TEMA SI VIZIUNEA

Romanul “Baltagul” a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail
Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu “un ropot de recenzii entuziaste” de către criticii
vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi
motive mitologice româneşti.

Încă de la apriţie, romanul “Baltagul” a fost considerat una dintre cele mai reuşite scrieri ale lui
Mihail Sadoveanu. Criticii literari au remarcat profunzimea romanului, generozitatea acestuia în
diversitatea “codurilor de lectură” pe care le permite, fiind interpretat ca roman mitic,
monografic, de dragoste, al iniţierii, al familiei şi, nu în ultimul rând, ca roman cu intrigă
poliţistă. Redus ca dimensiuni, “Baltagul” ilustrează o caracteristică importantă: forţa de
concentrare. Din acest punct de vedere, Nicolae Manolescu făcea constatarea că Sadoveanu pune
într-o pagină (în cazul precis al acestui roman) cât Rebreanu într-un capitol.

Roman interbelic tradiţional datorită stratificării planurilor sale narative şi datorită spaţiilor
ample de gesticulaţie conflictuală, “Baltagul” se grefează pe atmosfera lumii arhaice a satului
românesc şi pe sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al lumii vechi, al tradiţiilor şi al
specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona în faţa
problemelor cruciale ale vieţii, apărând principii fundamentale. De asemenea, “Baltagul”
ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi
invizibile, pe care scriitorul le revelează cititorului, spre o mai bună înţelegere a sensurilor
existenţei.

Perspectiva narativa adoptata in incipitul romanului este construita pe un principiu telescopic.

Legenda rostuirii etniilor, auzita de Nechifor Lipan de la un baci intelept, este evocata de Vitoria.
Barbatul ei obisnuia sa o spuna uneori la cumatrii si nunti, adica in momente ritualice, care
amintesc de ordine si rost. Prima voce pe care cititorul o aude in roman este deci a marelui
absent, dar mediata de constiinta femeii lui, surpinsa intr-o atitudine cu numeroase valente
simbolice : torcand nu doar lana din furca ci si caierul amintirii si al dorului. Treptat, dupa
momentul evocarii, perspectiva narativa se schimba, facand loc unui narator neutru, cu focalizare
zero, care insa se va nuanta pe tot parcursul romanului, alternand cu focalizarea interna.
Romanul Baltagul este alcatuit din 16 capitole, deschise de un prolog cu un rol esential in
conturarea viziunii despre lume si a perspectivei narative.
Incipitul deschide romanul pe un ton liturgic, preluand parca misiunea de a continua textul
biblic al Genezei si de a dezvalui intamplarile care au urmat la crearea lumii: Domnul
Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam .

in ceea ce priveste randuiala si semnul, cuvinte-cheie ale interpretarii romanului, se

contureaza de la inceput o viziune clara asupra lumii: existenta presupune ordine si semnificatie.
Nimic aleatoriu nu se petrece, nici la nivel colectiv, nici la nivel individual. in ordinea
prestabilita a lumii, un Dumnezeu atotputernic a distribuit fiecarui neam darurile cuvenite. Cand
la tronul dumnezeiesc s-au infatisat cu intarziere moldovenii, calatori prin munti cu oile si cu
asinii, lor nu le-au mai ramas bunuri de impartit: Nu va mai pot da intr-adaos decat o inima
usoara ca sa va bucurati cu al vostru .

Tema romanului este tema vieţii şi a morţii, a iubirii, a datoriei şi a iniţierii, care permite totodată
realizarea monografiei satului moldovenesc de munte. Tema se evidenţiază prin tipul ţăranului
păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale, iar în acest sens episodul narativ în care Vitoria îi
aplică fiicei o corecţie este semnificativ: “Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te
ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să
trăieşti şi tu”. “Baltagul” prezintă şi tema familiei, dintr-o perspectivă aproape mitică, situând
relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic. Rânduiala, viaţa şi moartea fac obiectul
unei iniţieri a fiului ajuns în situaţia de a-şi asuma rolul tatălui şi de a prelua responsabilitatea
familiei, după cum se cuvine într-o societate tradiţională, patriarhală. Iniţierea în tainele
existenţei este realizată de mamă, singura capabilă – prin dragoste, dăruire şi înţelepciune – să
transforme fiul într-un matur demn. Vitoria îl surprinde pe Gheorghiţă prin puterea sa de sinteză
sau prin modul în care reuşeşte să citească mintea celorlalţi, dar şi prin determinarea de care dă
dăvadă: “mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului”.

Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt
semnficative. Astfel, perspectiva narativă este specifică romanului realist. Naratorul prezintă
faptele, fără a se implica, ci lăsând personajele să se prezinte. Acest narator neutru, cu focalizare
zero, alternează cu notaţia în stil indirect liber. Vitoria preia rolul de personaj-reflector, prin
intermediul căruia se realizează portretul lui Nechifor, dar şi unele etape ale acţiunii.

Titlul romanului – “Baltagul” – este simbolic, întrucât în mitologia autohtonă baltagul este arma
menită să îndeplinească dreptatea, este o unealtă justiţiară. Astfel, atunci când este folosit pentru
înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge. De asemenea, în roman, baltagul se constitue
ca un simbol al labirintului, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în
căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al
drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese Nechifor Lipan.

