DREPT CIVIL

PARTE GENERALĂ

I
-

CURS 1

1. DEFINIŢII.

Dreptul = totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre oameni cu

privire la viaţa socială; totalitatea regulilor de conduită destinate a reglementa viaţa
socială şi activitatea oamenilor într-o societate dată. Ele sunt respectate de bunăvoie,
fără constrângere, însă poate interveni şi forţa coercitivă a Statului.

Dreptul obiectiv se deosebeşte de cel subiectiv, deoarece acesta are în vedere

prerogativele sau drepturile pe care le au persoanele unele faţă de altele, inclusiv faţă
de stat, în temeiul normelor juridice.

Drepturile subiective aparţin persoanelor ca subiecte de drept determinante, care sunt

titulare ale drepturilor ce le aparţin.

Drepturile subiective sunt:

- dreptul la viaţă
- dreptul la integritate fizică şi morală
- dreptul la proprietate
- dreptul la nume

2. DISTINCŢII.

Normele dreptului sunt de drept public şi de drept privat.

a) Dreptul public = cuprinde acele norme juridice prin care Statul reglementează
relaţiile sociale ce exprimă interes public, stabilind ordinea de drept a libertăţii statale.
Caracteristica principală a dreptului public este că prin el se manifestă voinţa publică,
drepturile subiective în interesul statului şi de aceea exercitarea lor este o îndatorire
publică. Normele dreptului public sunt imperative, participanţii la aceste raporturi
juridice neputând deroga de la ele.
Subdiviziunile dreptului public sunt:
- dreptul administrativ
- dreptul constituţional
- dreptul penal ...

b) Dreptul privat = cuprinde norme juridice care reglementează relaţiile dintre

persoane particulare în care acestea apar pe poziţie de egalitate juridică şi urmăresc
satisfacerea intereselor lor individuale. Obiectul dreptului privat în constituie relaţiile
sociale personale şi economice ale participanţilor la astfel de raporturi juridice.

Categorii de relaţii sociale:

- drepturi personale
- drepturi familiale
- drepturi patrimoniale

Subdiviziuni ale dreptului privat:

- drept civil
- drept comercial
- dreptul comerţului internaţional

2
-

- dreptul muncii
- dreptul familiei
- drept procesual civil ....

3. DEFINIŢII ŞI CARACTERISTICI.

Dreptul civil = acea ramură de drept care cuprinde normele juridice care
reglementează relaţii patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile sunt pe poziţie de
egalitate juridică şi reglementează statutul legal al persoanei.

Caracteristici:
I. constituie o ramură de drept distinctă faţă de altă ramură de drept
II. obiectul de reglementare este alcătuit din două categorii de raporturi sociale:
raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale
III. subiectele raportului de drept civil sunt întotdeauna persoane fizice şi juridice,
fără a fi nevoie să aibă o calitate specială
IV. subiectele raportului de drept civil se află pe o poziţie de egalitate juridică

4. CRITERII DE DELIMITARE.

Principalul criteriu de delimitare este obiectul de reglementare.

Obiectul de reglementare a dreptului civil este alcătuit din relaţiile sociale
patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate juridică.
Această egalitate nu trebuie confundată cu principiul constituţională – art. 16. Poziţia
de egalitate juridică nu înseamnă că ele sunt egale patrimonial sau că ar avea aceleaşi
drepturi şi obligaţii. Egalitatea părţilor trebuie înţeleasă în sensul că nici una dintre ele
nu are la dispoziţie mijloace proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi să
aibă o anumită conduită. Situaţia este identică şi în cazul în care una dintre părţi este
Statul sau o unitate administrativ-teritorială ori un organ de stat în calitate de persoană
juridică.

Singura posibilitate a titularului a dreptului este recurgerea la mijlocul legal de acţiune

în justiţie şi solicitarea obligării celeilalte părţi de către instanţa judecătorească la
executarea obligaţiei sale.

Se susţine că principalele criterii de delimitare sunt:

A. Obiectul de reglementare – prin care se înţelege caracterul relaţiilor sociale pe
care ramura de drept respectivă le reglementează
B. Metoda de reglementare – desemnează mijloacele folosite de către Stat pentru a
reglementa o anumită categorie de relaţii sociale. Metoda de reglementare este
determinată de caracterul normelor juridice adoptate de către organele de stat.
Categorii:
a) Metoda autoritară
b) Autonomismul sau metoda autorizării părţilor
C. Calitatea subiectelor – subiectele unui raport juridic pot avea anumite calităţi
speciale care le deosebesc de persoanele fizice şi juridice, în general.

3
-

5. CLASIFICARE.

A. Relaţii patrimoniale: sunt acele relaţii care au un conţinut economic, o anumită

valoare economică, putând fi exprimate în bani.
a) Relaţii reale. Relaţiile sociale născute în legătură cu drepturile reale au în
conţinutul lor dreptul la proprietate, dreptul de folosinţă, dreptul de uzufruct,
dreptul de servitute.
b) Relaţii obligaţionale. Relaţiile sociale obligaţionale sau de obligaţii se nasc în
legătură cu drepturile de creanţă. În cadrul acestor relaţii, o parte, numită
creditor, are dreptul să ceară celeilalte părţi, numită debitor, o anumită
prestaţie pe care aceasta este îndatorată a o îndeplini.
B. Relaţii nepatrimoniale: Sunt acele relaţii care nu au un conţinut economic şi nu
pot fi exprimate în bani. acestea sunt:
a) relaţii legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei: dreptul la
onoare, la reputaţie, la viaţă, la sănătate.
b) relaţii care privesc elementele de identificare a persoanei: dreptul la nume, la
domiciliu, denumire, sediu (pentru persoanele juridice)
c) relaţii care privesc creaţia intelectuală, latura lor nepatrimonială: dreptul de
autor, inventator.
Relaţiile nepatrimoniale sunt puţin numeroase.

6. DEOSEBIRI.

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul familiei: dreptul familiei cuprinde acele
norme juridice care reglementează societatea patrimonial şi nepatrimonial, la fel ca şi
dreptul civil, dar aceste relaţii izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie sau din alte acte
sau fapte juridice care produc efecte în relaţiile de familie
Această ramură de drept reglementează acele relaţii sociale în care părţile au o calitate
specială, aceea de soţi, părinţi sau copii.

Deosebirile constau în:

a) în ceea ce priveşte obiectul de reglementare, dreptul civil reglementează relaţiile
patrimoniale, în timp ce în dreptul familiei predomină cele nepatrimoniale.
b) metoda de reglementare în dreptul civil este autorizarea părţilor, majoritatea
normelor juridice având un caracter dispozitiv sau supletiv. În dreptul familiei,
metoda de reglementare este cea autoritară, deoarece majoritatea normelor sunt
imperative.
c) subiectele raportului de drept civil sunt persoana fizică şi juridică, subiectele
dreptului familiei sunt numai persoane fizice care au o calitate specială: soţi, copii,
părinţi, rude.

Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial: dreptul comercial cuprinde

totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile ce se nasc în cadrul
activităţii comerciale. Raporturile de drept comercial au fost reglementate de dreptul
civil.

Deosebirile contau în:

a) obiectul de reglementare a dreptului comercial este alcătuit din relaţii sociale ce se
nasc în domeniul comercial. Dreptul comercial reglementează relaţiile
patrimoniale şi nepatrimoniale, în care părţile se regăsesc pe poziţie de egalitate

4
-

juridică, dar care se disting de cele civile, prin aceea că, în primul rând, una dintre
părţi are calitate de comerciant şi, în al doilea rând, prin faptul că izvorul lor
concret îl constituie un act sau fapt de comerţ.

CURS 2

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

Izvor de drept civil: reprezintă formele în care sunt exprimate regulile de conduită,
generale, abstracte şi impersonale şi care sunt de aplicabilitate repetată şi generală şi
care privesc comportarea persoanelor participante la un raport juridic civil.

CLASIFICARE:

I. În funcţie de organele de la care emană: legi, decrete, decrete-legi, hotărâri ale

organului legiuitor central, hotărâri ale guvernului, acte şi instrucţiuni ale
organelor administraţiei centrale de stat şi acte normative ale organelor
administraţiei locale de stat.

A. Legile: acte normative adoptate de parlament. Legile propriu-zise sunt:

constituţionale, organice şi ordinare.
B. Constituţia consacră principiile care stau la baza Statului Român, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, precum şi organizarea şi
funcţionarea puterilor publice. Ea se referă şi la câteva instituţii ale dreptului
civil: persoana fizică şi juridică; dreptul de proprietate; moştenire. Legile
constituţionale sunt acele legi prin care se procedează la revizuirea Constituţiei.
C. Legile organice sunt legi prin care se reglementează domenii mai largi ale vieţii
sociale: sistemul electoral, organizarea partidelor politice, organizarea
referendumului. Aceste legi reglementează şi unele raporturi civile: regimul
juridic general al proprietăţii şi moştenirii, organizarea generală a învăţământului,
regimul general al cultelor.
D. Legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de parlament şi promulgate prin
decret al preşedintelui României şi care reglementează relaţii civile. Printre legile
ordinare un loc important îl ocupă codurile: Codul Civil, Codul Familiei, Codul
Comercial, Codul de Procedură Civilă. Codul Civil român este principalul izvor
al dreptului civil. Acest Cod este alcătuit dintr-un Titlu preliminar şi 3 Cărţi:
Cartea I Despre persoane – abrogată; Cartea a II-a Despre bunuri şi despre
deosebite modificări ale proprietăţii; Cartea a III-a Despre diferitele moduri în
care se dobândeşte proprietatea. Alte legi ordinare: Legea nr. 18/1991 privind
fondul funciar – republicată; Legea nr. 64/ 1991 privind brevetele de invenţie;
Legea nr. 114/1996 privind locuinţa – republicată.
E. Decretele şi decretele-legi sunt legi care reglementează relaţiile civile importante
în mod valabil şi azi pentru că decretele ca izvor de drept au fost adoptate în
condiţiile statului totalitar şi care au fost păstrate în vigoare şi după evenimentele
din 1989: Decretul nr. 31/1954 privind persoana fizică şi juridică; decretul nr.
32/1954 privind punerea în aplicare a Codului Familiei.
F. Actele emise de guvern constituie izvoare ale dreptului civil în măsura în care
reglementează relaţii sociale civile. Hotărârile guvernului sunt emise pentru
organizarea şi executarea legilor.

5
-

II. După criteriul conţinutului: izvoare generale şi izvoare speciale.

III. După criteriul forţei obligatorii: izvoare imperative şi izvoare dispozitive.

IV. Alte izvoare: doctrina, cutumele, practica judiciară sau jurisprudenţa –
discutabile.

NORMA JURIDICĂ CIVILĂ.

Elementele normei juridice:

- ipoteza
- dispoziţia
- sancţiunea

Structura normei juridice civile:

- starea de fapt
- dispoziţia
- consecinţa juridică sau sancţiunea

1. Starea de fapt: exprimă totalitatea fenomenelor determinate în mod abstract, în

prezenţa cărora norma juridică stabileşte o anumită conduită.
Starea de drept sau starea juridică evidenţiază anumite elemente determinate ale
vieţii sociale şi care sunt faptele juridice.
Sfera stării de fapt este foarte largă în dreptul civil, cu toate că priveşte situaţii
tipice.
Caracteristica principală a stării de fapt este atitudinea umană. Poate fi
reglementară sau ne reglementară, iar din punct de vedere juridic atitudinea poate
fi permisivă, prohibitivă, respectiv impusă.
În civil, atitudinea este legitimă, îndreptăţită, permisivă şi numai în mod secundar
poate fi nelegitimă şi nepermisă.
2. Dispoziţia: este cel mai important element al normei juridice şi se referă la
conduita propriu-zisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează. Face
legătura între atitudinea posibilă, permisă sau prohibitivă şi starea de fapt. Poate
consta într-o acţiune sau inacţiune – poate fi pozitivă sau negativă. Tipic
dispoziţiei normei juridice civile este faptul că, în general, nu este prohibitivă, ci
permisivă, stimulativă.
3. Consecinţa juridică: dacă dispoziţia normei juridice s-a realizat în condiţii
normale, atunci intervine efectul juridic, iar dacă ea este contrară normelor de
drept se va aplica sancţiunea. Atunci când vorbim despre structura normei juridice
civile ne referim la efectul juridic, la rezultatul urmărit de părţi, ceea ce este
consecinţa firească a respectării dispoziţiei şi nu în mod exclusiv la sancţiune.

Aplicarea legii civile în timp.

Legea civilă începe să fie aplicată din momentul intrării ei în vigoare, adică la 3 zile
după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Această regulă generală a intrării
în vigoare a legii civile noi este guvernată de 2 principii:
1. principiul neretroactivităţii legii civile noi
2. principiul aplicării imediate a legii civile noi

6
-

Principiul neretroactivităţii legii civile noi arată că legea se aplică numai în situaţii
ivite în practică, după intrarea ei în vigoare şi nu în situaţii anterioare. Constituţia
prevede că lege dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile,
iar art. 1 din Codul Civil prevede că „legea dispune numai pentru viitor, ea nu este
retroactivă“.
Legiuitorul poate decide supravieţuirea legii civile vechi şi în acest caz ultra-
activitatea/supravieţuirea legii civile vechi constă într-o limitare vremelnică a
abrogării legii civile vechi, care se aplică unor situaţii juridice în curs de desfăşurare
în momentul intrării în vigoare a legii civile noi. Aplicarea noii legi se amână în astfel
de situaţii până la consumarea situaţiei juridice respective. Supravieţuirea legii civile
vechi poate fi dedusă pe cale de interpretare.

Încetarea acţiunii legilor sau ieşirea din vigoare: legile încetează să se mai aplice din
momentul scoaterii lor din vigoare, ceea ce se realizează prin abrogare. Abrogarea
poate fi expresă sau tacită, iar după întinderea efectelor sale este totală sau parţială.

Abrogarea expresă are loc atunci când într-o lege nouă se prevede concret că o lege
anterioară se abrogă. Abrogarea expresă poate fi directă, când se nominalizează actul
normativ care iese din vigoare, indirectă, când noua lege prevede că se abrogă toate
reglementările contrare noii legi.

Abrogarea tacită are loc când noua lege cuprinde dispoziţii incompatibile cu acelea
dintr-o lege anterioară, dar fără să se prevadă expres faptul că anumite dispoziţii se
abrogă.

Abrogarea totală constă în scoaterea din vigoare în întregime a legii anterioare.

Abrogarea parţială constă în scoaterea din vigoare doar a unor dispoziţii dintr-o lege
anterioară.

Legile temporare sunt adoptate numai pentru o anumită perioadă de timp, perioada
de aplicare este determinată chiar din momentul adoptării, iar ieşirea din vigoare are
loc odată cu expirarea perioadei de aplicare stabilită.

Căderea în desuetudine apare atunci când dispar raţiunile pentru care o lege a fost
adoptată, iar acea lege nu se va mai aplica datorită rămânerii ei fără obiect.

CURS 3

Acţiunea legii civile în spaţiu

Problema acţiunii legii civile în spaţiu constă în stabilirea teritoriului pe care se aplică.
Există două aspecte distincte:
I. intern
II. internaţional

I. Sub aspect intern, actele normative civile care emană de la organele centrale
de stat se aplică pe tot teritoriul ţării, iar cele care emană de la un organ local
de stat se aplică pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale: comună, oraş,

7
-

municipiu. Există o excepţie de la această regulă: în materia publicităţii

imobiliare Decretul – lege nr. 115/1938 privind unificarea dispoziţiilor
privitoare la cărţile funciare sunt obligatorii doar în acele regiuni ale ţării unde
se aplică sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare (Transilvania,
Banat, Bucovina), iar în celelalte regiuni ale ţării se aplică reglementările din
Codul de Procedură Civilă – prin registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni.
teritoriul României cuprinde spaţiul geografic dintre frontierele de stat, spaţiul
aerian aflat deasupra teritoriului ţării, precum şi navele fluviale şi maritime,
aeronavele care navighează sub pavilionul Statului Român, oriunde s-ar afla.
La bordul acestor nave se aplică legile civile româneşti, chiar şi atunci când se
află în apele teritoriale ale altui stat.
II. Sub aspect internaţional, acţiunea legilor civile în spaţiu e rezolvată cu ajutorul
normelor conflictuale adoptate de fiecare ţară, fie sub forma unor legi adoptate
de organele legiuitoare, fie sub forma încheierii unor convenţii internaţionale.

Acţiunea legii civile asupra persoanelor

Legile civile se aplică persoanelor juridice şi fizice. În funcţie de sfera persoanelor

cărora li se adresează, legile civile se împart în mai mute categorii:
1. Legi civile care se aplică persoanelor fizice şi juridice: Codul civil, Decretul nr.
31/1954 pentru persoanele fizice şi juridice
2. Legi civile care se aplică numai persoanelor fizice: Codul familiei, Legea
119/1996 privind actele de stare civilă
3. Legi civile care se aplică numai persoanelor juridice: Legea 27/1996 privind
partidele politice

INTERPRETAREA normelor juridice civile

Norma juridică este o regulă de conduită, generală şi abstractă care se aplică anumitor
relaţii sociale. Operaţiunea prin care se stabileşte înţelesul normei juridice se numeşte
interpretare.
Interpretarea = operaţiunea raţională şi logică de lămurire şi explicare a conţinutului
normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor
situaţii practice.

