CRITICISMUL JUNIMIST –

STUDIU DE CAZ
Au realizat: Bîrlădeanu Miruna, Chiriţă Andreea, Ciotir Gabriela, Ionaşcu
Radu şi Mihai Raul

Prof. Buzoianu Elvira

CUPRINS:

1) Fondarea Junimii

2) Trăsăturile junimismului

3) Etapele Junimii

4) Obiectivele junimismului

5) Junimiştii şi paşoptiştii

6) Reprezentanţii junimsimului

7) Ediţia Maiorescu

8) Concluzii
Ce este Junimismul?

Junimismul reprezintă cea mai amplă mișcare culturală și ideologică în a două jumătate a
secolului al XIX-lea. Acesta a fost influiențat de evoluționismul englez și de școala istorică germană.
Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de
faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică
personalitate îl domină. În afară de această, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și
o asociație. Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal și nu s-a menținut după legile exterioare, dar
acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de
interese culturale dar și socio-politice. Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre
personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și
respingerilor care alcătuiesc caracteristică modului de a trăi și a se dezvoltă. Vechea deviză franceză
potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă
pentru sine.

Apariție
 „Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iași în anul 1863 din inițiativa a 6 tineri
întorși de la studii din străînătate: Petre Carp, Iacob Negruzzi, Nicolae Burghele, Vasile Pogor,
Theodor Rosetti și Titu Maiorescu, mentorul spiritual al Junimii.

Această desfășoară o amplă activitate precum:

se înființează o editură

se înființează o topografie

este creată o revistă de mare prestigiu: „Convorbiri Literare”

Revista a funcționat totodată că un faimos cenaclu literar în care s-au dezbătut diverse probleme
teoretice ale artei, dar și probleme referitoare la modernizarea societății românești. Scopul inițial al
Junimii a fost acela de a organiza „prelecțiuni populare” pe teme diferite de interes larg prin care se
urmărea: educarea gustului publicului, unificarea limbii române literare și interesul pentru
literatură.

“Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a “Junimii” din Iași. Timp de șaptesprezece ani ele se
urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legatură între ele; apoi, din 1866, grupate în
cicluri unitare, din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrior și Gheorghe Panu, asupra unor
teme cum ar fi istoria și cultură națională. Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre elementele de
viață ale popoarelor și despre cărțile omenirii, cicluri din 1874 și 1875 limitează preocupările la
elementele naționale ale culturii noastre și la influențele consecutive exercitate asupra poporului
român.

Existența tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste:
Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicăție se va
bucură de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariție, o direcție
nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice.
Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment,
“Junimea” abordează problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea
alfabetului chirilic la cel latin. În ședinte însuflețite, ținute de obicei în casă lui Vasile Pogor sau acasă
la Titu Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută
probleme de ortografie și limbă, se recitesc poeții români în vederea unei antologii și se compun
sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile care trebuiau respinse.

Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, se detaşează prin publicarea mai multor studii şi cercetări,
pe baza cărora se structurează principiile filozofice şi estetice ale culturii române. Dintre acestea
amintim:

• Despre scrierea limbii române (1866)

• cercetare critică asupra prozei române de la 1867 (1867)

• Direcţia nouă în poezia şi proză română (1872)

• Neologismele (1881)

• Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885)

 În prima lucrare, Maiorescu pledează pentru scrierea fonetică, susţinând ideea, novatoare
pentru vremea aceea, că scrierea trebuie să reflecte schimbările survenite în evoluţia sunetelor limbii.
Respinge alfabetul chirilic, susţinând folosirea literelor latine. Argumentează şi probează necesitatea
îmbogăţirii limbii, pe căi externe, prin introducerea neologismelor, combătând, în acelaşi timp, calcul
lingvistic şi tendinţele de stricare a limbii. Ideile, privind procesul de desăvârşire a limbii române
literare, emise de Titu Maiorescu, sunt larg receptate, încât, în anii 1880 - 1881, Academia Română îşi
însuşeşte aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii române moderne.

În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice şi direcţiile criticii

literare. Pornind de la estetică lui Hegel, în lucrarea O cercetare critică asupra poeziei române (1867),
el conchide că „frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă“, de unde artele se diferenţiază
între ele, pornind de la materialul prin care se concretizează ideea.

Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre formă şi fondul operei literare, Maiorescu
stabileşte, pentru prima oară, conceptele: „condiţia materială“ şi „condiţia ideală“ a poeziei,
demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă materialul ei, ci imaginile ce se nasc în
mintea noastră cu ajutorul lor.

Trăsăturile Junimismului

Cei ce fac parte din Junimea, sancţioneză evoluţia grăbită, arderea etapelor, în activitatea paşoptiştilor,
considerând mai potrivită o evoluţie pas cu pas, prin asimilări controlate de spiritul critic.

Trasăturile junimismului sunt următoarele:

1. Spiritul Critic – cea mai importantă trăsătură a junimismului. Se respectă adevărul istoric în
studierea trecutului şi se cultivă simplitatea. Se simte nevoie de claritate, rigoare şi raţiune – repere
permanente ale acestui curent.

2. Spiritul filosofic – tot ceea ce construiesc se bazează pe o urmare firească a raţionamentului.

3. Gustul pentru clasic şi academic – pentru valorile canonice şi nu pentru inovaţie. Junimiştii nu
erau dispuşi să accepte noul, fie el simbolismul sau naturalismul în literatură sau impresionismul în
pictură.

4. Spiritul oratoric – opoziţie faţă de retorică paşoptistă romantică; se impune un model în care
totul să dovedească stăpânire de sine, rigoare şi măsură.

5. Ironia – venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie al acţiunii lor culturale.

Etapele “Junimii”

1. Prima etapă, numită și "etapă ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până
în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la București.
Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice ale “Junimii”.

2 . Între anii 1874 și 1885 urmează a două fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se
dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă în
armonioasă casă din stradă Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei și Despot-vodă;
Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri literare împreună cu
operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei
apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Este perioada de glorie absolută a
revistei.

3. Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată

la București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și filozofice.
Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația Universității,
mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai
proeminente ale științei și oratoriei universitare.

4. În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor
naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai multe din cele
savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903, devine directorul
revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinți.

5. A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lungă direcție a
lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhivă de cercetări istorice se completează cu una de filozofie,
unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și M. Antoniade,
Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse însă sub
direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieșeană și
nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui Mihail Dragomirescu.
Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu.
Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare încep să piardă din
vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă conducerea lui Al. Tzigara-
Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din perioada vechii
conduceri prin studii de artă romanească veche și populară. Nici nouă direcție nu izbutește însă să
impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât
după ce va fi cuprinsă întreaga arborescență a mișcării, dezvoltată prin silințele celei de-a două
generații de scriitori și gânditori junimiști.

Obiectivele “Junimii”:

răspândirea spiritului critic;

încurajarea literaturii naționale;

neatarnarea intelectuală a poporului român;

originalitatea culturii și a literaturii române;

crearea și impunerea valorilor naționale;

 educarea oamenilor prin cultură (culturalizarea maselor), eforturile lor îndreptându-se spre
receptarea și înțelegerea culturii de către popor;

unificarea limbii române literare.

În domeniul studiilor lingvistice, Maiorescu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticând
tendințele latiniste ale cărturarilor transilvăneni care propuneau “curățarea” limbii române de orice
element nelatin. Polemică dintre Maiorescu, pe de o parte, și Timotei Ciparin și George Barițiu, pe
dealta parte, a stimulat studiile asupra limbii române. După unire, dar mai ales după dobândirea
independenței naționale,accentul trebuie să cadă pe calitatea artistică a literaturii, pe idealul
perfecționării ei interioare. Limba oficială, falsă erudiție și lipsa de gust sunt permanent semnalate și
ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii vor deveni junimisti, vor colabora la revista
“Convorbiri literare”, vor scrie principalele lor opere, fiind perfect integrați acestei epoci (Vasile
Alecsandri, Al. Odobescu). Reprezentanții noii generații literare, în frunte cu Titu Maiorescu, încep
însă să domine scenă. Sprijinind și apărând valorile autentice, Maiorescu are și darul de adescoperi și a
atrage în cercul sau vocile noi. Revista “Convorbiri literare”devine cel mai important periodic literar
românesc. Aici își publică majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creangă publică primele trei părți
din “Amintiri din copilărie” și povești, I.L.Caragiale își citește și publică majoritatea comediilor, Ioan
Slavici publică nuvele și povești.Alți colaboratori ai revistei sunt George Coșbuc, Panait Cerna,
Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I.Al. Brătescu-Voinești. Acești colaboratori ai revistei vor deveni
figuri marcante ale epocii cunoscute ca “Epoca Marilor Clasici”. Meritul “Junimii” a fost acela că a
supus la o analiză temeinică și lucidă societatea și cultură românească, semnalandu-și slăbiciunile.
Dezbaterea de idei din interiorul “Junimii” ca și aceea dintre junimisti și ceilalți intelectuali ai
vremii au contribuit la implicarea directă a oamenilor de cultură în problemele societății. Manifestările
“Junimii”, organizate cu scopul concretizării obiectivelor:

