CERCETAREA CRIMINOLOGICA ŞI SOCIETATEA

Criminologia, ca ştiinţă, analizează şi explică etiologia criminalităţii ocupându-se prioritar

de stabilirea metodelor şi mijloacelor prin care se poate realiza o prevenţie reală contra
fenomenului criminal .
In conceptul actual de criminalitate supus cercetării criminologice se includ nu numai
infracţiunile, ci toate celelalte comportamente interzise de legea penală, chiar dacă, în unele
situaţii, nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru a fi catalogate drept infracţiuni. Ca atare,
în limbajul cercetării criminologice, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi de
devianţă socială, iar termenul de crimă şi criminal le vom folosi într-un context mai amplu,
înlocuindu-l pe acela de infractor şi infracţiune, iar uneori chiar pe cel de contravenient şi
contravenţie.
Totodată, este necesar a se face precizarea, că aceasta este doar o criminalitate aparentă sau
relevată şi constituie doar un segment al criminalităţii reale, cealaltă parte fiind plasată în zona
reprezentată de „cifra neagră" şi care a existat în societate în permanenţă, fiind o aventură să facem
afirmaţia că ea, crima, cu timpul, va dispărea în totalitate.
„ Cifra neagră" reprezintă criminalitatea ocultă, cea nedescoperită, nereclamată, ori nesesizată.
Societatea, în ansamblul său, dar îndeosebi în relaţia sa cu sistemul de drept penal, trebuie să
participe mai activ pentru identificarea unor noi modalităţi de diminuare a „cifrei negre" şi alinierea ei
la criminalitatea reală, iar în funcţie de aceasta, la demararea măsurilor cele mai eficiente de prevenire
şi combatere a criminalităţii.

2. ORIGINILE ŞTIINŢEI CRIMINOLOGICE

2.1. RETROSPECTIVĂ ISTORICĂ

Criminologia este o ştiinţă cu rădăcini mai vechi decât aproape toate celelalte ştiinţe derivate din
dreptul penal. Ea are origini în istorie la fel de solide ca şi celelalte ştiinţe sociale
Incă din cele mai vechi timpuri omenirea a fost interesată de studierea genezei şi a esenţei
fenomenului criminal, iar diversitatea concluziilor demonstrează că identificarea unor soluţii optime este
un proces extrem de dificil. Istorici, filozofi şi exponenţi ai ştiinţelor exacte au fost antrenaţi în
rezolvarea şi identificarea soluţiilor cele mai convenabile, care, în final, să ducă la stoparea, dacă
eradicarea crimei era imposibilă. Astfel, cu peste 2500 de ani în urmă, filozofii Efes şi Elea, ambii din
Milet, au încercat să explice care sunt cauzele nedreptăţilor, fiindcă, acestea erau apreciate la acea vreme
ca principalele surse de criminalitate.
Mai târziu, alţi învăţaţi, prin erudiţia, intuiţia şi tehnicile pe care le aveau, au continuat activitatea
de investigare a fenomenului criminalităţii, fără a desluşi cu claritate care sunt tainele apariţiei şi
proliferării infracţionalităţii. Cu trecerea timpului, în loc să fie rezolvată, această problematică a devenit
tot mai acută, determinând plasarea ei în primele trei mari probleme ale omenirii. Problematica generată
de acest fenomen este aproape similară în toate statele lumii, subdezvoltate sau superindustrializate,
generându-se infracţionalitatea transfrontalieră, infracţionalitatea cibernetică, crima organizată, actele
teroriste, interferenţa cu grupările financiar-bancare etc. Consensul marilor puteri în eliminarea cauzelor
care generează criminalitate se manifestă mai mult pe plan teoretic, eradicarea infracţionalităţii scăpând
practic de sub control, deşi, zilnic suntem asiguraţi că ea este sub controlul autorităţilor.
 Revenind însă la originile istorice ale preocupărilor oamenilor pentru identificarea cauzelor şi
condiţiilor care generează criminalitatea, trebuie să arătăm că încă de la primele împărţiri comunitare,
criminalitatea a apărut ca fenomen social.
Pentru a păstra adevărul istoric, trebuie să menţionăm că preocupările societăţii pentru a răspunde
celor care prin acţiunile lor creau o stare de risc, se întind înapoi, în negura timpului, începând cu regulile
civilizatului rege Hammurabi (1728-1686 î.e.n.), cunoscute sub denumirea de Codul lui Hammurabi.
Pe câmpia de la nord de Golful Arab se întinde teritoriul pe care istoricii l-au numit Mesopotamia
(Irakul modern) - recunoscut de istorici în mod unanim drept leagănul primei şi celei mai vechi dintre
civilizaţiile omenirii. Este cunoscut şi acceptat în mod unanim de către istorici şi arheologi faptul că
Mesopotamia a fost centrul principal al tuturor civilizaţiilor mari pe care le-a cunoscut istoria.
Vestigiile Sumerului, Akkadului, Babilonului şi Asiriei sunt mărturii ce ne arată şi astăzi măreţia
primelor civilizaţii ce s-au succedat pe acest pământ, urmate de civilizaţia arabă islamică, socotită ca
fiind cea mai mare dintre civilizaţiile Evului Mediu. Cu toate că aceste civilizaţii au fost expuse unei
agresiuni neîntrerupte, ele s-au succedat pe pământul Mesopotamiei, cunoscând una după alta gloria şi
realizările creaţiei, care au rămas până în zilele noastre mărturie a forţei lor de a renaşte şi de a se reînnoi,
până la devenirea Irakului modera, moştenitorul acestor civilizaţii minunate.
Hammurabi (1792-1750 î.H.) a fost cel de-al şaselea domnitor al primei dinastii a Babilonului, formând
unul din marile imperii ale străvechii Mesopotamii, punând bazele civilizaţiei babiloniene şi fiind
cunoscut pentru colecţia de legi rămasă de la el. Lui i se atribuie readucerea întregii Mesopotamii sub o
singură stăpânire. Cele mai importante reforme ale lui Hammurabi au fost codul său de legi şi
reorganizarea panteonului mesopotamian. Ce ne leagă pe noi - cultura europeană contemporană - de
Codul lui Hammurabi? în Codul lui Hammurabi există o conştiinţă clară şi surprinzător de modernă a
scopului uman al justiţiei, care „trebuie să facă să domnească dreptatea, pentru ca omul tare să nu-1
vătămeze pe cel slab". Procedura judiciară prevede declaraţii de martor şi jurământul părţilor în cauză.
Pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune, aceasta trebuie să fi fost săvârşită cu premeditare.
Pedeapsa corporală este bătaia cu vergile. Adulterul este pedepsit sever, cu pedeapsa capitală. Crima se
pedepsea cu moartea, dar, în anumite condiţii, putea fi răscumpărată cu bani. Era prevăzută pedeapsa cu
arderea de viu în cazul unor infracţiuni infamante, cum ar fi incestul. Câteva influenţe ale Codului iui
Hammurabi se răsfrâng asupra Legii lui Moise, şi, prin aceasta, asupra culturii juridice şi morale de
