Competiţie şi cooperare în clasa şcolară

Şcoala este mediul în care, de cele mai multe ori, ne formăm ca oameni, prin care ne
punem bazele cunostinţelor pentru a ne forma ca indivizi ai societăţii. Întâlnite încă din cele
mai vechi timpuri, practicile de cooperare şi de competiţie au pus bazele şcolilor tradiţionale
şi au creat cei mai buni învăţaţi, care mai apoi au ajutat la dezvoltarea mediului social şcolar.
Cooperarea în cadrul orelor de curs la şcoală presupune ca în cadrul clasei de elevi să
existe acele principii care presupun ajutorarea elevilor, îmbunătăţirea mijloacelor de
comunicare, ameliorarea rezultatelor şcolare şi, în cele din urmă, dezvoltarea individuală a
elevilor.
Pe de altă parte, competiţia este metoda prin care se stimulează elevii pentru a obţine
rezultate mai bune, comparativ unul cu celălalt, astfel încât aceştia să îşi dorească să
depăşească colegul din faţă la note şi la activităţile întreprinse în cadrul şcolii. Din acest punct
de vedere, cadrele didactice au rolul de a echilibra cele două forme de organizare a activităţii
instructiv-educative, facilitând crearea de oportunităţi noi de învăţare, ce se vor axa pe
activităţile de grup.
Competiţia între elevi este constructivă, astfel încât aceasta îi ajută pe aceştia să
coopereze mai mult, pentru a-şi urmări propriul scop, generând o motivaţie intrinsecă. Pentru
mulţi elevi, competiţia este un factor ce îi predispune la conflicte şi la comportamente
agresive, mai ales dacă activităţile didactice sunt realizate în grup. O interacţiune slabă şi o
lipsă de comunicare îi împiedică pe elevi să obţină performanţe, astfel încât aceştia pot fi
predispuşi la frustrare, nesiguranţă sau anxietate.
Cooperarea vizează, în principal, modelul de educaţie structural menit să dezvolte un
rezultat pozitiv şi să asigure un climat pozitiv între membrii clasei de elevi sau al grupurilor.
Faptul că profesorii, de cele mai multe ori, le prezintă elevilor aplicaţii sau activităţi care se
realizează pe grupe, înseamnă că îşi prezintă interesul în a-i face pe aceştia să devină mai buni
şi să dea un randament pe cât se poate de eficient.
Cooperarea este o altă modalitate prin care se dezvoltă gândirea elevilor. Numeroase
cercetări au avut ca obiect activitatea cooperantă a grupului (mai ales, în rezolvarea
problemelor). Învăţarea în grup are efecte pozitive asupra gândirii şi o întâlnim atât la nivelul
preuniversitar, cât şi la nivel universitar (realizarea comună a unor proiecte, dezvoltarea unor
teme, pregătirea în grup pentru examene). În grup, se formulează mai multe puncte de vedere,
uneori contradictorii care, pentru găsirea soluţiilor corecte, solicită intens gândirea, stimulând
efortul fiecărui elev. Prin transfer, fiecare membru al grupului asimilează de la ceilalţi diferite
strategii rezolutive.

1
 Dezbaterile cooperante pe o temă antrenează operaţiile intelectuale ale fiecărui
participant. De asemenea, cooperarea face posibil schimbul de informaţii, care îmbogăţesc
structurile cognitive individuale.
În ultimii ani, se conturează o categorie distinctă de metode, bazate pe învăţarea prin
colaborare.
Unele studii susţin schimbarea practicilor educaţionale tradiţionale, considerând că
individualismul şi competiţia promovate în clasele din ţara noastră pot fi echilibrate de
practici educaţionale democratice şi cooperative, care să stimuleze participarea elevilor şi
ameliorarea rezultatelor şcolare.
Analizând comparativ cooperarea şi competiţia, se pot evidenţia următoarele trăsături
caracteristice: ambele sunt practici care se întâlnesc în şcoala contemporană şi sunt necesare.
