IDEEA UNITATII EUROPENE

Secolul al XX-lea a început, ca epocă istorică, odată cu primul război mondial. Când a izbucnit
conflictul, diplomatul englez Edward Grey a spus; „Lămpile s-au stins în întreaga Europă”, iar marele
scriitor satiric Karl Krauss a scris, la Viena, lucrarea „Ultimele zile ale umanităţii”. Toate minţile luminate
ale continentului au refuzat să creadă că o Europă care, prin puterea industrială şi financiară, prin
progresul tehnologic şi ştiinţific, prin influenţa civilizaţiei intelectuale şi artistice, prin superioritatea
modelelor politice şi culturale şi care deţinea supremaţia lumii, a putut să dezlănţuie un conflict de o
asemenea amploare. Timp de patru ani (1914 – 1918), 28 de state ale lumii cu o populaţie de 1,5
miliarde de locuitori au mobilizat şi trimis la luptă circa 75 de milioane de soldaţi, dintre care circa
jumătate (aproximativ 37 500 000 de soldaţi) au fost declaraţi morţi, răniţi sau dispăruţi. Dintre aceştia,
ţările europene au plătit un tribut de 8 milioane de morţi şi peste 20 de milioane de răniţi, mutilaţi şi
dispăruţi. Distrugerile îngrozitoare produse de război au micşorat cu o treime producţia ţărilor
europene, ceea ce a fost echivalent cu o scădere mai mare decât cea provocată de toate crizele
economice, din secolul al XIX-lea, însumate.
Tratatul de pace impus de principalele puteri învingătoare (Franţa, Anglia, Statele Unite,
Italia), cunoscut sub numele de Tratatul de la Versailles, a fost dominat de mari probleme, precum:
a) prăbuşirea imperiilor ţarist, austro-ungar şi otoman;
b) apariţia unui nou sistem politic în Rusia bolşevică, care propaga exportul de revoluţie
comunistă în întreaga lume;
c) exercitarea controlul asupra Germaniei învinse, care a repre-zentat - de departe - cel mai
redutabil adversar al aliaţilor;
d) redesenarea hărţii politice a Europei, atât pentru a reduce influenţa Germaniei, cât şi
pentru a crea structuri statale viabile în locul fostelor imperii dispărute aproape simultan la sfârşitul
războiului;
e) neînţelegerile şi fricţiunile dintre statele învingătoare;
f) preocuparea statelor învingătoare de a elabora un act normativ european care să
împiedice un nou război.
Soluţionarea acestor probleme s-a făcut, de regulă, în folosul marilor puteri învingătoare, care
şi-au promovat interesele în dauna învinşilor, dar şi a statelor mici şi mijlocii aliate. Fără a intra în detalii,
se cuvine subliniat faptul că Tratatul de la Versailles nu putea crea bazele unei păci reale. Acest fapt era
valabil nu numai pentru clauzele economice dar şi pentru cele politice.
Excluderea învinşilor de la Conferinţa de pace, dar mai ales a Germaniei şi a Rusiei sovietice,
precum şi refuzul Statelor Unite de a ratifica tratatele de pace şi de a intra în Liga Naţiunilor, state foarte
importanţe ale vieţii politice internaţionale, nu putea să asigure o stabilitate reală a lumii după primul
război mondial.
Tratatele din anii 1919-1920 au schimbat radical harta politică a Europei. Global, pacea de la
Versailles, fondată pe principiul naţionalităţilor, a dat o nouă coloratură politică continentului, o hartă a
statelor naţionale, care a împlinit numeroasele revendicări de recunoaştere a identităţilor; numărul
europenilor aparţinând unor minorităţi aflate pe teritoriul altui stat a scăzut de la circa 60 000 000 în
anul 1914, la aproape 25 000 000 în anul 1920.
Clauzele Tratatelor de la Versailles (din iunie 1919), Sait- Germain-en-Laye (din 10 septembrie
1919), Trianon (4 iunie 1920), Neuilly (27 noiembrie 1919) şi Sèvres (11 august 1920) au creat noua
ordine europeană provocând satisfacţie învingătorilor şi puternice resentimente celor învinşi. În aceste
condiţii toate forţele politice lucide din Europa au înţeles că refacerea continentului european - puternic
marcat de cataclismul războiului - pacea şi stabilitatea sa economică, necesitau un efort comun, o
concepţie superioară despre responsabilitatea fiecărei naţiuni în parte şi ale tuturor la un loc.
 Cert este faptul că pe „bătrânul continent” s-au confruntat în perioada interbelică forţe dintre
care, unele, au avut ca suport credinţa în conştiinţa comună a popoarelor europene, dorinţa acestora de
a statua forme de asociere politico-economică şi pe alte planuri care să salvgardeze pacea şi civilizaţia
Europei de un nou război şi, altele, revanşarde, ostile oricărei forme de unitate europeană, anchilozate
în mentalităţi naţionaliste, de tip nociv, care au favorizat accesul la putere a tuturor formelor de
totalitarism (fascism , nazism, comunism).
Susţinătorii unificării politice a Europei, adepţi ai democraţiei şi liberalismului, au considerat că
fondul comun de valori, reînnoirea unităţii culturale a continentului şi crearea unei uniuni politice şi
economice a continentului pot salva pacea şi unitatea lumii europene.
Deşi statele europene deveneau tot mai independente economic şi îşi deschideau pieţe în
toată lumea, ele continuau să formeze compartimente politice ermetice, pentru că în ansamblu, ideea
de Europa unită era dominată de ideea naţională. Doctrina suveranităţii naţionale a fost utilizată de o
dreaptă politică, virulent naţional - populistă, în scopul devierii şi anihilării mişcării liberal democratice.
Opinia publică europeană a început, mai ales după afirmarea regimurilor totalitare în Ungaria, Italia şi
Germania, să accepte hipernaţionalismul, care a degenerat rapid în dogma statului naţional-suveran
etern şi absolut, răspunzător în faţa nimănui şi de nimic altceva decât de vocaţia sa expansionistă şi
hegemonică.