1. Educarea publicului prin “prelecțiuni populare”, reușind să impună o mentalitate junimista în

epoca, fără dogme și să dezvolte spiritul oratoric pe care îl considerau o artă. Prelectiunile populare,
debutează în februarie 1864 și sunt organizate timp de aproape două decenii sub formă unor conferințe
duminicale. Aceste prelecțiuni contribuie la răspândirea principalelor idei junimiste:

respingerea rupturii violente între trecut și prezent;

respingerea conceptului burghez de libertate și a concepției burgheze despre propietate

apărarea propietatii moștenite și legarea ei de onoarea personală a propietarului

păstrarea izvorului de bogăție naturală;

aderarea la ceea ce este imediat, la concret;

acțiunea statului în direcția rezolvării marilor probleme ale vremii

transformarea statului într-un purtător al culturii;

respectarea specificului național.

2. Unificarea limbii române literare începe prin propunerea junimiștilor privind înlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimată încă din 1860.În acest sens, Titu Maiorescu
publică articolul “Despre scrierea limbii române” (1866), în care susține toate ideile junimiste
privitoare la limba: ortografia să fie fonetică, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, respinge
etimologismul susținut de pașoptiști, propune normarea limbii (introducerea de reguli gramaticale). Că
urmare a efortului lor, Academia Română aprobă și oficializează această scriere pentru întreagă țară.

3. Interesul pentru literatură se manifestă încă de la înființarea societățîi și a revistei. Încă din
1865, junimiștii emit ideea publicării primei antologii de poezie românească pentru școlari, iar în
primul număr al revistei “Convorbiri literare”, Titu Maiorescu publică studiul “O cercetare critică
asupra poeziei de la 1867”, care îl va consacră definitiv că îndrumător și critic literar. Indomeniul
literaturii, privind poezia, se vorbește deja de eminescianism, este apreciat Vasile Alecsandri și se pune
accent pe poezia populară; în proză,se remarcă în mod deosebit Ioan Slavici și Ion Creangă; în
dramaturgie, cel mai valoros este Ion Luca Caragiale. Tudor Vianu a definit în “Istoria literaturii
române moderne” fenomenul cultural junimist, pe care l-a caracterizat prin identificarea trăsăturilor
dominante: “spiritul filozofic”, “spiritul oratoric”, “gustul clasic și academic”,“ironia” și “vestita
zeflemea junimistă”, “spiritul critic”. În concluzie, esență culturală junimistă însumează spiritul
filozofic și oratoric, spiritul clasic și academic, ironia și spiritul critic. Unitatea Junimii provine din
aceea a spiritului care a înființat-o:

a) Spiritul filozofic - este cea dintâi caracteristică a structurii junimiste. Membrii săi sunt, în cea
mai mare parte, oameni de idei generale și mai puțîn specialiști în domenii precise ale științei. Nu
gustul individual sau impresia de moment îi călăuzesc, ci dorința de a construi pe o solidă baza
teoretică în care aplicațiile devin doar o urmare firească a raționamentului. Așa procedează Titu
Maiorescu, așa vor proceda și A.D.Xenopol, P.P.Carp sau, mai târziu, Mihail Dragomirescu.

b) Spiritul oratoric - este a două trăsătură a mentalității junimiste. Se naște și din opoziția
împotriva retoricii pașoptiste romantice, mesianice, lipsite de echilibru, dar și din respingerea
frazeologiei politice parlamentare și a beției de cuvinte a timpului; impune un model în care totul, de la
vestimentație la dicție trebuia să dovedească perfectă stăpânire de sine, rigoare, măsură.Modalitatea
alcătuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, artă compoziției discursului după modelul
maiorescian reprezintă o tradiție la Junimea.

c) Gustul clasic și academic – așadar, pentru valorile canonice și nu pentru inovație. Oamenii
cu o solidă cultură universitară, junimiștii erau prea puțîn dispuși să accepte inovațiile momentului,
indiferent dacă acestea se numeau simbolism sau naturalism, în literatură, impresionism, în pictură sau
muzică. Astfel, clasicismul se bucură de o bună primire la Junimea, care nu se închide însă față de
romantism. Dar, gustul junimist se îndreaptă către producția confirmată de timp.

d) Ironia – care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie al acțiunii lor
culturale. Celebra este zeflemeaua junimistă la adresa exceselor de orice natură, la orice argument
ridicol, care a coalizat împotriva mișcării pe cei mai mulți dintre adversarii ei. Ironia,folosită că unealtă
polemică, este folosită și în interiorul cercului. Totul conduce spre acest mod de a înțelege activitatea
junimistă, de la opozitia lui Vasile Pogor pentru orice fel de reguli în funcționarea societății, până la
devize glumete, precum întră cine vrea, rămâne cine poate; de la plăcerea poreclelor de care nu scapă
nimeni (bine hrănitul Caragiani, pudicul Naum, carul de minciuni Negruzzi sunt doar câteva și nu
dintre cele mai “țări”), la exclamații deloc academice, de genul „Faul! Faul!" când se spunea o
anecdotă fără haz.

e) Spiritul critic – completează imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seama trăsătură a
întregului. Criticismul Junimii se bazează pe aceeaşi atitudine centrală impusă de Titu Maiorescu –
respectul adevărului. În numele adevărului, Maiorescu poartă o campanie împotriva poeziei
neinspirate, a limbii artificiale și a falsei erudiții. Nevoia de autenticitate în formele de manifestare a
vieții naționale determina și atitudinea politică a lui Eminescu. De asemenea, se dorește așezarea vieții
politice și culturale pe baze autentice, respingându-se“formele fără fond”. Nevoia de claritate, rigoarea,
rațiunea vor fi reperele permanente ale junimiștilor. Toate acestea fac din acțiunea junimistă un
moment crucial în evoluția culturii române, despre care E.Lovinescu va afirmă cu deplină îndreptățire:
,,Când o mișcare culturală, în afară de mortarul câtorva generații de oameni culți, privind unitar și
serios problemele vieții românești,a dat politicii pe P.P.Carp, criticei teoretice pe T.Maiorescu, poeziei
pe M.Eminescu, prozei pe Ion Creangă, teatrului I.L.Caragiale, istoriei pe A.D.Xenopol, filozofiei pe
Vasile Conta – acea mișcare nu poate fi privită decât că un fenomen de mare însemnătate.