În cadrul relaţiilor competitive, se vor remarca întotdeauna elevii buni, cu performanţe
ridicate, ceilalţi fiind lăsaţi în urmă. În unele cazuri, consecinţele acestui fapt pot afecta
anumiţi copii pe termen lung (există copii mai puţin dotaţi, care se vor considera mult inferiori
şi care, cu timpul, îşi vor pierde din ce în ce mai mult încrederea în forţele proprii). Profesorii
care sunt preocupaţi doar de stimularea relaţiilor competitive la nivelul clasei de cele mai
multe ori ajung să neglijeze copiii care necesită un ajutor suplimentar. Pe scurt, competiţia
vizează succesul şcolar individual, în plan colectiv putând genera, în mod indirect, chiar şi
eşecuri.
După o analiză a mai multor descrieri, James Galagher a concluzionat că ceea ce au în
comun elevii dotaţi şi talentaţi este “îndemânarea în a absorbi concepte abstracte, a le organiza
mai eficace şi a le aplica mai adecvat decât colegii de generaţie.” Ceea ce trebuie menţionat
este că unii supradotaţi se comportă ca elevi ideali pentru profesori, modele de bună purtare,
în timp ce alţii sunt adevăraţi copii problemă, putând fi evaluaţi de profesori ca situându-se
sub nivelul mediu al clasei. Copiii cu o gândire divergentă dezvoltată sunt adesea plictisiţi,
răspund într-un mod nonconformist, poate chiar ironic, oferind impresia că sunt necooperanţi.
Competiţia devine distructivă pentru armonia climatului educaţional atunci când este
exacerbată şi devine un scop în sine.
Diferenţa dintre concursurile care provoacă stres şi cele care au un rezultat benefic este
aceea că unele au durată scurtă, iar altele se întind pe o perioadă mai lungă de timp. Cele finite
îi stimulează să fie cei mai buni atunci, pe moment, după care jocul este oprit şi încetează acea
stare de stres. Bronson ne spune că sentimentul de presiune permanentă şi îndelungată este, de
fapt, nesănătos pentru cei aflaţi într-un concus. Acelaşi efect poate fi provocat şi atunci când îi
laşi pe cei mici să câştige mereu. O scenă pe care o ştim cu toţii este aceea în care un adult şi
un copil sunt împlicaţi într-o cursă; adultul îl va lăsa pe cel mic să câştige, pentru a evita
eventualele lacrimi. Dar a pierde face parte din viaţă şi toată lumea trebuie să înveţe această
regulă. Dacă nu învaţă să piardă, se vor simţi mereu îndreptăţiţi să câştige. Trebuie să evităm
să ajungem în extrema în care copiilor le e frică de competiţie pentru că le e teamă să piardă.

2
 Cooperarea însă desemnează interacţiune, bună înţelegere şi armonie la nivelul unui
colectiv, posibilitatea de a comunica cu ceilalţi, de a dobândi stimă de sine şi încredere în
forţele proprii. În cadrul cooperării, profesorul joacă un rol de mediator, de consultant,
încurajând fiecare membru al grupului să-şi ducă responsabilităţile la bun sfârşit. În cadrul
colectivului, elevii interacţionează unii cu ceilalţi, ajungând să dobândească o receptivitate
mai mare în acumularea cunoştinţelor.
Totuşi, trebuie să menţionăm faptul că, succesul în învăţare este determinat de munca
în echipă, aceasta însemnând atât cooperare, cât şi competiţie, fiind practic o îmbinare
armonioasă a celor două concepte.
Munca în echipă este cea care stimulează învăţarea prin cooperare, producând totodată
competiţia între echipele aflate la acelaşi nivel. Cu toate că într-o echipă este favorizată
interacţiunea şi comunicarea tuturor membrilor, se pune bază şi pe aportul individual al
fiecăruia, fiecare membru dorind să-şi ducă la bun sfârşit sarcina care i-a fost dată.