La sfârşitul războiului din anii 1914-1918, opinia publică din numeroase ţări europene era
preocupată de crearea unei organizaţii internaţionale care să aibă largi competenţe în menţinerea păcii.
Organizaţiile pacifiste s-au întâlnit la Londra în zilele de 10-13 martie 1919 şi s-au constituit în Uniunea
Internaţională a Asociaţilor pentru Societatea Naţiunilor. Scopul declarat al acestei asociaţii a fost de a
asigura un consens cât mai larg al statelor asupra principiilor ce urmau a fi aşezate la baza Societăţii
Naţiunilor, organizaţie internaţională care avea drept scop sprijinirea colaborării între state şi apărarea
păcii.
Începând cu 18 ianuarie 1919 s-a trecut la elaborarea proiectului de creare a Societăţii
Naţiunilor Unite. În timpul discuţiilor s-au conturat două concepţii opuse referitoare la caracterul
sancţiunilor ce trebuiau să fie aplicate de către Consiliul Naţiunilor Unite. Marea Britanie şi Statele Unite
considerau că opinia publică şi forţa morală erau suficiente pentru eliminarea conflictelor internaţionale.
Franţa a propus aplicarea de măsuri coercitive împotriva statelor agresoare, ceea ce presupunea şi
crearea unei armate internaţionale. În final s-a adoptat o soluţie de compromis între cele două
concepţii. La 14 februarie Proiectul Societăţii Naţiunilor Unite a fost înaintat Conferinţei Păcii, iar la 28
aprilie 1919, delegaţiile de la Conferinţa de Pace au votat Pactul Societăţii Naţiunilor. Societatea
Naţiunilor a fost formată iniţial din 26 de state, 4 dominioane şi India, ulterior au mai fost admise 13
state neutre. Nu au fost admise statele învinse, Uniunea Sovietică a fost marginalizată, iar Statele Unite
au refuzat să intre.
Principalele organe ale Societăţii Naţiunilor au fost: Adunarea, Consiliul şi Secretariatul care
avea caracter permanent. Pe lângă Societatea Naţiunilor au mai funcţionat ca instituţii distincte, dar
strâns legate de ea, Organizaţia Internaţională a Muncii, şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională.
Adunarea Societăţii Naţiunilor era forul suprem şi se compunea din reprezentanţii tuturor
statelor membre, câte trei reprezentanţi pentru fiecare stat ce reprezentau un singur vot în adunare.
Adunarea era abilitată să se ocupe de orice problemă care intra în sfera de activitate a societăţii.
Hotărârile se luau prin vot unanim şi sesiunile adunării aveau loc o dată pe an.
Consiliul reprezenta organul executiv al Societăţii Naţiunilor şi era alcătuit din membrii
permanenţi: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia şi din alţi 4 reprezentanţi
aleşi de către Adunarea europeană.
Secretariatul general al Societăţii Naţiunilor era alcătuit din secretarul general, numit de către
Adunarea europeană şi din personalul necesar pentru exercitarea atribuţiilor.
 Societatea Naţiunilor a fost confruntată în tot timpul existenţei sale cu cele două probleme
capitale ale perioadei interbelice: dezarmarea şi securitatea. În acest sens au fost create grupări
regionale precum: Mica Înţelegere (formată în anul 1922 din: România, Cehoslovacia şi Iugoslavia),
Antanta Balcanică (formată în anul 1934 din: România, Turcia, Grecia şi Iugoslavia) şi Antanta Baltică
(1934 formată din următoarele state: Letonia, Lituania şi Estonia). Formate din state membre ale
Societăţii Naţiunilor, aceste organizaţii regionale reprezentau etape în procesul de realizare a unităţii
politice europene. Societatea Naţiunilor a fost un instrument prin care statele lumii, dar mai ales cele
europene, au încercat să apere sistemul socio-politic creat în urma păcii de la Versailles. În pofida
limitelor sale, Societatea Naţiunilor a favorizat procesul de unificare europeană şi a însemnat o mare
experienţă pe drumul parcurs de către statele europene pentru realizarea unui sistem de relaţii
interstatale bazate pe principiul dreptului. La mijlocul deceniului al treilea al secolului trecut, s-a realizat
o uşoară apropiere de foştii adversari. Reconcilierea franco-germană, urmată de intrarea Germaniei în
Societatea Naţiunilor şi de admiterea sa ca cel de al 5-lea membru al Consiliului, pe picior de egalitate cu