Prin Titu Maiorescu se afirmă conștiința închegării unei direcții culturale creatoare, delimitate
de un spirit critic neadormit și un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat și a impus o astfel
de direcție, aducând în atmosfera produsă de unirea românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere,
simetrică în planul culturii, cu eforturile de consolidare politică, socială și economică începute de
Al.Ioan Cuza și de ministrul sau Mihail Kogălniceanu, omul de idei al epocii pașoptiste dar și al celei
următoare. Junimea a determinat o direcție nouă și în literatură: fundamental romantică în perioada
pașoptismului, literatură română evoluează în a două jumătate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un
clasicism de esență. Titu Maiorescu, într-un studiu foarte important din 1868, intitulat “În contra
direcției de astăzi în cultură română”, a făcut observația că, în epoca modernă a istoriei noastre (de la
1821 încoace), dezvoltarea s-a făcut prin împrumutarea de la alte civilizații europene a unor “forme”
(instituții sociale sau culturale, manifestări politice etc.) ce nu ar corespunde “fondului”, adică
spiritului profound, tradițiilor, felului de viață de la noi. Formula maioresciana a devenit celebră sub
numele de “forme fără fond”. Maiorescu vrea să spună că reformele politice, sociale, economice,
culturale nu s-au bazat pe o studiere atentă a lucrurilor din țară, ci au fost rezultatul dorințelor claselor
suprapuse de la noi de a fi cu orice preț în pas cu Apusul. Știm că o parte din cei care au înfăptuit
Revoluția de la 1848 și Unirea din 1859 au fost puternic influențați de revoluțiile și de reformele
burgheze din Europa secolului lor. Dar, oare, erau ei atât de nerecunoscători ai situației din țară lor?
Maiorescu se referă mai ales la unele exagerări, în limbajul politic al pașoptiștilor, la superficialitatea
unor schimbări etc. Teoria maioresciana se baza pe o concepție socială și filozofică a timpului
cunoscută sub numele de evoluționism și care pretindea că orice dezvoltare socială trebuie să fie lentă,
metodică, începând cu fondul și împrumutând acele forme care corespund necesităților adevărate. Dar
studiul istoriei arată că uneori evoluția nu e organică și că împrumutarea unei forme poate juca, la
rândul ei, un rol destul de mare în schimbarea fondului. Uneori simplă modă influențează comportarea
profundă a oamenilor. Așa cum Unirea Principatelor a fost anticipată de uniunea vamală, de constituția
numită Regulamentul organic, care era valabilă și pentru Moldova și pentru Muntenia, adică de forme
parțiale de unificare a instituțiilor, orice schimbare de fond poate fi anticipată și influențată de
schimbări de formă. Maiorescu greșea mai ales cerând că formele noi și necorespunzătoare să fie
distruse. N-avem încă muzică națională , la ce ne trebuie școală de muzică, conservatorul se întreba el
și cerea desființarea acesteia din urmă. Dar s-a dovedit că muzică națională a putut apărea în urmă
conservatorului și că această școală a jucat un rol important. Din spiritul critic junimist a rezultat și o
consecință absolut remarcabilă: introducerea în mentalitatea publică a cultului pentru adevăr.
Însănătoșirea vieții publice, a limbajului parlamentar (dar și literar), combaterea exceselor de tot felul
au făcut posibile condițiile pentru apariția marii literaturi și culturi clasice, a acelor opere de valoare,
datorate lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici etc., care reprezintă un stadiu nou, evoluat, al
culturii naționale.

Junimiștii și pașoptiștii
Junimiștii au recunoscut meritele predecesorilor. Generația pașoptistă a avut un rol decisiv în procesul
de modernizare a societății românești, de construire a identității naționale, atât prin participarea activă
la viață politică a țării, cât și prin cultură, mai ales prin literatură originală, cu specific național.
Pașoptiștii, „oamenii începutului de drum” (Paul Cornea), au întemeiat literatură română modernă, au
asimilat romantismul, preluând și elementele neoclasice și iluministe, au fondat speciile și genurile în
literatură română, au folosit sursele de inspirație specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natură),
au descoperit poezia populară,valorificând în literatură cultă resursele expresive ale limbii populare.În
toate domeniile culturii întemeiate de pașoptiști, junimiștii provoacă schimbări majore:

▪ în domeniul limbii: combat latinismul inițiat de corifeii Școlii Ardelene și continuat de

urmașii acestora, August Treboniu Laurian și Timotei Cipariu; susțin modernizarea alfabetului latin și
ortografie fonetică; pledează pentru împrumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;

▪ în domeniul educației culturale: susțin timp de 17 ani cicluri de conferințe („prelecțiuni

populare”) pe teme de istorie, filozofie, literatură, alte arte, prin care familiarizează auditoriul cu noile
idei din spațiul cultural european, impun un nou tip de discurs public, de ținută academică, în contrast
cu oratoria practicată până atunci și pregătesc un public avizat;

▪ în domeniul literaturii: își propun să realizeze o antologie a poeziei române, proiect eșuat, dar
ideile esențiale ale discuțiilor privind selecția și criteriile poeticitatii textelor se concretizează în studiul
lui Titu Maiorescu, „ cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” , reper teoretic fundamental;
înlocuiesc criteriul cultural în aprecierea creației literare prin criteriul estetic; resping mediocritatea și
veleitarismul, promovand valorile certe, judecate după originalitatea viziunii și realizarea artistică.

Reprezentanți

1.Petre P Carp

Născut pe 29 iunie 1837 la Iași, a murit pe 19 iunie 1919, în Țibănești, județul Iași, a fost un
politician român, membru marcant al Partidului Conservator.

Este trimis încă de copil la Berlin (1850) unde învață la Liceul Francez.
În anul 1858 se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice din cadrul Universității
din Bonn. În anul 1862 revine la Iași și contribuie la punerea bazei
societății Junimea (primăvara anului 1864).
A participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea
României. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenenței domnești, iar
ulterior secretar al Agenției diplomatice a României la Paris (mai 1867 - iulie 1867).
Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat că unul dintre fruntașii Partidului Conservator din
acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul României. A
îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării
după plecarea domnitorului Cuza .
ctivat în cadrul dipA alomației românești îndeplinind funcțiile de agent diplomatic
la Viena și Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie - octombrie 1873). În
 perioada noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar și ministru
Plenipotențiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea "junimistă" se desprinde din cadrul
Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre P. Carp este ales
președinte. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România a
fost ales președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). În timpul
Primului Război Mondial a fost unul dintre susțînătorii ideii de intrare a României în război
alături de Puterile Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori din partea Partidului
Conservator.

2.Vasile Pogor

Vasile Pogor s-a născut la dată de 20 august 1833 în orașul Iași, că fiu al comisului V. Pogor și
al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din orașul Iași, după care (din anul 1849)
și-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.

După revenirea să în țară, a intrat în magistratură, lucrând că membru la Tribunalul Iași (1857-
1858) și la Curtea de Apel Iași (din 1859). A participat la coaliția politică care a complotat
pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea regimului politic, Vasile Pogor
este numit că prefect al județului Iași (februarie 1866) și deputat în Adunarea Constituantă din
1866. A deținut apoi funcția de prim-președinte al Curții de Apel Iași.

Intră în politică, că membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă perioadă deține funcția de
ministru al cultelor și instrucțiunii (20 aprilie - 23 mai 1870), Vasile Pogor va fi ales în mai
multe rânduri că primar al municipiului Iași.

Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai revistei Convorbiri literare,
unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și traduceri. A tradus
din Horațiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a.

Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al Partidului
Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la dată de 20 martie 1906 în
localitatea Bucium.

3.Iacob Negruzzi

Iacob Negruzzi (1842-1932) a fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician,
președinte al Academiei Române.

Este cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al Mariei Gane. În anul 1853 este trimis
de tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul
1859 studiază dreptul, obțînând doctoratul (1863). Revenit în țară, devine profesor de drept
comercial la Universitatea din Iași, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui
 Vasile Boerescu, se va mută la Facultatea de Drept a Universității din București, unde
profesează până în 1897, când a ieșit la pensie.

În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor Rosetti,
pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o
conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895).

Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de talent, el

atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură.

Că scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatură și cultură română în
Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idilă Miron și Florica (1870), satire, epistole, schițe,
romanul Mihai Vereanu (1873), piese de teatru, memoriale de călătorii și un volum de memorii
intitulat sugestiv Amintiri de la Junimea (1921).

Că membru al Partidul Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iași. Este
memorabilă intervenția să din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai
Eminescu. Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai multe ori vicepreședinte
al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în calitate de președinte sau secretar
general. Acest „gospodar al vieții culturale”, după cum îl numea Eugen Lovinescu, a contribuit
la răspândirea ideologiei junimiste prin toate scrierile lui și, mai ales, a fost unul dintre cei mai
activi susțînători ai adepților proaspăt recrutați, făcând din ei scriitori de o importantă valoare.
Și-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iași și președinte
al Academiei Române. Membru fondator al societății Junimea a condus timp de peste 28 de ani
revista Convorbiri literare.

4.Theodor Rosetti

Theodor Rosetti (1837- 1923), om politic român, publicist, jurist, diplomat, fondator al
Societăţii Junimea, membru de onoare al Academiei Române.

Theodor Rosetti a fost unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai veacului al XIX-lea.

S-a numărat printre fondatorii Societăţii literare Junimea, contribuind la dezvoltarea spiritului
critic în literatură românească. Magistrat de elită, Rosetti a fost membru al Curţii Permanente
de Arbitraj Internaţional de la Haga.

Theodor Rosetti era descendentul unei vechi familii boiereşti. Părinţii săi
erau postelnicul Gheorghe Rosetti şi Caterina Sturdza. Sora să mai mare, Elena Rosetti, va fi
viitoarea soţie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Tânărul Rosetti începe liceul la Lemberg,
 dar îl termină la Viena în anul 1855. Studiile universitare le urmează la Facultatea de Drept din
Viena (1855 - 1859), iar licenţa în ştiinţe juridice o obţine la Paris.

Este numit judecător la Tribunalul Iaşi (19 ianuarie 1861), la Curtea de Apel Iaşi şi prefect al
judeţului Vaslui. În paralel, începând cu 11 mai 1864, Rosetti predă economie politică şi finanţe
la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi.

