a
trecut un an de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă.
Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre
judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru
ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase
luni de la data afişărilor extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un
naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune
decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut
cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.
Art. 17. Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se poate
stabili, termenele prevăzute în art. 16 alin. 1 şi 2 se vor socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri,
iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.
Tot astfel, dacă nu se poate stabili ziua împrejurării în care a avut loc dispariţia,
termenul prevăzut în art. 16 alin. 3 se va socoti de la sfârşitul lunii în care această împrejurare
s-a produs, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.
Art. 18. De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut
este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii.
Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările.
În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului
după care se poate cere declararea judecătorească a morţii.
 Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor
prezentului articol, dacă se va dovedi că adevărată o altă dată.
Art. 19. Cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă
de moarte, rămasă definitivă.
Art. 20. Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii
prin care s-a declarat moartea.
Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte,
înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le
înapoieze, decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată
moartă este în viaţă.
Art. 21. În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se
poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sânt socotite că au murit deodată.
Art. 22. Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii,
în registrele de stare civilă.
Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere
doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre.
Art. 23. Numai instanţa judecătorească poate hotărî, în cazurile prevăzute de lege,
rectificarea actelor de stare civilă, întocmite în registrele de stare civilă.
Întocmirea sau rectificarea actelor de stare civilă, făcută în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti, este opozabilă şi celor de-al treilea. Aceştia sânt, însă, în drept să facă dovada
contrară.
Art. 24. Starea civilă se va putea dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice
mijloc de probă admis de lege, dacă:
a) nu a existat registrul de stare civilă;
b) registrul de stare civilă s-a pierdut ori este distrus, în tot sau în parte;
c) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
d) procurarea certificatului de stare civilă este cu neputinţă.
Art. 25. Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume
propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care
legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Art. 26. Sânt, în condiţiile legii, persoane juridice:
a) organele locale ale puterii de stat, organele centrale şi locale ale administraţiei de
stat şi celelalte instituţii de stat, dacă au un plan de cheltuieli propriu şi dreptul să dispună
independent de creditele bugetare acordate;
b) întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi celelalte organizaţii socialiste de
stat cu gestiune economică;
c) cooperativele agricole de producţie, celelalte organizaţii cooperatiste şi orice
organizaţii obşteşti, ca şi societăţile de colaborare economică, dacă, potrivit legii ori actului
administrativ care le înfiinţează sau potrivit prevederilor actului de înfiinţare ori statutului, au un
patrimoniu distinct;
d) instituţiile anexe, dacă au un plan de cheltuieli propriu şi dreptul să dispună
independent de creditele acordate, precum şi întreprinderile anexe, dacă au gestiune
economică;
e) orice altă organizaţie socialistă care are o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc.
Art. 27. Întreprinderile şi organizaţiile economice de stat, cooperativele agricole de
producţie şi celelalte organizaţii cooperatiste, precum şi întreprinderile anexe create de toate
acestea sau de organizaţiile obşteşti, cât şi cele create de instituţiile de stat sânt organizaţii
economice socialiste.
 Întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi întreprinderile anexe create de
acestea, precum şi cele create de instituţiile de stat sânt organizaţii economice socialiste de
stat
Art. 28. Persoana juridică ia fiinţă, după caz:
a) prin actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei de stat;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul puterii sau
administraţiei de stat, competent a verifica numai dacă sânt întrunite cerinţele legii pentru ca
acea persoană juridică să poată lua fiinţă;
c) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului
puterii sau administraţiei de stat, competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;
d) printr-un alt mod reglementat de lege.
Art. 29. Instituţiile de stat, ca persoane juridice, pot fi înfiinţate, prin lege, decret sau
hotărâre a Consiliului de Miniştri, iar întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi prin
actul unui organ local al puterii de stat ori prin actul unui organ central sau local al
administraţiei de stat, în condiţiile stabilite prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de
Miniştri.
Instituţiile şi întreprinderile anexe se înfiinţează în acelaşi mod ca şi organizaţiile
socialiste pe lângă care funcţionează.
Art. 30. Cooperativele agricole de producţie şi celelalte organizaţii cooperatiste, precum
şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create de acestea, sânt persoane juridice prin
recunoaşterea înfiinţării lor de către organele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 31. Organizaţiile obşteşti, ca sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori,
asociaţiile cu scop nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe create de
acestea sânt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării lor, dată de către
organele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 32. Persoanele juridice sânt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le
sânt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere.
Art. 33. Persoanele juridice care sânt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz,
potrivit dispoziţiilor art. 28, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data
recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege.
Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere
ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate
chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei,
îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât
acestea sânt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
Art. 34. Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului
ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
Orice act juridic care nu este făcut ân vederea realizării acestui scop este nul.
Art. 35. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sânt actele persoanei juridice însăşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă
au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de
persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea.
 Art. 36. Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sânt
supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de
înfiinţare ori statut.
Art. 37. Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, ale
întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror alte organizaţii
socialiste de stat, dacă ele sânt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste
persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
Persoana juridică subordonată unui consiliu popular sau unui organ al administraţiei de
stat ori unei organizaţii economice socialiste sau unei organizaţii obşteşti nu răspunde pentru
obligaţiile acestora şi, tot astfel, acestea nu răspund pentru obligaţiile persoanei juridice
subordonate, în afară de cazurile prevăzute de lege.
Art. 38. Persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o sau
prin statut.
Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se va trece în registru şi
denumirea ei.
Art. 39. Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau
statutului.
Art. 40. Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau
dizolvare.
Art. 41. Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană
juridică nouă.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între
mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă.
Art. 42. Persoana juridică nu încetează de a avea fiinţă în cazul în care o parte din
patrimoniul ei se desprinde şi se transmite la una sau mai multe alte persoane juridice
existente sau care iau, astfel, fiinţă.
Art. 43. Instituţiile de stat, precum şi întreprinderile şi organizaţiile economice de stat
create prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de Miniştri încetează de a avea fiinţă, în
mod corespunzător, prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de Miniştri. Întreprinderile şi
organizaţiile economice de stat create prin actul unui organ local al puterii de stat ori prin actul
unui organ central sau local al administraţiei de stat încetează de a avea fiinţă prin actul
organului care le-a creat sau al organului ierarhic superior.
Dispoziţiile alineatului precedent de aplică şi în cazul în care o parte din patrimoniul
unei instituţii de stat sau al unei organizaţii economice socialiste de stat se desprinde şi
transmite potrivit art. 42.
Art. 44. Comasarea şi divizarea organizaţiilor cooperatiste, precum şi desprinderea unei
părţi din patrimoniul acestora se fac în temeiul hotărârii organului cooperatist chemat a le
decide, precum şi cu recunoaşterea din partea organului competent, potrivit prevederilor legii.
Dispoziţiile alineatului precedent sânt aplicabile prin asemănare şi organizaţiilor
obşteşti.
Art. 45. Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se dizolvă dacă:
a) termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi împlinit;
c) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au
devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire socialistă sau urmăresc un alt scop decât cel
declarat;
d) numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut.
În cazurile prevăzute la lit. a, b şi d, dizolvarea se produce de plin drept; în cazul
prevăzut la lit. c, ea se face prin actul organului competent.
 Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se pot dizolva, de asemenea, în
condiţiile prevăzute în art. 44, care se vor aplica prin asemănare.
Art. 46. În cazul fuziunii, drepturilor şi obligaţiile persoanelor juridice fuzionate trec
asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate.
În cazul absorţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţinută de obligaţiile
persoanei juridice pe care o absoarbe.
Art. 47. Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se
împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus
divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.
În cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se
transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia astfel fiinţă, împărţirea
patrimoniului se face în proporţia părţii desprinse şi transmise.
În cazul în care partea desprinsă se transmite la mai multe persoane juridice existente
sau care iau astfel fiinţă, împărţirea patrimoniului între persoana juridică de la care s-a făcut
desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alineatului 2,
iar între persoanele juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va face potrivit
dispoziţiilor alineatului 1, care se vor aplica în mod corespunzător.
Art. 48. Persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul divizării răspund faţă de
creditori pentru obligaţiile persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare,
proporţional cu valoarea bunurilor dobândite, stabilită la data dobândirii, dacă prin actul care a
dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevăzut altfel. În cazul organizaţiilor cooperatiste
sau al oricăror organizaţii obşteşti, răspunderea nu poate fi decât proporţională cu valoarea
bunurilor dobândite.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi persoanelor juridice care au dobândit
bunuri ca urmare a desprinderii şi transmiterii unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice.
Art. 49. Transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în caz de fuziune, absorţie, divizare,
precum şi de desprindere şi transmitere, privind persoane juridice supuse înregistrării, se
îndeplineşte, atât între părţi, cât şi faţă de cel de-al treilea, numai prin înregistrarea operaţiunii
şi pe data acesteia.
În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării, transmiterea
drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute de alineatul precedent, se îndeplineşte atât între
părţi cât şi faţă de cei de-al treilea, numai pe data aprobării, de către organul competent, a
inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a oricăror alte asemenea
acte pe care legea le-ar prevedea, precum şi a evidenţei contractelor în curs de executare,
care trebuie să cuprindă şi repartizarea tuturor contractelor în condiţiile art. 50 alin. 2.
Art. 50. Divizarea, precum şi desprinderea şi transmiterea nu se vor putea înregistra
decât dacă se vor prezenta, aprobate de organul competent determinat potrivit art. 43 sau 44,
inventarul, bilanţul contabil întocmit în vederea predării-primirii, sau oricare alte asemenea
acte pe care legea le-ar prevedea, precum şi evidenţa contractelor în curs de executare, care
trebuie să cuprindă şi repartizarea tuturor contractelor.
Contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă de o
singură persoană juridică dobânditoare. Repartizarea unui singur contract la mai multe
persoane juridice se va putea face numai dacă împărţirea executării lui este cu putinţă. În
toate cazurile, în ce priveşte transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, se va face aplicaţia art. 47
şi 48.
Aprobarea cerută potrivit alin. 1 nu se va putea da mai înainte ca, în cazul contractelor
planificate, să se fi obţinut, de la organul de planificare competent, modificarea sarcinii de plan
concrete corespunzătoare.
Art. 51. Prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării
activului şi a plăţii pasivului.
 Art. 52. Bunurile organizaţiei cooperatiste sau ale organizaţiei obşteşti dizolvate,
rămase după lichidare, vor primi destinaţia arătată prin actul de înfiinţare, prin statut sau prin
hotărârea luată, cel mai târziu la data dizolvării, de organele chemate a o decide.
În lipsa unei atare prevederi în actul de înfiinţare sau statut, ori în lipsa unei hotărâri
luate în condiţiile alineatului precedent, precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea
este contrară legii ori regulilor de convieţuire socialistă, bunurile rămase după lichidare vor fi
atribuite de organul competent unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător.
Art. 53. În cazul în care persoana juridică este dizolvată pentru că scopul ei sau
mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori potrivnice
regulilor de convieţuire socialistă, bunurile rămase după lichidare trec la stat.
Art. 54. (Modificat prin legea nr. 4 din 4.IV.1956). Persoana care a suferit o atingere în
dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal
nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice
alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei
care aduce atingere drepturilor mai sus-arătate.
Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei
să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite
necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins.
Art. 55. Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin
hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-
l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data
expirării termenului de mai sus. Această amendă poate fi pronunţată şi prin hotărârea dată
asupra cererii făcute potrivit art. 54.
Art. 56. Drepturile personale nepatrimoniale sânt ocrotite şi după moarte, în măsura
stabilită de lege sau de regulile de convieţuire socialistă.
Art. 57. Prezentul decret intră în vigoare la data de 1 februarie 1954.