Formele interpretării:
1. În funcţie de forţa sa juridică, interpretarea poate fi oficială şi neoficială.
Interpretarea oficială este dată de organul de stat care a adoptat norma juridică
respectivă sau de alt organ de stat care are această competenţă.
a) Interpretarea oficială autentică – interpretarea făcută de organul de stat care a
adoptat actul normativ supus acestei proceduri. Forţa obligatorie a normei de
interpretare este egală cu cea a normei interpretate.
b) Interpretarea oficială legală – interpretarea dată de un alt organ de stat care are
această competenţă stabilită prin lege.
c) Interpretarea oficială judiciară – aparţine instanţelor de judecată care o dau cu
prilejul rezolvării cauzelor civile şi care au caracter obligatoriu numai în speţa
respectivă.

8
-

Interpretarea neoficială se dă legilor civile în doctrină şi nu au caracter

obligatoriu.
2. În funcţie de rezultatul interpretării, ea poate fi: literală sau declarativă, extensivă
şi restrictivă.
a) Interpretarea literală este aceea în urma căreia textul legii se va aplica strict la
situaţia avută în vedere de legiuitor. Este cel mai des utilizată şi nu aduce
nimic nou, ci doar întăreşte textul legii.
b) Interpretarea extensivă se întâlneşte atunci când cel care interpretează legea
ajunge la concluzia că norma juridică aşa cum este ea formulată nu acoperă
unele raporturi juridice pe care în intenţia tacită a legiuitorului trebuie sp le
acopere. Norma juridică trebuie extinsă şi asupra unor cazuri la care norma nu
se referă expres.
c) Interpretarea restrictivă intervine atunci când se constată că înţelesul literal al
normei juridice este uneori mai larg decât conţinutul său real. Se ajunge la
concluzia că aplicarea normei juridice trebuie să fie mai restrânsă decât apare
în formulare sa.
3. În funcţie de criteriul metodei de interpretare: gramaticală, logică, sistematică şi
istorico-teleologică.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Definiţie: o relaţie socială rezultată din acele împrejurări pe care normele dreptului
le califică drept izvoare ale raportului dreptului civil.
Astfel, rezultă faptul că raportul de drept este un raport social ce se stabileşte între
oameni privaţi, fie individual, fie în calitate de persoane juridice. Relaţiile sociale sunt
reglementate prin normele dreptului civil.
Raporturile de drept civil prezintă caractere proprii:
- subiectele raportului de drept civil se află pe poziţie de egalitate juridică
- raporturile de drept civil care se nasc din acte judiciare au caracter dublu
voliţional. Orice raport juridic are caracter voliţional pentru că este reglementat de
norma juridică şi exprimă voinţa legiuitorului
- raporturile de drept civil ce se nasc din acte juridice au caracter dublu voliţional
fiindcă, pe lângă faptul că reflectă voinţa legiuitorului, ele sunt rezultatul
manifestărilor de voinţă a părţilor în scopul producerii de efecte juridice.

Structura raportului juridic civil:

1. subiectele
2. conţinutul
3. obiectele

1. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL:

Prin subiecte ale raportului juridic civil înţelegem acele persoane fizice sau
juridice care sunt titulare ale unor drepturi subiective şi obligaţii corelative.
Subiectele raportului juridic civil poartă denumirile generice de subiecte
active, adică titularul de drepturi, şi subiecte pasive, subiectul care se obligă.
În cazul drepturilor absolute este determinant numai subiectul activ, subiectul
pasiv fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil care sunt
nedeterminate (ex. dreptul de proprietate).

9
-

În cazul drepturilor relative sunt determinaţi atât subiectul activ, creditor, cât şi
subiectul pasiv, debitor (ex. contract de vânzare-cumpărare).

Pluralitatea de subiecte ale raportului juridic civil

Raportul juridic civil se stabileşte între două persoane, sunt însă

raporturi juridice civile care se leagă între mai multe persoane, astfel
fiind în prezenţa pluralităţii de subiecte.
Pluralitatea poate fi activă sau pasivă şi mixtă, adică şi activă şi pasivă
în acelaşi timp.
În dreptul civil întâlnim pluralitate de subiecte în raporturile
patrimoniale şi obligaţionale.
În raporturile obligaţionale regula o reprezintă divizibilitatea, când
obligaţiile civile sunt conjuncte. Aceasta înseamnă că, în caz de
pluralitate activă fiecare dintre creditori poate cere de la debitor partea
ce i se cuvine, iar în caz de pluralitate pasivă, fiecare debitor este ţinut
numai de partea sa din datoria comună.
Există două excepţii:
A. Solidaritatea: în temeiul solidarităţii, obligaţia rămâne nedivizată,
în sensul că obligaţia are mai mulţi creditori, fiecare dintre ei este
îndreptăţit să ceară debitorului plata întregii creanţe. Dacă sunt mai
mulţi debitori, fiecare dintre ei este obligat să plătească întreaga
datorie.
B. Indivizibilitatea: este o altă excepţie de la regula divizibilităţii
obligaţiilor, în temeiul căreia fiecare creditor este îndreptăţit şi
fiecare debitor este obligat la plata integrală a creanţei. Ea apare
atunci când raportul juridic civil este indivizibil natural, în sensul
că nu permite decât executarea lui în întregime.

CURS 4

Capacitatea subiectelor raportului juridic

Capacitatea civilă a persoanelor fizice:

Definiţie: aptitudinea generală şi abstractă de a fi titular de drepturi şi obligaţii

civile şi este recunoscută tuturor persoanelor
Capacitatea civilă:
- de folosinţă
- de exerciţiu

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice: aptitudinea generală a unei

persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Începe la naşterea persoanei fizice, iar în ceea
ce priveşte dobândirea de drepturi, chiar de la concepţia copilului, cu condiţia să se
nască viu şi sfârşeşte la decesul persoanei.

Capacitatea civilă de exerciţiu este aptitudinea concretă a persoanelor fizice de a-şi

exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii încheind acte juridice. Ea este
recunoscută numai persoanelor fizice care au discernământ. Persoanele fizice

10
-

dobândesc capacitatea de exerciţiu deplină la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia

femeii care dobândeşte aceasta capacitate dacă se căsătoreşte în condiţiile legii la 15-
16 ani. Minorii între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, ceea ce
înseamnă că aceşti minori încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului său legal. Minorii sub 14 ani, precum şi persoanele puse sub interdicţie
judecătorească sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu. Ei îşi exercită drepturi şi îşi
asumă obligaţii săvârşind acte juridice încheiate de reprezentanţii legali.

Capacitatea civilă a persoanelor juridice:

Definiţie: capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este specială şi începe în

momentul înfiinţării sau înregistrării ei şi ia sfârşit odată cu desfiinţarea ei. Este
specială deoarece persoanele juridice pot avea doar acele drepturi şi obligaţii care
sunt în acord cu scopul pentru care au fost înfiinţate.
Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte şi se sfârşeşte la fel ca şi capacitatea de
folosinţă. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile prin organele
sale de conducere, în limitele competenţelor legale stabilite prin lege sau statute.

2. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

Definiţie: cuprinde drepturile subiective ale subiectului activ şi obligaţiile

corelative ale subiectului pasiv.

Dreptul subiectiv constă în posibilitatea juridică recunoscută unei persoane de a avea

o anumită conduită şi de a pretinde persoanelor obligate de a avea o atitudine
corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Trăsăturile dreptului subiectiv:

1. titularul său are posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită
2. poate pretinde subiectului obligat o conduită corespunzătoare, să dea, să facă
sau să nu facă ceva
3. titularul are posibilitatea să ceară, în caz de nevoie, concursul forţei coercitive
a statului.

Clasificarea drepturilor subiective civile:

A. în funcţie de opozabilitatea lor:
1. absolute: sunt acele drepturi cărora le corespund obligaţia generală şi
negativă a tuturor celorlalte persoane de a nu face nimic de natură a le
încălca. Sunt drepturi subiective nepatrimoniale şi reale.
Caraceteristici:
a) subiectul activ este o persoană determinată, subiectul pasiv –
nedeterminat, adică toţi ceilalţi.
b) Conţinutul obligaţiei contă în îndatorirea de a nu face nimic de natură a
aduce atingere acestor drepturi
c) Sunt opozabile tuturor – erga omnes
2. relative: sunt acele drepturi subiective în virtutea cărora subiectul activ
– creditorul determinat – are posibilitatea să ceară subiectului pasiv –
debitorul determinat – să dea, să facă sau să nu facă ceva. Sunt relative
drepturile de creanţă care se caracterizează prin:
a) atât subiectul activ, cât şi celpsaiv sunt persoane determinate

11
-

b) obligaţia subiectului pasiv constă în îndatorirea pozitivă de a

da sau a face şi negativă de a nu face ceva
c) sunt opozabile doar subiectului pasiv
B. după conţinutul lor:
1. patrimoniale: au un conţinut economic, evaluabil în bani. Pot fi
exercitate personal sau prin repretentant. Sunt patrimoniale drepturile
reale şi cele de creanţă
a) drepturile reale: drepturi subiective patrimoniale în virtutea
cărora titularii lor au posibilitatea să-şi exercite prerogativele
recunsocute de lege asupra unui bun în mod direct şi
nemjilocit, fără a fi encesară intervenţia altei persoane. Toţi
ceilalţi sunt obligaţi să nu facă nimic a aduce atingere acestor
drepturi. Numărul drepturilor reale e limitat şi expres
prevăzut de lege:
i) principale: au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor
nedepinzând de un alt drept. Acestea sunt: dreptul de
proprietate, uz, uzufruct, servitute, superficie şi abitaţie.
ii) accesorii – nu au o existenţă de sine stătătoare,
existenţa lor depinde de un drept principal pe care îl
întăresc şi îl garantează. Naşterea, existenţa şi stingerea
acestor drepturi depind de naşterea şi stingerea unui
drept principal. Fac parte din această categorie: dreptul
la ipotecă, de gaj, la dobândă.
b) drepturile de creanţă: drept subiectiv patrimonial în virtutea
cărora subiectul activ determinat poate pretinde subiectului
pasiv determinat să dea, să facă sau să nu facă ceva. Izvorăsc
din acte juridice: contracte sau acte unilaterale, din fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii, izvoare de obligaţii.
2. nepatrimoniale: drepturi subiective care nu au un conţinut economic,
pot fi exercitate personal şi nu prin reprezentare.
C. După siguranţa oferită titularului lor:
1. pure şi simple: drepturi născute ireversibil în favoarea titularului lor şi
a căror existenţă nu depind de evenimentele viitoare sigure sau
nesigure. Cea mai mare parte a drepturilor civile sunt pure şi simple.
2. afectate de modalităţi: acele drepturi a căror existenţă sau stingere
depinde de un eveniment viitor. Aceste eveniment poate fi un termen
sau o condiţie.
a) dreptul sub condiţie este acela a cărui fiinţă depinde de
realizarea unui eveniment viitor şi nesigur
b) dreptul cu termen este acela a cărui existenţă sau stingere
depinde de un eveniment viitor şi sigur

Proba drepturilor civile subiective.

Se realizează cu ajutorul unor mijloace de probă.
Proba – mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui drept şi a obligaţiei
corespunzătoare.
Probele pot fi admise în următoarele condiţii:
- să nu fie oprite de lege
- să fie verosimile
- să fie utile

12
-

- să fie pertinente

Mijloacele de probă sunt reglementate prin Cod Civil care stabileşte că „dovada se
poate face prin următoarele mijloace de probă: înscrisurile, mărturia, mărturisirea şi
prezumţiile”.

A. Înscrisurile autentice: sunt făcute cu solemnităţile cerute de lege, de un

funcţionar public care are dreptul de a funcţiona în locul unde s-a încheiat
actul. Principalele categorii de înscrisuri sunt:
1. înscrisurile autentice notariale
2. hotărârile organelor jurisdicţionale
3. actele de stare civilă
4. înscrisuri elaborate de reprezentanţele diplomatice ale României.
Întocmirea sub formă autentică a înscrisurile poate fi cerută de lege sau
prin voinţa părţilor.
Înscrisurile sub semnătură privată – semnat ce cel sau cei care au întocmit
actul, fără participarea vreunei autorităţi. Pentru validarea acestor
înscrisuri se cere semnătura autorului înscrisului. Semnătura trebuie
executată de mâna autorului înscrisului. Se cere şi îndeplinirea unor
condiţii speciale:
a) condiţia pluralităţii de exemplare
b) condiţia scrierii în întregime ori a punerii formulei „Bun şi aprobat”
înainte de semnare
c) testamentul olograf – trebuie scris, semnat şi datat de testator.

CURS 5

B. Mărturia: este un alt mijloc de probă şi constă în relatarea orală făcută de o

persoană în faţa instanţei de judcată cu privire la acte sau fapte litigioase
săvârşite în trecut despre care are cunoştinţă personal. După regula generală,
faptele juridice pot fi dovedite cu martori. Prin excepţie, nu pot fi dovedite cu
martori acele acte juridice a căror obiect au o valoare ce depăşeşte suma de
250 lei.
C. Mărturisirea: recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o altă
persoană – partea potrivnică – îşi întemeiază o pretenţie în justiţie care este de
natură să producă efecte juridice împotriva autoruluiei. Recunoaşterea trebuie
să rezulte neîndoielnic din declaraţia părţii, trebuie să fie clară şi precisă. Este
o declaraţie unilaterală de voinţă, un act juridic, autorul ei trebuind să aibă o
voinţă conştientă şi liberă. Ea nu este obligatorie pentru judecători, forţa sa
probantă fiind lasată la latitudinea instanţei.
D. Prezumţiile: potrivit Codului Civil aceasta sunt consecinţele ce legea sau
magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Este o
deplasare a obiectului probei, când nu se poate dovedi direct un fapt
necunoscut, generator de drepturi şi obligaţii, vom dovedi existenţa unui alt
fapt vecin şi conex cu cel generator de drepturi.
E. Obligaţiile civile: îndatorirea pe care subiectul pasiv o are de a avea o anumită
conduită, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi
impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Clasificare:

13
-

1. În funcţie de obiectul lor: obligaţia de a da, a face sau a nu face

ceva
i) obligaţia de a da are ca obiect prestaţia de a transmite sau
de a constitui un drept real
ii) obligaţia de a face constă în îndatorirea subiectului pasiv de
a efectua o lucrare, de a remite un lucru, de a presta un
serviciu
iii) obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv
de a se abţine de la o conduită activă. Înţelesul este însă
diferit, după cum obligaţia este corelativă unuidrept absolut
sau relativ
2. Obligaţiile de rezultat şi de mijloace:
a) obligaţiile de rezultat constau în îndatorirea subiectului pasiv
de a obţine un anumit scop sau un rezultat prin activitatea pe
care urmază să o desfăşoare
b) obligaţiile d emijloace constau în îndatorirea debitorului de a
depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui rezultat fără a se
obliga la însăşi obţinerea rezultatului
3. După snacţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile:
a) obligaţii perfecte: sunt acele obligaţii a căror executare este
asigurată prin posibilitatea titularului dreptului de a cere şi de
aobţine o hotărâre judecătorească pentru obligarea subiectului
pasiv să aibă o conduită la care s-a îndatorat, putând recurge
şi la procedura executării silite
b) obligaţii imperfecte sau naturale: nu se pot obţine printr-o
hotărârea judecătorească, însă, odată executată de către
debitor nu mai poate fi cerută

4.OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC

Definiţie: constă în acţiunea sau inacţiunea, conduita la care este îndrituit
subiectul activ şi la care este ţinut subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul său, prin conţinut = drepturile
şi obligaţiile subiectelor; prin obiect = acţiunile pe care le poate pretinde subiectul
activ şi pe care subiectul pasiv este îndatorat a le săvârşi.
Izvoarele raportului juridic: act juridic de care legea civilă leagă naşterea unuiraport
juridic civil.
Pentru existenţa unui raport juridic abstract sunt necesare două condiţii:
- existenţa unei realaţii sociale dintre persoane
- norma juridică ce le reglementează
Pentru existenţa unuiraport juridic concret, pe lângă cele două condiţii, sunt necesare
anumite împrejurări concrete care duc la naşterea unui astfel de raport juridic.
Împrejurări = fapte juridice – naşterea raportului juridic = izvoare ale raportului
juridic civil.
Clasificare:
După legaătura lor cu voinţa umană:
a) acţiuni omeneşti: sunt fapte comisive sau omisive ale omului săvârşite cu
intenţia de a produce efecte juridice, constând în naşterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice
i) voluntare, dorite: sunt săvârşite cu intenţia de a produce efecte
juridice = acte juridice civile.