Tot odată, Theodor Rosetti se numără printre fondatorii Societăţii literare Junimea în 1863,
participând şi la întocmirea principalelor linii de direcţie pentru „Convorbiri literare” şi
„Timpul”.

Începând cu 26 noiembrie 1873, ocupă în mai multe rânduri poziţia de consilier la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.

Marele istoric Nicoale Iorga a apreciat activitatea politică a lui Theodor Rosetti, afirmând
despre acesta că era „un exemplar de cea mai mare demnitate personală, unită cu cea mai
desăvârşită simplicitate”.
5.Titu Maiorescu

Titu Maiorescu (numele complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, pe dată de 15
februarie 1840.

Între 1846 și 1848 Titu Maiorescu a urmat cursurile școlii primare din Craiova. Titu Maiorescu
continuă cursul primar (1848/1849 și 1849/1850) la școală protodiaconului Iosif Bărac unde urmează
primele două clase elementare. Între 1850 - 1851 , absolvind școala primară, Titu Maiorescu este
înscris la Gimnaziul românesc din Șchei-Brașov .El face clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc
din Brașov. În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era salariat al
Ministerului de justiție.În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic,
anexă pentru externi a Academiei Tereziene.Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la
Brașov și este trecut în clasa a ÎI-a. În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează
cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice pe care le va
continuă până la sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului
Maiorescu.Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind că șef de promoție Academia Tereziană
reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care dăduse dovadă.Grabă pe care o manifestă
în obținerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii
extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Titu Maiorescu va cunoaște la vârstă tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape
imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iași) la 22 de ani, decan la 23 și rector la
aceeași vârstă, academician (membru al Societății Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30,
ministru la 34 de ani.

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu "prelectiunile populare",întemeierea Junimii

împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea activității de
avocat, directoratul la Școală Normală "Vasile Lupu" din Iași, înființarea, în 1867, a revistei
Convorbiri Literare.
Maiorescu reprezintă nouă generație, junimista, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și culturale
românești.

Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societății “Junimea” impunându-se că adevăratul
lui conducător ,în cadrul epocii drept îndrumătorul cultural și literar.

A avut preocupări multiple în ceea ce privește literatură și limba română. În cadrul literaturii a fost
atât critic cultural, cât și literar. În calitate de critic cultural, Titu Maiorescu direcționează atât limba și
literatură, cât și civilizația prin lucrările sale. Pleda pentru autonomia esteticului, care se referea la
faptul că frumosul în artă nu depinde de categorii exterioare acesteia, ci de propriile sale legi. Această
atitudine este binevenită într-o perioada în care literatură era confundată cu istoria sau politică. Titu
Maiorescu este primul critic literar. Prin spiritul sau polemic în care au fost scrise toate studiile,
reușește să introducă criteriul estetic în aprecierea operei literare. De asemenea, introduce criteriul
universalității. Exemplele date sunt nu numai din literatură română, ci și din cea universală, pentru a
putea raporta literatură autohtonă la această. Titu Maiorescu a avut preocupări vaste, acoperind multe
domenii.

Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase :limba română
,literatură, cultură ,estetică, filozofia. Studiile sale sunt de o importantă majoră pentru literatură
română:

• “O cercetare critică asupra prozei române de la 1867”

Cea dintâi lucrare critică literară a lui Maiorescu ,studiul “O cercetare critică asupra poeziei române de
la 1867”,conține “didactic și limpede estetică maioresciană, rămasă neschimbată pe toată întinderea
activității criticului “,cum afirmă George Călinescu.

Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru, numai poezia nu are un
material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este acela de a se deștepta
“prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”.

În concepția lui Maiorescu, poetul trebuie să desfășoare o adevărat lupta pentru sensibilizarea
cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră ,oferind exemple câteva modalități de
sensibilizare a cuvântului: ”alegerea cuvântului celui mai puțin abstract”, utilizarea adjectivelor și
adverbelor –“epitete ornante”, a personificarilor, a comparatiilor și a metaforelor.

Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali: Schiller,
Victor Hugo, Shakespeare, Horațiu, Heine.

Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei distincții clare între politică
,”product al rațiunii” și poezie,”product al fanteziei”. Condamnate de către critic sunt “poeziile
politice” și cele “rele istorice” pentru că sunt “lipsite de sensibilitate poetică”.

• “Comediile domnului I.L.Caragiale”(1885)

“Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu în care sunt prezentate ideile estetice ale lui
Titu Maiorescu.Acum criticul își propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă și
realitatea socială ,răspunzând ,în același timp,la întrebarea dacă artă are sau nu o misiune
moralizatoare.
 În privința primei probleme ,cea raportului dintre artă și realitate ,criticul remarcă :”Lucrarea d-
luiCaradiale este originală;comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viață noastră socila de astăzi și
le dezvoltă cu semnele lor caracteristice ,cu deprinderile lor ,cu expresiile lor ,cu tot aparatul înfățișării
lor în situațiile anume alese de autor”.

Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de “a arată realitatea din partea ei comică
“,prin “scoaterea și înfățișarea plină de spirit a tipuriloe și situațiilor din chiar miezul unei părți a vieții
noastre sociale ,fără imitare sau imprumutare din alte literaturi străine.”

Criticul se oprește asupra unuia dintre reproșurile care se aduc comediilor lui Caragiale ,și anume
că ar urmări scopuri politice.În acest sens ,criticul susține că ”... o comedie nu are nimic a face cu
politică de partid ;autorul își ia persoanele sale din societatea contemporană cum este, pune în evidență
partea comică cum o găsește și Caragiale ,care astăzi își bate joc de frază demagogică ,și-ar fi bătut joc
ieri de islic și de tombateră și își va bate joc de frază reactinara și în toate aceste cazuri va fi în dreptul
sau litera incontestabil.”

O altă problema pusă în discuție de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui
Caragiale. Croticul afirmă fără ezitare că artă a avut totdeauna o înalta misiune morală și că orice opera
artistică adevărată o îndeplinește ,deoarece :”Orice emoție estetică ,fie deșteptată prin sculptura, fie
prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea ,pe câtă vreme este stăpânit ,să uite pe
sine că persoană și să se înalte în lumea ficțiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficțiunii ideale
,omul distruge pentru un moment egoismul ,care este izvorul tuturor relelor și își uită interesele
individuale.

Pe lângă ideile estetice exprimate ,textul discutat pune în evidență încă două aspecte :cultură
vastă a autorului ,care face referire la numeroase opere literare, sculpturale, picturi din cultură
universală în demonstrarea ideilor sale ,și stilul polemic argumentativ al textului.

Pornind de le opera lui I.L. Caragiale ,el demontează acuzațiile aduse pieselor dramaturgului și,
apelând la opera acestuia ,își construiește argumentația pe baza unor idei filozofice pe care le
stăpânește foarte bine. Având scopul de a desființa afirmațiile adversarilor scriitorului, Titu Maiorescu
apelează la unele procedee oratorice ,dintre care nu lipsesc structura ,ordonanță și logică ideilor
,folosirea unor formule prin care se realizează legătură dintre părți.

“Comediile domnului Caragiale, după părerea noastră sunt plante adevărate ,fie tufiș, fie fire de
iarbă, și dacă au viață lor organică ,vor avea și puterea de a trăi.” (Titu Maiorescu)

• “Eminescu și poeziile lui”

Studiul “Eminescu și poeziile lui” publicat în anul în care Eminescu își încheia existența (1889),este
cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele poet.

Maiorescu pornește de la constatarea că tânăra generație “se află astăzi sub influență operei poetice a
lui Eminescu “.În prima parte Maiorcu analizează personalitatea poetului Explicând-o prin firea lui “Ce
a fost și a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau înnăscut”. În parte a două criticul examinează
cultură poetului arătând că :”Eminescu este un om al timpului modern ,cultură lui individuală stă la
nivelul culturii europene de astăzi”. Tendința de a cunoaște cultură europeană nu era însă la Eminescu
“un simplu material de erudiție străină” ci era primită și asimilată în chiar “individualitatea lui
intelectuală”.
 Poeziile lui Eminescu exprimă “o intuiție a naturii sub formă descriptivă ,o simțire de amor uneori
veselă ,adeseori melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face asupra poeziei lui Eminescu
privind latura ei erotică este că “el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip
nerealizabil”.

Sub aspectul perfecțiunii “cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra
asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte”.

