Macroeconomie – note de curs

Capitolul 5

PIAŢA MUNCII ŞI ŞOMAJUL

Autor: Prof. univ.dr. Cismaş Laura

5.1. Piaţa muncii

5.1.1. Concept, funcţii şi caracteristici ale pieţei muncii
5.1.2. Mecanismul de funcţionare al pieţei muncii
5.1.3. Segmentarea pieţei muncii şi strategii de ocupare

5.2. Şomajul-dezechilibru al pieţei muncii

5.2.1. Originile, natura şi formele şomajului
5.2.2. Costurile economice şi sociale ale şomajului.

1
Macroeconomie – note de curs

2
 Macroeconomie – note de curs

5.1. Piaţa muncii

O componentă importantă a pieţei factorilor de producţie este piaţa
muncii. Ea deţine o poziţie centrală în sistemul de pieţe. Pe de o parte,
captează semnalele celorlalte pieţe, cumulează şi amplifică
disfuncţionalităţile şi distorsiunile acestora, iar pe de altă parte, ea transmite
propriile semnale spre celelalte pieţe, îşi formulează cerinţe faţă de
funcţionarea lor.

5.1.1. Concept, funcţii şi caracteristici ale pieţei muncii

Cristalizarea conceptului de piaţă a muncii este un proces de durată,
mergând în paralel cu amplificarea şi diversificarea formelor economiei de
piaţă, cu apariţia unor noi fenomene şi particularităţi, cu generalizarea sau
restrângerea unor mecanisme de funcţionare a raportului dintre cerere şi
ofertă.
Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic de confruntare liberă a
deţinătorilor de capital( în calitate de cumpărători) şi a posesorilor
capacităţii de muncă( în calitate de vânzători), unde, prin mecanisme
specifice, cererea şi oferta de muncă se echilibrează. Piaţa muncii oferă
cadrul unde se reglează cererea şi oferta de muncă, prin deciziile libere ale
agenţilor economici şi se determină salariul, ca preţ al tranzacţiei.
Agenţii economici întâlniţi pe piaţa muncii sunt:
a) ofertanţii (vânzătorii), respectiv cei ce oferă marfa reprezentată
de capacitatea de muncă şi competenţa profesională la un anumit
preţ.
b) cumpărătorii (purtătorii cererii, firmele) care au nevoie de
muncă într-o anumită cantitate şi structură profesională pentru a-
şi desfăşura activitatea şi pentru care sunt dispuşi să plătească
salariul (preţul specific);
c) intermediarii, reprezentaţi de oficiile de plasare, specializaţi într-
o gamă largă de servicii prin intermediul cărora sunt puşi faţă în faţă cei
care au nevoie de muncă şi cei care caută un loc de muncă, iar pentru
serviciile lor intermediarii sunt şi ei remuneraţi. Rezultatul tranzacţiei pe
piaţa muncii se materializează în încheierea contractului de angajare şi în
stabilirea salariului.

3
 Macroeconomie – note de curs

În procesul de dezvoltare şi de funcţionare a economiei, piaţa

muncii îndeplineşte funcţii importante, de ordin economic şi social:
a) alocarea eficientă a resurselor de muncă, atât prin repartizarea lor pe
profesii, ramuri şi localităţi, cât şi prin folosirea lor în cadrul
întreprinderilor;
b) realizarea echilibrului dintre necesităţile de resurse de muncă ale
economiei şi posibilităţile pentru acoperirea lor;
c) unirea şi combinarea forţei de muncă cu mijloacele de producţie;
d) influenţa asupra formării şi repartizării veniturilor;
e) contribuie la asigurarea climatului de muncă şi de protecţie socială,
asigurând informaţii privind procesul de orientare profesională, recalificarea
şi reintegrarea forţei de muncă.
Caracteristicile mărfii care circulă pe această piaţă, precum şi
raporturile dintre agenţii economici care participă la relaţiile de schimb
conferă pieţei muncii o serie de particularităţi.
În primul rând, prezintă caracteristica de a fi cea mai rigidă, şi din
acest motiv, cea mai sensibilă şi mai fragilă.
În al doilea rând, piaţa muncii în raport cu celelalte pieţe este piaţa
cea mai organizată şi mai reglementată.
În al treilea rând, din punct de vedere al mecanismelor de
funcţionare, piaţa muncii este o piaţă imperfectă .
Piaţa contemporană a muncii este o piaţă contractuală şi
participativă, în care negocierea şi contractul sunt instrumente de reglare a
cererii şi ofertei de muncă. Procesele de ocupare şi utilizare sunt ajustate şi
cu ajutorul altor mecanisme, aflate la dispoziţia firmelor, colectivităţilor
locale şi statului.
Piaţa actuală a muncii este rezultatul acţiunii câtorva factori
importanţi:
1. extinderea sistemului de reglementări şi legi, care ordonează şi
disciplinează raporturile dintre agenţii economici de pe piaţa muncii;
2. organizarea agenţilor economici, a lucrătorilor şi a patronatului.
Creşterea gradului de sindicalizare a lucrătorilor şi constituirea
organizaţiilor patronale nu au rămas fără impact asupra ocupării, dinamicii
salariului, duratei muncii, protecţiei sociale;
3. extinderea sistemului de negocieri de la nivelul de firmă până la
nivel naţional, în reglarea unor probleme importante cum ar fi: nivelul
ocupării, salariul minim garantat, împărţirea sporurilor de producţie între
salariaţi şi firmă;