14
-

ii) involuntare, nedorite: Actele omeneşti pot fi săvârşite şi fără

intenţia de a produce efecte juridice, care se produc totşi în puterea
legii = fapte juridice.
Faptele juridice sunt:
- licite: sunt săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu
aduc atingere normelor de drept civil
- ilicite: sunt acelea prin care se încalcă normele de drept civil. În
astfel de cazuri este vorba despre delictul civil, de fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii.
b) evenimente – acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului
şi de care legea civilă leagă naşterea, moartea, cutremurul, inundaţiile.

CURS 6

BUNURILE – ca obiect material al raporturilor juridice

Bunurile – în sens juridic – sunt acele lucruri cu valoare economică şi care sunt utile
şi necesare pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care sunt
susceptibile de apropiere sub forma de drepturi patrimoniale.

Bunurile cuprind lucrurile materiale împreună cu drepturile asupra lor.

Clasificare: sunt susceptibile de mai multe clasificări, în funcţie de diverse criterii.

I. Diviziunea bunurilor în mobile şi imobile.
a) Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă, putând fi
mutate dintr-un loc într-altul fără a aduce atingere substanţei lor. În Cod
Civil se prevede că „bunurile sunt mobile prin natura lor sau prin
determinarea legii“. Literatura de specialitate adaugă la aceste două tipuri
de bunuri mobile un al treilea: prin anticipaţie.
i) bunurile mobile prin natura lor: sunt acele bunuri susceptibile de
a fi deplasate dintr-un loc într-altul, atât cele care se mişcă de la
sine – animalele – cât şi cele care nu se pot strămuta din loc decât
printr-o putere străină, cum sunt lucrurile neînsufleţite – obiectele
casnice, mijloacele de transport.
ii) bunurile mobile prin determinarea legii, conform Cod Civil
sunt: drepturile reale asupra mobilelor, drepturile de creanţă,
precum şi acţiunile în justiţie privitoare la un bun mobil.
iii) bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care prin
natura lor sunt bunuri imobile, dar pe care părţile actului juridic le
privesc ca fiind mobile, în considerarea a ceea ce vor deveni în
viitor. Astfel de lucruri sunt: fructele şi recoltele vândute înainte de
a fi culese, materialele dintr-o clădire ce urmează a fi dărâmată,
materialele ce vor fi extrase dintr-o mină.
b) Bunurile imobile, potrivit Cod Civil „bunurile sunt imobile prin natura
lor, prin destinaţie şi prin obiectul la care se aplică“.
i) bunurile imobile prin natura lor – sunt acele bunuri care prin
natura lor nu se pot deplasa şi nici nu pot fi deplasate din loc. Este
vorba de sol şi tot ceea ce aderă la sol. Intră în această categorie
solul şi subsolul, clădirile şi celelalte construcţii şi edificii care

15
-

aderă la sol sau se află în subsol, recoltele care se din de rădăcini şi

fructele de pe arbori.
ii) bunurile imobile prin destinaţie – bunuri mobile considerate prin
faptul că proprietarul le-a utilizat în exploatarea unui bun imobil
prin natura sa. Printre aceste bunuri, potrivit Cod Civil, sunt:
- imobilele destinate pentru serviciul şi exploatarea unui fond
agricol, industrial sau comercial, animalele de muncă agricole,
instalaţiile şi utilajele, mecanismele din fabrici şi uzine
- mobilele pe care proprietarul le-a aşezat pe fond în mod
perpetuu: statuete aşezate în nişe, ornamente fixate în zid,
lemnăria care îmbracă pereţii interiori
Mobilele care devin imobile prin destinaţie trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- bunul mobil trebuie să fie proprietatea celui care este
proprietarul imobilului prin natura sa.
- între cele două bunuri trebuie să existe o legătură materială sau
juridică stabilită prin voinţa proprietarului, care să facă dintr-un
bun mobil un imobil prin destinaţie.
iii) bunuri imobile prin obiectul la care se aplică – Cod Civil – fac
parte din această categorie drepturile reale privitoare la imobile,
uzufructul, servituţile şi acţiunile care tind a revendica un bun
imobil. Drepturile nu sunt nici mobile, nici imobile deoarece nu au
o existenţă fizică, legiuitorul le-a clasificat când mobil, când
imobile, astfel că dreptul este imobiliar – când are ca obiect un bun
mişcător, imobiliar – când are ca obiect un bun nemişcător.
II. Bunuri certe şi generice.
a) Bunurile certe sau individual determinate sunt acele bunuri care sunt
determinate prin caractere individuale, specifice şi care se deosebesc de
alte bunuri de acelaşi fel: tablouri, sculpturi, manuscrisul unei lucrări
ştiinţifice, autoturismele.
b) Bunurile generice, determinate generic, sunt bunurile determinate prin
caractere comune ale unei întregi grupe sau categorii de bunuri. Ele se
individualizează prin numărare, cântărire sau măsurare: banii, alimentele,
medicamentele, combustibilul.
Încadrarea unui bun în una sau alta din cele două categorii are loc ţinând cont
de natura sau de voinţa părţilor exprimată prin acte juridice. Această
clasificare a bunurilor prezintă importanţă sub următoarele aspecte:
- în cazul înstrăinării unui bun individual determinat transferul dreptului de
proprietate la debitor are loc, de regulă, în momentul încheierii
contractului.
- pentru bunurile generice, dreptul de proprietate se transmite la dobânditor
numai când se va proceda la individualizarea lor prin numărare, măsurare
sau cântărire, operaţiuni care se desfăşoară la predare.
Cu privire la riscul pieirii unui bun, regula este că îl suportă proprietarul său.
În cazul în care un bun individual determinat piere înainte de a fi predat, riscul
pieirii bunului îl suportă dobânditorul, dacă înstrăinătorul nu are nici o vină.
Când obiectul este un bun generic, riscul pieirii sale fortuite se suportă de către
înstrăinător, aceasta deoarece nefiind liberat de datorie, aceasta deoarece
bunurile de gen nu pier, debitorul având posibilitatea obţinerii altor bunuri de
acelaşi gen. În ce priveşte locul plăţii sau predării bunului, dacă părţile nu s-au

16
-

înţeles altfel, predarea bunurilor certe se face la locul unde se află în momentul
încheierii contractului, iar bunurile generice se predau la domiciliul
debitorului.
III. Bunuri fungibile şi nefungibile.
Aceste două categorii de bunuri se disting după criteriul posibilităţii ca ele să
fie înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii.
Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este determinat prin voinţa legii
sau a părţii actului juridic civil. Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi
înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii. Bunurile generice sunt,
de regulă, bunuri fungibile.
Bunurile nefungibile sunt acelea care în executarea unei obligaţii nu pot fi
înlocuite unele cu altele pentru a plăti o datorie: bunurile individuale
determinate.
Clasificare prezintă importanţă pe planul execuţiei obligaţiilor civile.
În funcţie de felul bunului datorat de debitor, se poate şti dacă el a făcut sau nu
o plată valabilă. Dacă el datora un bun fungibil, plata este valabilă, dacă el a
dat creditorului un bun de acelaşi gen. În cazul unui bun cert, plata va fi
valabilă numai dacă el dă exact acelaşi bun.
IV. Bunuri divizibile şi indivizibile.
După cum pot fi împărţite, fără a-şi pierde destinaţia economică, bunurile se
împart in divizibile şi indivizibile.
a) bunurile divizibile – pot fi împărţite fără să se schimbe destinaţia lor
economic: alimentele, materialele textile
b) bunurile indivizibile – sunt cele care prin împărţire îşi pierd destinaţia lor
economică: tablourile, hainele, autoturismele, animalele.
Clasificarea prezintă importanţă în situaţiile:
- în cazul împărţirii unui bun aflat în co-proprietate, bunurile divizibile pot fi
împărţite între co-proprietari; bunurile indivizibile nu pot fi împărţite,
pentru sistarea co-proprietăţii bunul se atribuie în întregime unuia dintre
co-proprietari, ceilalţi primind compensaţii în bani sau se procedează la
vânzarea lui, preţul obţinut fiind împărţit.
- în raporturile obligaţionale, cu pluralitate de subiecte, când obiectul este un
bun divizibil drepturile sau obligaţiile părţilor sunt divizibile, când obiectul
este un bun indivizibil, drepturile şi obligaţiile părţilor sunt şi ele
indivizibile.
V. Bunuri frungifere şi nefrungifere.
După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în frungifere
şi nefrungifere. Fructele sunt produsele periodice ale unui bun frungifer, prin a
căror percepere nu se aduce atingere substanţei acelui bun. Conform art. 483
Cod Civil, fructele se împart în: naturale, industriale, civile.
a) fructele naturale sunt acelea care se produc fără vreo intervenţie a
omului: ciupercile sălbatice, alte fructe sălbatice.
b) fructele industriale sunt acelea care se produc ca urmare a muncii
omului: fructele cultivate de om.
c) fructele civile constau în veniturile pe care proprietarul le poate obţine
prin încheierea unor acte juridice cu privire la bunul său: chirii, dobânzi,
dividende.

17
-

CURS 7

VI. Bunuri corporale şi incorporale – clasificare în funcţie de modul lor de

percepere
a) bunuri corporale – au o existenţă materială, pot fi percepute
b) bunuri incorporale – nu au o existenţă materială, nu pot fi percepute
ex: drepturile de creaţie intelectuală, dreptul la clientelă, titlurile de valoare
Importanţa clasificării: dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de
bună credinţă operează doar pe bunuri corporale – Cod Civil. Dobândirea
proprietăţii prin remitere – predare efectivă – este valabilă doar pentru
bunurile corporale. Titlurile de valoare se transmit în moduri diferite:
- titlurile la purtător se transmit prin tradiţiune
- titlurile nominale poartă numele titularului – se transmit prin cesiune
- titlurile la ordin se transmit prin gir
Doar bunurile mobile corporale pot fi ipotecate. Înstrăinarea creanţelor (bunuri
incorporale) este supusă unor formalităţi pentru a fi opozabilă terţilor – Cod
Civil.
VII. Bunuri publice şi private – clasificare în funcţie de domeniul căruia i se
aplică
Criteriul de clasificare se referă doar la bunurile care aparţin statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale – art. 136 Constituţie, Legea nr. 18/1991
republicată şi cu modificările ulterioare, Legea 213/1998 privind
reglementarea proprietăţii publice şi regimul acesteia.
Importanţa clasificării: bunurile care aparţin domeniului public sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile (nu pot fi urmărite în cazul unei
executări silite). Bunurile care aparţin domeniului privat pot fi înstrăinate,
grevate şi dobândite pe calea posesiei de lungă durată. Din punctul de vedere
al sancţiunilor aplicabile, înstrăinarea bunurilor aparţinând domeniului public
se sancţionează cu nulitate absolută, înstrăinarea bunurilor aparţinând
domeniului privat se sancţionează contravenţional.
VIII. Bunuri scoase din circuitul civil şi bunuri aflate în circuitul civil – în
funcţie de regimul circuitului juridic
a) bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot forma obiectul
unor acte juridice între vii, pentru cauză de moarte, constitutive sau
translative de drepturi.
ex: bunurile publice
b) bunurile aflate în circuitul civil pot forma obiectul unor acte juridice –
tranzacţii
Importanţa clasificării: în privinţa valabilităţii actelor juridice, se aplică
sancţiune în cazul bunurile scoase din circuitul civil şi sunt lovite de nulitate
absolută; pentru celelalte cazuri se aplică sancţiunea contravenţională.
IX. Bunuri care îşi consumă sau nu substanţa – în funcţie de folosinţă
a) bunuri consumabile – sunt acelea care se consumă sau înstrăinează la o
primă utilizare
b) bunuri neconsumabile – se pot refolosi
Importanţa clasificării: doar bunurile consumabile nu pot fi închiriate şi nu pot
forma obiectul unor contracte de comodat şi uzufruct
X. Bunuri principale şi accesorii – în funcţie de corelaţia dintre ele
a) bunuri principale – au o existenţă de sine stătătoare şi pot fi întrebuinţate
independent

18
-

b) bunuri accesorii – nu pot funcţiona decât împreună cu un bun principal

ex: lacătul şi cheia, barca şi vâslele
OBS: discutăm despre bunuri principale şi accesorii când atât bunurile
principale, cât şi cele accesorii aparţin aceluiaşi subiect de drept.
Importanţa clasificării: la executarea obligaţiilor, când debitorul este obligat la
executarea unui bun principal, atunci trebuie să predea şi bunul/bunurile
accesorii – accesoriul urmează soarta juridică a principalului – drepturi
subiective civile.
XI. Bunuri sesizabile şi insesizabile –după cum sunt sau nu supuse executării
silite – Cod Procedură civilă
a) bunuri sesizabile – pot fi supuse executării silite
b) bunuri insesizabile – nu pot fi supuse executării silite
Particularităţi ale unor bunuri:
- banii – din punct de vedere economic sunt un mijloc de schimb, de măsură
a valorii, mijloc de plată. Din punct de vedere al clasificării bunurilor,
banii sunt bunuri mobile, necorpoarale, de gen, fungibile şi consumabile.

ACTUL JURIDIC CIVIL

Pentru existenţa raportului juridic civil abstract (tipar general aplicabil) avem nevoie
de subiect de drept şi norme juridice. Pentru existenţa raportului juridic civil concret
avem nevoie de subiect de drept, normă juridică şi anumite împrejurări concrete de
care legea leagă consecinţe juridice – acele împrejurări concrete = fapte juridice.

Faptele juridice pot fi privite în sens larg şi restrâns. În sens larg – se includ în faptele
juridice atât evenimentele, cât şi acţiunile omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a
produce efecte juridice. În sens restrâns, doar acele fapte de care legea leagă
consecinţe juridice, fapte săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte
care se produc totuşi. Acţiunile omeneşti sunt acele fapte comisive sau omisive
săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, constând în naşterea,
modificare sau stingerea de raporturi juridice civile concrete. Acţiunile omeneşti pot fi
licite şi ilicite.

Definiţie: prin actul juridic civil se înţelege acea manifestare de voinţă a uneia sau
a mai multor părţi săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice constând în
naşterea, modificare sau stingerea de raporturi juridice civile concrete.

Clasificare:
I. În funcţie de numărul părţilor a căror voinţă participă la formarea actului:
a) acte unilaterale: avem o singură voinţă participantă. Ex: testamentul,
promisiunea publică de recompensă, acceptarea succesiunii, renunţarea la o
succesiune. Particularitate: pentru unele dintre ele, valabilitatea se examinează
după cum sunt sa nu supuse comunicării.
b) acte bilaterale: acte la care acordul de voinţă provine de la mai multe părţi care
urmăresc realizarea aceluiaşi scop. Ex: vânzarea-cumpărare, mandatul, contractul
de împrumut.
c) acte multilaterale sau uniune: acordul de voinţă provine de la mai mult de două
părţi. Ex: contractul de societate.
Importanţa juridică a clasificării: din punctul de vedere al valabilităţii actelor
examinăm o singură voinţă, două sau mai mult de două. Se face diferenţierea între

19
-

acte în privinţa viciilor de consimţământ (Vicii – împrejurări care afectează valoarea

consimţământului. În actele bilaterale dolul trebuie să provină de la cealaltă parte. Dol
= mică înşelătorie, inducerea în eroare a celeilalte părţi. Eroarea în actele unilaterale
trebuie să fie cunoscută). Actele unilaterale sunt irevocabile (excepţie – testamentul).
Din punctul de vedere al interpretării actului, avem de interpretat şi de tradus una,
două sau mai mult de ouă voinţe. Actele unilaterale sunt izvoare de drept numai în
cazurile expres prevăzute de lege.

CURS 8

II. În funcţie de scopul urmărit:

a) acte juridice cu titlu oneros – acele acte juridice în care părţile urmăresc
obţinerea unui folos patrimonial.
i) actele juridice aleatorii sunt acele acte în care părţile au în vedere
posibiltatea unui câştig, respectiv riscul unei pierderi. EX: contractul
de întreţinere, contractul de asigurare, contractul de rentă.
ii) actele juridice comuntative sunt acele acte juridice în care părţile
cunosc sau pot cunoaşte încă de la început întinderea drepturilor şi a
obligaţiilor. EX: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
mandat, contractul de localţiune.
b) actele juridice cu titlu gratuit – acele acte juridice în care o parte procură
celeilalte părţi un folos patrimonial fără a obţine ceva în schimb. EX: donaţia,
mandatul gratuit, contractul de comodat – împrumut de folosinţă gratuită.
i) acte juridice liberalităţi – prin aceste acte juridice se transmite un bun, o
fracţiune – parte – de patrimoniu sau un patrimoniu întreg fără a primi în
schimb un echivalent
ii) acte juridice dezinteresate. EX: împrumutul fără dobândă.
Importanţa juridică:
- din punctul de vedere al formei, exigenţele sunt mai mari la actele cu titlu gratuit
- răspunderea juridică este mai severă la actele cu titlu oneros
- actele cu titlu gratuit nu pot fi întocmite de către ocrotitorul legal al minorului sau
al interzisului judeătoresc
- minorul de 16 ani poate încheia doar testament pentru jumătate din bunurile de
care ar fi putut dispune dacă era major.