Maiorescu socotește că prin creaţia sa Eminescu nu rămâne o voce individuală care se exprimă
numai pe sine pentru că ”el îi rezumă pe toți și are mai ales darul de a deschide mișcării sufletești cea
mai clară expresie”, ”poezia lui deschide o pate integrantă a sufletului lor și le trăiește de acum înainte
în viață poporului sau”.

În studiul “Eminescu și poeziile lui” toată ființa lui Eminescu este adunată într-o formulă
memorabilă: ”Poetul e din naștere, fără îndoială “.Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune și detașare
,autorul ne oferă o imagine convingătoare a personalității celui mai mare poet român concluzionand că
literatură secolului al XX-lea se află sub influență liricii eminesciene: ”Pe cât se poate omeneste
prevedea literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și sub formă
limbii naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi ,va fi
punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării românești”.

• “Direcția nouă în poiezia și proză română”(1872)

• “Asupra poeziei noastre populare”

• “Poeți și critici”

Însemnările contribuţiei lui Titu Maiorescu în ordinea artei literare nu este cu nimic mai prejos de
aceea pe care el a obţinut-o în atâtea alte domenii ale culturii naţionale. Sunt câteva orientări stilistice
care devin imposibile îndată ce, după 1867, Maiorescu publică primele sale studii critice. Este adevărat
că aceste studii privesc în primul rând poezia lirică, înjosită în mai multe opere contemporane şi a cărei
îndrumare i se părea criticului mai urgentă.

În „ Beţia de cuvinte”, Maiorescu ne indică cu toată siguranţa neajunsul pe care unii din
scriitorii timpului, moştenindu-l de la retorismul înaintaş, îl perpetuau în ignorarea noilor cerinţe ale
momentului. Beţia de cuvinte este formă epigonică şi degenerată a retoricii. Ocupându-se astfel de
elucurbaţiile stilistice ale unui Pantazi Ghica, Maiorescu are ocazia să noteze: "În fatazia de-sale cea
învăpăiată adjectivele înoată cu grămadă, şi d-să pescuieşte cînd pe unul , cînd pe altul şi-l aruncă fără
alegere în braţele vreunui substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poţi petrece timpul cu
variaţîi asupra aceleiaşi teme, cu combinări şi permutări în marginea numărului de cuvinte date.
Înţelesul rămâne acelaşi şi uneori frază câştigă " ("Beţia de cuvinte", 1873, "Critice I”, p.235).
Procedeul semnalat este renumită "amplificare", punctul principal în tehnică stilistică a retoricei.
Altădată, mai târziu, când în Oratori, retori şi limbuţi (1902), criticul caracterizează pe unul din
vorbitorii vremii, el îşi dă bine seama că are de-a face cu o prelungire degenerată a retoricei clasice. În
locul acestor manevre oratorice, Maiorescu ar fi preferat "exactitatea şi sinceritatea discursului".

Aceste ieşiri critice, oarecum întâmplătoare, definesc bine rolul lui Maiorescu în dezvoltarea
prozei literare. Prin el şi după el retorismul paşoptist devine o categorie stilistică imposibilă. În
răsturnarea de criterii pe care Maiorescu o provoacă se îngroapă reputaţia literară a lui Heliade.
Scriitorul sobru şi demn, care a fost şi unul dintre cei mai însemnaţi vorbitori ai timpului său, nu se
ridică atât împotriva retoricei, cât şi împotriva degenerării ei caricaturale, făcută din ostentaţie şi
intemperanţa verbală.

În atelierul oratoriei găseşte Maiorescu mijloacele sale stilistice de căpetenie. Desigur,

Maiorescu nu este un scriitor cu imaginaţia vie, cu paleta încărcată de culoare, deşi pe-alocuri,
comparaţiile şi metaforele joacă un rol oarecare în scrisul său. Farmecul literar al operelor lui
maiorescu provine din scurtimea sugestivă, din pregnanţa formulărilor sale. Maiorescu este în proză
românească descoperitorul conciziunii lapidare. Scriitorul trecuse prin bună şcoală a literaturii şi limbii
latine, în care va lăuda mai târziu "brevietatea lapidară, vigoarea şi energia stilului" cioplit parcă în
granit. Caracterul sentenţios al prozei maioresciene este incontestabil. Expunerea să se opreşte din când
în când pentru a lua formă maximei şi apoftegamei.

Nenumărate sunt sentinţele lapidare în scrisul lui Maiorescu. Astfel, vorbind despre linguşirea
care înconjoară adeseori operele cele mai mediocre, Maiorescu îşi concentrează în formulă izbitoare
cugetarea să: "Corul de apologişti în cantitatea lui stă în proporţie inversă cu valoarea dinlăuntru a
obiectului lăudat, şi soarta prea blândă fiindcă a rezervat nulităţilor despretul uitării în viitor, le
mângâie cu parfumul ieftin al linguşirilor majorităţii contimporane".

Comparaţiile şi imaginile care apar pe alocuri sub condeiul lui Maiorescu, nu se ivesc însă, că
să spunem aşa, cu o finalitate proprie, adică pentru plăcerea scriitorului de a zugrăvi prin cuvinte şi de
a evocă realitatea sensibilă. Imaginile maioresciene au fost totdeauna o funcţiune practică şi retorică;
ele sunt mijloace în serviciul lucrării de comunicare a ideilor. Ele intervin în anumite momente
caracteristice ale vorbirii, pentru a sprijini pe cale intuitivă raţionamentul şi pentru a smulge şi
aprobarea acelora pe care expunerea abstractă de până atunci nu i-ar fi convins încă.

În planul imaginaţiei maioresciene, trebuiesc amintite şi acele câteva portrete în care trăsătura
fizică sprijină caracterizarea morală. De exemplu, iată-l pe Leon Negruzzi; "înalt la statură, lat la faţă şi
la piept, cu umbletul balansat că al marinarilor, cu gestul larg şi cu rîsul zgomotos al temperamentului
sanguinic, era mai întîi de toate un om bun la inimă, milos, cinstit şi vesel până la uşurinţă".

Oricât ar fi funcţionat pe-alocuri fantazia lui Maiorescu, darurile lui scriitoriceşti trebuiesc
căutate cu precădere pe alte tărâmuri decât ale imaginii. Una din uneltele artistice pe care le-a mânuit
mai bine Maiorescu şi aceea care i-a asigurat mai multe succese este, fără îndoială, ironia lui. Să
spunem îndată că ironia maioresciană este altceva decât amarnicul sarcasm al lui Heliade, altceva decât
humorul mai degrabă blând al lui C. Negruzzi şi Ion Ghica, Râsul lui Maiorescu este tăios, dar demn.
Este reacţia unui om care priveşte de sus pe adversari, înveselindu-se pe seama lor, dar fără să
depăşească vreodată nivelul acelei urbanităţi în care se ghiceşte preocuparea omului de a se respectă
mai întâi pe sine. Cum procedează ironia maioresciană? Speculând mai întâi comicul reducerii la
absurd, că atunci când în Poezia română transformă în proză unele din versurile contemporanilor săi,
pentru a evidenţia mai bine absurditatea hilariantă a imaginilor cuprinse în ele. Alteori, ironia
maioresciană procedează prin micşorare, prin bagatelizare.

De fapt, veselia maioresciană nu urcă niciodată până la nivelul exuberanţei. Ea opune mai
degrabă măsura ei exceselor de atâtea feluri ale contemporanilor

EDIŢIA MAIORESCU
 Într-una din operele sale binecunoscute, Paul Cornea vorbeşte despre Titu Maiorescu. Nu e
nevoie să fim experţi pentru a înţelege că hotărârea lui Maiorescu de a întocmi o ediţie a poeziilor lui
Eminescu nu fusese luată nici în pripă, nici la întâmplare. Criticul nu era omul care să-şi pună în joc
numele și prestigiul fără încredinţarea că ceea ce face e profund necesar. De n-ar fi fost aşa,i-ar fi venit
foarte uşor să găsească un apropiat sau un discipol căruia să-i dea sarcina de a scoate volumul.Faptul
că, deşi suprasolicitat, supus celor mai diverse hărţuieli şi presiuni, şi-a impus cu dezinteresare o
muncă ingrată şi aparent de subsidiar, neremunerată, e o dovadă că-i atribuia o valoare excepţională:
voia să-l servească pe tânărul prieten lovit de un destin nenorocos, servind, în acelaşi timp, cultură
română; intuia însă deopotrivă că-şi serveşte sieşi, prin legarea pe veci a numelui de al poetului genial.
Iar o dată angajat în săvârşirea faptei de înaltă cuviinţă, Maiorescu era ultimul care să lase lucrurile în
voie, contând pe improvizaţie ori pe favoarea zeilor. Ediţia sa, ieşită de sub tipar în decembrie
1883/1884, nu e deloc alcătuită, cum işi închipuie poate profanul, din simplă punere cap la cap a
poeziilor eminesciene publicate în „Convorbiri”. Ea constituie rodul unei elaborări bine gândite şi al
unui efort laborios.