Angajarea elevilor în rezolvarea sarcinilor de învăţare se poate face în contextul unei
interacţiuni bazate fie pe relaţii de competiţie, fie pe relaţii de cooperare. Fiecare dintre cele
două tipuri de interacţiune - cooperarea şi competiţia - se soldează cu efecte diferite în planul
atitudinilor reciproce ale elevilor, în planul motivaţiilor, al gradului de participare la
îndeplinirea sarcinilor şi al performanţelor individuale. O serie de cercetări efectuate în
această direcţie (G. Mead, M. Deutsch) scot în evidenţă avantajele şi dezavantajele acestor
mecanisme psihosociale, măsura şi maniera în care trebuie utilizate într-o situaţie şcolară sau
alta.
Competiţia reprezintă rivalitatea mutuală sau o „luptă” între două sau mai multe
persoane pentru atingerea unui scop indivizibil (Golu, 1974, p. 158). Competiţia este o formă
motivaţională a afirmării de sine, în care individul rivalizează cu ceilalţi pentru dobândirea
unei situaţii sociale sau a superiorităţii, iar cooperarea este o activitate orientată social, în
cadrul căreia individul colaborează cu ceilalţi pentru atingerea unui ţel comun (Ausubel,
Robinson, 1981, p. 491).
Studii recente arată că mediul şcolar cunoaşte, în general, o organizare competitivă şi
că elevii lucrează în condiţii de cooperare numai 4,6% din timpul pe care îl petrec în clasă.
Opţiunea profesorului pentru structurarea competitivă a activităţii de învăţare poate fi
explicată prin modalitatea de notare practicată, o notare prin raportare la grup, având drept
urmare stimularea competiţiei între elevi (Neculau, Boncu, 1998, p. 241). Nu poate fi neglijat
nici faptul că activitatea în condiţii de cooperare necesită o pregătire specială şi o modificare
de rol, atât în ceea ce-l priveşte pe profesor, cât şi pe elevi. Profesorul trebuie să renunţe la
rolul tradiţional de transmiţător de cunoştinte, de diriguitor al activităţii din clasă, pentru a şi-l
asuma pe acela de colaborator, consultant şi facilitator al activităţii de învăţare. În ceea ce-i
priveşte pe elevi, ei trebuie să înveţe să-şi asume responsabilităţi, să participe la luarea
deciziilor, să ofere şi să primească sugestii.

3
 O cercetare interesantă asupra efectelor sistemelor de notare în situaţii de cooperare şi
în situaţii competitive a fost realizată de Morton Deutsch (1949). Aşa cum explica psihologul
american, specialist în dinamica grupurilor, când o situaţie presupune competiţie, succesul
oricărui membru al grupului înseamnă eşecul altuia, şi el numeşte această formă de
interacţiune „interdependenţă potrivnică”. Prin opoziţie, atunci când succesul oricăruia dintre
membrii grupului măreşte şansele de succes ale celorlalţi, avem de-a face cu interdependenţa
numită cooperare sau „interdependenţă motrice”. Pentru a observa impactul acestor tipuri de
interdependenţă, Deutsch a organizat un experiment în care două grupuri de elevi au fost
evaluate în mod diferit. În grupul de competiţie, li s-a spus elevilor că acela care va avea cea
mai bună prestaţie va primi cel mai înalt calificativ, iar ceilalţi vor fi notaţi, în ordine
descrescătoare, în funcţie de calitatea activităţii realizate. În grupul cooperativ, li s-a spus că
performanţa grupului va determina calificativul individual. Astfel, membrii grupului
cooperativ au urmărit scopuri realizabile în mod interdependent, iar cei din grupul de
competiţie au urmărit scopuri potrivnic interdependente.
Rezultatele acestui experiment şi ale altor cercetări similare (Haines, Coleman) au
arătat că aceste două moduri de structurare a activităţii - cooperarea şi competiţia - au efecte
diferite asupra comportamentului din clasă. Astfel, competiţia are efecte, în primul rând, în
plan motivaţional. Subiecţii depun eforturi mai mari, lucrează cu mai multă tragere de inimă,
îşi fixează aspiraţii mai înalte, sunt învăţaţi să lupte, să persevereze pentru atingerea scopurilor
şi să fie pregătiţi pentru a face faţă condiţiilor unei societăţi organizate pe principiile
competiţiei. De asemenea, competiţia face mai atractive sarcinile şcolare, elevii îşi pot aprecia
mai realist propriile capacităţi comparându-le cu ale altora şi îşi dezvoltă spiritul critic şi
autocritic.