III. După efectele lor:

a) acte juridice constitutive – sunt acele acte juridice care dau naştere unor
drepturi subiective care nu au existat anterior actului. EX: căsătoria, înfierea,
amanetul.
b) ate juridice translative – prin intermediul acestor acte se strămută un drept
subiectiv dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. EX: vânzarea-cumpărarea,
schimbul, donaţia.
c) ate juridice declarative – părţile îşi recunosc sau îşi confirmă nişte drepturi
subiective pre-existente. EX: partajul.
Importanţa juridică:
- actele juridice constitutive şi translative produc efecte numai pentru viitor.
- atele juridice declarative au efecte şi retroactiv
- numai actele juridice translative constituie just titlul pentru uzucapiunea de la 10
la 20 ani (prescripţie achizitivă).

20
-

- nuai actele juridice constitutive şi translative sunt supuse rezoluţiunii pentru

neexecutare – Cod civil
- doar actele juridice constitutive şi declarative sunt supuse publicităţii imobiliare.

IV. În funcţie de importanţa pe care o au raportat la un patrimoniu:

a) acte juridice de conservare – se preîntâmpină pierderea unui drept subiectiv.
EX: întreruperea unei prescripţii extinctive, înscrierea unei ipoteci, somaţia
b) acte juridice de administrare – se realizează o punere în valoare a unui
patrimoniu. EX: efectuarea reparaţiilor de întreţinere, perceperea fructelor
c) acte juridice de dispoziţie – se realizează ieşirea unui bun dintr-un patrimoniu
şi are drept consecinţă micşorarea valorii acestuia. EX: contractul de vânzare-
cumpărare, de schimb, donaţia.
Importanţa juridică:
- doar actele juridice de conservare pot fi întocmite de presoane lipsite de
capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
- doar actele juridice de administrare pot fi întocmite de către reprezentantul legal al
persoanei fizice fără vreo încuviinţare din partea autorităţii tutelare
- pentru actele juridice de dispoziţie este obligatorie încuviinţarea autorităţii
tutelare.
- nandatul general este valabil numai pentru actele juridice de conservare şi de
administrare; pentru actele juridice de dispoziţie în mod obligatoriu mandatul
trebuie să fie special

V. Din punct de vedere al conţinutului:

a) acte juridice patrimoniale
b) acte juridice nepatrimoniale

Importanţa juridică:
- se constată în ceea ce priveşte efectele nulităţii (în ceea ce priveşte restituirea
prestaţiilor) – se restituie toate prestaţiile.

VI. În funcţie de modul lor de formare:

a) acte juridice consensuale – acele acte juridice care iau naştere în mod valabil
doar prin consimţământul părţilor.
b) acte juridice solemne – acele acte juridice pentru care legea prevede
respectarea unei anumite solemnităţi – forme – pentru valabilitatea actului,
probaţiune, opozabilitate pentru terţi.

VII. În funcţie de momentul la care îşi produc efectele:

a) acte juridice între vii – efectele juridice se produc în timpul vieţii părţilor.
b) acte juridice pentru cauză de moarte – îşi produc efectele la moartea uneia
dintre părţi. EX: testamentul, contractul de asigurare asupra vieţii.
Importanţa juridică:
- actele juridice pentru cauză de moarte au o reglementare legală mai amănunţită;
doar actele „mortis causa” sunt enumerate expres şi limitativ de către lege;
condiţiile de valabilitate sunt mai restrictive (severe) în privinţa capacităţii.

VIII. În funcţie de rolul voinţei părţilor în determinarea conţinutului actului:

a) acte juridice subiective – rolul părţilor este esenţial

21
-

b) acte juridice condiţie – rolul voinţei părţilor este mai redus, părţile
manifestându-şi doar intenţia ca anumite reguli, dispoziţii legale să le fie
aplicate
Importanţa juridică:
- din punctul de vedere al actelor, valabilitatea se apreciază mai sever la actele
juridice condiţi
- la actele juridice condiţie avem o enumerare expresă în lege

IX. În funcţie de faptul după cum sunt sau nu afectate de modalităţi

a) acte juridice pure şi simple
b) acte juridice afectate de modalităţi. EX: termenul, condiţia şi sarcina
Importanţa juridică:
- diferenţa: valabilitatea: în situaţia în care condiţia este eenţială într-un anumit act
juridic, valabilitatea lui va fi apreciabilă în funcţie de valabilitatea condiţiei

CURS 9

X. În funcţie de corelaţia dintre ele:

a) principale – au o existenţă de sine stătătoare, nedependentă în nici un
fel de existenţa vreunui alt act juridic. EX: contractul de vânzare-
cumpărare, schimb, donaţie.
b) accesorii – nu au o existenţă de sine stătătoare, depind de existenţa
unui alt act juridic principal. EX: garanţiile – ipotecă, privilegii.
Importanţa juridică:
- la examinarea valabilităţii actelor judirice principale avem în vedere doar profile
elemente
- desfiinţarea actelui juridic principal atrage şi desfiinţarea actului juridic accesoriu
XI. În funcţie de legătura cu cauza sau scopul actului juridic:
a) cauzale – se va analiza şi valabilitatea cauzei
b) abstracte – nu este nevoie de această analiză
Importanţa juridică:
- din punct de vedere al valabilităţii
XII. După modalitatea încheierii lor:
a) care se încheie persoanl. EX: căsătoria, adopţia, testamentul olograf
b) prin reprezentant
Importanţa juridică:
- din punct de vedere al valabilităţii
- problema actelor strict persoanle se pune doar în legaătură cu persoanele fizice
XIII. În funcţie de denumirea legală şi de reglementare:
a) acte juridice tipice (numite) – au o reglemetnare şi denumire expres prevăzută
în lege
b) acte juridice atipice – (nenumite) – nu au o reglementare şi nici consacrare sub
o anumită denumire. EX: contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere
Importanţa juridică:
- la actele juridice tipice se vor aplica reglementările existente
- pentru actele atipice vom aplica regulile generale şi nu cele ale actului juridic cel
mai apropriat
XIV. În funcţie de modul de executare:
a) acte juridice cu executare într-o singură prestaţie – uno ictu

22
-

b) acte juridice cu executare succesivă – se execută valabil prin mai multe

prestaţii din partea debitorului. EX: contractul de vânzare-cumpărare în mai
multe rate
Importanţa juridică:
- neexecutarea culpabilă la actele uno ictu atrage rezoluţiunea
- neexecutarea culpabilă la actele juridice cu executare succesivă atrage rezilierea
- la actele uno ictu nulitatea retroactivează
- la actele juridice cu executare succesivă nulitatea produce efecte doar pentru viitor
- la actele juridice cu executare succesivă pentru fiecare prestaţie curge un termen
separat de prescripţie

CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC

Prin condiţii de valabilitate se înţeleg acele componente structurale ale actului

(elementele constitutive)

Clasificare:
I. În funcţie de aspectul la care se referă
a) condiţii de fond – privesc valabilitatea actului. EX: consimţământul, obiectul,
cauza
b) condiţii de formă – se referă la forma actului juridic, la modul de manifestare a
consimţământului. EX: pentru valabilitatea actului – ad validitatum, pentru
probaţiune – ad probationem
c) condiţii de publicitate – opozabilitatea faţă de terţi. EX: publicitatea imobiliară
II. În funcţie de importanţa lor:
a) condiţii esenţiale – fără îndeplinirea lor actul nu poate fi încheiat valabil.
Condiţiile esenţiale sunt legale şi convenţionale (voluntare).
b) condiţii neesenţiale – nu afectează valabilitatea actului
III. În funcţie de legătura lor cu actul la care se referă:
a) condiţii de valabilitate – de ele depinde existenţa şi valabilabilitatea actului
b) condiţii de eficacitate – de ele depinde doar producerea efectelor actului
juridic
c) condiţii de publicitate – de ele depinde opozabilitatea faţă de terţi

CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA ACTE JURIDICE CIVILE

Definiţie: acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului

de a încheia acte juridice civile devenind astfel titular de drepturi şi obligaţii.

Această capacitate este diferită de capacitatea de folosinţă. Regula în dreptul civil este
aceea a capacităţii tuturor subiectelor, incapacitatea trebuie să fie expres prevăzută în
lege.

Corelaţia dintre capacitate şi discernământ

Capacitatea este o stare de drept, în timp ce discernământul este o stare de fapt.

Capacitatea trebuie să existe în momentul formării actului juridic. În cazul
manifestării succesive de voinţă, fiecare parte trebuie să aibă capacitate la momentul
în care îşi exprimă voinţa. Sancţiunile pentru nerespectarea regulilor privind
capacitatea sunt: nulitatea absolută şi relativă, inopozabilitatea.

23
-

Consimţământul – condiţie de valabilitate – Cod Civil

Definiţie: condiţie esenţială de valabilitate care defineşte manifestarea de voinţă a

subiectului de drept civil de a încheia un anumit act juridic şi de a dobândi drepturi
şi obligaţii.

Voinţa juridică şi consimţământul

Esenţial pentru orice act juridic este manifestarea de voinţă şi intenţia. În dreptul
civil voinţa se examinează din punct de vedere psihologic.
Sub aspect juridic, structura voinţei cuprinde două elemente: consimţământul şi
cauza sau scopul actului juridic.

Etapele formării voinţei juridice.

I. nevoia resinţită de om şi reflectarea acesteia în conştiinţă.
II. alegerea mijlocului de satisfacere a acelei nevoi
III. luarea hotărârii de a încheia un act juridic civil
IV. exteriorizarea intenţiei – consimţământ.

Principiile voinţei juridice

I. principiul libertăţii actelor juridice civile: în dreptul civil românesc –
principiul nu este consacrat în mod expres. Existenţa şi consimţământul
său fiind deduse din alte prevederi legale. EX: Cod Civil – convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractancte. Cod Civil – nu se
poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
II. principiul voinţei interne sau reale: în situaţia în care voinţa internă sau
reală nu este concordantă cu voinţa exteriorizată. Codul Civil a consacrat
ca şi regulă – cea a voinţei reale şi doar ca excepţie voinţa exteriorizată.
EX: simulaţia.

CURS 10

CONDIŢIILE DISCERNĂMÂNTULUI

1. să provină de la o persoană cu discernământ – persoana să poată aprecia şi prevedea

consecinţele juridice ale faptelor sale
2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Există şi excepţii:
a) când consimţământul este exprimat din glumă, prietenie sau pură complezenţă
(formă)
b) când consimţământul este exprimat cu o rezervă mintală cunoscută de către
destinatarul acestuia
c) când consimţământul este exprimat sub condiţia pur-potestativă – acea
condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa celui care se obligă. EX:
mă oblig dacă vreau
d) când manifestarea de voinţă este prea vagă
e) când consimţământul este exprimat în interpretarea unui rol.
3. Consimţământul să fie exteriorizat:

24
-

Exteriorizarea poate fi expresă sau tacită. Ca şi regulă – tăcerea nu are valoare de

consimţământ. Există însă situaţii speciale:
- Cod civil – situaţia când legea atribuie tăcerii valoare de consimţământ
(tacita relocaţiune)
- când prin voinţa părţilor se atribuie această valoare
- când prin obiceiul local se conferă tăcerii valoare de consimţământ
- în materie de ofertă-acceptare – situaţia în care oferta este făcută exclusiv în
interesul destinatarului ei (situaţia se referă la minori)
4. Pentru a fi valabil, consimţământul nu trebuie să fie viciat.

VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT

Definiţie: acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei.

I. Eroarea.
A. Definiţie: falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic
civil – Cod civil
Eroarea poate interveni:
- la declararea voinţei
- în transmiterea voinţei
- în interpretarea voinţei
B. Clasificare:
1. În funcţie de gravitatea şi amploarea efectelor:
a) eroare obstacol – împiedică formarea actului juridic civil. Se
poate referi la două aspecte: asupra naturii obiectului şi
asupra identităţii
b) eroarea viciu de consimţământ – se referă la două aspecte: fie
la substanţa obiectului actului juridic civil, fie la persoana
contractantă – cealaltă parte a actului juridic civil (se referă
doar la actul juridic civil cu caracter personal
Substanţa obiectului: există trei concepţii:
- obiectivă – avem acest fel de eroare în cazul în care eroarea
se referă / cade asupra substanţei din care este confecţionat
bunul
- subiectivă – când eroarea se referă la orice însuşire a
bunului, care a fost determinantă la încheierea actului
juridic civil.
- intermediară / eclectică / mixtă – când eroarea poartă asupra
acelor calităţi pe care opinia generală şi obiceiurile le
consideră esenţiale.
c) eroarea indiferentă – se referă la falsa reprezentare a unor
împrejurări neesenţiale pentru încheierea actului juridic civil.

2. În funcţie de natura realităţii fals reprezentată:

a) eroare de fapt – falsa reprezentare a realităţii când se
referă la anumite împrejurări faptice/evenimente
b) eroare de drept – recunoaşterea sau cunoaşterea eroantă
a prevederilor unui text legal sau a unui act juridic civil
C. Sancţiunea.
- doar în cazul erorii obstacol apare nulitatea absolută

25
-

- în rest, apare nulitatea relativă

II. Dolul.
A. Definiţie: se înţelege inducerea în eroare a unei persoane prin
utilizarea de mijloace viclene sau dolotive pentru a o determina să
încheie un act juridic civil. Dolul – eroare provocată.

B. Clasificare:
În funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă (cade):
a) dol principal – poartă asupra unor elemente esenţiale pentru
încheierea actului juridic civil
b) dol incidental – poartă asupra unor elemente neesenţiale sau
mai puţin importante pentru încheierea actului juridic civil
Sancţiunea :
1. Elementul obiectiv – constă în utilizarea de mijloace viclene.
2. Elementul subiectiv – constă în intenţia de a induce în eroare.
Problemă specială: în cazul liberalităţilor, dolul se manifestă sub forma
captaţiei (a câştiga afecţiunea) şi sugestiei (dezavuarea afecţiunii faţă
de rudele dispunătorului).
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinite o serie
de condiţii, în special, să fie determinant (este ceea ce cere Cod civil),
adică fără intervenţia dolului nu ar fi fost posibilă încheierea actului
juridic civil.

C.Sancţiunea: nulitate relativă; fiind şi un delict civil dă dreptul la

despăgubire – Cod civil. Pentru constatarea nulităţii relative – acţiunea
în nulitate poate fi îndeplinită împotriva celeilalte părţi sau împotriva
unui terţ.

III. Violenţa.

A. Definiţie: constă în ameninţarea cu care un rău – e de natură fizică sau

psihică – insuflă o temere ce determină persoana să încheie actului respectiv –
Cod civil – suntem în prezenţa violenţei chiar şi atunci când se exercită şi
asupra bunurilor unei persoane sau asupra rudelor acesteia.

B. Clasificare:
1) În funcţie de natura răului cu care se ameninţă
a) violenţa fizică – priveşte integritatea persoanei sau a bunurilor
b) violenţă morală/psihică – se referă la elemente: cinste, demnitate,
onoare
2) În funcţie de caracterul ameninţării:
a) violenţă legitimă
b) violenţă nelegitimă

C. Sacţiuni – nulitate relativă

Structură:
- element obiectiv – ameninţare cu un rău
- element subiectiv – insuflarea unei temeri

26
-

-
IV. Leziunea.

A. Definiţie: constă în dispoziţia vădită de valoare între două prestaţii existentă

sau intervenită în momentul perfectării/înscrierii actului juridic civil – Cod
civil.
B. Cine poate invoca leziunea:
- minorii care au 14 ani împliniţi şi încheie singuri fără încuviinţarea părinţilor, a
tutorelui şi a autorităţii tutelare actului juridic civil care le pricinuiesc anumite
prejudicii – acte juridice lezionare.

C. Sancţiune: nulitatea relativă

CURS 11

OBIECTUL ACTULUI JURIDIC – Cod civil – obiect determinat

Condiţiile obiectului:
1. să existe
2. să fie în circuitul civil
3. să fie determinat sau determinabil: poate fi individualizat prin anumite caractere
– nu poate fi individualizat, dar există nişte repere
4. să fie posibil
5. să fie licit sau moral
6. cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului (ex: vânzarea lucrului altuia)
7. în cazul actelor intuituu personae – contractul de întreţinere – obiectul trebuie
să constea într-un fapt personal al debitorului
8. în cazurile expres prevăzute de lege trebuie să existe o autorizaţie
administrativă sau judecătorească.

CAUZA ACTULUI JURIDIC

Definiţie: obiectul urmărit de către subiectul de drept la încheierea actului

juridic

Întotdeauna cauza este de natură psihologică.

ELEMENTELE CAUZEI

1. Scopul imediat sau direct – este diferit în funcţie de categoria de acte.

EX: în cazul actelor sinalagmatice scopul imediat constă în prefigurarea
mentală a contraprestaţiei; în actele juridice reale scopul imediat este remiterea
bunului; la actele cu titlu gratuit contraprestaţia constă în intenţia de a
gratifica; la actele aleatorii, scopul imediat îl constituie prefigurarea unui risc
sau a posibilităţii unui câştig.
2. Scopul mediat – este diferit de la o categorie la alta de acte juridice şi diferă chiar şi
în cadrul aceleiaşi categorii.