În momentul în care volumul apărea la Socec, Eminescu se află internat într-un sanatoriu din
Austria. Semnalând faptul într-o concisă prefaţă, editorul atrăgea atenţia că din această pricină poeziile
nu fuseseră revizuite, aşa cum autorul „avea de gând să facă”, „cel puţin” în ce priveşte bucăţile mai
vechi. Dacă totuşi Maiorescu se hotărâse să publice aceste poezii „mai vechi” fără îndreptări, „aşa cum
se găsesc” ,era dintr-un „simţământ de datorie literară”. Acum, că poetul era bolnav, se impunea că
scrierile lui să devină accesibile, de vreme ce în întregul lor le întrupau „adânca simţire” şi „cele mai
înalte gândiri într-o frumuseţe de forme, subt al cărei farmec limba româna pare a primi o nouă viaţă”.

Calificativul de „începător” avea însă pentru Maiorescu un caracter restrictiv. În adevăr, titlurile
citate de el cuprind numai poezii apărute în „Convorbiri literare”, situate între 1870 (Venere şi
Madonă) şi 1879 (Rugăciunea unui dac). Compunerile anterioare, începând cu „La mormântul lui Aron
Pumnul” şi continuând cu 12 poezii publicate între 1866-1869 în „Familia” lui Iosif Vulcan le
consideră mai puţîn decât „începătoare”, probabil, după expresia lui Ibrăileanu, drept „exerciţîi de
şcoală”. „În aceste poezii de adolescenţă Eminescu încă nu este el. Aceste poezii nu numai că sunt
mult mai slabe decât cele de la „Venere şi Madonă” încoace, dar nici nu sunt „eminesciene”, nici ca
fond, nici ca formă”.

Fireşte, astăzi opinia s-a schimbat, nu în sensul că n-am recunoaşte existenţa unor distorsiuni
ori denivelări în scrierile debutului, ci fiindcă regăsim şi aici, că pretutindeni, intensitatea trăirii,
fulguraţiile inspiraţiei, voinţa de a sfărâmă canoanele unui limbaj căzut în rutină. Totuşi, în contextul
vremii, când contestările de rea-credinţă şi criticile mioape la adresa lui Eminescu erau departe de a se
fi lămurit, decizia lui Maiorescu de a alege din operă piesele cele mai reuşite, spre a oferi imaginea
unui poet clasic, în deplină putere a cuvântului, devine comprehensibilă, chiar dacă nu o aprobăm.
 Foarte semnificativ e că editorul adaugă celor 38 poezii apărute în „Convorbiri literare” şi celor
6 publicate în „Familia”, 17 poezii inedite „aflate pe la particulari”, în fapt deţinute în totul sau în parte
de criticul însuşi. Aproape toate aceste bucăţi sunt capodopere: „Odă”, „ Glossa”, „Mai am un singur
dor”, „Ce te legeni codrule”, „S-a stins viaţa falnicei Veneţii”, „Criticilor mei”, „Trecut-au anii” etc.
Prin pondere, îndeosebi prin calitate, ele îi conferă volumului un preţ inestimabil. În ediţiile următoare,
Maiorescu îşi va continuă operaţia de recuperare a ineditelor eminesciene: astfel, ed. a III-a (1888)
include „La steaua”, „De ce nu-mi vii” şi „Kamadeva”; ed. a V-a (1890) – „Diana”, „Sara pe deal”,
„Oricâte stele”, „Dalila”; ed. a VI-a (1892) cuprinde înca 5 poezii: „Nu mă-nţelegi”, „Pe un album, între
păsări”, „Fragment”, „Rugăciune”; totalul atinge 73 poezii.

Cu totul remarcabilă în ediţia Maiorescu e organizarea materiei. Criticul se străduise în acest

sens şi socotea că modul de întocmire a sumarului contribuia la impresia puternică lăsată de volum.
Fapt e că materialul nu e ordonat nici cronologic, nici tematic, ci pus în scenă mult mai subtil.

Aspectul cel mai vulnerabil al ediţiei Maiorescu îl constituie ceea ce numim azi „stabilirea
textului”. Deşi criticul işi dăduse o mare silinţă, nelimitându-se să copieze pur şi simplu poeziile
apărute în „Convorbiri” sau „Familia”, ci căutând, în măsura posibilului să le colaţioneze cu
manuscrisele şi cu toate că pierduse mult timp cu corectarea şpalturilor, ediţia să conţine un număr
relativ însemnat de greşeli (cca. 260 după semnalările specialiştilor). Trebuie remarcat că spre sfârşitul
secolului trecut regulile editării critice erau la noi de-abia aproximate: domnea candoarea, prin urmare
indulgență şi incuria. Apoi, o serie de greşeli din mulţimea mai sus mentionată sunt derizorii - se
înţelege din unghiul cititorului de rând, nu al eminescologilor, pentru care şi o literă, deplasată din loc
şi îndreptată de oricine tacit, reprezintă un scandal.

Nu rămâne mai puţîn adevărat că ediţia Maiorescu e gravată de o serie de erori care nu sunt
minore, n-au fost niciodată îndreptate de critic şi nu pot fi explicate doar prin carenţa ştiinţei
tehnologice a epocii. O ipoteză ce pare probabilă e că asemenea tuturor oamenilor foarte inteligenţi şi
cu personalitate puternică, Maiorescu era un prost corector; antrenat de lectură, desprins să caute
tiparul sintetic al ideii sub pulverizarea formelor, el anticipa sensurile, ghicind ce trebuia ‘’citit’’, fără
să distingă totdeauna ce era realmente ‘’scris’’. În plus, se pune întrebarea dacă, în afară erorilor
involuntare, criticul n-a comis şi altele, de o natură deliberate. Este vorba de posibile imixtiuni în textul
eminescian, la intervenţîi autoritare, motivate de dorinţa de a corija nu transcrierea, ci însăşi scrierea
poetului.

Chestiunea a stârnit controverse, în special cu privire la „Luceafărul”. Dar şi cele 6 poezii apărute
întâi în „Familia” se înfăţişează diferit în ediţia Maiorescu. Dacă Maiorescu ar fi posedat o versiune a
Luceafărului modificată de poet atunci, Convoribirile ar fi reprodus-o, în loc s-o preia pe cea din
Almanahul „României June”. Reluând cu acribie problema, într-un cadru mai larg şi urmărind toate
implicăţiile tezelor în conflict, Petru Creţia a ajuns la rându-i la concluzia că Maiorescu trebuie
exonerat de învinuirea suprimării celor 4 strofe (modificarea Luceafărului prin eliminarea a 4 strofe
72,82,83,84).

Nu e deci de crezut că Maiorescu a introdus modificări pentru care nu avea cauţiune: el a

schimbat litere ori cuvinte fiindcă nu le-a înţeles, în alte cazuri a greşit fără voie; e însă extrem de
improbabil că şi-ar fi permis să adauge ori să taie, exersându-şi magisteriul asupra unui autor de talia
lui Eminescu, autor care, pe deasupra, nici nu putea riposta. Singurul său demers arbitrar pare a constă
în înlocuirea titlului de „Scrisori” prin cel de „Satire”. În rest, i se pot reproşa erori, nu însă infidelităţi.

Şi tocmai pentru că erorile au grevat în decursul anilor uzul ediţiei Maiorescu, iniţiativa de a-i
adăuga „ noului tiraj” un capitol final de îndreptări pare binevenită.