4
 Macroeconomie – note de curs

4. elaborarea de politici de ocupare la nivelul firmelor, dar şi a

colectivităţilor locale şi la nivel naţional şi adâncirea segmentării pieţei
muncii;
5. statul, în calitatea de arbitru al reglementării raportului între ofertanţii
şi cumpărătorii de muncă, ca şi în calitate de agent economic, intervine activ
pe piaţa muncii, direct sau indirect, prin mijloace economice şi
extraeconomice pentru a susţine oferta sau cererea de muncă şi veghează la
asigurarea protecţiei sociale a categoriilor defavorizate.

5.1.2. Mecanismul de funcţionare al pieţei muncii

Componentele tradiţionale ale sistemului pieţei muncii sunt cererea
şi oferta de muncă. Alături de acestea, un rol important în organismul de
funcţionare al acestei pieţe speciale îl joacă sindicatele şi statul, care intervin
puternic pentru reglarea echilibrului economico-social.
Deşi cererea şi oferta, ca elemente clasice se regăsesc pe toate pieţele
ele au câteva particularităţi distinctive, specifice pieţei muncii.

A. Cererea de muncă
Activitatea economico-socială generează nevoia de muncă. Volumul
de muncă necesar pentru desfăşurarea activităţii economice nu constituie în
totalitate cerere de muncă. Condiţia generală pentru ca nevoia de muncă să
se transforme în cerere de muncă este recompensarea muncii prin salariu.
Pe această bază cererea de muncă se defineşte ca fiind volumul total
de muncă salarială necesar activităţilor economice şi social-culturale dintr-o
ţară. Cererea de muncă se exprimă prin numărul locurilor de muncă ce se
creează în unităţile producătoare de bunuri şi prestatoare de servicii. Cererea
de muncă este o cerere derivată, nu este o cerere autonomă; ea depinde de
cererea de bunuri, de cantitatea de muncă necesară producerii acestora.
Cererea de muncă depinde de ritmul de creştere economică, dar şi de
alţi factori, cum sunt: nivelul şi dinamica productivităţii muncii, structura
producţiei şi activităţilor economico-sociale, formele ocupării şi regimul
ocupării, volumul investiţiilor, amploarea fenomenului de restructurare
economică, conjunctura internaţională. Se consideră că, în principiu, cererea
de muncă depinde de :
 productivitatea marginală a muncii;
 condiţiile generale ale activităţii economice, inclusiv de
anticipările conjuncturale şi previziunile privind mărimea cererii globale de
bunuri şi servicii.
5
 Macroeconomie – note de curs

Nu trebuie omis faptul că, la nivelul economiei naţionale, cererea de

muncă este o cerere agregată, adică rezultă din însumarea cererilor
individuale ale întreprinderilor producătoare de bunuri şi servicii. Este şi
motivul pentru care raţionamentul dimensionării cererii de muncă are ca
punct de plecare comportamentul producătorului individual.
O firmă va angaja forţă de muncă suplimentară numai atâta timp
cât produsul marginal al muncii PMgL va depăşi valoarea costului marginal
al muncii CMgL, cost ce este dat de salariul real al acestor lucrători, adică
de salariul nominal raportat la nivelul preţului (fig.nr.8.1).

Salariul
real
(SN/P)

E2
Produsul marginal al muncii

SR2

SR2
E
SR0 SR0

SR1
E1
SR1
L2 L1 PMgL

L2 L0 L1 L

Ocuparea forţei de muncă

Fig. 8.1. - Cererea suplimentară de forţă de muncă în funcţie de un salariu

real

Se observă (fig.nr.8.1) că punctul de echilibru se află în E, acolo

unde salariul real (SR0) este egal cu produsul marginal al muncii (PMgL),
punct căruia îi corespunde un număr de lucrători L0. Deci, la un salariu real
dat SR0, numărul optim de lucrători este L0. Dacă numărul de lucrători
creşte de la L0 la L1, deci dacă vom angaja un număr suplimentar de
lucrători L1, atunci punctul de echilibru dintre produsul marginal al muncii
6
 Macroeconomie – note de curs

PMgL şi salariul real SR, va coborî în E1, punct căruia îi corespunde un

salariu real SR1 mai mic decât salariul real SR0, cu o mărime SR1. Deci,
singura soluţie de a realiza un salariu real apropiat de SR0, ar fi reducerea
numărului de lucrători cu o mărime L1.Dacă firma reduce numărul de
lucrători de la L0 la L2, cu o mărime L2, atunci salariul real ar creşte de la
SR0 la SR2, cu o mărime SR2 şi punctul de echilibru s-ar muta în E2. Deci,
singura soluţie de a realiza un salariu real apropiat de SR0, ar fi de a spori
numărul angajaţilor cu o mărime L2.
Aria deasupra curbei PMgL, reflectă excesul de salariu real peste
nivelul produsului marginal al muncii. Se impune o reducere a nivelului
angajărilor, până când acesta atinge nivelul L0.
Suprafaţa de sub curba PMgL reflectă excesul de produs marginal al
muncii peste salariul real. Se impune o creştere a numărului de angajaţi,
spre nivelul de echilibru L0.
Se observă astfel că în condiţiile unui salariu real dat, cererea pentru
forţă de muncă a firmelor este dată de curba PMgL, iar profitul firmelor este
maxim pentru un nivel L0 al angajărilor. Acesta este nivelul optim al
angajărilor, adică nivelul la care produsul marginal al muncii este egal cu
salariul real: PMgL = SR.