27
-

CONDIŢIILE CAUZEI – Cod Civil

1. să existe – Cod civil – obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă nu poate
avea nici un efect
2. să fie reală – cauza este reală atunci când nu este falsă, atunci când nu există nici un
fel de eroare asupra actului juridic sau asupra acelor elemente care constituie motivul
determinant al consimţământului.
3. să fie licită şi morală – Cod civil

Utilitatea cauzei: prin intermediul cauzei se atribuie valoare de motiv determinant

unei anumite împrejurări. Prin intermediul cauzei se obţine un criteriu pentru
clasificarea actelor juridice. Examinarea cauzei contribuie la aprecierea valabilităţii
actelor juridice civile. Sanacţiunea pentru nerespectarea condiţiei cauzei poate fi
nulitatea absolută sau relativă.

FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Definiţie: modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de

a da naştere, modifica sau stinge un raport juridic civil.

Principiul consensualismului – simpla manifestare de voinţă este suficientă pentru

ca actul juridic să ia naştere în mod valabil. Aplicare practică – Cod civil.
I. pentru valabilitatea actului – ad validitatem:
Este o condiţie (formalitate) sau mai multe cerute pentru valabilitatea actului. EX:
donaţia – Cod civil; ipoteca convenţională – Cod Civil; testamentul – Cod civil.
Caracterele juridice: este un element constitutiv (nerespectarea atrage nulitaeta
absolută); este incompatibilă cu exprimarea implicită a ei; este aceeaşi pentru o
anumită categorie de acte juridice.
II. pentru a face proba – ad probationem: definiţie: o anumită conduită ce constă în
întocmirea unui înscris pentru probarea actului juridic civil, fără ca lipsa acestuia
să conducă la nevalabilitatea actului, ea ducând doar la imposibilitatea dovedirii
existenţei şi conţinutului actului juridic prin alte mijloace de probă.
Caracterele juridice: este obligatoriu între părţi – sancţiunea – imposibilitaeta probării
actului juridic prin alte mijloace legale; este o excepţie de la principiul
consensualismului. EX: tranzacţia – Cod civil; contractul de asigurare- Legea
136/1995; contractul de depozit voluntar – Cod civil.
III. pentru opozabilitatea actelor juridice civile: definiţie: se înţelege ideea unor
formalităţi care fac ca un act juridic pentru a fi opozabil şi celor care nu l-au semnat
(creditori, moştenitori). EX: publicitate imobiliară; acordarea de dată certă
înscrisurilor sub semnătură privată – Cod civil.

MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL: termen, condiţie, sarcină.

Definiţie: se înţeleg acele elemente cuprinse în actul juridic civil care constau într-
o anumită împrejurare care au influenţă asupra efectelor pe care le produce sau
trebuie să le producă actul juridic civil în sensul amânării, limitării sau desfiinţării
lor. Modalităţile pot exista sau pot lipsi din actul juridic civil.

1. TERMENUL.

28
-

Definiţie: un eveniment viitor şi sigur ca realizare până la îndeplinirea căruia este

amânată începerea sau stingerea exercitării drepturilor şi a executării obligaţiilor –
Cod civil, Cod civil – clasificare, Cod civil.

Clasificarea:
1. În funcţie de efectele pe care le produce:
a) termen suspensiv – se amână exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor
rezultate din actul juridic civil
b) termen extinctiv – se referă la stingerea drepturilor şi a obligaţiilor.
2. În funcţie de cunoaşteresa sau necunoaşterea datei împlinirii termenului:
a) termen cert – anumită dată calendaristică
b) termen incert – nu este precizat exact, incert ca dată
3. În funcţie de izvorul actului juridic civil:
a) termen voluntar – termen stabilit de părţi
b) termen legal – prevăzut de lege
c) termen judiciar – termen de garţie – Cod civil
4. În funcţie de beneficiarul termenului:
a) în favoarea debitorului
b) în favoarea creditorului
c) în favoarea ambelor părţi

Efectele juridice: debitorul poate să-şi execute obligaţia chiar şi înainte de termen;
creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului,
însă poate lua anumite măsuri de conservare; în actele juridice translative de
proprietate, exceptând situaţia în care s-a prevăzut contrariul, dobânditorul va suporta
riscul pieirii bunului.

CURS 12

CONDIŢIA.

Definiţie: un eveniment viitor nesigur ca realizare de care depinde însăşi existenţa

drepturilor şi obligaţiilor civile.

Reglmentare legală: Cod civil

Clasificare:
I. După efectele pe care le produce:
1. condiţie suspensivă: până la îndeplinirea acestei condiţii însăşi existenţa
drepturilor şi a obligaţiilor este suspendată, aceasta consolidându-se retroactiv
în urma îndeplinirii condiţiei.
2. condiţie rezolutorie: depinde de desfiinţarea drepturilor subiective şi a
obligaţiilor civile.
II. În funcţie de legătura dintre îndeplinirea ei şi voinţa părţilor:
1. condiţie cauzală: realizarea acestei condiţii depinde de hazard sau de o
întâmplare independentă de voinţa părţilor
2. condiţie mixtă: depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa uneia dintre
părţi şi de voinţa unei alte persoane determinate.
3. condiţie potestativă: depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi.

29
-

SARCINA

Definiţie: o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de către dispunător
gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit.

Sarcina poate fi impusă în favoarea dispunătorului, în favoarea gratificatului sau în

favoarea unui terţ. Sarcina nu afectează efectele actului juridic civil, ci dă naştere doar
la:
- fie la a solicita rezoluţiunea actului (desfiinţarea lui)
- fie la a solicita executarea actului

EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Definiţie: efectele constau în naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi

juridice concrete şi a drepturilor şi obligaţiilor civile.

Principiile efectelor actelor juridice civile:

1. principiul forţei obligatorii: Cod civil – convenţia dintre părţi constituie „legea”
acestora. Poate să sufere două modificări:
a) restrâns – ex: moartea uneia dintre părţi în cazul actelor juridice intuituu
personae
b) extins – ex: suspendarea actelor juridice cu executare succesivă în cazul
forţei majore
2. principiul irevocabilităţii: pot fi invocate doar prin voinţa comună a părţilor. Actele
unilaterale sunt irevocabile: nu pot fi revocate în niciun fel, dar pot exista excepţii:
testamentul, revenirea asupra acceptării unei succesiuni.
3. principiul relativităţii efectelor actului juridic civil:
Definiţie: actul juridic civil nu produce efecte decât între părţile semnatare
– Cod civil.

INEFICACITATEA ACTELOR JURIDICE CIVILE

Definiţie: se înţeleg acele situaţii când din cauze concomitente sau subsecvente
încheierii actului, acel act juridic civil nu îşi produce total sau parţial, temporar
sau definitiv efectele.

1. REZOLUŢIUNEA – desfiinţarea retroactivă a contractelor sinalagmatice pentru

neexecutarea culpabilă de către debitor a obligaţiilor sale.
2. REZILIEREA – suprimarea pentru viitor a efectelor unui contract sinalagmatic
valabil, de obicei cu executare succesivă, în cazul în care una dintre părţi nu-şi
execută în mod culpabil obligaţiile.
3. REVOCAREA – apare datorită unor evenimente ulterioare încheirii actului.
4. CADUCITATEA – afectează un act valabil care nu şi-a produs efectele încă şi se
datorează unor evenimente apărute după formarea actului, independent de voinţa
părţilor.

NULITATEA

30
-

Definiţie: acea sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele
contrare regulilor de conduită cuprinse în actele normative elaborate pentru
încheierea sa valabilă.

Clasificare:
1. În funcţie de felul interesului ocrotit:
a) absolută
Definiţie: apare atunci când la încheierea actului este încălcată o normă judiciară
ce ocroteşte un interes public sau general.
Cauze:
- nerespectarea regulilor privind capacitatea
- lipsa consimţământului în cazul erorii-obstacol
- nevalabilitatea obiectului actului juridic
- nevalabilitatea cauzei – Cod civil
- nerespctarea formei cerute ad validitatem
- lipsa sau nevalabilitatea autorizaţie administrative
- încălcarea ordinii publice
- fraudarea legii
- încălcarea dreptului de preemţiune al stautlui
Regimul juridic. Trăsături.
- poate fi invocat de către orice persoană interesată
- poate fi invocată oricând
- nu poate fi acoperită prin confirmarea actului (ratificare) sau prin orice alt mod
b) relativă
Definiţie: ocroteşte un interes particular (privat).
Cauze:
- nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil
- viciile de consimţământ, mai puţin eroarea-obstacol
Trăsături:
- poate fi invocată doar de către persoana al cărei interes este ocrotit
- se invocă în termenul de 3 ani sau ăn alte termene speciale prevăzute de lege
- poate fi acoperită prin confirmarea ulterioară a actului juridic civil
2. În funcţie de întinderea efectelor:
a) totală: actul juridic va fi desfiinţat în întregime
b) parţială: se desfiinţează doar o parte din act.
3. În funcţie de consacrarea legislativă (scrisă sau în lege):
a) expresă
b) virtuală
4. În funcţie de felul condiţiei de valabilitate încălcate:
a) de fond
b) de formă
5. În funcţie de modul de valorificare:
a) judiciară: au nevoie de o confirmare judiciară
b) amiabilă: operează pe baza înţelegerii părţilor

EFECTELE NULITĂŢILOR

31
-

a) între părţi: sunt guvernate de principiul retroactivităţii. Excepţii: Cod civil –

fructele culese anterior anulării actului se păstrează
b) repunerea părţilor în situaţia anterioară (restituirea proprietăţii)
c) nici o persoană nu se poate preleva de propria incorectitudine sau imoralitate pentru
a obţine protecţia unui drept civil
d) faţă de terţi: anularea actului iniţial are ca şi consecinţă anularea actului subsecvent
sau subsidiar.

CURS 13

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

În dreptul civil, curgerea timpului produce două efecte:

1. dobândirea unor drepturi reale imobiliare – prescripţia achizitivă
2. pierderea unui drept subiectiv – prescripţia extinctivă

Definiţie: prescripţia extinctivă este mijlocul juridic de stingere a dreptului material

la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.
Reglementare juridica Codul civil.

FUNCŢIILE PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

1. Funcţia preventivă: stingerea drepturilor subiective mobilizează pe titularii
drepturilor pentru a efectua demersurile în vederea neîndeplinirii termenelor
de prescripţie
2. Funcţia sancţionatoare: îndelineşte rolul unei sancţiuni civile
3. Funcţia de consolidare a raporturilor juridice civile: raportul juridic civil se
consolidează datorită faptului că debitorul cunoaşte că după îmdeplinirea unui
anumit termen creditorul nu mai poate obţine concursul forţei coercitive a
statului.
4. Funcţia de înlăturare a dificultăţilor privind administrarea probelor

NATURA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

- prescripţia extinctivă este o instituţie de drept civil substanţial – drept material
- prescripţia extinctivă este şi o instituţie a dreptului procesula civil – în
domeniul executării silite.

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSBIRI ÎNTRE PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ŞI ALTE

INSTITUŢII
1. prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă:
a. asemănări:
i. ambele instituţii aparţin dreptului civil
ii. ambele instituţii au caracter snacţionator pentru titularii inactivi
ai dreptului subiectiv
iii. în general, sunt guvernate de aceleaşi reguli privind
întreruperea cursului şi suspendarea
b. deosebiri:
i. prescripţia extinctivă este reglementată în Codul civil
ii. prescripţia achizitivă, având la bază ideea de posesie, are ca
reglementare juridică, în principal, Codul Civil
iii. prescripţia extinctivă are un domeniu de aplicare mai larg

32
-

iv. termenele pentru prescripţia extinctivă sunt mult mai multe şi

mai scurte decât în cazul prescripţiei achizitive
v. fiecare tip de prescripţie are, pe lângă regulile comune de
suspendare şi întrerupere a cursului, şi reguli proprii.
vi. în privinţa efectului, prescripţia extinctivă are ca efect stingerea
dreptului la acţiunea în sens material, prescripţia achizitivă are
ca efect dobândirea unui drept real principal.
2. prescripţia extinctivă şi decăderea
a. asemănări:
i. ambele sunt instituţii de drept civil
ii. ambele presupun anumite termene şi inacţiunea titularului
dreptului subiectiv
iii. regulile de calcul ale termenelor sunt aceleaşi
iv. ambele instituţii au efect extinctiv.
b. deosebiri:
i. prescripţia extinctivă este o instituţie de drept sau de ordine
publică, în timp ce decăderea este mixtă.
ii. termenul de prescripţie extinctivă sunt legale şi imperative, cele
de decădere pot fi şi convenţionale
iii. termenele de prescripţie sunt susceptibile de suspendare şi
întrerupere; termenele de decădere sunt ireversibile.
3. prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv

DOMENIUL DE APLICARE
- prescripţia extinctivă se aplică drepturilor de creanţă
- prescripţia extinctivă se aplică drepturilor reale
- prescripţia extinctivă poate fi aplicată şi drepturilor subiective civile
nepatrimoniale

TERMENELE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

Termenul general este de 3 ani .
Alt termen general este de 20 de ani – Cod civil.

TERMENELE SPECIALE
Termenul de 6 luni – se prescrie acţiunea în răspundere a vânzătorului pentru vicii
asumate fără viclenii.
Termenul de 60 de zile pentru restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor la
spectacole care nu au mai avut loc.

Codul civil:
– termen de 1 an pentru opţiunea succesorală
– termen de 1 an pentru acţiunea vânzătorului de modificare a preţului şi acţiunea
cumpărătorului de reducere a preţului sau anulare a vânzării.

CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Regula generală: prescripţia extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la

acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită.

33
-

Reguli speciale:
1. pentru drepturile subiective pure şi simple - prescripţia extinctivă începe să
curgă de la data naşterii raportului juridic civil
2. în cazul în care avem un drept subiectiv afectat de termen sau condiţie
suspensivă, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data împlinirii
termenului sau de la data realizării condiţiei
3. pentru prejudiciile rezultate din fapte ilicite, prescripţia extinctivă începe să
curgă de la data la care persoana îndreptăţită a cunoscut sau trebuia să
cunoască paguba şi pe care care răspunde de ea sau la data expirării
termenului existent.
4. în situaţia nulităţii relative cursul prescripţiei extinctive începe la momente
diferite, în funcţie de cauza nulităţii.
EX. în caz de eroare sau dol, prescripţia extinctivă începe să curgă de la
momentul în care persoana a cunoscut cauza de nulitate, dar nu mai târziu de
18 luni de la data încheierii.

SUSPENDAREA CURSULUI PRESCRIPŢIEI

Definiţie: modificare cursului prescripţiei extinctive ce constă în oprirea de drept a

curgerii termenului, atâta timp cât durează situaţiile limitativ prevăzute de lege,
care îl pun pe titularul dreptului subiectiv în imposibilitatea de a acţiona –

CAUZELE:
I.
1. cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat să acţioneze din motive
de forţă majoră
2. atâta timp cât creditorul sau debitorul fac parte din forţele armate şi se găsesc
în război
3. până la soluţionarea reclamaţiei ce are ca obiect despăgubiri sau restituiri de
sume rezultând din contracte de transport sau prestări servicii, poştă şi
telecomunicaţii, fără a depăşi 3 luni de la data înregistrării reclamaţiei.
II.
1. prescripţia extinctivă este suspendată între părinţi, între tutore sau curator şi
cei care se află sub ocrotirea lor atâta timp cât socotelile nu au fost date şi
aprobate
2. prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu
atâta timp cât nu au reprezentant legal şi împotriva celui cu capacitate de
exerciţiu restrânsă atâta vreme cât nu are cine să-i încuviinţeze actele
3. prescripţia extinctivă nu curge între soţi în timpul căsătoriei
Efectul suspendării: constă în oprirea de drept a cursului prescripţiei şi apoi reluarea
acestuia, socotindu-se şi timpul scurs înainte de apariţia cauzei de suspendare.

ÎNTRERUPEREA CURSULUI PRESCRIPŢIEI

REPUNEREA ÎN TERMEN

34
-

DREPT CIVIL – II – PERSOANELE

CURS 1 28 februarie 2008

PERSOANA FIZICĂ

Dispoziţiile normative referitoare la persoana fizică se găsesc răspândite în

foarte multe acte normative: Decretul nr. 31/1954 şi Decretul nr. 34 din 1954, Codul
civil, Codul familiei şi în alte legi speciale.
Deosebirea între drept şi subiect de drept: noţiunile sunt diferite, însă strâns
legate între ele. Subiectele de drept nu pot exista fără norme juridice şi la rândul ei,
norma juridică este creaţia subiectelor de drept.
Subiect de drept:
1. participant la raporturile juridice
2. vocaţia (îndreptăţirea) unui titular de drept şi obligaţia de participa la
raporturi juridice.
Calitatea de subiect de drept presupune existenţa capacităţii. Personalitatea
juridică presupune existenţa capacităţii (stare juridică – drepturi şi obligaţii).