pretutindeni, inclusiv în domeniul cercetării criminologice.
In Egipt, în perioada Regatului Nou (1650-1085 î.e.n.), se aplica pedeapsa cu moartea pentru fapte
care puneau în pericol existenţa statului, ca de exemplu, rebeliunea, conspiraţia, violul, adulterul feminin
şi profanarea mormintelor regale. Judecătorii corupţi primeau pedeapsa capitală, fiind obligaţi să se
sinucidă.
In Grecia antică apar primele reglementări juridice precise, cunoscute de toţi membrii societăţii
şi aplicabile tuturor în mod egal, răzbătând prin negura timpului concepţiile atenienilor Dracon şi Solon,
ambii evidenţiaţi prin claritatea textelor şi prin asprimea pedepselor pe care le-au prevăzut.
De altfel, în această perioadă, Epicur, Platon, Socrate şi Aristotel sunt doar câteva celebrităţi ale
antichităţii, care, în lucrările lor, au manifestat un interes deosebit faţă de criminalitate.
La romani, Cicerone (sec. I î.H.), Quintilian (sec. I î.H.) şi Seneca (sec. I î.Hr.), inspirându-se de la
marii filosofi greci, au atribuit represiunii o finalitate complexă, pedeapsa servind atât la îndreptarea
celui care a comis fapta rea, cât şi la intimidarea celorlalţi membri ai colectivităţii, pentru a-i determina
să nu comită şi ei astfel de fapte
In Evul Mediu, deşi a existat o perioadă de stagnare faţă de piscurile atinse de gândirea umană în Evul
antic, totuşi, în această epocă a început să se înfiripe sub influenţa religiei creştine un spirit nou, care
avea să ilumineze secolele viitoare.
Biserica, atunci, considera faptele ilegale ca pe nişte acte ce aduceau atingere lăcaşului de cult, care
era considerat reprezentantul voinţei divine. Astfel, crima ajunge să fie considerată un păcat pentru cel
vinovat, iar pedeapsa pe care urma să o primească era o ispăşire oferită de Dumnezeu.
Evul Mediu avea să aducă teoreticieni de marcă la rampa noii ştiinţe ce începea să se înfiripe,
criminologia.
 Alţii, în perioada de formare ca ştiinţă de sine stătătoare, au confundat-o cu sociologia criminală,
iar unele păreri au redus criminologia la o simplă ramură a altei ştiinţe criminale, fie a antropologiei sau
a biologiei criminale, fie a sociologiei criminale.
Fiindcă asupra celor enumeraţi mai sus vom reveni, ar fi nedrept dacă nu ne-am opri, fie şi succint,
asupra preocupărilor în domeniu ale lui Quintiliano Saldana, cunoscut profesor universitar şi un renumit
criminolog al timpului, care, în 1925, în „Revue internaţionale de droit penal", a publicat două studii,
unul intitulat „Criminologia veche" şi celălalt „Criminologia nouă".
Sunt mai mult decât interesante direcţiile sau fazele criminologiei vechi, care, în opinia sa,
cuprinde: faza morală (vindicativă) şi faza umanitară.
In opinia lui Saldana, prima fază, cea morală, cuprinde trei doctrine crirninologice şi trei probleme
penale, ele compunând fundamentul ideologic pe care această fază se sprijină.
Doctrinele sunt: ofensa legii (infracţiunea este o ofensă adusă legii), revolta contra autorităţii
(responsabilitate prin supunere) şi tendinţa criminală (păcatul originar).
Problemele care apar sunt următoarele: inegalitatea umană, cu categoriile şi rangurile sociale,
arbitrariul judecătoresc şi segregarea sau eliminarea celor mai periculoşi.
In faza umanitară, doctrinele crirninologice vor fi: garanţia aplicării legii, ruperea contractului
social şi bunătatea naturală a omului. Aici, cele trei probleme sunt: egalitatea umană, juriul şi moderaţia
pedepselor.
După opinia lui Saldana, Revoluţia franceză şi-a avut criminologia sa, iar dogmele acesteia erau:
dogma justiţiei (pentru dreptate se pedepseşte); dogma definiţiei infracţiunii (nullum delictum sine
praevia lege penale); dogma proporţiei între infracţiune şi pedeapsă; dogma apărării (nemo potest
inauditus damnări); dogma deciziei favorabile (in dubio pro reo) şi dogma interpretării favorabile.
In prefaţa lucrării „Criminologia nouă", autorul începe cu o constatare surprinzătoare prin
comparaţie, şi anume că justiţia penală si cercetarea criminală, în starea lor de atunci, puteau fi
comparate, una cu un teatru, iar cealaltă cu un muzeu.
In justiţie, totul este convenţie, totul este ficţiune, şi ea este un teatru unde zilnic se joacă drama
dureroasă a unui cetăţean care riscă a fi judecat fals. Palatul de Justiţie este considerat un templu sfinţit,
un muzeu şi se tem de a-1 transforma într-un laborator de cercetare ştiinţifică, de frica unei profanări.
Cam în aceeaşi perioadă, în Germania, se pun bazele unei teorii raţionaliste, având ca reprezentanţi de
seamă marii filosofi: Kant (1724-1804), Fichte (1762-1814) şi Hegel (1770-1831), care aduceau în
actualitate ideea de expiaţiune. în acest mod, teoria lor idealistă şi raţionalistă aducea în plin centrul
vieţii sociale triumful justiţiei, fără de care societatea ar fi o monstruozitate.
E. Kant - de exemplu - susţinea că „a pedepsi faptele rele, este un imperativ categoric de la care
societatea omenească nu se poate sustrage". Aşadar, justiţia cerea ca răul să fie răsplătit cu rău chiar şi
atunci când cel care era atins în drepturile sale nu ar fi realizat nimic de pe urma acelei suferinţe, apărând
aici, cu claritate, ideea de justiţie absolută.
In opinia marelui filosof Hegel, crima este o negaţie a ordinii raţionale, pedeapsa venind şi
constituind un mijloc de readucere a ordinei în fagaşurile sale fireşti. De altfel, aşa cum remarca Vintilă
Dongoroz la un curs în 1939, „acum se repune în drepturi ideea de retribuţiune juridică".
Epoca modernă presupune o abordare a ştiinţei criminologice în trei perioade: perioadă intermediară
(la care, în parte, ne-am referit), perioada post-revoluţionară şi perioada ştiinţifică.
Practic, această epocă a început odată cu izbucnirea Revoluţiei franceze şi se încheie pe la
jumătatea secolului al XVIII-lea, când încep a se experimenta marile idei ale secolului precedent,
experienţă care, de altfel, avea să fie utilă tuturor sectoarelor sociale.
Caracteristic acestei perioade este subsumarea tuturor represiunilor declanşate la vechea şi în
acelaşi timp noua formulă a „raţiunii de stat".
Perioada post-revoluţionară a apărut ca o reacţie firească la excesele revoluţionare şi are ca
reprezentanţi de frunte pe Carol de Broglie (1785-1870) şi Pellegrino Rossi (1787-1848), care au sesizat
că represiunea poate deveni utilă numai dacă ea corespunde în acelaşi timp şi necesităţilor sociale şi
ideii de dreptate.