Franţa, Anglia, Italia şi Japonia, prefigura o destindere reală a atmosferei politice europene.
Reconcilierea din domeniul politic a fost urmată de cea din domeniul economic şi din alte domenii.
Realitatea secolului al XX-lea a îngemănat în egală măsură unele dintre cele mai cumplite
evenimente prin care a trecut umanitatea, dar şi revoluţii pentru mai bine, iar progresul ştiinţei a fost
extraordinar. Muzicianul Yehudi Menuhin a afirmat că a fost secolul care „a trezit cele mai mari speranţe
concepute vreodată de omenire şi a distrus toate iluziile şi idealurile”. Scriitorul englez Wiliam Golding,
laureat al premiului Nobel, l-a considerat „cel mai violent secol din istoria omenirii”.
În acest secol, omenirea a cunoscut trei războaie mondiale: două războaie calde (primul război
mondial 1914 – 1918 şi al doilea război mondial 1939 – 1945) şi un război rece (care a durat 42 de ani, în
perioada 1949 – 1991). Tot în acest secol s-au desfăşurat peste 250 de conflicte regionale în toate
colţurile lumii.
După cel de al doilea război mondial, mai ales după anii '60, istoria contemporană a înregistrat
apariţia a peste 100 de noi state pe harta politică a lumii, datorită eliberării popoarelor din Africa, Asia,
America de Sud şi Oceania de sub ocupaţia colonială (engleză, franceză, belgiană, olandeză portugheză,
spaniolă etc.). O altă caracteristică definitorie a secolului al XX-lea o reprezintă confruntarea dintre două
tipuri de regimuri opuse: regimul politic democratic şi regimul politic dictatorial.
La 4 aprilie 1949 a luat naştere Organizaţia Atlanticului de Nord, prin semnarea actului
constitutiv de către miniştri de externe a celor 12 state fondatoare: Anglia, Belgia, Canada, Danemarca,
Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia şi S.U.A. Cunoscută sub numele de
N.A.T.O, această coaliţie politico-militară a reunit iniţial doar 10 ţări din Europa occidentală, Canada şi
Statele Unite. Ulterior la N.A.T.O. au mai aderat: Turcia, Spania, Grecia şi Germania de Vest.
La 14 mai 1955 a luat fiinţă Organizaţia Tratatului de la Varşovia prin aderarea Albaniei,
Bulgariei, Cehoslovaciei, Germaniei de Est, Poloniei, României, Ungariei şi a Uniunii Sovietice. Crearea
Tratatului de la Varşovia a fost o reacţie de răspuns a Uniunii Sovietice şi a ţărilor socialiste aflate în sfera
sa de influenţă la constituirea N.A.T.O. Existenţa celor două coaliţii militare pe teritoriul Europei nu a
asigurat niciodată securitatea reală şi încrederea între state, pentru că sporirea permanentă a
arsenalelor militare a amplificat tensiunea şi suspiciunea internaţională, stări atât de specifice războiului
rece.
Secolul al XX-lea a fost scena bombardamentelor atomice de la Hiroşima şi Nagasaki, a
manifestării dictaturilor de extremă dreapta şi de extremă stânga şi a multor acte de cruzime care au
marcat evoluţia omenirii în acest interval de timp. În acelaşi timp, a fost secolul progresului, al
cunoaşterii şi al educaţiei, al progresului material şi spiritual al popoarelor lumii, al revoluţiilor din artă şi
cultură, din gândirea politică şi activitatea economică. Toate aceste constituie argumente convingătoare
că victoria democraţiei şi a libertăţii este posibilă prin victoria idealurilor de justiţie şi respect pentru
fiinţa şi demnitatea umană.
 La sfârşitul celui de al doilea război mondial Europa era ruinată, devastată. Bilanţul războiului a
fost şi rămâne impresionant prin dimensiunile pierderilor umane şi materiale suferite de popoarele
europene. În plan uman, peste 35 de milioane de morţi şi de răniţi. În plan material, producţia
industrială a continentului a scăzut cu 50% faţă de anul 1939, iar producţia agricolă a scăzut cu o treime
în Europa occidentală şi cu peste 50% în Europa Centrală şi Orientală. La această ruinare materială se
adăugau efectele financiare catastrofale ale războiului: datoria publică a crescut de peste trei ori în
Marea Britanie, de peste patru ori în Franţa şi de mai mult de zece ori în Germania.
Printre adepţii refacerii unităţii europene s-au aflat: Henri Brugman, Denis de Rougemont,
Altiero Spinelli, Wiston Churchill, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gaspieri, Paul-Henri