Să abordăm acum un alt aspect: ecoul public al primei ediţii. Toate datele concordă în a
consemna un succes fulgerător,de întinse repercusiuni. Criticul însuşi işi informa sora, Emilia Humpel,
că din cele 1000 exemplare tipărite se vânduseră în patru săptămâni 556 „un adevărat record”. Tot el îl
vestea pe Eminescu, aflat într-o fază, din păcate trecătoare, de remisiune, că editorul Socec e „uimit”
de scurgerea rapidă a tirajului. „De pe acum” – îl avertiza Maiorescu, într-o scrisoare din 10 februarie
1884, admirabilă prin delicateţe și tact – „de pe acum trebuie să te grăbeşți la ediţia a două, care va fi
reclamată pe la toamnă” .Şi adaugă: „Poeziile d-tale, până acum îngropate în Convorbiri, sunt astăzi
citite de toate cocoanele de la Palat până în mahala la Tirchileşti, şi la întoarcerea în Ţară te vei trezi
cel mai popular scriitor al Românilor”. Aşa şi era. Răspunzând cererii presante şi în continuă creştere,
Maiorescu va continuă să scoată noi ediţîi din nenorocire fără concursul poetului, măcinat de boală. O
va face şi după moartea lui Eminescu, încercând să suplimenteze materia volumului din 1883 şi să-i
înlăture greşelile. Ultima ediţie apărută în timpul vieţîi sale, a 11-a, în 1913, anunţă că s-a ajuns la
14.000 exemplare. Între timp, se iviseră şi alţi editori: V.G. Morțun (1890), A.D. Xenopol (o ediţie în
1893 şi alte două fără indicarea anului). Matei Eminescu, I. Săndulescu (1908), I. Scurtu (o ediţie în
1908 şi alte 4 ulterior, dintre care două sub titlul ‘’Lumină de lună’’, la care se gândise cândva
Eminescu) etc. După o estimare aproximativă, tirajul total al ediţiilor apărute până la 1913 se situează
între 36.000 şi 40.000 exemplare. Cifra e fără de precedent în analele literaturii române şi totuşi
rămâne modestă, foarte modestă în raport cu ceea ce avea să aducă viitorul. Pentru a evocă acest
„viitor” editorial, pe care l-am lăsat astăzi îndărăt, voi da o singură informaţie: de la prima apariţie
editorială şi până la sfârşitul anului 1988 s-au tipărit nu mai puţîn decât 570 de ediţii române şi străine
ale operei lui Eminescu.

Nici una dintre ediţiile acestea, realizate cu mai multă sau mai puţină pricepere, deşi pătrunse
de o aceeaşi fervoare admirativă, nici măcar integrală iniţiată de Perpessicius, n-a mai avut, n-a mai
putut avea un impact asemănător ediţiei Maiorescu. Această l-a impus pe Eminescu drept cel mai mare
poet al românilor. Căci în pofida deshumării postumelor şi a emergenţei poetului uranic, abisal, orfic
cu proiecte ciclopice, mitologii răvăşite, cu exuberanţe și eufonii ale colosalului, Eminescu trăieşte în
conştiinţa multor contemporani că o expresie a lirismului pur, a unui clasicism care- şi domină
melancoliile selenare şi conştiinţa tragică prin armonia cântecului şi ‘’catharsis’’-ul distanţei
contemplative.

Teoria Formelor Fără Fond

Teoria formelor fără fond care exprimă viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, are un
fundament filozofic, fiind construită pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea între cultură
şi societate şi unitatea între fond şi formă în cultură şi dezvoltarea socială. Prin fond, Maiorescu înţelege
sistemul activităţilor materiale şi sociale dar şi mentalităţile dominante şi formele caracteristice ale
psihologiei colective, tradiţiile şi spiritul acestora (ansamblul lor), aşa cum se reflectă în conduită practică.
Prin formă,sunt desemnate structurile instituţionale, juridice şi politice ale societăţîi, sistemul educațional,
instituţiile culturale( presă, teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc), prin care se realizează
circulaţia valorilor în cadrul societăţîi .

În criticele sale, în capitolul „În contra direţiei de astăzi în cultură română” (1868),
tratează această problemă vitală şi de actualitate în acele timpuri. Revista „Convorbiri literare” a publicat
un şir de cercetări critice asupra lucrărilor mai înseminate prin care s-a caracterizat cultură română în timpul
din urmă, asupra poeziei de salon şi poeziei populare, asupra etimologismului d-lui Cipariu şi Lepturariului
D-lui Pumnul, asupra dreptului public al românilor după şcoala Barnuţiu şi asupra limbei române în
jurnalele din Austria.

În primul rând, el constată că majoritatea foilor literare şi politice sunt atât de slab redactate, aşa
de stricăcioase prin formă şi cuprinsul lor, deoarece trăiesc şi se inspiră din ideile şi de simţămintele
unei societăţi care, în opinia criticului este bazată pe neadevăr; neadevăr prezent în toate formele
de manifestare a spiritului public.

Titu Maiorescu explică fenomenul social şi prin „vanitatea” celor care, afirmând că se trag direct de la
Traian, „vor să arate că şi noi suntem egali în civilizaţiune”. Cauza ar fi deci „o rătăcire totală a
judecăţii", care ne face că înainte de a avea un partid politic, care să simtă trebuinţa unui organ, un
public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale prestigioase şi reviste
literare: „înainte de a avea învăţători săteşți, am făcut şcoli pentru sate şi înainte de a avea profesori
capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi tot astfel atenee, asociaţii de cultură, Academie Română,
conservator de muzică, şcoli de belle arte, care în realitate sunt toate producţii moarte, pretenţii fără
fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr.

Pe de altă parte, criticul subliniază, prin înlesnirea comunicărilor, „vine acum însăşoi cultura
occidentală la noi [..] sub luminna ei biruitoare va deveni manifest tot artificiul şi toată caricature
“civilizaţiunii” noastre, şi formele deşerte cu care ne-am îngâmfat până acum îşi vor răzbuna atrăgând
cu lăcomie fondul străin din inima străină”. Singura modalitate de scăpare este, spune Maiorescu, că
tinerimea română, cu dispreţul neadevărului de până acum, să deştepte voinţa de a pune fundamental
adevărat acolo unde se află numai pretenţii iluzorii. De altfel, trebuie descurajate vehement
mediocrităţile care nu duc la altceva decât la “otrăvirea” tuturor formelor de manifestare a culturii.
Pentru a stărpi această nouă direcție, Titu Maiorescu este de părere că, mai bine se evită existenţa unui
şir de forme fără fundament, şi că în timpul în care acestea nu există, fondul neatârnat de ele s-ar putea
produce în viitor şi atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmântul lor dispreţuit.

În concluzie, criticul afirmă , că nu sunt deloc „bagatele” cererile sale de existenţă a unui fond
pentru formele din cultură românească, şi susţine că este de datoria tinerilor vremii de a osândi şi de
a părăși o dată pentru totdeauna direcţia acestor “anteluptători” ai naţiunii.

Convorbiri Literare

Revista „Convorbiri literare”, apărută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui Iacob Negruzzi,în
paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe dintre operele marilor clasici: Eminescu, Caragiale,
Maiorescu, Creangă, Slavici, devine curând după apariţie cea mai importantă publicăţie a epocii.

Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu editarea revistei, de care s-a ocupat timp de 28 de
ani.

Convorbirile apar la început bilunar, în 16 pagini, într-un tiraj de 300 de exemplare. Prin
comparaţie cu programul coerent pe care îl formulase cu decenii în urmă Dacia literară, care debutase
cu o rubricaţie fixă şi o politică culturală bine definită de la primul număr, Convorbirile puteau trece
drept o iniţiativă modestă, amatoristă chiar. Revista nu este exclusiv literară; ea acordă un spaţiu
important studiilor ştiinţifice şi general culturale, înscriindu-se în curentul epocii.

Printre primii autori de literatură publicăţi de revistă se numărau Iacob şi Leon Negruzzi, M.
Cornea, Th.Şerbănescu, V. Pogor, Nicu Gane, cei mai mulţi dintre ei catalogabili în a două linie
valorică .Primul succes remarcabil este cooptarea lui Alecsandri, care îşi publică începând cu
nr.20 “Cânticele comice”. Rar ,revista găzduieşte şi unele recenzii semnate de Maiorescu, Pogor, Carp
sau N.Quintescu. Mai târziu, revista junimistă are şansa să publice cele mai remarcabile producţii
literare ale momentului: 1868-Alecsandri, încredinţează colegilor săi Pastelurile, iar în 1872-poemul
istoric, Dumbravă Roşie. Din 1870,începe colaborarea cu Eminescu (Venere şi Madonă, Epigonii,
apoi în 1871 Mortua est). Aceste trei poeme îi furnizau lui Maiorescu argumentele înscrierii poetului
debutant în direcţia semnalată în 1872.
 Dintre prozatori, Convorbirile au recrutat de timpuriu, pe ardeleanul Slavici, care îşi publică aici
poveştile şi basmele populare, apoi nuvelistica exemplară: Popa Tanda, Scormon,Budulea
Țaichii(1880). Revista publică nuvela lui Eminescu-Sărmanul Dionis, apoi Făt-Frumos din lacrimă.
Direcţia nouă a prozei româneşti(anticipată de Maiorescu din 1872) este spectaculos ilustrată în
paginile revistei care publică jurnalul lui Alecsandri - „Călatorie în Africa” şi apoi poveştile,nuvelele
şi Amintirile lui Creangă. Nu trebuie omise nici „Scrisorile Către V.Alecsandri “ale lui I. Ghica.