Capacitatea juridică.
În dreptul civil, capacitatea juridică este generală sau specială (de ramură).
Capacitatea juridică civilă este o capacitate juridică specială (de ramură):
- argumentul de consecvenţă logico-juriciă: pentru că se recunoaşte şi
autonomia diferitelor ramuri de drept – fiecare ramură are un anumit tip de
capacitate.
- argumentul de interpretare – art. 4,5,34, 35 din Decretul nr. 31/1954:
drepturi şi obligaţii civile
- argumentul referitor la deosebirile dintre capacitatea civilă în dreptul civil
şi capacitatea în alte ramuri de drept: început, conţinut, sfârşit
- argumentul referitor faptul că dreptul civil are trăsături comune cu alte
ramuri de drept.
Deosebirea esenţială dintre capacitatea de drept civil şi cea din alte ramuri de
drept este următoare: în dreptul civil, subiectul de drept are aptitudinea de a avea
drepturi şi obligaţii, chiar dacă nu şi le exercită în mod personal.
Capacitatea de folosinţă: art. 5, alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.
Caractere juridice:
- legalitatea – întreaga reglementare a a capacităţii este creaţia legiuitorului
- generalitatea – este recunoscută tuturor persoanelor (capacitatea
persoanelor juridice este una specială)
- inalienabilitatea – nu poate fi înstrăinată prin nici un fel de act juridic între
vii sau mortis causa.
- intangibilitatea – nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă şi nici nu
poate fi îngrădită decât în condiţiile legii
- egalitatea – rezultă din Constituţie şi acte internaţionale

Corelaţia dintre capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu:

- amândouă sunt elemente ale capacităţii juridice de drept civil

35
-

- capacitatea de folosinţă este premisa necesară şi obligatorie a capacităţii de

exerciţiu.

Începutul capacităţii de folosinţă:

A. art. 7, alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 – capacitatea de folosinţă începe de la
naşterea persoanei.

Înregistrarea naşterii:
La naştere se întocmeşte un certificat constatator al naşterii (act medical). În termen
de 15 zile de la momentul naşterii se înregistrează naşterea. Dacă sunt depăşite 15
zile, dar mai puţin de 1 an, înregistrarea naşterii se face pe baza aprobării date de către
primar. Când termenul e mai mare de 1 an, înregistrarea se numeşte tardivă şi se
poate afce doar prin instanţă. Se întocmeşte o expertiză medico-legală. În hotărârea
judecătorească, în mod obligatoriu, se va stabili o dată a naşterii (care este sistemul
adoptat în România?)

B. art. 654 Cod civil – din momentul concepţiei cu îndeplinirea a două condiţii: să se
nască viu şi să fie vorba despre dobândirea de drepturi.

Conţinutul capacităţii de folosinţă:

- drepturi şi obligaţii civile
- inventarierea este imposibilă şi inutilă, dar există anumite reguli pentru
determinarea conţinutului:
o sistemul legislativ – ceea ce permite legea
o prin luarea în considerare a îngrădirilor legale
o prin luarea în considerare a drepturilor şi obligaţiilor ciivle, nu şi a
celor e altă natură.
- pentru determinarea condiţiilor capacităţii de folosinţă se apelează la două
criterii:
o natura drepturilor – patrimoniale şi nepatrimoniale
o sursa legislativă – se face diferenţierea între act normativ intern şi
internaţional.
OBS: criteriile se pot folosi separat sau combinat.

CURS 2 6 martie 2008

ÎNGRĂDIRILE CAPACITĂŢII DE FOLOSINŢĂ

Criterii de clasificare:

I. În funcţie de finalitatea lor:

A. Cu caracter de sancţiune
a) prevăzute în legislaţia civilă
i) art. 109 din Codul familiei: decăderea din drepturile părinteşti
intervine când dezvoltarea copilului este pusă în pericol
ii) art. 117 din Codul familiei: incapacitatea de a fi tutore
iii) art. 70, alin. (3) din Codul familiei: interdicţia de a consimţi la
adopţia copilului

36
-

iv) art. 703, 712, 655 din Codul civil: nedemnitatea succesorală – nu
sunt demni de a moşteni din a numite cauze persoana care a omorât
sau a încercat să omoare pe defunct; cel care a făcut împotriva
defunctului o acuzaţie capitală considerată de instanţă calomnioasă;
persoana majoră care, având cunoştinţă despre omorul defunctului,
nu a denunţat acest lucru
b) prevăzute în legislaţia penală
i) pedepsele complementare interzicerii unor drepturi
ii) art. 64 din Codul penal – pedeapsa penală accesorie
B. Cu caracter de protecţie
i) art. 807 din Codul civil – minorul care a împlinit 16 ani poate face
testament pentru ½ din bunurile de care ar fi dispune dacă era
major
ii) art. 809 din Codul civil – minorul de 16 ani nu poate dispune prin
testament în favoarea tutorelui său sau a fostului tutore câtă vreme
socotelile nu au fost date şi aprobate
iii) art. 810 din Codul civil – medicii, care au tratat o persoană în
cursul unei anumite boli din cauza căreia a murit nu pot profita
(beneficia) de dispoziţii între vii sau testamentare făcute în
favoarea lor în cursul bolii
iv) art. 803 din Codul civil – nu este valabil testamentul făcut pe mare
în favoarea ofiţerilor dacă nu sunt rude cu testatorul
v) art. 1307 din Codul civil – sunt interzise vânzările între soţi
vi) art. 1308 din Codul civil – nu se pot face ajudecatari pentru
bunurile înstrăinate următoarele persoane: tutorii, mandatarii,
administratorii şi funcţionarii publici
vii) art. 1309 din Codul civil – judecătorii, procurorii şi avocaţii nu se
pot face cesionari de drepturi litigioase din raza teritorială a
tribunalului unde îşi desfăşoară activitatea sub sancţiunea nulităţii
actului, a plăţii cheltuielilor de judecată şi a daunelor interese
viii) art. 128 din Codul familiei – tutorele, soţul / soţia, rudele în linie
dreaptă, fraţii şi surorile tutorelui nu pot încheia acte juridice cu
minorul
ix) art. 133, alin. (3) din Codul familiei – minorul nu poate să facă nici
cu încuviinţare donaţie şi nici să garanteze obligaţiile altuia

II. În funcţie de modul cum operează:

A. de drept
B. prin hotărâre judecătorească
Sfârşitul capacităţii de folosinţă:
- art. 7 din Decretul nr. 31/1954: moartea fizic constatată; prin declarare
judecătorească a morţii. Variante: precedată de declararea judecătorească a dispariţiei;
declararea judecătorească a morţii
A. Declararea judecătorească a dispariţiei:
- art. 16 din Decretul 31/1954: orice persoană care lipseşte un timp mai
îndelungat de la domiciliu poate fi declarată dispărută. Condiţii: de la data
ultimei ştiri să fi trecut cel puţin 1 an
- art. 17 din Decretul 31/1954: când nu se poate stabili data ultimelor ştiri,
termenul din art. 16 se va socoti de la sfârşitul lunii sau anului
calendaristic din care există anumite informaţii.

37
-

Persoanele care pot solicita deschiderea acestei proceduri: orice persoană interesată –
rudele, procurorul, notarul şi instanţa de judecaă.
Procedura: faza prealabilă judecăţii, judecata propriu-zisă, faza ulterioară pronunţării
hotărârii judecătoreşti.
I. faza prealabilă judecăţii începe la data înregistrării cererii de dispariţie:
- cererea de înregistrare a dispariţiei se va afişa la primăria ultimului domiciliu
şi la ultimul domiciliu
- dacă se impune, se va sesiza autoritatea tutelară pentru numirea unui curator
- după trecerea a 15 zile dela afişare se va putea stabili termenul de judecată
II. faza judecăţii propriu-zise: se desfăşoară după regulile Codului de procedură civilă;
judecata se desfăşoară obligatoriu cu participarea procurorului (reprezentantul
parchetului).
III. faza ulterioară pronunţării hotărârii judecătoreşti: ea se va afişa timp de 30 de zile
la uşa instanţei şi la primăria ultimului domiciliu.

Efectul procedurii: se consideră că persoana declarată dispărută este încă în viaţă. Este
necesară pentru a trece la declararea judecătorească a morţii.

B. Declararea judecătorească a morţii:

Art. 16, alin. (2) din Decretul 31/1954:
- să existe o hotărâre judecătorească de declarare a dispariţiei
- de la data ultimelor ştiri să fi trecut cel puţin 4 ani
- să fi trecut 6 luni de la data afişării hotărârii declarative de dispariţie în extras
În hotărârea judecătorească de declarare a morţii se va stabili obligatoriu o dată a
decesului. Data morţii poate firectificată.

Efectele hotărârii: încetarea capacităţii de folosinţă (stingerea drepturilor viagere,

deschiderea succesiunii).
Condiţii pentru declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei:
1. persoana a dispărut în împrejurări excepţionale, care ne îndreptăţesc să fie
presupus decesul.
2. de la data exactă a acestor împrejurări excecpţionale să fi trecut cel puţin 1 an.

CURS 3 13 martie 2008

COMORIENŢII

Art. 21 din Decretul nr. 31/1954 – situaţia în care mai multe persone au murit în
aceeaşi împrejurare, fără a se putea stabili care dintre ele a supravieţuit celeilalte.
Noţiunea de comorient prezintă utilitate în materie succesorală. Data morţii se poate
stabili prin orice mijloc de probă.
Instituţia comorienţilor se referă doar la persoanele între care există vocaţie
succesorală reciprocă.

CAPACITATE DE EXERCIŢIU – art. 5, alin. (3) din Decretul nr. 31/1954

Definiţie: aptitudinea concretă a persoanelor fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-
şi asuma obligaţii încheind acte juridice.

Capacitate de exerciţiu urmează a fi executată în funcţie de discernământ.

38
-

Caractere juridice:
 legalitatea
 generalitatea
 inalienabilitatea
 intangibilitatea: nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte
 egalitatea

Etape ale capacităţii de exerciţiu:

I. minorii de până la 14 ani sau interzişii judecătoreşti – lipsa capacităţii de exerciţiu
II. minorii între 14 şi 18 ani – capacitate de exerciţiu restrânsă
III. persoane de peste 18 ani - capacitate de exerciţiu deplină.

Lipsa capacităţii de exerciţiu – art. 11 din Decretul nr. 31/1954 – persoanele fizice
lipsite de capacitate de exerciţiu încheie acte juridice prin reprezentant (art. 105 din
Codul familiei – părinţii; art. 147 din Codul familiei – tutore. Regulile privitoare la
tutela minorului de până la 14 ani se aplică şi celor puşi sub interdicţie în măsura înc
are legea nu dispune altfel).
Reprezentarea – acel procedeu tehnico-juridic princ are o persoană numită
reprezentant încheie acte juridice în numele şi pe seama unei alte persoane numită
reprezentat, astfel încât efectele actelor juridice se produc direct în persoana şi
patrimoniul celui reprezentat.

1. Acte juridice care pot fi încheiate în mod valabil de către persoanele fizice lipsite de
capacitate de exerciţiu:
a) acte juridice de conservare – ex: somaţia, întreruperea unei prescripţii, înscrierea
unei ipoteci
b) acte mărunte şi zilnice
Sfârşitul: împlinirea vârstei de 14 ani, deces; pentru interzisul judecătoresc – ridicarea
interdicţiei şi deces.

2. Acte juridice care pot fi încheiate în mod valabil de către persoanele fizice
capacitate de exerciţiu restrânsă – aptitudinea minorului cu vârsta de 14 ani de a
dobândi şi de a-şi exercita drepturile subiective civile şi de a-şi asuma şi a executa
obligaţiile civile prin încheierea persoanl de acte juridice cu încuviinţateare
ocrotitorului legal.
- art. 9, alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 – minorul care a împlinit vârsta de 14 ani şi
nu a fost pus sub interdictie are capacitate de exerciţiu restrânsă.
Conţinutul:
a) acte juridice care pot fi încheiate personal şi singur fără vreo încuviinţare
prealabilă, altele decât actele juridice de conservare şi actele mărunte.
- acte de administrare, în măsura în care nu sunt lezionare pentru minor
- contractul de depozit special CEC
- minorul de 16 ani poate face testament pentru jumătate din bunurile
de care ar fi putut dispune dacă era major
- recunoaşterea paternităţii
b) acte juridice pe care minorul le încheie cu încuviinţarea prealabila a ocrotitorului
legal.
- acte de administrare a unui bun singulare sau cele care se referă la un întreg
patrimoniu

39
-

- actele de administrare a unui întreg patrimoniu, dar care raportat la un

bun singular sunt acte de dispoziţie (fructele naturale supuse
stricăciunii).
c) acte juridice încheiate personal, dar cu dublă încuviinţare – a ocrotitorului legal şi a
autorităţii tutelare
- acte de dispoziţie (înstrăinările)
Sfârşitul: împlinirea vârstei de 18 ani; punerea sub interdicţie; decesul.

3. acte juridice care pot fi încheiate în mod valabil de către persoanele fizice
capacitate de exerciţiu deplină – art. 5, alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 – aptitudinea
persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi
executa obligaţiile civile prin încheierea personal şi singur a tuturor actelor juridice
civile permise de lege.
- art. 18, alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 – momentul de început: împlinirea vârstei
de 18 ani, cu excepţia femeii care se căsătoreşte

Conţinutul: toate actele juridice permise de lege încheiate personal şi singur sau prin
împuternicirea altei persoane

Încetarea: decesul, punerea sub interdicţie; constatarea nulităţii căsătoriei încheiate

înainte de împlinirea vârstei de 18 ani; art. 23 din Codul familiei – căsătoria putativă –
soţul de bună credinţă la încheierea unei căsătorii declarată nulă sau anulată păstrează,
până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, situaţia unui sot dintr-o
căsătorie valabilă.
Sancţiunea pentru nerespectarea regulilor capacităţii de exerciţiu – nulitatea relativă.

IDENTIFICARE PERSOANEI

Definiţie: identificare – individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice civile

prin intermediul unor atribute sau elemente ce caracterizează omul ca subiect de
drept civil şi care-i sunt proprii în ansamblul relaţiilor sociale la care aprticipă şi în
fiecare dintre asemenea relaţii.
Necesitatea identificării persoanei fizice este atât de ordin particular, cât şi general.

Elementele de identificare au natura juridică a unor drepturi subiective civile

nepatrimoniale (art. 54 şi 55 din din Decretul nr. 31/1954)

Caractere juridice: opozabilitatea faţă de toţi; imprescriptibilitatea; caracter personal;

universalitatea.

A. Numele – acel atribut de identificare prin intermediul căreuia persoana fizică este
individualizată în familia şi în societate.
- art. 12 din Decretul nr. 31/1954 – numele cuprinde numele de familie şi prenumele
Caractere juridice - opozabilitatea faţă de toţi; imprescriptibilitatea; caracter personal;
universalitatea, legalitatea; unitatea.

CURS 4 20 martie 2008

Caracterele juridice ale numelui:

- opozabilitatea

40
-

- inalienabilitatea
Dobândirea numelui de familie:
1. Pentru copilul născut din căsătorie – art. 27 din Codul familiei – stabileşte
modalităţile de alegere a numelui comun de familie: păstrarea numelor
anterioare căsătoriei, mixte. Copilul născut din căsătorie primeşte numele
părinţilor.
2. Pentru copilui născut în afara căsătoriei – art. 64, alin (1) din Codul familiei –
copilul va purta numele părintelui faţă de care a fost stabilită prima dată
filiaţia. Părinţi cunoscuţi sau necunoscuţi. Stabilirea se face de către
autoritatea tutelară potrivit OUG nr. 41/2003.
Modificarea numelui de familie:
Filiaţia:
a) pentru copilul născut din părinţi cunoscuţi – modificarea se poate face astfel:
se stabileşte filiaţia faţă de un părinte – copilul devine cu părinţi cunoscuţi –
poate fi din căsătorie sau din afara ei.
b) stabilirea filiaţiei pentru copilul din afara căsătoriei sau pentru cel de-al doilea
părinte: art. 64, alin (2) din Codul familiei – intanţa va putea încuviinţa
copilului să poarte numele celui de-al doilea părinte.
c) tăgada paternităţii copilului din căsătorie – art. 53 din Codul familiei – copilul
are ca tată pe soţul mamei. Art. 54 din Codul familiei - tăgada paternităţii:
dacă se dovedeşte că nu este al meu, copilul devine din afara căsătoriei – va
lua numele de familie al mamei din momentul naşterii sau va purta numele din
cea de-a doua căsătorie.
Adopţia: OUG nr. 273/2004
La încuviinţarea adopţiei, adoptatul va lua numele de familie al adoptatorului. Adopţia
cu efecte restrânse: se păstrează legăturile; adopţia cu efecte depline: nu se păstrează
legăturile.
La desfacerea adopţiei – fie se revine la numele purtat anterior, fie intanţa va decide
păstrarea numelui. Dacă adopţia este nulă – se revine la numele purtat anterior.
Modificarea numelui ca urmare a căsătoriei:
a) la încheierea căsătoriei – art. 27 din Codul familiei
b) la divorţ – art. 40, alin. (3) din Codul familiei – ca urmare a divorţului se poate
reveni la numele purtat anterior, dar există situaţii în care intanţa poate
încuviinţa din motive temeinice păstrarea numelui dobândit în timpul
căsătoriei, chiar dacă cealaltă parte se opune. Motive temeinice: mama să aibă
acelaşi nume de familie cu al copiilor minori; din motive obiective se doreşte
păstrarea numelui.
c) Nulitatea căsătoriei – art. 19 şi 21 din Codul familiei – intervine pentru
neresepctarea condiţiilor de legalitate prevăzute pentru încheierea căsătoriei –
se revine la numele anterior.