Spaak, Jean Monnet ş.a. Dintre organizaţiile europene care au militat pentru unitatea continentului s-au
remarcat: Uniunea Europeană a Federaliştilor (U.E.R) cu filiale în 12 state şi peste 100 000 de membri,
Mişcarea pentru Europa Unită – iniţiată de Wiston Churchill, Liga Europeană pentru Cooperare
Economică condusă de Paul Van Zeeland, Uniunea Parlamentară Europeană (U.P.E.) reunită în jurul lui
Coudenhove-Kalergi, Consiliul Francez pentru Europa Unită, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale
Europei ş. a..
Au fost propuse mai multe modele de abordare ale integrării europene precum: federalismul,
funcţionalismul şi interguver-namentalismul.
Federalismul – a cunoscut o puternică afirmare în primii ani postbelici. În anul 1948 a avut loc la
Haga primul congres al mişcărilor federaliste europene. Au participat circa 1 000 de delegaţi din 19
state. Aceştia au adoptat o rezoluţie politică prin care s-a cerut constituirea unui organism politic
european căruia statele europene trebuiau să îi cedeze o parte din suveranitate.
Funcţionalismul – a fost un curent ce a susţinut necesitatea unităţii europene. Conform acestei
abordări, integrarea era un proces de interdependenţă cu caracter politic şi funcţional care se baza pe
două condiţii. Prima dintre ele postula că integrarea anumitor sectoare economice precum cărbunele şi
oţelul conducea, în mod firesc, la integrarea funcţională în sistem a altor sectoare, spre exemplu:
transporturile.
Un alt model fost reprezentat de abordarea interguvernamentală.
Pornind de la observaţia întemeiată că identităţile şi loialităţile naţionale nu se schimbă cu
uşurinţă, acest model a vizat crearea unor organizaţii a statelor europene, în cadrul cărora statele
europene puteau coopera fără a-şi ştirbi suveranitatea.
Cooperarea economică s-a materializat în plan instituţionalizat prin crearea Organizaţiei
Europene de Cooperare Economică. Aceasta a luat fiinţă la 16 aprilie 1948 la Paris şi cuprindea un număr
de 16 state (Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia). Au aderat ulterior Germania, în anul 1949 şi
Spania – în anul 1959. Acest organism a fost creat pentru gestionarea ajutorului financiar american,
coordonând programul de reconstrucţie comună a tuturor statelor membre. A avut ca obiectiv principal
reducerea obstacolelor din calea schimburilor şi facilitarea plăţilor.
În anul 1960 Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (O.E.C.E) s-a transformat în
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. (O.E.C.D.).
Cooperarea diplomatică şi militară a avut în vedere posibile surse de agresiune asupra ţărilor
occidentale. La 17 martie 1948 a luat fiinţă la Bruxelles Uniunea Occidentală, în fapt un tratat militar
destinat explicit pentru a stăvili expansiunea comunistă. Tratatul a fost semnat de Franţa, Marea
Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg şi avea o valabilitate de 50 de ani. la 4 aprilie 1949 a fost creat
Tratatul Atlanticului de Nord format din cele cinci ţări membre ale Tratatului de la Bruxelles
Cooperarea politică şi parlamentară a fost înfăptuită prin crearea unor structuri
interguvernamentale şi prin definirea unor domenii de acţiune limitată. În urma rezoluţiilor adoptate la
congresul de la Haga din 7 – 11 mai 1948 organizat de Comitetul Internaţional de Coordonare a
Mişcărilor pentru Unitate Europeană şi în temeiul Tratatului de la Londra din 5 mai 1949, au fost puse
bazele Consiliului Europei. Consiliul Europei reprezenta o organizaţie de cooperare parlamentară, care a
reunit acele state care promovau pluralismul politic, statul de drept şi respectiv drepturile omului.
Denumit „conştiinţa democratică a Europei” , Consiliul Europei a reunit, iniţial, cele 10 state
semnatare ale Tratatului de la Londra: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Norvegia, Suedia şi Marea Britanie. În scurt timp au aderat Islanda, Turcia, Grecia, R.F. Germania şi
Austria.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a fost creată la 4 noiembrie 1950, ca urmare a
adoptării de către toate statele membre a „Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale”.