2.2. CERCETAREA CRIMINOLOGICA ÎN ATENŢIA O.N. U.

In anul 1950, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluţia 415(V) prin care au fost preluate funcţiile
Comisiei internaţionale penale şi penitenciare. în baza acesteia, în 1951 s-a înfiinţat Comitetul special
consultativ de experţi în problemele criminalităţii, care, în 1971, se transformă în Comitetul pentru
prevenirea criminalităţii şi lupta contra delincventei.
In mai 1974, Consiliul economic şi social, prin rezoluţia sa 1584 (L), a făcut din Comitetul înfiinţat
în 1971, un organ subsidiar al Consiliului şi a decis ca el să se numească „Comitetul pentru prevenirea
crimei şi lupta contra delincventei", ridicând numărul membrilor săi de la 10 la 15, pentru a se realiza o
reprezentare cât mai diversificată din punct de vedere geografic, dar şi a cunoştinţelor pe care le vor
avea membrii acestuia.
Adunarea generală, prin rezoluţia nr. 32/60, adoptată în 1977, a decis că membrii comitetului
trebuie să posede calificările şi cunoştinţele profesionale şi ştiinţifice cerute în domeniul prevenirii
crimei şi al justiţiei penale; că, urmând principiul unei repartizări geografice echitabile, membrii
comitetului vor fi propuşi de statele membre şi aleşi de Consiliul Economic şi Social pentru un mandat
de patru ani, jumătate din membrii fiind aleşi la câte 2 ani. în aceeaşi rezoluţie, Adunarea Generală a
rugat Comitetul să pregătească congresele Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul
delincvenţilor şi să se facă propuneri în acest sens Consiliului Economic şi Social.
Preocuparea constantă a O.N.U. este materializată într-o Rezoluţie 1991/1 februarie 1992, prin care
Consiliul Economic şi Social a dizolvat şi mai-sus citatul Comitet, creând o nouă Comisie
interguvernamentală pentru prevenirea criminalităţii şi de justiţie penală. Aceasta are, printre atribuţiuni,
şi pregătirea congreselor pentru prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor, pe care O.N.U. le
organizează la un interval de 5 ani.
Trebuie remarcat şi faptul că un rol deosebit în consolidarea criminologiei ca ştiinţă 1-a avut şi
înfiinţarea unor centre şi institute internaţionale regionale, afiliate la O.N.U. Acestea au ca sarcină
principală, printre altele, şi pe aceea de a promova recomandările O.N.U. în domeniu. Mai semnificative
sunt Centrul Internaţional de Criminologie Comparată de la Montreal (Canada); Institutul Australian de
Criminologie de la Canberra; Centrul Internaţional de Criminologie Clinică de la Geneva; Institutul
Interregional de Cercetare al O.N.U. asupra Criminalităţii şi Justiţiei Penale (UNICRI) de la Roma;
Institutul Latino-american al O.N.U. pentru prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor
(ILANUD) de la San Jose (Costa-Rica); Institutul European pentru prevenirea şi controlul criminalităţii
afiliat la O.N.U. (HEUNI) de la Helsinki; Institutul African O.N.U. pentru prevenirea crimei şi
tratamentul delincvenţilor (UNAFRI) de la Kampala (Uganda), cât şi alte centre care colaborează cu
O.N.U. în activitatea de cercetare criminológica.
La nivel naţional, în 1990 s-a înfiinţat Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică,
afiliată la Societatea Internaţională de Criminologie. Totodată, sunt reale perspective nu numai de a
revitaliza învăţământul universitar de criminologie, dar este de aşteptat şi înfiinţarea unui Institut
Naţional de Criminologie, cât şi a unor departamente pentru efectuarea de cercetări criminologice, la
nivelul M.I., Parchetului General, Ministerului Justiţiei ş.a.
Din cele prezentate până acum reiese clar că, criminologia, are un obiect propriu de cercetare,
dispune de metode şi tehnici ştiinţifice de explorare a criminalităţii şi este aptă să facă aprecieri
pertinente în stoparea şi combaterea fenomenului infracţional.
Criminalitatea se constituie, fără putinţă de tăgadă, într-un fenomen complex, iar criminologia
trebuie să servească la îndeplinirea obiectivelor pe care şi le-a propus, fiindcă aşa cum aprecia profesorul
Ioan Tanoviceanu (1858-1917) în cursul de drept penal elaborat în 1912, voinţa omului este
determinată de natura lui, de educaţie şi de mediul social.
 3. OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
Deseori, încercându-se a se stabili criterii care să contureze în mod clar deosebirile care există între
criminologie şi alte ştiinţe, s-a pornit de la identificarea şi explicarea obiectului de studiu propriu acestei
ştiinţe.
Incercări sunt numeroase. Unele cu iz de filosofie autentică, altele cu nuanţe alese de explicaţii
care încearcă deseori să evite un răspuns clar.
A stârnit comentarii afirmaţia făcută la cel de al II-lea Congres de Criminologie de la Paris din
1950, unde Thorsten Sellin susţinea că „criminologia reprezintă o regină fără regat". Afirmaţia pare mai
mult să întristeze pe cercetătorii în domeniu, dar, în acelaşi timp, au fost şi alte voci, care, mult mai
oportuniste, au susţinut că criminologia este ştiinţa care se află deasupra tuturor, o super-ştiinţă.
Majoritatea autorilor înclină să creadă că obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fapta
penală (infracţiunea, crima, delictul). Alţii, ca de exemplu Sutherland, susţin că obiectul criminologiei
îl constituie infracţiunea ca fenomen social, însă include în concept nu numai faptele penale, ci şi pe
cele care privesc încălcări ale legii de natură civilă sau administrativă.
Criminologia are astăzi două puncte de focalizare, frecvent unite şi care-i păstrează identitatea,
trecerea la act şi reacţia socială.
O atenţie deosebită trebuie să acordăm, în cadrul stabilirii obiectului de studiu al criminologiei
moderne, pe lângă studierea fenomenului criminalităţii cu întregul său ansamblu de elemente, în
interiorul cărui sistem infracţiunea este aceea care interesează, şi infractorului ca element al acestui
sistem şi care nu poate fi rupt de studiul criminalităţii, aşa cum crima nu poate fi concepută ca o entitate
abstractă, care se petrece şi este concepută izolat, ci numai ca o faptă conştientă a omului
Aurel Dineu aşează stabilirea obiectului criminologiei în fotoliul de orchestră al conceptului
fundamental care stă la baza ştiinţei criminologice. Astfel, după ce explică conceptul de „criminalitate"
ca pe un concept multidimensional, schiţează cu multă claritate natura pluri-disciplinară a problemelor
criminalităţii şi orizonturile din care pot fi examinate, începând de la definirea criminalităţii din punctul
de vedere al unui fenomen juridic pe care îl analizează, plecând de la cifrele criminalităţii reale şi ale
criminalităţii aparente, până la setul de comportamente umane interzise, dar nedescoperite şi
neînregistrate în evidenţele oficiale
Criminalitatea, cu certitudine, este un fenomen social concret, şi evaluarea consecinţelor
criminalităţii şi demersurile practice, nu numai teoretice, asupra acestora, trebuie să se constituie într-o
strategie de luptă pentru stoparea şi combaterea acestui flagel, care, nesesizat la timp, poate aduce
întunericul, iar tolerat, poate incendia societatea.

3.1. CRIMINALITATEA CA FENOMEN SOCIAL

Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc într-o anumită
perioadă de timp şi într-un loc bine determinat.
Evident că, pentru a studia ştiinţific criminalitatea, se poate recurge la metode moderne, inclusiv
la cea comparativă, care, aşa cum aprecia Emilie Durkheim, realizează o interpretare indirectă.
In explicarea criminalităţii ca fenomen social trebuie pornit de la fapte sociale anterioare. Variaţiile
criminalităţii depind de variaţiile mediului geografic şi ale mediului social general, adică de condiţiile
exterioare, care, la rândul lor, sunt sursele unor stimuli ocazionali suplimentari.
Deoarece criminología îşi propune să observe, să localizeze şi să clasifice delincventa în funcţie
de problemele sociale care frământă societatea, metodele folosite vor fi, în mod normal, acelea folosite
de istorici, de etnografi, de sociologi etc., deci cele ale ştiinţelor sociale în general. In acest context,
metodele folosite pentru studiul criminalităţii ca fenomen social sunt diverse şi ele pot începe cu:
statisticile fenomenului criminal ţinute la nivelul unor instituţii; anchetele şi interogatoriile, inclusiv prin
cercetarea dosarelor şi a arhivelor; monografiile şi urmărirea studiilor; limitele care depind de
personalitatea cercetătorului, dar şi a obiectului observat ş.a.m.d.
Sunt cercetători care au detaliat până aproape la inutilitate ceea ce se înţelege prin metodele de
cercetare şi tehnicile folosite pentru utilizarea metodelor respective.
In nici o ţară din lume nu este posibilă stabilirea acestor metode cu o precizie ştiinţifică riguroasă.
Majoritatea metodelor menţionate mai sus permit cunoaşterea criminalităţii legale. Acestea pot să releve
o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă, dar care nu permite apropierea decât de departe de
criminalitatea reală când este vorba de criminalitatea globală.
Menţionăm însă, cu regret, că cifra există, că o mare parte a criminalităţii reale scapă cercetarilor, datele
respective fiind cunoscute in general ca ,,cifra neagra,,.

3.1.1. CRIMINALITATEA LEGALĂ

Numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale şi unde hotărârile de condamnare au rămas
definitive poartă denumirea de criminalitate legală. Aceasta cuprinde, aşadar, doar acele infracţiuni în
care au fost pronunţate condamnări rămase definitive
Pentru cercetători, doar autorii acestor infracţiuni, consideraţi autori identificaţi, pot fi analizaţi ca
ţinând cont de sex, vârstă, naţionalitate, domiciliu, activitatea social-economică etc.
S-ar putea ca numeroase infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări, fie pentru că
pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare unică şi care este prezentată în statistici sub
calificarea cea mai ridicată, sau infracţiunea nu a fost niciodată descoperită, fie că autorul lor nu a putut
fi identificat, fie că a beneficiat de un fapt justificativ sau de o altă cauză legală, de impunitate, fie că
acţiunea publică a încetat prin decesul autorului, amnistie, prescripţie sau plângerea a fost retrasă, aşa
cum se întâmplă în cazul faptelor penale unde acţiunea penală se pune în mişcare doar în cazul existenţei
unei plângeri prealabile.

3.1.2. CRIMINALITATEA APARENTĂ

Această categorie de criminalitate cuprinde toate acele fapte care par să constituie infracţiuni şi
care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind înregistrate ca atare.
Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existenţa infracţiunii este
incontestabilă, aşa cum am precizat, de exemplu, în cazul plângerii prealabile.
Principalul decalaj între criminalitatea aparentă şi criminalitatea legală provine din aceea că autorii
unui important număr de infracţiuni constatate nu au putut fi identificaţi. Statisticile poliţiei cuprind între
50% şi 60% infracţiuni în care autorii nu au fost descoperiţi (identificaţi), această proporţie fiind în
continuă creştere şi nu diminuare, aşa cum populaţia României ar fi dorit.
Totuşi, anchetele deschise după descoperirea sau denunţarea faptelor nu ajung toate la condamnare şi
uneori se ajunge la concluzia că faptele antisociale semnalate nu reprezintă un delict; sau examenul
voliţional necesar la autor nu a putut fi stabilit ori există în favoarea sa o cauză de neimputabilitate sau
o imunitate. Trebuie adăugat că în toate aceste ipoteze, urmărirea penală nu se poate declanşa şi totul se
termină cu o ordonanţă de clasare sau cu o decizie de achitare.
De asemenea, mai trebuie adăugat că nu orice comportament sau faptă deviantă constituie
infracţiune.