În acelaşi timp, competiţia are însă şi o serie de efecte negative, care nu sunt deloc
neglijabile. În grupurile competitive, s-a constatat o creştere a numărului comportamentelor
agresive, ostile, a conflictelor şi a atitudinilor de opoziţie şi suspiciune. Competiţia exagerată
generează frustrare, anxietate, sentimente de nesiguranţă şi de neputinţă la copiii mai puţin
dotaţi, care sunt tentaţi să abandoneze lucrul. De aceea, este mai recomandabilă competiţia
între copiii cu niveluri cognitive relativ apropiate. Procesul competitiv se caracterizează
printr-o slabă interacţiune între colegi, prin lipsa de comunicare sau prin comunicarea unor
informaţii false, prin lipsa încrederii reciproce, fapt care conduce la scăderea coeziunii
grupului. Dobândirea prestigiului, demonstrarea superiorităţii personale, obţinerea rezultatului
cu orice preţ sunt dominantele activităţii competitive, care pot marca profund personalitatea
elevului.
Analizele efectuate pledează în favoarea utilizării cu prioritate a metodelor bazate pe
cooperare în activitatea şcolară. Trebuie spus totuşi că, avantajele unei forme de interacţiune în
raport cu cealaltă nu pot fi evaluate abstract. Situaţiile de învăţare, natura conţinutului, tipul
sarcinii, obiectivele urmărite sunt factori foarte importanţi, care trebuie luaţi în consideraţie în

4
alegerea unui tip de interacţiune. Competiţia, de exemplu, poate fi benefică atunci când elevii
cooperează în grupuri mici împotriva altor grupuri.
În privinţa cooperării, s-a constatat că ea înseamnă un câştig în planul interacţiunii
dintre elevi, al comunicării, al atitudinilor reciproce şi al coeziunii grupului. Procesul de
cooperare se caracterizează prin comunicarea onestă şi deschisă între parteneri, fiecare fiind
interesat să transmită informaţiile semnificative şi pe cele mai relevante. Relaţiile de
cooperare dezvoltă sentimente mutuale de simpatie şi prietenie, de încredere, de
disponibilitate la solicitările celuilalt. Cooperarea dă naştere unui climat mai destins, lipsit de
tensiuni, în care fiecare poate să lucreze potrivit propriilor capacităţi. Chiar şi elevii slabi au
posibilitatea să contribuie la obţinerea unor rezultate bune de către grup. Acest fapt generează
creşterea stimei de sine, a încrederii în forţele proprii, dar şi a valorizării competenţelor
celorlalţi. Apartenenţa la grupurile „cooperative” oferă membrilor satisfacţie, echilibru şi
condiţii optime de dezvoltare a personalităţii. Ceea ce s-a reproşat însă structurării
cooperatiste a grupurilor este posibilitatea pierderii motivaţiei individuale şi a reducerii
efortului în condiţiile îndeplinirii de către grup a unei sarcini colective.
Pentru a trage o concluzie, putem spune că învăţarea eficientă şi productivă este dată
de munca în echipă, de colaborare, de interacţiune, de ajutor reciproc, de comunicare. Totuşi
clasa, ca întreg coerent şi bine organizat, reprezintă rezultatul unei îmbinări între cooperare şi
metodele competitive, între munca în echipă şi cea individuală.

Bibliografie
Sălăvăstru, Dorina – Psihologia educaţiei, Editura Polirom, 2004
Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa – Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1999
Competiţie şi/sau cooperare în activităţile de învăţare – revista Tribuna învăţământului
– articol al prof. drd. Raluca COVACI
http://www.creeaza.com/didactica/didactica-pedagogie/Cooperare-si-competitie-in-
cla864.php
revista electronica Didactic.ro
http://adevarul.ro/educatie/scoala/competitia-efectele-pozitive-viata-copiilor-
1_53d279d30d133766a8bc3088/index.html