B. Prenumele: este o parte a noţiunii de nume în sens larg şi constă într-un cuvânt sau
un grup de cuvinte cu sens sau fără sens, care individualizează persoana fizică în
familie şi împreună cu numele de familie în societate.

Caractere juridice:
- Legalitatea
- Egalitatea
- Inalienabilitatea
- Intangibilitatea

41
-

- Universalitatea
- Opozabilitatea
- Imprescriptibilitatea
- Personalitatea
Stabilirea prenumelui:
- se face la declararea naşterii – în cazul copilului născut din părinţi cunoscuţi.
- pentru copilul născut din părinţi necunoscuţi, prenumele va fi stabilit de
autoritatea tutelară.
Regulile privitoare la prenume sunt identice cu cele privitoare la nume în ceea ce
priveşte schimbarea pe cale administrativă şi retranscrierea.

C. Pseudonimul – se înţelege un cuvânt sau un grup de cuvinte pe care o persoană

fizică le întrebuinţează pentru a-şi ascunde adevăratul nume.

Caracteristici:
- drept civil nepatrimonial
- individualizează persoana fizică în societate în anumite domenii
- este un drept nu şi o obligaţie
- se dobândeşte prin simpla folosire de către titular.

D. Porecla:
- este utilă în materie de cazier judiciar
- este dată de către alte persoane, din cauza unor defecte, ticuri.

E. Domiciliul – este acel atribut de identificare ce desemnează locaţia unde persoana

fizică stă în mod principal şi statornic – art. 13 din Decretul nr. 31/1954.

Importanţa:
- în materia capacităţii civile - . ex. Legea nr. 18/1991
- în privinţa obligaţiilor civile – a locului în care se face plata – pentru bunurile
certe i determinate plata valabilă va fi făcută în locul unde se găseau acestea la
momentul înţelegerii părţilor, pentru celelalte bunuri, plata valabilă este
întotdeauna la domiciliul debitorului.
- în materie succesorală - competenţa pentru deschiderea succesiunii aparţine
biroului notarial de la ultimul domiciliu al defunctului.

Caractere juridice:
- opozabilitate
- inalienabilitate
- imprescriptibilitate
- personalitate
- universalitate

Dovada domiciliului:
- prin carte de identitate
- prin orice mijloc de probă

Felurile domiciliului:
a) de drept - toţi
b) legal – domiciliul stabilit prin lege pentru anumite categorii de persoane:

42
-

- pentru minor – domiciliul e stabilit la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la
care locuieşte în mod statornic
- pentru interzisul judecătoresc – domiciliul la reprezentantul său legal
- în cazul persoanei dispărute, domiciliul va fi la curator, în cazul în care avem
instituită o curatelă pentru bunurile dispărutului ;i curatorul este îndreptăţit să
îl şi reprezinte
- pentru minorul născut din părinţi necunoscuţi, domiciliul este la unitatea de
protecţie socială unde se află sub ocrotire.
c) convenţional:
- poate fi ales la o anumită adresă stabilită de părţile unui act juridic pentru
executarea actului juridic sau pentru comunicarea actelor de procedură în
cazul ivirii unui litigiu
- poate fi ales în interesul debitorului, creditorului sau în interesul ambelor păţi
- se alege fie în momentul încheierii actului juridic, fie ulterior printr-un act
juridic separat.

F. Reşedinţa
– locuinţa temporară şi secundară
– este un atribut de identificare
– dovada reşedinţei se poate face prin orice mijloc de probă

G. Starea civilă – totalitatea elementelor care constituie condiţia juridică în stat

(naţionalitate, cetăţenie), în societate şi în familie.

Conţinutul stării civile (ca şi drept subiectiv):

- desemnează posibilitatea persoanei fizice de a se individualiza şi de a fi
individualizată prin starea civilă
- se exprimă posibilitatea persoanei fizice de a apela la forţa coercitivă a statului

Folosinţa stării civile – posesie de stare care rezultă din întrunirea cumulativă a trei
elemente: nomen – persoana fizică se poate identifica prin purtarea numelui; tractus –
considerarea că unei anumite persoane fizice îi aparţine starea civilă pe care o
foloseşte; fama – recunoa;terea în familie şi societate pentru o anumită persoană ca
fiind aceea care foloseşte o anumită stare civilă.

Acţiunile stării civile – acele cereri de chemare în judecată care au ca obiect elemente
ale stării civile.

Clasificare:
I. În funcţie de obiectul sau finalitatea ei:
a) acţiuni în reclamaţie de stat – persoana fizică urmăreşte recunoaşterea unei
stări civile, alta decât cea existentă la data introducerii acţiunii
b) acţiuni în contestaţie - se urmăreşte înlăturarea unei stări civile nereale cu
una corespunzătore realităţii
c) acţiuni în modificare de stat – se urmăreşte schimbarea stării civile pentru
viitor.
II. În funcţie de persoana îndreptăţită să le exercite:
a) acţiuni care pot fi exercitate de către orice persoană (ex: pentru constatarea
nulităţii absolute a adopţiei)

43
-

b) acţiuni care pot fi exercitate de către titular, de către reprezentantul său

legal sau de către procuror (ex: acţiunea pentru desfacerea adopţiei)
c) acţiuni care pot fi promovate numai de către titularul stării civile (ex:
acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei).
III. În funcţie de corelaţia lor cu prescripţia extinctivă:
a) prescriptibile
b) neprescriptibile

Regula este aceea a imprescriptibilităţii. Cazurile de prescripţie sunt prevăzute expres

de lege.

Caracterele juridice ale stării civile:

- imprescriptibilitatea, cu excepţiile prevăzute expres de lege
- indisponibilitatea – titularul stării civile nu poate ceda sau tranzacţiona cu privire
la vreun element al stării civile

Efectele hotărârii judecătoreşti în materie de stare civilă:

A. Faţă de părţi: instituie o prezumţie absolută

B. Faţă de terţi: are valoarea unei prezumţii relative

Întocmirea actelor de stare civilă

Actele de stare civilă – înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria
sau decesul, precum şi orice modificare intervenită în aceste elemente. Înregistrările
de stare civilă constau în consemnarea în scris a diferitelor componente ale stării
civile. Înregistrările de stare civilă se fac în registrul de stare civilă care are regim
special. Obiectul înregistrărilor îl constituie actele şi faptele de stare civilă.
\organizarea înregistrărilor de stare civilă (întocmirea sau înscrierea menţiunilor) se
face de către stat. Registrele se ţin în două exemplare, dintre care unul e păstrat la
primărie, celălalt la consiliul judeţean.

Eroarea comună valorează drept - chiar dacă o înregistrare a fost făcută de către o
persoană necompetentă, dar într-un loc public şi fără eludarea legii, această
înregistrare va fi valabilă.

CURS 5 3 aprilie 2008

Întocmirea actului de naştere:

- declararea naşterii se face pentru copilul născut viu în termen de 15 zile la
Serviciul de Stare Civilă pe baza certificatului constatator al naşterii
- pentru copilul născut mort, declarea se face în termen de 3 zile
- înregistrarea tardivă a naşterii – mai mult de 15 zile, dar mai puţin de 1 an.
Înregistrarea se face pe baza aprobării date de către primar. Dacă este depăşit 1
an, înregistrarea se face doar prin instanţă.
- la înregistrarea naşterii se atribuie CNP
- se poate refuza înscrierea unor prenume
- pentru copilul găsit, declararea naşterii se face în termen de 30 de zile de la
data găsirii pe baza unui proces verbal întocmit de către poliţie, semnat de un
medic şi de reprezentantul autorităţii tutelare

44
-

- în cazul adopţiei cu efecte depline, se întocmeşte întotdeauna, un nou

cedrtificat de naştere

Înregistrarea căsătoriei:
- cu 10 zile înainte de data la care se încheie căsătoria se face o declaraţie de
căsătorie
- încheierea căsătoriei se face cu ambele părţi prezente, actul se întocmeşte şi se
semnează pe loc de ambele părţi.
Întocmirea actului de deces:
- declararea se face în termen de 3 zile de la data constatării decesului
- există un certificat constatator al decesului unde sunt precizate cauza, data şi
ora decesului
- certificatul de deces se întocmeşte pe baza certificatului constatator al morţii
- în cazul morţii violente, declararea se face în 48 de ore (există cazuri în care e
nevoie de un act de la Parchet)
- în cazul decesului pe o navă sau aeronavă, declararea decesului se face în
primul port au aeroport
Pentru cetăţenii români care întocmesc acte de stare civilă în străinătate este
nevoie ca acestea să fie transcrise în registrele din România; transcrierea se face în
6 luni de la întoarcerea în ţară cu aprobarea Ministerului de Interne.

Modificări intervenite în starea civilă – menţiuni

Reconstituirea actelor de stare civilă.

A. În cazul în care registrul de stare civilă a fost pierdut sau distrus în totalitate
sau parţial
B. Când actul a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat
Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor se poat face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile.

Identificarea cu ajutorul CNP.

CNP este atribuit la naştere, folosit ulterior de toate sistemele informatice care
prelucrează date despre persoane. Atribuirea şi gestionarea bazei de date se face de
către Ministerul de Interne.

Ocrotirea persoanei fizice – ansamblul de mijloace juridice care au ca obiect proecţia

omului.
Categorii de persoane supuse ocrotirii:
- minorii
- alienaţii şi debilii mintali (persoane cu tulburări psihice – Legea nr. 487/2002)
- persoane fizice capabile, dar aflate în situaţii speciale care sunt ocrotite prin
curatori.

Ocrotirea minorilor prin tutelă

Tutela – ansamblul normelor legale care reglementează ocrotirea minorilor de către

o altă persoană decât prinţii săi – tutore – sub supravegherea şi controlul autorităţii
tutelare.

45
-

Caracterele tutelei:
a) legalitatea – în lege sunt stabilite toate aspectele referitoare la tutelă
b) obligativitatea – art. 118 din Codul familiei – în principiu tutela este
obligatorie. Excepţie: nu sunt obligate să accepte tutela următoarele persoane:
o persoana care a împlinit 60 de ani
o femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani
o persoana care creşte şi educă mai mult de 2 copii
o persoana care exercită o altă tutelă sau curatelă.
o persoana care din cauza bolii, infirmităţii sau felului îndeletnicirii nu
poate să exercite tutela.
c) Gratuitatea – art. 121 din Codul familiei – în mod obişnuit, tutela este gratuită.
Există situaţii când minorul are bunuri sau venituri şi tutorelui i se poate
acorda o remuneraţie ce nu poate depăşi un salariu (10 % din veniturile
minorului).
d) Personalitatea – sarcina tutelei se exercită personal

Principiile exercitării tutelei:

a) Generalitatea – se instituie ori de câte ori avem un minor lipsit de ocrotire
părintească
b) Principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul minorului
c) Principiul autonomiei patrimoniale dintre minor şi tutore
d) Principiul controlului permanent exercitat de autoritatea tutelară.

Capacitatea de a fi tutore: poate fi orice persoană cu capacitate deplină care se bucură

de o bună reputaţie. În lege nu se stabileşte o ordine de preferinţă pentru tutore.
Art. 117 din Codul familiei – categorii de persoane ce nu pot fi tutori:
- persoana decăzută din acest drept sau declarate incapabile a fi tutore
- persoana căreia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile sau politice sau
persoanele cu rele purtări
- persoana lipsită de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat
- persoana care exercitând o altă tutelă a fost îndepărtată din aceasta
- persoana care are interese potrivnice cu sarcinile specifice unei tutele.

Deschiderea tutelei:
- art. 113 din Codul familiei – când ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi,
decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte
morţi sau în cazul în care s-a desfăcut adopţia şi instituirea tutelei este
necesară pentru că părinţii fireşti nu pot prelua sarcina creşterii şi educării
minorului
- se face prin decizia scrisă de către autoritatea tutelară sesizată de către anumite
categorii de persoane: rudele, vecinii, prietenii, notarul, instanţa de judecată,
Parchetul.
- în decizie va fi indicat tutorele; se dispune întocmirea unui inventar când
minorul are bunuri sau venituri ori se va stabili suma necesară pentru
întreţinerea miorului şi administrarea bunurilor.

Drepturile şi obligaţiile tutorelui:

- ocrotirea persoanei minorului
- administrarea patrimoniului
Încetarea funcţiei tutorelui:

46
-

- în caz de deces
- înlocuirea tutorelui
- îndepărtarea din tutelă
- în cazul numirii unui alt tutore, ca efect al punerii sub interdicţie

Încetarea tutelei:
- la împlinirea vârstei de 18 ani
- la stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin un părinte
- la ridicare decăderii din drepturile părinteşti pentru cel puţin un părinte
- reapariţia unui părinte dispărut
- moartea minorului

Sfârşitul tutelei: în 30 de zile, tutorele are obligaţia de a pezenta autorităţii tutelare o

dare se seamă.

PUNEREA SUB INTERDICŢIE

Definiţie: prin intermediul punerii sub interdicţie sunt ocrotite persoanele fizice
lipsite de discernământul necesar datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, motiv
pentru care nu îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime.

Efecte:
- lipsirea unei persoane de capacitate de exerciţiu
- instituire tutelei

Procedura punerii sub interdicţie este una judiciară.

Efectele punerii sub interdicţie.

CURS 6 10 aprilie 2008

PUNEREA SUB INTERDICŢIE

Prin intermediul punerii sub interdicţie sunt puse sub ocrotire persoanele fizice lipsite
de discernământul necesar, datorită alienaţiei sau debilităţii mentale, motiv pentru
care nu-şi pot apăra drepturile şi interesele legitime.

Efecte:
1. Lipsirea persoanei de capacitatea de exerciţiu. Efectele se produc de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Dacă cel pus sub interdicţie este
o persoană sub 14 ani, hotărârea îşi produce efectele nu de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti, ci de la împlinirea vârstei de 16 ani. Dacă
cel pus sub interdicţie are 16 ani împliniţi, punerea sub interdicţie va avea ca
efect pierderea capacităţii de exerciţiu restrânsă, persoana devenind total
lipsită de capacitate de exerciţiu. Actele juridice (acte de conservare, mărunte
sau zilnice) pe care le-ar încheia o persoană pusă sub interdicţie vor fi lovite
de nulitate relativă.
2. Instituirea tutelei. Dacă persoana pusă sub interdicţie este minor şi se află sub
ocortirea părţilor, va rămâne tot sub ocrotire părintească până la majorat. Dacă
şi după această vârstă punerea sub interdicţie se menţine, atutoritatea tutelară

47
-

va numi un tutore. Dacă în momentul punerii sub interdicţie persoana se află

deja sub tutelă, atuoritatea tutelară va decide dacă vechiultutore rămâne sau va
fi numit un alt tutore.

Asemănări şi deosebiri între tutela minorului şi tutela interzisului.

A. Asemănări:
- în ambele situaţii este ocrotit interesul unor persoane incapabile
- atât interzisul, cât şi minorul au domiciliul la tutore
- în ambele cazuri numirea se face de către autoritatea tutelară
- cauzele de icnapacitet şi de refuz al tutelei, reguli privind activitatea tutorelui
şi răspunderea sunt aceleaşi.
B. Deosebiri:
1. În funcţie de scopul tutelei:
a. în cazul minorului, tutela are drept scop principal creşterea şi
pregătirea profesională a minorului
b. tutela interzisului are drept scop principal grăbirea vindecării persoanei
şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
2. Din punct de vedere al duratei:
a. tutela minorului se instituie până la împlinira vârstei de 18 ani (cu
excepţia femeii).
b. tutela interzisului se instituie până la momentul ridicării interdicţiei
3. Din punct de vedere a prerogativelor: tutorele interzisului are prerogative mai
largi.
4. Din punct de vedere al încetării, tutela minorului încetează de drept şi spre
deosebire de tutela interzisului judecătoresc încetează la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de ridicare a interdicţiei.

OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN CURATELĂ

A. Curatela persoanei incapabile: se instituie pentru persoanele lipsite de capacitate de

exerciţiu sau cu capacitate restrânsă. Regulile pentru acest caz de curatelă sunt cele de
la tutelă.
B. Curatela persoanei fizice capabile (curatela propriu-zisă): se instituie pentru
persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu,d ar aflate în situaţii speciale.
Regulile pentru acest tip de curatelă sunt cele de la contractul de mandat.

OCROTIREA MINORULUI PRIN CURATELĂ

Definiţie: este acel mijloc de ocrotire prin care se asigură temporar şi suscidial
ocrotirea unui minor aflat în situaţii expres prevăzute de lege, care îl pun în
imposibilitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi apăra interesele prin orcotitorul
legal.

Curatela minorului se instituie pentru minorul lipsit de capacitate de exerciţiu şi

pentru cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Şi în cazul curatelei se ocroteşte atât
persoana fizică, cât şi patrimoniul acesteia. Curatela minorului poate fi instituită din
oficiu de către autoritatea tutelară sau se poate institui la cererea persoanei ocrotite.

CAZURI.

48
 -

1. În cazul în care înlocuirea unui tutore cu altul se produce concomitent – art.

139 din Codul familiei
2. Atunci când apare între minori şi ocrotitorul legal o contrarietate de interese –
art. 132 din Codul familiei
3. În procesul de punere sub interdicţie a unui minor până la rămânerea definitivă
a hotărârii judecătoreşti – art. 146 din Codul familiei
4. În situaţia împiedicării vremelnice a ocrotitorului legal de a-şi îndeplini
atribuţiile.

Moduri de încetare a curatelei:

- rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
- deces

CURATELA PERSOANEI FIZICE CAPABILE

Acest mijloc de ocrotire se aplică persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu,

dar aflate în situaţii speciale care le pun în imposibilitatea de a-şi apăra drepturile şi
interesele şi de a-şi administra bunurile.
1. Din cauza bolii, bătrâneţii sau infirmităţii
2. În situaţii urgente datorate bolii, când persoana fizică nu poate, nici persoanl,
nici prin reprezentant, să ia anumite măsuri în cazuri care nu suferă amânare
3. În cazul lipsei îndelungate de la domiciliu
4. Curatela succesorală
5. Curatela surdo-muţilor
6. Curatela succesiunii acceptate sub beneficiu de inventar – art. 672 Cod
procedură civilă.

Conţinutul curatelei: reprezentarea în cazul curatelie se va face doar în condiţiile şi

în limitele puterilor conferite de către cel reprezentat.
Încetarea curatelei:
- încetarea funcţiei curatorului – la împlinirea termenului de 3 ani; la cererea
celui reprezentat, deşi nu au încetat cauzele.
- în momentul dispariţiei cauzelor
Ridicarea curatelei poate fi cerută de orice persoană cu interes.

Ocrotirea persoanelor fizice cu tulburări psihice – Legea nr. 487/2002

Schimbarea numelui persoanei fizice pe cale administrativă – Ordonanţa nr. 41/2003

CURS 7 24 aprilie 2008

PERSOANA JURIDICĂ

Definiţie: acel subiect colectiv care îndeplineşte anumite condiţii cerute de lege şi
este titular de drepturi şi obligaţii.

Clasificare:
I. după forma dreptului de proprietate
a) de stat – publice
b) private
c) cooperatiste

49
 -

d) mixte (capital românesc şi străin)

II. după naţionalitatea lor:
a) române
b) străine
III. după sediu:
a) în România
b) în străinătate
IV. după regimul juridic aplicabil
a) de drept public
b) de drept privat
V. după natura scopului lor:
a) cu scop patrimonial
b) cu scop nepatrimonial

Elemente constitutive:
A. organizare de sine-stătătoare – se referă la alcătuirea ca un tot unitar a unei anumite
persoane juridice, alcătuire care o diferenţiază faţă de celelalte subiecte colective de
drept (Legea nr. 15/1990 – transformarea întreprinderilor de stat în regii autonome;
Legea nr. 31/1990 – a societăţilor comerciale; Ordonanţa nr. 26/2000 privind
societăţile şi fundaţiile).
B. patrimoniu propriu şi distinct – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare
economică aparţinând unei persoane juridice. Are o latură activă şi una pasivă.
Importanţă: din punct de vedere al capacităţii persoanei juridice; permite punerea în
practică a răspunderii patrimoniale.
C. un scop determinat şi în raport cu interesul public – obiectul pentru care a fost
înfiinţată persoana juridică trebuie îndeplinite două condiţii: să fie deterimnat şi să fie
în acord cu interesul public (art. 34-35 din Decretul nr. 31/1954 – principiul
specializării capacităţii de folosinţă).

Caracteristicile elementelor constitutive:

1. generalitatea – se aplică tuturor persoanelor juridice
2. legalitatea – sunt instituite prin lege
3. cumulative – se adaugă răspunderea juridică şi affectio societatis
4. exclusive – suficiente pentru existenţa oricărei persoane juridice
5. diversitatea – din punctul de vedere al conţinutului persupune sau comportă
anumite particularităţi pentru fiecare categorie de persoane juridice.

Indetificarea persoanei juridice.

Definiţie: individualizarea subiectului colectiv de drept în raporturile juridice la care

participă.

Sensuri:
- totalitatea normelor juridice care reglementează aspecte referitoare la
identificarea persoanei juridice
- atributele/elementele de identificare

Elemente de identificare:
- generale – trebuie să existe în mod obligatoriu pentru orice persoană juridică
(ex: denumire, sediu, obiect de activitate, naţionalitate)

50
-

- specifice – se referă doar la anumite persoane juridice (ex: CUI, înscrierea

într-un anumit registru, marca).

1. Denumirea – acel mijloc de identificare care constă într-un cuvânt sau grup de
cuvinte anumite stabilite în acest scop. Este un drept subiectiv civil nepatrimonial. Se
stabileşte prin actul de înfiinţare. În fiecare act normativ sunt stabilite anumite reguli
pentru alegerea denumirii.
2. Sediu – acel element de identificare care constă în încadrarea unui anumit loc cu
respectarea prevederilor legale. Sediul se stabileşte în mod obligatoriu prin actul de
înfiinţare.

Clasificare:
a) sediu principal
b) sediu secundar
c) în România
d) în străinătate
Înfiinţarea persoanei juridice – art. 28 din Decretul nr. 31/1954
Moduri de înfiinţare:
1. prin act de dispoziţie al organului competent. Acest mod se referă la persoana
juridică de stat; organele puterii legislative; organele puterii judecătoreşti; unităţile
adminstrativ-teritoriale.
2. prin actul de înfiinţare recunoscut de organul competent: cooperativele
meşteşugăreşti, cele de consum, de credit, uniuni judeţene şi naţionale.
3. prin actul de înfiinţare autorizat de organului competent: partidele politice
(autorizarea se dă de către Tribunalul Bucureşti), sindicatele (autorizarea se dă de
către judecătoria teritorial competentă), organizaţii de scriitori, artişti plastici,
compozitori (autorizarea se dă de către judecătoria teritorial competentă), asociaţii de
proprietari (judecătorul desemnat pe lângă administraţia financiară teritorial
competentă), asociaţii şi fundaţii (autorizarea se dă de către judecătoria teritorial
competentă), societăţile agricole (autorizarea se dă de către judecătoria teritorial
competentă).
4. prin orice mod reglementat prin lege: statul, misiunile diplomatice şi oficiile
consulare.

CURS 8 8 mai 2008

CAPACITATEA PERSOANEI JURIDICE

Definiţia capacităţii juridice a persoanei fizice la care se adaugă faptul că totul se

întâmplă prin intermediul organelor lor de conducere. Este o capacitate specială.

Structura capacităţii:
- de folosinţă
- de exerciţiu

A. Capacitatea de folosinţă – aptitudinea subiectului colectiv de a avea drepturi şi

obligaţii.
Caractere juridice:
o legalitatea

51
-

o inalienabilitatea
o intangibilitatea
o generalitatea – persoanele juridice au drepturi şi obligaţii civile în
general, fără o enumerare limitativă.
o specialitatea – persoana juridică poate dobândi doar acele drepturi şi
obligaţii care sunt specifice şi în conformitate cu obiectul său de
activitate – principiul specilităţii capacităţii de folosinţă.
I. Începutul capacităţii de folosinţă: art. 32 şi 33 din Decretul nr. 31/1954 –
persoanele juridice sunt supuse înscrierii sau înregistrării în funcţie de
prevederile legale.
Pentru persoanele juridice care se înfiinţează prin act de dispoziţie, prin act
recunoscut sau prin act autorizat, capacitatea de folosinţă se dobândeşte de
la data actului de dispoziţie, de la data autorizării, de la data actului de
recunoaştere sau de la data îndeplinirii oricăror alte cerinţe prevăzute de
lege.
Chiar înainte de îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru
dobândirea capacităţii de folosinţă, persoana juridică are capacitate de
folosinţă anticipată (restrânsă) – persoana juridică poate dobândi drepturi
şi obligaţii şi pe cale de consecinţă poate încheia acte juridice civile cu
condiţia ca acestea să fie făcute doar în scopul dobândirii capacităţii de
folosinţă.
Reguli speciale:
o Legea nr. 15/1990 – actul constatator al persoanei juridice va fi înscris
în Registrul Comerţului şi publicat în Monitorul Oficial.
o Legea nr. 54/2003 – organizaţia sindicală dobândeşte personalitate
juridică de la data înscrierii în registrul special ţinut la judecătoria
teritorial competentă.
o Ordonanţa nr. 26/2000 – asociaţii şi fundaţii - dobâdnesc personalitate
juridică de la data înscrierii în registrul special ţinut la judecătoria
teritorial competentă
o Legea nr. 114/1996 – legea locuinţei – asociaţiile de prorpietari
dobândesc personalitate juridică în baza încheierii judecătorului
delegat de la administraţia financiară teritorial competentă.
II. Conţinutul – drepturi şi obligaţii pe care le pot dobândi persoanele
juridice având în vedere principiul specialităţii capacităţii de folosinţă (art.
34 din Decretul nr. 31/1954); limitele capacităţii de folosinţă sunt date de
scopul persoanei juridice aşa cum este prezentat în actul de înfiinţare.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a Statului Român:
o referitor la dreptul de proprietate
 domeniul public al statului
 domeniul privat al statului
o în calitate de moştenitor al succesiunilor vacante (art. 477 şi 680 din
Codul familiei)
o statul răspunde pentru erorile juridiciare în condiţiile art. 504-506 C.
pr. civ.
III. Sfârşitul:
o capacitatea de folosinţă încetează în momentul înregistrării, înscrierii,
înmatriculării, recunoaşterii actului de înfiinţare a persoanei juridice

52
-

o capacitatea de folosinţă deplină încetează odată cu încetarea persoanei

juridice.
Sancţiunile nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă la persoanele
juridice:
Nulitatea absolută:
- încheierea unor acte juridice în lipsa capacităţii de folosinţă
- încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

CAPACITATEA DE EXERCIŢIU

Definiţie: aptitudinea subiectului colectiv de a-şi asuma şi exercita drepturi civile şi

obligaţii prin încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere.
La persoanele juridice nu se pune problema vârstei şi discernământului.

Art. 35 din Decretul nr. 31/1954 – persoanele juridice îşi îndeplinesc drepturile şi
obligaţiile prin organele sale. Actele juridice încheiate de organele persoanei juridice
în limitele puterilor conferite sunt acte juridice ale persoanei juridice. Faptele ilicite
obligă însăşi persoana juridică dacă au fost îndeplinite (săvârşite) de către organele de
conducere cu ocazia îndeplinirii funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea atât
faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.

Art. 36 din Decretul nr. 31/1954 – raportul dintre persoana juridică şi cei care compun
organele sale sunt supuse regulilor mandatului dacă nu s-a prevăzut altfel prinactul de
înfiinţare sau statut.

Organe reprezentative pentru instituţiile publice: ministerele de resort – ministru; prim

ministru – reprezentarea guvernului în instanţă se face de către secretariatul general.

Pentru unităţile administrativ teritoriale:

I. Începutul capacităţii de exerciţiu:
- înfiinţarea persoanei juridice
- realizarea sa practică este condiţionată de numirea persoanei cu atribuţii de
conducere
II. Conţinutul:
Definiţie: se referă la exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor.
Capacitatea de exerciţiu nu poate fi mai extinsă decât capacitatea de folosinţă. O
limită a capacităţii de exerciţiu este constituită din specialitatea capacităţii de
folosinţă şi o altă limită este reprezentată de pluralitatea organelor de conducere şi
de principiul răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc aceste organe.
În exercitatea capacităţii de exerciţiu este nevoie de respectarea limitelor conferite
organelor de conducere.
În raport cu terţi, ca şi regulă, persoana juridică este reprezentată de către organul
unipersonal de conducere.
III. Sfârşitul capacităţii de exerciţiu: în momentul încetării capacităţii de folosinţă-
la încetarea persoanei juridice.
Sancţiuni: nulitatea relativă – pentru nerespectarea regulilor capacităţii de exerciţiu;
uneori – inopozabilitatea.

REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE

53
-

Reglementare legală: Decretul nr. 31/1954 şi alte reglementări speciale.

Definiţie: operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin două persoane juridice şi care
produce efecte creatoare, modificatoare sau de încetare a persoanei juridice.
Reorganizarea este impusă de către necesităţile economico-sociale.
Competenţa de a dispune reorganizarea aparţine organelor care au dispus înfiinţarea
persoanei juridice respective.

Formele reorganizării.
Art. 40 din Decretul nr. 31/1954 – persoana juridică încetează prin comasare, divizare
sau dizolvare.
Art. 41 din Decretul nr. 31/1954 – comasarea se face prin absorbţia unei persoane
juridice de către o alta sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui
una nouă.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între
mai multe persoane juridice care există sau iau astfel fiinţă (divizare parţială sau
totală).

CURS 9 15 mai 2008

Absorbţia - art. 41 din Decretul nr. 31/1954 - acea formă de reorganizare în care o
persoană juridică este absorbită de către o altă persoană juridică. Persoana juridică
dobândeşte drepturile şi obligaţiile persoanei juridice pe care o absoarbe.

Fuziunea - acea formă de reorganizare care constp în unirea a două sau mai multe
persoane juridice care îşi încetează existenţa şi o altă persoană juridică ce ia naştere în
acest mod.

Divizarea:
a) Totală - acea formă de reorganizare în care se împarte întreg patrimoniul unei
persoane juridice care îşi încetează existenţa la două sau mai multe persoane
juridice care au eixstat sau iau astfel fiinţă.
b) Parţială – acea formă de reorganizare în care se împarte o fracţiune din
patrimoniul unei persoane juridice care îşi încetează existenţa la două sau mai
multe persoane juridice care au eixstat sau iau astfel fiinţă.

Efectele reorganizării persoanei juridice.

Reorganizarea persoanei juridice produce efecte pentru dreptul civil şi pentru alte
ramuri de drept. Reglementarea reorganizării: Decretul nr. 31/1954, legi special.

Efecte:
a) Creator de drepturi şi extinctiv de drepturi:
a. Efect creator: fuziunea are acest efect; absorbţia nu are niciodată acest
efect; divizarea totală sau parţială poate produce acest efect.
b. Comasarea are întotdeauna acest efect, la fel şi divizarea totală;
divizarea parţială nu produce niciodată acest efect.
b) Translativ: la comasare se transmite întreg patrimoniul; la fiziune la fel; în
cazul divizprii parţiale se transmite o fracţiune de patrimoniu (trasmisiuni
universale – întreg; transmisiune cu titlu universal – parte).

54
-

c) Întiderea răspunderii persoanei juridice nou înfiinţate: la comsarea, persoana

juridică dobânditoare răspunde pentru toate drepturile şi obligaţiile preluate; la
divizare, răspudnerea este proporţională.
d) Trasmiterea contractelor: în cazul comasării se transmite toate drepturile reale
şi obligaţiile aferente; la divizare, indiferent de formă, contractele se transmit
nefracţionat.
e) Data producerii efectelor reorganizării: pentru persoanele supuse înregistrării,
efectele reorganizării se produc de la data îndeplinirii oricăror formalităţi
prevăzute de lege, actul de înfiinţare sau statut.

Încetarea persoanei juridice – sfârşitul calităţii de subiect colectiv de drepturi civile.

Moduri de încetare - art. 40 din Decretul nr. 31/1954
a) Comasare
b) Divizare totală
c) Dizolvare – acel mod de încetare a persoanei juridice aplicabil în cazurile
anume prevăzute de lege şi care presupune şi lichidarea. Cauze:
o În cazul împlinirii termenului pentru care a fost constituită
o Scopul pentru care a fost înfiinţată persoana juridică a fost realizat sau
nu mai poate fi îndeplinit
o Scopul urmărit sau mijloacele întrebuinţate au devenit contrare legii
sau regulilor de convieţuire socială
o Numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege.
Efectul dizolvării – intrarea persoanei juridice în procesul de lichidare (lichidarea are
reglementări speciale pentru fiecare tip de persoană juridică).
Lichidarea are ca obiect realizarea activului şi plata pasivului.
Operaţiunea se realizează de către anumite persoane – lichidatori.

55