3.1.3. CRIMINALITATEA REALĂ

Din diverse raţiuni criminologului i se ascunde realitatea exactă, fie datorită faptului că de foarte
multe ori se întâmplă ca infracţiunea să treacă neobservată de către organele de poliţie şi chiar de către
victimă (furturi, deturnări, delicte financiare, voiaje fară bilete etc.) sau nu există bănuiţi (falsul trece
neobservat, otrăvirea nu atrage atenţia nimănui, omorurile sunt camuflate în sinucideri sau accidente
etc.). Autorii acestor fapte care rămân nedescoperiţi sunt dintre cei mai abili, de aceea identificarea lor
constituie dovada unor înalte calităţi profesionale ale poliţiştilor şi procurorilor.
Infractorii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi acopere faptele, iar după aceştia
urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror identitate nu a putut fi încă stabilită (cel
puţin modul lor de operare figurează în criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj
între criminalitatea aparentă şi criminalitatea reală ţine, pe de o parte, de ineficienta activităţii organelor
de poliţie, iar pe de altă parte neglijenţei sau reticenţei victimelor, care, dintr-un motiv sau altul, nu
sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar împotriva denunţătorului există o adevărată
prejudecată socială.
Criminalitatea reală cuprinde totalitatea faptelor penale, indiferent dacă sunt sau nu cunoscute,
săvârşite într-o anumită perioadă de timp bine determinată şi pe un anumit teritoriu. Această categorie
are un grad foarte ridicat de generalitate şi include toate celelalte categorii.
Trebuie precizat că obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, ale cărei dimensiuni
şi realităţi, prin tehnici şi metode cât mai ştiinţifice pot şi trebuie să fie surprinse. Din păcate nu se poate
realiza întotdeauna o cercetare riguroasă, ştiinţifică, şi, o parte apreciabilă din ea, din diferite motive
rămâne necunoscută, aceasta fiind ceea ce numim „cifra neagră".

3.1.4. CIFRA NEAGRĂ

Este cunoscut faptul că diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă poartă
numele de cifra neagră a criminalităţii şi ea se referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni,
care, din diferite motive, rămâne necunoscută.
Existenţa cifrei negre este destul de jenantă în condiţiile în care proporţia de infracţiuni descoperite sau
de vinovaţi identificaţi nu rămâne constantă, nici de la o perioadă la alta, nici în ceea ce priveşte numărul
celor care atentează la viaţa persoanei. Sigur, acest lucru se poate datora fie lipsei de personal specializat
la organul de poliţie abilitat de lege cu asemenea activităţi, fie la organul de procuratură care are
atribuţiuni pe linia urmăririi penale şi a identificării autorilor unui anumit gen de infracţiuni.
Numai o creştere a serviciilor de depistare sau a eficacităţii activităţii lor va reduce cifra neagră,
sporind cifra criminalităţii legale sau aparente şi va demonstra că criminalitatea reală a sporit.
Până de curând eram toţi convinşi că la nivelul societăţii româneşti consumul de droguri a luat
amploare, dar activităţile poliţiei orientate spre combaterea acestui flagel erau, îndeosebi la nivelul
societăţilor rurale, ca şi inexistent. Iată însă că viaţa ne demonstrează că şi la acest capitol nu s-a
întreprins nimic sau aproape nimic. De curând, în premieră, în România, în localităţile Chiajna şi
Bragadiru au fost descoperite adevărate fabrici de droguri, cu laboratoare dotate cu aparate şi materie
primă de milioane de dolari. Cele două localităţi sunt în imediata apropriere a capitalei şi ele erau
amplasate, nu întâmplător, în apropierea unor şosele pe care circulă frecvent, de la Istanbul spre Occident
şi în sens invers, sute de TIR-uri turceşti. De altfel, creierul reţelei care a pus pe roate cele două fabrici
de la Chiajna şi Bragadiru era turcul Karsli Halii Ibrahim.
Aşadar, placa după care, ani de zile poliţia româna a încercat să liniştească cetăţenii cu ideea că
România este doar o ţară de tranzit, constituia de fapt o „cifră neagră" de care nu ştiau nimic. Este posibil
ca această „cifră neagră" să cuprindă mii, poate chiar zeci de mii de consumatori, reţelele de traficanţi
acţionând până şi în discotecile de la sate. Cifra neagră, în acest caz, ascunde o întreagă industrie, care,
cel puţin la profit, bate orice ramură a economiei naţionale.
Imposibilitatea de a evalua cifrele negre, certitudinea că ele nu sunt constante de la o perioadă la
alta, fie în mod global, fie într-un anumit sector al criminalităţii, influenţează asupra studiilor întreprinse
pentru a cunoaşte volumul, formele şi localizarea crimei. Acest handicap apasă greu asupra cercetării
cauzelor criminalităţii, mai ales dacă nu se clarifică cum şi de ce au fost comise faptele antisociale sau
aspectele determinate de personalitatea autorilor (vârstă, sex, naţionalitate, mediu, caractere etc.)

3.2. INFRACŢIUNEA

Ca una din instituţiile fundamentale ale dreptului, infracţiunea reprezintă fapta ce prezintă pericol
public, comisă cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală.
Pentru existenţa infracţiunii, aceste trăsături esenţiale, prevăzute de lege (art. 17, C. pen.), trebuie
să existe cumulativ, fiindcă lipsa uneia dintre ele face ca fapta să nu mai aibă caracterul infracţional.
Infracţiunea, înainte de a fi un fenomen juridic, este un fenomen social, adică un act antisocial, care
devine ilegal din momentul incriminării sale în lege.
Termenul de infracţiune este o denumire atribuită exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal şi
este echivalent cu conceptul de faptă penală sau ilicit penal.
In cercetarea criminológica, însă, infracţiunea (crima, delictul) trebuie analizată în contextul unui
ansamblu (crimă, criminal, victimă), căruia se subsumează, împreună având o mulţime de conexiuni şi
intercondiţionări reciproce, fără a-şi pierde particularităţile şi funcţiile proprii.
Atunci când obiectul de cercetare al criminologiei este extins şi în afara criteriului normei penale
şi se mai includ fapte care ţin de fenomenul devianţei, apar interferenţe cu alte discipline, cum ar fi
psihologia socială şi sociologia, care duc la extinderea obiectului de cercetare şi care diluează din
substanţa scopului propus de a stabili cauzele şi condiţiile care favorizează criminalitatea şi de a găsi
metode eficiente de combatere a acesteia.
De altfel, totalul infracţiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp şi într-un loc
determinat constituie ceea ce numim criminalitate. Criminalitatea, ca fenomen socio-uman, are în
componenţa sa întreg arsenalul de comportamente umane care sunt interzise de legea penală şi ea
reflectă individualitatea bio-psiho-socială a celor care au comis infracţiuni, uneori în cadrul unor realităţi
istorice impuse, alteori în unitatea lor contradictorie de moment.
„Crima sau infracţiunea, fiind legată de societate, a existat şi va exista întotdeauna. Vor exista
mereu criminali, precum există săraci, neputincioşi, imbecili. Această inegalitate este inerentă societăţii.
Astfel, este o utopie a ne gândi la stârnirea absolută a criminalităţii; tot ce putem face este ca s-o reducem
şi s-o îmblânzim" .
Infracţiunea este inseparabilă de infractor, iar infractorul de pedeapsă. Ea este fapta omului care vine în
conflict cu societatea, provocând reacţia acesteia, care reacţie este canalizată şi organizată în pedeapsa
care se aplică. Infracţiunea este un fapt al omului în raport cu societatea, dar nu ca fapt al omului izolat,
ci raportat la societate. Astfel, infracţiunea nu poate exista în afară de societate, fiind un fapt social ce
cuprinde un act antisocial şi care lezează interesele societăţii.
Din punct de vedere al localizării şi momentului producerii infracţiunii este util de subliniat rolul
pe care îl au statisticile pentru criminologi, care încearcă să găsească un răspuns la motivul care a
determinat producerea crimei sau cum asemenea fapte pot fi prevenite pe viitor.
Majoritatea crimelor sunt comise în zonele urbane aglomerate şi un număr mult mai redus în oraşele
mici sau în localităţile rurale. Desigur această distribuţie poate fi atribuită unei varietăţi de factori, ca de
exemplu: densitatea populaţiei, vârsta, stabilitatea populaţiei, condiţiile economice, calitatea aplicării
legii etc.
In Bucureşti, majoritatea infracţiunilor constatate şi care aduc atingere vieţii, integrităţii şi sănătăţii
persoanei sunt comise în cartierele dominate de sărăcie sau în locurile aglomerate din zona campusurilor
studenţeşti, unde negustorii de droguri sunt prezenţi în mod vizibil pe străzi. Fiecare gen de infracţiune
comis, aproape că îşi are specificul ei în ceea ce priveşte localizarea şi momentul consumării acesteia.
In ceea ce priveşte timpul când crimele au loc, datele oferite de statistici dezvăluie faptul că peste
58% dintre crimele comise cu violenţă sunt comise noaptea. La fel, furturile din locuinţă sau de
autovehicule, în procent de peste 70% sunt comise noaptea, în timp ce majoritatea furturilor comise
asupra persoanelor se consumă în timpul zilei.
Rata naţională a crimei, dar şi cea locală, variază de asemenea în funcţie de sezon. Infracţiunile
asupra persoanelor şi din locuinţe sau din gospodăriile victimelor, cel mai probabil, se comit în timpul
lunilor călduroase ale anului, datorită faptului că în această perioadă oamenii preferă să îşi petreacă
timpul cât mai mult în aer liber unde sunt mult mai expuşi la crime sau lasă deschise ferestrele şi uşile
pentru aerisire.
Totodată, subliniem faptul că, ratele criminalităţii variază nu numai în funcţie de timp şi loc, ci ele
depind mai ales de percepţia oamenilor şi de asprimea pedepselor care se vor aplica.
Din studiile făcute s-a constatat că, în general, oamenii sunt de acord cu severitatea sancţiunilor care se
vor aplica celor care comit infracţiuni şi mai ales când la mijloc este vorba de comiterea unor fapte cu
violenţă. Problema, însă, este percepută diferit fiindcă în deciziile lor, cei intervievaţi, au plecat de la
anumiţi factori, ca de exemplu abilitatea victimelot de a se proteja singure, valoarea prejudiciului produs
prin infracţiune, modul afacerii (legală, nelegală, dubioasă) de la care se sustrag bunurile; relaţiile dintre
infractori şi victime şi - în cazul infracţiunilor pentru droguri - tipurile de droguri implicate etc.
Sunt destul de diverse opiniile potrivit cărora infracţiunea nu ar face obiectul de studiu al cercetării
criminologice. Aceasta ar constitui obiect de analiză doar pentru acei cercetători care studiază cauzele
criminalităţii de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei sociale.
Cei care studiază infracţiunea din punct de vedere al obiectului criminologiei, înţeleg, de regulă,
prin crimă (infracţiune) orice încălcare a normelor din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu
obiectul unor incriminări în textele de lege.
în ceea ce ne priveşte, ca şi alţi criminologi români apreciem că denumirea de crimă are o arie
largă de înţelesuri, unii apreciind că ar fi inexact a pune semnul egalităţii între noţiunea de infracţiune
şi cea de crimă. Aşa de exemplu, crima este văzută ca un fapt social, uman, ca fiind o realitate care poate
fi observată îndeosebi datorită repetării ei. R. Garofalo opinează că pentru a exista o crimă este necesar
ca fapta respectivă să producă „vătămarea acelei părţi a simţului moral care constă în sentimentele
altruiste fundamentale, mila şi probitatea". Cert este că noţiunea de crimă, ca realitate observabilă,
trebuie analizată în contextul legii penale, fiindcă principiul ,,nullum crimen sine lege" a fost, este şi va
rămâne valabil.
 Nu există crimă fară lege. Fenomenul de crimă nu este creat de legi, ci el preexistă acestora, care
şi-au găsit în noţiunea de crimă raţiunea lor de a fi. Aşadar, norma penală vine să sancţioneze un
comportament preexistent, ea nu creează comportamente. Pe măsură ce anumite comportamente devin
necorespunzătoare pentru societate, ele vor fi sancţionate prin legea care va veni să le incrimineze şi -
tot aşa de posibil - se poate întâmpla ca anumite comportamente care erau incriminate să nu mai fie
considerate crime şi să fie dezincriminate. Aceste oscilaţii ale legii penale fac cercetarea criminológica
să plece în analiza noţiunii de crimă de la definiţia dată de legea penală (Codul Penal Român - art. 17
alin. 1) şi, totodată, să treacă graniţa fixată de legiuitor, aşa cum de altfel se întâmplă în cercetare, pentru
identificarea cauzelor cele mai intime, care produc şi favorizează crima.
Este unanim cunoscut în cercetarea criminologica, că, între noţiunea de crimă şi cea de infracţiune
nu se poate pune întotdeauna un semn al egalităţii, fiindcă deşi noţiunea de crimă o include şi pe cea de
infracţiune, este foarte posibil ca aceasta să mai cuprindă şi alte fapte cărora le-ar putea lipsi unul din
elementele esenţiale ale infracţiunii, însă, ca accepţiune generală, noţiunea de crimă desemnează fapta
penală, adică infracţiunea.

3.3. CRIMINALUL (INFRACTORUL)

Analizat în termeni strict juridici, criminalul este acea persoană care a comis o infracţiune cu
vinovăţie sau la care a participat ca autor, complice sau instigator.
Este cunoscut faptul că, într-o primă etapă, persoana criminalului a făcut un obiect de studiu exclusiv al
cercetării criminologice, dar ulterior, o seamă de curente au conferit eficienţă cauzală şi altor factori.
Din acest motiv, personalitatea infractorului a încetat să mai constituie obiect de studiu exclusiv al
cercetării criminologice, preocupările acesteia extinzându-se.
Din punct de vedere criminologic, ceea ce caracterizează într-o manieră originală dezvoltarea
studiilor cu privire la criminal, este trecerea de la cunoaşterea pur obiectivă la o cunoaştere subiectivă.
Viaţa organismului este compusă dintr-un lanţ de stimuli, reacţii în care fiecare zală este efectul
celei precedente, care este, în acelaşi timp, stimulul următoarei zale. Acest lanţ este o serie închisă de
condiţionări bio-psiho-sociale care îl determină pe individ să încalce legea.
Sigur, sunt voci care susţin că acest lucru se petrece datorită faptului că cei care încalcă legea sunt
un „eşec al procesului de socializare". In realitate, apreciem că motivele sunt mult mai complicate,
teoriile cele mai moderne pe care le vom prezenta facându-ne, dacă nu să ne lărgim aria de apreciere,
cel puţin să medităm mai mult pe marginea acesteia.
Criminologia modernă, fără a nega existenţa caracterelor biologice sau psihice ereditare (Olof
Kinberg în Suedia, Hooton în S.U.A.), acordă o importanţă esenţială dezvoltării mentalităţii criminale,
a procesului care conduce un individ la delincventă. Acest proces este studiat de unii (Sutherland, Sellin)
într-o orientare sociologică, de alţii (Friedlander în S.U.A., D. Lagache în Franţa) într-o orientare
psihanalitică. Aici pot fi grupate şi orientările unor psihologi care tind la crearea unei criminologii
fondate pe studiul dezvoltării personalităţii şi al inadaptării sociale (de Greff în Belgia, Mailloux în
Canada, Heuyer, Hesnard şi Mucchielli în Franţa ş.a.).
Criminologii, când caută să desluşească motivele crimei, vor să cunoască şi caracteristicile indivizilor
care au comis acele crime.
In spatele fiecărei crime se află unul sau mai mulţi criminali, care pot fi deosebiţi prin vârstă, etnie, nivel
socio-economic etc. Caracteristicile ne permit să grupăm infractorii pe categorii fixate în funcţie de
interesele cercetătorilor.
Se apreciază că populaţia tânără sub 18 ani, reprezintă aproximativ 8 procente din numărul total al
populaţiei şi aproape o treime din numărul celor care comit infracţiuni. Rata arestărilor la tineri este
destul de ridicată şi începe să scadă după vârsta de 30 ani şi urcă la maximum 2 procente în apropierea
vârstei de 50 ani, după care începe să scadă, fără ca rata criminalităţii să mai cunoască vreo modificare.
Acest declin al ratei criminalităţii este cunoscut ca fenomenul de îmbătrânire. De asemenea, studiile
întreprinse au demonstrat că această relaţie dintre crimă şi vârstă nu se schimbă, indiferent de sex, rasă,
ţară, timp sau crimă. Crima scade odată cu vârsta, chiar şi pentru acei indivizi care comit infracţiuni în
mod regulat. Aşadar, din punctul de vedere al vârstei, diferenţele în ceea ce priveşte rata criminalităţii
la indivizii tineri din grupuri variate, de pildă bărbaţii şi femeile din clasa de jos sau clasa mijlocie, vor
fi menţinute prin ciclul vieţii. Dacă este probabil ca tinerii din clasa de jos să comită crime de 3 ori mai
mult decât tinerii din clasa de mijloc, atunci este foarte probabil ca persoanele de 60 de ani din clasa de
jos să comită de 3 ori mai multe crime decât persoanele de 60 de ani din clasa mijlocie, cu toate că,
crimele comise de cele două categorii de clase vor scădea în mod constant.
Fenomenul de îmbătrânire este o parte naturală a ciclului vieţii.
Tinerii se unesc în a comite crime cu alţi tineri la fel de frustraţi în căutările lor pentru a-şi legitima
căile de a obţine bani, sex, alcool şi statut social.
Cu trecerea timpului, micile câştiguri nu mai rămân aşa de atractive şi din diverse motive (de
exemplu căsătoria) nu mai sunt de acord cu încălcarea legii.
Procesul de îmbătrânire, care nu ocoleşte pe nimeni, începe să-şi spună cuvântul... Alţi specialişti
acreditează ideea că scăderea ratei criminalităţii după vârsta adolescenţei nu implică şi scăderea
numărului de infracţiuni comise de toţi infractorii. Altfel spus, frecvenţa crimei poate să meargă în jos,
dar infractorii activi vor comite acelaşi procentaj de crime de-a lungul timpului. De ce se poate întâmpla
aşa? Pentru că factorii care influenţează atragerea individului într-o activitate criminală variază, aşa cum
variază şi numărul de factori care îl determină pe individ să renunţe la activitatea criminală. Desigur,
frecvenţa implicării criminale este influenţată şi de factorii sociali, de situaţia economică, de tensiunea
partenerului şi de stilul său de viaţă, factori care, de altfel, explică şi fenomenul îmbătrânirii.
Se apreciază că relaţia dintre crimă şi vârstă nu este aceeaşi pentru toţi tinerii, iar condiţiile variate
din timpul ciclului vieţii afectează comportamentul individual în diferite situaţii.
Factorii care cauzează cea de-a doua infracţiune sunt aceiaşi cu cei care cauzează a patra sau a
cincea infracţiune? Factorii care influenţează la comiterea infracţiunii de furt sunt aceiaşi cu cei care
influenţează o tâlhărie? Câte persoane care se nasc în acelaşi timp pot deveni criminali? Dintre aceştia
câţi vor avea „cariere" criminale?
M. Wolfgang şi T. Sellin de la Universitatea din Pensylvania au demonstrat pe baza unor
experimente că delincvenţii cronici juvenili continuă să încalce legea şi ca adulţi, fiind implicaţi în acte
mult mai grave şi mai primejdioase.
Delincventa feminină este mai puţin frecventă după maturitate, şi cu fapte tot mai puţine care ar
implica acuzaţii grave.
Se pare însă că nici soluţia arestării şi închiderii întregului grup de delincvenţi nu este agreată,
fiindcă, este puţin probabil că rata criminalităţii va scădea pe o perioadă mare de timp, când, de exemplu,
aceştia sunt încarceraţi.
Genul infractorului are, de asemenea, o strânsă relaţie cu crima. Cu excepţia infracţiunii de
prostituţie, în mod tradiţional, la toate vârstele, bărbaţii comit mai multe crime decât femeile.

După 1960, au avut loc descoperiri interesante în privinţa genului şi a perioadei când are loc
criza. Aşa de exemplu, cercetările au stabilit că în timp ce rata arestărilor este mai mică la femei, rata
delictelor comise de acestea este mai ridicată decât rata faptelor ce vizează încălcarea legii care au
fost comise de bărbaţi. Mai mult, în ultimii ani se constată o tot mai mare asemănare cu rata crimelor
comise de bărbaţi (între cauzele care generează criminalitate), iar diferenţele tind să devină tot mai
mici odată cu egalitatea între sexe, la locul de muncă, acasă şi chiar în politică. Doar în clasele de
jos, unde taţii domină activitatea gospodărească, fetele sunt crescute în cultul „treburilor domestice"
şi unde reducându-li-se libertatea, li se reduce şi posibilitatea de a comite delincventă. Cercetătorii
Merony Morash şi Meda Chesney-Lind au dezaprobat această opinie într-un studiu realizat pe 1427
de adolescenţi şi părinţii lor, găsind diferenţe de gen în ceea ce priveşte delincventa dintre fete şi
băieţi, indiferent de tipul de familie în care tinerii au fost crescuţi. Deoarece, în mod tradiţional,
femeile au o asemenea rată scăzută a criminalităţii, comunitatea ştiinţifică şi mijloacele de
comunicare în masă au ignorat în totalitate subiectul criminalităţii feminine.
Puţini au fost aceia din lumea cercetării criminologice care au considerat şi consideră că
subiectul merită să fie studiat într-un mod particular şi amănunţit. Dintre aceştia, Cesare Lombroso,
 în cartea „Femeia delincventă", publicată în 1895, prezintă în detaliu anormalităţile fizice, care ar fi
fost predestinate pentru unele fete să fie criminale din naştere. însă, constatările lui C. Lombroso
despre femeile criminale, nu au fost confirmate de cercetările ştiinţifice mai recente şi drept urmare,
descrierea lui despre femeia criminală a fost considerată eronată. Mai târziu, prin anii '30, Sheldon şi
Eleanor Gluck au iniţiat un proiect de cercetare despre cauzele biologice şi de mediu ale crimei, când
au vizat şi delincvenţi femei. Concluzia lor a fost că pentru a schimba frecvenţa criminalităţii la
femei, trebuie să existe modificări referitoare la împrejurările sociale în care cresc femeile.
Orto Sollack a fost de acord cu punctul de vedere al cercetătorilor Gluck, vizavi de factorii sociali
care determină crima. în 1952 el a propus ca infracţiunile comise de femei să aibă un „caracter
ascuns", adică aceste fapte să nu fie făcute cunoscute, atitudine care deşi protectoare, putea să aducă
grave prejudicii identificării cauzelor şi condiţiilor care generează criminalitatea feminină. In 1975,
Freda Adler a susţinut că, aşa cum rolul economic şi social al femeilor s-a schimbat, aşa şi
participarea lor faţă de ilegalităţi s-a schimbat, egalizarea venind şi punând punct unor controversii
inutile.
In concluzie, este necesar de subliniat că, în cercetarea criminológica, termenul de criminal este
folosit deseori cu acelaşi înţeles cu termenii de infractor şi delincvent, fară a face o distincţie vizibilă
între aceştia. De asemenea, o categorie destul de aparte o constituie bolnavii psihici, îndeosebi cei
care suferă de boli grave, şi care nu au discernământul faptelor lor. Aceste persoane nu pot fi trase la
răspundere deci nu sunt criminali în sensul penal al termenului, însă, cercetarea criminologica le-a
semnalat prezenţa, şi, mai mult, a încercat să descifreze mecanismul de producere al infracţiunilor
comise de aceştia. Identificarea acestor cauze este extrem de importantă fiindcă, „la altă scară, la alte
proporţii, mecanismele se repetă"