B. Oferta de muncă
Satisfacerea nevoii de muncă se realizează pe seama utilizării
disponibilităţilor de muncă existente în societate, adică a volumului de
muncă ce poate fi depus de populaţia aptă de muncă dintr-o ţară într-o
perioadă determinată de timp. Nu toate resursele de muncă formează obiect
al ofertei, ci doar acelea care apar ca ofertă de muncă salarizată (sau ca
cerere pentru un loc de muncă salarizat).
Oferta de muncă este reprezentată de munca ce poate fi depusă în
condiţii salariale, într-o perioadă de timp dată. Ea nu cuprinde femeile
casnice, elevii şi studenţii, militarii în termen şi alte persoane ce depun
activităţi nesalarizate sau care nu doresc să se angajeze în activitate
deoarece deţin resurse pentru existenţă. Oferta se concretizează în numărul
celor care solicită un loc de muncă salarizat.
Oferta de muncă prezintă o serie de particularităţi în raport cu oferta
mărfurilor şi anume:
1) mobilitate spaţială şi profesională relativ redusă, urmare a faptului
că oamenii se ataşează mediului economico-social, îşi făuresc o
gospodărie acolo unde muncesc şi acceptă greu schimbările;
7
 Macroeconomie – note de curs

2) formarea ofertei de muncă necesită un timp îndelungat, pentru

atingerea de către populaţie a vârstei legale de muncă şi pentru
instruirea corespunzătoare;
3) perisabilitatea ridicată a forţei de muncă şi rigiditatea ofertei,
rezultând din faptul că munca nu poate fi conservată, în cazul
subutilizării sau inutilizării resurselor de muncă;
4) formarea ofertei de muncă nu se subordonează numai legilor pieţei,
ci şi legilor demografice.
Dintre factorii care influenţează oferta de muncă într-o economie
putem enumera: populaţia totală aptă de muncă; o serie de factori
instituţionali cum sunt: vârsta minimă de muncă, legislaţia salarială,
dispoziţiile legale cu privire la pensionare etc; opţiunea indivizilor între
muncă şi timp liber.
Oferta de muncă va creşte atunci când preţul său (salariul real)
creşte. Pentru toată lumea este clar că fiecare oră de muncă suplimentară
înseamnă pe de o parte un câştig suplimentar(utilitatea marginală a muncii),
iar pe de altă parte cere lucrătorului respectiv eforturi şi apar chiar şi
neplăceri cauzate de muncă (dezutilitate marginală a muncii).

Dezutilitate Salarii
DmgM orare
SOmg

Ore Ore
lucrate lucrate
Fig.8.2. Relaţia utilitate – dezutilitate – tarif salarial

Pe măsură ce programul se prelungeşte dezutilitatea marginală a muncii

tinde să crească (DmgM). Pentru ca lucrătorii să fie motivaţi să lucreze mai
multe ore, salariul orar marginal (SOmg) trebuie să fie mai mare. Astfel se
explică tarifele orare mai mari în cazul orelor suplimentare (fig.nr.8.2).

8
 Macroeconomie – note de curs

În determinarea numărului de ore de muncă oferite în vederea

obţinerii unui salariu real se au în vedere două efecte care acţionează în
direcţii opuse:
 efectul de substituţie care acţionează în direcţia creşterii numărului de
ore oferite cu scopul sporirii salariului real. Indivizii tind să substituie
timpul liber prin muncă;
 efectul de venit care acţionează în sens contrar. Crescând tariful salarial
pe oră, individul obţine un venit mai mare pentru un număr determinat
de ore lucrate. El va putea consuma o cantitate mai mare de bunuri şi
servicii decât consuma anterior.
Aceste două efecte complementare sunt redate sub forma curbei
atipice a ofertei de muncă(fig.nr.8.3.)

Salariul
real Efectul de venit > Efectul de substituţie
(SR)

SR1 A Efectul de substituţie = Efectul de venit

Efectul de substituţie > Efectul de venit

L1 Număr de ore
lucrate

Fig.8.3. Curba atipică a ofertei de muncă

Se observă că peste nivelul salariului real SR1, la niveluri mai înalte
ale salariului real, panta curbei ofertei de muncă devine negativă pe măsură
ce, în general, se reduce incitaţia oamenilor de a-şi mai oferi serviciile.
Oferta de muncă este inelastică, coeficientul de elasticitate al acestei
oferte este subunitar. Economiştii explică rigiditatea ofertei de muncă prin
două tipuri de factori: economico-teritoriali şi demo-ocupaţionali. Factorii
economico-teritoriali se referă la lipsa posibilităţii sau a dorinţei indivizilor
de a-şi schimba locul de muncă dintr-o localitate în alta, fără a-şi schimba
genul de activitate practicat.