În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, timpul evenimenţial, la care se raportează

personajele, se plasează între două mari sărbători creştine, având corespondent în calendarul
pastoral. Sâmedru (Sfântul Dumitru – 26 octombrie) “încheie” vara şi desfrunzeşte codru, iar
Sângeorz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) readuce codrul la viaţă şi alungă iarna. Cele două
anotimpuri pastorale au un echivalent simbolic în ciclul viaţă-moarte, la care se raportează nu
numai natura, ci şi individul. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu “drumul spre iarnă”,
adică spre moarte. La polul opus, într-o perfectă simetrie, de Sângeorz va fi desăvârşit ritualul
integrării, pentru o renaştere într-o altă “primăvară”. Spaţiul epic are valenţe care îmbină planul
real cu cel simbolic. Structurile antropologice ale imaginarului relevă opoziţii semnificative între
spaţiul sacru al muntelui, situat în apropierea cerului, şi spaţiul degradat al văii. Cititorul este
purtat printr-o geografie reală – Dorna, Bistriţa, Piatra, Broşteni – în care cea ficţională se
integrează firesc.

În romanul “Baltagul”, limbajul are, în primul rând, o motivaţie realistă, pentru că reconstitue, în
datele ei esenţiale, o lume în care s-a săvârşit o crimă. Un ton ceremonios străbate opera în cele
mai multe pagini ale ei, fie că se aude vocea naratorului, fie a personajelor. Limbajul
impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităţilor dulcelui grai moldovenesc,
deloc de neglijat, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, alături de elemente
arhaice şi populare, care se conjugă armonios cu neologismele, trădează ceremonia unei culturi
vechi şi nobile.

Botezul, taina prin care se sterge pacatul stramosesc este luat ca fiind foarte important pentru
munte, care pun accentul pe traditiile vechi, mostenite de generatii intregi “sa intre in Iehuza si
sa-i puie rodin sub perna un costei de bucatele de zahar si pe fruntea crestinului celui nou o hartie
de douazeci de lei” care asigura bunastarea copilului, el fiind transpus in lumea muritorilor
pacatosi. Momentul botezului este foarte bine ilustrat, el insusi fiind un punct de incepe a
fortificatiei, numita viata. Botezul prezinta pentru munteni o importanta etapa, primul pas pe care
copilul in face in lumea noastra. Prin intermediul acestuia, copilul primeste practic cuviinta si
totodata grija venita de sus, el figurand practic din acel moment fiind iertat de pacatul
stramosesc. Nou nascutul primeste harul Dumnezeiesc si este vindecat de toate pacatele prin
taina pocaintei.

Casatoria este in general un eveniment aranjat in functie de intere “Oi gasi eu un roman asezat,
cu casa noua in sat si cu oi in munte ca sa te dau si sa scap de tine”, astfel casatoria din dragoste
parand un lucru tineresc, care trebuie scos din mintea copiilor, declaratiile sau poeziile de
dragoste fiind considerate rusinoase de cele mai multe ori. Soarta tinerelor fete era in general
hotarata de parinti “nici c0un chip nu ma pot invoi ca s-o dau dupa feciorul acela nalt si cu nasul
mare al dascalitei lui Topor”, fiindu-le neglijate dorintele, ba mai mult, fiind incurajate sa-si
scoata din cap asemenea aiureli si sa isi vada de treburile lor “sa faci bine domnisoara, sa-ti vezi
de randuielile tale de fata mare”.

Nunta reprezinta desarvisrea, precum si curata legatura duhovniceasca intr-o unire pe viata, tot
acest fact, fiind intampinat in fata lui Dumnezeu. Muntenii prezinta nunta ca a doua lor mare
bucurie si totodata traditie. Bucuria cu care acestia participa la petrecerea data in cinstea celor
doi proaspeti insuratei, figureaza cheful de petrecere, de viata, incat si caracterul satenilor
traditionalisti: “Fugeau saniile cu nuntasii pe ghiata Bistritei. Mireasa si drustele cu capetele
inflorite; nevestele numai in catrini si bonditi. Barbatii impuscau cu pistoalele asupra brazilor ca
sa sperie si s-alunge mai degraba iarna. Cum ai vazut oameni straini pe drumul de sus, vorniceii
au pus pinteni si le-au iesi inainte cu naframile de la urechile cailor filfind. Au intins plosca s-au
ridicat pistoalele. Ori beau in cinstrea feciorului de imparat si a slavitei doamne mirese ori ii
omoara acolo pe loc.” Acestia nu lasa vreun moment ca cineva sa intre in acea eforie creata de ei
insusi, fiind irascibili la orice semn care parea de rau singur. Nu vroiau sa astepte finalul si nu
lasau lucrurile sa decurga lin pana nu isi asigurau destinderea pe tot parcursul nuntii.

În opinia mea, romanul “Baltagul” este unul tradiţional, pentru că recompune imaginea unei
societăţi arhaice, păstrătoare a unor tradiţii care au supravieţuit în vârful muntelui. Totodată, prin
complexitate, prin polimorfism şi prin semnificaţii, scrierea depăşeşte graniţele
tradiţionalismului şi intră în categoria romanului mitic.