Dramaturgia este strălucit ilustrată de „Convorbiri literare” ,prin publicarea integrală a pieselor lui
Caragiale, începând cu „O noapte furtunoasă” (1879) ,dar şi a creaţiilor teatrale târzii ale lui
Alecsandri. Nu lipsesc din paginile revistei traducerile din marea literatură a lumii (Homer, Ovidius,
Lamartine, Shakespeare, Schiller, Goethe, Byron, Baudelaire şi mulţi alţîi) şi nici literatură populară.

Bine reprezentate sunt şi lucrările de orientare ştiinţifică, cele mai spectaculoase intervenţîi fiind
disputele filologice prilejuite de reforma ortografică. Maiorescu le inaugurase prin studiul său „Despre
scrierea limbii române”. Revista mai găzduieşte „Critică ortografiei d-lui Cipariu”, urmat apoi de o
întreagă serie de studii maioresciene. Dar mentorul „Junimii” nu a dus singur această bătălie extrem de
importantă pentru dezvoltarea viitoare a limbii româneşti. A ţinut să i se alăture filologul Vasile Burlă,
cu nişte „Observări polemice asupra gramaticei limbei române” de T. Cipariu, urmate de un
protest „Contra ortografiei impuse şcoalelor române din Moldova” de Ministerul Instrucţiunii Publice.

Cu o astfel de reprezentare,secţiunea filologică a Junimii, a reuşit să creeze cadrul cel mai propice
apariţiei unei noi generaţii de cercetători,care vor asigura longevitatea acestor preocupări în
paginile Convorbirilor.Totodată,în cadrul cenaclurilor sunt stimulate discuţîi pe teme
istoriografice,preocupări care au creat premisele apariţiei în cercul junimist şi implicit în
paginile Convorbirilor a unei generaţii de istorici, printre care şi Xenopol şi Nicolae Iorga. Nu lipsesc
însă nici preocupările pentru problemele locale. În 1871 Slavici încredinţa Convorbirilor ale sale Studii
asupra maghiarilor, iar Eminescu publică în 1876, Influenţa austriacă asupra românilor din
Principate.

Revista Convorbiri literare,în perioada cât a funcţionat la Iaşi(1867-1885) a fost o tribună fără
precedent a spiritului inovator al epocii.Deşi ameninţată în repetate rânduri de influenţele activităţîi
politice a membrilor Junimii,ea a reuşit să rămână o publicăţie literară şi ştiinţifică.

Numit profesor la Universitatea Bucureşti în 1885,Iacob Negruzzi ia cu el şi Convorbirile,mutare

ce avea să consolideze şi mai mult nouă filială.Noul cerc intelectual va furniza Convorbirilor material
ştiinţific din plin(istoriografie,filologie,filosofie,estetică,folcloristică, dar şi economie politică sau
studii juridice),dar din paginile revistei lipseşte marea literatură care o consacrase.Cei

mai mulţi scriitori ai Junimii încetaseră să scrie: Eminescu era bolnav, şi nu mai dăduse după
1883,nimic semnificativ;Creangă,din ce în ce mai slăbit de crizele epileptice nu poate răspunde
cererilor insistente de texte noi ce veneau la redacţie;Caragiale se abţine de la scris după eşecul
comediei D’ale carnavalului şi va reveni abia spre sfârşitul deceniului.Despre o nouă generaţie de
scriitori nu putea fi vorba. Pe cât de greu de stabilit dată naşterii acestui fenomen cultural,pe atât de
dificilă este şi sarcina de a preciza când s-a încheiat. Maiorescu ţine cu orice preţ să facă şcoala şi în
acest scop atrage noi generaţii de intelectuali în sfera să de influenţă,dorind să formeze o nouă Junime,
însă Negruzzi ia decizia la 1 ianuarie 1895 să se retragă de la conducerea revistei, lăsând-o pe mâna
tinerilor, care îi vor schimbă radical orientarea.Acesta este practic începutul sfârşitului, căci fenomenul
cultural junimist se încheiase.

Astfel se face că spre sfârşitul secolului XIX marii scriitori rămaşi în viaţă sau cei ridicaţi din nouă
generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi descoperim activând în alte publicăţii ale epocii de
cu totul alte orientări.

CONCLUZII:

Societatea Junimea și “Convorbiri literare” au jucat în literatura romana un rol considerabil. Ele
au creat un mod de a înțelege cultură ,care a primit numele de spirit junimist.

1)Junimiștii sunt intelectuali cu pregătire filozofică, oameni foarte cultivăți și la curent cu

evoluția științei și a literaturii. Înclinația lor spre filozofie înseamnă preferință pentru idei generale. Ei
nu sunt specialiști înguști și își pun problemele generale ale societății și culturii române. Când mai
tinerii membri ai societății aduc o pregătire de specialitate mai bună, ei se lovesc de o oarecare
rezistență a fondatorilor, care preferă speculația genearala a analizelor de specialitate strictă. De altfel,
Maiorescu îndrumă pe poetul Eminescu să studieze filozofia, iar pe istoricul A. D. Xenopol, să
studieze, pe lângă istorie și drept, filozofia.

2)Oratoria junimistă pleacă de la combaterea modului de a vorbi în public a generației

anterioare, care contribuise la crearea unei frazeologii demagogice insuportabile(criticate și de
Caragiale în piese sale). Junimiștii își bazează vorbirea publică pe un control sever al expresiei. La
“prelectiunile populare” vorbitorul venea neobservat de ascultători, își făcea apariția pe scena exact la
ora fixată, vorbea 50 de minute, fără să citească sau să recurga la paharul de apă obișnuit, apoi dispărea
la fel de misterios. Ținută vorbitorului era îngrijită, chiar solemnă. Cuvântarea era riguros întocmită.
Nimic de prisos, nici o frază în plus. Acest sistem a fost prelungit de junimisti, când au intrat în
politică, și în ședințele parlamentului, ei fiind socotiți printre primii oratori parlamentari. Titu
Maiorescu și Petre Carp au creat un stil(exact, ironic, laconic) al discursului de acest gen, presărat de
formule memorabile. Maiorescu a scris un articol celebru în 1902,”Oratori,retori și limbuți”, în care
face o scurtă istorie a oratoriei parlamentare românești, distingand pe vorbitorii care aveau ceva de
spus (adevărații oratori) de cei care vorbesc doar că să vorbească(limbutii); între aceștia, la jumătatea
distanței, se află, după părerea lui Maiorescu, ”retorii”, nici cu adevărat oratori, nici numai simpli
limbuți

3)Clasicismul, în forme academice, al spiritului junimist e legat in primul rând de vocația

pedagogică și universitară a lui Maiorescu și a multora dintre studenții săi. Junimea și ”Convorbirile”
încurajează literatură clasicistă, atât în sensul că aparține curentului clasic propriu-zis, cât mai ales în
acela că e ”clasată”, adică acceptată de cei mai mulți că valoroasă. Dar nu e vorba doar de această
preferință, ci de credință lui Maiorescu că o literatură și o critică națională trebuie să educe spiritul
public, cultivandu-i deprinderi corecte, din care cauza ele trebuie se îndeplinească unele condiții
esențiale: literatură să fie indiscutabilă, sub raportul valorii, iar critică să fie academică, serioasă,
metodică.

4)Acest academism(această seriozitate fundamentală, în tot ce întreprindea, a lui Maiorescu) nu

exclude, ci, din contra, presupune ironia. Am văzut că cenaclul junimist cultivă glumă, anecdotă,
zeflemeaua. Junimiștii spuneau că în grupul lor “intră cine vrea, rămâne cine poate” (adică cine rezistă
ironiilor). E vorba însă nu numai de latura această hazlie a lucrurilor, ci de o convingere mai profundă
a lui Maiorescu și a celorlalți că nu se poate construi nimic, pe o baza nouă, fără a distruge mai întâi, cu
ajutorul ironiei, vechea baza, prejudecățile și ideile greșite. Junimiștii au fost mari polemiști. Ei au
început întotdeauna prin a ironiza. De exemplu, una din țintele ironiei lui Maiorescu a fost “beția de
cuvinte”. Sub acest titlu, Maiorescu a scris un celebru articol polemic contra delirului verbal, a
limbuției fără conținut, din multe studii de specialitate ale vremii.

5)Ironia a stat la baza acelei atitudini generale a Junimii în problemele culturii, care este
cunoscută sub numele de spirit critic. Uneori acest spirit critic a fost considerat ca un criticism.