O analiza atipică a basmului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”

(sinteză după Constantin Noica – Sentimentul românesc al fiinţei)

1. Împăratul şi împărăteasa fac un copil după mulţi ani de străduinţe.

2. Copilul plânge în pântecul mamei şi nu vrea să se nască, întrucât el ştie că locul

său nu e în această lume.

3. Tatăl îi promite tot felul de lucruri pentru a-l ademeni să se nască; pruncul refuză
pe rând întreaga avere, putere sau plăcere a acestei lumi. Atunci împăratul are
strania intuiţie să îi promită „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”; astfel
copilul se naşte abia atunci când primeşte din partea părinţilor promisiunea
mântuirii în această lume.

4. Copilul se opreşte din plâns şi se naşte în această lume; el e convins de faptul că

nu aparţine acestei lumi şi că s-a născut aici pentru a îndeplini o anumită misiune:
aceea de a se întoarce în lumea celestă pentru a afla pacea sufletului său.

5. Făt-Frumos creşte repede, în timp ce tatăl „învia şi murea de bucurie” că

Dumnezeu îi dăruise un asemenea fiu. Făt-Frumos era înţelept precum regele
Solomon.

6. Făt-Frumos simte că fără Dumnezeu totul e deşertăciune. De aceea, el refuză să

intre sub zodia omului comun şi îi cere tatălui să îşi respecte promisiunea făcută la
naştere. Făt-Frumos porneşte, aşadar, în căutarea mântuirii.

7. El îşi alege un cal răpciugos, nişte straie ponosite şi câteva arme ruginite; deşi e
fiu de împărat, Făt-Frumos purcede pe calea mântuirii fără alai şi fără blazoane. E
vorba aici de aceeaşi modestie a fiinţei pe care o găsim şi la naşterea lui Iisus în
iesle.

8. Asemeni lui Iisus încercat în pustie, şi Făt-Frumos are de trecut trei vămi ale
acestei lumi: cu Ghionoaia (blestemul lumii), cu Scorpia (blestemul sângelui) şi
cu lighioanele (blestemul firii). Prin aceste încercări, Făt-Frumos face dovada că
el este ceea ce este (ca şi Iisus).

9. Prin reuşita sa, Făt-Frumos transfigurează lumea, el accede la miezul tuturor

lucrurilor: Sfânta Treime în ipostaze feminine. În acest moment, basmul pare a fi
o sinteză între creştinism, credinţele păgâne (cultul pământului) şi zoroastrism (la
origine, răul şi binele coincid).

10. Calul înaripat, asemeni lui Hermes, e un personaj specializat în a face trecerea de
la o lume a aparenţelor la una a esenţelor. Calul înaripat e, de fapt, administratorul
basmului, tot astfel cum Sfântul Pavel e considerat a fi „administratorul
creştinismului”.
11. Precum Şeherezada în 1001 de nopţi, Făt-Frumos le ţine de urât celor trei divine
stăpâne, povestindu-le despre lumea în care el trăise până de curând. Căci fiinţa
esenţializată e interesată de fiinţa concretă. Există restricţii şi limite chiar şi în cer.

12. O astfel de limită a cerului e zona interzisă numită „Valea Plângerii”. Dacă în
pântecul mamei, Făt-Frumos plângea după adevărul esenţelor, de această dată,
Făt-Frumos plânge după cei care i-au fost dragi, după lumea în care a trăit.
Observăm aici „creştinismul inversat” al basmului: mai întâi îndumnezeirea, şi
abia apoi întruparea.

13. Ispita apare sub înfăţişarea unui animal inovensiv: un iepure. Motivul hotarului
interzis, al vânătorii şi al iepurelui ca ispită apare şi în Aleodor-împărat.

14. Dorul de cei dragi şi de origine îl macină pe Făt-Fumos, iar timpul vieţii sale pare
a fi mai curând, un cerc, decât o linie: Făt-Frumos tinde să redevină ceea ce a fost
cândva, un simplu muritor.

15. În acest moment, intervine divorţul dintre Făt-Frumos şi Hermes-ul său înaripat.
Căci orice călăuză are rostul ei : şi anume, să te treacă dincolo; iar dacă vrei să te
întorci, te întorci singur, pe cont propriu, altminteri călăuza riscă să-şi piardă
condiţia sa de mijlocitor, de administrator al spaţiilor interstiţiale.

16. Timpul curge în funcţie de relieful fiinţei. Reîntorcându-se în lumea pe care a

părăsit-o - lume care devenise de nerecunoscut - Făt-Frumos
n-a făcut altceva decât să se dez-înstrăineze de sine. Căci pe tot parcursul
basmului, moartea fusese lăsată în „stand-by”. Moartea îi trage o palmă zdravănă
lui Făt-Frumos. Şi are perfectă dreptate să procedeze astfel, întrucât e orb cel ce-şi
închipuie că poate aspira la fiinţă, eludând moartea din ecuaţia propriei sale vieţi.

17. În ultimă instanţă, moartea, împreună cu iubirea, e tot ce poate fi mai intim în
viaţa unui om. Moartea e strict personală; ea nu are nimic de-a face cu specia sau
cu alte entităţi colective. Destinul şi rostul fiecărui om în parte se împlineşte abia
prin moarte.