La 6 iunie 1955 a fost creat un comitet condus de Paul Henry Spaak, care a redactat un raport
(„Raportul Spaak”) şi un proiect de Tratat privind integrarea economică a celor şase ţări membre
C.E.C.O. Cele două documente au fost prezentate oficialilor din ţările C.E.C.O. la 21 aprilie şi au constituit
baza negocierilor care au condus la semnarea, la Roma, la 25 martie 1957, a „Tratatului Constitutiv al
Comunităţii Economice Europene” (C.E.E.) şi a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM sau C.E.E.A.).

Piaţa Comună permitea exprimarea atât a intereselor naţionale cât şi o viziune comunitară
asupra politicilor economice şi sociale în scopul coordonării şi armonizării acestora.
Obiectivele generale ale C. E. E. au fost:
- promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice pe teritoriul tuturor statelor
membre;
- expansiunea continuă şi echilibrată;
- stabilitatea crescândă a statelor membre şi a Comunităţii Economice
Europene pe ansamblul său;
- creşterea nivelului de trai:
- realizarea unor relaţii mai apropiate între statele membre:
Mijloacele care făceau posibilă împlinirea obiectivelor generale erau: stabilirea unei pieţe şi
apropierea progresivă a politicilor lor economice. Piaţa Comună, nu numai ca noţiune dar şi ca instituţie
a avut în vedere asigurarea celor patru libertăţi fundamentale ale pieţii:
- libera circulaţie a bunurilor în regim de concurenţă liberă şi loială;
- libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor;
- libera circulaţie a capitalului;
- libertatea cetăţeanului comunităţii de a se stabili în oricare dintre statele membre al e
Comunităţii.
Anul 1979 a marcat două momente importante în procesul de integrare economică: crearea
Sistemului Monetar European şi alegerea membrilor Parlamentului European pentru prima dată prin vot
universal şi direct.