VICTIMA INFRACŢIUNII

Problema a fost luată în studiu mai ales după anii 1970, cunoscut fiind faptul că atenţia
specialiştilor era îndreptată îndeosebi către infractor şi faptă.Această preocupare, cu un aspect teoretic
aparent nou, a căpătat repede adepţi, reproşându-se criminologiei că şi-a îndreptat toată atenţia către
problematica criminalului şi a faptei sale, neglijând în totalitate studiul victimologic. Cu toate acestea,
în ultima perioadă de timp, au început să apară lucrări care demonstrează relaţii complexe între făptuitor,
faptă şi victimă, deseori între acestea existând un raport cauzal complex , susţinându-se chiar ideea
desprinderii unei noi discipline, denumită „victimologie".
Este de necontestat faptul că, plecând de la relaţia de interdependenţă dintre infracţiune şi
victimă, apar ca necesare adoptarea unor măsuri eficiente de prevenire şi pedepsire a infractorilor şi
acordarea unei atenţii sporite victimei.
In doctrina unor ţări (şi îndeosebi la cele unde nu s-a trecut în totalitate la sistemul economiei
de piaţă) se caută a se da răspuns unor probleme ce se ridică în doctrina dreptului penal, cu implicaţii în
studiul victimologiei, cum ar fi: dacă victima poate fi doar o persoană fizică, prejudiciată printr-o faptă
penală sau trebuie incluşi în această categorie şi agenţii economici sau organizaţiile sociale? în definirea
acţiunii vătămătoare ne referim la vătămarea materială sau se include şi prejudiciul moral cauzat de fapta
penală?
Luarea în calculul cercetării criminologice a victimei infracţiunii, nu poate să aducă decât date
suplimentare în eforturile care se fac pentru stabilirea dimensiunilor pe care criminalitatea reală le poate
avea. De altfel, din acest punct de vedere, trebuie admis faptul că obiectul de studiu al criminologiei nu
reprezintă un şablon, ci el va continua să sufere modificări, în raport cu noile probleme ce apar, şi care
vor fi examinate şi explicate. Aceasta, însă, nu înseamnă că obiectul de cercetare trebuie înţeles ca o
cale de extindere nelimitată.
In cercetarea criminologica, victima infracţiunii a făcut obiectul unor studii mai aprofundate,
îndeosebi după ce savantul Hans von Hentig, care a fost o victimă a persecuţiei naziste, a adus în atenţie
rolul pe care îl poate juca victima în activitatea criminală. De exemplu oamenii ştiu că locurile de cazare
ale turiştilor sunt „puncte de atracţie" pentru infractori care urmăresc jefuirea turiştilor. Von Hentig a
adunat toate aceste date într-un mod sistematic şi le-a publicat în 1948 în cartea „Criminalul şi victima
lui", moment care a fost apreciat de către cercetători, ca fiind unui când s-au pus bazele unei noi
discipline, victimologia. De altfel, rădăcinile academice ale victimologiei sunt legate şi de alte lucrări
apărute în această perioadă. S-a considerat că victimele sunt elemente valoroase pentru identificarea
cauzelor şi condiţiilor care generează crima, deoarece ele apar ca jumătate a faptei penale comise. Printre
oamenii de ştiinţă care s-au considerat ei înşişi „victimologi" se mai numără: Mendelsohn (1940), care
a studiat rezistenţa oferită de victimele violului; von Hentig (1948), care a cercetat vulnerabilitatea
presupusă a unor categorii speciale de indivizi, cum ar fi cei foarte tineri-sau cei foarte bătrâni, cei cu
tulburări mentale etc.; Wolfgang (1958), a studiat unele categorii de indivizi ale căror acţiuni au
contribuit la moartea lor violentă etc. Cu toate acestea, aşa cum afirmăm, Hans von Hentig este acela
care introduce noţiunea de „victimă activantă", prin care se înţelege rolul jucat de victimă în declanşa-
rea unor comportamente criminale. El ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o
parte din vină în declanşarea actului infracţional.Cercetări mai recente au demonstrat că raportul
infractor-victimă este mult mai complex, fiind necesară nu numai evidenţierea situaţiei reale din
perspectivă juridică, ci şi analiza acelor mecanisme şi pârghii de ordin psihologic şi psiho-social din
cadrul relaţiei victimă infractor.
Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume numărul victimelor este mai
mare decât al infractorilor; că riscul de a fi victimizat în cazul infracţiunilor cu violenţă este mai mare
la bărbaţi decât la femei; cei care ucid, de regulă, sunt cu 5-10 ani mai tineri decât victimele lor; la femei
rata cea mai mare a victimizării apare la 20-28 de ani, iar la bărbaţi la 30-39 de ani în cazul infracţiunilor
grave, violente, 50% din victime au avut antecedente penale.
Acum, procesul de adunare a informaţiilor despre victimă şi analiza relaţiei pe care aceasta o are cu
criminalul a devenit mult mai profund şi complex. La nivelul Statelor Unite ale Americii, un studiu
recent demonstrează că, din numărul total de familii, aproximativ 25% au fost victimele unei infracţiuni
de violenţă sau furt, procent extrem de ridicat, dacă nu cumva exagerat de autorii studiului.
Pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, teama lor de crimă tinde să crească, iar femeile au un
sentiment de frică de trei ori mai ridicat decât al bărbaţilor, deşi, pentru persecuţiile cu violenţă, de
regulă bărbaţii sunt cei mai expuşi. Pe de altă parte, atacatorii necunoscuţi sunt pe zi ce trece înlocuiţi
de indivizi pe care victimele îi cunosc. Aşa de exemplu, într-un sfert din jafurile comise, victimele îi
ştiau pe atacatorii lor.
De asemenea, studiile despre victimă vin şi demonstrează că aceasta joacă un rol foarte important
în faza urmăririi penale, cât şi în cea a cercetării judecătoreşti. Este necesară participarea sa în orice fază
a procedurii penale, de la relatarea întâmplării, la participarea pentru identificare şi arestare, la urmărire,
la proces, la întemniţare şi eliberare.
Există o atenţie sporită din partea cercetării criminologiee pentru victima infracţiunii, atenţie care
se axează pe studiul caracteristicilor victimelor, pe rolul lor în procesele penale, atenţie, care ne ajută să
învăţăm mai multe despre cauzele şi prevenirea infracţiunilor (crimelor).
 REACŢIA SOCIALĂ ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂŢII

Au apărut tot mai frecvent în ultimii ani opinii potrivit cărora, din obiectul cercetării criminologice
trebuie să facă parte şi studiul reacţiei sociale faţă de creşterea/descreşterea criminalităţii.
Această reacţie împotriva fenomenului criminalităţii, poate îmbrăca forma unor programme, care,
prin măsurile propuse, să ducă la diminuarea fenomenului ca atare, poate contribui la o mai bună
înfăptuire a actului justiţiei sau poate ajuta la organizarea unui tratament al celor condamnaţi, în
conformitate cu normele internaţionale privind drepturile omului. De asemenea, poate oferi soluţii
viabile de resocializare a celor care şi-au ispăşit pedeapsa, sau chiar de calificarea lor în diferite profesii
pe timpul executării pedepsei.
Apreciem că influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât în alte
domenii ale judecăţii individuale, iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie promptă.

4 SCOPUL CRIMINOLOGIEI

In ansamblul preocupărilor sale, criminología are drept scop general, stabilirea unei politici
eficiente de luptă împotriva criminalităţii, care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să
prevină fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune, cei vinovaţi să fie traşi la
răspundere penală.
Acest scop general este valabil şi pentru alte discipline, derivate din dreptul penal, şi, în consecinţă,
el se realizează prin modalităţi specifice fiecăreia.
Aşadar, scopul general al criminologiei este acela al fundamentării unei politici penale eficiente,
care să fie capabilă a descifra măsurile cele mai adecvate de prevenire şi combatere a criminalităţii.
Aşa cum menţionam mai sus, dacă disciplinele derivate din dreptul penal îşi realizează scopul prin
modalităţi specifice, rezultă implicit că şi criminologia are şi un scop particular imediat, pe care
criminologul francez J. Leaute îl defineşte ca fiind reconstituirea interacţiunilor particulare, cu
specific criminologic şi care l-au determinat pe individ să comită infracţiunea. La aceasta, alţi
criminologi au mai adăugat drept scop particular şi stabilirea măsurilor de combatere şi prevenire a
criminalităţii.
R. M. Stănoiu apreciază că, în prezent, „ştiinţa criminologica are drept scop verificarea ipotezelor
privind cauzele criminalităţii şi reacţia socială faţă de aceasta, urmărind în plan practic prevenirea
criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor"
In cazul criminologiei, ca de altfel în mai toate domeniile, cercetarea ştiinţifică a oferit şi va oferi
soluţii noi, care să ajute la progresul cercetării în acest domeniu, astfel încât, ca parte a ştiinţei
contemporane, prin rezultatele obţinute, să contribuie la realizarea scopului propus.
Desigur, în contextul globalizării, al creării unei Europe unice şi al instituirii unor norme judiciare
obligatorii pentru statele europene s-a impus ca scopul cercetării criminologice să fie extins şi cu privire
la noile riscuri care ar putea afecta securitatea europeană, ca de exemplu, terorismul şi traficul de droguri,
astfel încât, cercetarea criminologica să-şi aducă aportul la realizarea unui climat european de linişte.
într-un asemenea context apreciem ca necesară lărgirea scopului cercetării criminologice şi cu privire la
aceşti factori, dacă dorim ca „viitorul să nu aparţină periferiei globului".
 5. FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

Funcţiile criminologiei stabilesc multiplele posibilităţi care, pentru a ajunge la scopul propus, sunt
folosite într-un ansamblu teoretico-metodologic, ce asigură detalii asupra cauzelor şi remediilor sociale
ale criminalităţii.
Considerăm că două sunt cele mai importante funcţii ale criminologiei: funcţia teoretico-
explicativă şi funcţia aplicativă şi prospectivă.
In primul caz (funcţia teoretico-explicativă), demersul ştiinţific al criminologiei este acela de a
investiga criminalitatea ca un fenomen socio-uman, cu toate sensibilităţile sale de identificare privind
cauzele care l-au determinat şi stabilirea celor mai eficiente măsuri de combatere a fenomenului
infracţional.
In cel de al doilea caz (funcţia aplicativă şi prospectivă) se urmăreşte identificarea modelelor de
acţiune, prin care intervenţiile preventiv-educative stabilite în primul caz să fie dirijate către factorii de
decizie, abilitaţi de lege să dispună măsuri care să ducă la stoparea şi combaterea criminalităţii .
Mai reţine atenţia francheţea prezentării principalelor concepte pentru fiecare funcţie în parte, pe
care cercetarea criminológica le foloseşte.
Astfel, funcţia descriptivă operează cu următoarele concepte operaţionale: mediu, teren,
personalitate, situaţie, act.
Funcţia explicativă operează cu conceptele: cauză, condiţie, efect, factor.
Funcţia predictivă are în atenţie următoarele concepte: prezent, viitor, probabilitate, similitudine,
extrapolare, hazard, risc, prognostic. De altfel, această funcţie urmăreşte anticiparea unor schimbări ale
fenomenului criminal pe o anumită perioadă şi evaluarea probabilităţii producerii evenimentului.
Funcţia profilactică utilizează conceptele: reacţia socială, control social, tratament, reintegrare,
resocializare, prevenire primară, secundară şi terţiară.

6. DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI
Am prezentat anterior câteva încercări de a defini obiectul ştiinţei criminologice la finele secolului
al XIX-lea şi începutul secolului XX.
Criminologia studiază dinamica, cauzele şi condiţiile socio-umane ale criminalităţii, cât şi
trăsăturile definitorii, mecanismul şi funcţionalitatea complexului de măsuri stabilite pentru prevenirea
fenomenului criminal, a modului în care sunt trataţi infractorii în cadrul sistemului social şi elaborează
soluţii de intervenţie preventivă contra crimei şi criminalităţii, plecând de la realităţile constatate, în
interesul întregii societăţi şi în acord cu legislaţia existentă pe plan intern şi reglementările umanitare
ale Naţiunilor Unite sau ale altor organisme internaţionale în domeniu.
La cel de al 8-lea Congres al O.N.U. pentru prevenirea infracţiunilor şi tratamentul delincvenţilor,
care a avut loc în perioada 27 august-7 septembrie 1990, la Havana, din documentele prezentate s-a
desprins şi definiţia dată criminologiei, apreciindu-se că aceasta este o ştiinţă care analizează cauzele
infracţiunilor şi factorii care influenţează comiterea acestora, elaborând politici în materie de
prevenire şi justiţie penală în cadrul planificării sociale de ansamblu. Totodată, se evaluează costurile
sociale ale fenomenului infracţional şi se urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru
obţinerea unei protecţii eficiente, corespunzătoare realităţilor si nevoilor sociale , aflate în
continuă evoluţie.
Este cunoscut faptul că aproape toţi cei care au elaborat lucrări criminologice au încercat să dea
cate o definiţie criminologiei şi - din dorinţa de a fi cât mai originali în funcţie de concepţiile pe care
le-au avut cu privire la obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei - în marea lor majoritate aduc
elemente de noutate însă rară a afecta fondul problemei, esenţialul. De altfel, Rodica Stănoiu pe bună
dreptate', apreciază că „numărul definiţiilor egalează pe acela al criminologilor". Aceasta, însă, aşa
cum sublinia Valenan Cioclei, „nu se datorează atât fanteziei şi indisciplinei, cât şi complexităţii
fenomenului criminal".
Primii paşi în a da o definiţie criminologiei aparţin şcolii pozitiviste axată îndeosebi pe studiul
criminalului, cu reprezentanţii săi de frunte C. Lombroso şi E Ferri. Ultimul, în lucrarea sa „Sociologie
criminală", face aprecierea că sociologia penală, sinonima cu criminologia, „va studia nu numai
delictul în sine, ca raport juridic, ci, de asemenea, sau în primul rând, pe acela care comite delictul",
teză susţinută şi de alţi criminologi de renume, ca de exemplu Etienne de Greef sau G Heuyer
Alţi reprezentanţi ai şcolii pozitiviste, când încă nu intervenise delimitarea faţă de
dreptul penal, apreciau criminologia ca pe o ştiinţă care studiază fenomenul criminal
înglobând in cadrul ştiinţei criminologice întregul set de activităţi legislative plecând
de la elaborarea legilor, continuând cu încălcarea acestora şi măsurile ce trebuie luate
şi terminând cu reacţia socială faţă de asemenea încălcări ale legii, personalităţi mai
semnificative fiind: R. Garofalo, Durkheim, Sellin, Sutherland şi G.D.R Cressey
Unele concepţii au înclinat a defini criminologia ca pe o ştiinţă despre fenomenul
criminalităţii , iar altele, prin anii '50, o consideră ca pe ştiinţa care se ocupă cu
studiul dinamicii actului criminal, promotorul acestei orientări noi fiind belgianul
Etienne de Greef.Spre sfârşitul anilor '60, criminologia era considerată ca o ştiinţă despre reacţia sociala
şi care include atât criminologia etiologică, cât şi criminologia trecerii la act a dinamicii sale (studiul
proceselor care duc la delincventă). Aşadar, se reconsideră postulatele fundamentale ale „criminologiei
tradiţionale" prin îmbinarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează criminalitatea, cu studiul proceselor
care duc la delincventă. R. Vouin şi J. Séante, definesc criminologia ca fiind studiul ştiinţific al
fenomenului criminal.
Pinatel susţine că definiţia dată de E. Durkheim este apropiată realităţilor şi, ca atare, pare a fi
cea mai recomandată: „numim crimă orice act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei
ştiinţe speciale, criminologia."
Saignol - Lavastine şi V. Stanciu, au dat o definiţie care la prima vedere pare foarte originală,
dar, în realitate, ea reprezintă opinia şcolii psihologice. Ei definesc criminologia ca fiind „studiul
complet şi integral al omului, cu preocuparea constantă de a cunoaşte mai bine cauzele şi remediile
activităţii sale antisociale".
G. Ştefani şi G. Levaseur susţin că: „Ştiinţa criminologiei studiază delincventa, pentru a
descoperi cauzele, geneza, procesele şi consecinţele acesteia". Mai simplificată, definiţia ar consta în
aceea că, „criminologia este studiul cauzelor delincventei."
Alţii susţin că o definiţie detaliată şi aprofundată a criminologiei ar fi foarte complexă şi nu ar
satisface pe nimeni, deoarece această ştiinţă este totuşi destul de tânără, iar definiţia sa depinde în foarte
mare măsură de concepţia pe care şi-o face fiecare.
 Nu putem lăsa trecutul fără sicriu, dar nici viitorul fară leagăn, de aceea opinez că această ştiinţă
nu se poate dezvolta, dacă vom da la o parte preocupările, deseori extrem de valoroase, ale înaintaşilor
noştri. Nu putem să facem un pas următor, dacă nu l-am făcut pe primul...
Unii au apreciat că, în fundamentarea unei definiţii mai profunde a ştiinţei criminologiei, trebuie
făcute referiri atât ca ştiinţă specializată, cât şi ca ştiinţă pluridisciplinară.
Ca ştiinţă specializată, criminologia examinează într-o arie mult mai vastă de investigare întreaga
paletă a aspectelor fenomenului criminalităţii. Explicarea şi descrierea fenomenului criminal se
realizează, în aproape toate situaţiile, de pe poziţiile teoretice şi metodologice ale disciplinei de
„origine".
Jean Pinatel, criminologul de elită al cercetării franceze, făcea precizarea că biologia criminală,
care studia doar trăsăturile biologice ale infractorului în perioada de început a apariţiei şcolii
antropologice, îşi extinde aria de investigaţie asupra întregului ansamblu de probleme care face referire
la fenomenul criminalităţii, dar cu specific biologic
La fel se întâmplă şi cu psihologia criminală, cu sociologia criminală şi criminologia sociologică,
care, cu timpul, ajung să studieze fenomenul criminalităţii din punctul de vedere propriu al fiecărei
discipline.
Ca ştiinţă specială, criminologia detaliază prin studiu subsistemele de drept penal, de drept
procesual penal şi de drept execuţional penal, cu realităţile crimei şi criminalităţii pe un anumit teritoriu
şi într-un anumit sistem social, iar rezultatele mai semnificative servesc nu numai jurisprudenţei, cât şi
în înfăptuirea scopului procesului penal, prevăzut în art. 1 din C.pr.pen..
V. Dongoroz aprecia că, criminologia, constituie o adevărată „busolă în orientarea practicii
procesului penal" , ajutând practica instanţelor judecătoreşti şi a organelor ce pun în aplicare dispozitivul
sentinţelor penale prin care este stabilită sancţiunea care urmează a se aplica, inclusiv a soluţiilor de
perfecţionare a tratamentului delincvenţilor.
Aria utilizării rezultatelor cercetării criminologice este însă mult mai mare. Practic, ea foloseşte tuturor
organelor judiciare, instituţiilor abilitate de Constituţie să elaboreze legislaţia, celor care întreprind
activităţi de reeducare a infractorilor, autorităţilor publice cu competenţe în materie de justiţie penală,
constituind de fapt o condiţie „sine qua non" a luptei împotriva criminalităţii.
Criminologia îşi are propriul său obiect de cercetare, iar pentru realizarea funcţiilor sale şi atingerea
scopului propus, aşa cum procedează şi alte ştiinţe moderne, uzează de cuceririle ştiinţifice din alte
domenii.
Ca ştiinţă pluridisciplinară, de contact, de graniţă sau de intersecţie între dreptul penal şi
sociologie, criminologia devine cu timpul nu numai un instrument de cercetare a cauzelor şi condiţiilor
apariţiei fenomenului criminal, cât şi a măsurilor de prevenţie ce urmează a se lua, devenind un
instrument tehnic pentru orientarea jurisprudenţei penale în a stabili cele mai eficiente măsuri de
combatere a fenomenului infracţional şi a altor manifestări prin care se aduce atingere ordinii publice.