9
 Macroeconomie – note de curs

Cea de-a doua grupă, a factorilor demografico-ocupaţionali şi

profesionali, constă din lipsa capacităţii sau a dorinţei indivizilor de a-şi
schimba locul de muncă sau ocupaţia.
La nivelul global, al economiei naţionale în ansamblu, oferta de
muncă este reprezentată de populaţia activă disponibilă, adică de populaţia
ocupată şi de şomeri, categorii ale resurselor de muncă ce prestează sau
doresc să presteze munca în condiţii salariale.

C. Echilibrul pieţei muncii

O însemnătate deosebită pentru realizarea echilibrului pieţei muncii
o are raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Legăturile ce se realizează
între această piaţă şi piaţa bunurilor şi serviciilor prezintă o importanţă
specială pentru echilibrul macroeconomic.
Echilibrul pieţei muncii poate fi abordat din mai multe puncte de
vedere:
 echilibrul funcţional care defineşte zona de compatibilitate a
ocupării forţei de muncă şi creşterii productivităţii muncii în
condiţiile strict determinate de producţie;
 echilibrul structural care exprimă modul de distribuire a forţei de
muncă pe sectoare, ramuri, profesii, calificări, în teritoriu etc., în
condiţiile date ale nivelului producţiei, tehnicii şi productivităţii
muncii;
 echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de
muncă, condiţionat şi acesta de nivelul producţiei şi al
productivităţii.
Forţa de muncă – ca marfă de un tip deosebit – se găseşte în
proprietatea, în posesiunea şi la dispoziţia fiecărei persoane apte de muncă.
În virtutea calităţii şi dreptului de proprietate, posesorul forţei de muncă
poate dispune de ea cum doreşte. Acesta apare pe piaţă drept vânzător al
singurei mărfi pe care o deţine – capacitatea sa de muncă; ea este oferită
spre cumpărare şi utilizare întreprinzătorului, deţinătorului de capital, la un
preţ, salariu, care se stabileşte pe piaţă.
Aceste dezechilibre au reverberaţii pe piaţa monetar-financiară şi
invers. Există însă şi o situaţie ideală de echilibru a pieţei forţei de muncă
în condiţiile unui nivel maxim al ocupării forţei de muncă (fig.nr.8.4.)
Curba cererii de muncă ne arată cum creşte cantitatea de muncă
cerută pe măsura scăderii salariului real, iar curba ofertei de muncă ne arată
cum creşte oferta de muncă pe măsura creşterii salariului real. Curbele

10
 Macroeconomie – note de curs

cererii şi ofertei de muncă se intersectează în punctul Eq, corespunzător unui

nivel de echilibru al angajărilor L*, care determină un nivel maxim al
producţiei Q*, şi unui salariu real de echilibru SR*. În acest model ideal,
toată lumea munceşte atât cât doreşte, iar firmele angajează exact cantitatea
de muncă pe care o doresc, la un nivel al salariului real de echilibru SR *,
realizându-se un echilibru perfect al economiei în punctul Eq.

SR
Oferta de
muncă
Salariul real

SR* Eq

Cererea
de muncă

L* L

Ocuparea forţei de muncă

Fig.8.4. Situaţia ideală de echilibru pe piaţa muncii

11
 Macroeconomie – note de curs

5.1.3. Segmentarea pieţei muncii şi strategii de ocupare

Piaţa muncii are o structură complexă, pusă în evidenţă prin
segmentarea pieţei. Aceasta reprezintă totalitatea tehnicilor de fracţionare a
unei populaţii date care urmăresc formarea unor grupuri care satisfac o
anumită condiţie de clasificare în funcţie de criteriile considerate.
Segmentarea pieţei muncii cunoaşte mai multe variante. Există două
pieţe ale muncii: piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară cuprinde angajamentele oferite de firmele mari şi/sau
sindicate. Trăsăturile caracteristice ale acestei pieţe pot fi sintetizate în:
salarii mari, posibilităţi de promovare, siguranţa locului de muncă.
Piaţa secundară se defineşte prin locuri de muncă slab plătite,
instabile şi prin existenţa discriminărilor.
În general, segmentul primar al pieţei muncii este asociată
componentei stabile a cererii de bunuri şi servicii, în timp ce piaţa secundară
e legată mai ales de componenta variabilă a cererii de bunuri şi servicii.
Segmentele reale ale pieţei muncii pot fi reliefate şi analizate prin
folosirea mai multor criterii. S-au conturat în practică şi sunt reliefate
teoretic trei sectoare ale economiei care au manifestări specifice pe piaţa
muncii.
Este vorba de economia de centru care reprezintă sectorul cel mai
puternic ce cuprinde întreprinderile mari, care adesea deţin poziţii de
monopol sau oligopol, au o productivitate a muncii mare, profit mare şi
salarii ce sunt mai mari ca media naţională.
Economia periferică cuprinde întreprinderile mici şi mijlocii
confruntate cu o concurenţă puternică. Produsele lor încorporează multă
muncă, profitul şi productivitatea sunt scăzute, gradul de sindicalizare este
mic.
Economia clandestină (subterană) lipsită de regularitate, constituită
din forme diverse de activităţi neoficiale, adesea ilegale, cu o insecuritate
totală a salariaţilor.
Fiecare din aceste trei segmente ale pieţei muncii funcţionează într-
o manieră specifică şi evidenţiază inegalităţi ce există între modurile diferite
de folosire a muncii şi accentuează importanţa cererii de muncă a firmelor
care adoptă o strategie proprie.
Strategia întreprinzătorului pentru maximizarea profitului şi
flexibilizarea ofertei se bazează pe segmentarea pieţei muncii. Salariaţii ce
posedă cea mai înaltă calificare şi pentru care firma a făcut cheltuieli de