Crearea Uniunii Europene a urmărit ca integrarea economică să fie asociată cu o integrare

politică ce se baza pe o reformă a instituţiilor şi provocarea unei politici noi, comună pentru diferitele
domenii.
Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg (la 17 februarie 1986) şi la Haga (la 26 februarie
1986) şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Documentul prevedea: includerea de noi politici în domeniul
comunitar (cum ar fi dezvoltarea regională, transporturile, dezvoltarea ştiinţifică, dimensiunea socială,
protecţia mediului etc.), extinderea votului majoritar în locul unanimităţii în adoptarea deciziilor în
Consiliul de Miniştri (cu excepţia domeniului fiscal şi al liberei circulaţii a persoanelor), precum şi
promovarea unei politici europene comune.

La întâlnirea şefilor de stat şi de guvern în cadrul Consiliului European de la Madrid din 15 – 16

decembrie 1995 s-a stabilit ca, începând cu data de 1 ianuarie 1999 să fie introdusă moneda unică
europeană – Euro – €. La 1 mai 1999 a intrat în vigoare tratatul de la Amsterdam, care a adus noi
modificări Tratatului de la Maastricht în ceea ce privea Uniunea Europeană.
La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de către şefii de stat şi de guvern ai
statelor membre. Ratificarea acestuia a fost făcută în ţările membre ale Uniunii europene pe parcursul
anilor 1998 – 1999. Tratatul de la Amsterdam insistat asupra următoarelor aspecte:
- obligaţiile Uniunii Europene de a respecta drepturile fundamentale ale omului (pentru
prima dată s-au prevăzut sancţiuni pentru statele în care nu se respectă drepturile omului).
- dreptul Uniunii Europene de a combate orice formă de discriminare bazată pe sex, religie
rasă, origine etnică, handicap, convingeri politice etc.
- stabilirea principiilor care ghidează politica externă a Uniunii, procedurile de luare a
deciziilor şi structurile necesare în acest sens.
- sporirea eficacităţii instituţiilor Uniunii Europene în luarea deciziilor.