DECRET nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicarea a Codului familiei şi a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice
Republicãri:
Art. 1. Validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului
familiei se stabileşte potrivit cu dispoziţiile legii în vigoare la data încheierii ei.
Cu toate acestea, în cazul când căsătoria este nulă sau anulabilă potrivit legii
anterioare, însă valabilă potrivit Codului familiei, ori dacă, după încheierea căsătoriei, a
intervenit oricând un fapt care, potrivit dispoziţiilor acestui cod, acoperă nulitatea, căsătoria nu
mai poate fi declarată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului,
chiar dacă la această dată acţiunea în declarare a nulităţii sau cea în anulare este în curs de
judecată.
Art. 2. În cazul nulităţii căsătoriei, copilul din căsătoria declarată nulă, dacă se află în
viaţă la data intrării în vigoare a Codului familiei, are de la data concepţiunii situaţia unui copil
din căsătorie, chiar dacă ambii soţi au fost de rea credinţă la încheierea acesteia şi chiar dacă
hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii căsătoriei a rămas definitivă înainte de
intrarea în vigoare a Codului familiei.
Drepturile de moştenire dobândite potrivit legii în vigoare la data deschiderii succesiunii
rămân neatinse.
Art. 03. Oricând s-ar fi căsătorit, soţii, cât priveşte relaţiile lor personale, sânt supuşi, de
la data intrării sale în vigoare, dispoziţiilor Codului familiei.
 Art. 4. Soţii vor fi supuşi, de la data intrării în vigoare a Codului familiei, dispoziţiilor
acestui Cod în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost
regimul lor matrimonial legal sau convenţional de mai înainte.
Bunurile ce soţii au la data intrării în vigoare a Codului familiei devin comune sau
proprii, potrivit dispoziţiilor acestui Cod.
Calitatea de bun comun, dobândită în temeiul dispoziţiilor de mai sus, nu poate fi opusă
celor de-al treilea care, la data intrării în vigoare a Codului familiei, sânt titulari ai vreunui drept
real asupra acelui bun.
Art. 5. Dovada că un bun este propriu se va putea face, între soţi, prin orice mijloc de
probă.
În cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, dovada
că un bun este propriu se va putea face, de toţi cei interesaţi, prin orice mijloc de probă, chiar
faţă de cei de-al treilea.
Art. 6. În relaţiile patrimoniale dintre soţii membri ai unei cooperative agricole de
producţie, dispoziţiile Codului familiei privitoare la bunurile soţilor se întregesc cu dispoziţiile
speciale ale Statutului model al cooperativei agricole de producţie.
Art. 7. Dispoziţiile Codului familiei privitoare la divorţ se aplică fără a deosebi între
căsătoriile încheiate înainte, sau după intrarea sa în vigoare. Căsătoria încheiată înainte de
intrarea în vigoare a Codului va putea fi desfăcută potrivit dispoziţiilor acestuia, chiar dacă
motivul pe care se întemeiază cererea nu era cauză de divorţ potrivit prevederilor legii
anterioare. Dispoziţiile alineatului de faţă se aplică chiar şi cererilor în curs de judecată la data
intrării în vigoare a Codului familiei.
Divorţul produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat
hotărârea rămasă definitivă
Cu toate acestea, dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi
patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei,
vor putea fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 44 din Codul familiei.
Art. 8. Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la starea
civilă este supusă dispoziţiilor Codului familiei şi produce efectele prevăzute de acest Cod şi în
cazul copiilor născuţi înainte de intrarea lui în vigoare, chiar dacă cererea se află în curs de
judecată.
Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, născut înainte de intrarea
în vigoare a Codului familiei, se poate porni în termen de un an de la intrarea în vigoare a
acestui Cod, dispoziţiile art. 60 din Codul familiei fiind aplicabile.
Recunoaşterile valabile făcute potrivit legilor anterioare, precum şi hotărârile declarative
de paternitate rămase definitive la data intrării în vigoare a Codului familiei, vor produce
efectele prevăzute de acest Cod. Cât priveşte numele copiilor a căror filiaţie a fost stabilită prin
recunoaştere sau hotărâre judecătorească, înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei,
aceştia rămân cu numele dobândit potrivit legii în vigoare la data stabilirii filiaţiei; ei vor putea
cere însă, în termen de şase luni de la intrarea în vigoare a Codului familiei, să se facă
aplicaţia dispoziţiilor art. 64 din acest cod.
Drepturile de moştenire dobândite potrivit legii în vigoare la data deschiderii succesiunii
rămân neatinse.
Art. 9. Adopţiile şi înfierile încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei
rămân supuse legilor în vigoare la data când au fost încuviinţate, numai în ce priveşte
validitatea lor. Toate celelalte dispoziţii din Codul familiei privitoare la înfiere vor fi aplicabile,
de la data intrării în vigoare a acestui Cod, atât adopţiilor, cât şi înfierilor încuviinţate înainte de
această dată.
Cererile de adopţie şi de înfiere, în curs de soluţionare în faţa instanţelor judecătoreşti
la data intrării în vigoare a Codului familiei, rămân în competenţa acestor instanţe,
soluţionarea lor făcându-se însă potrivit dispoziţiilor Codului familiei.
 Art. 10. Obligaţia de întreţinere stabilită prin hotărâre judecătorească sau prin contract,
înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, va continua să-şi producă efectele numai dacă
este în folosul şi în sarcina unor persoane care, potrivit dispoziţiilor Codului familiei,
îndeplinesc condiţiile cerute pentru a avea dreptul şi a fi obligate la întreţinere şi numai în
măsura prevăzută de acest Cod.
Pensiile de întreţinere stabilite în baza art. 14 al Decretului nr. 130 din 2 aprilie 1949,
prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei,
rămân în fiinţă.
Art. 11. Dispoziţiile Codului familiei privitoare la drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de
copii, precum şi la tutela minorului, se vor aplica şi în privinţa copiilor care sânt minori la data
intrării în vigoare a Codului familiei.
Minorii care, la data intrării în vigoare a Codului familiei, având un părinte în viaţă, se
află, potrivit dispoziţiilor legale anterioare, sub tutelă, trec sub ocrotirea părintească, dacă nu
intră în prevederile Codului familiei privitoare la instituirea tutelei minorului. Dispoziţiile art. 140
şi 141 din Codul familiei vor fi aplicabile în mod corespunzător; dacă tutore a fost părintele,
acesta este scutit de prezentarea dării de seamă generale.
Art. 12. Dispoziţiile Codului familiei privitoare la încredinţarea copiilor unei alte
persoane decât părinţilor lor ori unei instituţii de ocrotire, precum şi cele privitoare la
decăderea părinţilor din drepturile părinteşti, se vor aplica, de la intrarea în vigoare a Codului
familiei, chiar dacă faptele care ar putea îndreptăţi aceste măsuri s-au întâmplat înainte de
această dată.
Dispoziţiile alineatului precedent se vor aplica şi cererilor aflate în curs de judecată la
data intrării în vigoare a Codului familiei.
Art. 13. Părinţii care, înainte de data intrării în vigoare a Codului familiei, au fost
decăzuţi din drepturile părinteşti, lipsiţi în parte sau vremelnic de exerciţiul acestor drepturi, vor
putea fi repuşi în drepturile lor părinteşti sau în exerciţiul acestor drepturi, potrivit dispoziţiilor
Codului familiei.
Art. 14. Persoanele aflate, la data intrării în vigoare a Codului familiei, sub tutelă,
curatelă, consiliu judiciar sau alte măsuri de ocrotire vor fi supuse, cât priveşte capacitatea lor
sub măsurile de ocrotire ce vor trebui luate, dispoziţiilor acestui Cod privitoare la tutelă sau
curatelă.
În acest scop, instanţele judecătoreşti, din oficiu sau la cerere, vor examina toate
cauzele în care s-au instituit măsuri de ocrotire potrivit legilor anterioare şi, după caz, vor
dispune:
a) înlocuirea măsurilor de ocrotire instituite potrivit legilor anterioare prin instituirea
tutelei sau curatelei, dacă potrivit dispoziţiilor Codului familiei este cazul să se instituie o
asemenea măsură. În termen de 15 zile de la pronunţarea hotărârii, instanţa va înainta
dosarul autorităţii tutelare, care va proceda potrivit dispoziţiilor Codului familiei privitoare, după
caz, la tutelă sau curatelă. Dispoziţiile art. 145 alin. 2 din Codul familiei se vor aplica prin
asemănare;
b) desfiinţarea măsurilor de protecţie instituite potrivit legilor anterioare, dacă potrivit
dispoziţiilor Codului familiei nu este cazul să se instituie nici tutela şi nici curatela. În acest caz,
instanţa însăşi va face în mod corespunzător aplicaţia dispoziţiilor art. 140 şi 141 din Codul
familiei.
Până la pronunţarea hotărârii, măsurile de ocrotire existente se menţin, acelea
privitoare la tutela minorului sau la tutela interzisului funcţionând potrivit dispoziţiilor
corespunzătoare ale Codului familiei. Celelalte măsuri de ocrotire vor funcţiona potrivit
dispoziţiilor legii aplicabile la data când Codul familiei a intrat în vigoare.
Art. 15. În aplicarea art. 14 lit. a din prezentul decret, starea de imbecilitate prevăzută
de Codul civil se va socoti, în înţelesul Codului familiei, debilitate mintală, iar starea de
sminteală ori nebunie cu furie, prevăzută de Codul civil, se va socoti, în înţelesul Codului
familiei, alienaţie mintală.
Art. 16. Cererile privitoare la orice măsuri de ocrotire, făcute în baza legilor anterioare şi
aflate în curs de judecată la intrarea în vigoare a Codului familiei, vor fi soluţionate de
instanţele judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor acestui Cod.
Art. 17. În cazul prevăzut de art. 14 lit. a din prezentul decret, persoanele care, potrivit
legilor anterioare, erau însărcinate cu exercitarea măsurilor de ocrotire vor fi menţinute de
către instanţa judecătorească, după caz, în sarcina de tutore sau curator, afară dacă, potrivit
legii, nu pot avea această calitate. Cererea prin care tutorele sau curatorul refuză sarcina
tutelei ori curatelei sau reclamă înlocuirea, se va putea face ulterior, la autoritatea tutelară.
Art. 18. Validitatea actelor juridice încheiate de incapabili, singuri sau prin reprezentanţii
lor legali ori cu încuviinţarea celor ce-i asistau înainte de data intrării în vigoare a Codului
familiei, se stabileşte potrivit cu dispoziţiile legii în vigoare la data încheierii lor.
Art. 19. Acceptarea moştenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă sau unei
persoane pusă sub interdicţie va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar.
Art. 20. Ipoteca legală asupra bunurilor tutorilor se stinge de drept, pe data intrării în
vigoare a Codului familiei.
Pentru radierea inscripţiei acestei ipoteci va fi suficientă cererea tutorelui.
Art. 21. Dreptul de folosinţă legală al părinţilor asupra bunurilor copilului lor minor
încetează pe data intrării în vigoare a Codului familiei.
În cazul când copilul are şi alte bunuri decât cele de uz personal, părinţii sânt obligaţi
ca, în termen de trei luni de la intrarea în vigoare a Codului familiei, să alcătuiască inventarul
lor şi să-l supună autorităţii tutelare spre verificare şi aprobare.
Art. 22. Îndepărtarea tutorilor se va putea dispune numai potrivit prevederilor Codului
familiei, chiar dacă faptele, care ar putea îndreptăţi această măsură, s-au întâmplat înainte de
intrarea în vigoare a acestui Cod.
Cererile de îndepărtare a tutorelui, aflate în curs, se vor soluţiona de instanţele
judecătoreşti, înainte ca acestea să trimită dosarele, potrivit dispoziţiilor art. 14 din prezentul
decret, autorităţii tutelare.
Art. 23. În cazul prevăzut de art. 55 din Codul familiei, prescripţia începută sub regimul
Codului civil nu se va socoti îndeplinită decât la expirarea termenului prevăzut de Codul
familiei.
Art. 24. În cazul prevăzut de art. 60 alin. 1 din Codul familiei, prescripţia începută sub
regimul legii anterioare se va socoti îndeplinită la expirarea unui termen de un an de la data
intrării în vigoare a Codului familiei, afară numai dacă termenul prevăzut de legea anterioară
expiră mai curând.
Dispoziţiile alineatului precedent sânt aplicabile şi prescripţiei prevăzute de art. 60 alin.
3 din Codul familiei, în cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată.
Dacă un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărâri
judecătoreşti rămasă definitivă înainte de data intrării în vigoare a Codului familiei, termenul de
un an prevăzut de art. 60 alin. 2 din acest Cod va curge de la data intrării sale în vigoare.
Dispoziţiile alineatului precedent sânt aplicabile şi prescripţiei prevăzute de art. 60 alin.
3 din Codul familiei, în cazul în care pretinsul tată a prestat copilului întreţinere.
Art. 25. De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anularea pentru
leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri,
fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice, ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani,
sânt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune.
 Minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani nu răspund pentru fapta lor ilicită
decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ.
Art. 26. Dispoziţiile art. 16 şi 17 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice vor fi aplicabile chiar şi în cazul când ultimele ştiri din care rezultă că cel care lipseşte
de la domiciliul său era în viaţă s-au primit la o dată anterioară intrării în vigoare a acestui
decret, ori când faptele prevăzute de art. 16 alin. 3 s-au întâmplat înainte ca Decretul privitor
la persoanele fizice şi persoanele juridice să fi intrat în vigoare.
Dispoziţiile art. 16, 17 şi 19 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice se vor aplica şi cererilor ce se află în curs de judecată la data intrării în vigoare a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
Art. 27. Dispoziţiile art. 18 alin. final şi art. 20 din Decretul privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice sânt aplicabile şi în cazul celor a căror moarte a fost declarată prin hotărâri
pronunţate înainte de intrarea în vigoare a acestui decret.
Art. 28. De la data intrării în vigoare a Decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, persoanele juridice existente la acea dată vor fi supuse, în totul,
dispoziţiilor acestui decret.
Art. 29. De la data intrării în vigoare a Decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, dispoziţiile art. 54-56 inclusiv ale acestuia se vor aplica şi atingerilor
aduse drepturilor personale nepatrimoniale anterior acestei date.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi cererilor în curs de judecată.
Art. 30. Preşedintele instanţei sesizată cu o cerere de punere sub interdicţie va lua
măsuri ca cererea, împreună cu înscrisurile anexate, să fie comunicate procurorului. Acesta va
dispune efectuarea cercetărilor ce va socoti necesare, va lua şi părerea unei comisii de medici
specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută se găseşte internat într-o
instituţie sanitară, va lua şi părerea medicului sub supravegherea căruia se află.
Preşedintele instanţei sesizează totodată autoritatea tutelară de la domiciliul celui a
cărui punere sub interdicţie este cerută, pentru a se face aplicaţia dispoziţiilor art. 146 din
Codul familiei, referitoare la numirea curatorului.
Art. 31. Luând concluziile procurorului, instanţa va putea dispune internarea provizorie
a celui a cărui punere sub interdicţie este cerută, pe timp de cel mult şase săptămâni, dacă
observarea mai îndelungată a stării lui mintale este necesară, potrivit avizului unui medic
specialist, iar această observare nu se poate face în alt mod.
Art. 32. După ce primeşte rezultatul cercetărilor şi avizul comisiei de medici specialişti,
precum şi, dacă va fi cazul, părerea medicului instituţiei sanitare, preşedintele va fixa termenul
pentru judecata cererii, dispunând citarea părţilor. Cererea şi toate înscrisurile depuse se vor
comunica celui a cărui punere sub interdicţie este cerută.
Art. 33. Judecata se va face ascultând concluziile procurorului.
La termenul de judecată, instanţa va asculta pe cel a cărui punere sub interdicţie este
cerută, pentru a constata starea sa mintală.
Dacă cel a cărui punere sub interdicţie este cerută nu este în stare să se înfăţişeze la
instanţă, el va fi ascultat, în prezenţa procurorului, la locul unde se află.
Art. 34. (Alin. 1 al acestui articol a fost abrogat prin legea nr. 4 din 4.IV.1956).
Instanţa judecătorească va comunica autorităţii tutelare, de la domiciliul celui a cărui
punere sub interdicţie este cerută, hotărârea dată asupra cererii de punere sub interdicţie,
pentru ca autoritatea tutelară să dispună ridicarea curatelei, dacă aceasta a fost instituită, iar
în caz că instanţa a hotărât punerea sub interdicţie, să dispună numirea unui tutore.
Art. 35. Ridicarea interdicţiei se face cu aceeaşi procedură ca şi pronunţarea ei.
Art. 36. Cererea de declarare a dispariţiei unei persoane se introduce la instanţa
judecătorească în circumscripţia căreia această persoană şi-a avut ultimul domiciliu.
 Art. 37. Primind cererea, preşedintele instanţei dispune ca, prin organele consiliului
popular şi prin organele miliţiei, să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire la persoana a
cărei dispariţie se cere a fi declarată.
Totodată, va dispune să se facă, la ultimul domiciliu al acesteia şi la consiliul popular,
afişarea cererii, cu invitaţia ca orice persoană care ar putea da informaţii pentru soluţionarea
cererii să le comunice instanţei.
Preşedintele instanţei va putea sesiza autoritatea tutelară, de la domiciliul celui a cărui
dispariţie se cere a fi declarată, spre a se face, dacă este cazul, aplicaţia art. 152 din Codul
familiei referitoare la numirea curatorului.
Art. 38. După trecerea a 45 zile de la afişarea prevăzută de art. 37 alin. 2 din prezentul
decret, preşedintele va fixa termen de judecată, cu citarea părţilor. Persoana a cărei dispariţie
se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu; în cazul când a avut un mandatar general,
va fi citată şi la acesta.
Judecata se va face ascultând concluziile procurorului.
Art. 39. Prin îngrijirea instanţei, hotărârea de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă,
se va afişa timp de 30 zile la uşa instanţei de fond şi a consiliului popular al ultimului domiciliu
al celui dispărut.
De asemenea, hotărârea va putea fi comunicată autorităţii tutelare spre a se face, dacă
va fi cazul, aplicaţia art. 16 alin. 1 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice.
Art. 40. Pentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit
dispoziţiilor art. 36-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 41. Hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată serviciului
de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă.
Art. 42. Cererea de anulare a hotărârii care declară moartea unei persoane, în cazul
prevăzut de art. 20 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, se face la
instanţa care a pronunţat hotărârea.
Judecata se face de urgenţă cu citirea persoanelor care au fost părţi la procedura
declarativă de moarte şi ascultând concluziile procurorului.
În cazul în care se dovedeşte că cel declarat mort trăieşte, instanţa va anula hotărârea,
dispunând să se comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a face cuvenita rectificare
în registrul actelor de stare civilă.
Art. 43. Dispoziţiile art. 42 din prezentul decret sânt aplicabile prin asemănare şi în caz
de rectificare a datei morţii în temeiul art. 18 alin. final din Decretul privitor la persoanele fizice
şi persoanele juridice.
Art. 44. Soţii sânt îndreptăţiţi ca, de comun acord, să ceară înscrierea în cartea funciară
a dreptului soţilor asupra unui bun comun sau menţionarea calităţii de bun comun în registrul
de transcripţii, pe marginea actului de dobândire.
Art. 45. La art. 615 din Codul de procedură civilă se adaugă următorul alineat final:
"Cererea de divorţ se judecă fără a se încerca împăcarea soţilor, în cazul când se
întemeiază pe alienaţia mintală cronică sau debilitatea mintală cronică, ori pe o gravă boală
cronică şi contagioasă a soţului împotriva căruia divorţul este cerut, ori dacă acesta este
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 3 ani, sau dacă este declarat
dispărut prin hotărâre judecătorească".
Art. 46. Inventarul prevăzut de art. 105 şi 126 din Codul familiei va cuprinde descrierea
amănunţită a bunurilor, arătarea calităţii şi cantităţii lor, precum şi, pe cât este cu putinţă,
evaluarea lor.
Art. 47. În materiile reglementate de Codul familiei şi Decretul privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, procurorul are dreptul, de la data intrării în vigoare, să intervină în
orice fază a procesului, dacă socoteşte că aceasta este necesar pentru apărarea intereselor
statului sau ale oamenilor muncii.
 Tot astfel, el va putea introduce cereri de chemare în judecată, dar numai în cazurile în
care aceasta este cu putinţă potrivit caracterului drepturilor prevăzute de Codul familiei şi
Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, precum şi în cazul nerespectării
art. 134 din Codul civil.
Art. 48. Societăţile comerciale rămân supuse legilor comerciale şi celorlalte dispoziţii ce
le privesc.
Art. 49. Pe data intrării în vigoare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, se abrogă: dispoziţiile art. 6-133 inclusiv, art. 135-460 inclusiv şi
art. 1223-1293 inclusiv din Codul civil, în măsura în care nu au fost abrogate anterior;
dispoziţiile Legii XX/1877 şi VI/1885 privitoare la tutelă şi curatelă, în măsura în care nu au
fost abrogate anterior; art. 602-606 inclusiv, art. 677-691 inclusiv şi art.698-709 inclusiv din
Codul de procedură civilă; Legea pentru declararea morţii prezumate a celor dispăruţi din 4
martie 1941, Decretul nr. 130 din 2 aprilie 1949, Decretul nr. 131 din 2 aprilie 1949, Decretul
nr. 185 din 30 aprilie 1949, Decretul nr. 182 din 19 octombrie 1951, precum şi orice alte legi şi
dispoziţii contrarii.

CONSTITUTIA nr. 1 publicatã în M.Of. nr. 233 din data: 21.11.91

Republicãri:

Parlamentul României
Constituţia României

din 21 noiembrie 1991

Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 233 din 21 noiembrie 1991

Adunarea Constituantă Adoptă Constituţia României.

TITLUL 1
PRINCIPII GENERALE

ARTICOLUL 1
Statul român

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului este republica.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

ARTICOLUL 2
Suveranitatea
 (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

ARTICOLUL 3
Teritoriul

(1) Teritoriul României este inalienabil.

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a
celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile
legii, unele oraşe sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.

ARTICOLUL 4
Unitatea poporului şi egalitatea intre cetăţeni

(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român.

(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de
rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială.

ARTICOLUL 5
Cetăţenia

(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de

legea organică.
(2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.

ARTICOLUL 6
Dreptul la identitate

(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la

păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate
şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

ARTICOLUL 7
Românii din străinătate

Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru
păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu
respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt.

ARTICOLUL 8
Pluralismul şi partidele politice

(1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei

constituţionale.
 (2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie
la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională,
integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.

ARTICOLUL 9
Sindicatele

Sindicatele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit cu statutele lor, în condiţiile legii.
Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi
sociale ale salariaţilor.

ARTICOLUL 10
Relaţii internaţionale

România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de
bună vecinătate, întemeiate pe principiile şipe celelalte norme general admise ale dreptului
internaţional.

ARTICOLUL 11
Dreptul internaţional şi dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună - credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

ARTICOLUL 12
Simboluri naţionale

(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare
începând de la lance: albastru, galben, roşu.
(2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie.
(3) Imnul naţional al României este "Deşteaptă-te române".
(4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.

ARTICOLUL 13
Limba oficială

În România, limba oficială este limba română.

ARTICOLUL 14
Capitala

Capitala României este municipiul Bucureşti.

TITLUL 2
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

CAPITOLUL 1
Dispoziţii comune

ARTICOLUL 15
Universalitatea

(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte
legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.

ARTICOLUL 16
Egalitatea în drepturi

(1) Cetăţenii sunt egali în fata legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au
numai cetăţeni aromână şi domiciliul în ţară.

ARTICOLUL 17
Cetăţenii români în străinătate

Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi

îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelor ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.

ARTICOLUL 18
Cetăţenii străini şi apatrizii

(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a
convenţiilor internaţionale la care România este parte.

ARTICOLUL 19
Extrădarea şi expulzarea

(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.

(2) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau
în condiţii de reciprocitate.
(3) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.

ARTICOLUL 20
Tratatele internaţionale privind drepturile omului

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi

aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă exista neconcordante intre pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale.

ARTICOLUL 21
Accesul liber la justiţie
 (1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

CAPITOLUL 2
Drepturile şi libertăţile fundamentale

ARTICOLUL 22
Dreptul la viaţa şi la integritatea fizică ş psihică

(1) Dreptul la viaţa, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt
garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori
degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.

ARTICOLUL 23
Libertatea individuală

(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile
şi cu procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult
30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este
obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de
instanţa de judecată.
(5) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege,
motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce
la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
(6) Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au
dispărut.
(7) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub
control judiciar sau pe cauţiune.
(8) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată.
(9) Nici o pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.

ARTICOLUL 24
Dreptul la apărare

(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu.

ARTICOLUL 25
Libera circulaţie

(1) Dreptul la libera circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte
condiţiile exercitării acestui drept.
 (2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice
localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.

ARTICOLUL 26
Viaţa intimă, familială şi privată

(1) Autorităţile publice respecta şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi
libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

ARTICOLUL 27
Inviolabilitatea domiciliului

(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege în următoarele situaţii:
a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şipot fi efectuate numai în formele
prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant.

ARTICOLUL 28
Secretul corespondenţei

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al

celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.

ARTICOLUL 29
Libertatea conştiinţei

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi

îngrădite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o
credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi
de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire
religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv
prin înlesnirea asistentei religioase în armata, în spitale, în penitenciare, în azil şi în orfelinate.
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor
minori a căror răspundere le revine.

ARTICOLUL 30
Libertatea de exprimare
 (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de
orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare
în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implica şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masa obligaţia de a face publică sursa
finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei ş nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la
ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial
sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică
revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice,
proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile
legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

ARTICOLUL 31
Dreptul la informaţie

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi
îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea
corecta a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau
siguranţa naţională.
(4) Mijloacele de informare în masa, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea
corecta a opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze
grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antena. Organizarea acestor
servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.

ARTICOLUL 32
Dreptul la învăţătură

(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin
învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme
de instrucţie şi de perfecţionare.
(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile legii,
învăţământul se poate desfăşura şi într-o limba de circulaţie internaţională.
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi
dreptul de a putea fi instruite în aceasta limba sunt garantate; modalităţile de exercitare a
acestor drepturi se stabilesc prin lege.
(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii.
(5) Instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii.
(6) Autonomia universală este garantată.
(7) Statul asigura libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult.
În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
ARTICOLUL 33
Dreptul la ocrotirea sănătăţii

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.

(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistentei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală,
accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor
paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se
stabilesc potrivit legii.

ARTICOLUL 34
Dreptul de vot

(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

ARTICOLUL 35
Dreptul de a fi ales

(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în
articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit
articolului 37 alineatul (3).
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de
ani, pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele locale, şi vârsta de cel puţin 35 de
ani, pentru a fi aleşi în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României.

ARTICOLUL 36
Libertatea întrunirilor

Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza
şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme.

ARTICOLUL 37
Dreptul de asociere

(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a
independenţei României sunt neconstituţionale.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiei şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin
lege organică.
(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.

ARTICOLUL 38
Munca şi protecţia socială a muncii

(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă
sunt libere.
 (2) Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc
securitatea şi igiena muncii, regimul de munca al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu
minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihna plătit, prestarea muncii în
condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La munca egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective sunt garantate.

ARTICOLUL 39
Interzicerea muncii forţate

(1) Munca forţată este interzisă.

(2) Nu constituie munca forţată:
a) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care,
potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie
sau de libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac
parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.

ARTICOLUL 40
Dreptul la greva

(1) Salariaţii au dreptul la greva pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi

sociale.
(2) Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile
necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.

ARTICOLUL 41
Protecţia proprietăţii private

(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii
străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire.
(4) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(5) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi(4) se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(6) Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului.
(7) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(8) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate
numai în condiţiile legii.

ARTICOLUL 42
Dreptul la moştenire

Dreptul la moştenire este garantat.

ARTICOLUL 43
Nivelul de trai

(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de

natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţa medicală în
unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială prevăzute de
lege.

ARTICOLUL 44
Familia

(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şipe
dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fata legii cu cei din căsătorie.

ARTICOLUL 45
Protecţia copiilor şi a tinerilor

(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţa în realizarea

drepturilor lor.
(2) Statul acorda alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori
handicapat. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege.
(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau
care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise.
(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.
(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea
libera a tinerilor la viaţa politica, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

ARTICOLUL 46
Protecţia persoanelor handicapate

Persoanele handicapate se bucură de protecţie specială. Statul asigura realizarea unei

politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de
integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi
tutorilor.

ARTICOLUL 47
Dreptul de petiţionare

(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în
numele semnatarilor.
(2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele
colectivelor pe care le reprezintă.
(3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.
 (4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite
potrivit legii.

ARTICOLUL 48
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

(1) Persoana vătămată într-un drept al sau de o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
(3) Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare
săvârşite în procesele penale.

ARTICOLUL 49
Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate
atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

CAPITOLUL 3
Îndatoririle fundamentale

ARTICOLUL 50
Fidelitatea fata de ţară

(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.

(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de
îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut
de lege.

ARTICOLUL 51
Respectarea Constituţiei şi a legilor

Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

ARTICOLUL 52
Apărarea ţării

(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.

(2) Serviciul militar este obligatoriu pentru bărbaţii, cetăţeni români, care au împlinit vârsta
de 20 de ani, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(3) Pentru pregătirea în cadrul serviciului militar activ, Cetăţenii pot fi încorporaţi până la
vârsta de 35 de ani.

ARTICOLUL 53
Contribuţii financiare
 (1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.

ARTICOLUL 54
Exercitarea drepturilor ş a libertăţilor

Cetăţenii români, Cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

CAPITOLUL 4
Avocatul Poporului

ARTICOLUL 55
Numirea şi rolul

(1) Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o durata de 4 ani, pentru apărarea drepturilor
şi a libertăţilor cetăţenilor. Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului se
stabilesc prin lege organică.
(2) Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o funcţie publică sau privată.

ARTICOLUL 56
Exercitarea atribuţiilor

(1) Avocatul Poporului îşi exercita atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în
drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.
(2) Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în
exercitarea atribuţiilor sale.

ARTICOLUL 57
Raportul în fata Parlamentului

Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la
cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de alta
natura, pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

TITLUL 3
AUTORITĂŢILE PUBLICE

CAPITOLUL 1
Parlamentul

Secţiunea1
Organizarea şi funcţionarea

ARTICOLUL 58
Rolul şi structura

(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării.
(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.
ARTICOLUL 59
Alegerea Camerelor

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, potrivit legii electorale.
(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri
numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat,
în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o
singură organizaţie.
(3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu
populaţia ţării.

ARTICOLUL 60
Durata mandatului

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.
(3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20
de zile de la alegeri.
(4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. În
aceasta perioada nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau
abrogate legi organice.
(5) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului
precedent îşi continua procedura în noul Parlament.

ARTICOLUL 61
Organizarea internă

(1) Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu.

Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.
(2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi
Preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor
permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi
revocaţi înainte de expirarea mandatului.
(3) Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului
fiecărei Camere.
(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de ancheta sau
alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.
(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice
a fiecărei Camere.

ARTICOLUL 62
şedinţe comune

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi în şedinţe comune. În

şedinţele comune, lucrările se desfăşoară potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii
Deputaţilor şi senatorilor.
(2) Camerele se întrunesc în şedinţa comună pentru:
 a) primirea mesajului Preşedintelui României;
b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) declararea mobilizării generale sau parţiale;
d) declararea stării de război;
e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
f) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a ţării şi ale Curţii de Conturi;
g) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de
Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu;
h) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în
şedinţă comună.

ARTICOLUL 63
Sesiuni

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima
sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A două sesiune începe
în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
(2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea
Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţino treime din
numărul Deputaţilor sau al senatorilor.
(3) Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.

ARTICOLUL 64
Actele juridice şi cvorumul legal

Camera Deputaţilor şi Senatul adopta legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii

membrilor.

ARTICOLUL 65
Caracterul public al şedinţelor

(1) şedinţele celor două Camere sunt publice.

(2) Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.

Secţiunea a 2-a
Statutul Deputaţilor şi al senatorilor

ARTICOLUL 66
Mandatul reprezentativ

(1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.

(2) Orice mandat imperativ este nul.

ARTICOLUL 67
Mandatul Deputaţilor ţi al senatorilor

(1) Deputaţii şi senatorii intra în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din
care fac parte, sub condiţia validării.
(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou
alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de
deces.
ARTICOLUL 68
Incompatibilităţi

(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.

(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii
publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.
(3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.

ARTICOLUL 69
Imunitatea parlamentară

(1) Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecata,
penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea
sa. Competenţa de judecata aparţine Curţii Supreme de justiţie.
(2) În caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus
percheziţiei. Ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi
a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va
dispune imediat revocarea acestei măsuri.

ARTICOLUL 70
Independenţa opiniilor

Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului.

ARTICOLUL 71
Indemnizaţia şi celelalte drepturi

Deputaţii şi senatorii primesc o indemnizaţie lunară. Cuantumul indemnizaţiei şi celelalte

drepturi se stabilesc prin lege.

Secţiunea a 3-a
Legiferarea

ARTICOLUL 72
Categorii de legi

(1) Parlamentul adopta legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
(3) Prin lege organică se reglementează:
a) sistemul electoral;
b) organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
c) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
d) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a ţării;
e) regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;
f) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
g) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
h) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
i) statutul funcţionarilor publici;
 j) contenciosul administrativ;
k) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
l) regimul general privind raporturile de munca, sindicatele şi protecţia socială;
m) organizarea generală a învăţământului;
n) regimul general al cultelor;
o) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
p) modul de stabilire a zonei economice exclusive;
r) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice.

ARTICOLUL 73
Iniţiativa legislativă

(1) Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor, precum şi unui număr de
cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifesta dreptul la iniţiativa
legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste
judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin10.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative.
(2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea.
(3) Guvernul îşi exercita iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către una
dintre Camere.
(4) Deputaţii, senatorii şi Cetăţenii care exercita dreptul la iniţiativa legislativă pot prezenta
propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.
(5) Propunerile legislative se supun întâi adoptării în Camera în care au fost prezentate.

ARTICOLUL 74
Adoptarea legilor şi a hotărârilor

(1) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul

majorităţii membrilor fiecărei Camere.
(2) Legile ordinare şi hotărârile se adopta cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.
(3) La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativa, Parlamentul poate adopta proiecte de
legi sau propuneri legislative cu procedura de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei
Camere.

ARTICOLUL 75
Trimiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative
de la o Cameră la cealaltă

Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte
Camere a Parlamentului. Dacă aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea
legislativă, ele se trimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua
respingere este definitivă.

ARTICOLUL 76
Mediere
 (1) Dacă una din Camere adopta un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o
redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră, preşedinţii Camerelor vor iniţia, prin
intermediul unei comisii paritare, procedura de mediere.
(2) În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacă una din Camere nu aproba
raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, care vor adopta textul definitiv cu votul majorităţii
prevăzute la articolul 74 alineatele (1) sau (2).

ARTICOLUL 77
Promulgarea legii

(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în
termen de cel mult 20 de zile de la primire.
(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singura data,
reexaminarea legii.
(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.

ARTICOLUL 78
Intrarea în vigoare a legii

Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intra în vigoare la data publicării sau la
data prevăzută în textul ei.

ARTICOLUL 79
Consiliul Legislativ

(1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează
proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii.
El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.
(2) Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege
organică.

CAPITOLUL 2
Preşedintele României

ARTICOLUL 80
Rolul Preşedintelui

(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale,
al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercita funcţia de mediere intre puterile
statului, precum şi intre stat şi societate.

ARTICOLUL 81
Alegerea Preşedintelui

(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
 (2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi
ale alegătorilor înscrişi în listele electorale.
(3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit aceasta majoritate, se organizează
al doilea tur de scrutin, intre primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute
în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
(4) Nici o persoana nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel
mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.

ARTICOLUL 82
Validarea mandatului şi depunerea jurământului

(1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea
Constituţională.
(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fata Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţa comună, următorul jurământ:
"Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a
poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apar democraţia, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".

ARTICOLUL 83
Durata mandatului

(1) Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercita de la data depunerii

jurământului.
(2) Preşedintele României îşi exercita mandatul până la depunerea jurământului de
Preşedintele nou ales.
(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război
sau de catastrofă.

ARTICOLUL 84
Incompatibilităţi şi imunităţi

(1) În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu

poate îndeplini nici o alta funcţie publică sau privată.
(2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 70 se aplică în
mod corespunzător.
(3) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, pot hotărî punerea sub acuzare a
Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
Deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecata aparţine Curţii Supreme de justiţie, în
condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.

ARTICOLUL 85
Numirea Guvernului

(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim ministru şi

numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revoca şi
numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.
ARTICOLUL 86
Consultarea Guvernului

Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de

importanţă deosebită.

ARTICOLUL 87
Participarea la şedinţele Guvernului

(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat
probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice
şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.
(2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.

ARTICOLUL 88
Mesaje

Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme

politice ale naţiunii.

ARTICOLUL 89
Dizolvarea Parlamentului

(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare,
Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai
după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură.
(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data.
(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României
şi nici în timpul stării de asediu sau al stării de urgenţă.

ARTICOLUL 90
Referendumul

Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime,
prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.

ARTICOLUL 91
Atribuţii în domeniul politicii externe

(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi

le supune spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile.
(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai României şi aproba înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice.
(3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

ARTICOLUL 92
Atribuţii în domeniul apărării
 (1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a ţării.
(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau
generală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune
ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.
(3) În caz de agresiune armata îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri
pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-un
mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii.

ARTICOLUL 93
Măsuri excepţionale

(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în
întreaga ţară ori în unele localităţi, şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în
cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
(2) Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de
la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.

ARTICOLUL 94
Alte atribuţii

Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;

b) acorda gradele de mareşal, de general şi de amiral;
c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
d) acorda graţierea individuală.

ARTICOLUL 95
Suspendarea din funcţie

(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa
comună, cu votul majorităţii Deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.
Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
Deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui.
(3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se
organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.

ARTICOLUL 96
Vacanţa funcţiei

(1) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din
funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.
(2) În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.

ARTICOLUL 97
Interimatul funcţiei
 (1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din
funcţie sau dacă se afla în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se
asigură, în ordine, de Preşedintele Senatului sau de Preşedintele Camerei Deputaţilor.
(2) Atribuţiile prevăzute la articolele 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei
prezidenţiale.

ARTICOLUL 98
Răspunderea preşedintelui interimar

Dacă persoana care asigura interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvârşeşte fapte
grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, se aplică articolul 95 şi articolul 97.

ARTICOLUL 99
Actele Preşedintelui

(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.
(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în
articolul 91 alineatele (1) şi(2), articolul 92 alineatele (2) şi(3), articolul 93 alineatul (1) şi
articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.

ARTICOLUL 100
Indemnizaţia şi celelalte drepturi

Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României se stabilesc prin lege.

CAPITOLUL 3
Guvernul

ARTICOLUL 101
Rolul şi structura

(1) Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigura

realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercita conducerea generală a administraţiei
publice.
(2) În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate.
(3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
ARTICOLUL 102
Învestitura

(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim ministru, în urma
consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu exista o
asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare,
votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.
(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa
comună. Parlamentul acorda încredere Guvernului cu votul majorităţii Deputaţilor şi
senatorilor.

ARTICOLUL 103
Jurământul de credinţă

(1) Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în fata
Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82.
(2) Guvernul în întregul sau şi fiecare în parte îşi exercita mandatul, începând de la data
depunerii jurământului.

ARTICOLUL 104
Incompatibilităţi

(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia celei de deputat dau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă
cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu
scop comercial.
(2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.

ARTICOLUL 105
Încetarea funcţiei de membru al Guvernului

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii

drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege.

ARTICOLUL 106
Primul-ministru

(1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,

respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului
rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.
(2) Dacă primul-ministru se afla într-una din situaţiile prevăzute la articolul 105 sau este în
imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al
Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la
formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează
dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern.
(3) Prevederile alineatului (2) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai
Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.

ARTICOLUL 107
Actele Guvernului

(1) Guvernul adopta hotărâri şi ordonanţe.

(2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
(3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de aceasta.
(4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul
Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care
au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

ARTICOLUL 108
Răspunderea membrilor Guvernului

(1) Guvernul răspunde politic numai în fata Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia.
(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora
din funcţie. Trimiterea în judecata a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcţie. Competenţa de judecata aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate
printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.

ARTICOLUL 109
Încetarea mandatului

(1) Guvernul îşi exercita mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale.
(2) Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă
primul-ministru se afla într-una din situaţiile prevăzute în articolul 105 ori este în imposibilitatea
de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.
(3) În situaţiile prevăzute în alineatul (2) sunt aplicabile prevederile articolului 102.
(4) Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) şi(2) îndeplineşte numai actele
necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii
noului Guvern.

CAPITOLUL 4
Raporturile Parlamentului cu Guvernul

ARTICOLUL 110
Informarea Parlamentului

(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar
al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera
Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În
cazul în care o iniţiativă legislativă implica modificarea prevederilor bugetului de stat sau a
bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
(2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicita prezenta,
participarea lor este obligatorie.

ARTICOLUL 111
Întrebări şi interpelări

(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau de senatori.
(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia
cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

ARTICOLUL 112
Moţiunea de cenzura
 (1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzura, cu votul majorităţii Deputaţilor şi
senatorilor.
(2) Moţiunea de cenzura poate fi iniţiată de cel puţino pătrime din numărul total al Deputaţilor
şi senatorilor şi se comunica Guvernului la data depunerii.
(3) Moţiunea de cenzura se dezbate după două zile de la data când a fost prezentată în
şedinţa comună a celor două Camere.
(4) Dacă moţiunea de cenzura a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai
pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzura, cu excepţia cazului în care
Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 113.

ARTICOLUL 113
Angajarea răspunderii Guvernului

(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în fata Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţa comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politica generală sau a unui proiect
de lege.
(2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzura, depusă în termen de 3 zile de la
prezentarea programului, a declaraţiei de politica generală sau a proiectului de lege, a fost
votată în condiţiile articolului 112.
(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat se
considera adoptat, iar programul sau declaraţia de politica generală devine obligatorie pentru
Guvern.
(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit
alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţă comună a celor două Camere.

ARTICOLUL 114
Delegarea legislativă

(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot
emite ordonanţe.
(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit
procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului
atrage încetarea efectelor ordonanţei.
(4) În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intra în
vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se afla
în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.
(5) Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi
ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).

CAPITOLUL 5
Administraţia publică

Secţiunea1
Administraţia publică centrala de specialitate

ARTICOLUL 115
Structura
 (1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.
(2) Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor
sau ca autorităţi administrative autonome.

ARTICOLUL 116
Înfiinţarea

(1) Ministerele se înfiinţează, se organizează ş funcţionează potrivit legii.

(2) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în
subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă.
(3) Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.

ARTICOLUL 117
Forţele armate

(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei
constituţionale.
(2) Structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, pregătirea populaţiei, a
economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin
lege organică.
(3) Prevederile alineatului (1) şi(2) se aplică, în mod corespunzător, poliţiei şi serviciilor de
informaţii ale statului, precum şi celorlalte componente ale forţelor armate.
(4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale este
interzisă.
(5) Pe teritoriul României nu pot intra sau trece trupe străine decât în condiţiile stabilite de
lege.

ARTICOLUL 118
Consiliul Suprem de Apărare a ţării

Consiliul Suprem de Apărare a ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care

privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională.

Secţiunea a 2-a
Administraţia publică locală

ARTICOLUL 119
Principii de baza

Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul

autonomiei locale şipe cel al descentralizării serviciilor publice.

ARTICOLUL 120
Autorităţi comunale şi orăşeneşti

(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi
în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
(2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative
autonome şi rezolva treburile publice din comune şi din oraşe.
 (3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-
teritoriale ale municipiilor.

ARTICOLUL 121
Consiliul judeţean

(1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii
consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
(2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.

ARTICOLUL 122
Prefectul

(1) Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ în municipiul Bucureşti.

(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, din unităţile administrativ-
teritoriale.
(3) Atribuţiile prefectului se stabilesc potrivit legii.
(4) Prefectul poate ataca, în fata instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului
judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul este
suspendat de drept.

CAPITOLUL 6
Autoritatea judecătorească

Secţiunea 1
Instanţele judecătoreşti

ARTICOLUL 123
Înfăptuirea justiţiei

(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

ARTICOLUL 124
Statutul judecătorilor

(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii. Preşedintele şi
ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de justiţie sunt numiţi pe o perioada de 6 ani. Ei pot fi
reinvestiţi în funcţie. Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse
numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii.
(2) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice alta funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

ARTICOLUL 125
Instanţele judecătoreşti

(1) Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
(3) Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.
ARTICOLUL 126
Caracterul public al dezbaterilor

şedinţele de judecata sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.

ARTICOLUL 127
Dreptul la interpret

(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.

(2) Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu
vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţa de toate actele şi lucrările dosarului, de a
vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este
asigurat în mod gratuit.

ARTICOLUL 128
Folosirea căilor de atac

Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de
atac, în condiţiile legii.

ARTICOLUL 129
Poliţia instanţelor

Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor.

Secţiunea a 2-a
Ministerul Public

ARTICOLUL 130
Rolul Ministerului Public

(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
(2) Ministerul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile
legii.

ARTICOLUL 131
Statutul procurorilor

(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al

controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice alta funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Secţiunea a 3-a
Consiliul Superior al Magistraturii

ARTICOLUL 132
Componenta
 Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durata de 4 ani,
de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună.

ARTICOLUL 133
Atribuţii

(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a

judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii. În acest caz, lucrările
sunt prezidate, fără drept de vot, de ministrul justiţiei.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de disciplina al
judecătorilor. În acest caz, lucrările sunt prezidate de Preşedintele Curţii Supreme de justiţie.

TITLUL 4
ECONOMIA ŞI FINANŢELE PUBLICE

ARTICOLUL 134
Economia

(1) Economia României este economie de piaţă.

(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
c) stimularea cercetării ştiinţifice naţionale;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţa cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru cercetarea calităţii vieţii.

ARTICOLUL 135
Proprietatea

(1) Statul ocroteşte proprietatea.

(2) Proprietatea este publică sau privată.
(3) Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(4) Bogăţiile de orice natura ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
(6) Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă.

ARTICOLUL 136
Sistemul financiar

(1) Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale
unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege.
(2) Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul.

ARTICOLUL 137
Bugetul public naţional
 (1) Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.
(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de
stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului.
(3) Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu au fost
adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare
bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea
noilor bugete.
(4) Bugetele locale se elaborează, se aproba şi se executa în condiţiile legii.
(5) Nici o cheltuiala bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare.

ARTICOLUL 138
Impozite, taxe

(1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor
sociale de stat se stabilesc numai prin lege.
(2) Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în
condiţiile legii.

ARTICOLUL 139
Curtea de Conturi

(1) Curtea de Conturi exercita controlul asupra modului de formare, de administrare şi de

întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii,
Curtea exercita şi atribuţii jurisdicţionale.
(2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune
ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.
(3) La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de
gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate.
(4) Membrii Curţii de Conturi, numiţi de Parlament, sunt independenţi şi inamovibili, potrivit
legii. Ei sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători.

TITLUL 5
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

ARTICOLUL 140
Structura

(1) Curtea Constituţională se compune din noua judecători, numiţi pentru un mandat de 9
ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
(2) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele
României.
(3) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, Preşedintele acesteia, pentru o
perioada de 3 ani.
(4) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în
condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

ARTICOLUL 141
Condiţii pentru numire
 Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înalta
competenţă profesională şi o vechime de cel puţin18 ani în activitatea juridică sau în
învăţământul juridic superior.

ARTICOLUL 142
Incompatibilităţi

Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare alta funcţie

publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

ARTICOLUL 143
Independenţa şi inamovibilitatea

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi

inamovibili pe durata acestuia.

ARTICOLUL 144
Atribuţii

Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la

sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului,
a Curţii Supreme de justiţie, a unui număr de cel puţin50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin
50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţă instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor;
d) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirma
rezultatele sufragiului;
e) constată existenţa împrejurărilor care justifica interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
f) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
g) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirma rezultatele acestuia;
h) verifică îndeplinire a condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;
i) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

ARTICOLUL 145
Deciziile Curţii Constituţionale

(1) În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea
sau regulamentul se transmite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi forma,
cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de
neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie.
(2) Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se
publică în Monitorul Oficial al României.
TITLUL 6
REVIZUIREA CONSTITUŢIEI

ARTICOLUL 146
Iniţiativa revizuirii

(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea

Guvernului, de cel puţino pătrime din numărul Deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel
puţin500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie
înregistrate cel puţin20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

ARTICOLUL 147
Procedura de revizuire

(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de

Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţa comună, hotărăşte cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul Deputaţilor
şi senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de
zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

ARTICOLUL 148
Limitele revizuirii

(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi

indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în
timp de război.

TITLUL 7
DISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII

ARTICOLUL 149
Intrarea în vigoare

Prezenta Constituţie intra în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi data,
Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată.

ARTICOLUL 150
Conflictul temporal de legi

(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu
contravin prezentei Constituţii.
 (2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de
organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezenta Constituţie şi va face
Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare.

ARTICOLUL 151
Instituţiile existente

(1) Instituţiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, rămân în
funcţiune până la constituirea celor noi.
(2) Noua Curte Supremă de justiţie va fi numita, în condiţiile legii, de Camera Deputaţilor şi
de Senat, în şedinţa comună, la propunerea Preşedintelui României, în termen de 6 luni de la
intrarea în vigoare a prezentei Constituţii.

ARTICOLUL 152
Instituţiile viitoare

(1) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituţiei, se înfiinţează Curtea

Constituţională şi Curtea de Conturi.
(2) Judecătorii primei Curţi Constituţionale sunt numiţi pentru o perioada de 3, de 6 şi,
respectiv, de 9 ani. Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul desemnează câte
un judecător pentru fiecare perioada.
Constituţia României a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991,
prin vot nominal, cu 414 voturi "pentru" şi 95 voturi "contra".

PREŞEDINŢII
ADUNĂRII CONSTITUANTE

academician ALEXANDRU BÎRLADEANU

MARŢIAN DAN

ANEXA

ADUNAREA CONSTITUANTĂ

PROCES - VERBAL
privind rezultatul votului exprimat de deputaţi şi senatori
asupra proiectului de Constituţie a României,
încheiat astăzi 21 noiembrie 1991

Comitetul Adunării Constituante a procedat la verificarea şi numărarea voturilor exprimate de

către deputaţi şi senatori, prin apel nominal, asupra proiectului de Constituţie a României şi a
constatat următoarele:

1. Din numărul total de 510 deputaţi şi senatori, ce compun Adunarea Constituantă, au

răspuns la apelul nominal 476 parlamentari, din care:

- 371 deputaţi
- 105 senatori.
Un număr de 20 deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul nominal prin corespondenţă,
potrivit prevederilor art. 1 din Hotărârea Adunării Constituante nr. 3 din 13 noiembrie 1991
privind unele măsuri în vederea adoptării Constituţiei României.
 Senatorul Karoly Kiraly nu a răspuns la apelul nominal şi nici nu şi-a exprimat votul prin
corespondenţă, intrând, astfel, sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Hotărârea Adunării
Constituante nr. 3 din 13 noiembrie 1991 privind unele măsuri în vederea adoptării Constituţiei
României.
2. Din numărul voturilor exprimate rezulta ca 414 membri ai Adunării Constituante au votat
pentru adoptarea Constituţiei, iar 95 membri ai Adunării Constituante au votat contra adoptării
Constituţiei.
3. Cei 414 deputaţi şi senatori, care au votat pentru adoptarea Constituţiei, reprezintă mai
mult de două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante.
4. Ca urmare, Comitetul Adunării Constituante constata ca sunt întrunite cerinţele art. 12 din
Hotărârea Adunării Constituante nr. 1/1990 şi, ca atare, declara adoptată Constituţia României
de către Adunarea Constituantă, în şedinţa sa din ziua de 21 noiembrie 1991.

COMITETUL ADUNĂRII CONSTITUANTE

DEPUTATI SENATORI

Marţian Dan Alexandru B€rl€deanu

Marian Enache Radu Câmpeanu
Ionel Român Oliviu Gherman
Mircea Ionescu-Quintus Vasile Mois
Victor Cevdarie Karoly Kiraly
Neculae Radu Iosif Dan
Cazimir Ionescu Paul Jerbas
Bogdan P€tra€cu Petre Jurcan
Lazar Madaras Attila Verestoy

Prezentul proces-verbal a fost semnat de toţi membrii Comitetului Adunării Constituante, cu

excepţia domnului Karoly Kiraly.
Data adoptãrii/promulgãrii: 21.11.91
Data intrării în vigoare: 21.11.91

DECRET nr. 167 publicatã în B.Of. nr. 11 din data: 10.04.58

Republicări:
Decret 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă
ART. 1
Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, daca nu a fost
exercitat in termenul stabilit in lege.
O data cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge si dreptul la acţiune
privind accesorii.
Orice clauza care se abate de la reglementarea legala a prescripţiei este nula.
ART. 2
Nulitatea unui act juridic poate fi invocata oricind, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de
excepţie.
ART. 3
Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar in raporturile dintre organizaţiile socialiste, de 18 luni.
ART. 4
In raporturile dintre organizaţiile socialiste, termenul prescripţiei este de 6 luni in ce priveşte
dreptul la:
a) orice acţiune izvorita din transmiterea unor produse calitativ necorespunzătoare sau pentru
netransmiterea in tot sau in parte a unor produse datorate;
b) orice acţiune prin care se pretinde plata unor penalităţi ori amenzi civile;
c) orice acţiune pentru restituirea de diferente de preţ rezultate din recalcularea preturilor in
temeiul dispoziţiilor legale;
d) orice acţiune a organizaţiilor socialiste privitoare la serviciile de telecomunicaţii ce acestea
folosesc;
e) orice acţiune izvorita dintr-un contract de transport terestru, aerian sau pe apa, îndreptata
împotriva unei organizaţii socialiste de transport.
Termenul de prescripţie este de un an, daca contractul de transport a fost încheiat spre a fi
executat succesiv cu mijloace de transport felurite.
ART. 5
Dreptul la acţiune privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări
executate, se poate prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, in cazul in care viciile nu au
fost ascunse cu viclenie.
ART. 6
Dreptul de a cere executarea silita in temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea
unui termen de 3 ani, iar in raporturile dintre organizaţiile socialiste, de un an.
ART. 7
Prescripţia începe sa curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere
executarea silita.
In obligaţiile care urmează sa se execute la cererea creditorului precum si in acelea al căror
termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe sa curgă de la data naşterii raportului
de drept.
Daca dreptul este sub condiţie suspensiva sau cu termen suspensiv, prescripţia începe sa
curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.
ART. 8
Prescripţia dreptului la acţiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curgă
de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cit si pe cel care
răspunde de ea.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplica prin asemănare si in cazul îmbogăţirii ară just
temei.
ART. 9
Prescripţia dreptului la acţiune in anularea unui act juridic pentru violenta, începe sa curgă de
la data când aceasta a încetat.
In caz de viclenie ori eroare sau in celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe sa curgă de
la data când cel îndreptăţit, reprezentantul sau legal sau persoana chemata de lege sa-i
incuviinteze actele, a cunoscut cauza anularii, insa cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de
la data încheierii actului.
ART. 10
In raporturile dintre organizaţiile socialiste, prescripţia dreptului la acţiune izvorit din
transmiterea unor produse calitativ sau cantitativ necorespunzătoare începe sa curgă de la
data când produsele au fost efectiv preluate de organizaţia beneficiara, indiferent daca a fost
sau nu întocmit proces-verbal de constatare a lipsurilor.
ART. 11
Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei
lucrări executate, începe sa curgă de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tirziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.
Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începe sa curgă de la data descoperirii
viciilor, insa cel mai tirziu de la împlinirea a trei ani de la predare.
Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie, legale
sau convenţionale.
ART. 12
In cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la
fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebita.
ART. 13
Cursul prescripţiei se suspenda:
a) cit timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majora sa facă acte
de întrerupere:
b) pe timpul cit creditorul sau debitorul face parte din Forţele Armate ale Republicii Populare
Romane, iar acestea sunt puse pe picior de război.
ART. 14
Intre părinţi sau tutor si cei ce se afla sub ocrotirea lor, intre curator si acei pe care ii reprezintă
precum si intre orice alta persoana care, in temeiul legii sau a hotărârii judecătoreşti,
administrează bunurile altora si cel ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu
curge cit timp socotelile nu au fost date si aprobate.
Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cit timp nu are
reprezentant legal si nici împotriva celui cu capacitate restrânsa, cit timp nu are cine sa-i
încuviinţeze actele.
Pescripţia nu curge intre soţi in timpul casatorii.
ART. 15
După încetarea suspendării, prescripţia reia cursul, socotindu-se si timpul curs înainte de
suspendare.
Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la
încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor
împlini decit după expirarea unui termen de o luna de la suspendare.
ART. 16
Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge
prescripţia.
In raporturile dintre organizaţiile socialiste, recunoaşterea nu întrerupe curgerea prescripţiei;
b) prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a
fost introdusa la o instanţa judecătoreasca, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întrerupta, daca s-a pronunţat încetarea procesului, daca cererea de
chemare in judecata sau executare a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat, ori daca cel
care a făcut-o a renunţat la ea.
ART. 17
Întreruperea şterge prescripţia începuta înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.
După întrerupere începe sa curgă o noua prescripţie.
In cazul cind prescripţia a fost întrerupta printr-o cerere de chemare in judecata ori de arbitrare
sau printru-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe sa curgă cit timp
hotarirea de admitere a cererii nu a rămas definitiva sau, in cazul executării, pina la
îndeplinirea ultimului act de executare.
ART. 18
Instanţa judecătoreasca si organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu sa cerceteze, daca
dreptul la acţiune sau la executarea silita este prescris.
ART. 19
Instanţa judecătoreasca sau organul arbitral poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic
justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depasit, sa dispună chiar din
oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori sa incuviinteze executarea silita.
ART. 20
Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu
are dreptul sa ceara înapoierea prestaţiei, chiar daca la data executării nu ştia ca termenul
prescripţiei era împlinit.
Dispoziţiile alineatului precedent nu sunt aplicabile in cazul cind debitorul este o organizaţie
socialista, daca la împlinirea prescripţiei aceasta organizaţie este obligata, potrivit legii, sa
verse la bugetul de stat
ceea ce datora fostului creditor.
ART. 21
In cazul in care o organizaţie socialista de stat este debitoarea unei sume de bani, iar
creditorul nu si-a exercitat dreptul la acţiune, ori dreptul de a cere executarea silita, înainte de
împlinirea prescripţiei, organizaţia debitoare va vărsa la bugetul de stat suma de bani ce
datora, in termen de 45 zile de la data cind prescripţia s-a împlinit, fiind obligata sa plătească
pentru fiecare zi de intirziere o penalitate de 0,05% din valoarea prestaţiei.
ART. 22
Dispoziţiilor Decretului de fata nu se aplica dreptul la acţiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitatiune, servitute si superficie.
ART. 23
Impozitele si taxele datorate statului precum si primele asigurărilor prin efectul legii, ramin
supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţie din legile speciale.
ART. 24
Dispoziţiile prezentului Decret sunt aplicabile si prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale in
vigoare, in care caz termenele de prescripţie prevăzute in Decretul de fata vor fi socotite ca
incep sa curgă de la intrarea in vigoare a acestui Decret.
Cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie, ramin mai
departe aplicabile, daca termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin
prezentul Decret.
ART. 25
Pe data intrării in vigoare a Decretului de fata, se abroga orice dispoziţii legale contrare
prezentului Decret, in afara de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decit
termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de fata.
Data adoptării în Senat: 01.01.2000 Data adoptării în Camera Deputaţilor: ERROR:
Unable to interpret Time or Date
Data adoptãrii/promulgãrii: 01.01.2000

LEGE nr. 27 publicatã în M.Of. nr. 087 din data: 29.04.96

Republicãri:

Parlamentul României
Lege nr. 27

din 26 aprilie 1996

Legea partidelor politice

Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 87 din 29 aprilie 1996

 Parlamentul României adopta prezenta lege.

CAPITOLUL 1
Dispoziţii generale

Art. 1. - Partidele politice sunt asociaţii ale cetatenilor romani cu drept de vot, care participa
in mod liber la formarea si exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publica
garantata de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public.
Art. 2. - In activitatea lor, partidele politice promovează valorile si interesele naţionale,
precum si pluralismul politic, contribuie la educarea politica a cetatenilor si încurajează
participarea acestora la viata publica, influenteaza formarea opiniei publice, formează cetatenii
capabili de a-si asuma responsabilitati politice, participa cu canditati in alegeri si, unde este
cazul, potrivit legii, la constituirea autoritarilor publice, stimulează participarea cetatenilor la
scrutinuri si organizează iniţiativa legislativa a cetatenilor.
Art. 3. - (1) Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile constituite potrivit prevederilor
prezentei legi si care actioneaza pentru respectarea suveranitatii naţionale, a independentei si
a unitarii statului, a integritatii teritoriale, a ordinii de drept si a principiilor democraţiei
constituţionale.
(2) Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori
prin alte activitati pe care le organizează, incalca prevederile ar. 30 alin. (7), ar. 37 alin. (2) sau
alin. (4) din Constituţie.
(3) Sunt interzise partidele politice asociate la organizaţii din străinătate ale căror dispoziţii
sunt imperative.
(4) Partidele politice le este interzisa organizarea de activitati militare sau paramilitare.
Art. 4. - (1) Din partidele politice nu pot face parte judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii si asimilaţii acestora, membrii Curţii de Conturi, personalul militar si civil
care isi desfasoara activitatea in structurile forţelor armate, ale celor de apărare a ordinii
publice si siguranţei naţionale, membrii Consiliului Legislativ, membrii consiliilor de
administraţie si personalul de specialitate de la Societatea Naţionala de Radiodifuziune,
Societatea Naţionala de Televiziune si Agenţia Naţionala de Presa "ROMPRES", precum si
alte categorii de persoane cărora, in mod expres, prin lege, le este interzisa asocierea politica.
(2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) persoanele care ocupa funcţii de subscretari de
stat sau superioare acestora, precum si consilierii sau personalul de la cabinetele celor care
îndeplinesc funcţiile respective, daca sunt civili.
Art. 5. - (1) Un cetatean roman nu poate face parte in acelaşi timp din doua sau mai multe
partide politice.
(2) Înscrierea unei persoane intr-un alt partid politic constituie de drept demisie din partidul al
cărui membru a fost.
(3) Membrii organizaţiilor cetatenilor apartinand minoritarilor naţionale care înscriu candidaţi
in alegeri pot face parte si dintr-un partid politic.
(4) Nici o persoana nu poate fi constrânsa sa facă parte sau sa nu facă parte dintr-un partid
politic.
(5) Dobândirea sau pierderea calitatii de membru al unui partid politic nu creează prioritati
sau îngrădiri in legătura cu drepturile cetatenesti.
Art. 6. - (1) Partidele politice se organizează si functioneaza pe criteriul administrativ-
teritorial.
(2) Este interzisa constituirea de structuri ale partidelor politice după criteriul locului de
munca, precum si desfasurarea de activitati politice in cadrul agenţilor economici sau al
instituţiilor publice.
 (3) In cadrul organizaţiilor teritoriale, partidele politice isi pot organiza structuri care se vor
ocupa de problemele specifice unei anumite categorii sociale sau profesionale.
(4) In structurile proprii de tineret ale partidelor politice pot fi inscrisi si tinerii care au împlinit
vârsta de 16 ani. Aceştia, pana la împlinirea vârstei de 18 ani, nu au dreptul si obligaţiile
membrilor de partid.
Art. 7. - (1) Fiecare partid politic trebuie sa aibă denumire si însemn proprii. Denumirea
integrala, denumirea prescurtata si însemnul unui partid politic trebuie sa se deosebească clar
de cele ale partidelor anterior înregistrate.
(2) Prevederile alin. (1) se aplica si semnele electorale ale partidelor politice si ale alianţelor
politice.
(3) Denumirile si însemnele partidelor politice, precum si semnele electorale nu pot
reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului roman, ale altor state, ale
organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase. Fac excepţie partidele politice care sunt
membre ale unor organizaţii politice internaţionale, acestea putând utiliza însemnul
organizaţiei respective ca atare sau intr-o combinaţie specifica.

CAPITOLUL 2
Organizarea partidelor politice

Art. 8. - Fiecare partid politic trebuie sa aibă statut si program politic proprii.
Art. 9. - Statutul partidului politic cuprinde in mod obligatoriu:
a) denumirea integrala si prescurtata, însemnul partidului si semnul electoral;
b) sediul central;
c) menţiunea expresa ca urmăreşte numai obiective politice;
d) drepturile si îndatoririle membrilor;
e) sancţiunile disciplinare si procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;
f) procedura de alegere a organelor executive si competentele acestora;
g) competenta adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora;
h) organele împuternicite sa prezinte candidaturi in alegerile locale, parlamentare si
prezidenţiale;
i) organul competent sa decidă fuziunile cu alte partide politice, cu alinate politice sau alte
forme de asociere;
j) condiţiile in care isi încetează activitatea;
k) modul de administrare a patrimoniului si sursele de finanţare stabilite in condiţiile
prezentei legi;
l) organul care reprezintă partidul in relaţiile cu autoritatile publice si terţii.
Art. 10. - Programul politic al partidului trebuie sa fie prezentat in forma scrisa si sa fie
aprobat de adunarea generala a membrilor sai, de adunarea delegaţilor acestora sau de
organele împuternicite prin statut.
Art. 11. - (1) Partidele politice pot avea ca subdiviziuni organizaţii teritoriale, cu un număr
minim de membri prevăzut de statut.
(2) Organele locale pot reprezenta partidul politic fata de terţi la nivelul local corespunzător,
pot deschide conturi la banca si răspund de gestionarea acestora.
Art. 12. - (1) Adunarea generala a membrilor si organul executiv sunt foruri obligatorii de
conducere ale partidului politic si ale organizaţiilor sale teritoriale. Conducerile organizaţiilor
teritoriale se aleg pentru o perioada determinata, prevăzuta prin statut.
(2) Statutele pot prevedea si alte organe pentru a contribui la formarea voinţei politice. In
acest caz, atribuţiile lor trebuie formulate explicit in statut.
Art. 13. - (1) Adunarea generala a membrilor partidului politic sau a delegaţilor acestora este
organul suprem de decizie, la nivel naţional, al partidului. Întrunirea acestuia are loc cel puţin o
data la 4 ani. Se pot convoca in acest interval si adunări extraordinare.
 (2) Delegaţii la adunare sunt aleşi de organizaţiile teritoriale prin vot secret. Numărul
acestora se stabileşte in funcţie de numărul de membri. Procedurile de desemnare si de
alegere a acestora trebuie prevăzute in statut.
Art. 14. - (1) Pentru soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre
aceştia si conducerile organizaţiilor partidului se constituie la nivelul partidului si al
organizaţiilor sale teritoriale organe de arbitraj.
(2) Membrii organului de arbitraj se aleg pe o durata de cel mult 4 ani.
(3) Organul de arbitraj lucrează conform unui regulament care trebuie sa asigure parţilor
dreptul de a fi ascultate si proceduri echitabile de decizie.
Art. 15. - (1) Organele împuternicite ale partidului politic hotărăsc primirea de membri, in
condiţii stabilite de statut.
(2) Membrii au dreptul de a demisiona din partid in orice moment, cu efect imediat.
(3) Un membru nu poate fi exclus din partid decât daca a încălcat statutul in mod deliberat
sau a adus prejudicii partidului prin compartamentul sau.
Art. 16. - (1) Hotărârile partidului politic si ale organizaţiilor sale teritoriale se adopta cu votul
majoritarii prevăzute in statut.
(2) Alegerea membrilor conducerii partidului politic si ai conducerilor organizaţiilor sale
teritoriale se face prin vot secret.
(3) Statutul trebuie sa prevadă dreptul fiecărui membru la iniţiativa politica si posibilitatea
examinării acesteia intr-un cadru organizat.

CAPITOLUL 3
Înregistrarea partidelor politice

Art. 17. - (1) Cererea de înregistrare a unui partid politic se depune la Tribunalul Municipiului
Bucureşti, insotita de:
a) statutul si programul partidului;
b) actul de constituire împreuna cu lista semnăturilor de susţinere a cel puţin 10.000 de
membri fondatori, domiciliati in cel puţin 15 dintre judeţele tarii, dar nu mai puţin de 300 in
fiecare judeţ, insotit de o declaraţie autentificata a conducătorului organului executiv al
partidului privind autenticitatea semnăturilor;
c) listele membrilor partidului din organizaţiile judeţene sau a municipiului Bucureşti,
necesare înregistrării partidelor, care vor cuprinde: numele, iniţiala tatălui, prenumele, anul
naşterii, domiciliul, actul de identitate, semnătura;
d) o declaraţie privitoare la sediul si la patrimoniul partidului;
e) dovada deschiderii contului bancar.
(2) Cererea de înregistrare se semnează de către conducătorul organului executiv al
partidului politic si de cel puţin trei membri fondatori, care vor fi citaţi in instanţa.
(3) Cererea de înregistrare se afiseaza la sediul Tribunalului Municipiului Bucureşti, timp de
15 zile, si se face publica intr-un ziar central de mare tiraj.
Art. 18. - (1) Tribunalul Municipiului Bucureşti examinează cererea de înregistrare a
partidului politic in sedinta publica, cu participarea reprezentantului Ministerului Public.
(2) Persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni in proces, daca depun o cerere de
intervenţie in interes propriu potrivit Codului de procedura civila. Cererea de intervenţie se
comunica din oficiu persoanelor care au semnat cererea de înregistrare.
Art. 19. - (1) Tribunalul Municipiului Bucureşti se pronunţa asupra cererii de înregistrare a
partidului politic in cel mult 15 zile de la expirarea termenului prevăzut la art. 17 alin. (3).
(2) Împotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti se poate face contestaţie la Curtea
de Apel Bucureşti, in termen de 5 zile de la comunicare.
(3) Curtea de Apel Bucureşti va examina contestaţia in sedinta publica, in termen de cel mult
15 zile de la înregistrarea acesteia.
 (4) Decizia Curţii de Apel Bucureşti este definitiva.
Art. 20. - Partidul politic dobandeste personalitate juridica de la data pronuntarii hotărârii
definitive a instanţei privind admiterea cererii de înregistrare.
Art. 21. - (1) Partidele politice ale căror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu in
Registrul partidelor politice la Tribunalul Municipiului Bucureşti.
(2) Hotărârea de admitere a înregistrării partidului politic se publica in Monitorul Oficial al
României.
Art. 22. - (1) Modificarea statutului sau a programului partidului politic poate avea loc in
condiţiile prevăzute de statut.
(2) Modificările aprobate de organul competent al partidului politic se comunica Tribunalului
Municipiului Bucureşti pentru înregistrare, care le examinează potrivit procedurii prevăzute la
art. 17, 18 si 19.
Art. 23. - (1) In cazul in care instanţa a respins cererea de incuviintare a modificării
statutului, iar partidul politic in cauza actioneaza in baza statutului modificat, Ministerul Public
va solicita Tribunalului Municipiului Bucureşti încetarea activitatii partidului si radierea acestuia
din Registrul partidelor politice.
(2) Tribunalul Municipiului Bucureşti, in termen de 15 zile de la înregistrarea cererii
Ministerului Public, se va pronunţa asupra acesteia.
(3) Împotriva hotărârii Tribunalului Municipiului Bucureşti partea interesata poate face
contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, in termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii.
(4) Curtea de Apel Bucureşti se pronunţa in termen de 15 zile de la înregistrarea
contestaţiei, iar hotărârea sa este definitiva si se publica in Monitorul Oficial al României.

CAPITOLUL 4
Asocierea partidelor politice

Art. 24. - (1) Partidele politice se pot asocia intre ele, pe baza unui protocol de asociere,
constituind o alianţa politica.
(2) Alianţele politice depun protocolul de asociere la Tribunalul Municipiului Bucureşti si
solicita înscrierea in Registrul de evidenta a alianţelor politice.
Art. 25. - Protocolul de constituire a alianţei politice trebuie sa menţioneze denumirea,
însemnul si semnul electoral, daca este cazul, partidele politice aliate, obiectivele alianţei,
modul de organizare si factorii de decizie.
Art. 26. - (1) Partidele politice si alianţele politice pot constitui si alte forme de asociere,
împreuna cu formaţiuni nepartidice, legal constituite, cu scopul promovării unor obiective
comune.
(2) Protocolul de constituire a formelor de asociere prevăzute la alin. (1) va menţiona
denumirea, însemnul, daca este cazul, organizaţiile aliate, obiectivele asocierii, modul de
organizare si factorii de decizie si va fi depus la Tribunalul Municipiului Bucureşti, pentru a fi
înscris in registrul altor forme de asociere a partidelor.
(3) Aportul financiar al fiecărei formaţiuni nepartidice, membra a unei forme de asociere
prevăzute la alin. (1), nu poate depasi, intr-un an, suma de 500 de salarii minime pe
economie.
Art. 27. - In cazul in care alianţa politica se va prezenta in alegeri cu liste comune, candidaţii
trebuie sa facă parte dintr-un partid politic legal constituit, membru al aliantei politice.
Art. 28. - Obiectivele aliantelor politice si ale altor forme de asociere a partidelor, precum si
modul de organizare a lor trebuie sa se conformeze prevederilor art. 3 din prezenta lege.

CAPITOLUL 5
Incetarea activitatii partidelor politice
 Art. 29. - Un partid politic isi inceteaza activitatea ca urmare a autodizolvarii, a dizolvarii
pronuntate pe cale judecatoreasca ori prin hotarare a Curtii Constitutionale sau ca urmare a
inactivitatii constatate de Tribunalul Municipiului Bucuresti, conform art. 31.
Art. 30. - Actele privitoare la autodizolvarea partidului politic se depun in termen de cel mult
10 zile la Tribunalul Municipiului Bucuresti, in vederea radierii din Registrul partidelor politice.
Art. 31. - In cazul in care un partid politic nu desemneaza candidati, singur sau in alianta, in
doua campanii electorale legislative succesive, in cel putin 10 circumscriptii, sau nu a tinut nici
o adunare generala timp de 5 ani, Tribunalul Municipiului Bucuresti, la cererea Ministerului
Public, va constata incetarea existentei sale, cu respectarea normelor de procedura prevazute
la art. 23.

CAPITOLUL 6
Finantele partidelor politice

Art. 32. - Partidele politice pot detine bunuri mobile si imobile care sunt necesare realizarii
activitatilor specifice.
Art. 33. - (1) Sursele de finantare a unui partid politic pot fi:
a) cotizatii ale membrilor de partid;
b) donatii si legate;
c) venituri provenite din activitati proprii;
d) subventii de la bugetul de stat, potrivit legii bugetare anuale.
(2) Operatiunile de incasari si plati ale partidelor se efectueaza prin conturi in lei si in valuta,
deschise la banci cu sediul in Romania, potrivit legii.
Art. 34. - (1) Cuantumul cotizatiilor, repartizarea si utilizarea acestora se stabilesc prin
hotarari ale partidului politic, potrivit statutului.
(2) Veniturile totale provenite din cotizatii sunt neplafonate.
(3) Suma cotizatiilor platite intr-un an de o persoana nu poate depasi 50 de salarii de baza
minime pe tara. Salariul de baza minim pe tara luat ca referinta este cel existent la data de 1
ianuarie a anului respectiv.
Art. 35. - (1) Donatiile primite de un partid politic intr-un an nu pot depasi 0,005% din
veniturile bugetului de stat pe anul respectiv.
(2) In anul financiar in care au loc alegeri parlamentare, prezidentiale sau locale, plafonul de
la alineatul precedent este dublu.
(3) Donatia primita de la o persoana fizica intr-un an nu poate depasi 100 de salarii de baza
minime pe tara in anul respectiv.
(4) Donatia primita de la o persoana juridica intr-un an nu poate fi mai mare de 500 de salarii
de baza minime pe tara.
(5) La primirea donatiei sunt obligatorii verificarea si inregistrarea identitatii donatorului. La
solicitarea donatorului, identitatea sa poate ramane confidentiala, dar nu si pentru o donatie
anuala mai mare de 10 salarii de baza minime pe tara. Suma totala primita de un partid politic
ca donatii confidentiale nu poate depasi 20% din subventia maxima acordata de la bugetul de
stat unui partid politic in anul respectiv.
(6) Lista donatorilor cu sume mai mari de 10 salarii de baza minime pe tara se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei pana la data de 31 martie a anului urmator.
(7) Sunt interzise donatiile de bunuri materiale sau sume de bani, facute cu scopul evident
de a obtine un avantaj economic sau politic.
Art. 36. - (1) Partidele politice nu pot primi donatii de la institutiile publice, de la regiile
autonome, de la societatile comerciale si de la societatile bancare cu capital majoritar de stat.
(2) Donatiile din partea altor state ori a organizatiilor din strainatate sunt interzise. Fac
exceptie de la prevederile acestui alineat donatiile constand in bunuri materiale necesare
activitatii politice, primite de la organizatii politice internationale la care partidul politic respectiv
este afiliat sau de la partide aflate in relatii de colaborare politica. Aceste donatii se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei.
Art. 37. - Partidele politice nu pot desfasura activitati specifice societatilor comerciale. Fac
exceptie:
a) editarea, realizarea si difuzarea publicatiilor ori a altor materiale de propaganda si cultura
politica proprii;
b) actiunile culturale, sportive si distractive;
c) serviciile interne;
d) inchirierea spatiilor proprii pentru conferinte si actiuni social-culturale;
e) dobanzile bancare;
f) vanzarea bunurilor din patrimoniu, cu exceptia celor primite drept donatii din strainatate.
Art. 38. - Publicatiile si materialele de propaganda vor contine obligatoriu numele partidului
politic ori al aliantei politice sau al altor forme de asociere a partidelor politice care le-a editat,
dupa caz.
Art. 39. - (1) Partidele politice primesc anual subventii de la bugetul de stat, in conditiile legii.
Subventia se varsa lunar, in contul fiecarui partid politic, prin bugetul Secretariatului General al
Guvernului.
(2) Suma alocata anual partidelor politice nu poate fi mai mare de 0,04% din veniturile
bugetului de stat.
(3) Partidele politice care la inceputul legislaturii sunt reprezentate prin grup parlamentar, cel
putin intr-o Camera, primesc o subventie de baza. Totalul subventiilor de baza reprezinta o
treime din subventiile bugetare alocate partidelor politice.
(4) Partidele politice reprezentate in Parlament primesc si o subventie proportionala cu
numarul de mandate obtinute. Suma cuvenita pentru un mandat se stabileste prin impartirea
restului de doua treimi din subventiile de la bugetul de stat pentru partide politice la numarul
total al parlamentarilor.
(5) Subventia totala acordata de la bugetul de stat unui partid politic, dupa aceste operatiuni,
nu poate depasi de 5 ori subventia de baza.
(6) Partidele politice care nu au mandate parlamentare, dar au obtinut cel putin 2% din
voturile exprimate, primesc subventii egale, care se stabilesc prin impartirea sumei
neconsumate, potrivit dispozitiilor alin. (5), la numarul partidelor politice respective. Suma
totala acordata partidelor politice neparlamentare nu poate fi mai mare decat o subventie de
baza.
(7) Sumele neconsumate prin redistribuire, potrivit prevederilor alin. (6), se impart partidelor
politice parlamentare proportional cu numarul mandatelor.
(8) Sumele neconsumate la sfarsitul anului financiar se reporteaza in anul urmator.
Art. 40. - (1) Veniturile provenite de la subventiile bugetare pot avea urmatoarele destinatii:
a) cheltuieli materiale pentru intretinerea si functionarea sediilor;
b) cheltuieli de personal;
c) cheltuieli pentru presa si propaganda;
d) cheltuieli privind organizarea de activitati cu caracter politic;
e) cheltuieli de deplasare;
f) cheltuieli pentru telecomunicatii;
g) cheltuieli cu delegatiile din strainatate;
h) investitii in bunuri mobile si imobile necesare activitatii partidelor.
(2) Eficienta si oportunitatea acestor cheltuieli urmeaza sa fie decise de organele alese ale
partidelor politice.
Art. 41. - (1) Autoritatile locale asigura cu prioritate spatii pentru sediile partidelor politice, la
cererea motivata a acestora.
(2) Inchirierea spatiilor destinate sediilor partidelor politice urmeaza regimul juridic prevazut
pentru inchirierea spatiilor destinate pentru locuit.
 (3) Partidele politice sunt scutite de plata impozitelor pe cladiri pentru imobilele pe care le
detin in proprietate.
(4) Partidele politice care isi inceteaza activitatea ca urmare a autodizolvarii, a dizolvarii
pronuntate prin hotarari definitive ale instantelor judecatoresti, ori a neinregistrarii lor potrivit
prevederilor art. 46 alin. (2) sunt obligate sa predea autoritatilor publice locale, in termen de 60
de zile, spatiile pe care le-au detinut cu contract de inchiriere incheiat si cu acordul acestora.
(5) Tribunalul Municipiului Bucuresti va comunica prefectilor incetarea activitatii partidului
politic in vederea preluarii sediilor de catre autoritatile publice locale, prin executorii
judecatoresti.
Art. 42. - (1) Veniturile realizate din activitatile prevazute la art. 33 sunt scutite de impozite si
taxe.
(2) De asemenea, sunt scutite de taxe vamale donatiile primite din strainatate, prevazute la
art. 36.
Art. 43. - Plata tuturor cheltuielilor legate de telecomunicatii, energie electrica si termica,
gaze, apa, canal se face la tariful spatiilor destinate pentru locuit.
Art. 44. - Curtea de Conturi este organul abilitat sa controleze respectarea prevederilor art.
33 alin. (2), art. 34 alin. (3), art. 35-37 si art. 39-41 privind finantarea partidelor politice.
Art. 45. - Donatiile acceptate de catre partidele politice cu incalcarea prevederilor art. 35 si
36 ori de catre cele aflate in una dintre situatiile prevazute la art. 23 si 29 se fac venit la
bugetul de stat, pe baza hotararii Colegiului jurisdictional al Curtii de Conturi.

CAPITOLUL 7
Dispozitii finale si tranzitorii

Art. 46. - (1) Partidele politice existente la data intrarii in vigoare a prezentei legi continua sa
functioneze pe baza actelor legale de inregistrare valabile la data infiintarii.
(2) In termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a prezentei legi, partidele politice existente se
vor conforma prevederilor ei, urmand procedura judiciara stabilita la art. 17-19.
(3) Termenul de 6 luni pentru inscriere este un termen de decadere.
Art. 47. - (1) Denumirea unui partid politic, simbolul si semnele electorale folosite de acesta
incepand cu anul 1990 ii apartin de drept, daca le-a folosit primul, si nu pot fi insusite de alte
partide politice.
(2) Dispozitiile alin. (1) se aplica si aliantelor politice, in conditiile legii electorale.
Art. 48. - Organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale, care participa la alegeri,
sunt obligate sa respecte, in mod corespunzator si daca este cazul, prevederile art. 2-4, 7, 16,
34-43 si 47.
Art. 49. - Decretul-lege nr. 8/1989 privind inregistrarea si functionarea partidelor politice si a
organizatiilor obstesti in Romania se abroga.
Data adoptãrii în Senat: 26.04.96 Data adoptãrii în Camera Deputaþilor: 26.04.96
Data adoptãrii/promulgãrii: 26.04.96
Data intrãrii în vigoare: 29.04.96

ORDONANTA DE URGENTA nr. 3 publicatã în M.Of. nr. 133 din data: 26.06.96
Republicãri:
GUVERNUL ROMÂNIEI
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ
privind modificarea Legii partidelor politice nr. 27/1996
În temeiul art. 114 alin. (4) din Constituţia României,
Guvernul României emite următoarea ordonanţă de urgenţă:
Art. I. — Legea partidelor politice nr. 27/1996 se modifică după cum urmează:
1. Articolul 46 alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(2) Până la 15 septembrie 1996 partidele politice existente se vor conforma prevederilor
prezentei legi, depunând la Tribunalul Municipiului Bucureşti înscrisurile prevăzute la art. 17
alin. (1) şi (2).“
2. Articolul 46 alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:
„(3) Termenul prevăzut la alineatul precedent este un termen de - decădere.“
Art. II. — Prezenta ordonanţă de urgenţă se supune de îndată aprobării Parlamentului.
PRIM-MINISTRU
NICOLAE VĂCĂROIU
Contrasemnează:
Ministru pentru relaţia cu Parlamentul,
Petre Ninosu
Ministrul justiţiei,
Gavril Iosif Chiuzbaian
Bucureşti, 25 iunie 1996.
Nr. 3.Data intrãrii în vigoare: 25.06.96

ORDONANTA DE URGENTA nr. 26 publicatã în M.Of. nr. 120 din data: 11.06.97
Republicãri:

GUVERNUL ROMÂNIEI

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ

privind protecţia copilului aflat în dificultate

În temeiul art. 114 alin. (4) din Constituţia României,
Guvernul României adoptă următoarea ordonanţă de urgenţă:

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. — (1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, copilul se află în dificultate, dacă
dezvoltarea, securitatea sau integritatea sa, fizică sau morală, este pericilitată.
(2) Prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu are
capacitate deplină de exerciţiu.
Art. 2. — Copilul aflat în dificultate se bucură de protecţie şi de asistenţă în realizarea
deplină şi în exercitarea corespunzătoare a drepturilor sale, în condiţiile prezentei
ordonanţe de urgenţă.
Art. 3. — (1) Responsabilitatea de a asigura copilului aflat în dificultate protecţie şi
asistenţă în realizarea şi în exercitarea drepturilor sale revine, în primul rând, colectivităţii
locale din care acesta face parte.
(2) Statul sprijină colectivitatea locală din care face parte copilul, în îndeplinirea
obligaţiilor ce decurg din această responsabilitate.
Art. 4. — (1) Consiliul judeţean şi, respectiv, consiliile locale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti stabilesc măsuri de protecţie a copilului aflat în
dificultate şi asigură aplicarea corespunzătoare a acestora.
(2) În vederea exercitării atribuţiilor prevăzute la alin. (1), în subordinea
consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti, se organizează şi funcţionează Comisia pentru protecţia copilului şi
serviciul public specializat pentru protecţia copilului.
Art. 5. — (1) Comisia pentru protecţia copilului este organ de specialitate al
consiliului judeţean, respectiv al consiliului local al sectorului municipiului
Bucureşti, şi îndeplineşte atribuţiile prevăzute de prezenta ordonanţă de
urgenţă, referitoare la stabilirea măsurilor de protecţie a copilului aflat în
dificultate şi la relaţiile cu serviciul public specializat pentru protecţia copilului.
(2) Comisia pentru protecţia copilului coordonează activitatea autorităţilor
administraţiei publice locale din unităţile administrativ-teritoriale de pe teritoriul
judeţului, în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor copilului.
Art. 6. — (1) Serviciul public specializat pentru protecţia copilului se
înfiinţează prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al
sectorului municipiului Bucureşti, şi funcţionează ca instituţie publică de
interes judeţean, respectiv local, cu personalitate juridică.
(2) Serviciul public specializat pentru protecţia copilului propune Comisiei
pentru protecţia copilului măsurile de - protecţie a copilului aflat în dificultate şi
asigură aplicarea acestora.
(3) Serviciile de specialitate din subordinea consiliilor locale, care
desfăşoară activităţi în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor
copilului, vor sprijini serviciul public judeţean specializat pentru protecţia
copilului, în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin.
(4) Activitatea serviciului public specializat pentru protecţia copilului este
coordonată de secretarul consiliului judeţean, respectiv de secretarul primăriei
sectorului municipiului Bucureşti.
CAPITOLUL II
Măsuri privind protecţia copilului aflat în dificultate
Art. 7. — În vederea respectării interesului superior al copilului aflat în
dificultate, Comisia pentru protecţia copilului poate stabili următoarele măsuri
de protecţie:
a) încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane;
b) încredinţarea copilului serviciului public specializat pentru protecţia
copilului sau unui organism privat autorizat;
c) încredinţarea copilului în vederea adopţiei;
d) plasamentul copilului la o familie sau la o persoană;
e) plasamentul copilului la serviciul public specializat pentru protecţia
copilului sau la un organism privat autorizat;
f) plasamentul copilului în regim de urgenţă.
Art. 8. — (1) În cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi,
puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi ori dispăruţi sau decăzuţi din
drepturile părinteşti, şi nu a fost instituită tutelă, în cazul în care copilul a fost
declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, precum şi
în cazul în care instanţa judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului
unei familii sau unei persoane, în condiţiile legii, drepturile părinteşti asupra
copilului se exercită de către consiliul judeţean, respectiv de consiliile locale
ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin Comisia pentru protecţia copilului.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), Comisia pentru protecţia copilului poate
hotărî încredinţarea copilului unei familii sau unei persoane care consimte la
aceasta şi care prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare
dezvoltării armonioase a copilului.
(3) Serviciul public specializat pentru protecţia copilului este obligat să
evalueze, cu prioritate, posibilitatea încredinţării copilului rudelor sale până la
gradul al patrulea inclusiv, prezentând Comisiei pentru protecţia copilului
rapoarte şi propuneri în acest sens.
Art. 9. — (1) Dacă nu există familii sau persoane corespunzătoare cărora să
le fie încredinţat copilul, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî
încredinţarea acestuia serviciului public specializat pentru protecţia copilului
sau unui organism privat autorizat în condiţiile legii.
(2) În acest caz, măsura încredinţării durează până în momentul în care
copilul poate fi încredinţat unei familii sau unei persoane corespunzătoare ori
până la încredinţarea acestuia în vederea adopţiei.
Art. 10. — (1) Persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost încredinţat
copilul au faţă de acesta numai drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor cu
privire la persoana acestuia.
(2) Pe durata încredinţării, domiciliul copilului este la persoanele cărora le-a
fost încredinţat.
(3) Educaţia şcolară şi credinţa religioasă a copilului nu pot fi schimbate
decât cu aprobarea Comisiei pentru protecţia copilului. În cazul în care copilul
a împlinit vârsta de 14 ani, se cere şi consimţământul acestuia.
(4) Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului
încredinţat ori încuviinţarea încheierii acestor acte se face de către Comisia
pentru protecţia copilului, în condiţiile legii.
(5) Dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către Comisia
pentru protecţia copilului, care îl poate delega serviciului public specializat
pentru protecţia copilului. În acest scop, în termen de 15 zile de la data
încredinţării, se procedează la inventarierea bunurilor copilului. Serviciul public
specializat pentru protecţia copilului, cu aprobarea Comisiei pentru protecţia
copilului, va putea înstrăina bunurile copilului, numai dacă actul răspunde unor
necesităţi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru copil. Sumele de bani
rezultate în urma vânzării bunurilor copilului, precum şi veniturile aduse de
acestea vor fi depuse în cont personal, pe numele copilului, prin grija
serviciului public specializat pentru protecţia copilului, şi nu vor putea fi ridicate
decât cu acordul Comisiei pentru protecţia copilului.
(6) Comisia pentru protecţia copilului va analiza, cel puţin o dată pe an,
rapoartele financiar-contabile privind modul de administrare a bunurilor
copilului. La încetarea măsurii de încredinţare, Comisia pentru protecţia
copilului va analiza raportul general privind administrarea bunurilor copilului,
pe baza căruia va hotărî descărcarea de gestiune.
 Art. 11. — Părinţii pot să păstreze legături personale cu copilul, în condiţiile
stabilite de Comisia pentru protecţia copilului, dacă este respectat interesul
superior al copilului. Serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau,
după caz, organismul privat autorizat va crea condiţiile necesare pentru
aceasta, potrivit legii.
Art. 12. — (1) Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî plasamentul
copilului la o familie sau la o persoană care consimte la aceasta şi care
prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare dezvoltării
armonioase a acestuia, dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală
a copilului este periclitată în familie din motive independente de voinţa
părinţilor, la cererea acestora, a unuia dintre ei sau a unei rude a copilului,
până la gradul al patrulea inclusiv. Dispoziţiile art. 8 alin. (3) sunt aplicabile.
(2) Dacă nu există persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să
poată fi dat în plasament, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî
plasamentul acestuia la - serviciul public specializat pentru protecţia copilului
sau la un organism privat autorizat.
Art. 13. — (1) Părinţii copilului îşi menţin drepturile şi obligaţiile faţă de
acesta, pe toată durata plasamentului, cu excepţia acelora care sunt
incompatibile cu aplicarea acestei măsuri.
(2) Persoanele fizice sau juridice care au primit în plasament un copil sunt
obligate să îi asigure acestuia îngrijirile şi condiţiile necesare dezvoltării sale
armonioase. Acordul părinţilor pentru efectuarea actelor obişnuite, necesare
îndeplinirii acestei obligaţii sau înlăturării oricărei situaţii urgente care ar pune
în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, este
prezumat. Pe durata plasamentului, domiciliul copilului este la persoana la
care acesta a fost dat în plasament.
(3) Părinţii au dreptul să menţină un contact permanent şi nemijlocit cu
copilul, pe toată durata plasamentului. Ei au dreptul să viziteze copilul, în
condiţiile legii, precum şi dreptul să corespondeze cu acesta. Părinţii pot să
viziteze copilul la domiciliul/sediul persoanei sau al familiei la care acesta a
fost dat în plasament, numai cu acordul acestora şi în prezenţa
reprezentanţilor serviciului public specializat pentru protecţia copilului. În lipsa
acestui acord, sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 lit. e).
Art. 14. — (1) În situaţii excepţionale, dacă părinţii sau unul dintre aceştia
pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin
exercitarea în mod abuziv a drepturilor părinteşti sau prin neglijenţă gravă în
îndeplinirea obligaţiilor de părinte, serviciul public specializat pentru protecţia
copilului poate decide plasamentul copilului în regim de urgenţă într-un centru
de primire care este organizat şi funcţionează în subordinea sa sau a unui
organism privat autorizat ori la o persoană sau la o familie, atestate în acest
scop. Dispoziţiile art. 13 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(2) Plasamentul copilului în regim de urgenţă se poate face, în condiţiile
prevăzute la alin. (1), şi în cazul în care copilul este găsit lipsit de
supraveghere sau este părăsit de părinţi.
 (3) Cei care constată existenţa unor situaţii care să impună plasamentul
copilului în regim de urgenţă sunt obligaţi să sesizeze de îndată serviciul
public specializat pentru protecţia copilului în a cărui rază teritorială se află
copilul, pentru stabilirea acestei măsuri. Organele de poliţie sunt obligate să
acorde sprijinul necesar aplicării acestei măsuri
(4) În cazul plasamentului copilului în regim de urgenţă, serviciul public
specializat pentru protecţia copilului, care a luat această măsură, va sesiza
Comisia pentru protecţia copilului în vederea încredinţării acestuia, în condiţiile
legii, sau menţinerii măsurii plasamentului, până la identificarea părinţilor
copilului. Comisia pentru protecţia copilului se pronunţă în cel mult 15 zile de
la plasamentul copilului în regim de urgenţă. O dată cu hotărârea de
încredinţare, Comisia pentru protecţia copilului va sesiza instanţa
judecătorească competentă, pentru decăderea părinţilor sau, după caz, a
unuia dintre aceştia din drepturile părinteşti.
(5) Pe durata plasamentului în regim de urgenţă şi a încredinţării copilului în
condiţiile prezentului articol se suspendă exerciţiul drepturilor pe care le au
părinţii faţă de copil.
Art. 15. — Încredinţarea copilului în vederea adopţiei se hotărăşte de către
Comisia pentru protecţia copilului, în condiţiile prevăzute de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului cu privire la adopţie.
Art. 16. — Copilul care a săvărşit o faptă penală, dar nu răspunde penal,
beneficiază de protecţie în condiţiile legii.
Art. 17. — (1) Faţă de copilul aflat în situaţia prevăzută la art. 16, Comisia
pentru protecţia copilului este obligată să ia o măsură educativă, la sesizarea
oricărei persoane, a procurorului, a organelor de poliţie sau a părinţilor
acestuia.
(2) În stabilirea măsurii educative, Comisia pentru protecţia copilului va ţine
seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de dezvoltarea fizică,
intelectuală şi afectivă a copilului, de comportarea lui, de condiţiile în care a
fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să
caracterizeze personalitatea acestuia.
Art. 18. — (1) Măsurile educative şi modalităţile aplicării acestora sunt cele
prevăzute de legea penală, care se aplică corespunzător vârstei şi gradului de
maturitate a copilului, în vederea respectării interesului superior al acestuia.
(2) În cazul stabilirii măsurii libertăţii supravegheate, Comisia pentru
protecţia copilului poate dispune încredinţarea supravegherii copilului
Serviciului public specializat pentru protecţia copilului.
Art. 19. — Dezvoltarea armonioasă a copilului, încredinţat în condiţiile art. 9
sau dat în plasament în condiţiile art. 12 alin. (2), se asigură în centrele de
plasament care funcţionează în cadrul serviciului public specializat pentru
protecţia copilului sau organismului privat autorizat căruia copilul i-a fost
încredinţat sau dat în plasament.
Art. 20. — Serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau
organismul privat autorizat, care a primit în încredinţare sau în plasament un
copil, va asigura acestuia mediul familial corespunzător. În acest scop,
acestea sunt obligate:
a) să identifice familii sau persoane cărora să le poată fi încredinţat sau dat
în plasament copilul, cu prioritate printre rudele acestuia până la gradul al
patrulea inclusiv;
b) să determine opinia copilului capabil de discernământ cu privire la familia
sau la persoana propusă pentru a-l primi în încredinţare sau în plasament şi
să o aducă la cunoştinţă Comisiei pentru protecţia copilului;
c) să asigure asistenţă şi sprijin acelei familii sau persoane atât înainte, cât
şi după încredinţarea sau plasamentul copilului;
d) să ofere asistenţă şi sprijin părinţilor copilului, pentru a pregăti revenirea
acestuia în mediul său familial;
e) să asigure spaţii special amenajate în cadrul sau în afara centrelor de
plasament şi mijloacele necesare pentru contactul personal şi nemijlocit al
copilului cu părinţii săi, dacă este cazul, potrivit regulamentelor;
f) să supravegheze familiile şi persoanele cărora le-a fost încredinţat sau
dat în plasament un copil, pe toată durata acestei măsuri, precum şi pe părinţii
copilului, după revenirea acestuia în mediul său familial;
g) să prezinte rapoarte şi propuneri Comisiei pentru protecţia copilului cu
privire la aspectele sus-menţionate, trimestrial sau la cererea acesteia.
Art. 21. — (1) Comisia pentru protecţia copilului are următoarele atribuţii:
a) să verifice şi să reevalueze, cel puţin o dată la 3 luni, împrejurările legate
de încredinţarea sau plasamentul copilului, pe baza rapoartelor şi propunerilor
prezentate de serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau, după
caz, de organismul privat autorizat;
b) să revoce sau să înlocuiască măsura stabilită, în condiţiile legii, dacă
împrejurările care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat;
c) să încredinţeze sau să dea în plasament copilul altei familii sau persoane,
unui serviciu public specializat pentru protecţia copilului sau unui organism
privat autorizat, dacă interesul superior al copilului o impune;
d) să sesizeze instanţa competentă, dacă împrejurările care au determinat
decăderea părinţilor copilului din drepturile părinteşti au încetat să existe;
e) să supună pe părinţii copilului unei perioade de probă de minimum 3 luni,
în cazul revenirii acestuia în mediul său familial, perioadă în care aceştia să fie
supravegheaţi de către serviciul public specializat pentru protecţia copilului, cu
privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor pe care le au faţă de
copil; în acest scop, să ceară bilunar serviciului public specializat pentru
protecţia copilului prezentarea de rapoarte.
(2) În vederea îndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor ce îi revin, fiecare
comisie pentru protecţia copilului colaborează cu comisiile din celelalte judeţe
şi din sectoarele municipiului Bucureşti şi poate solicita acestora prezentarea
de rapoarte, propuneri sau orice informaţii referitoare la situaţia copiilor faţă de
care a stabilit măsuri de încredinţare sau de plasament.
 Art. 22. — (1) Încredinţarea sau plasamentul copilului în una dintre formele
prevăzute în prezentul capitol poate dura cel mult până la dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu de către acesta.
(2) La cererea copilului, acesta poate rămâne în centrele de plasament sau
la familia ori la persoana la care a fost încredinţat sau dat în plasament şi
după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile, dar
fără a depăşi vârsta de 25 de ani.
Art. 23. — (1) Pentru fiecare copil încredinţat sau dat în plasament, se
acordă o alocaţie lunară în cuantum de 150.000 lei, care se indexează prin
hotărâre a Guvernului.
(2) Alocaţia se plăteşte persoanei, reprezentantului familiei desemnat de
Comisia pentru protecţia copilului sau organismului privat autorizat, cărora le-a
fost încredinţat sau dat în plasament copilul.
(3) Persoana sau, după caz, unul dintre soţii cărora le-au fost încredinţaţi
sau daţi în plasament copiii au dreptul, pe perioada încredinţării sau a
plasamentului, la un salariu la nivelul salariului brut lunar al asistentului social
cu pregătire medie, încadrat în funcţie de vechime. Perioada respectivă se
consideră vechime în muncă. Pentru persoanele pensionate, suma astfel
acordată se va plăti sub formă de indemnizaţie lunară. Prevederile prezentului
alineat se aplică numai persoanelor care au obţinut atestatul de asistent
maternal profesionist din partea Comisiei pentru protecţia copilului de la
domiciliul acestora, în condiţiile ce vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul în care copilul a fost
încredinţat sau dat în plasament la o rudă a acestuia, până la gradul al
patrulea inclusiv.
(4) Sumele necesare acoperirii cheltuielilor prevăzute la alineatul precedent,
suportate de organismele private autorizate, se restituie acestora, la cerere,
de către serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, pe baza
documentelor justificative, în termen de 15 zile de la depunerea cererii.
(5) Contractele de muncă ale asistenţilor maternali profesionişti se încheie
de către serviciile publice specializate pentru protecţia copilului sau de către
organismele private autorizate.
(6) Prevederile prezentului articol nu sunt aplicabile în cazul în care copilul a
fost încredinţat în vederea adopţiei.
(7) După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, copilul devine titularul
dreptului la alocaţia prevăzută la alin. (1), dacă îşi continuă studiile, până la
absolvirea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 25 de ani.
Art. 24. — (1) Comisia pentru protecţia copilului, care a hotărât
încredinţarea sau plasamentul copilului, va stabili, dacă este cazul, şi
cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile
stabilite de Codul familiei. Sumele astfel încasate se consituie venit la bugetul
judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti, în subordinea
căruia funcţionează Comisia pentru protecţia copilului care a stabilit măsura
respectivă.
 (2) Dacă plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă, Comisia
pentru protecţia copilului poate obliga părintele să presteze o activitate
neremunerată în folosul colectivităţii, pe toată durata măsurii încredinţării sau
a - plasamentului.
Art. 25. — Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să acorde
sprijin şi asistenţă pentru prevenirea situaţiilor ce pun în pericol securitatea şi
dezvoltarea copilului şi să acţioneze pentru:
a) identificarea, pregătirea şi evaluarea unei reţele teritoriale de asistenţi
maternali profesionişti;
b) asigurarea de servicii de prevenire a abandonului copiilor;
c) înfiinţarea de centre maternale şi centre de îngrijire de zi;
d) asigurarea oricăror servicii care să conducă la bună- starea copilului,
alături de părinţii săi.
Capitolul III
Organizarea şi funcţionarea Comisiei pentru protecţia copilului şi a serviciului
public specializat pentru protecţia copilului
Art. 26. — (1) Comisia pentru protecţia copilului se înfiinţează prin hotărâre
a consiliului judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului
Bucureşti, este alcătuită din 11 membri şi are următoarea componenţă:
a) preşedinte — secretarul consiliului judeţean, respectiv secretarul
primăriei sectorului municipiului Bucureşti;
b) vicepreşedinţi:
— directorul Direcţiei generale de muncă şi protecţie socială judeţeană,
respectiv a sectorului municipiului Bucureşti;
— directorul serviciului public specializat pentru protecţia copilului;
c) membri — câte un reprezentant al serviciilor publice descentralizate ale
Ministerului Sănătăţii, Ministerului Învăţământului, Ministerului de Interne,
Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi, desemnaţi de conducerea
acestora, şi patru reprezentanţi ai organismelor private autorizate care
desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului sau specialişti
independenţi din acest domeniu, propuşi de secretarul consiliului judeţean sau
al primăriei sectorului municipiului Bucureşti.
(2) Comisia pentru protecţia copilului este legal constituită în prezenţa
majorităţii membrilor săi. Hotărârile comisiei se iau cu majoritatea voturilor
membrilor care o alcătuiesc.
(3) Comisia pentru protecţia copilului se întruneşte lunar în şedinţe ordinare
şi, ori de câte ori este nevoie, în şedinţe extraordinare. Convocarea şedinţelor
se face de către preşedinte, iar în absenţa acestuia, de către unul dintre
vicepreşedinţi. Convocarea se face în scris, cu cel puţin 3 zile înainte de
şedinţă, şi cuprinde, în mod obligatoriu, ordinea de zi a acesteia.
(4) Prezenţa membrilor Comisiei pentru protecţia copilului la şedinţă este
obligatorie. În cazul în care un membru al comisiei absentează de la şedinţe
de două ori consecutiv, fără motive temeinice, conducerea instituţiei al cărei
reprezentant este poate dispune sancţionarea disciplinară a acestuia, în
condiţiile legislaţiei muncii. Preşedintele, vicepreşedinţii şi membrii comisiei au
dreptul la o indemnizaţie de şedinţă, al cărei cuantum se stabileşte prin
hotărâre a consiliului judeţean sau prin hotărâri ale consiliilor locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti.
Art. 27. — (1) Comisia pentruprotecţia copilului, competentă să soluţioneze
cauzele privitoare la copiii aflaţi în dificultate, este aceea în a cărei rază
teritorială se află domiciliul copilului sau, după caz, cea în a cărei rază
teritorială copilul a fost găsit lipsit de supraveghere sau a fost părăsit.
(2) Comisia pentru protecţia copilului soluţionează cauza în termen de cel
mult 15 zile de la data sesizării.
(3) În faţa Comisiei pentru protecţia copilului vor fi chemaţi părinţii, copilul
care a împlinit vârsta de 10 ani, persoana, familia sau reprezentantul
organismului privat autorizat care doreşte să îi fie încredinţat sau dat în -
plasament copilul, precum şi orice persoane care pot da relaţii în cauză. În
cazul în care copilul care se află în situaţia prevăzută la art. 16 nu se prezintă,
se va cere sprijinul organelor de poliţie, pentru aducerea acestuia în faţa
comisiei.
(4) Şedinţele Comisiei pentru protecţia copilului nu sunt publice. Comisia
poate admite să fie de faţă şi alte persoane decât cele chemate, dacă
apreciază că prezenţa lor este utilă.
(5) Pentru soluţionarea cauzelor, este obligatorie prezentarea raportului
referitor la ancheta psihosocială a copilului, de către specialistul serviciului
public specializat pentru protecţia copilului, care a instrumentat cauza.
Raportul va cuprinde date privind personalitatea, starea fizică şi mentală a
copilului, antecedentele acestuia, condiţiile în care a fost crescut şi în care a
trăit, orice alte date referitoare la creşterea şi la educarea copilului, care pot
folosi Comisiei pentru protecţia copilului în soluţionarea cauzei, propunerea
unei măsuri de protecţie a copilului, precum şi poziţia acestuia cu privire la
măsura propusă. În cazul în care este necesară stabilirea unei măsuri
educative, raportul referitor la ancheta psihosocială a copilului se va întocmi în
colaborare cu organele de poliţie.
(6) Lucrările de secretariat ale Comisiei pentru protecţia copilului se asigură
de către serviciul public specializat - pentru protecţia copilului.
Art. 28. — (1) Hotărârea Comisiei pentru protecţia copilului este executorie.
(2) Hotărârea se comunică părinţilor, persoanei, familiei sau organismului
privat autorizat căruia i-a fost încredinţat sau dat în plasament copilul, copilului
care a împlinit vârsta de 10 ani, Direcţiei generale de muncă şi protecţie
socială, serviciului public specializat pentru protecţia copilului, precum şi
organelor financiare competente, dacă s-a stabilit plata unei contribuţii în
sarcina părinţilor.
(3) În cazul în care există opoziţie la executare, hotărârea se comunică
Inspectoratului de poliţie, în vederea executării.
 Art. 29. — Hotărârea Comisiei pentru protecţia copilului poate fi atacată în
condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Capitolul IV
Organisme private care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului
Art. 30. — organismele private prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă
sunt persoane juridice de drept privat, cu scop nelucrativ, constituite în
condiţiile legii. la constituirea organismelor private de naţionalitate română,
instanţa judecătorească va cere avizul Departamentului pentru Protecţia
Copilului. În cazul în care obiectivele statutare ale organismului privat cuprind
şi activităţi pentru alte categorii sociale decât copiii, se va cere şi avizul
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.
Art. 31. — (1) Organismele private legal constituite pot desfăşura activităţi în
domeniul protecţiei copilului, numai dacă au fost autorizate în condiţiile
prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Autorizarea organismelor private de naţionalitate română se face de
către Comisia pentru protecţia copilului în a cărei rază teritorială acestea îşi au
sediul social.
(3) Autorizarea organismelor private străine se face de către Departamentul
pentru Protecţia Copilului. Organismele private străine pot fi autorizate să
desfăşoare activităţi în domeniul protecţiei copilului pe teritoriul României,
numai dacă sunt reprezentate de organisme private de naţionalitate română,
autorizate.
Art. 32. — (1) Autorizaţia se eliberează pentru o perioadă de un an.
(2) Reînnoirea autorizaţiei este condiţionată de prezentarea rapoartelor de
activitate autorităţilor administraţiei publice competente să o elibereze, anual
sau la cererea acestora.
Art. 33. — (1) Comisiile pentru protecţia copilului au drept de control asupra
activităţii desfăşurate de organismele private autorizate.
(2) Dacă se constată că această activitate a devenit ilicită, contrară bunelor
moravuri sau ordinii publice, Comisia pentru protecţia copilului va solicita
instanţei judecătoreşti competente dizolvarea organismului privat respectiv.
Art. 34. — Criteriile şi procedurile de autorizare a organismelor private se
aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Capitolul V
Răspunderi şi sancţiuni
Art. 35. — Nerespectarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă
atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională
sau penală a persoanei vinovate.
Art. 36. — (1) Nerespectarea hotărârilor Comisiei pentru protecţia copilului
constituie contravenţie, dacă nu este săvârşită în astfel de condiţii încât să
constituie infracţiune.
 (2) Contravenţiile prevăzute la alineatul precedent se sancţionează cu
amendă de la 500.000 lei la 1.500.000 lei.
(3) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor se fac de către
personalul cu atribuţii de control de la consiliile judeţene, respectiv de la
consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi de la direcţiile
generale de muncă şi protecţie socială judeţene, respectiv cea a municipiului
Bucureşti. Sumele încasate se constituie venit la bugetul judeţului, respectiv la
cel al sectorului municipiului Bucureşti.
(4) Dispoziţiile prezentului articol se completează cu cele ale Legii nr.
32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
Capitolul VI
Finanţarea activităţilor de protecţie a copilului
aflat în dificultate
Art. 37. — (1) Cheltuielile pentru protecţia copilului aflat în dificultate se
finanţează de la bugetele locale.
(2) Cheltuielile pentru plata salariilor sau a indemnizaţi- ilor asistenţilor
maternali profesionişti, precum şi a indemnizaţiilor de şedinţă ale
preşedintelui, vicepreşedinţilor şi membrilor Comisiei pentru protecţia copilului
se suportă de la bugetul judeţului, respectiv de la bugetul sectorului
municipiului Bucureşti şi se gestionează de către serviciul public specializat
pentru protecţia copilului.
(3) Cheltuielile pentru plata alocaţiei prevăzute la art. 23 se suportă de la
bugetul de stat şi se gestionează de către Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale.
Capitolul VII
Dispoziţii finale
Art. 38. — În aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, Departamentul
pentru protecţia Copilului împreună cu - ministerele interesate vor elabora
norme metodologice şi măsuri tranzitorii, care se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
Art. 39. — Acţiunile şi cererile privitoare la aplicarea dispoziţiilor prezentei
ordonanţe de urgenţă sunt scutite de taxă de timbru.
Art. 40. — (1) În termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei
ordonanţe de urgenţă, comisiile pentru protecţia copilului vor verifica şi vor
reevalua toate măsurile de ocrotire stabilite prin hotărâri în curs de aplicare ale
fostelor comisii teritoriale pentru ocrotirea minorilor, care au funcţionat potrivit
Legii nr. 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.
(2) La expirarea termenului prevăzut la alin. (1), hotărârile comisiilor
teritoriale pentru ocrotirea minorilor îşi încetează aplicabilitatea.
Art. 41. — (1) Transferul patrimoniului şi al personalului instituţiilor de
ocrotire – leagăne şi case de copii – şi ale centrelor de primire a minorilor care
au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970, precum şi reorganizarea acestora în
 centre de plasament şi centre de primire a copilului în cadrul serviciilor publice
specializate pentru protecţia copilului se vor face până la intrarea în vigoare a
legii bugetului de stat pe anul 1998, prin protocol încheiat între consiliile
judeţene, respectiv consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, şi
autorităţile în subordinea cărora aceste instituţii au funcţionat până la intrarea
în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Personalul didactic, didactic auxiliar, medical şi de alte specialităţi,
existent în instituţiile de ocrotire care au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970 –
leagăne şi case de copii – îşi va păstra calitatea şi statutul în cadrul viitoarelor
centre de plasament şi de primire din cadrul serviciilor publice specializate
pentru protecţia copilului.
(3) Este interzisă înfiinţarea unor centre de plasament, altele decât cele
existente prin reorganizarea leagănelor şi a caselor de copii, cu excepţia
centrelor de plasament de tip familial.
Art. 42. — Pe data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei
ordonanţe de urgenţă, Legea nr. 3 din 26 martie 1970 privind regimul ocrotirii
unor categorii de minori, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 28 din 28
martie 1970, precum şi orice alte dispoziţii contrare se abrogă.

PRIM-MINISTRU
VICTOR CIORBEA
Contrasemnează:
Ministru delegat
pe lângă primul-ministru
pentru coordonarea
Secretariatului General
al Guvernului şi a
Departamentului
pentru Administraţie Publică
Locală,
Remus Opriş
Ministrul muncii şi protecţiei
sociale,
Alexandru Athanasiu
Secretar de stat, şeful
Departamentului
pentru Protecţia Copilului,
Cristian Liviu Tăbăcaru
Bucureşti, 9 iunie 1997.
Nr. 26.
Data intrãrii în vigoare: 11.06.97

LEGE nr. 108 publicatã în M.Of. nr. 205 din data: 02.06.98
Republicãri:
 PARLAMENTUL ROMÂNIEI
CAMERA DEPUTAŢILOR
SENATUL
LEGE
pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 26/1997
privind protecţia copilului aflat în dificultate
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Art. I. - Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26 din 9 iunie
1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 120 din 12 iunie 1997, cu următoarele modificări şi
completări:
1. Articolul 1 alineatul (1) va avea următorul cuprins:
„Art. 1. - (1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, copilul se află în
dificultate, dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este
periclitată.“
2. La articolul 3, după alineatul (1) se introduc alineatele (1 1) şi (12) cu
următorul cuprins:
„(11) Orice copil care, temporar sau definitiv, este lipsit de mediul său
familial sau care, în propriul său interes superior, nu poate fi lăsat în acest
mediu, are dreptul la protecţie şi la un ajutor special din partea colectivităţii
locale.
(12) Statul garantează protejarea copilului împotriva oricăror forme de
violenţă, inclusiv sexuală, vătămare ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau
neglijenţă, de rele tratamente sau de exploatare, în timpul cât se află în
îngrijirea părinţilor ori a unuia dintre ei, a reprezentantului său legal sau a
oricărei alte persoane.“
3. Articolul 3 alineatul (2) va avea următorul cuprins:
„(2) Statul sprijină colectivitatea locală din care face parte copilul, în
îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin pentru protecţia copilului aflat în dificultate.“
4. Articolul 4 alineatul (2) va avea următorul cuprins:
„(2) În vederea exercitării atribuţiilor prevăzute la alin. (1), în subordinea
consiliului judeţean, respectiv al consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti, se organizează şi funcţionează comisia pentru protecţia copilului,
denumită în continuare comisie, şi serviciul public specializat pentru protecţia
copilului, denumit în continuare serviciu public specializat.
“5. Articolul 7 va avea următorul cuprins:
„Art. 7. - (1) În vederea respectării interesului superior al copilului aflat în
dificultate, comisia poate stabili următoarele măsuri:
a) încredinţarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism
privat autorizat;
b) încredinţarea copilului în vederea adopţiei;
c) încredinţarea provizorie a copilului către serviciul public specializat;
d) plasamentul copilului la o familie sau la o persoană;
 e) plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism
privat autorizat;
f) plasamentul copilului în regim de urgenţă;
g) plasamentul copilului într-o familie asistată.
(2) În alegerea uneia dintre aceste măsuri trebuie să se ţină seama, în mod
corespunzător, de necesitatea unei continuităţi raţionale în educarea copilului,
precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală sau lingvistică.
(3) Se va asigura copilului capabil de discernământ dreptul de a exprima
liber opinia sa asupra măsurilor de protecţie prevăzute la alin. (1).“
6. La articolul 10, alineatele (3) şi (5) vor avea următorul cuprins:
„(3) Educaţia şcolară a copilului nu poate fi schimbată decât în interesul
acestuia, avându-se în vedere prevederile art. 7 alin. (2) şi (3), cu aprobarea
comisiei. Credinţa religioasă în care a fost educat copilul nu se poate schimba
decât în cazuri excepţionale, cu aprobarea specială a comisiei.“
„(5) Dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de comisie, care îl
poate delega serviciului public specializat sau persoanei ori organismului
privat autorizat, căruia copilul i-a fost încredinţat. În acest scop, în termen de
15 zile de la data încredinţării, se procedează la inventarierea bunurilor
copilului. Serviciul public specializat, cu aprobarea comisiei, va putea înstrăina
bunurile copilului numai dacă actul răspunde unor nevoi sau prezintă un folos
neîndoielnic pentru copil. Sumele de bani rezultate în urma vânzării bunurilor
copilului, precum şi veniturile aduse de acestea vor fi depuse în cont personal,
pe numele copilului, prin grija serviciului public specializat, şi nu vor putea fi
ridicate decât cu acordul comisiei.“
7. Articolul 19 devine articolul 13 cu următorul cuprins:
„Art. 19. - Dezvoltarea armonioasă a copilului încredinţat în condiţiile art. 9
sau dat în plasament în condiţiile art. 12 alin. (2) se asigură în centrele de
plasament care funcţionează în cadrul serviciului public specializat sau al
organismului privat autorizat căruia copilul i-a fost încredinţat sau dat în
plasament.“
8. Articolele 13-15 devin articolele 14-16.
9. Articolul 20 devine articolul 17 cu următorul cuprins:
„Art. 20. - (1) Serviciul public specializat sau organismul privat autorizat,
care a primit în încredinţare sau în plasament un copil, va asigura acestuia
mediul familial corespunzător.
(2) Pentru asigurarea mediului familial corespunzător, serviciul public
specializat este obligat:
a) să identifice familii sau persoane cărora să le poată fi încredinţat sau dat
în plasament copilul, cu prioritate printre rudele acestuia până la gradul al
patrulea inclusiv;
b) să determine opinia copilului capabil de discernământ cu privire la familia
sau la persoana propusă pentru a-l primi în încredinţare sau în plasament şi
să o aducă la cunoştinţă comisiei;
 c) să asigure asistenţă şi sprijin acelei familii sau persoane atât înainte, cât
şi după încredinţarea sau plasamentul copilului;
d) să ofere asistenţă şi sprijin părinţilor copilului, pentru a pregăti revenirea
acestuia în mediul său familial;
e) să asigure spaţii special amenajate în cadrul sau în afara centrelor de
plasament şi mijloacele necesare pentru contactul personal şi nemijlocit al
copilului cu părinţii săi, dacă este cazul, potrivit regulamentelor;
f) să supravegheze familiile şi persoanele cărora le-a fost încredinţat sau
dat în plasament un copil, pe toată durata acestei măsuri, precum şi pe părinţii
copilului, după revenirea acestuia în mediul său familial;
g) să prezinte rapoarte şi propuneri comisiei cu privire la aspectele sus-
menţionate, trimestrial sau la cererea acesteia.“
10. Articolul 21 devine articolul 18.
11. La articolul 22, care devine articolul 19, alineatul (2) va avea
următorul cuprins:
„(2) La cererea copilului, acesta poate rămâne în centrele de plasament ori
la familia sau persoana căreia i-a fost încredinţat sau dat în plasament şi după
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile, dar fără
a depăşi vârsta de 26 de ani.“
12. La articolul 23, care devine articolul 20, alineatul (1) va avea
următorul cuprins:
„Art. 23. - (1) Pentru fiecare copil încredinţat sau dat în plasament se acordă
o alocaţie lunară de întreţinere în cuantum de 300.000 lei, care se indexează
prin hotărâre a Guvernului.“
13. Articolul 24 devine articolul 21.
14. După articolul 25, care devine articolul 22, se introduce capitolul II 1
cu următorul titlu:
„Capitolul II1 - Măsuri educative faţă de copilul care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde penal“
15. Articolul 16 devine articolul 23 cu următorul cuprins:
„Art. 16. - (1) Copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dar
care nu răspunde penal, beneficiază de protecţie în condiţiile prezentei
ordonanţe de urgenţă.
(2) Nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau care
are vârsta între 14 şi 16 ani, dacă nu se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ.“
16. La articolul 17, care devine articolul 24, alineatul (1) va avea
următorul cuprins:
„Art. 17. - (1) Faţă de copilul aflat în situaţia prevăzută la art. 16, comisia va
lua una dintre următoarele măsuri educative:
a) mustrarea;
b) libertatea supravegheată;
c) internarea într-un centru de reeducare;
 d) internarea într-o instituţie medical-educativă.“
17. După articolul 17, care devine articolul 24, se introduc articolele
171-175 cu următorul cuprins:
„Art. 171. - Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea copilului, în
arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea copilului să se poarte
în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia
că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai
severă sau i se va putea aplica o pedeapsă.
Art. 172. - (1) Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea
copilului în libertate timp de un an, sub supraveghere deosebită.
Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor, adoptatorului sau
tutorelui copilului. Dacă nici unul dintre aceştia nu poate asigura
supravegherea în condiţii satisfăcătoare, comisia dispune încredinţarea
supravegherii copilului, pe acelaşi interval de timp, unei familii sau unei
persoane de încredere, unui organism privat autorizat sau serviciului public
specializat.
(2) Persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea copilului are obligaţia
de a veghea îndeaproape asupra comportării acestuia, în scopul îndreptării
lui, precum şi obligaţia de a înştiinţa, de îndată, comisia atunci când copilul se
sustrage de la supraveghere, are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă
prevăzută de legea penală.
(3) Comisia poate să impună copilului respectarea următoarelor obligaţii:
a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
c) să frecventeze cu regularitate şcoala sau un curs de calificare.
(4) Comisia atrage atenţia copilului asupra consecinţelor comportării sale.
(5) După luarea măsurii libertăţii supravegheate, comisia încunoştinţează
şcoala la care copilul învaţă.
(6) Dacă înăuntrul termenului de supraveghere copilul se sustrage de la
supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori săvârşeşte din
nou o faptă prevăzută de legea penală, comisia revocă măsura libertăţii
supravegheate şi ia faţă de copil măsura internării într-un centru de reeducare
sau într-o instituţie medical-educativă.
Art. 173. - (1) Măsura educativă a internării copilului într-un centru de
reeducare se ia în scopul reeducării copilului, căruia i se asigură posibilitatea
de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională, potrivit
aptitudinilor sale.
(2) Măsura internării se ia faţă de copilul în privinţa căruia celelalte măsuri
educative sunt neîndestulătoare.
Art. 174. - Măsura internării într-o instituţie medical-educativă se ia faţă de
copilul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament
medical şi de un regim special de educaţie.
 Art. 175. - (1) Măsurile prevăzute la art. 17 3 şi 174 se iau pe timp
nedeterminat, însă nu pot dura decât până la împlinirea de către copil a
vârstei de 18 ani. Măsura prevăzută la art. 17 3 trebuie să fie ridicată de îndată
ce a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Comisia, dispunând
ridicarea măsurii prevăzute la art. 17 4, poate, dacă este cazul, să ia faţă de
copil măsura internării într-un centru de reeducare.
(2) La data când copilul devine major, comisia poate dispune prelungirea
internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru
realizarea scopului internării.“
18. Articolul 18 devine articolul 30 cu următorul cuprins:
„Art. 18. - (1) Măsurile educative prevăzute la art. 17 se iau la sesizarea
procurorului, a organelor de poliţie, a şcolii, a părinţilor sau a oricărei persoane
interesate.
(2) Măsurile educative prevăzute la art. 17 lit. b)-d) se iau numai cu avizul
procurorului.
(3) La luarea măsurilor educative, comisia va ţine seama de gradul de
pericol social al faptei săvârşite, de dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectivă a
copilului, de comportarea lui generală, de condiţiile în care a fost crescut şi în
care a trăit şi de orice elemente de natură să caracterizeze personalitatea
acestuia.“
19. Capitolul III devine capitolul IV cu următorul titlu:
„Capitolul III - Organizarea şi funcţionarea Comisiei pentru protecţia
copilului“
20. Articolele 26-28 devin articolele 31-33.
21. Articolul 29 devine articolul 34 cu următorul cuprins:
„Art. 29. - Hotărârea comisiei poate fi atacată la judecătoria teritorială
competentă, potrivit normelor de drept comun.“22. Articolul 30 devine
articolul 35 cu următorul cuprins:
„Art. 30. - Organismele private, prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă,
sunt persoane juridice de drept privat cu scop nelucrativ, constituite în
condiţiile legii. La constituirea organismelor private române, instanţa
judecătorească va cere avizul Departamentului pentru Protecţia Copilului şi al
Ministerului Educaţiei Naţionale. În cazul în care obiectivele statutare ale
organismului privat cuprind şi activităţi pentru alte categorii sociale decât
copiii, se va cere şi avizul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.“
23. Articolele 31-36 devin articolele 36-41.
24. La articolul 37, care devine articolul 42, alineatul (1) va avea
următorul cuprins:
„Art. 37. - (1) Cheltuielile pentru protecţia copilului aflat în dificultate se
finanţează de la bugetul consiliului judeţean, respectiv de la bugetul consiliilor
sectoarelor municipiului Bucureşti. În acelaşi scop pot fi utilizate şi fonduri
extrabugetare. Departamentul pentru Protecţia Copilului poate finanţa
programe de interes naţional pentru protecţia copilului aflat în dificultate, din
fonduri transferate de la bugetul de stat cu această destinaţie, din intrări de
credite externe, precum şi din fonduri extrabugetare.“
25. Articolul 38 devine articolul 43 cu următorul cuprins:
„Art. 38. - (1) În aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, Departamentul
pentru Protecţia Copilului împreună cu ministerele interesate vor elabora
norme metodologice şi măsuri tranzitorii, care se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
(2) Departamentul pentru Protecţia Copilului controlează, în condiţiile legii,
activitatea de protecţie a copilului aflat în dificultate, exercitată de autorităţile
administraţiei publice locale.“
26. Articolul 39 devine articolul 44 cu următorul cuprins:
„Art. 39. - Acţiunile şi cererile privitoare la aplicarea dispoziţiilor prezentei
ordonanţe de urgenţă sunt scutite de taxă de timbru şi de timbru judiciar.“
27. Articolul 40 devine articolul 45 cu următorul cuprins:
„Art. 40. - (1) În termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei
ordonanţe de urgenţă, comisiile vor verifica şi vor reevalua toate măsurile de
ocrotire stabilite prin hotărâri în curs de aplicare ale fostelor comisii teritoriale
pentru ocrotirea minorilor, care au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970 privind
regimul ocrotirii unor categorii de minori.
(2) La expirarea termenului prevăzut la alin. (1), hotărârile comisiilor
teritoriale pentru ocrotirea minorilor îşi încetează aplicabilitatea.“
28. Articolul 41 devine articolul 46 cu următorul cuprins:
„Art. 41. - (1) Transferul instituţiilor de ocrotire - leagăne, case de copii - şi al
centrelor de primire a minorilor, care au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970,
transferul patrimoniului şi al personalului acestora, precum şi reorganizarea lor
în centre de plasament şi centre de primire a copilului în cadrul serviciilor
publice specializate se vor face până la intrarea în vigoare a legii bugetului de
stat pe anul 1998, prin protocol încheiat între consiliile judeţene, respectiv
consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, şi autorităţile în
subordinea cărora aceste instituţii au funcţionat până la intrarea în vigoare a
prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Patrimoniul transferat potrivit alin. (1) îşi păstrează destinaţia de
organizare şi desfăşurare a activităţii de protecţie a copilului aflat în dificultate.
(3) Personalul didactic şi didactic auxiliar, titular, existent în instituţiile de
ocrotire care au funcţionat potrivit Legii nr. 3/1970 şi care se transferă, potrivit
alin. (1), în cadrul centrelor de plasament şi de primire a copilului din cadrul
serviciilor publice specializate, precum şi în cadrul Departamentului pentru
Protecţia Copilului, îşi păstrează - statutul de personal didactic.
(4) Personalului responsabil cu instrucţia, educaţia, - transferat în condiţiile
alin. (3), i se aplică prevederile Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului
didactic.
(5) Funcţiile didactice ale personalului din centrele de plasament, menţionat
la alin. (3), sunt: educatoare/educator, institutor-educator, învăţător-educator,
 profesor-educator, - profesor-logoped, psihopedagog, profesor de muzică,
profesor de educaţie fizică.
(6) Funcţiile didactice auxiliare ale personalului din centrele de plasament,
menţionat la alin. (3), sunt:
a) bibliotecar, documentarist, redactor;
b) informatician;
c) laborant;
d) tehnician;
e) pedagog şcolar;
f) instructor-animator, instructor de educaţie extra- şcolară;
g) asistent social;
h) corepetitor;
i) supraveghetor de noapte.
29. Articolul 42 devine articolul 47.
Art. II. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1997 privind protecţia
copilului aflat în dificultate, cu modificările şi completările aduse prin prezenta
lege, se va republica în Monitorul Oficial al României, dându-se textelor o
nouă numerotare.
Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 11
mai 1998, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia
României.
p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
PAULA MARIA IVĂNESCU

Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 11 mai 1998, cu

respectarea prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României.
p. PREŞEDINTELE SENATULUI
CRISTIAN SORIN DUMITRESCU

Bucureşti, 2 iunie 1998.

Nr. 108.

Data adoptãrii în Senat: 11.05.98 Data adoptãrii în Camera

Deputaţilor: 11.05.98
Data adoptãrii/promulgãrii: 02.06.98
 CUPRINS
TITLUL I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL
CAPITOLUL I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Secţiunea 1. Noţiunea de drept pagina 4

#1. Sensurile noţiunii 4
#2. Dreptul obiectiv şi subiectiv; dreptul public şi privat 5
#3. Dreptul civil în sistemul dreptului românesc 6
#4. Definiţia dreptului civil 6

Secţiunea 2. Obiectul dreptului civil 7

Secţiunea 3. Metoda de reglementare în dreptul civil 7
Secţiunea 4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept 8
Secţiunea 5. Principiile dreptului civil 9
CAIET DE SEMINAR 1 10

CAPITOLUL II – TEORIA LEGII CIVILE

Secţiunea 1. Izvoarele dreptului civil 16

#1. Clasificarea izvoarelor dreptului civil 16
#2. Codul civil 19
#3. Probleme speciale privind alte izvoare ale dreptului civil 20
 CAIET DE SEMINAR 2 22
Secţiunea 2. Aplicarea legii civile 25
#1. Acţiunea legii civile în timp 25
CAIET DE SEMINAR 3 29
#2. Aplicarea legii civile în spaţiu 37
#3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor 38
CAIET DE SEMINAR 4 38
Secţiunea 3. Interpretarea legii civile 42
#1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială 42
#2. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şi interpretarea
restrictivă 43
#3. Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică,
interpretarea istorico-teleologică şi interpretarea logică 43
CAIET DE SEMINAR 5 45

TITLUL II – RAPORTUL JURIDIC CIVIL 51

CAPITOLUL I – NOŢIUNEA DE RAPORT JURIDIC ŞI CARACTERELE ACESTUIA

CAIET DE SEMINAR 6 52

CAPITOLUL II – STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL 53

I.PĂRŢILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

I.A.PERSOANA FIZICĂ

Secţiunea 1 – Elemente introductive 53

Secţiunea 2 – Capacitatea de drept civil 54
CAIET DE SEMINAR 7 55
Secţiunea 3 – Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice 56
#1. Definiţie, caractere juridice, corelaţia cu capacitatea de exerciţiu 56
#2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice 57
CAIET DE SEMINAR 8 59
#3. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice 61
#4. Îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice 61
CAIET DE SEMINAR 9 66
#5. Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice 70
Declararea judecătorească a dispariţiei 70
Declararea judecătorească a morţii 72
CAIET DE SEMINAR 10 76
Secţiunea 4 - Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice 80
#1. Lipsa capacităţii de exerciţiu 81
#2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice 82
#3. Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice 84
CAIET DE SEMINAR 11 86
Secţiunea 5 – Identificarea persoanei fizice 90
#1. Numele persoanei fizice 91
I.Numele de familie 92
II.Prenumele 97
III.Pseudonimul 98
IV.Porecla 99
CAIET DE SEMINAR 12 99
#2. Domiciliul persoanei fizice 104
 II. Reşedinţa persoanei fizice 106
CAIET DE SEMINAR 13 107
#3. Starea civilă
108
II. Acţiunile de stare civilă 109
CAIET DE SEMINAR 14 110
#4. Întocmirea actelor de stare civilă 111
#5. Identificarea persoanei fizice cu ajutorul codului numeric
personal 118
CAIET DE SEMINAR 15 119
Secţiunea 6 – Ocrotirea persoanei fizice 120
#1. Ocrotirea minorilor prin tutelă 120
CAIET DE SEMINAR 16 127
#2. Ocrotirea persoanei fizice majore 131
A.Interdicţia judecătorească 131
B.Ocrotirea bolnavilor psihici periculoşi 134
C.Orotirea prin curatelă 135
#3. Ocrotirea minorilor prin curatelă 136
CAIET DE SEMINAR 17 137

I.B.PERSOANA JURIDICĂ 140

Secţiunea 1 – Noţiuni introductive 140

#1. Categorii de persoane juridice 142
#2. Elementele constitutive ale persoanei juridice 145
#3. Organizarea de sine stătătoare 145
#4. Patrimoniul propriu 146
#5. Scopul propriu 146
#6. Atributele de identificare a persoanei juridice 147
Secţiunea 2 – Înfiinţarea persoanelor juridice 149
#1. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de dispoziţie 151
#2. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de asociere 151
#3. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de voinţă al unei
singure persoane 152
Secţiunea 3 – Momentul dobândirii personalităţii juridice 153
CAIET DE SEMINAR 18 154
Secţiunea 4 – Capacitatea civilă a persoanei juridice 160
#1. Noţiuni introductive 160
#2. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice 160
#3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice 162
CAIET DE SEMINAR 19 165
Secţiunea 5 – Reorganizarea persoanelor juridice 167
#1. Noţiuni generale 167
#2. Comasarea persoanelor juridice 168
#3. Divizarea persoanei juridice 169
#4. Transformarea persoanei juridice 170
Secţiunea 6 – Încetarea persoanei juridice 170
#1. Dizolvarea persoanei juridice 171
#2. Desfiinţarea persoanei juridice 172
CAIET DE SEMINAR 20 172

I.C. ASPECTE LEGATE DE POZIŢIA SUBIECTELOR ÎN CADRUL

RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

#1. Determinarea subiectelor de drept civil 176

#2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil 176
CAIET DE SEMINAR 21 178
#3.Schimbarea subiectelor raportului juridic civil 181
 CAIET DE SEMINAR 22 181

BIBLIOGRAFIE 184

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

- II -
CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Secţiunea I – Drepturile subiective civile 186
# 1.Clasificarea drepturilor subiective civile. 186
Caiet de seminar 1 190
# 2.Recunoaşterea şi ocrtorirea drepturilor subiective civile 195
# 3.Exercitarea drepturilor subiective civile şi abuzul de drept. 198
Caiet de seminar 2 202
Secţiunea II – Obligaţiile civile. 206
Caiet de seminar 3 209

OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

II . Bunurile 213
# 1.Noţiuni generale 214
# 2.Clasificarea bunurilor 216
Caiet de seminar 4 229

Capitolul III – IZVOARELE ŞI PROBA RAPORTURILOR JURIDICE CIVILE CONCRETE

Secţiunea I – Izvoarele raportului juridic civil concret. 238

# 1. Noţiuni introductive 238
# 2.Definiţia şi clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete 239
Caiet de seminar 5 240
Secţiunea II – Proba raportului juridic civil concret 242
# 1.Noţiuni generale 242
Caiet de seminar 6 243
# 2.Clasificarea probelor 246
# 3.Mijloacele de probă 247
Înscrisurile 247
Caiet de seminar 7 255
Mărturia 259
Mărturisirea 261
Prezumţiile 264
Caiet de seminar 8 266

TITLUL III – ACTUL JURIDIC CIVIL

Capitolul I – CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Secţiunea I – Noţiunea actului juridic civil 269
Secţiunea II – Clasificarea actelor juridice civile 269

Capitolul II – CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiuna I – Noţiune şi clasificări 276
Secţiunea II – Capacitatea 277
Secţiunea III – Consimţământul 277
 Caiet de seminar 9
284
Secţiunea IV – Obiectul actului juridic civil 287
Secţiunea V – Cauza actului juridic civil 288
Secţiunea VI – Forma actului juridic civil 290
# 1.Principiul consensualismului 290
# 2.Clasificarea condiţiilor de formă 290
Caiet de seminar 10 292

Capitolul III – MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secţiunea I – Termenul ca modalitate a actului juridic civil 295
Secţiunea II – Condiţia ca modalitate a actului juridic civil 297
Secţiunea III - Sarcina ca modalitate a actului juridic civil 299
Caiet de seminar 11 299

Capitolul IV – EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL 302

Secţiunea I – Principiul forţei obligatorii 303
Secţiunea II – Principiul irevocabilităţii actului juridic civil 303
Secţiunea III – Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil 304
Caiet de seminar 12 306

Capitolul V – INEFICACITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL 310

Secţiunea I – Noţiuni introductive 310
Secţiunea II – Nulitatea actului juridic civil 311
# 1.Noţiunea şi evoluţia concepţiei privind nulitatea 311
# 2. Trăsăturile şi funcţiile nulităţilor 311
# 3. Criteriile de clasificare a nulităţilor 312
# 4.Modalităţi de invocare a nulităţii 313
# 5.Efectele nulităţii actului juridic civil 314
Secţiunea III – Alte cauze de ineficacitate şi delimitarea acestora faţă de nulitate 316
Caiet de seminar 13 317

TITLUL IV – PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Capitolul I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Secţiunea I – Conceptul de prescripţie extinctivă 321
Secţiunea II – Natura juridică a prescripţiei extinctive 322
Secţiunea III – Efectul prescripţiei extinctive 323
Capitolul II – DOMENIUL DE APLICARE AL PRESCRIPŢIE EXTINCTIVE 323

Capitolul III – TERMENELE DE PRESCRIPŢIE 326

Capitolul IV – CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE 328

Secţiunea I - Începutul cursului prescripţiei extinctive 330
Secţiunea II – Calculul cursului prescripţiei extinctive 330
Secţiunea III – Suspendarea cursului prescripţiei extinctive 330
Secţiunea IV - Întreruperea cursului prescripţiei extinctive 331
Secţiunea V – Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă 332
Secţiunea VI – Împlinirea cursului prescripţiei extinctive 333
Caiet de seminat 14 334

Speţe 337
Practică judiciară 340
Bibliografie 368
Acte normative 371