12
 Macroeconomie – note de curs

formare profesională sunt menţinuţi în întreprindere oricare ar fi conjunctura

economică. Ceilalţi salariaţi sunt angajaţi şi, respectiv, concediaţi în funcţie
de variaţia volumului de activitate. Anumite componente ale ofertei globale
de muncă sunt nevoite să se adapteze mai rapid la cerinţele pieţei în raport
cu alte componente ale ofertei de muncă. Această strategie de diferenţiere a
personalului, de menţinere a segmentului primar, de creare a unei fluctuaţii
mai largi pentru segmentul secundar se axează pe condiţiile interne ale
firmei. În primul rând, firma încearcă într-o situaţie nefavorabilă, să-şi
modifice organizarea internă, să găsească noi pieţe de desfacere, să
înnoiască produsele şi apoi, în faza a doua, ajustează cantitatea de muncă pe
care o utilizează.
Strategiile de ocupare tind spre menţinerea sau chiar extinderea
segmentului secundar al pieţei muncii pentru că astfel asigură un grad
sporit de adaptabilitate a firmei la variaţiile conjuncturii. Extinderea
segmentului secundar implică utilizarea unor mijloace ce includ metode de
salarizare specifice şi forme noi de ocupare, forme atipice.Utilizarea noilor
forme de ocupare, ce se observă în toate ţările dezvoltate, e legată atât de
firmele noi cât şi de cele cu o anumită tradiţie şi au ca scop flexibilizarea
ofertei de muncă conform cerinţelor procesului de producţie. Firma are şi
posibilitatea de a flexibiliza costurile salariale, de a controla mai bine mâna
de lucru. Noile forme de ocupare conduc la salarii mai mici şi, evident, la
stabilitatea mai scăzută a locurilor de muncă, ceea ce echivalează cu o
creştere a segmentului secundar al pieţei muncii.

13
 Macroeconomie – note de curs

5.2. Şomajul-dezechilibru al pieţei muncii

5.2.1. Originile, natura şi formele şomajului

Conceptul de şomaj poate căpăta o semnificaţie mai extinsă dacă
este privit ca o formă de subocupare, respectiv o manifestare specifică de
inactivitate, cuprinzând persoanele care cer de lucru, în schimbul salariului
practicat în mod normal sau chiar mai mic, însă această cerinţă nu poate fi
satisfăcută pentru fiecare individ, în aceeaşi meserie şi localitatea de
reşedinţă.
O persoană, pentru a fi considerată în şomaj trebuie să îndeplinească
anumite condiţii specifice. Biroul Internaţional al Muncii consideră şomer,
orice persoană care nu munceşte, este aptă de muncă, are mai mult de 15
ani, nu are loc de muncă, este disponibil pentru o muncă salariată şi caută un
loc de muncă.
Similar, Confederaţia Generală a Muncii din Franţa, defineşte
şomajul, însă aceasta adaugă în categoria şomerilor şi persoanele pensionate
înaintea vârstei legale, precum şi o parte din studenţii aflaţi în ultimul an de
studiu.
Se poate spune, încercând o definire a fenomenului, că şomajul
reprezintă o stare negativă a economiei concretizată într-un dezechilibru
important al pieţei muncii prin care oferta de muncă este mai mare decât
cererea de muncă. Este evident că astfel definit şomajul este pus în corelaţie
cu piaţa muncii şi implicit cu munca salarială. De aici rezultă, că în raport
cu piaţa muncii, oferta de muncă este alcătuită din lucrătorii salariaţi şi
şomeri.
Punctul de plecare în definirea şomajului este reprezentat de lipsa
unui loc de muncă pentru o perioadă de timp. Inactivitatea poate să fie
rezultatul voinţei individului sau, dimpotrivă, cel apt şi doritor de muncă nu
găseşte un loc disponibil din motive independente de voinţa sa. Înseamnă
că, şomajul poate fi voluntar sau involuntar.
Keynes consideră că şomajul voluntar este “datorat refuzului sau
imposibilităţii, pentru purtătorul de forţă de muncă, de a accepta o
retribuţie corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz
sau imposibilitate bazată pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe

14
 Macroeconomie – note de curs

înţelegeri în vederea negocierilor colective, pe adaptarea lentă la schimbări

sau pe simpla încăpăţânare, proprie naturii umane”.
Şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor la scădere mai
ales atunci când salariile practicate sunt mai mari decât salariile de echilibru,
datorită presiunilor exercitate de sindicate şi salariaţi.
Şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor
neocupate care, deşi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic,
determinat în condiţiile pieţei, nu pot să-şi realizeze acest obiectiv pentru
simplul motiv că asemenea locuri de muncă nu există.
Şomajul involuntar apare atunci când se înregistrează o scădere
globală a cererii de muncă în economie, astfel încât este imposibil ca toţi
cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă să fie angajaţi.
Întrucât cererea de muncă este o cerere derivată din cererea de bunuri,
se poate spune că şomajul este rezultatul diminuării cererii globale de bunuri
şi servicii.
Înscrierea variantelor de şomaj într-una din cele două categorii,
voluntar sau involuntar, nu este întotdeauna o problemă simplă.
Şomajul voluntar este rezultatul unui anumit nivel de dezvoltare al
economiei, ce atinge o anumită treaptă de prosperitate. El este posibil atunci
când starea materială a şomerului să continue căutarea unui loc de muncă
convenabil, decât să accepte ofertele care îi sunt făcute.
În ţările mai puţin dezvoltate, se manifestă, mai ales, şomajul
involuntar, care constă în existenţa unor persoane neocupate, dar dispuse să
se angajeze la un salariu fixat pe piaţa muncii, dar care nu găsesc loc de
muncă.
Realitatea evidenţiază mai multe forme de şomaj, care pot fi
clasificate în funcţie de diferite criterii:
A. După originea şomajului:
1) şomaj conjunctural sau ciclic, care se formează ca urmare a reducerii
activităţii economice, în timpul fazelor de recesiune sau criză a economiei.
Într-o economie sănătoasă, creşterea salariului trebuie să fie devansată de
creşterea producţiei şi a productivităţii muncii. O dereglare a acestui raport
poate provoca şomajul conjunctural.
2) şomaj structural, cauzat de schimbările ce au loc în structura economică,
teritorială, socială a producţiei (activităţi economice).
3) şomaj tehnologic, format pe baza schimbărilor, prin înlocuirea unor
tehnologii vechi cu altele noi şi prin restrângerea locurilor de muncă în urma
reorganizării întreprinderii.

15
 Macroeconomie – note de curs

4) şomaj sezonier, care apare în anumite profesiuni din agricultură,

construcţii, lucrări publice etc.
5) şomaj fricţional, care corespunde perioadei necesare trecerii de la o
muncă la altă muncă sau pentru căutarea primului loc de muncă.

B. Din punct de vedere al intensităţii distingem:

1) şomaj deghizat (întâlnit îndeosebi în ţările mai puţin dezvoltate),
caracterizat prin existenţa de ocupaţii ce au o productivitate şi o remunerare
mai slabă şi uneori nulă.
2) şomaj total şi şomaj parţial (reducerea numărului de ore sau zile lucrate
săptămânal).
În teoria economică definirea şi analizarea conceptului de şomaj a
cunoscut mai multe variante de tratare.
Astfel, s-au fundamentat de-a lungul timpului: teoria clasică a
şomajului, teoria marxistă, cea keynesistă precum şi teoria economică
actuală cu privire la şomaj.
Conform teoriei clasice, există numai şomaj voluntar, ca şi o
întâmplare, o abatere de la normalitatea exprimată de “legea debuşeelor” a
lui Say, după care orice producţie îşi creează automat cererea şi nu
există nici un motiv care să reducă imboldul de a investi şi de a crea noi
locuri de muncă.
Teoria clasică a şomajului se întemeiază pe doi piloni fundamentali:
- salariul este egal cu produsul marginal al muncii;
- utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mână de lucru,
este egală cu dezutilitatea marginală a acelui volum de folosire a mâinii de
lucru.
Dacă primul pilon oferă curba cererii de forţă de muncă, cel de-al
doilea oferă curba ofertei, iar volumul ocupării corespunde punctului în care
utilitatea produsului marginal este egală cu dezutilitatea ocupării marginale
a mâinii de lucru. Potrivit ultimului pilon, toţi cei care se află la un moment
dat în şomaj, deşi sunt dispuşi să lucreze la salariul curent, încetează să-şi
ofere serviciile, chiar şi în cazul unei măriri de mici proporţii a costului
vieţii.
Rigiditatea la reducere a salariului nominal ar fi principala cauză a
şomajului, în viziunea clasică.
Conform teoriei marxiste, şomajul îşi are originea în structurile de
valorificare a capitalului. Acumularea capitalului, însoţită de introducerea
progresului tehnic, are drept rezultat creşterea mai rapidă a capitalului constant,
concretizat în mijloacele materiale de producţie, decât a capitalului variabil,
16
 Macroeconomie – note de curs

aferent plăţii salariilor lucrătorilor, ceea ce conduce la înlocuirea muncii prin

capital şi deci, la formarea armatei industriale de rezervă.
Şomajul este fie rezultatul unei creşteri excesive a populaţiei în
raport cu capitalul productiv disponibil, fie al unor niveluri scăzute ale
veniturilor, care determină un flux neadecvat al economisirilor, situaţie
combinată cu o tehnologie rigidă. Economisirea redusă şi cererea insuficientă
împiedică dezvoltarea producţiei şi implicit creşterea numărului locurilor de
muncă.
Conform teoriei keynesiste a şomajului, ceea ce determină, în mod
esenţial, gradul de folosire a forţei de muncă este nivelul cererii globale de
bunuri şi servicii. Şomajul de tip keynesist are drept fundament o
insuficienţă a cererii efective de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, cu ambele
sale componente - consum şi investiţii. Datorită rigidităţii ofertei în raport
cu preţurile, sau a rigidităţii salariilor în raport cu cererea de muncă, excesul
ofertei de muncă poate coexista cu o cerere excedentară pe piaţa bunurilor.
Astfel se dezvoltă în economii “munca la negru” şi “economia subterană”. În
plus, datorită rigidităţii preţurilor şi salariilor, care semnifică inelasticitatea lor,
curba ofertei este aproape orizontală.
Rezultă că, în viziunea keynesistă, echilibrul dintre cerere şi ofertă
de pe piaţa bunurilor şi serviciilor se poate stabili sub nivelul folosirii
depline a mâinii de lucru, a capitalului şi a resurselor naturale. Soluţia
acestei probleme spinoase, este văzută de Keynes în deplasarea curbei
cererii spre nivelul utilizării depline a resurselor. În condiţiile unor preţuri şi
salarii rigide (sau insuficient de flexibile), stimularea cererii de bunuri
determină, în modelul keynesist, creşterea producţiei şi implicit a ocupării,
apropiind-o astfel de potenţialul real al economiei. În aceste sens, rolul
principal revine investiţiei şi, de aceea, Keynes vede posibilitatea înlăturării
şomajului printr-un volum corespunzător al cheltuielilor de investiţii,
suficient de mare ca să poată absorbi producţia furnizată de excedentul de
mână de lucru, în situaţia în care aceasta ar fi ocupată.
În teoria economică actuală a şomajului, se formulează mai multe
concluzii cu privire la factorii cauzatori ai şomajului:
- şomajul nu provine, în întregime, dintr-o cerere insuficientă. Deşi aceasta
este esenţială, şomajul poate avea şi alte cauze şi forme de manifestare, cum
sunt: un număr redus al locurilor de muncă, determinat de slabele investiţii
anterioare sau de un excedent de ofertă de muncă, în raport cu capitalul fix
existent, ca urmare a unui exod sau o imigraţie; se manifestă un şomaj clasic
deosebit, în sensul că, în timp ce unele capacităţi de producţie rămân
neutilizate, pentru că sub efectul concurenţei, îndeosebi a celei
17
 Macroeconomie – note de curs

internaţionale, sunt preferate investiţiile de productivitate, în detrimentul

celor de capacitate, şi deci, o rentabilitate comparativ nesatisfăcătoare face
ca anumite locuri de muncă să rămână neocupate; şomajul fricţional are
tendinţa de sporire independent de relansarea cererii efective, datorată
creşterii mobilităţi mâinii de lucru şi reducerii timpului de angajare, ca
urmare a unor rapide şi profunde restructurări industriale, a noilor modalităţi
de gestionare a mâinii de lucru şi a modalităţilor de acordare a indemnizaţiei
de şomaj.
- crearea unui anumit număr de locuri de muncă nu diminuează, întotdeauna
şomajul, pentru că numărul solicitanţilor de muncă poate creşte, datorită
sporirii vârstei de pensionare, a ratei de activitate a femeilor şi a apariţiei
şomajului adiţional.
- creşterea producţiei nu înseamnă, în mod automat, o sporire a numărului
de locuri de muncă. Vechiul mit al progresului tehnic distrugător de locuri
de muncă a reapărut recent, în special în legătură cu dezvoltarea
informaticii, sub forma şomajului tehnologic. Combaterea acestuia se
bazează pe trei argumente: *fabricarea materialului informatic determină
crearea de locuri de muncă; *creşterea productivităţii întreprinderilor
utilizatoare permite reducerea costurilor şi extinderea pieţelor; *firmele vor
propune economiei noi bunuri sau noi servicii.
În caracterizarea şomajului se au în vedere următoarele aspecte:
a) nivelul şomajului, exprimat ca mărime absolută sau ca mărime relativă
b) intensitatea şomajului: şomaj total sau parţial.
c) durată, definită ca timp scurs din momentul pierderii locului de muncă
şi până la reluarea activităţii;
d) structura şomajului, pe categorii de vârstă, nivel de calificare, sex etc.
Nivelul şomajului este indicatorul statistic care arată partea celor
care nu au de lucru în numărul total al celor care doresc să lucreze (în
procente).
Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, la un moment
dat (stoc), întrunesc condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor. Ea
constă deci din populaţia activă disponibilă non-ocupată. Dacă se are în
vedere un anumit orizont de timp (lună, trimestru, an) şi numărul şomerilor
la începutul perioadei, atunci numărul şomerilor la sfârşitul perioadei rezultă
din creşterea cifrei iniţiale cu intrările în rândul şomerilor şi cu ieşirile din
rândurile acestora în acel orizont de timp.
Rata şomajului, se calculează ca raport procentual între masa
şomajului (numărul mediu al şomerilor) şi unul din parametrii de referinţă ai
acestuia. Astfel de parametrii sunt: populaţia activă, populaţia activă
18
 Macroeconomie – note de curs

disponibilă, populaţia ocupată etc. Ocuparea deplină a forţei de muncă nu

înseamnă o rată de ocupare de 100%, deoarece există întotdeauna persoane
neocupate dar care se află în perioada necesară schimbării locului de muncă.
Ponderea acestora este exprimată de rata naturală a şomajului.

5.2.2. Costurile economice şi sociale ale şomajului.

Costurile şomajului reprezintă contribuţia societăţii şi renunţările
pe care trebuie să le accepte populaţia, ca urmare a existenţei şomajului.
Astfel, se identifică un cost financiar, un cost economic şi unul
social în privinţa şomajului.
Costul financiar este reflectat de creşterea sarcinilor fiscale care
apasă asupra sistemului productiv şi a colectivităţii publice şi în diminuarea
încasărilor fiscale şi a cotizaţiilor sociale, pe care le provoacă şomajul.
De obicei, costul financiar al şomajului se repartizează potrivit
regulii celor trei treimi – o treime este reprezentată de investiţiile publice
pentru crearea de noi locuri de muncă, o treime sunt indemnizaţiile de şomaj
şi o treime reprezintă pierderile de încasări fiscale şi cotizaţii sociale.
Şomajul determină o creştere a sarcinilor care apasă asupra
sistemului economic, prin amplificarea finanţării de către patronat, a
indemnizaţiilor de şomaj în perioadele de şomaj masiv.
Indemnizaţia de şomaj are efecte economice contradictorii. Se
constată că şomajul voluntar este cu atât mai mare, cu cât indemnizaţia este
mai consistentă. O mărime redusă a acestuia determină o preocupare mai
mare pentru a găsi rapid un loc de muncă; după cum, o sumă mai mare
reduce interesul pentru un loc de muncă.
Se impune ca indemnizaţia de şomaj să aibă un nivel optim, adică să
fie stabilită astfel încât să incite la căutarea unui loc de muncă.
Mărimea optimă a indemnizaţiilor de şomaj are un caracter istoric,
concret şi natural. Situată între 45-90 % din salariul avut şi acordată pentru o
anumită perioadă, ea determină mobiluri şi atitudini specifice pentru fiecare
ţară în parte.
Totodată are loc o creştere a sarcinilor suportate de colectivităţile
publice. Statul este obligat să consacre o parte importantă din buget pentru a
finanţa acţiunile specifice luptei împotriva şomajului: pentru formarea
profesională, pentru credite privilegiate pentru anumite industrii şi pentru
subvenţii în vederea creării de locuri de muncă în anumite regiuni, etc.

19
 Macroeconomie – note de curs

De asemenea are loc o diminuare a resurselor publice, deoarece

şomerii pierd o parte din venituri şi consumă mai puţin, iar impozitele
directe şi indirecte, plătite de şomeri, precum şi cele legate de activitatea
profesională (taxe profesionale), sunt şi ele în volum mai mic.
Are loc o pierdere de încasare financiară pentru securitatea socială,
atunci când reducerea numărului de cotizanţi (cei deveniţi şomeri) nu este
însoţită de diminuarea numărului de beneficiari.
Costurile economice apar întrucât este diminuată cererea adresată
unor sectoare. Aceasta are drept urmare folosirea incompletă sau nefolosirea
unor capacităţi de producţie.
În cazul şomajului involuntar se pune problema identificării
costurilor suportate de societate, ca urmare a reducerii producţiei sub nivelul
potenţialului său productiv. O astfel de evaluare se poate efectua cu ajutorul
legii lui Okun conform căreia pe termen scurt, creşterea cu un procent a
şomajului va duce la o scădere a producţiei cu 2,5 % , lucru care poate fi
luat în considerare la determinarea costului şomajului.
Legea lui Okun arată că, atunci când există şomaj, producţia este
mai mică decât ar putea să fie, iar această pierdere de producţie este o
pierdere pentru societate.
Efectele obţinute prin reducerea ratei naturale a şomajului sunt
mult mai greu de determinat, decât costurile provocate de şomajul ciclic.
Legea lui Okun nu mai este utilă în acest caz. Creşterea producţiei este
posibilă deoarece forţa de muncă reactivată utilizează, pe termen scurt,
capitalul, care nu era utilizat la întreaga capacitate. Pe termen lung,
semnificativ pentru rata şomajului natural este faptul că asigurarea
capitalului necesar noilor lucrători presupune efectuarea de investiţii. De
aceea, se apreciază că, pe termen lung, o reducere cu 1 % a şomajului,
duce la o creştere a producţiei cu 0,75 % .
Consecinţele sociale ale şomajului nu trebuie să fie neglijate
deoarece sunt numeroase şi au efecte deosebite: dezvoltarea micii
criminalităţi (furturi, neplata datoriilor etc.), modificarea valorilor sociale
privind şcoala, munca, pensia; creşterea numărului de sinucideri şi de boli
legate de teama faţă de spectrul negru al şomajului.

20