7.4 Consiliul European

Consiliul este format din şefii de stat sau de guvern ai celor 25 de state membre şi
Preşedintele Comisiei Europene. Întâlnirile bianuale sunt găzduite de statul membru care asigură
preşedinţia Consiliului. Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (sau
Consiliul de Miniştri), Comisia Europeană, Curtea de Justiţie Europeană sau Curtea de Conturi, acesta nu
este o instituţie a Uniunii Europene, dacă îl privim din punct de vedere juridic. De la 1 mai 2004 însă, o
dată cu extinderea Uniunii către Est s-a stabilit ca toate întâlnirile Consiliului European să se ţină la
Bruxelles.

.9 Mediatorul European
Instituţia Mediatorului European (sau Ombudsman) fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht
în anul 1992. Instituţia are rolul de a investiga plângerile privind funcţionarea defectuoasă a instituţiilor,
a organizaţiilor şi organismelor din cadrul Uniunii Europene.

7.10 Banca Europeană de Investiţii (B.E.I)

Rolul B.E.I este de a contribui la integrarea, dezvoltarea echilibrată şi coeziunea economică şi
socială a statelor membre. Înfiinţată în baza Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de
Investiţii este instituţia financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale finanţează proiecte prin care se
materializează obiectivele UE în cadrul Uniunii, precum şi în alte 120 de ţări din întreaga lume. A fost
constituită, la 1 ianuarie 1959 la Luxemburg, prin Tratatul CEE. În prezent, conform Tratatului asupra
Uniunii Europene, Banca Europeană de Investiţii are o personalitate juridică şi este o instituţie
autonomă a Uniunii.
 7.14 Simbolurile Uniunii Europene
Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică euro şi Ziua Europei
- 9 mai.
Steagul, cu cele 12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea
popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă
perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955.
Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizaţie internaţionala apărătoare a drepturilor omului şi a
valorilor culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităţilor
Europene (C.E.E.), iar începând cu anul 1986 el este utilizat de către toate instituţiile Uniunii Europene.
Imnul
Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în anul 1972, ca „Oda bucuriei” (ultima parte a
Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în anul 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi
ele, ca imn oficial al Uniunii Europene. Uniunea Europeana nu a urmărit, prin aceasta decizie, să
înlocuiască imnurile naţionale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia
spre valorile comune, unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi solidaritate – principii care
stau la baza Uniunii Europene.
Deviza Uniunii Europene – „Unitate in diversita”
Deviza Uniunii este enumerată alături de celelalte simboluri, în al Tratatului de instituire a unei
Constituţii pentru Europa. Din mai 2000, Europa are deviza – „Unitate în diversitate” -, aceasta fiind
rezultatului unui concurs la care au participat, cu propuneri peste 80.000 de tineri, cu vârste cuprinse
între 10 şi 20 de ani.
Moneda unica – euro - €
La originea conceptului de moneda unică se afla tratatele care stau la baza Uniunii Europene.
Tratatul de la Roma (1957) declara că piaţa comună este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene şi
ea va contribui la o „uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 -
Maastricht) introduce Uniunea Economică şi Monetară şi pune bazele monedei unice. În decembrie
1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de „Euro”. Începând cu
1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie şi în buzunarele cetăţenilor europeni. În acel
moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit
un simbol al Uniunii Europene. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din Zona Euro au fost
scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind
să facă legătura atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima literă din cuvântul
„Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.
Ziua Europei - 9 mai
Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea
Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei
internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi
unească producţiile de oţel şi cărbune, pentru a constitui „prima fundaţie concretă a unei federaţii
europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub
control comun producţia de oţel şi cărbune – ca baza a puterii lor militare, - în scopul evitării izbucnirii
unui nou război.
Ţările cărora li se adresa în primul rând aceasta provocare – Franţa şi Germania – fuseseră în
război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape ca le distrusese. În 1985,
când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea
data Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei